Studiu Morfologic Asupra Populatiei de Cabaline din Rasa Hutul, de la Herghelia Lucina

Diverse2

Studiu Morfologic Asupra Populatiei de Cabaline din Rasa Hutul, de la Herghelia Lucina

Byadmin ianuarie 1, 2024

PROIECT DE DIPLOMĂ

TEMA PROIECTULUI:

“STUDIU MORFOLOGIC ASUPRA POPULAȚIEI DE CABALINE DIN RASA HUȚUL, DE LA HERGHELIA LUCINA”

Cuprins

Lista figurilor

Lista tabelelor

INTRODUCERE

,,De la Eohippus, o creatură cu talie de vulpe, cu un păr scurt, cu ceafa groasă și o coadă ca un cotor, în decursul mileniilor, a evoluat un animal care s-a făcut ușor apreciat prin inteligență, frumusețe, viteză, forță și rezistență; EQUUS CABALLUS, eternul Pegas, dotat cu calități care i-au determinat pe oamenii tuturor timpurilor să-1 considere ca pe un senior printre celelalte patrupede, astfel că istoria sa a devenit inseparabilă de cea a umanității".

Cei care au îndrăgit și domesticit calul au fost preocupați și de cunoașterea lui. Cea mai veche lucrare cu caracter zootehnic a fost referitoare la cal, fiind vorba de un manual de îngrijire și folosire a cailor găsit în așezările populației hitite în Asia Mică (textul “Kikkuli”).

Hitiții au trăit în prima jumătate al celui de-al doile mileniu î.e.n. și ei au fost primii care au folosit carele de luptă.

Date importante despre cal se găsesc și în lucrările marilor învățați din Grecia antică: Homer, Herodot, Xenofon.

Primele dovezi legate de domesticire au fost găsite în Mesopotamia. Primul mod de deplasare a fost călare iar în mileniul 4-5 î.e.n. s-a folosit și tractarea. Tot mesopotamii sunt cei care în secolul XII î.e.n. au utilizat caii în știința războiului .

Dezvoltarea hipologiei ca știință are loc în a doua jumătate a secolului XIX și în secolul XX, când se trece de la observația practică la cercetarea științifică, de la arta de a crește calul la știința creșterii acestei specii.

La noi în țară prima lucrare de hipologie a fost publicată de către P. Stavrescu în anul 1900, dar bazele științifice au fost puse de N. Filip care în anul 1904, face un studiu complex al materialului biologic din herghelia Mezohegyes, iar în anul 1915 scrie lucrarea “Caii” .

În trecut calul s-a bucurat de multă atenție. Utilizarea mijloacelor mecanizate de tracțiune și transport (tractoare, automobile) a diminuat mult atenția acordată calului punând chiar un semn de întrebare asupra perspectivelor speciei. Au fost chiar momente în care existența ei era amenințată.

După al doilea război mondial se constată o tendință, aproape generală, de scădere a numărului de cai. Astfel, numai în 6 ani (1959-1965), numărul cailor din Europa, inclusiv URSS, a scăzut de la cca.20 de milioane, la mai puțin de 15 milioane, ceea ce constituie o rată de diminuare anuală de 4-5%.

Populația cabalină la nivel mondial a scăzut în 20 de ani postbelici de la circa 100 de milioane, la mai puțin de 50 de milioane (Georgescu, 1979). Rasele grele, de povară au fost atinse mai mult, în timp ce rasele ușoare de hipodrom, de călărie și de agrement au cunoscut chiar o extindere.

Dat fiind condițiile pedoclimatice din România, nu se poate renunța la utilizarea forței de tracțiune hipo în completarea forței motorizate, ceea ce obligă la menținerea unui efectiv rezonabil de cai utilitari.

Pe plan mondial, pentru specia cabalină, se profilează o triplă utilizare: hipodromul, sportul și agrementul.

Cursele hipice pe hipodrom, acestea s-au desfășurat încă din antichitate, existând dovezi care atestă prezența acestora la Jocurile Olimpice din 642 î.Hr., iar în Europa, respectiv Anglia, acestea au fost aduse odată cu cuceririle romanilor, ce au ,,împrumutat" acest obicei de la vechii greci.

În prezent există o adevărată industrie a calului, deoarece concomitent cu creșterea numărului de oameni care își petrec timpul liber alături de cai, a crescut și numărul de concursuri sportive, care se organizează cu aceștia, implicit și a câștigurilor valorice la fiecare concurs.

Dacă în vechime concursurile hipice erau reprezentate de conducerea atelajelor, de la cele tractate de un singur cal până la 12-14 cai, precum și de concursurile de călărie, în prezent, prin astfel de concursuri se înțeleg întreceri de obstacole, dresaj academic, curse de trap, galop sau proba completa de călărie, competiții de atelaje și diverse alte concursuri de îndemânare, dar și utilitare organizate, acestea din urmă, de diferitele asociații de crescători la nivel național, European și internațional.

Diversitatea probelor de concurs alături și de o adevărată industrie a pariurilor, a condus la necesitatea existenței unor cai de mare valoare, care să-și transmită calitățile și viitoarelor generații.

În acest scop, originea cabalinelor si performanțele realizate trebuie consemnate sistematic în registrele genealogice și, de asemenea, trebuie stimulată creșterea și exploatarea cabalinelor performante.

Deosebit de importantă în obținerea cabalinelor performante, precum și menținerea acestor calități de-a lungul generațiilor, este munca de selecție și ameliorare, ce a stat și stă, la baza formării, consolidării și îmbunătățirii populațiilor de cabaline.

Lucrarea de față își propune să analizeze evoluția unor caractere de exterior ce stau la baza lucrărilor de bonitare și clasare a cabalinelor din rasa Huțul din Herghelia Lucina, jud. Suceava, în speță talia, perimetrul toracic și perimetrul fluierului.

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1

date din literatura de specialitate privind rasa huȚul

Rasa Huțul face parte din rasele de cai autohtone și este în prezent tipul reprezentativ al calului de munte, care de-a lungul anilor a dovedit că este rezistent și adaptat condițiilor de muncă din zona muntoasă. Totodată el îmbină destul de bine raportul dintre masa corporală, conformație și aptitudinile de muncă.

Huțulul este una dintre cele mai reprezentative rase de cai hipometrici, naturale, cu o vastă arie de răspândire în zona munților Carpați. Această rasă reprezintă adaptarea perfectă a cabalinelor la regiunea muntoasă a Carpaților, cuprinzând actualul teritoriu al Poloniei, Slovaciei, Ucrainei și României. Totuși, centrul ei de formare a fost zona Bucovinei și Galiția.

Majoritatea specialiștilor îi atribuie originea tarpanică, datorită tipului brahicefal al capului (capul mai scurt, fruntea pătrată, arcadele orbitelor proeminente și profilul capului drept sau ușor concav).

Alte teorii se refereau la originea diluvială a acestei rase, sau chiar la faptul de a reprezenta o degenerare a rasei Arabe ajunse în această parte a Europei în secolele XVI și XVII. Aceste teorii au fost contrazise ulterior,.

Teoria modernă privind originea rasei Huțul acceptă tarpanul ca fiind principalul ascendent, însă nu exclude influența cailor mongoli și a calului Przewalski, precum și, în secolele XVIII și XIX, încrucișările cu rasa Arabă.

Creșterea organizată prin înființarea unei herghelii, s-a realizat în 1856 când în Imperiul Austro-Ungar a fost înființat la secția de creștere a tineretului arab de la Lucina și un nucleu de cai huțuli, cumpărați din zonă.

Același lucru s-a întâmplat și la herghelia Siary, de pe teritoriul actual al Poloniei.

De la început, în cadrul nucleului de creștere de la Lucina, s-a practicat creșterea pe linii și familii a acestei populații. Astfel, liniile genealogice exploatate la Lucina, până în preajma Primului război mondial, au fost: Goral, Hroby, Taras, Ceremuș, Miszka și Știrbu.

În 1914, prin transferarea întregului efectiv de cabaline atât de la Rădăuți cât și de la Lucina, la alte herghelii din Imperiul Habsburgic, s-au putut recupera și reface foarte greu efectivele de cai Huțuli, după încheierea primului război mondial. Din păcate, s-au putut reface după război numai liniile Goral și Hroby, celelalte patru dispărând.

În perioada interbelică s-a ajuns la formarea altor linii și anume Oușor, Pietrosu și Prislop, linii care sunt și astăzi reprezentate în herghelie.

Pierderi însemnate de material biologic valoros au mai avut loc și la sfârșitul celui de-al Doilea război mondial, când herghelia a fost transferată în 1944 la Sâmbăta de Jos.

Cu toate acestea, liniile rasei Huțul se disting foarte clar între ele, prin particularitățile de exterior care le caracterizează.

În literatura de specialitate (Ujică, 1981) sunt considerate 5 linii genealogice masculine cu următoarea pondere: Goral 30%, Hroby 28%, Oușor 15%, Pietrosu 25% și Prisliop 2%.

Linia Goral se caracterizează printr-un corp mare, iar formatul corporal este dreptunghiular. Este cea mai masivă linie dintre toate. De asemenea este și cea mai bine reprezentată linie în momentul de față.

Linia Hroby dispune de indivizi cu corp mic și cu o masivitate mai redusă comparativ cu restul liniilor. Au un format corporal aproape pătrat, fiind înalți pe picioare. Dispun de aptitudini excelente de port-samar. Temperamentul este vioi. Datorită conformației și temperamentului, se presupune o influență arabă în cadrul acestei linii.

Linia Oușor este o linie genealogică mai nouă. Aceasta se caracterizează printr-o dezvoltare corporală relativ mare, osatură mai slabă comparativ cu restul liniilor, concomitent cu oarecare disproporții în privința regiunilor corporale.

Linia Pietrosu se caracterizează prin exemplare cu corp mic și spată lungă, însă, în același timp, adâncimea toracelui este mai redusă comparativ cu a produșilor celorlalte linii (fig. 1.4).

Linia Prislop se caracterizează printr-o talie mai mare comparativ cu celelalte linii. De asemenea și capacitatea energetică este mai pronunțată.

Calul Huțul este rezistent la climatul de munte, are un temperament vioi, nu este pretențios la hrană, memținându-și starea de întreținere și capacitataea de muncă chiar dacă este hrănit numai cu fân.

Aptitudinea de a depune grăsime în anumite regiuni corporale, face ca acest cal să reziste perioadelor critice de alimentație.

O altă calitate a Huțului este docilitatea, blândețea care îl caracterizează și care l-a apropiat atât de mult de om.

Talia variază între 139 și 141 cm, iar masa corporală între 400 și 425 kg.

În general, la toate liniile se constată un cap proporționat comparativ cu dezvoltarea corporală generală.

Profilul capului este drept sau ușor concav, ochii mari, expresivi, iar arcadele oculare proeminente.

Urechile sunt mici și foarte mobile. Gâtul, scurt și bine îmbrăcat în musculatură, este purtat oblic și dispune de o coamă extrem de bogată. Aceasta se termină anterior printr-un moț mare.

Greabănul este lung, larg, însă șters. Spinarea și șalele sunt relativ lungi, puternice, bine îmbrăcate în musculatură.

Crupa este pătrată, bine îmbrăcată în musculatură, cu axul mecanic al acesteia oblic antero-posterior.

Pieptul este larg, iar toracele în general descins și profund.

Membrele sunt scurte, cu aspect uscățiv, cu articulațiile largi și ferme. Fluierele și chișițele sunt scurte, tendoanele detașate. Copitele sunt mici și cu cornul foarte dur. De obicei, aplomburile sunt corecte, însă mai pot apărea coate de vacă.

Mersurile în general sunt corecte.

Culoarea cailor de rasă Huțulă din herghelia Lucina este foarte diferită și anume: murgă, neagră, soricie, dereșă, șargă.

V. Ujică și col. (1990), analizând culorile de bază și frecvența lor în funcție de armăsarul pepinier și linia genealogică, arată următoarea repartiție: culoarea murgă 69,9%, culoarea șoricie 19,4%, roibă 6,1%, neagră 4,4%, șargă 0,2%.

În ceea ce privește particularitățile de culoare, caracteristice la rasa huțul sunt prezența zebrurilor și a dungii de catâr, care se întâlnesc foarte frecvent.

Zebrurile sunt repartizate pe antebraț, genunchi, gambă, jaret și foarte rar pe laturile gâtului și regiunea frunții.

Referitor la particularitățile de culoare și frecvența acestora, cele mai frecvente au fost dunga de măgar (42,9%), brezăturile (39,1%) și pintenogelile (18%).

Analiza modului de transmitere ereditară a particularităților de culoare arată că acestea se transmit incomplet dominant, fiind determinate de interacțiunea pleiotropă a genelor.

Părul din coamă este abundent și lung, iar părul de acoperire este dezvoltat. La multe exemplare moțul este atât de abundent încât acoperă fruntea și ochii.

La calul Huțul se remarcăe remarcă o dezvoltare însemnată a părului din regiunea grebănului atât vara cât și iarna.

Din punct de vedere fenotipic, cai din rasa Huțulă crescuți în Herghelia Lucina, după V. Ujică, se caracterizează prin dimensiunile corporale redate în tabelul 1.1.

Aceste date atestă faptul că rasa Huțulă reprezintă cel mai masiv cal de munte în țara noastră, depășind chiar și unele rase similare din alte țări.

Tabelul 1.1

Valorile medii ale principalelor caractere morfologice ale rasei Huțul (după Ujică V.- 1981)

În herghelia Lucina, creșterea calului Huțul a avut drept obiectiv constant „mărirea taliei”, fără alterarea tipului și a calităților rasei.

În acest sens, a fost administrarea concentratelor la tineret (începând cu anul 1903), care se practică și în prezent. În acest fel s-a înregistrat în decursul anilor masivizarea calului Huțul până la limitele permise de conservatorismul ereditar al rasei. în tabelul 1.2 este prezentată evoluția tipului Huțul adult în diferite etape istorice ale hergheliei Lucina.

Realizarea masivizării calului Huțul pe parcursul unui secol, fără infuzie de sânge străin rasei, până la limitele permise de conservatorismul ereditar deosebit de pregnant al rasei, atestă consecvența generațiilor de crescători și specialiști care, cu prețul multor renunțări, și-au închinat o bună parte din viață și cariera lor, calului Huțul, trăind și muncind acolo unde s-a hotărât întotdeauna soarta acestuia: între munții Lucinei.

Stabilirea parametrilor fenotipici și genetici ai populației de cai din herghelie a permis fundamentarea științifică a unor criterii de selecție folosite în prezent în ameliorarea calului Huțul.

În tabelul 1.3 este prezentat coeficientul de heritabilitate al principalelor caractere morfo-fiziologice ale calului Huțul din herghelie.

Se observă gradul ridicat de transmitere ereditară a unor însușiri folosite drept criterii de bază în selecția calului Huțul, cum sunt: talia, adâncimea toracelui, lungimea trunchiului, precum și longevitatea reproductivă. Rezultă deci, necesitatea acordării unei importanțe sporite în selecția materialului huțul din herghelie, îndeosebi perimetrului fluierului.

Tabelul 1.2

Evoluția tipului Huțul adult din herghelia Lucina

(după V. Ujică și E. Călinescu, 1981)

Tabelul 1.3

Heritabilitatea principalelor însușiri morfo-fiziologice ale populației de cai Huțuli din herghelia Lucina

(după E. Călinescu și V. Ujică, 1981)

Cu un format corporal tipic dreptunghiular, rasa Huțulă se caracterizează printr-o conformație corectă, constituție robustă și temperament vioi, sugerând multă energie.

Alte însușiri fiziologice demne de luat în seamă ale calului Huțul sunt longevitatea deosebită pentru muncă și reproducție, având durata medie de exploatare de peste 20 de ani, indici foarte buni cu privire la fecunditate și natalitate.

În ce privește indicii de reproducție realizați în herghelia Huțulă, pe o perioadă de peste 40 ani, procentul de fecunditate se situează în majoritatea anilor între 80-90%.

Rasa este foarte bine adaptată la condițiile vitrege din zona montană, fiind puțin pretențioasă la condițiile de exploatare și fiind din această cauză foarte mult utilizată în zona respectivă pentru port-samar, călărie și tracțiune.

Aptitudinile pentru munca la tracțiune și samar sunt concretizate în recordurile realizate la probele anuale de calificare.

Aptitudinile calului Huțul pentru muncă au fost recunoscute unanim de către autorii care au cercetat această rasă. Hutten Czapski (1883) afirmă că mediul sălbatic și stâncos în care se crește i-a imprimat calului Huțul „o siguranță infailibila a mersului și o rezistență de fier a membrelor”. Dacă pentru tracțiune nu corespunde, pentru samar are aptitudini excepționale (Osowieki, 1904). Acest autor, în 1904, după o călătorie prin zona de creștere a calului Huțul, scoate în evidență capacitata de muncă a rasei, în raport cu masa corporală redusă. După cum afirmă Ramm, Bauer și Zürn în jurul anului 1900, calul Huțul era apreciat după calitățile sale până peste hotare, fiind cumpărat în Ungaria, Franța precum și în Anglia pentru războiul cu Burii, cât și pentru ameliorarea Poneiul scoțian. Chr.Wendling (1930) susține că, în raport cu talia sa, calul Huțul posedă aptitudini de muncă deosebite pentru samar și tracțiune și că este „motorul cu cel mai mare randament pentru populația locurilor muntoase”.

N. Andrei (1947) relevă aptitudinile calului Huțul pentru munca la samar și la ham. S.M. Budionâi (1952) afirmă că un cal Huțul cu un samar de 100-150 kg poate parcurge până la 100 km într-o zi, pe poteci de munte, iar o pereche de cai huțuli înhămați duc ușor o încărcătură de 2500 kg pe o distanță de 25-28 km drum de munte.

Zapadniuk și Pilipet (1955) deși susțin „capacitatea de muncă universală a calului Huțul” recomandă masivizarea acestuia ca mijloc pentru sporirea capacității sale energetice.

I. Rădulescu (1957) citează probe de tracțiune, în care o pereche de cai huțuli au tras greutăți egale de 4 – 6 ori greutatea lor corporală, pe distanțe variind între 2000 și 4500 m. De asemenea, în anul 1957, în cadrul unei probe de demaraj, care a avut loc în herghelia Lucina, o pereche de armăsari a deplasat greutatea de 5000 kg (5 căruțe a 1000 kg), greutate egală cu de 7 ori greutatea lor corporală.

Aptitudinile deosebite de rezistență ale calului Huțul au fost testate și în condițiile de exploatare specifice forțelor de apărare a patriei, din zona montană. Rezultatele testului au arătat că „dispune de o deosebită rezistență la efort și intemperii, își menține starea bună de întreținere cu o rație modestă, se strecoară cu o deosebită agilitate pe poteci înguste, pe marginea prăpastiilor adânci și pe punți suspendate cu balansul inerent, cercetând mai întâi terenul, pe care îl simte cu talpa copitei. Dispune de o mare sensibilitate vizuală și simț de orientare pe timp de noapte, conducând omul cu siguranță pe cărările de munte. În marșuri de trei zile pe teren accidentat, a parcurs vara 102 km cu o greutate trasă de 495 kg, cu o viteză de 4,12 km/oră, iar cu o greutate purtată pe samar de 135 kg, aceeași distanță, cu 3,91 km/oră. în timp de iarnă a parcurs 24 km, cu aceeași greutate trasă cu o viteză de 4,12 km/oră, iar la samar, cu aceeași greutate purtată a parcurs distanța menționată cu 3,94 km/oră ".

CAPITOLUL 2

date monografice privind herghelia Lucina

Herghelia Lucina se află în Carpații Pădurosi din Bucovina, la 45 Km nord vest de Municipiul Cîmpulung Moldovenesc, situată pe vale Lucavei, o mini depresiune aflată în munții Obcina Mestecănișului, străbătută de pârâul Lucava, un afluent al râului Moldova. Altitudinea medie la care se află în jurul cotei de 1300 metrii. Din punct de vedere teritorial-administrativ aparține de comunele Moldova Sulița, Cârlibaba și Izvoarele Sucevei din județul Suceava. Distanța dintre sediul hergheliei de cele mai apropiate localități este de 7 km. Moldova Sulița, respectiv 20 km Izvoarele Sucevei și Breaza.

Cronica hergheliei lucina începe în anul 1788, cînd se arata că acest teren este arendat împreună cu alte terenuri pe care se formează mai târziu Herghelia Rădăuți

Herghelia Lucina datează de 151 de ani, aceasta fiind înființată în anul 1856 și se poate împărți în trei perioade:

1856 – 1872

1877 – 1914

1919 – 2007

Aceste trei perioade marchează evenimentele principale în creșterea calului Huțul.

De la înființarea ei și până în anul 1914, herghelia a aparținut imperiului Austro-Ungar, împreună cu herghelia Rădăuți.

Înainte de înființarea hergheliei de cai huțuli, începând cu anul 1788, Lucina a fost intrebuințată ca pășune alpină pentru tineretul de diferite vârste și rase de la herghelia Rădăuți, fiind secție de creștere a tineretului cabalin de la acea herghelie.

În anul 1807 au fost construite adăposturi pentru tineret, însă acestea au fost distruse in totalitate de incendii în anul 1813.

În anul 1817 s-au construit din nou la Lucina patru grajduri pentru herghelie, un grajd pentru caii de muncă și locuințe pentru personalul existent. A urmat apoi o perioadă de amenajare a pășunilor, de drenare a mlaștinilor și in anii 1846 – 1847 s-a construit, de către o unitate militară de pionieri, primul drum care a făcut legătura între herghelia Lucina și comuna Moldova Sulița, pe valea Lucavei.

În anul 1856 s-a înființat herghelia de cai huțuli de la Lucina sub comanda cavalerului colonel Martin von Hermman, infanterist, această rasă fiind apreciată de armata austriacă, în special de companiile de mitraliori, datorită abilităților excepționale de a se strecura pe potecile de munte, pe marginea prăpăstiilor dar și datorită faptului că putea duce o încărcătură impresionantă pe samar nefiind pretențioasă la condițiile de hrănire, prezentând o rezistență și un grad de adaptabilitate excepțional. Această rasă reprezintă adaptarea perfectă a cabalinelor din regiunea muntoasă a Carpaților, cuprinzând actualul teritoriu al Poloniei, Slovaciei, Ucrainei si României.

Creșterea s-a realizat pe linii de sânge (linii de tată, linii genealogice). Din armăsarii întemeietori amintim: Goral, Hroby, Oușor, Pietrosu și Prislop (linii prezente la ora actuală în herghelie și recunoscute de F.A.O.), dar și Misyka, Ceremuș, Știrbu, etc., linii care au fost pierdute după primul război mondial.

La înființare efectivul hergheliei era format dintr-un un armăsar și zece iepe, aceste exemplare provenind de la crescătorii din zonă.

În anul 1875 din motive necunoscute, herghelia este desființată, însă datorită cererilor armatei, ea a fost reînființată în anul 1877, având un nucleu de reproducție format din zece iepe cumpărate de la populația din zonă, și armăsarul Știrbu achiziționat din cătunul cu același nume. Acum era o herghelie civilă, condusă de un director.

Furajarea se realiza exclusiv cu fân pe timp de iarnă și cu masă verde pe timpul verii. În scopul măririi taliei s-au introdus în furajare concentratele. La început talia era foarte redusă – până la 135 de cm.

Singura linie importată este reprezentată de armăsarul Goral importat din Galiția în 1909. Tot din linia Goral s-a dezvoltat mai târziu linia Prislop. Liniile Oușor și Pietrosu au fost întemeiate de armăsari cumpărați din zona Odorhei. Linia Hroby poartă numele unui alt cătun din apropierea hergheliei Lucina fiind una din cele două linii care au supraviețuit celui de-al doilea război mondial (Goral este cealaltă linie supraviețuitoare).

După reânființare, efectivul matcă a crescut simțitor, ajungând în anul 1891 la 71 de capete. Evoluția rasei huțul a înregistrat progrese deosebite în Herghelia Lucina până în anul 1914, în luna august, când din cauza războiului herghelia a fost evacuata din Bucovina în Austria. După această dată, materialul de prăsilă a fost trecut la WALDHOF în Austria si de aici o parte a fost distribuit la alte instituții hipice ale armatei pentru trupele de vânători de munte.

După terminarea războiului, statul român datorită statutului pe care l-a avut în război, a fost invitat la ultima licitație organizată de statul austriac (la Viena), în anul 1919 de unde a cumpărat o parte din materialul de reproducție al fostei herghelii Rădăuți, printre care și un număr redus de iepe și armăsari de rasă Huțul, proveniți din Herghelia Lucina.

A urmat apoi o perioadă de organizare a hergheliilor Rădăuți și Lucina până în anul 1922, când nucleul de bază al rasei huțul era compus din 26 de iepe și trei armăsari pepinieri. O parte din aceste exemplare proveneau din sectorul particular din Bucovina, iar altă parte din materialul fostei Herghelii Lucina. În anul 1930 se achiziționează 2 armăsari din zona Odorheiului, Oușor și Pietrosu care vor deveni întemeietori de linii.

La 10 martie 1944 din cauza celui de-al doilea război mondial, efectivul de 60 iepe mame, 5 armăsari pepinieri precum și o parte din tineretul hergheliei Lucina a fost evacuat la Sâmbăta de Jos, la poalele munților Făgăraș. În timpul luptelor care s-au dat pe teritoriul hergheliei au ars toate adăposturile pentru animale și toate locuințele.

Din această cauză, după război, cabalinele nu au fost aduse la Lucina imediat, ci au fost cazate la Brodina, Izvoarele Sucevei, iar tineretul în grajdurile particularilor din comuna Moldova Sulița.

Începând din anul 1948 herghelia și-a adunat efectivul în adăposturi proprii, construite la Lucina , formând patru secții:

– secția centrală pentru iepe mame și armăsari pepinieri

– secția Camionca pentru tineretul mascul

– secția Găina pentru tineretul în dresaj

– secția Chițcău sau Cațcău pentru tineretul femel.

Până în toamna anului 1950 toate construcțiile au fost terminate și herghelia a dispus de condiții corespunzătoare, având grajduri igienice, drumuri pietruite, uzină electrică proprie și legături telefonice la fiecare secție.

Pâna in 1990 herghelia Lucina a fost sub administrația C.R.C.C.C.R. (Centrul Republican de Creștere și Calificare a Cabalinelor de Rasă), după care dată a trecut, din punct de vedere administrativ, la R.A.Cai de Rasă S.A., care în anul 2000 a devenit S.N. Cai de Rasă S.A., rămânând ca subunitate a acesteia până în noiembrie 2002.

În scopul prezervării rasei, s-a înființat în anul 1994 FEDERAȚIA INTERNAȚIONALĂ A HUȚULULUI (H.I.F.).

Din toamna anului 2002 Herghelia Lucina trece sub administrația Direcției Silvice-Suceava, din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – ROMSILVA.

Herghelia Lucina se întinde pe o suprafață totală de 1775,5 hectare, suprafață ce cuprinde mai multe categorii de folosință după cum urmează:

– fânețe – 382,6ha

– pășuni – 849 ha

– ape stătătoare – 0,2 ha

– curți și construcții – 18,8 ha

– drumuri – 15,8

– terenuri neproductive – 1,7

– păduri 507,4 ha

Climatul regiunii muntoase Lucina este umed, cu precipitații anuale de 800-900 mm.

Aerul umed din această regiune influențează la calul huțul, ca și la celelalte animale funcțiunile sistemului nervos, circulația sângelui, eliminarea bioxidului de carbon, etc.

Cum de obicei aerul umed este legat și de o temperatură mai joasă, aceasta face ca pielea să devină mai groasă, părul mai des, mai lung și mai gros, contituția robustă și temperamentul vioi fără a fi coleric.

Prima zăpadă cade de obicei în luna octombrie, iar ultima poate fi chiar și în luna mai. Căderea timpurie a zăpezii are importanță asupra florei, deci și asupra pășunatului. Aceste prime și ultime zăpezi, de obicei nu sunt de durată, dar pot distruge o parte din plantele existente, în cazul în care aceste zăpezi sunt însoțite de temperaturi foarte joase. Temperatura scăzută din această regiune are influență directă asupra dezvoltării organismului si indirectă, prin condițiile de dezvoltare a vegetației – pășuni, fânețe – care constituie baza alimentației în regiunea muntoasă.

Nebulozitatea, reprezentată de raportul dintre suprafața cerului acoperit și suprafața totală a cerului, este mai mică la Lucina față de regiunile învecinate. Această zonă de mică nebulozitate s-a pus pe seama unor curenți mai intenși de aer și mai ales pe a celor care coboară din munti spre văile care se deschid. La Lucina este o zonă de nebulozitate medie 5-5,2.

Solul zonei de creștere a calului huțul este de tip podzolic – caracteristic pentru clima umedă și temperată și cu precipitații abundente. În general aceste terenuri de tip podzolic au o mică cantitate de calciu (0,3 – 0,4% CaO) și o reacție acidă, ph-ul fiind de 4,5 – 5,9. Higroscopicitatea este mai mică decât a altor soluri, fiind de 3,85 – 5,41% . Trebuie menționat totuși că pe teritoriul hergheliei Lucina există și suprafețe turboase precum și soluri calcaroase (cum este cel de pe muntele Chiciura).

Pajistile hergheliei Lucina sunt situate în zona pădurilor de molid din etajul subalpin, între 1200 – 1600 m altitudine. Ele alcătuiesc poieni largi, provenite din despăduriri masive efectuate încă din secolul al XVIII-lea, cu scopul de a se creea suprafețele necesare pășunatului și fânețelor.

Vegetația, în majoritatea ei, este alcătuită din graminee de tipul Agrostis tenuis și Festuca rubra fallax. Leguminoasele dețin o pondere scăzută între 5-7%. Plantele de diverse specii sunt numeroase ponderea lor variind între 10-15%.

În prezent Herghelia Lucina este împărtită în șase secții:

-secția Centrală – pentru iepe mame, armăsari pepinieri, cabaline în categoria Sport Agrement,

-secția Găina – pentru tineretul femel și cel din dresaj,

-secția Știrbu – pentru carantină,

-secția Hostineț – pentru armasarii de montă publică pe timp de iarnă ,

-secția Camionca – pentru tineretul mascul,

-sectia Izvoarele Sucevei – pentru armasarii de montă publică pe timp de vară.

Secția Centrală cuprinde trei adăposturi în care sunt întreținute matca Hergheliei Lucina; clădirile pentru birouri; clădirile de servici ale personalului îngrijitor; fierărie, magazie cu furaje, fânar pentru depozitarea fibroaselor și padocuri pentru fiecare dintre cele trei adăposturi.

Unitatea este deservită de personal angajat care numără 54 de salariați din care personal TESA 5 salariați, restul fiind muncitori în regie sau în acord.

Din cele 1775,5 hectare, suprafață totală a Hergheliei Lucina, 382,6 ha sunt ocupate cu fânețe. De pe aceste suprafețe se obține o cantitate suficientă de nutreț fibros, care asigură necesarul celor 372 capete cabaline, existente în unitate. Pentru recoltarea fânului, se încheie contracte cu firme prestatoare de servicii.

Pășunatul cabalinelor se efectuează în exclusivitate pe terenurile care aparțin hergheliei și care ocupă o suprafață de 849 de ha.

Unitatea dispune de o suprafață de 507,4 ha împădurite, iar restul de 36,5 ha sunt ocupate de ape stătătoare (0,2 ha); curți și construcții (18,8 ha); drumuri de servitute (15,8 ha) și 1,7 ha de terenuri neproductive.

PARTEA A II-A – CONtribuții proprii

CAPITOLUL 3

SCOP, MATERIAL ȘI METODĂ

3.1 Scopul lucrării

Lucrarea de față își propune să analizeze din punct de vedere morfologic, respectiv pe baza unor dimensiuni corporale (talia, perimetrul toracic și perimetrul fluierului), ce stau la baza lucrărilor de bonitare și clasare, cabalinele din categoriile: iepe mame, armăsari pepinieri și armăsari de montă publică din rasa Huțul, de la Herghelia Lucina, jud. Suceava.

Se urmăresc, de asemenea, culorile și structura de vârstă.

3.2 Materialul cercetat

Materialul cercetat a fost reprezentat de un număr de 137 cabine din rasa Huțul, de la Herghelia Lucina, respectiv: 86 iepe mame, 8 armăsari pepinieri și 43 armăsarii de montă publică, care au activat în anul 2012, conform datelor înscrise și în Registrul genealogic al unității (tab. 3.1 – 3.3; fig. 3.1 – 3.3).

Tabelul 3.1

Efectivul de iepe mame din rasa Huțul de la Herghelia Lucina în anul 2012

Tabelul 3.2

Efectivul de armăsari pepinieri din rasa Huțul de la Herghelia Lucina în anul 2012

Tabelul 3.3

Efectivul de armăsari de montă publică din rasa Huțul de la Herghelia Lucina în anul 2012

Fig. 3.1. Armăsar pepinier din rasa Huțul, la Herghelia Lucina

Fig. 3.2. Armăsari de montă publică din rasa Huțul, la Herghelia Lucina

Fig. 3.3. Iepe mame din rasa Huțul, la Herghelia Lucina

3.3. Metoda de lucru

Dimensiunile corporale care au făcut obiectul acestui studiu se încadrează în grupa caracterelor morfologice și se determină prin somatometrie, care este o metodă de apreciere obiectivă a exteriorului.

Metoda constă în măsurarea pe animalul viu a dimensiunilor diferitelor regiuni corporale.

În urma utilizării somatometriei în aprecierea exteriorului se pot obține date referitoare la dezvoltarea corporală și la armonia de ansamblu a cabalinei.

Talia (înălțimea la greabăn) reprezintă distanța de la sol la punctul cel mai înalt al grebănului.

Se măsoară cu zoometrul direct pe calul plasat în poziție patrupedală.

Perimetrul toracic reprezintă circumferința toracelui înapoia spetelor.

Se măsoară cu panglica.

Perimetrul fluierului reprezintă circumferința treimii mijlocii a acestuia.

Se măsoară cu panglica.

În tabelul 3.4. sunt specificate Criteriile de bonitare stabilite de Autoritatea Hipică Națională pentru rasa Huțul

Tabelul 3.4

Aprecierea cabalinelor din rasa Huțul (Criterii de bonitare cabaline de rasă – 2008)

Datele obținute în urma măsurătorilor au servit pentru calculul unor indici corporali:

– Indicele dactilo-toracic reprezintă raportul dintre perimetrul fluierului și perimetrul toracic:

(perimetrul fluierului / perimetrul toracic) x 100;

– Indicele osaturii este raportul dintre perimetrul fluierului și înălțimea la greabăn:

(perimetrul fluierului / înălțimea la greabăn) x 100;

– Indicele de masivitate este raportul dintre perimetrul toracic și înălțimea la greabăn:

(perimetrul toracic / înălțimea la greabăn) x 100.

Datele obținute în urma măsurătorilor au fost prelucrate statistic, utilizând:

a) Media aritmetică () – reprezintă valoarea centrală a caracterului în jurul căreia fluctuează valorile individuale. S-a calculat cu ajutorul formulei:

în care: – suma valorilor individuale; n – numărul de indivizi.

b) Varianța (s2) – reprezintă gradul de variabilitate a unui caracter, fiind o măsură a variabilității acestuia. Relația de calcul:

s2 = în care: ∑x2 = ∑(x -)2 – suma pătratelor abaterilor față de medie.

c) Deviația standard (abaterea standard a valorilor individuale) (s) – este prezentată în valori absolute specifice caracterului analizat. Variabilitatea unui caracter cercetat este direct proporțională cu mărimea deviației standard. Cu cât această mărime este mai mare, cu atât și variabilitatea caracterului analizat este mai mare și invers. Formula cu care a fost calculată deviația standard a fost: s = .

d) Abaterea standard a mediei () – reflectă gradul de încărcare cu erori a mediei aritmetice și indică limitele între care se află media adevărată. Formula folosită pentru calcularea abaterii standard a mediei este redată alăturat: .

e) Coeficientul de variație (V%) – reprezintă măsura variabilității caracterului analizat, exprimat procentual, cu posibilitatea de comparare a gradului de variabilitate a diferitelor caractere ce au unități de măsură diferite.

În funcție de mărimea coeficientului de variabilitate, probele s-au apreciat ca fiind cu variabilitate mică, când V% a fost mai mic sau egal cu 10; cu variabilitate mijlocie , când V% era cuprins între 10 și 20 și cu variabilitate mare când V% avea valori peste 20.

Pentru calcularea coeficientului de variație s-a folosit formula: V% = .

Pentru a afla vârsta animalelor s-au folosit datele din registrele hergheliei.

Identificarea culorilor s-a făcut în urma vizualizării animalelor.

Culoarea neagră, presupune prezența pigmentului melanic atât în piele cât și în păr .

Culoarea albă apare doar după o anumită vârstă (12-13 ani), ca urmare a depigmentării progresive a părului.

Pot fi întâlnite și cabaline de tip albinos sau albinotic, la care pigmentul lipsește total din piele, păr, copite și iris-.

Culoarea roibă este determinată de pigmentul brun roșcat.

Culoarea izabelă este datorată pigmentului.

Culoarea murgă prezintă părul de acoperire brun roșcat, în timp ce părul de protecție este negru.

Culoarea șargă are părul de acoperire galben, iar cel de protecție negru.

Culoarea șoricie, are părul de acoperire cenușiu, iar părul de protecție negru.

Culoarea vânătă este un amestec de pieri albi și negri în diferite proporții.

Culoarea piersicie este un amestec de fire albe și roșii în diferite proporții.

Culoarea dereșă este amestecul de fire albe, roșii și negre în diferite proporții.

CAPITOLUL 4

REZULTATE OBȚINUTE

4.1 Rezultate privind dimensiunile corporale studiate

Datele referitoare la talia, perimetrul toracic și perimetrul fluierului la animalele studiate au fost centralizate și prelucrate statistic (tab. 4.1, 4.2, 4.3; fig. 4.1, 4.2, 4.3).

La iepele mame, conform acestor date se poate observa că talia animalelor luate în studiu a avut valori ce au oscilat între 136 și 145 cm, cu o medie a efectivului de 141,84 cm.

Din acest punct de vedere efectivul studiat a fost omogen, coeficientul de variabilitate fiind 2,55%.

De asemenea, aceste valori se înscriu în limitele prevăzute la rasa Huțul.

Perimetrul toracic a înregistrat valori absolute ce au oscilat între 158 și 190 cm. Aceste valori se înscriu în standardul rasei.

Valoarea medie a acestui caracter a fost 175,17 cm.

Din acest punct de vedere efectivul este destul de heterogen, valorile coeficientului de variabilitate fiind de aproape 24%.

Perimetrul fluierului a avut valori care se încadrează în standardul rasei, cuprinse între 17 și 20 cm, cu o medie de 18,17 cm.

În privința acestui caracter, coeficientului de variabilitate a fost de 2,29%, astfel, efectivul studiat putând fi considerat omogen.

La armăsarii pepinieri, talia animalelor luate în studiu a avut valori ce au oscilat între 139 și 145 cm, cu o medie a efectivului de 141,63 cm.

Efectivul studiat a fost omogen, coeficientul de variabilitate fiind 3,42%.

Aceste valori se înscriu în limitele prevăzute la rasa Huțul.

Perimetrul toracic a avut valori absolute ce au oscilat între 164 și 169 cm.

Tabelul 4.1

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la iepele mame

Tabelul 4.2

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la armăsarii pepinieri

Tabelul 4.3

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la armăsarii de montă publică

Valoarea medie a acestui caracter a fost 166,13 cm.

Aceste valori se înscriu în standardul rasei, iar din acest punct de vedere efectivul este omogen, valorile coeficientului de variabilitate fiind 1,45%.

Perimetrul fluierului a înregistrat valori care se încadrează în standardul rasei, cuprinse între 18,5 și 19,5 cm, cu o medie de 19 cm.

Coeficientului de variabilitate a fost de 0,75%, astfel, în privința acestui caracter, efectivul studiat putând fi considerat omogen.

La armăsarii de montă publică, talia a avut valori ce au oscilat între 137 și 145 cm, cu o medie a efectivului de 141,58 cm.

Efectivul studiat a fost omogen, coeficientul de variabilitate fiind 2,73%.

Aceste valori se înscriu în limitele prevăzute la rasa Huțul.

Perimetrul toracic a avut valori ce au oscilat între 160 și 184 cm.

Valoarea medie a perimetrului toracic a fost 167,98 cm.

Din acest punct de vedere efectivul este heterogen, valorile coeficientului de variabilitate fiind 13,85%.

Valorile se înscriu în general în standardul rasei.

Perimetrul fluierului a înregistrat valori care se încadrează în standardul rasei, cuprinse între 18 și 19,5 cm, cu o medie de 18,87 cm.

Coeficientului de variabilitate a fost de 0,64%, astfel efectivul studiat putând fi considerat omogen.

Pe baza datelor obținute în urma măsurătorilor corporale s-au putut calcula unii indici corporali, respectiv: indicele dactilo-toracic, indicele osaturii și indicele de masivitate (tab. 4.4, 4.5, 4.6).

La iepe, indicele dactilo–toracic a avut valori cuprinse 9,39 – 11,28%, cu o medie de 10,38% (fig. 4.4).

Populația studiată s-a comportat ca un grup omogen.

Indicele osaturii a avut valori cuprinse între 11,97 – 13,99%, cu o medie de 12,81% (fig. 4.5).

Indicelui de masivitate a avut valori ce au oscilat între 112,86 și 132,39%, cu o medie de 123,50% (fig. 4.6).

Din acest punct de vedere populația studiată a fost heterogenă, coeficientul de variabilitate având valori de peste 14%.

Fig. 4.1. Valorile medii ale taliei (cm).

Fig. 4.2. Valorile medii ale perimetrului toracic (cm).

Fig. 4.3. Valorile medii ale perimetrului fluierului (cm).

Tabelul 4.4

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la iepele mame

Tabelul 4.5

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la armăsarii pepinieri

Tabelul 4.6

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la armăsarii de montă publică

La armăsarii pepinieri, indicele dactilo–toracic a avut valori de 11,14 – 11,75%, cu o medie de 11,44% (fig. 4.4).

Indicele osaturii a avut valori cuprinse între 13,12 – 14,03%, cu o medie de 13,42% (fig. 4.5).

Indicelui de masivitate a avut valori ce au oscilat între 115,17 și 119,42%, cu o medie de 117,32% (fig. 4.6).

La armăsarii de montă publică, indicele dactilo–toracic a avut valori cuprinse între 10,44 și 11,88%, cu o medie de 11,24% (fig. 4.4).

Indicele osaturii a avut valori cuprinse între 12,59 – 13,93%, cu o medie de 13,33% (fig. 4.5).

Indicelui de masivitate a avut valori ce au oscilat între 112,68 și 131,43%, cu o medie de 123,50% (fig. 4.6).

Fig. 4.4. Valorile medii ale indicelui dactilo-toracic

Fig. 4.5. Valorile medii ale indicelui osaturii

Fig. 4.6. Valorile medii ale indicelui de masivitate în perioada studiată.

4.2 Structura culorilor

La cabalinele analizate s-au înregistrat doar 3 culori: murgă, neagră și șoricie (tab. 4.7; fig. 4.7, 4.8, 4.9).

În ansamblu, culoarea murgă (54,74%) a fost cea mai răspândită culoare în efectivul studiat, fiind secondată de culoarea șoricie (35,76%). Culoarea neagră s-a întâlnit la sub 10% din efectiv.

La iepe, culoarea murgă a fost prezentă la peste jumătate din efectiv, culoarea neagră la aproximativ o treime, iar culoarea neagră la circa 10% (fig. 4.10).

La armăsarii pepinieri, culorile neagră și șoricie s-au regăsit în proporții egale de 37,5%, în timp ce culoarea murgă s-a întâlnit la un sfert din efectiv (fig. 4.11).

La armăsarii de montă publică, peste jumătate din efectiv a avut culoarea murgă, aproximativ 42% au avut culoarea șoricie și numai unul culoarea neagră (fig. 4.12).

Tabelul 4.7

Structura culorilor

Fig. 4.7. Repartiția culorilor la efectivul studiat în funcție de categoria de cabaline (capete)

Fig. 4.8. Repartiția culorilor la efectivul studiat (capete)

Fig. 4.9. Repartiția culorilor la efectivul studiat (%)

Fig. 4.10. Structura culorilor la iepe mame (%)

Fig. 4.11. Structura culorilor la armăsari pepinieri (%)

Fig. 4.12. Structura culorilor la armăsari de montă publică (%)

Fig. 4.13. Culoarea șoricie la rasa Huțul, Herghelia Lucina

Fig. 4.14. Culoarea neagră la rasa Huțul, Herghelia Lucina

Fig. 4.15. Culoarea murgă la rasa Huțul, Herghelia Lucina

4.3 Structura de vârstă

Cabalinele luate în studiu au avut vârsta cuprinsă între 3 și 25 ani (tab. 4.8; fig. 4.19, 4.20).

Tabelul 4.8

Structura de vârstă

La categoria iepe mame, vârsta minimă a fost de 3 ani, iar cea maximă de 22 ani (fig. 4.16).

Iepele nou promovate la reproducție (la vârsta de trei ani) reprezintă 5,81% din efectiv.

Fig. 4.16. Structura de vârstă la iepele mame (%).

Animalele cu vârsta până în 10 ani reprezintă 65,11%, cele cu vârsta de la 11 la 20 ani reprezintă 27,91% iar cele cu vârsta de peste 20 ani reprezintă 6,97%.

Este îmbucurător faptul ca aproximativ 2/3 din efectivul de iepe de reproducție este tânăr, cu vârsta de maxim 10 ani.

Armăsarii pepinieri au avut vârsta cuprinsă între 6 și 25 ani (fig. 4.17).

Din cei opt armăsari existenți la această categorie, unul a avut vârsta sub 10 ani, 6 (75%) au avut vârsta cuprinsă între 11 și 20 ani și unul vârsta de peste 20 de ani.

La categoria armăsari de montă publică, vârsta animalelor a fost cuprinsă între 3 și 21 de ani (fig. 4.18).

Armăsarii de trei ani, nou promovați în această categorie, repezintă 9,3% din efectiv.

Majoritatea armăsarilor (74,42%) au avut vârsta cuprinsă între 3 și 10ani, 20,94% au avut vârsta între 11 și 20 ani și numai unul (4,65%) a avut vârsta de peste 20.

Fig. 4.17. Structura de vârstă la armăsarii pepinieri (%)

Fig. 4.18. Structura de vârstă la armăsarii de montă publică (%)

Fig. 4.19. Structura de vârstă la efectivul studiat (%)

Fig. 4.20. Structura de vârstă la efectivul studiat (cpete)

CONCLUZII

În urma studiului efectuat asupra a 137 cabaline din rasa Huțul, la Herghelia Lucina, s-au desprins următoarele concluzii:

talia cabalinelor studiate a avut o valoare medie de 141,68 cm;

talia a avut valori ce s-au încadrat, de regulă, în standardul rasei;

valoarea medie a taliei a oscilat între 141,84 cm, la iepe și 141,58 cm, la armăsari de montă publică;

variabilitatea acestui caracter în cadrul populației studiate este destul de redusă, grupul fiind omogen;

perimetrul toracic a avut o valoare medie de 169,76 cm;

perimetrul toracic a avut valori ce s-au încadrat în standardul rasei;

valoarea medie a perimetrului toracic a oscilat între 175,17 cm, la iepe și 166,13 cm, la armăsari pepinieri;

prin prisma acestui caracter, populatia studiată aeste destul de heterogenă, variabilitatea caracterului fiind, în general, destul de mare;

perimetrul fluierului a avut o valoare medie de 18,68 cm;

perimetrul fluierului a avut valori ce s-au încadrat, de regulă, în standardul rasei;

valoarea medie a perimetrului fluierului a oscilat între 18,17 cm, la iepe și 19 cm, la armăsari pepinieri;

variabilitatea acestui caracter în cadrul populației studiate este destul de redusă, grupul fiind omogen;;

indicele dactilo-toracic a avut o valoare medie care a variat de la 10,38%, la iepe, la 11,44%, la armăsari pepinieri;

indicele osaturii a avut o valoare medie care a variat de la 12,81%, la iepe, la 13,42%, la armăsari pepinieri;

indicele de masivitate a avut o valoare medie care a variat de la 123,5%, la iepe, la 118,66%, la armăsari de montă publică;

culorile întâlnite la cabalinele studiate au fost: murgă, șoricie, neagră;

culoarea murgă a avut ponderea cea mai mare (54,74%), fiind secondată de culoarea șoricie (35,76%). Culoarea neagră s-a regăsit într-un procentaj de 9,48%;

vârsta animalelor analizate a fost cuprinsă între 3 și 25 de ani;

cu excepția categoriei armăsari pepinieri, au predominat animalele cu vârsta de până la 10 ani.

BIBLIOGRAFIE

Călinescu E., Florescu S., Székely G. și Moraru P., 1956, Munca de ameliorare a calului Huțul în cei 100 ani de la înființarea Hergheliei Lucina, Probleme Zootehnice, nr.11, București.

Călinescu E., Ujică V., 1982, Producerea unui cal utilitar pentru zona montană: „Calul de Bucovină”, Cercetări în sprijinul producției, M.A.I.A., București.

Doliș M., Gavrilaș A., 2008, Tehnologia creșterii animalelor. Editura Alfa, Iași.

Georgescu G., Ujică V. și colab., 1982, Tehnologia creșterii cabalinelor și echitație. Ed. Did. și Pedag., București.

Georgescu G. și col., 1990, Tehnologia creșterii cabalinelor. Ed. Ceres, București.

Mărginean G., 1997, Tratat de hipologie. Ed. Orion, București.

Moldoveanu G., 1953, Creșterea cailor. Ed. Agrosilvică, București.

Mureșan G., 1994, Tehnologia creșterii cabalinelor. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.

Nicolescu I., 1950, Creșterea cailor. Ed. de Stat, București.

Rădulescu I., Suciu T., Călinescu E., 1956, Calul românesc de munte, Anale I.C.Z., XIV.

Suciu T.și col., 1975, Zootehnia României, Vol. IV (cabaline). Editura Academiei, București.

Ujică V.și col., 1977, Parametrii fenotipici la tipul actual al calului Huțul crescut în herghelia Lucina- Lucrări științifice, seia Zoot. – Med.Vet., I.A., Iași.

Ujică V.și col., 1980, Valoarea genetică de ameliorare a unor armăsari pepinieri de rasă Huțul din herghelia Lucina- Lucrări științifice, vol. 24, seia Zoot. – Med.Vet., I.A., Iași.

Ujică V.și col., 1990, Studiul culorilor și transmiterii în descendență acestora la rasa Huțul. Lucrări științifice, vol. 32, seia Zoot. – Med.Vet., I.A., Iași.

Velea C., 1980, Creșterea cabalinelor. Ed. Dacia, Cluj-Napoca.