Studiu Morfologic Asupra Populatiei de Cabaline din Rasa Trapas Romanesc, de la Herghelia Jegalia

“STUDIU MORFOLOGIC ASUPRA POPULAȚIEI DE CABALINE DIN RASA TRĂPAȘ ROMÂNESC, DE LA HERGHELIA JEGĂLIA”

Cuprins

Lista tabelelor

Tabelul 1.1………………………………………………………………………………………….

Tabelul 1.2…………………………………………………………………………………………

Tabelul 1.3…………………………………………………………………………………………

Tabelul 1.4…………………………………………………………………………………………

Tabelul 1.5…………………………………………………………………………………………

Tabelul 1.6…………………………………………………………………………………………

Tabelul 3.1

Tabelul 3.2

Tabelul 3.3

Tabelul 4.1

Tabelul 4.2

Tabelul 4.3

Tabelul 4.4

Tabelul 4.5

Tabelul 4.6

Tabelul 4.8

Tabelul 4.9…………………………………………………………………………………………

Lista figurilor

Fig 1.1…………………………………………………………………………………………

Fig 2.1…………………………………………………………………………………………

Fig 2.2…………………………………………………………………………………………

Fig 3.1…………………………………………………………………………………………

Fig 3.2

Fig 3.3

Fig3.4

Fig3.5

Fig3.6

”In galop prin viata mea
Ei strabat un drum de rai
Si nu-mi pot imagina
Lumea asta fara cai.,,
Dan Verona

,,Despre cal s-a scris și se poate scrie și de acum înainte tomuri întregi și tot vor mai fi multe de spus, subiectul neputând fi vreodată epuizat” Ilie Cornoiu

Marea admirație a oamenilor față de insușirile deosebite ale cailor s-a concretizat mai întâi în legende orale: statură mândră, viteză, forță,curaj și grație.

Nici un animal nu a generat, de-a lungul timpului, atâtea legende cât a generat calul.

Vechii greci atribuiau crearea calului zeului Poseidon,care, ieșind din adâncuri și-a înfipt tridentul in pământ, dând viață calului, s-au ca din unirea lui Poseidon cu Meduza a luat naștere Pegas.

De la civilizația greacă au rămas cele mai multe însemnări despre cai, fie în istorie(Herodot, Homer), fie în artă(Fidias) din care reiese că acest animal se bucura de o apreciere desăvaârșită atât ca factor de luptă cât și ca obiect de lux.

Studiul calului a fost, este și va fi o preocupare constantă a omului, pentru descifrarea apariției,evoluției și adaptabilitatea sa la mediu precum și componentele fizico-morfologice ale acestui prieten istoric al ființei umane. Este foarte bine cunoscut rolul de o importanță majoră jucat de cal in dezvoltarea omenirii, principalul factor fiind folosirea sa ca mijloc de transport.

De-a lungul timpului s-au scris multe lucrări despre cal, despre legătura omului cu acesta, despre evoluția și dezvoltarea domeniilor de activitate în care amprenta lăsată de cal este evidentă. Datorită acestui fapt, știința a creat o ramură numită Hipologie, care se ocupă cu studiul cabalinelor. Stau mărturie in acest sens sens descoperirile arheologice ale tăblițelor de lut ars, numite kikuli, care atesta documentar practica hipologiei incă din secolul al XIV î.d.C, in Orientul Antic, tăblițe deținute de vechii asirieni.

Sporturile hipice apar pe aceste meleaguri, în principal sub cele 2 forme majore de manifestare, mai exact călăria și întrecerile de care. În Europa sunt puternic dezvoltate și reprezentate de vechea Eladă, în cadrul vechilor jocuri Olimpice.

Ulterior, întrecerile călare au continuat sub forma de turnir, acestea fiind interzise in secolul XII, fiind considerate periculoase, dupa care sportul hipic are un puternic declin.

Din secolul XVI-lea acest fenomen este revigorat, de apariția si dezvoltarea rasei Pur Sânge Englez, cal special creat pentru curse din exemplare arabe.

Concursurile ecvestre au luat naștere ca o derivație a curselor hipice, fiind o invenție a ofițerilor care practicau întreceri sportive în pauzele dintre lupte. Ca ramură sportivă călăria a fost reprezentată pentru prima dată la Jocurile Olimpice de la Londra.

De-a lungul timpului considerarea de care s-a bucurat calul a devenit din ce in ce mai moderata. Descoperirea și utilizarea forței aburului, introducerea trenului în transportul mărfurilor, cele doua razboaie mondiale și marea criză mondiala dintre acestea, industrializarea și mecanizarea din agricultură, duce la o diminuare a efectivelor de ecvine pe plan mondial, cu o intensitate mai mare în unele țări apusene, fenomenul petrecându-se mai târziu si mai atenuat în cele răsăritene.

Referitor la situația creșterii cailor în țara noastră, datele oficiale arata ca in anul 1938 era un efectiv total de 1 581 000. În timpul celui de al doilea razboi mondial 40% din efectivul național a fost distrus. Abia dupa sfarșitul războiului s-au laut o serie de măsuri care vizau în primul rand refacerea șeptelului național, astfel că în anul 1956 s-a ajuns la 1 150 000. În ceea ce priveste numarul cailor din Europa, inclusiv Rusia, a scazut de la circa 20 de milioane la 15 milioane în doar 6 ani.

Este de amintit faptul că rasele grele de tracțiune au fost mai grav afectate, in timp ce rasele ușoare de călărie agrement și hipodrom nu au fost afectate sau au cunoscut chiar o extindere.

Deasemenea pentru rasele Trăpaș și Pur Sânge englez există statistici care arată că, în ultimii 50 de ani numărul acestora a crescut de la 100 000 la peste 1 000 000, cu un spor anual de 18%.

Tendința actuală în toate țările, indiferent de gradul de industrializare, este indreptată către rasele și tipurile intermediare la care viteza și puterea se îmbină într-o proporție optimă. Forța hipo constituie o sursă neconvențională de energie care se completează cu cea mecanică, în condiții economice avantajoase, fiind folosită în transporturi și lucrări agricole, unde mijloacele mecanice sunt ineficiente sau întâmpină dificultăți.

Este evident faptul că, în majoritatea țărilor industrializate mulți oameni se îndreaptă spre practica sportului hipic care le dezvoltă curajul și le oferă posibilitatea evadării din haosul cotidian, prin realizarea unor excursii călare.

În concluzie se pare că vremea calului pentru război a trecut și nevoile s-au restrâns pentru calul utilitar.În situația de ansamblu pe plan mondial se profilează o triplă utilizare a calului pentru sportul hipic, alergări de viteză, pe hipodrom și călărie de performanță.

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1

date din literatura de specialitate privind rasa TRĂPAȘ

Prin denumirea de ,,cal trăpaș” nu se întelege o anumită rasă, ci un grup de rase de cabaline a căror caracteristică este aptitudinea specială a trapului de mare viteză.

Trapul , împreună cu galopul și pasul, reprezintă alura fundamentală a calului. Toate rasele de cai merg la trap, însă unii o fac mai bine decât ceilalți. Trapul a fost folosit mereu la tracțiunea căruțelor din cauza regularității, simetriei și a faptului că un cal poate merge atât de mult timp fără să obosească( T. Suciu 1975)

Rasa olandeză din Frisen, deși groaie, este cunoscuta de mult timp. Dar abia în secolul al XVIII, ideea de a selecționa o rasă în funcție de viteza trapului va aparea la proprietarii ruși și americani aceștia recurgând la iepe din rasa Frisen.

Trăpașul românesc este o rasă formată in prima jumătate a secolului XX , din amestecul raselor de cai trăpași american, orlov, francez, rusesc, la care au contribuit într-o mai mică masură rasa Pur sânge englez și iepe local.

Este un cal de mărime mijlocie, cu format corporal patrat 155-157 cm, cu o greutate de 450-500 kg. . Capul este bine proporționat, uscățiv, expresiv, drept sau ușor acvilin. Gâtul este puternic, drept musculos si potrivit de lung. Spinarea și șalele mai lungi, largi, puternice și drepte. Crupa împreună cu coapsa și fesa, la care musculatura este dezvoltată, formează un puternic punct de forță pentru propulsie(M.Doliș 2006).

Pieptul este musculos și larg, abdomenul bine dezvoltat, membrele lungi, uscățive, puternice, cu musculatură bine dezvoltată, mai ales in regiunea brațului și antebrațului. Are aplomburi în general corecte, totuși prezintă defecte de panardism la membrele anterioare și sub el sau campat dinainte. Constituția este robustă iar culoarea este frecvent murgă și roibă iar mai rar neagră și vânătă( Lungulescu 1994).

În literatura de specialitate (Ujică 1981), se menționează că dintre rasele care au contribuit la formarea trăpașului românesc remarcabil este aportul Trăpașului american intr-o proporție de 80% și intr-o mai mica măsură a Trăpașului Orlov cu 10%, Trăpașul francez cu 5%, Pur sânge englez, și alte rase cu 5%.

Trăpașul american-STANDARDBRED s-a format prin încrucișarea unor armăsari din rasa Pur sânge englez cu iepe ,,Naragansett”, de origine Frisonă. Armăsarul principal al creației acestei rase, a fost Pur Sângele Englez Messenger(1780) importat în USA la vârsta de 8 ani care făcea parte din linia descendentă a armăsarului Darley Arabian, fondatorul rasei Pur Sânge Englez.

Acest cal, oficial numit Standardbred din cauza vitezei mici a trapului și a deschiderii trenului posterior, este un cal de mărime medie, cu o energie apropiată de cea a cailor din rasa Pur Sânge Englez fiind in același timp și un carosier reușit și destul de liniștit, cu partea din spate foarte puternică.

La Standardbred s-a autorizat și o alură în 2 timpi, în care bipedele laterale și nu cele diagonale sunt cele care se succed la sprijin, numindu-se buiestru. Caii dotați biologic cu această alură sunt special antrenați de la o vârstă fragedă să o dezvolte. Ulterior aceștia participă la cursele de buiestru, fiind astfel create veritabile linii de sânge pentru această alură, răspândită în Statele Unite ale Americii, dar mai ales Australia.

Trăpașul Orlov s-a format la sfârșitul secolului trecut în herghelia Hrenovo din regiunea Voronej, denumit astfel dupa crescătorul său Alexis Grigorievici Orlov. La baza formării acestei rase au stat la bază încrucișările între rasele ușoare de călărie și rasele de tracțiune(cu viteză de deplasare la trap) cu iepe locale, în scopul obținerii unui cal de tracțiune cu viteză mare de deplasare la trap. În principiu formarea rasei începe cu armăsarul arab Smetanka.

Armăsarul a fost introdus în reproducție începând cu anul 1778, cu un lot de iepe din rase daneze. Una din iepele montate, având roba izabelă, va da naștere unui cal pe nume Polkan. Acesta din urmă este împerecheat cu o altă iapă daneză astfel născându-se armăsarul pepinier de culoare vânăt rotat, numit Bars I. Produșii acestui armăsar Bars I care, în descendență transmitea culoare deschisă, fiind bine selecționați, mai ales cei care aveau o alură curată de trap, vor constitui, în timp de câteva generații, rasa Trăpașului Orlov.

Acest trăpaș puternic și bine clădit va contribui la formarea altor rase, printre care putem enumera și rasa Calului din Don. Acesta alearga atelat, fie la un sulky, fie la o troică, vehicul tradițional Rusiei. Calul central este un Trăpaș, iar caii laterali sunt de galop, acețtia fiind cu capetele întoarse spre exteriorul atelajului. Acest Trăpaș depășește Trăpașul rusesc actual, care este un amestec de Trăpaș ruso-american, pe când trăpașul din rasa Orlov beneficiază de curse special create datorită reputației de care se bucură.

Un mare campion al rasei de Trăpaș Orlov a fost armăsarul de culoare gri păstrviu Ulof care realizase o alergare in timp record al vremii de 1,20,8, pe distanța de 1600 metri, timp ce reprezintă și în zilele noastre o performanță.

Trapașul francez s-a format in aceeași perioadă cu majoritatea raselor de trăpași prin încrucișarea populației de cabaline din Normandia cu rasa Pur Sânge Englez și ulterior cu alte curente de sânge precum Arabul, Anglo-Arabul, Trăpașul Rusesc sau American. Amestecul acestor elemente împreună cu o selecție severă și judicioasă care a fost intreprinsă prin curse, vorduce la nașterea unei rase, care se stabilizează în scurt timp.

În România Trapașul Pur Sânge se crește la Hergheliile de stat Dor Mărunt și Jegălia și în Hergheliile particulare Dulugeac, Manea, Călărașu, Constantin, Bărtâna și altele.

În ceea ce privește cursele de trap I. Dulugeac (2005) afirmă faptul că prin ameliorarea permanentă și controlul riguros al montelor dintre cele două războaie mondiale, prin pasiunea și cerecetarea neîncetată a specialiștilor în hipologie, în hergheliile românești a fost creat un nucleu mereu îmbunătățit pentru tracțiune, multe cluburi folosind de cele mai multe ori unul sau mai mulți Trăpași la concursurile de atelaje.

Pentru România, trapul a cunoscut o mare dezvoltare după revoluție, când a fost posibilă privatizarea cailor de la Hipodromul de trap Ploiești, fiind astfel puse bazele unei adevărate competiții, în concordanță și cu dezvoltarea sporturilor ecvestre la disciplina de atelaje, unde această rasă de cal, se potrivește de minune.

Progresul acestui sector hipic a fost mult îngreunat însă, de managementul defectul aplicat de proprietarii hipodromului de la Ploiești, apoi al Regiei Cai de Rasă, instituție profilată pe creșterea cailor, dar care nu a realizat nimic pentru dezvoltarea premiilor, a relațiilor internaționale și a publicității acestei industrii.

Proprietarii particulari de cai din România au fost singurii care au dus la ridicarea nivelului competițional din trapul românesc, prin competițiile la care s-au angajat aceștia, prin caii importați din străinătate, dar in mod special prin mijloacele moderne de furajare, echipare, harnașamente și sulki-uri de ultimă generație, atelaje ultramoderne, care au dus la ridicarea nivelului de performanțe(I.Duluceag 2005).

Astfel, proprietarii de cai de trap s-au constituit în Societatea Română de Trap, participând laconcursuri de trap în Ungaria, Cehia, Croația, Austria, dar au organizat și întruniri internaționale de trap la hipodromul din Ploiești.

1.1Trapul în cifre

În anul 2000 au fost organizate 10.000 de curse de trap. Ele au fost organizate pentru un numar de 15.000 de cai, sau mai exact, pentru13.500 de Trăpași,daca se exclud caii necalificați. Aceștia au concurat in 2004 (I. Dulugeac) și au reprezentat 136.000 de participanți, adica o medie de 10 curse pe un cal.

Pentru a participa la o competiție, Trăpașii trebuie să fie calificați, adică să însumeze la vârsta de 2 și 3 ani, pe distanțele de 1.500 și 2.000 metri, un timp minim impus. Astfel, se realizează o triere și se permite păstrarea a 4.000 de cai pe generație, care pot participa la reuniunile de curse.

Trapul s-a impus pe primul loc în scena hipică și grupează 60% din totalul curselor, 68% din totalul participanților și 60% din totalul oamenilor de cai (proprietari, crescători, antrenori,etc.) Totodată este și o activitate strategică agricolă, pe plan național, iar managementul acesteia asigură aportul la ridicarea potențialului zonelor rurale, la dezvoltarea zootehniei.

Tabelul 1.1

Principalii indici corporali la populația de cabaline pentru sportul hipic din România (Dulugeac, 2005)

Cercetările privind studiul populației de cabaline pentru sportul hipic din România(I.Dulugeac, 2005) au fost efectuate pe un efectiv de 379 exemplare, aparținând raselor: Cal de sport Românesc, Cal de sport din Germania, Cal de sport din Franța, Cal de sport din Ungaria, Pur sânge englez, Lipițan și Trăpaș Românesc ( tab 1.2 )

Tabel 1.2

Structura de rasă a populației de cabaline pentru sportul hipic din România

( Dulugeac, 2005)

Fig.1.1.Structura de rasă, în procente, a populației de cabaline pentru sporturile hipice din România ( I. Dulugeac 2005)

Tabel 1.3

Structura de vârstă a populației de cabaline pentru sportul hipic din România

( I. Dulugeac 2005)

Din structura de vârstă prezentată în tabelul 1.3 rezultă unele aspecte importante. Cabaline tinere (1-4 ani) reprezintă 57,5%, cele între 5-10 ani dețin 32,2%, iar cabalinele peste 10 ani, 10,3%. Pentru rasele Trăpaș Românesc, Pur Sânge Englez și Calul de Sport din Germania, în structura de vârstă predomină animalele tinere de 1-4 ani, iar pentru Calul de Sport Românesc, Calul de Sport din Franța și Ungaria, predomină indivizii cu vârste între 5 și 10 ani .

În utilizarea cailor pentru sportul hipic, vârsta are un rol foarte important. Daca pentru caii de curse Pur Sânge Englez și Trăpași alergările încep de la vârsta de 2 ani, după antrenamentul corespunzător de la o vârstă tânără, pentru calul de obstacole și în mod deosebit pentru cel de dresaj, pregătirea durează mai mulți ani, iar folosirea în concursuri are loc la vârsta de 4-5 ani sau 9-10 ani, în cazul probelor de dresaj.

Investiția care se face într-un cal de obstacole și pentru probele de dresaj motivează folosirea lor până la o vârstă înaintată, care poate ajunge la 16-18 ani pentru caii de obstacole și de 20-24 de ani pentru cei de dresaj.

Tabel 1.4

Raportul între sexe la cabalinele pentru sportul hipic din Romînia

(I.Dulugeac 2005)

1.2 Valorile medii și variabilitatea principalelor caractere morfologice la Rasa Trăpaș Românesc

Ion Duluceag(2005) sugerează că în cadrul acestei populații, cuprinsă între 2 și 15 ani, media taliei a fost de 152,22 ± 0,34 cm, cu o greutate corporala în medie de 365,70± 2,88 kg. Variabilitatea taliei indică o populație destul de omogenă, cu limite între 140 și 165 cm, mai mult de 56% din indivizi având talia apropiată de media populației, 31,25% fiind plus variante, cu talia maximă de 165 cm.

Greutatea corporală înregistrează o valoare medie de 365,7 kg, cu o variabilitate mai larga(s=37,33 kg), limitale fiind cuprinse între 285 kg și 457 kg.

Valorile medii ale dimensiunilor corporale analizate, arată că populația studiată prezintă o dezvoltare corporală care se încadrează în standartul rasei, dar inferioară datelor obținute de Gheorghe Georgescu și col. (1971) și Gheorghe Mureșan și col. (tabel 1.5)

Analizând principalii indici corporali, contatăm că raporturile și proporțiile corporale scot în evidență o bună armonie corporală. Formatul corporal este înalt (98,9%), favorabil vitezei, cu osatura puternica. Culoarea predominantă este murgă, celelalte culori având o frecvență mult mai redusă, ca și particularitățile de culoare.

Tabel 1.5

Indicii morfologici ai rasei Trăpaș dupa diferiți autori

( I.Duluceag 2005)

1.3 Valorile medii și variabilitatea aptitudinilor Trăpașului Românesc

Cursele de trap desfășurate pe Hipodromul de la Ploiești au fost și sunt considerate suportul științific al clasificărilor cu public ale cailor din această rasă. Mulțumită acestui segment de activitate, reproducția poate fi ușor dirijată prin potrivirea imperecherilor intre familii de campioni,fapt care, contribuie de multe ori la performanța net superioară părinților.

Hipodromul Ploiești este singurul stabiliment public de calificare a cailor pentru cursele de trap, aici alergand circa 150-200 cai de trap în funcție de anul alergării. Prin aportul genetic, datorat importurilor de exemplare cu valoare ridicată, au fost realizate progrese semnificative în creșterea cailor de trap( Dulugeac 2005).Alergările și concursurile internaționale au probat, prin victoriile din strainatate, ca numai prin alergările de la Ploiești se poate ține pasul cu progresul european in materie de cai.

Aptitudinile de viteză ale rasei Trăpaș Românesc au fost operate pe baza pe baza concursurilor hipice interne și internaționale. Rezultatele obținute a valorilor medii și variabilitatea vitezei de deplasare sunt prezentate in tabelul 1.6.

Tabel 1.6

Valorile medii și variabilitatea vitezei de deplasare a Trăpașului Românesc (I.Dulugeac 2005)

PARTEA A II-A – CONtribuții proprii

CAPITOLUL 2

date monografice privind herghelia JEGĂLIA

Istoricul hergheliei de la Jegălia începe odată cu anul 1896, când pe o suprafață de 30 000 de hectare, s-au pus bazele formării acestei unități, ca urmare a demarării unor lucrări de ameliorare a populațiilor locale de cabaline din zona Bărăganului.

Statul român a luat decizia înființării acestei herghelii ca urmare a unei convenții făcute cu o societate engleză (”Albion”), în vederea obținerii de armăsari pentru montă publică, necesari ameliorării populației de cabalinelor locale.

Nerespectarea unor măsuri din convenție de către societatea engleză a dus la încetarea contractului în anul 1915.

În perioada 1915-1948 herghelia trece sub tutela M.F.A., având ca obiectiv principal furnizarea de cai pentru armată, motiv pentru care s-au făcut populări cu material din rasele Pur sânge englez, Anglo-arab și Ardenez.

În paralel cu furnizarea cailor pentru armată, herghelia de la Jegălia a furnizat material valoros și Echipei Hipice Naționale, care în felul acesta a obținut rezultate merituoase pe plan internațional.

După război, cererea cailor pentru armată s-a redus semnificativ, motiv pentru care în anul 1948 herghelia trece în proprietatea Ministerului Agriculturii.

În cu anul 1949, la herghelia de la Jegălia este adus și un nucleu valoros de cai Trăpași.

În anul 1951 herghelia trece sub tutela unui for nou înființat – Direcția Creșterii Calului.

În această perioadă, herghelia înființează un program experimental de obținere a unui nou tip de cal bun pentru agricultură prin încrucișarea dintre Trăpaș și Ardenez.

În 1957 herghelia de la Jegălia este desființată și transformată în fermă de taurine, efectivul de cabaline existent la acea dată fiind transferat, în funcție de rasă, altor herghelii din țară.

Herghelia Jegălia este reînființată în anul 1968, fiind populată cu efectivul de cai de rasă Arabă de la Slobozia.

În anul 1969 la Jegălia este adus și nucleul de cai de sport de la herghelia de la Sâmbăta de Jos.

Herghelia Jegălia încă avea la acea vreme 13 adăposturi amenajate, ce ofereau posibilitatea cazării a 647 de capete.

Pentru dresaj și antrenament s-a amenajat un hipodrom cu formă eliptică, cu lungimea 1650 m, cu 2 piste.

S-au mai construit și 2 adăposturi tip ”spital”.

Ulterior s-a construit manejul acoperit, cu dotările aferente.

Așezarea geografică a Hergheliei Jegălia este în Câmpia Ciulniței, respectiv în comuna Perișoru, județul Călărași.

La Nord, terenul hergheliei este mărginit de șoseaua Fetești – Ciulnița și calea ferată București – Constanța.

La Est, terenul hergheliei este mărginit de pădurea Borzaghidean.

La Nord-Est este situată comuna Perișoru.

La Sud și Sud-Vest herghelia se învecinează cu terenurile fostului I.A.S.

La Vest herghelia se învecinează cu terenurile fostei Stațiuni pentru Culturi irigate Mărculești.

Climacare caracterizează regiunea în care se află herghelia este caracterizată de o temperatură medie anuală de 10,80 C.

Temperatura medie a lunii celei mai reci (ianuarie) este de -2,70 C.

Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) este de 22,30 C.

În lunile ianuarie și februarie temperaturile medii sub 00 C.

În intervalul aprilie – octombrie temperaturile sunt în medie de peste 100 C.

Temperaturile maxime au atins de multe ori 400 C la umbră, respectiv 600 C la sol, lucru ce demonstrează caracterul pronunțat continental al climatului.

Valoarea precipitațiilor anuale normale este de 458 mm, cu un maxim în luna iunie și un minim în luna februarie.

Umiditatea relativă a aerului prezintă valorile cele mai scăzute în lunile iulie și august și maximum în anotimpul de iarnă, regiunea fiind caracterizată în general de o secetă atmosferică pronunțată și o evaporație intensă a apei din sol.

Căderea zăpezii în Bărăgan are loc, în general, după data de 21 noiembrie, iar ultima ninsoare se înregistrează până la 11 martie.

Numărul zilelelor cu ninsoare este mic, de 12, iar grosimea medie a stratului de zăpadă este circa 46 cm.

Vântul dominant la Jegălia este Crivățul, care bate de la Nord-Est, în special în perioadele reci ale anului.

Acesta produce viscole puternice și spulberă zăpadă în timpul iernii și accentuează seceta în timpul verii.

Mai puțin frecvente și cu o intensitate mai mică suflă și Austrul din Vest, respectiv Băltărețul din Sud.

Solurile specifice unității sunt în concordanță cu caracterul stepic al climatului și vegetației din cuprinsul Bărăganului.

Solurile s-au format prin acumulare de loess, sub influența factorilor interni de sub fâneața stepică.

Resturile organice provenite de plantele caracyeristice zonei de stepă s-au transformat într-un humus alcătuit în mare parte din acizi humici, saturați cu cationi de Ca și Mg, legat parțial prin particole argiloase, dând în felul acesta produși organo-minerali foarte stabili.

În cadrul asolamentelor din cadrul unității, solul aparține următoarelor trei categorii: cernoziom castaniu, cernoziom ciocolatiu și cernoziom levigat.

Vegetația Câmpiei Ciulniței este specifică zonei de stepă.

În momentul de față, ca efect al operaținilor de desțelenire practicate în zonă, vegetația care predomină este formată din asocierea de Poa bulbosa, Artemisa austriaca și Cynodon dactylon și pe alocuri Andropagon ischzemum.

Vegetația arborescentă este reprezentată de oțetari, salcâmi și mai rar plopi, specii planate de obicei de către om pentru realizarea unor bariere de protecție împotriva vânturilor.

La nivelul culturilor agricole, cele mai răspândite buruieni sunt: Setaria glauca, Setaria viridis, Sorghum stepense, Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Lapidium murale, Chenopodium album, Capsela bursa pastoris, Poligonum aviculare, Horteum urinum, Ameranthus retroflexu, etc.

În prezent la herghelia din Jegălia se cresc rasele Calul de sport românesc, Trăpaș românesc și într-o măsură mai mică Semigreul românesc.

De asemenea, herghelia are o secție de armăsari de montă publică în care se regăsesc mai multe rase crescute în România.

Creșterea și ameliorarea cabalinelor în cadrul hergheliei are la bază o tehnologie specifică,care respectă cerințele impuse de vârstă, stare fiziologică, utilitate, etc.

Fig 2.1 Intrare principală Herghelia Jegălia

Fig 2.2 Clădire administrativă Herghelia Jegălia

CAPITOLUL 3

SCOP, MATERIAL ȘI METODĂ

3.1 Scopul lucrării

Lucrarea de față își propune să analizeze din punct de vedere morfologic, respectiv pe baza unor dimensiuni corporale (perimetrul toracic,perimetrul fluierului,talia), ce stau la baza lucrărilor de clasare și bonitare, cabalinele din categoriile: iepe mame, armăsari pepinieri și armăsari de montă publică din rasa Trăpaș, de la Herghelia Jegălia, județulCălărași.

Se urmăresc,de asemenea,structura culorilor,structura de vârstă și raportul între sexe.

3.2Materialul cercetat

Materialul cercetat a fost reprezentat de un număr de 39 cabaline din rasa Trăpaș românesc, de la Herghelia Jegălia, respectiv: 28 iepe mame, 9 armăsari pepinieri și 2 armăsarii de montă publică, care au activat în anul 2014, conform datelor înscrise și în Registrul genealogic al unității (tab. 3.1 – 3.3; fig. 3.1 – 3.3).

Tabel 3.1

Efectivul de armăsari pepinieri din rasa Trăpaș românesc de la Herghelia Jegălia în anul 2014

Tabel 3.2

Efectivul de armăsari de montă publică din rasa Trăpaș românesc de la Herghelia Jegălia în anul 2014

Tabel 3.3

Efectivul de iepe mame din rasa Trăpaș românesc de la Herghelia Jegălia în anul 2014

Fig. 3.1. Armăsar pepinier din rasa Trăpaș românesc, la Herghelia Jegălia

Fig. 3.2. Armăsar pepinier din rasa Trăpaș românesc, la Herghelia Jegălia

Fig. 3.3. Armăsar pepinier din rasa Trăpaș românesc, la Herghelia Jegălia

Fig. 3.4. Vedere interioară adăpost Herghelia Jegălia

Fig 3.5. Vedere din exterior

Fig. 3.6 Armăsar pepinier din rasa Trăpaș românesc, la Herghelia Jegălia

3.3. Metoda de lucru

Dimensiunile corporale care au făcut obiectul acestui studiu se încadrează în grupa caracterelor morfologice și se determină prin somatometrie, care este o metodă de apreciere obiectivă a exteriorului.

Metoda constă în măsurarea pe animalul viu a dimensiunilor diferitelor regiuni corporale care interesează și lucrările de bonitare, respectiv: talia, perimetrul toracic și perimetrul fluierului.

Talia se măsoară cu zoometrul și reprezintă distanța de la sol la punctul cel mai înalt al grebănului. Pentru toate măsurătorile, cabalinele trebuie plasate în poziție patrupedală. În mod normal, talia se măsoară la cabalinele despotcovite, în caz contrar, scăzându-se din valoarea taliei 2 cm. Eroarea de măsurare a taliei variază în funcție de experiența examinatorului între 10-15 mm.

Perimetrul toracic se măsoară cu panglica și reprezintă circumferința toracelui înapoia spetelor.

Perimetrul fluierului reprezintă circumferința treimii mijlocii a fluierului șise măsoară cu panglica.

Pe baza datelor obținute în urma măsurătorilor s-au calculat următorii indici corporali:

– Indicele dactilo-toracic reprezintă raportul dintre perimetrul fluierului și perimetrul toracic. Acesta se calculează după formula:

(perimetrul fluierului / perimetrul toracic) x 100;

– Indicele osaturii este dedus prin compararea perimetrului fluierului cu înălțimea la greabăn, după urmatoarea formulă:

(perimetrul fluierului / înălțimea la greabăn) x 100;

– Indicele de masivitate reprezintă raportul dintre perimetrul toracic și înălțimea la greabăn, determinându-se după următoarea formulă:

(perimetrul toracic / înălțimea la greabăn) x 100.

Datele obținute în urma măsurătorilor efectuate au fostprelucrate statistic, calculându-se astfel: media aritmetică, varianța, abaterea standard a mediei, coeficientul de variabilitate.

a) Media aritmetică () – reprezintă valoarea centrală a caracterului în jurul căreia fluctuează valorile individuale. S-a calculat cu ajutorul formulei:

în care: – suma valorilor individuale; n – numărul de indivizi.

. b) Deviația standard (abaterea standard a valorilor individuale) (s) – este prezentată în valori absolute specifice caracterului analizat. Variabilitatea unui caracter cercetat este direct proporțională cu mărimea deviației standard. Cu cât această mărime este mai mare, cu atât și variabilitatea caracterului analizat este mai mare și invers. Formula cu care a fost calculată deviația standard a fost: s = .

d) Varianța (s2) – reprezintă gradul de variabilitate a unui caracter, fiind o măsură a variabilității acestuia. Relația de calcul:

s2 = în care: ∑x2 = ∑(x -)2 – suma pătratelor abaterilor față de medie

e) Coeficientul de variație (V%) – reprezintă măsura variabilității caracterului analizat, exprimat procentual, cu posibilitatea de comparare a gradului de variabilitate a diferitelor caractere ce au unități de măsură diferite. În funcție de mărimea coeficientului de variabilitate, probele s-au apreciat ca fiind cu variabilitate mică, când V% a fost mai mic sau egal cu 10; cu variabilitate mijlocie , când V% era cuprins între 10 și 20 și cu variabilitate mare când V% avea valori peste 20. Pentru calcularea coeficientului de variație s-a folosit formula: V% = .

e) Abaterea standard a mediei () – reflectă gradul de încărcare cu erori a mediei aritmetice și indică limitele între care se află media adevărată. Formula folosită pentru calcularea abaterii standard a mediei este redată alăturat: .

Pentru a afla vârsta animalelor s-au folosit datele din registrele hergheliei identificarea culorilor făcându-se în urma vizualizării animalelor.

– la cabaline culoarea nu este un caracter de rasă, astfel culorile simple întâlnite la cabaline sunt:

– neagră, care este o culoare des întâlnită la cai, determinată de prezența pigmentului melanic atât în piele precum și în păr și prezintă multiple nuanțe (mat, moarat, degradat);

– albă (bălană), care apare ca urmare a depigmentării progresive a părului. La naștere mânjii au culoarea neagră, aceasta devine vânătă la caii tineri și apoi albă după o anumită vârstă (11-13 ani). Există și cai albi din naștere (albinoși sau albinotici), la care pigmentul lipsește din piele, păr, copite și iris. Culoarea albă are mai multe nuanțe: alb porțelaniu, argintiu, lucios, murdar, mat;

– roibă, determinată de prezența pigmentului brun roșcat, mai închis sau mai deschis; care poate avea următoarele nuanțe: închisă, deschisă, aurie, arămie, castanie, cafenie, vișinie, pământie, cărămizie, ciocolatie;

– izabelă, determinată de prezența pigmentului galben și poate avea diferite nuanțe de la galben deschis până la galben închis roșcat;

– culorile compuse zonale sunt de obicei binare. În ordinea frecvenței se întâlnesc:

– murgă, la care părul de acoperire este brun roșcat, iar parul de protecție este negru. Aceasta poate avea nuanțe mai închise sau mai deschise;

– șargă, la care părul de protecție este negru iar cel de acoperire este galben;

– șoricie, la care părul de acoperire este cenușiu (negru diluat), iar părul de protecție negru;

– culorile compuse azonale sau amestecate întâlnite la cai sunt:

– vânătă, care rezultă dintr-un amestec de pieri albi și negri repartizați uniform sau mai puțin uniform pe suprafața corpului. Poate avea mai multe nuanțe: deschis (predomină perii albi); închis (predomina perii negri), vânăt obișnuit și vânăt rotat;

– piersicie, determinată de un amestec de fire albe și roșii sau brune, cu nuanțe mai închise sau deschise, în funcție de proporția firelor roșii sau albe;

– dereșă (mucedă), este o culoare rezultată din amestecul de fire albe, negre și roșii în diferite proporții.

Culorile bălțate sunt întâlnite mai rar la cabaline, acestea caracterizându-se prin prezența unor pete albe mai mari sau mai mici pe un fond negru, galben sau roșu, sau invers.

La cabaline se întâlnesc frecvent și numeroase particularitățile de culoare. Astfel, la nivelul capului, după întinderea și localizarea lor, distingem mai multe particularități de culoare și anume:

– înspicat în frunte, când pe fruntea sunt presărate câteva fire albe;

– țintă, când în frunte există un punct alb cu diametrul mai mic de 1 cm;

– steluță, când pata de pe frunte are un diametru de aproximativ 1-2 cm;

– brezătură (linie), când în regiunea nasului există o dungă albă începând de la frunte și până la nări, (poate fi îngustă, obișnuită și largă);

– stea, când pata albă de pe frunte este mai mare de 2 cm;

– felinar (lanterna), când brezătura largă coboară pe obraji și cuprinde și regiunea nărilor;

– strănutul, care este o pată albă mare sau mică între nări;

– buze albe, numite și „de lapte”;

– bot de broască, când pielea de pe buze prezintă pete depigmentate mai mici sau mai mari, etc.

La nivelul membrelor, după localizarea și întinderea lor, începând de la copită către regiunile superioare ale membrelor deosebim următoarele particularități de culoare:

– copite albe;

– coronat, când regiunea coroanei este albă;

– pintenog, când zona albă se întinde în sus pe regiunea chișiței, pe bulet și pe fluier. Poate fi de gradul I-III, în funcție de regiunea pe care o cuprinde;

– încălțat, când zona albă se întinde peste jumătatea fluierului, ajungând până la genunchi sau jaret;

– înciorăpat, când zona albă cuprinde și regiunea genunchiului (jaretului) sau chiar trece peste el, ajungând până pe regiunea antebrațului (gambei).

CAPITOLUL 4

REZULTATE OBȚINUTE

4.1 Rezultate privind dimensiunile corporale studiate

Datele obținute în urma măsurătorilor centralizate și prelucrate statistic pe întreg efectivul de cabaline studiate în ceaa ce privește talia, perimetrul toracic și perimetrul fluierului.(tab. 4.1; fig. 4.1, 4.2, 4.3).

Tabelul 4.1

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la populația de cabaline

Daca ne referim la tot efectivul de animale( tab.4.1;fig.4.1) se observă că talia a avut valori absolute oscilând intre 149-164 cm, cu o medie a efectivului de 155,43 cm.Din acest punct de vedere efectivul studiat a fost omogen, coeficientul de variabilitate fiind 2,25%.

Fig.4.1 Valorile efectivului total de cabaline studiate in ceea ce priveste talia(cm)

Perimetrul toracic la populația de cabaline studiată(tab.4.1;fig.4.2) a avut valori ce au oscilat între 165 și 210 cm.

Valoarea medie a perimetrului toracic a fost 177,02 cm.

Din acest punct de vedere efectivul este omogen, valorile coeficientului de variabilitate fiind 5,18%.

Valorile se înscriu în general în standardul rasei.Perimetrul fluierului a înregistrat valori care se încadrează în standardul rasei, cuprinse între 17 și 24 cm, cu o medie de 19,44 cm.

Coeficientului de variabilitate a fost de 8,18%, astfel, în privința acestui caracter, efectivul studiat putând fi considerat omogen.

Fig.4.2 Valorile efectivului total de cabaline studiate in ceea ce priveste perimetrul toracic(cm)

Fig.4.3 Valorile efectivului total de cabaline in ceea ce priveste perimetrul fluierului(cm)

La masculi, talia animalelor luate în studiu a avut valori ce au oscilat între 150 și 164 cm, cu o medie a efectivului de 157,36 cm.

Efectivul studiat a fost omogen, coeficientul de variabilitate fiind 2,46%.

Aceste valori se înscriu în limitele prevăzute la rasa Trăpaș românesc.

Perimetrul toracic a avut valori absolute ce au oscilat între 170 și 210 cm.

Valoarea medie a acestui caracter a fost 185,18 cm.

Aceste valori se înscriu în standardul rasei, iar din acest punct de vedere efectivul este omogen, valorile coeficientului de variabilitate fiind 6,40%.

Perimetrul fluierului a înregistrat valori care se încadrează în standardul rasei, cuprinse între 19 și 24 cm, cu o medie de 21,09 cm.

Coeficientului de variabilitate a fost de 9,23%, astfel, în privința acestui caracter, efectivul studiat putând fi considerat omogen.

Tabel 4.2

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la masculi

Fig.4.4. Valorile efectivului de masculi in ceea ce priveste talia(cm)

Fig.4.5. Valorile efectivului de masculi in ceea ce priveste perimetrul toracic(cm)

Fig.4.6. Valorile efectivului de masculi in ceea ce priveste perimetrul fluierului(cm)

Tabel 4.3

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la iepe mame

La iepele mame, conform datelor(tab.4.3) se poate observa că talia animalelor luate în studiu a avut valori ce au oscilat între 149 și 164 cm, cu o medie a efectivului de 154,67 cm.

Din acest punct de vedere efectivul studiat a fost omogen, coeficientul de variabilitate fiind 2,0%.

Perimetrul toracic a înregistrat valori absolute ce au oscilat între 165 și 187 cm. Aceste valori se înscriu în standardul rasei.

Valoarea medie a acestui caracter a fost 173,82 cm.

Din acest punct de vedere efectivul este destul de omogen, valorile coeficientului de variabilitate fiind de 3,076%.

Perimetrul fluierului a avut valori care se încadrează în standardul rasei, cuprinse între 17 și 20,50 cm, cu o medie de 18,80 cm.

În privința acestui caracter, coeficientului de variabilitate a fost de 4,24%, efectivul studiat putând fi considerat omogen.

Fig.4.7 Valorile efectivului iepe mame in ceea ce priveste talia(cm)

Fig.4.8Masuratori pentru determinarea taliei(cm)

Fig.4.9 Valorile efectivului iepe mame in ceea ce priveste perimetrul toracic(cm)

Fig.4.10 Masuratori pentru determinarea perimetrului toracic (cm)

Fig.4.11 Valorile efectivului iepe mame in ceea ce priveste perimetrul fluierului(cm)

Fig.4.12 Masuratori pentru determinarea perimetrului toracic (cm)

Tabel 4.4

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la armăsari pepinieri

La armăsarii pepinieri, talia animalelor luate în studiu a avut valori ce au oscilat între 150 și 164 cm, cu o medie a efectivului de 157,66 cm.

Efectivul studiat a fost omogen, coeficientul de variabilitate fiind 2,63%.

Aceste valori se înscriu în limitele prevăzute la rasa Trăpaș românesc.

Perimetrul toracic a avut valori absolute ce au oscilat între 170 și 210 cm.

Valoarea medie a acestui caracter a fost 187,11 cm.

Aceste valori se înscriu în standardul rasei, iar din acest punct de vedere efectivul este omogen, valorile coeficientului de variabilitate fiind 6,60%.

Perimetrul fluierului a înregistrat valori care se încadrează în standardul rasei, cuprinse între 19 și 24 cm, cu o medie de 21,33 cm.

Coeficientului de variabilitate a fost de 9,52, astfel, în privința acestui caracter, efectivul studiat putând fi considerat omogen.

În ceea ce privește asemănările și deosebirile dintre masculi și femele putem preciza că per total talia a avut o valoare medie de 155,43 cm, caracterul fiind destul de omogen în populație (V%<20).

În general, masculii au avut o talie ușor mai mare (cu 2,69cm) decât a femelelor(fig. 4.13).

Și în cazul perimetrului toracic variabilitatea a fost mica, caracterul având o valoare medie de 177,02 cm, la masculi fiind în medie cu 11,36cm mai mare decât la femele(tab.4.14).

Perimetrul fluierului a avut o variabilitate deasemenea mica, oscilând în jurul valorii medii de 19,44 cm. Și în acest caz, la masculi s-au înregistrat valori mai mari cu 2,29 cm comparativ cu femelel(fig.4.15).

Fig.4.13Valorile medii ale taliei la populația de cabaline studiată(cm)

Fig.4.14 Valorile medii ale perimetrului toracic la populația de cabaline studiată(cm)

Fig.4.15 Valorile medii ale perimetrului fluierului la populația de cabaline studiată(cm)

Pe baza datelor obținute în urma măsurătorilor corporale s-au putut calcula unii indici corporali, respectiv: indicele dactilo-toracic, indicele osaturii și indicele de masivitate (tab. 4.5, 4.6, 4.7).

La iepe, indicele dactilo–toracic a avut valori cuprinse 10,10 – 11,62%, cu o medie de 11,04% (tab.4.5).

Populația studiată s-a comportat ca un grup omogen.

Indicele osaturii a avut valori cuprinse între 12,41 – 14,76%, cu o medie de 13,52% (tab.4.5.).

Indicelui de masivitate a avut valori ce au oscilat între 113.92 și 132,66%, cu o medie de 122,51% (tab. 4.5).

Din acest punct de vedere populația studiată a fost omogenă, coeficientul de variabilitate având valori sub5%.

La masculi, indicele dactilo–toracic a avut valori de 11,41 – 11,62%, cu o medie de 11,20% (tab. 4.6).

Indicele osaturii a avut valori cuprinse între 12,65 – 14,28%, cu o medie de 13,64% (tab. 4.6).

Indicelui de masivitate a avut valori ce au oscilat între 117,50 și 125,97%, cu o medie de 121,71% (tab. 4.6).

La populația totală, indicele dactilo–toracic a avut valori cuprinse între 10,10 și 11,82%, cu o medie de 11,24% (tab. 4.7).

Indicele osaturii a avut valori cuprinse între 11,58 – 14,76%, cu o medie de 13,30% (tab. 4.7).

Indicele de masivitate a avut valori ce au oscilat între 109,75și 131,43%, cu o medie de 132,66% (tab. 4.7).

Tabelul 4.5

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la iepele mame

Tabelul 4.6

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la masculi

Tabelul 4.7

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la total populație

Fig. 4.16. Valorile medii ale indicelui dactilo-toracic

Fig. 4.17. Valorile medii ale indicelui osaturii

Fig. 4.18. Valorile medii ale indicelui de masivitate

4.2 Structura culorilor

La cabalinele analizate s-au înregistrat doar 3 culori: murgă, roib și dereș(tab. 4.8; fig. 4.19, 4.20, 4.21).

În ansamblu, culoarea murgă (89,74%) a fost cea mai răspândită culoare în efectivul studiat, fiind urmată de culoarea roibă (7,69%). Culoarea dereșă s-a întâlnit la doar 5,12% efectiv.

La iepe, culoarea murgă a fost prezentă la aproape tot efectivul, culoarea roibă fiind prezentă doar în proporție de 3,57%(fig.4.22).

La armăsarii pepinieri, culorile murg s-a regasit in proporție de 77,77% în timp ce culorile roib și dereșă s-au gasit în proporții egale de 11,11% fiecare (fig.4.21).

La armăsarii de montă publică, fiind intr-un număr foarte mic de numai 2, s-au regăsit 2 culori, murg și roib.(fig. 4.22).

Tabelul 4.8

Structura culorilor

Fig. 4.19. Repartiția culorilor la efectivul studiat în funcție de categoria de cabaline (capete)

Fig. 4.20. Repartiția culorilor la efectivul studiat (capete)

Fig. 4.21. Repartiția culorilor la efectivul studiat (%)

Fig. 4.22. Structura culorilor la iepe mame (%)

Fig. 4.23. Structura culorilor la armăsari pepinieri (%)

Fig. 4.24. Structura culorilor la armăsari de montă publică (%)

4.3 Raportul între sexe

Conform datelor studiate au fost identificate 39 de cabaline din rasa Trăpaș românesc.

Din cele 39 de cabaline , 28 capete sunt femele și 11 capete sunt masculi, rezultă deci, un raport între sexe de 71,79/28,20% în favoarea femelelor (fig. 4.21).

Fig. 4.25. Raportul între sexe la populația de cabaline Trăpaș românesc

4.4 Structura de vârstă

Cabalinele luate în studiu au avut vârsta cuprinsă între 7 și 24 ani (tab. 4.9; fig. 4.22).

Tabelul 4.9

Structura de vârstă

Armăsarii pepinieri au avut vârsta cuprinsă între 7 și 21 ani (tab.4.9).

Din cei nouă armăsari existenți la această categorie, trei au avut vârsta sub 10 ani(33,%), cinci (55%) au avut vârsta cuprinsă între 11 și 20 ani și unul vârsta de peste 20 de ani(11%).

La categoria armăsari de montă publică, vârsta celor 2 animale a fost de 14 ani .

La categoria iepe mame, vârsta minimă a fost de 7 ani, iar cea maximă de 24 ani (tab.4.9).

Animalele cu vârsta până în 10 ani reprezintă 32,14%%, cele cu vârsta de la 11 la 20 ani reprezintă 60,71%% iar cele cu vârsta de peste 20 ani reprezintă 7,14%.

Fig. 4.22. Repartiția pe vârste a indivizilor

CONCLUZII

În urma studiului efectuat asupra populației de 39 cabaline de la Herghelia Jegălia se desprind următoarele concluzii:

– talia cabalinelor studiate a avut o valoare medie de 155,43 cm;

talia a avut valori ce s-au încadrat, de regulă, în standardul rasei;

valoarea medie a taliei a oscilat între 154,67 cm, la iepe și 157,36 cm, la masculi;

variabilitatea acestui caracter în cadrul populației studiate este destul de redusă, grupul fiind unul omogen;

perimetrul toracic a avut o valoare medie de 177,02 cm;

perimetrul toracic a avut valori ce s-au încadrat în standardul rasei;

valoarea medie a perimetrului toracic a oscilat între 173,82 cm, la iepe și 185,18 cm, la masculi;

prin prisma acestui caracter, populatia studiată este destul de omogenă, variabilitatea caracterului fiind, în general, destul de mică;

perimetrul fluierului a avut o valoare medie de 19,44 cm;

perimetrul fluierului a avut valori ce s-au încadrat, de regulă, în standardul rasei;

valoarea medie a perimetrului fluierului a oscilat între 18,80 cm, la iepe și 21,09 cm, la armăsari pepinieri;

variabilitatea acestui caracter în cadrul populației studiate este destul de redusă, grupul fiind omogen;;

indicele dactilo-toracic a avut o valoare medie care a variat de la 11,04%, la iepe, la 11,20%, la masculi;

indicele osaturii a avut o valoare medie care a variat de la 13,52%, la iepe, la 13,64%, la masculi;

indicele de masivitate a avut o valoare medie care a variat de la 122,51%, la iepe, la 121,71%, la armăsari de montă publică;

culorile întâlnite la cabalinele studiate au fost: murgă, roibă, dereșă;

culoarea murgă a avut ponderea cea mai mare (89,74%), fiind secondată de culoarea roibă (7,69%). Culoarea dereșă s-a regăsit într-un procentaj de 5,12%;

vârsta animalelor analizate a fost cuprinsă între 7 și 24 de ani;

vârsta predominantă a fost cea a animalelor între 11-20 de ani cu un procent de 60,71%, cele până la 10 ani au reprezentat 32,14% iar cele peste 20 de ani 7,14%.

– raportul între sexe este 28% masculi și 72% femele;

BIBLIOGRAFIE

COLA M., GH. STOICA, M. VLADU- Zootehnie și Alimentație Animală, Repografia Universității Din Craiova 1998

CORNOIU I.-Caii printre adevaruri și legende,Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2010

DOLIȘ M., A.GAVRILAȘ, I GÂLCĂ, G. HOHA-Zootehnie generală, Editura Alfa, Iași 2006

Doliș M., Gavrilaș, A., 2006 – Tehnologia creșterii animalelor, Editura Alfa, Iași

DULUGEAC, I., 2005. Caii de sport, Ed. Arena 2005, București

GÂLCĂ I.,DOLIȘ M.,2006-Tehnologii de creștere a animalelor, Editura Alfa, Iași-2006

GEORGESCU G., UJICA V., LUNGULESCU G., MARCU N., 1982 – Tehnologia creșterii cabalinelor și echitație, Editura Didactică și Pedagogică, București.

LUNGULESCU G.-Tehnologia creșterii cabalinelor și echitație-Lucrări practice,Timișoara 1994

Suciu, T., Moldoveanu, G., Gligor, V., Georgescu, G., Oțel, V., Balaș, N., 1975 – Zootehnia României, Vol. IV (cabaline), Editura Academiei, București

UJICĂ, V.,1981- Curs de tehnologia creșterii cabalinelor. Lito, A.M.D., Ins. Agronomie Iași

Ujică V., 1988 – Tehnologia creșterii cabalinelor – Curs. C.M.I.A.I., Iași

Ujică V., 1988 – Tehnologia creșterii cabalinelor – Lucrări practice. C.M.I.A.I., Iași.

http://www.versuri.ro/versuri/mdddi_victor-socaciu-caii-liberi.html