Studiu Geomorfologic In Zona Vulcanilor Noroiosi Si Paclele Mari Paclele Mici, Judetul Buzau
[NUME_REDACTAT] V., Ionescu V., (1986), Apărarea terenurilor agricole împotriva eroziunii, alunecărilor și inundațiilor, [NUME_REDACTAT], București;
[NUME_REDACTAT], (1974), [NUME_REDACTAT] și Subcarpaților de Curbură dintre Teleajen și [NUME_REDACTAT], Lucr. Șt. Stat. Geogr. Pătârlagele, București;
[NUME_REDACTAT], (1985), Particularitățile precipitațiilor atmosferice din [NUME_REDACTAT] și influența lor asupra modelării reliefului, Cerc. Geom., [NUME_REDACTAT], ISPIF, București;
Burlacu o., (1971), Noi zone cu vulcani noroioși în județul Buzău, Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, București;
Ciocârdel R., (1949), Regiunea petroliferă Berca – Beciu – Arbănași, Com. geol., St. tehn. Econ. Seria A, nr. 1, București;
Ciocârlan V., (1972), Flora vasculară a depresiunii Pâclele, Comunicări și referate – Muzeul de Șt. Nat., Ploiești;
Coteț P., (1973), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], București;
Florea M., (1985), Observații cu privire asupra unor vulcani noroioși de pe teritoriul României, Terra, t. XVII, nr. 3, București;
[NUME_REDACTAT], (1998), Studiul reliefului, [NUME_REDACTAT], București;
[NUME_REDACTAT], (1973), Observații geomorfologice asupra alunecărilor de teren din [NUME_REDACTAT] – Padele, BSSGR, t. LXXIII, București;
Ielenicz M., (1970), Alunecările de teren din țara noastră, Terra, t. XXII, nr. 1, București;
Ielenicz M., (1985), La region Berca – Arbănași, observations geomorphologiques, AUB-G, t. XLII, București;
Ielenicz M, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], (2005), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], București;
Marinescu C., (1956), Deplasările de teren caracteristice văii Buzăului și locul lor în clasificările existente, Dări de seamă, vol. XLIII, București;
Mititelu D., (1981), Flora și vegetația rezervației Pâclele cu vulcanii noroioși, [NUME_REDACTAT], St. com. biol. veg., 1979 – 1980, București;
Moțoc M., (1975), Eroziunea solului și metode de combatere, [NUME_REDACTAT], București;
Murgoci G., (1910), [NUME_REDACTAT] – Berca – Beciu – Arbănași, Revue generale des ses appl. Petrol, nr. 5, București;
Mutihac V., (1974), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], București;
Mutihac V., (1990), Structura geologică a teritoriului României, [NUME_REDACTAT], București;
[NUME_REDACTAT]., (1964), Pseudo – Kyneghetikos, [NUME_REDACTAT], București;
Peahă M., (1965), Vulcanii norioși din România, St. cerc. geol., geofiz., geogr., Geogr., t. XII, nr. 2, București;
[NUME_REDACTAT], (1970), Observații geomorfologice preliminare asupra teraselor din Subcarpații cuprinși între văile Buzăului și Slănicul de Buzău, AUB-Geogr., t. XIX, București;
[NUME_REDACTAT], (1971), Degradări de teren din [NUME_REDACTAT], Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, București;
[NUME_REDACTAT]., Ielenicz M., (1971), [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Română, București;
[NUME_REDACTAT]. și colaboratorii, (1974), Geomorfologie generală, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București;
Protescu O., (1925), Structura geologică a regiunii Buzăului cuprinsă pe foile Beciu, Schela, Ivănețu, Dări de seamă, Inst. Geol., t. XI, București;
Sîn – Petru S., (1971), Vulcanii noroioși din regiunea Berca – Arnbănași, Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, București;
Sencu V., (1985), Vulcanii noroioși de la Berca, [NUME_REDACTAT] – Turism, București;
Sencu V., Popova – [NUME_REDACTAT], (1988), Rezervația „Vulcanii noroioși [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]” de la Berca, Terra, Ocr. Nat. și med. înconj., t. XXXII, nr. 2, București;
Șerbănescu I., (1936), Vegetația halofilă a teraselor vulcanilor noroioși din [NUME_REDACTAT] și contribuțiuni la flora regiunilor vecine, Bul. Soc. Stud. In. St. Nat., București;
Rittman A., (1967), Vulcanii și activitatea lor, [NUME_REDACTAT], București;
http://www.calatorii.ha-ha.ro/turism_romania.php?turism_romania=vulcan_noroios;
[NUME_REDACTAT];
Dex online;
[NUME_REDACTAT], (1818), Outlines of Mineralogy and Geology, [NUME_REDACTAT], University of California (cărți online pe [NUME_REDACTAT]);
S.N.P. „PETROM” S.A. – București, Sucursala de Producție „Petrom” Ploiești, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT].
STUDIU GEOMORFOLOGIC ÎN ZONA VULCANILOR NOROIOȘI PÂCLELE MARI – PÂCLELE MICI, JUDEȚUL BUZĂU
CUPRINS:
INTRODUCERE
ISTORICUL CERCETĂRILOR
CAPITOLUL I. AȘEZARE ȘI LIMITE
Așezarea geografică
Limitele arealului
CAPITOLUL II. GEOLOGIA
1.Stratigrafia
2.Tectonica
CAPITOLUL III. RELIEFUL
III.1. MORFOMETRIE ȘI MORFOGRAFIE
1.Hipsometria
2.Densitatea fragmentării reliefului
3.Adâncimea fragmentării reliefului
4.Pantele
5.Expoziția versanților
6.Morfografia văilor
III.2. EVOLUȚIA RELIEFULUI
CAPITOLUL IV. MODELAREA ACTUALĂ A RELIEFULUI
IV.1. Factorii potențiali
1.Relieful
2.Condiții climatice
3.Vegetația și fauna
4.Solul și roca
IV.2. Procese de modelare actuală
1.Pluviodenudarea
2.Procese fluvio-torențiale
3.Procese fluviatile
4.Alunecările de teren
IV.3. Măsuri de prevenire și combatere
CAPITOLUL V. VULCANII NOROIOȘI DE LA BERCA
1.Pseudovulcanismul sau vulcanismul sedimentar
2.Forme de manifestare
3.Morfologia vulcanilor noroioși
4.Apele subterane și manifestări specifice
CAPITOLUL VI. ASPECTE PRACTICE
1.Așezările
2.Căile de comunicație
3.Utilizarea terenurilor
4.Potențialul hidrologic
5.Potențialul turistic
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Datorită genezei, structurii, evoluției, precum și a resurselor , Subcarpații au reprezentat dintotdeauna un interes pe care cercetătorii au realizat numeroase studii. Însă, cel mai mare interes a fost reprezentat de identificarea acestora ca unitate de relief. Unii cercetători i-au încadrat ca fiind doar o formă joasă a Carpaților, alții i-au încadrat în rețeaua de dealuri. De prima categorie, cea a munților, Subcarpații se aseamănă prin geneză, evoluție, elemente structurale, iar de dealuri, aceștia se aseamănă prin înfățișare (rotunjirea culmilor, culoare de vale acoperite cu vegetație), dar și prin așezările umane numeroase.
Prin această lucrare doresc să evidențiez anumite caracterisitici specifice zonei subcarpatice al depresiunii butonieră Berca, precum și influența structurilor geologice asupra proceselor de relief actuale.
Lucrarea este împărțită în șase capitole, începând cu geologia și tectonica zonei, urmată mai apoi de analiza elementelor de morfometrie și morfografie caracteristice reliefului. În ultima parte a lucrării am realizat o prezentare a caracteristicilor de ordin uman: așezări, căi de comunicații, precum și altele.
Vulcanii noroioși sunt cunoscuți în întreaga lume sub mai multe denumiri, fiecare în funcție de zona unde se găsesc, și se diferențiază de vulcanii propriu-ziși prin modul de erupere, forma acestora dar și prin materialele rezultate în timpul unei eruperi.
[NUME_REDACTAT], vulcanii noroioși sunt un fenomen specific zonei subcarpatice, aceștia fiind întâlniți în special în zone de extracție a gazelor naturale sau unde se petrec frecvent fenomene seismice. Pentru a se putea explica acest fenomen al vulcanilor noroioși, trebuie să se realizeze o corelare cu evoluția zonei, geneză, dar și petrografie.
Vulcanii noroioși cei mai spectaculoși, atât din Romani, cât și din Europa, sunt cei din Subcarpații de Curbură, fiind unitatea regională cu cea mai complexă structură geologică din Subcarpați. Fiecare sector al acestei unități prezintă anumite trăsături specifice.
În realizarea acestei lucrări au fost utilizate numeroase surse bibliografice, unele având subiect zona respectivă, altele doar cu o simplă referire la aceasta. Pentru o observare mai bună a zonei vulcanilor, au fost realizate cercetări de teren pe o perioadă de aproximativ un an.
ISTORICUL CERCETĂRILOR
Vulcanii noroioși au atras atenția cercetătorilor datorită felului lor de manifestare, fapt care a determinat evidențierea acestora în lucrări de specialitate încă de acum un secol. Caracteristicile observate în mod special au fost modul de manifestare, aspectul selenar al zonei, precum și legătura acestora cu zonele bogate în zăcăminte de gaze naturale și petrol.
Aceștia au fost remarcați pentru prima dată de către francezul [NUME_REDACTAT] în anul 1867, în urma unor cercetări de descoperire a zăcămintelor minerale din zona Berca, județul Buzău. Aproape ăn aceeași perioadă au fost realizate unele descoperiri asupra acestei zone anticlinale și de către S. Ștefănescu (1896, 1897) și W. Teisseyre (1897, 1906, 1907, 1911), care au prezentat date mai exact despre constituția geologică.
Alte cercetări au fost realizate de către [NUME_REDACTAT] (în anul 1883), de [NUME_REDACTAT] (în anul 1890), precum și [NUME_REDACTAT], care întocmește o lucrare de sinteză în anul 1965.
Una dintre cele mai complexe lucrări despre tectonică, stratigrafie și exploatările de petrol pentru această zonă este cea a lui R. Ciocârdel (”Regiunea petroliferă Berca-Beciu-Arbănași”), apărută la data de 1949.
În majoritatea lucrărilor prezentate mai sus, obiectul de studiu era partea geologică a zonei, unele dintre ele având prezentări în detaliu a fenomenelor. Abia după anul 1955, odată cu elaborarea lucrării ”Monografia R.P.R.” din anul 1962, s-au făcut și unele referiri la caracteristicile geografice și geomorfologice ale zonei.
O altă referire la vulcanii noroioși a fost făcută și de [NUME_REDACTAT] în opera sa folclorică Pseudo-Kyneghetikos din anul 1964. Aceștia sunt menționați ca „fierbători”, denumire dată de către localnici datorită emanațiilor de gaze naturale: „Dacă nu știți și n-ați văzut să vă spun eu că acolo și-a așternut necuratul cazanele cu smoală clocotită; pe sub pământ gâlgâie și fierbe glodul noroios, mai rece decât ghiața, mai negru decât ceața: apoi pe guri căscate prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, țâșnește până în sus, când de-o șchioapă, când de-un stânjen și mai mult:la fiecare gură, împrejur s-a durat mușuroi și balele cătrănite pe care ucigă-l toaca le scuipă din văgăune de scurg năclăite de-a lungul masivelor, se adună în nămol, se usucă, de vânt, se crapă de soare și așterne tot fundul văii cu o humă sură și jilavă, pe care nu se prinde, doamne ferește, nici troscot, nici ciulini”.
Datorită frecvenței mari de producere a proceselor geomorfologice actuale, s-au realizat diverse studii asupra tipului, precum și a modului lor de formare. Dintre acestea se pot menționa articolele: ”Observații geomorfologice asupra alunecărilor de teren din [NUME_REDACTAT]-Pâclele” de [NUME_REDACTAT] (1973) sau ”Procese de modelare a versanților declanșate de cutremurul din 4 martie 1977 în Carpații și [NUME_REDACTAT]” de [NUME_REDACTAT] (1979).
O altă descriere a acestor vulcani este făcută de geograful [NUME_REDACTAT], în cartea „Vulcanii noroioși de la Berca” din anul 1985, în care a descris și fotografiat zona vulcanilor noroioși.
Studii despre fenomenul vulcanilor noroioși a crescut, apărând astfel nenumărate articole (de exemplu în revista [NUME_REDACTAT]).
În anul 1984, geografii [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] au contribuit în realizarea hărții „Unitățile de relief” (Regionarea geomorfologică) pentru întreg teritoriul României. În cuprinsul acestei hărți, [NUME_REDACTAT] (sector al Subcarpaților de Curbură) sunt înpărțiți în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]-Blidișel.
Caracteristici ale [NUME_REDACTAT] sunt evidențiate și în alte lucrari ca „[NUME_REDACTAT]” de [NUME_REDACTAT], în colaborare cu [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]; [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] în „[NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]”.
CAPITOLUL I. AȘEZARE ȘI LIMITE
Vulcanii noroioși sunt poziționați în partea centrală a [NUME_REDACTAT], în unitatea regională Subcarpații de Curbură. Aceștia fac parte din anticlinalul Berca-Arbănași, în județul Buzău (fig. 1).
În nord, acest anticlinal ajunge până la satul Niculești, pe valea Slănicului, în sud-estul [NUME_REDACTAT]. La est, este limitat de valea Slănicului. La sud, anticlinalul este limitat de valea Buzăului, iar la vest se află depresiunea Policiori-Grabicina, zonă de sinclinal; aici se află cursul inferior al Sărățelului, mai exact de către afluentul acestuia, pârâul Băligoasei.
Anticlinalul are o orientare nord-sud și o lungime de aproape 20 km. Deși acest anticlinal nu este luat ca o structură unitară, datorită unei falii transversale în zona [NUME_REDACTAT], a împărțit anticlinalul în două axe: la nord formându-se axa anticlinalului Arbănași (care prezintă alte falii transversale secundare), iar la sud este axa anticlinalului Berca.
Vulcanii noroioși de la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] s-au dezvoltat pe subunitatea numită [NUME_REDACTAT], cu altitudini cuprinse între 300 și 550 m și delimitată de Slănic și pâraiele Sărățel-Băligoasa. Acestea au de asemenea o orientare nord-sud, și sunt alcătuite din două culmi paralele care se unesc la nird în [NUME_REDACTAT], la o altitudine de 598 m. Deoarece s-au format pe un anticlinal, acestea prezintă un culoar depresionar cu aspect de butonieră.
În nord, apar unele falii transversale, în urma cărora s-au format [NUME_REDACTAT]. În sudul [NUME_REDACTAT] este o puternică dislocație dezvoltată în lungul [NUME_REDACTAT], care separă partea de nord de cea sudică. [NUME_REDACTAT], aflate în partea sudică, sunt dezvoltate pe aliniamentul văii Pâclelor, în zona faliei transversale.
Cele mai importante centre populate sunt Berca, Sătuc, Pleșcoi, Pâcle, Beciu, Joseni și orașul Buzău. Râul cel mai important este Buzăul, cu un debit variabil.
CAPITOLUL II. GEOLOGIA
Din punct de vedere geologic, [NUME_REDACTAT] sunt cei mai complecși din tot lanțul subcarpatic. Aceștia sunt cei mai cutați și prezintă altitudini mai mari, lucru determinat de mai mulți factori. Fundamentul de platformă, atât moesic, cât și dobrogean, este în trepte, fiind fragmentat de falii transversale. Suprastructura este alcătuită din roci sedimentare ca marne, gresii, argile, conglomerate și calcare, cutate în mai multe sinclinale și anticlinale. Un alt factor importatnt în alcătuirea Subcarpaților de Curbură sunt „sâmburii de sare” care au dus la formarea boltirilor diapire cu dimensiuni diferite.
[NUME_REDACTAT] au suferit modificări mari de cutare, în special în perioada cuaternară unde s-au înălțat cu aproape 1000 m.. Aceste înălțări se continuă până astăzi, dar cu o intensitate redusă. Ca și Carpații, aceștia au formă arcuită, prin subducerea microplăcii [NUME_REDACTAT] sub un colț al microplăcii Transilvane.
[NUME_REDACTAT] sunt alcătuiți, în general, din formațiuni mai tinere (fig. 2), de la sfârșit de miocen și început de pliocen, acestea fiind cutate larg. Cutele au o orientare de la NE la SV, precum cele carpatice. Vulcanii noroioși de la [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] fac parte din [NUME_REDACTAT], ce reprezintă o inversiune de relief. Aceasta este o butonieră anticlinală tipică cu orientarea NE-SV. Depresiunea se află pe o structura ponțiană, iar pe margini aceasta este delimitată de două aliniamente de cuestă, situate pe structuri romaniene și daciane. Degradările din cadrul butonierei sunt stât de intense încât această zonă a fost denumită si „pământuri rele buzoiene”.
2.1. [NUME_REDACTAT] punct de vedere geologic, zona subcarpatică, peste care se suprapune și zona de studiu a vulcanilor noroioși [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT], face parte din neogen, formată aproape în totalitate din roci de vârstă miocenă și pliocenă.
Miocenul este reprezentat de sarmațian. Acesta nu apare la zi, ci este adus la suprafață datorită erupțiilor vulcanilor. În numeroase puncte apar blocuri sarmatice, formînd pe alocuri, benzi de material sarmatic, dar care este amestecat cu argile, gresii și gipsuri, toate mai vechi decît sarmațianul, fapt care arată că vulcanii noroioși au avut o activitate intensă în perioada geologică și care continuă până astăzi.
Pliocenul este reprezentat de cele patru etaje: meoțianul, ponțianul, dacianul și romanianul.
Meoțianul este bine dezvoltat, acesta apărând la zi în axul anticlinalului. În partea superioară, acesta este alcătuit din marne nisipoase cenușii-închise, în care este intercalată o gresie alb-cenușie.
La aproximativ 460 m sub limita ponțian-meoțian au fost găsite mai multe bancuri de gresii oolitice, iar sub acestea se află o intercalație de nisipuri și marne. Limita cu sarmațianul nu este vizibilă, însă prin forare s-au găsit structuri meoțiene la adâncimi de 50 m sub orizontul sarmatic (calcare sarmatice). [NUME_REDACTAT], limita de nord a regiunii, limita cu sarmațianul este apropiată. Acest lucru se datorează prezenței unei marne roșie, care este considerată partea inferioară a meoțianului. Această marnă se găsește în meoțianul din Moldova până la Trotuș, dar și Muntenia, astfel că, acolo unde există continuitate între stratul meoțian și cel sarmatic, marna roșie este considerată limită între acestea.
Ponțianul este structura cu cea mai mare dezvoltare, fiind bine reprezentată pe [NUME_REDACTAT] (protejează acumulările de hidrocarburi din meoțian). Acesta este format din trei părți, fiecare având o anumită alcătuire de roci.
Partea inferioară, cu o grosime de circa 300 m, este alcătuită din roci marnoase (marne cenușii-albăstrii) cu puține intercalații nisipoase. În această parte a ponțianului au fost descoperite diverse specii de fosile, dintre care amintim: Valenciennius annulatus și Paradacna abichi.
Partea mijlocie a ponțianului are o grosime de circa 800 m, find alcătuit din nisipuri. Acestea sunt în mare parte cimentate, formând gresii. În partea inferioară a acestor depozite nisipoase se află două strate de cărbuni cu grosimi diferite.
Ponțianul superior este alcătuit din marne cenușii-albăstrii cu intercalații de nisipuri marnoase.
Dacianul este al treilea etaj pliocenic de pe structura Berca-Arbănași, însă limita dintre ponțian și dacian, precum și dintre dacian și romanian, este greu de identificat detorită aspectului asemănător al structurilor nisipoase din aceste etaje pliocenice. Limita dintre dacian și ponțian este reprezentată de partea superioară a ultimului strat de cărbuni din dacian.
Acesta a fost studiat pentru prima dată de către Gr. Cobălcescu în anul 1883, unde a menționat și descoperirea unor fosile. Dacianul este înpărțit în trei părți.
Partea inferioară (de circa 100 m) este alcătuită din marne cu puține intercalații de nisipuri întărite. Fosilele descoperite în acest orizont sunt: Prosodaena rumana, Dreissensia, [NUME_REDACTAT], Neritina.
Patea mijlocie are o grosime de circa 200 m, și este un orizont foarte nisipos cu diferite specii de Prosodaena, Lymnocardium și Vivipara.
Partea superioară este gros de circa 100 m, fiind alcătuit dintr-p alternanță de nisipuri, nisipuri marnoase și strate de cărbune (cu grosimi cuprinse între 40-50 cm). Fosilele întâlnite aici sunt: Tylopoma, Hyriopsis, Inodonta.
Romanianul este ultimul etaj pliocenic, fiind alcătuit din roci marnoase în alternanță cu nisipuri și strate de cărbuni. Acesta este poziționat în partea exterioară a zonei de studiu.
Romanianul inferior are o grosime de circa 1200 m și este constituit din nisipuri, marne nisipoase și strate de cărbuni. În partea superioară a acestora se află strate de alternanță de marne cenușii-albăstrii cu pete olive-gălbui și de argile negricioase.
Romanianul superior are o grosime de circa 1800 m, și este alcătuit din nisipuri cenușii-gălbui și pietrișuri.
Cuaternarul este reprezentat de materialul rezultat din erupțiile vulcanilor noroioși, terasele și aluviunile.
Materialul rezultat din erupțiile vulcanilor este reprezentat de gazele emanate și noroiul. Prezența gazelor se face simțită prin răbufnirile de noroi, dar și prin faptul că acestea pot arde fără fum. Apele care apar în vulcanii noroioși pot fi dulci, provenite din orizonturile acvifere și din apa infiltrată de la suprafață din precipitații. Noroiul este format din roci argiloase și marnoase de culoare brun-gălbuie și cenușie. Pe suprafața conurillor vulcanice se pot intâlni și detritusuri de rocă alcătuită din gresii, cuarțite, gipsuri și calcare fosilifere.
Foto 1. Material vulcanic: noroi ([NUME_REDACTAT])
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (4 august 2013)
Foto 2. Urme de gaze- culoare roșiatică ([NUME_REDACTAT])
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (4 august 2013)
Terasele sunt aliniate pe malurile văilor ce brăzdează regiunea. După profesorul S. Sîn-Petru, terasele sunt împărțite în terase inferioare, medii și superioare.
Terasele inferioare au altitudini cuprinse între 150-300 m.
Terasele medii se găsesc în lungul văii Slănicului, și au altitudini cuprinse între 300-400 m. Aceste terase au grosimi de 6-7 m, fiind alcătuite din argilă (circa 6 m) și pietrișuri (circa 1 m).
Terasele superioare au o altitudine absolută de 450 m.
2.2 [NUME_REDACTAT] Berca este situată pe o cută anticlinală, cu o lungime de aproximativ 20 km și cu o orientare aproape N-S.
După R. Ciocârdel, anticlinalul este împărțit în trei porțiuni: prima este culminația Berca, a doua este cea cuprinsă între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], iar a treia este Beciu-Arbănași. Zona de studiu se întinde pe culminația a doua, dar și pe o mică parte din prima culminație.
[NUME_REDACTAT] este cuprinsă între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Aceasta se caracterizează prin încălecarea ușoară a flancului vestic peste cel estic. Datorită faliei transversale de la [NUME_REDACTAT], culminația Berca este deplasată cu aproximativ 700 m spre est față de culminația Pâclelor și cea de la Arbănași.
Culminația cuprinsă între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] prezintă o normalitate a flancurilor, acestea fiind aproximativ egal dezvoltate. În partea nordică a culminației sunt o serie de falii transversale, unde apar [NUME_REDACTAT]. Pe aliniamentul de la sud de [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT]) este o puternică dislocație care separă culminația Pâclelor. Ca și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] se află pe o falie transvresală. [NUME_REDACTAT] este separată de culminația Arbănași printr-o dislocație puternică care se află pe aliniamentul dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (în dreptul [NUME_REDACTAT]), la sud de localitatea Beciu.
CAPITOLUL III. RELIEFUL
III 1. MORFOMETRIE ȘI MORFOGRAFIE
III.1.1. [NUME_REDACTAT] studiată prezintă altitudini ce scad de la nord la sud, așa cum se poate observa și din harta hipsometrică (fig. 3).
Altitudinea maximă este reprezentată de curba de nivel de 480 m unde se află și vârful Catalanului, în partea estică a vulcanilor noroioși [NUME_REDACTAT] (nord-estul regiunii studiate). Altitudinea minimă este reprezentată de curba de nivel de 220 m, în partea de vest a regiunii, în lungul văii Pâclei și văii Băligoasa. Rezultă o diferență de nivel de 260 m între altitudinea maximă și cea minimă.
Cele mai mari altitudini, de peste 400 m, revin vârfurilor importante ale regiunii (de exemplu: [NUME_REDACTAT] de peste 480 m; [NUME_REDACTAT] Mici 472,9 m; [NUME_REDACTAT] 464 m; [NUME_REDACTAT] 438,8 m; [NUME_REDACTAT] Pârloage 418 m) care se regăsesc atât pe partea vestică, cât și pe partea estică a regiunii studiate.
Cele mai mici altitudini sunt înregistrate în lungul văilor Pâclei, Băligoasa (în partea vestică), dar și în lungul unor văi temporare în partea sudică. Acestea sunt sub 300 m.
Principalele trepte hipsometrice stabilite sunt:
Treapta cu altitudini sub 320 m, care se întâlnește în zona văilor (Pâclei, Băligoasa, și în sudul regiunii).
Treapta cu altitudini cuprinse între 321 și 372 m. Aceste altitudini ocupă o suprafață extinsă a regiunii, fiind valorile altitudinale cele mai des întâlnite în partea centrală a regiunii, unde sunt poziționați și vulcanii noroioși, și o parte din estul și vestul vulcanilor.
Treapta cu altitudini cuprinse între 373 și 425 m. Acestea au o repartiție pe suprafața zonei studiate mai mică decât cele cuprinse între 321-372 m, acestea regăsindu-se mai ales în apropierea vârfurilor importante. În cadrul acestei trepte hipsometrice se află vârful [NUME_REDACTAT] cu altitudinea de 418 m, în partea sud-vestică a zonei studiate.
Treapata cu altitudini cuprinse între valorile 426 ți 480 m. Aici sunt încadrate o parte din vârfurile mai importante, ca Vf. [NUME_REDACTAT], Măgura, Balaurului. Aceasta ocupă o suprafață redusă în partea de nord și estică a zonei studiate.
Treapta cu altitudini de peste 480 m este cea mai redusă în suprafață, aceasta ocupând
doar o mică parte în nord-estul zonei studiate. În cadrul acestei trepte se află [NUME_REDACTAT] ce are altitudini cu puțin peste 480 m.
III.1.2.Densitatea fragmentării reliefului
Densitatea fragmentării reliefului este un indicator morfometric de bază, acesta prezentând legătura între evoluția reliefului cu raportare la evoluția bazinelor hidrografice. Prin analiza hărții densității fragmentării reliefului (fig. 4) se poate observa că relieful are o fragmentare relativ ridicată, de la 5 km/km² la peste 15 km/km².
Valorile cuprinse între 5 și 10 km/km² ocupă cea mai mare suprafață din zona de studiu, celelate având aproximativ aceeași suprafață de fragmentare. Așa cum se poate observa și pe hartă, cea mai mare densitate a fragmentării reliefului (valori de peste 15 km/km²) este în partea nordică a zonei de studiu. Valorile densității fragmentării reliefului cuprinse între 10 și 15 km/km² ocupă suprafețe atât partea nordică, cât și partea centrală si puțin în partea sudică. Zonele cu densitate mare a fragmentării se află în zona văilor cu obârșie mare (văile Pâclei și Băligoasa), dar aceste valori se datorează și rocilor favorabile fragmentării (marne, argile) și a lipsei vegetației. Cea mai mare valoare este de 15,72 km/km² la confluența văii Pâclei cu valea Băligoasa, iar cea mai mică valoare este de 8,85 km/km² în partea de sud, în zona vulcanilor [NUME_REDACTAT].
III.1.3.Adâncimea fragmentării reliefului (energia de relief)
Adâncimea de relief este un indicator în strânsă legătură cu densitatea fragmentării reliefului, arătând profunzimea și intensitatea eroziunii, și mai ales până la ce adâncime a pătruns eroziunea produsă de apele curgătoare.
Analizând harta energiei de relief (fig. 5), se poate observa distribuția valorilor adâncimii fragmentării reliefului. Cea mai mare valoare (de peste 208 m) este de 238 m și se află în regiunea văii Pâclei. În partea de est și de vest a zonei studiate, valorile adâncimii fragmentării este cuprinsă între 178 și 208 m, aici fragmentarea datorându-se prezenței văilor Pâclei, Băligoasa și ai altor afluenți temporari ai Slănicului și Sărățelului. Cele mai mici valori s-au înregistrat în partea centrală și de sud a zonei studiate, cea mai mică fiind de 81 m între vulcanii [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
III.1.4.Pantele (geodeclivitatea)
Panta este elementul cel mai important în determinarea suprafețelor plane, și este definită de cele mai multe ori ca „reprezentând valoarea absolută a înclinării către sensul cel mai abrupt”.
Geodeclivitatea arată dinamica și frecvența proceselor de modelare actuală a reliefului. Valorile sub 5° caracterizează văile cu luncile și podurile de terase, având o pondere mai mare (în zona văii Pâclei, Băligoasa, precum și a afluenților temporari ai Slănicului și Sărățelului), dar și în zona vulcanilor, la [NUME_REDACTAT] și, mai puțin, la [NUME_REDACTAT], ocupând o suprafață mai extinsă în partea sudică a regiunii studiate. Deși au o valoare mică a pantei, acestea nu pot fi cultivate datorită salinității și a climei.
O pondere de asemenea importantă o au valorile cuprinse între 5 și 15°, acestea reprezentând versanții zonei, dezvoltați pe roci friabile marnoase și argiloase modelate de procese actuale de alunecare. Aceștia ocup o suprafașă însemnată în zona studiată, cuprinzând partea centrală, aproximativ total, și în partea sudică.
Valorile cuprinse între 15° și până la 25° caracterizează partea mijlocie a versanților unde procesele de alunecare și curgere sunt mai intense. Zonele care prezintă valori ce depășesc 30° sunt poziționate în partea superioară a versanților cu o vegetație mai redusă sau chiar lipsește, unde sunt râpele de desprindere a alunecărilor.
În urma realizării hărții se poate observa că cele mai mari valori ale geodeclivității este repartizată în zonele cu valori ale altitudinilor de peste 400 m, acestea fiind legate de adîncirea văilor. Unde geodeclivitatea are valori mici, și valorile altitudinale sunt mici (acestea fiind în lungul văilor și luncilor).
III.1.5.Expoziția versanților
Expoziția versanților, împreună cu geodeclivitatea, este necesară pentru determinarea procentelor calorice și a umezelii pe versanții respectivi.
Harta orientării versanților (fig. 7) scoate în evidență orientarea versanților în raport cu punctele cardinale, adică în funcție de un cerc de 360°, pentru a arăta gradul de însorire sau de umbrire a versanților.
În harta realizată, pentru a se putea observa mai bine gradul de însorire și umbrire al versanților, s-au utilizat culorile albastru și verde pentru versanții cu un grad ridicat de umbrire (versanții de Nord, și respectiv de Vest), și culorile roșu și galben pentru versanții cu un grad ridicat de însorire (versanții de Sud, șiu respectiv de Est).
Așa cum se poate observa și pe hartă, expunerea versanților este aproximativ egală pe toate cele patru puncte cardinale, cu o foarte mică diferență pozitivă pentru versanții nordici și vestici, astfel că ponderea culturilor este redusă (un alt factor fiind și salinitatea solului).
III.1.6. Morfografia văilor
Așa cum se poate observa și pe harta morfografic a văilor (fig. 8), rețeaua de văi este nogată, mai ales în partea de nord a regiunii. Cele mai multe văi au aspectul literei „ V” (ascuțite cu versanții cu pante mari), datorită eroziunii în adâncime realizată treptat. Acestea se pot observa în zona văii Pâclei și a afluenților, a văii Beciului și afluenților, precum și a văii Căpșuna în partea de nord-est a regiunii studiate.
În partea de sud a regiunii studiate, majoritatea văilor au aspectul literei „U” (cu versanți mai lini și altitudini mai mici), unde gradul de afectare de procesele actuale este ridicat (alunecări, torenți, ravenări).
Interfluviile zonei studiate sunt atât ascuțiți (în partea de nord, și în apropierea zonelor cu altitudinile cele mai mari), cât și rotunzi (mai ale în partea de sud, dar și pe unele porțiuni centrale și de est). Interfluvii platou sunt reduse, de exemplu: în zona vârfului [NUME_REDACTAT], sau în partea centrală dintre vulcanii [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
Versanții sunt, în general, de formă concavă, mai ales în zonele cu altitudini mari și medii, iar versanții drepți au o răspândire mai redusă pe suprafața zonei studiate.
III.2. Evoluția reliefului
La sfârșitul romanianului și începutul cuaternarului, regiunea devine uscată, prezentând o înclinare generală de la nord la sud. Odată cu ridicarea zonei, se accelerează și eroziunea, creându-se aici un glacis format din pietrișuri de Cândești și terminat prin argile mindeliene.
O nouă ridicare s-a semnalat la sfârșitul pleistocenului mijlociu (perioadă de retragere a lacului din [NUME_REDACTAT]), fenomen care a cauzat și începerea fragmentării glacisului. [NUME_REDACTAT], al cărui curs nu se prelungește spre sud, s-a adâncit, formându-se astfel un nou nivel de vale, unde sunt incluse și Pâclele. În timpul acestei faze, care s-a încheiat la sfârșitul pleistocenului superior, s-a format și butoniera Berca-Arbănași, din care fac parte și vulcanii norioioși [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT].
În timpul pleistocenului superior, regiunea continuă să se ridice într-o manieră din ce în ce mai redus. Procesul a fost facilotat într-o anumită măsură de [NUME_REDACTAT], care a avut un debit extrem de variabil și de redus, și nu putea transporta marea cantitate de materiale argilo-nisipoase care veneau de pe versanți și blocau mereu albia majoră a acestuia.
CAPITOLUL VI. MODELAREA ACTUALĂ A RELIEFULUI
Formele de relief au rezultat din acțiunea combinată a agenților externi și a celor interni. Modelarea actuală se face prin diferiți agenți și procese, cele mai multe fiind de eroziune și de acumulare, iar agentul principal fiind apa.
Prin procese geomorfologice se înțelege „totalitatea acțiunilor generate de agenții interni sau externi și care conduc la modificarea (modelarea) reliefului terestru” (aparaiția anumitor forme de relief).
Majoritatea proceselor actuale de modelare a reliefului nu au un efect pozitiv asupra terenurilor, acestea ducând la degradarea lor (de exemplu regiunea vulcanilor noroioși mai sunt denumiți și „badlands” datorită degradării terenurilor foarte mare). Cele mai des întâlnite procese de modelare, dar și de degradare a terenurilor, sunt alunecările de teren și pluviodenudarea, precum și cele datorate reliefului fluviatil (procesele fluvio-torențiale).
Factorii care influențează gradul de intensitate, tipul, amplasarea, precum și ritmul proceselor de modelare, sunt reprezentați de relief, parametri climatici, solul, vegetația și activitățile antropice.
IV.1. Factorii potențiali
IV.1.1.[NUME_REDACTAT] diferitele sale caracteristici (pantă, densitatea fragmentării, expoziția versanților), relieful devine un factor-suport important în diversitatea proceselor de modelare rezultate în urma ațiunii celorlați factori favorabili modelării reliefului.
Procesele de eroziune au loc în special pe versanți, datorită dinamicii accentuate. Indicatorii care duc la provocarea proceselor de modelare în lungul versanților sunt: forma, înclinarea și expoziția.
Forma determină intensitatea proceselor de alunecare a terenului de pe versanți. În cazul în care aceștia sunt concavi, intensitatea proceselor de eroziune este mai mare în partea superioară datorită pantei accentuate. Dacă versanții sunt drepți, intensitatea proceselor de eroziune crește din amonte în aval datorită creșterii de asemenea a vitezei de scurgere a apei pe versanți.
Cu cât înclinarea și lungimea versantului este mai mare, cu atât intensitatea proceselor de eroziune este mai mare, precum și cantitatea de sol erodat.
Prin expoziție, versanții orientați spre nord sau vest sunt mai puțin expuși proceselor de erodare decât cei expuși spre sud sau est. Această poziție este importantă deoarece în funcție de ea depinde cantitatea de apă rezultată din topirea zăpezilor, aceasta fiind determinată de ezpunerea la radiația calorică, care este mai mare pe versanții mai însoriți (sudici și estici).
Astfel că, pe versanții nordici și vestici, cantitatea de apă provenită din topirea zăpezilor este mai mică, aceasta infiltrându-se în sol, rezultând alunecări de teren. Pe versanții sudici și estici, având o expunere mai intensă la radiația calorică, apa provenită din topirea zăpezilor este în cantități mai mari, aceasta scurgându-se pe versant, rezultând ravenări, torenți și ogașe.
Regionarea geomorfologică a treptelor de relief
Prin regionare se înțelege „împărțirea unui teritoriu în unități și subunități componente din ce în ce mai mici” ([NUME_REDACTAT] et al., 1976).
Suprafața terestră este un sistem compus din suprafețe teritoriale din ce în ce mai mici, care acestea, la rândul lor, formează alte sisteme. Fiecare subsistem delimitează o unitate teritorială. Această unitate este caracterizată în funcție de anumiți indic cantitativi (altitudine, adâncimea și fragmentarea reliefului, pante), interni (structură, petrografie) și externi (forme de relief specifice, agenții și procesele geomorfologice actuale).
În regiunea studiată se individualizează următoarele trepte de relief morfologice:
– la exterior sunt trei creste reprezentate de flancurile anticlinalului;
– la interior se află o vastă depresiune de tip butonieră;
– mici bazinete depresionare.
Aceste trepte de relief sunt individualizate cu ajutorul liniilor de falie atât transversale, cât și longitudinale.
Crestele principale ([NUME_REDACTAT] la est, una în partea de sud-vest în apropiere de vârful [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] în partea de nord-vest în apropiere de vârful Măgura) pornesc din nord, și au o desfășurare de la nord la sud. Pe lângă aceste cueste principale, mai sunt dipuse de la nord la sud și câteva cueste secundare, mai ales în partea de est (fig. 9).
Altitudinile din aceste zone scad de la nord la sud (de la peste 480 m la 400 m în est, și de la peste 470 m la 350 m în vest).
Depresiunea butonieră se află la aproximativ 300-350 m, unde sunt poziționați și vulcanii noroioși [NUME_REDACTAT] (322 m) și [NUME_REDACTAT] (341 m). Aceasta are o desfășurare de la nord la sud, în conformitate cu desfășurarea suprafeței topografice. Acest anticlinal este fragmentate de mai multe falii transversale și longitudinale.
Ultima treaptă de relief este cea a bazinetelor depresionare. Acestea sunt situate la izvoarele râurilor Pâclele (în sud), Manciu (în vest), Băligoasa (vest și nord) și Beciu (central). Ele s-au dezvoltat pe formațiuni ponțiene sau la contactul acestor cu cele meoțiene, care dau astăzi sectoare de văi înguste. Cel mai extins din zona de studiu este cel din lungul râului Manciu (valea Pâclei) și a râului Beciu.
IV.1.2. Condițiile climatice
Regiunea vulcanilor noroioși [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT], ca subunitate a subcarpaților, fac parte din zona climatului temperat continental, iar, prin poziția geografică în cadrul României, din regiunile cu un climat al dealurilor și podișurilor de la exteriorul lanțului carpatic.
În procesele de modelare ale terenului, clima este factorul cu cea mai mare influență, mai ales prin precipitații, în funcție de cantitatea de apă dată la începutul sau la sfârșitul sezoanelor ploioase (de exemplu: ploile torențiale au un grad de erodarea al solului mai mare sau mai puțin, cele mai distrugătoare fiind cele de la începutul ploilor).
În regiunea studiată, cele mai multe ploi au loc la sfârșitul primăverii, și la începutul și sfârșitul verii – începutul toamnei.
♦Factorii genetici
Radiația solară. Datorită influențelor foehnale din partea de nord-vest, în regiunea studiată cerul este mai senin (peste 2150 de ore de strălucire a Soarelui) și cu o valoare a radiației solare mai mare (peste 120 kcal/cm²). De asemenea, bilanțul radiativ are o distribuție latitudinală, acesta diferă de la aproximativ 40 kcal/cm² (în nord) la peste 50 kcal/cm² (în sud).
Grafic 1. Numărul mediu de ore a strălucirii Soarelui la [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT]
Sursa: [NUME_REDACTAT] de Meteorologie (ANM)
Circulația maselor de aer. Prin poziția lor, regiunile subcarpatice sunt afectate de masele de aer ce vin din diferite regiuni. De exemplu masele de aer vestice sunt umede și răcoroase, acestea fiind încărcate cu precipitații. Însă, când ajung în regiunile subcarpatice, ele sunt uscate deoarece cea mai mare cantitate de precipitații este lăsată în zona carpatică. De asemenea, masele de aer vestice duce și la formarea foehn-ului, prin coborârea versanților exteriori.
Masele de aer estice sunt uscate, de aceea, pe perioada iernii, temperaturile sunt scăzute, iar vara este secetoasă pe o perioadă mai lungă. Aceste caracteristici sunt determinate și de masele de aer sudice, care sunt uscate vara (temperaturi ridicate) și umede iarna (determină căderi mari de zăpadă). Însă aceste mase de aer sudice au o influență mai mică, față de cele estice.
Temperatura aerului este determinată de radiația solară, precum și de condiția termică, fiind un factor cu ajutorul căruia se pot determina mai ușor influențele atât regionale, cât și locale, ale factorilor de mediu.
Temperatura medie anuală prezintă valori de la 8°C (în nord la [NUME_REDACTAT]) la 10°C (în sud la [NUME_REDACTAT]), consecință a prezenței maselor de aer foehnale, care determină aceste valori mai scăzute.
Grafic 2. Media lunară a temperaturii aerului la [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT]
Sursa: [NUME_REDACTAT] de Meteorologie (ANM)
În cursul anilor, temperatura anului prezintă fluctuații, variind de la o lună la alta, respectiv de la un an la altul, datorită influențelor bilanțului radiativ, precum și a trecerii de la un anotimp la altul. Astfel că, pe perioada lunilor de primăvară, temperaturile sunt pozitive ( în jur de 9°C la [NUME_REDACTAT] și în jur de 8°C la [NUME_REDACTAT]).
Temperaturile medii lunare oscilează între -3°C și -1,5°C în luna ianuarie și 22,5°C în luna iulie. Aceste temperaturi sunt negative doar in lunile de iarnă, fiind mai puternice în lunile ianurie și februarie. Culmile subcarpatice externe cu altitudinile de 200-400 m sunt separate de [NUME_REDACTAT] de izoterma de -2°C, care ocupă suprafețe extinse și în regiunea Pâclelor.
De-a lungul anilor, datorită fluctuațiilor termice, s-au înregistrat și unele perioade în care lunile ianuarie au avut temperaturi pozitive (0,4 – 1,2°C) în anii: 1936, 1948, 1952, 1962, 1965. Cele mai coborâte valori termice ale lunii ianurie (în jurul tempe raturii de -5°C) în anii: 1942, 1947, 1954, 1963, 1969.
Temperatura medie pe luna iulie reprezintă maximul pe tot anul, fiind cea mai călduroasă lună. Aceasta variază între 16-21°C. O parte din caracteristicile lunii iulie sunt transmise și lunii august, astfel că, în unii ani, cea mai călduroasă lună a anului era august. Mediile cele mai ridicate ale lunilor călduroase (iulie și august) au depățit valorile de 23°C, iar cele mai coborâte de 18-20°C.
De-a lungul anilor, datorită interferențelor produse între circulația maselor de aer și suprafața activă, au existat răciri și încălziri accidentale, care au dus la înregistrarea unor valori termice absolute.
Temperatura minimă absolută. Răcirile înregistrate nu corespund întotdeauna lunilor mai răcoroase ale anului. Astfel că cele mai coborâte temperaturi sunt: – 29,6°C în ianuarie 1942; -25,5 în ianuarie 1963 și -23,6°C în februarie 1954.
Grafic 3. Media lunară a temperaturii minime la [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT]
Sursa: [NUME_REDACTAT] de Meteorologie (ANM)
Temeperatura maximă absolută. Încălzirile accidentale sunt provocate, de cele mai multe ori, de persistența unui regim continental sau datorită influențelor maselor de aer tropical-continentale mai puternice. Cele mai mari valori termice înregistrate sunt: 38,4°C în august 1960, 37°C în august 1962 și 39,6°C în august 1951. Datorită temperaturilor foarte mari și de durată din anul 1951, vegetația din zonă a fost compromisă, aceasta uscându-se datorită lipsei precipitațiilor și a insolației, pe unele terenuri provocându-se incendii.
Grafic 4. Media lunară a temperaturii maxime la [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT]
Sursa: [NUME_REDACTAT] de Metorologie (ANM)
Amplitudinea maximă absolută este rezultatul raportului dintre temperatura maximă absolută și a celei minime absolute. Aceasta este destul de ridicată, având valori de 60-62°C, cu mult mai mare decât cea medie (de 24°C).
Pragurile cu anumite valori de temperatură sunt importante pentru ciclul biologic al plantelor. Aceste praguri sunt reprezentate de:
-prima zi cu temperaturi medii de 0°C-˃ are loc în a doua decadă din februarie (fiind cea mai timpurie dintre Subcarpați) datorită influențelor foehnale;
-ultima zi cu temperaturi medii de 0°C-˃ are loc în a doa decadă a lunii decembrie;
-pragul termic de 5°C (prima și ultima zi)-˃ acesta întârzie primăvara și este timpuriu în toamnă cu circa o lună – o lună și jumătate decât pragul termic precedent (rezultă că acesta apare în luna februarie/martie, respectiv în luna noiembrie).
-temperaturile medii zilnice de 10°C -˃ „se înregistrează cel mai timpuriu în a doua decadă a lunii aprilie și cel mai târziu în a doua decadă a lunii octombrie” ([NUME_REDACTAT] et al., 2005).
Umezeala relativă a aerului reflectă influența circulației maselor de aer locale, precum și caracteristicile suprafeței active (prezintă o mare importanță pentru realizarea proceselor de evapotranspirație, de formare a norilo, dar și a ceții).
Cea mai mare valoare a umezelii relative a aerului se înregistrează în luna ianuarie (80%), iar cea mai mică este înregistrată în luna iulie (64%).
Umezeala relativă medie a aerului prezintă valori cuprinse între 74-78%. Pe durata unui an, umezeala relativă medie diferă, înregistrând un maxim iarna (80-85% în luna decembrie), și un minim vara ( 70-75% în lunile iulie-august). Lunile care sunt predispuse la deficit de umidiate sunt lunile septembrie și octombrie.
Nebulozitatea depinde de circulația maselor de aer, corelată și cu temperatura.
Nebulozitatea medie anuală reprezentativă regiunii studiate este de 5 zecimi, datorită fenomenului de foehn. Maximul de nebulozitate este în luna decembrie, care depășeste valoarea de 7 zecimi. În această perioadă, activitatea ciclonică care are loc deasupra [NUME_REDACTAT] este intensă, fapt care se răsfrânge asupra zonei de studiu prin prezența de durată a norilor stratiformi și a cețurilor. Pe parcursul sezonului de iarnă valorile sunt ridicate, acestea stagnând în jurul valorii de 6 zecimi.
Minimul de nebulozitate se înregistrează spre sfârșitul verii și începutul toamnei. Cea mai mică valoare este de 3,9 zecimi, înregistrată ăn luna septembrie. Acest fapt se datorează prezenței activităților anticiclonice, precum și a influențelor foehnale de pe pantele sudice și sud-vestice ale Subcarpaților externi.
Numărul de zile senine din zona des tudiu este între 50-60, iar numărul de zile cu cer complet acoperit cu nori este de aproximativ 100. Luna cu cel mai ridicat număr de zile cu cer acoperit cu nori este decembrie.
Regimul precipitațiilor are o repartiție neuniformă, acesta depinzând de frecvența maselor de aer, precum și de specificul local al circulației acestora.
Cantitățile anuale ale precipitațiilor în zona de studiu oscilează între 600-800 mm Cantitățile medii ale precipitațiilor sunt mai mici de 500 mm (cele mai mici din cadrul Subcarpaților, fiind o consecință a fenomenului de foehn).
Perioada cea mai ploioasă este cuprinsă între lunile aprilie-august și luna noiembrie, luna iunie reprezentând luna cu maxim de precipitații (peste 100 mm, aproximativ 17-18%). Lunile care prezintă cantități mai mici de precipitații sunt martie, septembrie și octombrie, iar sezonul rece este reprezentat de precipitații bogate sub formă de zăpadă și, uneori, ploi.
Numărul de zile cu precipitații este de 60-80. Numărul de zile cu ninsoare este de aproximativ 30 de zile anual.
Grafic 5. Media precipitațiilor la [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT]
Sursa: [NUME_REDACTAT] de Meteorologie (ANM)
Stratul de zăpadă reprezintă o rezervă importantă de apă. Numărul mediu anual de zile cu ninsoare și strat de zăpadă este între 40 zile și 60 zile, cele mai multe ninsori producându-se în luna ianuarie, unde prezintă și cele mai mari grosimi (între 20 și 50 cm).
Vânturile prezintă o variație a direcției dominante, astfel că s-au înregistrat următoarele direcții: NV, NE, N și SV ([NUME_REDACTAT] et al., 2005).
Fenomene atmosferice.
Vara, odată cu ploile torențiale, poate apărea și grindina, care provoacă de cele mai multe ori pagube materiale (distrugerea culturilor agricole și a pomilor fructiferi).
Bruma poate provoca, de asemenea, pagube prin apariție ei timpurie (septembrie) și dispariția ei târzii (mai).
Chiciura este ,de asemenea, un fenomen frecvent în perioada rece a anului. Aceasta afectează prin dimensiunile și intensitatea ei.
Iarna este frecvent poleiul, iar fenomenul care se produce în diminețile de vară și la începutul toamnei este roua.
Ca și o concluzie putem aprecia că precipitațiile afectează suprafața solurilor atunci când acestea sunt abundente și când durează prea mult timp. În zona de studiu, sunt suprafețe acoperite cu păduri, dar și unele neâmpădurite (existând doar câteva pajiști și fânețe), astfel că degradarea terenului este neuniform repartizată.
Degradările de teren cele mai accentuate apar frecvent în urma ploilor torențiale, care sunt mai dezastruoase atunci când au o viteză, intensitate și durată mai mare. Gradul de dezvoltare a proceselor de degradare este proporțional cu cantitatea de precipitații, cu tipul, durata și intensitatea lor. Stratul de zăpadă afectează solul în mod indirect, prin alimentarea rezervelor de apă și lichefierea solului în urma topirii zăpezilor, producându-se astfel alunecări de teren, prăbușiri și scurgeri.
IV.1.3. Vegetația și fauna
Vegetația este factorul care estompează procesele ed eroziune, fiind un scut pentru sol împotriva precipitațiilor.
Cu cât este mai densă, cu atât vegetația reține mai multă apă provenită din precipitații. Litiera formată din frunzele căzute, precum și rădăcinile plantelor, mențin rezistența solului la acțiunea agenților externi.
Vegetația zonei Pâclelor este foarte variată, deși relieful este accidentat și, în unele zone, sărăturos.
Odată cu trecerea anilor, vegetația naturală a suferit unele modificări. Pădurile și-au modificat structura inițială sau, pe unele suprafețe, a dispărut în urma exploatărilor forestiere, în locul lor apărând pajiști și fânețe.
Actualele pâlcuri de pădure sunt alcătuite din specii sudice-submediteraneene, pontice-submediteraneene și balcanice: Quercus pubescens (foto 3), Quercus virgiliana, Quercus pedunculiflor, Quercus dalechampii și Quercus polycârpa. Deși zona studiată nu face parte din silvostepă, datorită compoziției floristice dezvoltată pe cernoziomuri sugerează o zonă de silvostepă.
Foto. 3. Stejar pufos (Quercus pubescens)
(Sursa: [NUME_REDACTAT])
Pe întinderea pajiștilor se întălnesc adesea tufe de mojdrean (Fraxinus ornus), cărpiniță (Carpinus orientalis), scumpie (Cotinus coggygria), verigariu (Rhamnus saxalitis), drob (Lembotropis nigricans), pe lângă acestea mai sunt păducelul (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), măceșul (Rosa canina – foto 4). Această vegetație s-a regenerat cu timpul, iar fragmente de păduri s-au păstrat pe interfluvii.
În general, arboretele se află în diferite stadii de degradare, fiind cuprinzând specii ca: Quercus pubescens, Quercus virgiliana, Tilia tomentosa, Fraxinus ornus, Acer campestre. Subarboretul prezintă o distribuție neuniformă, și cuprinde pâlcuri de liliac (Siringa vulgaris), verigariu (Rhamnus catharticus), scumpie (Cotinus coggygria), cărpinița (Carpinus orientalis), drob (Lembotropis nigricans), cătina albă (Hippophae rhamnoides), porumbar (Prunus spinosa), măceș (Rosa canina), dracila (Berberis vulgaris), barcoace (Cotoneaster niger, C. integrerrimus), migdalul pitic (Prunus tenella). În stratul ierbos predomină Lithospermum purpureocaeruleum, Asperula taurina, Primula veris, Sedum telephium, Brachypodium silvaticum, Dactylis polygama, la care se mai adaugă specii precum: Galium mellugo,Thalictrum munus, Veronica officinalis, Polygonatum odoratum, Asparagus officinalis, Asparagus verticillatus, Stachys recta, Veronica jacquinii, Origanum vulgare, iar la marginea pădurii se găsesc specii precum Adonis vernalis, Lathyrus niger.
Foto 4. Măceș (Rosa canina)
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (4 august 2013 [NUME_REDACTAT])
Cele mai întinse suprafețe sunt cele ocupate de tufăriș apărute după defrișarea pădurilor. Acestea sun alcătuite din plante din subarboretul fostelor păduri. Pe alocuri se întâlnește liliacul, scumpia, mojdreanul, cărpinița, dracila, drobul, crusanul, precum și alte specii comune ca porumbarul, păducelul și măceșul. Stratul ierbos este alcătuit, în special, de specii ca Festuca valesiaca, Carex humilis, Asparagus verticillatus, Galium octonarium, Brachypodium silvaticum, Teucrium montanum, Stachys recta, Viola riviniana, Convallaria mojalis.
În poienile pădurilor și ale tufărișurilor, pe locul fostelor păduri defrișate, s-au dezvoltat pajiștile (foto 5), formate din diferite specii continentale, pontice, pontice-submediteraneene și submediteraneene.
Foto 5. Vedere noroi vulcanic și pajiște de stepă (în fundal)
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (4 august 2013 [NUME_REDACTAT])
Unde zonele cu versanți cu înclinație redusă se dezvoltă asociații de Stipa tirsa (foto 6), cunoscute și sub denumirea de Stipetum stenophyllae pontico-romanicum (V. Ciocârlan, 1969). Această asocație de stepă se diferă de cele din alte reziuni ale țării prin prezența unor specii locale ca: Galium octonarium, Centaurea orientalis, Taraxacum serotinum, Phlomis pungens, Ferulago campestris.
Prin prezența speciilor continentale (Onobrychis arenaria, Astragalul onobrychis,Potentilla cinerea, Adonis vernalis, Carex humilis), pontice (Linum flavum, Centaurea orientalis, Galium octonarium, Veronica jacquinii, Chamaecytius austriacus), precum și a celor pontico-submediteraneene (Asperula cynanchica, Stachys recta), dau o notă mai aparte a peisajului zonei Pâclelor, unde plantele sunt adaptate la uscăciune, pe când în alte zone din țara noastră sunt prezente și asociații mezofite.
Foto 6. Stepă cu colilie (Stipa lessingiana)
Sursa: [NUME_REDACTAT]
Pe suprafețe mai extinse se găsesc asociații de pajiști cu Festuca valesiaca și Carex humilis. La aceste asociații se adaugă și unlele specii continentale (Archillea setacea, Stipa capillata, Onobrychis arenaria, Adonis vernalis, Fragaria viridis, Scabiosa ochroleuca), pontice (Taraxacum serotinum, Galium octonarium, Euphorbia nicaeensis,Centaurea biebersteinii), precum și plante pontico-submediteraneene (Asperula cynanchica, Linum tenuifolium, [NUME_REDACTAT]). Cea mai des întâlnită este pajiștea de Festuca valesiaca, utilizată pentru pășunat, în care se mai găsesc și plante de stepă dintre cele amintite mai sus.
Pe versanții însoriți, unde solurile sunt mai drenate, se dezvoltă pajiștile cu Chrysopogon gryllus (care cuprind și numeroase specii pontice și sub-mediteraneene, cu alcăturiri similare speciilor Stipa ursa și Carex humilis).
Prezența substratului salinizat a permis dezvoltarea unor plante halofite. Acestea sunt mai răspândite în lunca râurilor (mai ales Pâclele în sud), pe aluviuni slab salinizate, la baza versanților erodați (în zona acumulărilor de material coluvial salinizat), pe versanții puternic erodați și pe platourile vulcanilor noroioși.
Foto 7. Asociații de Chrysopogon gryllus și Festuca valesiaca
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (5 mai 2013 [NUME_REDACTAT])
Pe versanții și luncile cu o umiditate puțin mai mare se găsesc specii de Puccinellia limosa, Artemisia maritima, Peucedanum latifolium, Pedospermum canum, Juncus gerardi, Aster tripolium, Agrostis moldavica, precum și Camphorosma annua.
Pe măsură ce substratul este mai sărăturos și afectat mai mult de uscăciune, asociațiile floristice încep să aibe unele modificări. Aici specia dominantă este Camphorosma annua, împreună cu Poa bulbosa, Artemisia pontica și Agropyron pectiniforme. În lungul văilor (în zonele slab salinizate) sau pe versanții cu erodare accentuată, cu marne salifere la zi (mai ales pe platoul de la [NUME_REDACTAT]) se găsesc asociații de Artemisia maritima,Festuca pseudovina, Juncus gerardi, Puccinelia limosa, Puccinelia distans, Lipidium latifolium, Atriplex hastata, Peucedanum latifolium, Spergularia salina, Camphorosma annua, precum și Statice gmelini.
Pe suprafețele sărăturoase de la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], se găsesc specii ca Artemisia maritima, Statice gmelini, Halimione verrucifera, Sueda maritima, Salicornia europaea, Spergularia salina, Trinia henningii și Nitraria schoberi (foto 8 și 9).
Foto 8. Halimione verrucifera ([NUME_REDACTAT])
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra, 4 august 2013
Foto 9. Gărdurarița (Nitraria schoberi)-înverzită și fructe
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (4 august 2013 [NUME_REDACTAT])
Nitraria schoberi este o plantă halofilă din familia Zygophullageae și este originară din [NUME_REDACTAT], având o largă răspândire pe teritoriul Siberiei (în partea estică și cea vestică), Mongoliei, [NUME_REDACTAT], iar în partea europeană se întinde în jurul [NUME_REDACTAT], în provincia caucaziană și pre-caucaziană, în Crimeea, precum și pe teritoriul României (doar în zona vulcanilor noroioși de la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], aceasta fiind limita vestică a repartiției ei). Aceasta a fost descoperită de către botanistul D. Brânză. Nitraria schoberi mai este cunoscută și sub denumirea de „gărdurarița”, denumire dată de către localnici datorită utilizării ei în realizarea de garduri vii.
Gărdurarița este un arbust rămuros cu rădăcini adânci, având crengi mlădioase, de culoare alb-cenușie, terminate cu spini (foto 10). Ramurile au din loc in loc smocuri de frunze cărnoase, înguste spre bază. Florile sunt de culoare alb-verzuie, având cinci petale alb-verzui și cinci sepale mici. Aceasta înflorește în lunile iulie-august, iar fructul este cărnos, de formă ovală, apare prin august, dar care spre toamnă acesta capătă o culoare roșcată închisă, aproape neagră (foto 11).
Foto 10. Nitraria schoberi (sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra,
4 august 2013, [NUME_REDACTAT])
Datorită rarității, dar și a greutății înmulțirii, gărdurarița este înscrisă pe lista plantelor ocotite de lege din țara noastră. Ea este amenințată cu dispariția datorită pășunatului și a eroziunii excesive (deoarece rădăcinile ei pot fi descoperite, fără un substrat). Se pare că această plantă ar fi fost adusă în țara noastră doar cu ajutorul păsărilor migratoare care au adus cu ele sămânța acesteia.
Foto 11. Gărdurarița (fruct- plan apropiat)
Sursa: [NUME_REDACTAT]
Foto 12. Stânjenel (Iris brandzae)
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (4 august 2013-[NUME_REDACTAT])
Foto 13. Cătina albă (Hippophae rhamnoides)
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (4 august 2013 [NUME_REDACTAT])
Fauna acestei zone este cea specifică stepei, alături de unele influențe central-europene, pontice, precum și meridionale. Dintre speciile de rozătoare cele mai frecvent întâlnite sunt: popândăul (Citellus citellus), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), iepurele de câmp (Lepus europaeus), iar dintre păsări și insecte: prepelița (Cotunix cotunix), potârnichea (Perdix perdix), graurul (Sturnus vulgaris), lăcutele, cosarii, greierii, precum și altele.
Regiunea vulcanilor noroioși înregistrează și două specii rare: scorpionul (Euscorpius carpathicus) și termita (Reticulitermes lucifugus), mai puțin cunoscută.
Foto 14. Euscorpius carpathicus (sursa: [NUME_REDACTAT])
Foto 15. Reticulitermes lucifugus (sursa: [NUME_REDACTAT])
IV.1.4. Solul și roca
„Formarea și evoluția solurilor se explică prin variabilitatea îmbinării spațiale și temporale a factorilor pedogenetici naturali”.
Solul și roca sunt de semenea factori care determină gradul de eroziune, prin procesele fizico-mecanice (solul nu conduce la producerea alunecărilor de teren, ci este afectat de eroziune, mai ales solul fertil). Factorul litologic este important în determinarea tipurilor de sol din regiune.
Datorită poziției în Subcarpații de Curbură, în regiunea de studiu predomină rocile sedimentare. În fucnție de acestea, se pot determina tipurile de sol care s-au format. De exemplu pe marne se formază solul pseudorendzinic, pe roci salifere apar solurile sărăturoase, iar pe argile apar solurile mai puțin debazificate unde migrarea coloizilor este redusă (datorită greu permeabile și mai bogate în elemente bazice).
Dintre factorii determinanți în evoluția și repartiția solurilor, cel mai important este cel climatic. Acest factor se manifestă prin influențarea proceselor fizico-mecanice (dezagregare, alterare a rocilor, descompunerea materiei organice), precum și a repartiției asociațiilor vegetale și animale.
Un alt factor care influențează repartiția solurilor este relieful, prin impunerea unei etajări a lor. Deși face parte din depresiunea anticlianlă Berca-Arbănași, în regiunea studiată nu sunt dezvoltate cernoziomurile levigate, decât pe o suprafață mai mică în partea de sud-est. Acestease formează pe depozite aluviale, argile, nisipuri, iar humificarea este activă, cu un orizont bogat în humus. Orizonturile acestui tip de sol sunt următoarele: Am (A molic), Bt (B argic) și C.
Așa cum se poate observa și pe harta solurilor (fig. 10), cea mai mare arie de răspândire o au solurile negre clinohidromorfe sau soluri negre de fâneață. Acestea fac parte din clasa hidromorfelor, datorită nivelului de umiditate ridicat (de aici și culoarea neagră). Apar în zonele afectate de alunecări de teren, sau în luncile largi ale râurilor. Prezintă un orizont gleic.
Pe lângă aceste soluri zonale, se mai întâlnesc și soluri intrazonale, unde condițiile de solificare sunt influențate de factorii locali. Dintre acestea, în zona Pâclelor cele mai răspândite sunt solonceacurile. Acestea sunt soluri halomorfe care conțin în orizontul superior (uneori chiar la suprafață) săruri solubile toxice (cloruri, sulfați, carbonați de sodiu) în cantități mai mari de 1-1,5%. Deoarece apele freatice sunt aproape de suprafață, acestea sunt mineralizate (conțin săruri solubile dizolvate). Cu cât solul are o textură mai ușoară, cu atât adâncimea la care se produce fenomenul de salinizare este mai mică.
Formându-se prin acumulările de săruri în orizontul superior sau la suprafașă, solonceacurile vor avea în alcătuirea profilului un orizont salic (sa), dezvoltat pe un orizont de tip Am (A molic), care se continuă, eventual, cu un orizont intermediar.
Cantitatea mare de săruri pare a fi o consecință a sărăciei în humus și în substanțe de nutriție, lipsa structurii pedogenetice și, uneori, a gleizării. Aceste caracteristici fac din solonceac un sol puțin fertil (sau chiar nefertil), chiar și pentru pajiști cu specii tolerante la salinizare.
Pe lângă solonceacuri, se mai întâlnesc și solonețuri. Acestea sunt de asemenea soluri halomorfe intrazonale, dar se formează prin procesul de desalinizare treptată a solonceacurilor, proces prin care sunt îndepărtate sărurile din orizonturile superioare. Acest proces se datorează adâncirii nivelui apei freatice, unde circulația apei mineralizate este descendentă (sărurile solubile ajung la adâncimi mari). Procesul de desalinizare este urmat apoi de dispersarea argilei și a humusului, astefel că se poate forma un orizont E care poate deveni acid (rezultând un soloneț luvic). Ca și solonceacul, solonețul este un sol puțin fertil, uneori nefertil, datorită prezenței carbonatului de sodiu și a lipsei subsatnțelor nutitive.
Orizonturile solonețului sunt următoarele: Am (A molic), urmat, uneori, de un orizont eluvial (El) și de un orizont argic-natric (Btna).
Datorită procesului de eroziune intensă, precum și a prezenței alunecărilor de teren, în zona Pâclelor sunt suprafețe întinse unde pătura de sol, sau unele orizonturi ale acesteia, să fie aproape în totalitate înlăturată. Astfel apar soluri în diferite stadii de degradare, sau, în unele cazuri, roca la zi.
Solurile pseudorendzinice se dezvoltă pe roci marnoase și argiloase cu nodului calcaroși ([NUME_REDACTAT] et al. 2005), fiind afectate de alunecări de teren. Acestea prezintă un orizont Am (A molic), orizontul intermediar A/C și un orizont Cca (C calcic).
Erodosolurile s-au dezvoltat în zonele unde procesul de degradare sau decopertare este intensiv, astfel că materialele parentale scoase la zi prin eroziune sau decopertate sunt catalogate ca roci. Aceste soluri sunt răspândite datorită terenurilor înclinate, dar și a diversității agricole realizată necorespunzător. În regiunea Pâclelor, se întâlnesc erodosoluri în zonele de cuestă, pe versanții înclinați afectați de suprapășunat și defrișări forestiere intense.
Erodosolurile au orizontul A foarte erodat sau decopertat, împreună cu orizontul E (dacă este dezvoltat), rămânând doar materialul parental.
Regosolurile apar, ca și eodosolurile, pe versanții înclinați și puternic erodați, în special de procesele de șiroire, spălare areolară, precum și torențialitate. În zonele cu regosoluri se dezvoltă pajiști sau sunt folosite pentru unele plantații (unde sunt necesare luarea unor măsuri de protecție împotriva eroziunii și de fertilizare a terenurilor).
Regosolurile au de obicei un orizont Am (A molic), urmat de un orizont C, unde profilul este format în totalitate din materiale parentale neconsolidate sau slab consolidate.
Solurile brune eu-mezobazice se formează pe gresii și argile, sau în zonele de pădure de stejar sau fag unde cantitatea de precipitații este de aproximativ 600-800 mm. Acestea au un grad ridicat de saturație în baze și sunt alcătuite predominant din acizi humici bruni, care în prezența ionilor de calciu și magneziu formează compuși cu minerale argiloase și ioni de fier. De asemenea, deși solificarea se realizează în condiții de climă umedă, procesele de debazificare și levigare sunt reduse, iar elementele bazice din roci produc o acțiune de coagulare asupra complexelor argilo-ferihumice, astfel formându-se un orizont Bv (B cambic). Solurile brune eu-mezobazice prezintă o textură lutoasă sau prăfoasă, cu o structură grăunțoasă.
Profilul de sol este alcătuit din orizonturile: Ao (A ocric), urmat de Bv, și oricontul parental C.
IV.2.Procesele de modelare actuală
Procesele de eroziune duc la degradarea terenurilor, dar intensitatea și gradul de distrugere al teritoriului de pind de factorii prezentați în subcapitolul anterior.
Zona de studiu se încadrează în regiunile cu o eoriziune în suprafață intensă, datorită formațiunilor mio-pliocene care nu sunt rezistente la eroziune, precum și a structurii geologice favorabilă acestui proces (cute strânse și falii).
După repartiția și intensitatea proceselor de modelare, după caracteristicile lor de dezvoltare, procesele actuale au fost clasificate astfel:
♦ procese de eroziune și gravitaționale: pluviodenudare, spălare în suprafață, eroziune torențială (rigole, ogașe, ravene, văi torențiale), alunecări de teren, procese de prăbușire și surpare;
♦ procese de acumulare: acumulări aluviale, deluviale și proluviale, vulcanii noroioși.
IV.2.1.[NUME_REDACTAT] este reprezentată de acțiunea de deplasare a particulelor de la suprafața scoarței de alterare datorită apei rezultate din ploi sau topirea zăpezilor. Aceasta este specifică ploilor torențiale, care declanșeză o eroziune puternică a solului prin viteza de cădere și de frevența picăturilor de apă din timpul ploilor. Eroziunea începe în momentul impactului picăturilor de apă cu solul, datorită energiei cinetice.
Pluviodenudarea are loc în zonele cu soluri friabile sau în zone despădurite. În regiunea Pâclelor, procesul de pluviodenudare este intens, fiind favorizat de prezența unui depozit de alterare cu o grosimime mare. În zona interfluviilor despădurite, acțiunea precipitațiilor este directă. Pe rocile argiloase sau marnoase, pluviodenudarea se desfățoară mai greu, datorită coeziunii mai mari a particulelor.
Pluviodenudarea este însoțită de eroziunea în suprafață, fiind un efect direct de eroziune a scoarței de alterare produsă de scurgerea apei pe versant, apă provenită din ploi sau topirea zăpezilor. Gradul de eroziune în suprafață depinde de cantitatea de apă care se scurge pe versant. Acest tip de roziune mai poartă numele și de eroziune areolară.
Eroziunea în suprafață începe atunci când cantitatea de apă provenită din ploi este mai mare decât cea infiltrată, astfel că aceasta începe să curgă pe versant.
Declanșarea eroziunii în suprafață depinde de sol și de gradul de acoperire cu vegetație. Astfel că atunci când solul este impermeabil, apa provenită din ploi se acumulează pe versant rapid deoarece doar o mică parte din ea se infiltrează. Un alt factor care favorizează procesul de eroziune în suprafață este și panta versanților, aceasta fiind de 15° și peste 15°. În zona Pâclelor, arealele cu versanți cu pantî mare ocupă suprafețe mari. Aceste procese apar și în zonele afectate de alunecări de teren, deoarece materialele deplasate de alunecări sunt mai ușor de îndepărtat.
IV.2.2.Procesele fluvio-torențiale
Aceste procese sunt provocate de scurgerea pe versant a apei în canale de scurgere. Ele încep atunci când precipitațiile sunt foarte bogate, fapt care arată că în zona Pâclelor acestea au loc mai rar, datorită cantităților mai mici de precipitații.
În timpul acestor procese fluvio-torențiale are loc atât eroziunea în lateral și adâncime, cât și acumularea de materiale. Aceste procese depind de tipul de ploaie care cade: averse sau torențiale. Eroziunea este mai puternică la începutul ploii datorită impactului exercitat de pătura de sol și apa în cădere, dr și la sfârșitul ploi, atunci când solul este suprasaturat, producându-se eroziunea prin scurgere. Cele mai multe scurgeri se produc pe teritoriile unde rocile sunt moi, pantele mari (peste 25°), unde covorul vegetal este redus și cu activitate antropică accentuată. Gradul mai mare de eroziune se produce pe rocile nisipoase decât pe cele argiloase datorită coeziunii mai mici între particule.
Procesele fluvio-torențiale sunt cele mai active. Cantitatea de material erodat și transportat depinde de cantitatea de apă căzută, de viteza de cădere a apei și de durata ploii. Depinde de asemenea și de caracteristicile versanților ca lungimea și înclinarea acestora. De exemplu, pe versanții cu lungimi mai mici eroziunea este mai mare decât pe versanții cu lungimi mari. Pe versanții puțin înclinați, ca și în cazul zonei studiate, eroziunea este activă, dar transportul materialelor este redus.
Vegetația variată a zonei Pâclelor fac ca declanșarea proceselor fluvio-torențiale să fie de asemnenea diferit repartizată. Pe terenurile acoperite cu vegetație, fie păduri, fie pășuni și fânețe, procesele fluvio-torențiale sunt foarte mult reduse. Pe când în zonele despădurite, dar și pe cele lipsite de vegetație (cum sunt platourile vulcanilor noroioși), aceste procese sunt puternice, ducând la declanșarea șiroirilor, ravenărilor, rigolelor și ogașelor.
Ravenarea este specifică terenurilor cu vegetație foarte puțină sau fără vegetație, bazinelor superioare ale văilor, și contribuie la eroziunea regresivă. Aceasta se declanșează datorită rocilor argiloase pe care se formează, dând fomă așa ziselor „pământuri rele” buzoiene („badland-uri” – foto 16 și 17).
Foto 16. Exemplu de ravenare pe platoul vulcanic de la [NUME_REDACTAT]
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (5 mai 2013)
Ravenele au maximum de eroziune în adâncime nu prea mare deoarece crestele lor vor tinde să se unească într-un interfluviu care la rândul lui se va eroda. La ravene se produc trei tipuri de eroziune: una regresivă (în zona de obârșie), una laterală (la confluență, unde scade panta) și una vertical-laterală (pe fundul ravenei).
Foto 17. „Pământuri rele” la [NUME_REDACTAT] (5 mai 2013)
Sursa: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] este însumarea șiroirilor care s-au concentrat sub forma unei mari cantități de apă care se scurge pe un singur canal ([NUME_REDACTAT], 1976). În zona Pâclelor, acțiunea torenților este activă datorită factorilor de climă, de relief și vegetație. Unde sunt areale defrișate, precum și versanți cu pantă de peste 15°, acțiunea torenților este intensă. Conurile de dejecție, caracteristice văilor din zona Pâclelor, se formează în urma proceselor torențiale produse pe versanții pe formațiuni nisipo-grezoase, producându-se viiturile cu pietrișuri.
Torenții, deși sunt caracteristici versanților cu pantă mare, pot să afecteze și versanții cu pantă mică, atunci când aceștia sunt pe formațiuni de roci friabile și lipsiți de vegetație.
IV.2.3.Procesele fluviatile
Aceste procese se produc în arealul albiei minore și asupra malurilor. Ele sunt de transport și acumulare. În cadrul zonei Pâclelor, regimul de scurgere al râurilor și dinamica lor sunt rezultatul raportului dintre aceste procese și, respectiv, a intensității lor. Primul maxim bine marcat este viitura de primăvară, iar cel de-al doilea este dat de un volum mai mic de scurgere, dar care are unele vârfuri foarte puternice uneori produs de ploile de toamnă. Perioadele cu ape scăzute sau secate sunt cele de vară-toamnă datorită secetii, precum și perioada de iarnă datorită lipsei de precipitații lichide.
IV.2.4.Alunecările de teren
Alunecările sunt deplasări gravitaționale care au viteze variabile. Acestea sunt cele mai active procese de modelare a versanților din zona Pâclelor. Acestea se pot clasifica în funcție de locul unde se produc, pe ce tip de sol, gradul de umezire al rocilor, modul de folosire al terenurilor, precum și variația pantelor ([NUME_REDACTAT] et al., 2005).
Pentru a se produce o alunecare de teren, trebuie să existe trei condiții: o rocă plastică (argile sau marne), o anume cantitate de apă și panta necesară alunecării. Datorită climei temperat-continentale, alunecările de teren se produc pe suprafețe destul de întinse. De asemenea, aceste procese sunt deseori amplificate și de activitatea omului, prin antropizarea terenurilor (defrișări, arături, realizarea de drumuri în panta versanților și altele). Sunt alunecări care se produc și datorită curgerile în permanență într-o singură direcție a unui râu aflat la baza dealurilor (de exemplu valea Pâclei de pe râul Manciu). Unele alunecări pot apărea și în urma unui cutremur, prin lichefierea intercalațiilor de nisip din patul de alunecare ([NUME_REDACTAT], 2005).
Componentele unei alunecări sunt: râpa de desprindere, corpul alunecării, patul alunecării și jgeabul alunecării (care este mai rar în zona Pâclelor).
Râpa de desprindere se află în partea superioară a alunecării, locul de unde se rup bucăți de rocă. Aceste râpe au forme diferite (de la semicirculară la dreaptă), precum și dimensiuni de la câțiva centrimetri la peste zeci de metri (în funcție de locul unde se produc). Râpele sunt o parte activă, acestea prezentând uneori chiar reactivări ale procesului de desprindere.
Corpul alunecării este reprezentat de masa deplasată. În partea inderioară, pot apărea uneori valuri de pământ alungite sau aproape paralele, formate în urma revărsărilor de materiale deplasate peste o porțiune de versant stabilă sau prin împingerea acestora peste o masă de sol mai puțin umedă. În cadrul corpului alunecării se pot forma trepte de alunecare, valuri de alunecare, microdepresiuni sau glacisuri de alunecare (mai rare în zona Pâclelor datorită extinderii reduse a unor alunecări).
Patul de alunecare este reprezentată de baza alunecării și se compune din însumarea suprafețelor argiloase pe care s-a produs mișcarea materialelor.
Jgheabul alunecării este reprezentat de acumularea materialelor deplasate la baza versantului. Acestea apar doar la alunecările de mare amploare (sunt mai rare în zona Pâclelor).
Fiind un proces care se produce frecvent, alunecările de teren au fost mult studiate. Acestea au fost clasificate în fucnție de mai multe criterii (dimensiuni, adâncime, formă și altele). După dimensiuni, alunecările pot fi mici, mijlocii și extinse. După adâncime, alunecările din zona Pâclelor sunt alunecări la suprafață, de mică adâncime și profunde. În funcție de formă, acestea pot fi în suprafață și lineare. După vechime, în zona Pâclelor se întâlnesc alunecări prezente și vechi.
Dintre caracterisiticile prezentate mai sus, cea mai importantă este forma. În funcție de aceasta se pot deduce atât condițiile de producere a alunecării, cât și evoluția ei.
♦Alunecările superficiale sunt acele alunecări care se produc la suprafață, având adâncimi reduse de maximum 1,5 m. Acestea sunt de mai multe tipuri, cele mai importante din zona Pâclelor fiind solifluxiunile și blocurile de alunecare.
Solifluxiunile sunt procese de alunecare a solului cu viteze mai mici, atunci când depozitele superficiale sunt îmbibate cu apă. Datorită forței gravitaționale, deplasarea materiei se face în mod neuniform, astfel formându-se o râpă pe o lungime mare dar cu diferențe de nivel.
Brazdele de alunecare se produc pe versanții cu vegetație ierboasă redusă sau care lipsește, atunci când solul este suprasaturat cu apă. Procesul se formează în zonele argiloase, având lungimi mari (zeci de metri lungime), cu diferențe de nivel unde se formează câteva trepte (brazde).
♦Alunecările de mică adâncime afectează depozitele groase de pe versanți, uneori chiar și o mică parte din rocile de dedesubt. Patul de alunecare se formează pe roci argiloase, având dimensiuni mici, râpa de desprindere este de cele mai multe ori semicirculară, iar masa alunecată se dispune în câteva valuri separate de microdepresiuni adânci.
Acestea se produc în zonele versantului cu pantă mai mare și unde vegetație este slab dezvltată, dar și datorită precipitațiilor bogate care duc la suprasaturarea solului. Acestea pot fi produse și de activitățile antropice care duc la instabilitatea rocilor (de exemplu păstoritul intens sau secționarea versantului pentru realizarea drumurilor).
♦Alunecările profunde au dimensiuni variate, uneori cuprinzînd versanții în întregime sau o parte din bazinele de văi torențiale. Acestea afectează stratele de roci din alcătuirea versanților. Acestea sunt împărțite în mai multe subtipuri.
Alunecările masive de versant sunt cele mai extinse, acestea ocupând uneori tot versantul. Râpa de desprindere are o desfășurare neordonată, cu dimensiuni variabile (de la 2-3 m la peste 50 m). Aceasta se formează prin mărirea unei alunecări de teren cu râpă de mai muți metri înălțime. Această alunecare se extinde treptat în lateral care produce ulterior alte râpe de desprindere, într-un sfârșit ajungând la dimensiuni foarte mari.
Alunecările masive de vale sau lineare se produc pe versanții alcătuiți din roci sedimentare, cele mai multe fiind nisipo-argiloase. O altă condiție de producere a acestui tip de alunecare este ca terenul să fie fragmentat de o rețrea densă de torenți, ravene, unde suprafața afectată este despădurită sau pădurile sunt foarte rare. Alunecările lineare sunt mai rare în zona Pâclelor, aici cele mai multe alunecări având până în 50-100 m lungime.
IV.3.Măsuri de prevenire și combatere
Măsurile de prevenire și combatere ar trebui aplicate înainte de producerea proceselor de degradare. Pentru a se realiza acest lucru, trebuie efectuate cercetări atente ale zonei pentru a se putea stabili apoi care terenuri sunt cu potențial de degradare. În cerecetare trebuie să se aibe în vedere mai mulți factori. Un prim factor este vegetația. Lipsa vegetației poate duce la declanșarea proceselor de degradare, astfel că o măsură de combatere este cultivarea terenurilor cu plante protectoare sau arbori pentru stabilitatea solului.
În cazul terenurilor acoperite cu pășune, dar unde se practică intens pășunatul, o măsură de combatere este de a se reduce numărul de animale sau de realizarea unui pășunat prin rotație.
Pe versanții cu pantă mare și lipsiți de vegetație (predispușu la producerea proceselor de degradare) trebuie realizate gărdulețe de fixare. De exemplu, în zonele unde eroziunea versanților este provocată de apa râurilor s-au construit pereți din beton. În funcție de intensitatea proceselor de degradare, măsurile de combatere diferă, astfel că pentru zonele cu pantă mică, unde procesele sunt mai reduse, o măsură de prevenire ar putea fi doar simpla înierbare a terenului pentru stabilitate. Pe versanții cu pantă mare, afectați de procese de degradare mai intense, trebuie luate măsuri mai complexe.
Pentru alunecările de teren, cele mai importante măsuri de prevenire sunt: utilizarea adecvată a terenurilor în funcție de caracteristicile lor (pantă, alcătuire, permeabilitate, capacitate de reținere a apei); menținerea și protejarea vegetației, mai ale a pădurii; drenarea suprafețelor cu exces de umiditate, a izvoarelor și a ochiurilor de apă apărute frecvent după ploaie; amenajarea corespunzător a pantelor mari prin plantații de arbori și arbuști.
Măsurile de combatere trebuie aplicate în funcție de intensitatea proceselor de degradare. Dintre acestea amintim: erealizarea lucrărilor de drenaj a izvoarelor sau ochiurilor de apă pentru eliminarea apei din corpul alunecării; împăduriri cu esențe lemnoase pentru fixarea râpei de desprindere; plantarea de arbori și arbuști pentru fixarea corpului alunecării; utilizarea adecvată a terenurilor limitrofe alunecării pentru împiedicarea extinderii acesteia.
CAPITOLUL V. VULCANII NOROIOȘI DE LA BERCA
Foto 18. Vulcan noroios [NUME_REDACTAT]
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra (5 mai 2013)
V.1.Pseudovulcanismul sau vulcanismul sedimentar
Unii cercetători au împărțit vulcanii în două mari categorii: vulcanii falși (pseudo-vulcanii) și vulcanii propriu-ziși.
Pseudo-vulcanii se formează în general în zonele joase și prezintă similirități cu vulcanii propriu-ziși, însă cauzele formării sunt diferite. În această categorie sunt incluse craterele meteorice și vulcanii noroioși.
Termenul de „vulcan noroios” sunt acele „produse ale emanațiilor de gaze, în general din zăcămintele de petrol sub presiune, care traversând rocile pelitice le îmbibă cu apă de zăcământ” ([NUME_REDACTAT], 2005). Vulcanii noroioși se dezvoltă în structuri anticlinale petro-gazeifere, în sectoarele afectate puterniuc de fenomene tectonice (falii, decroșări).
Acest fenomen al vulcanismului noroios (sedimentar) este datorat acțiunii mai multor factori, ca: apele de precipitație (vadoase), hidrocarburile gazoase (sau alte gaze) și apele de zăcământ sărate. Apele de precipitație se infiltrează descendent în subsol, iar gazele asociate zăcămintelor de țiței (petrol) migrează ascendent printre fisurile și fracturile din scoarța terestră (faliile), antrenând apele acvifere sărate. Materialul noroios se formează atunci când apa intră în contact cu rocile marno-argiloase. Acest mâl format este împins la suprafață de către gazele sub presiune din zăcămintele de țiței.
Apariția vulcanilor noroioși depinde de îndeplinirea mai multor condiții:
-existența în subsol a acumulărilor de hidrocarburi (țiței, gaze);
-existența unui sistem complex de fisuri și fracturi (falii) în depozitele sedimentare situate deasupra zăcămintelor de hisdrocarburi;
-prezența rocilor sedimentare marno-argiloase;
-posibilitatea infiltrației descendente a apei de suprafață și a migrației ascendente a gazelor și apelor de zăcământ, precum și a apelor acvifere.
În funcție de origine și natură, gazele care fac parte din fenomenul de vulcanism noroios sunt de mai multe tipuri:
-emanații vulcanice de hidrogen sulfurat, dioxod de carbon, metan;
-emanații de gaze din zăcămintele de hidrocarburi sau din zonele mlăștinoase și deltaice, unde s-au acumulat cantități mari de materie organică în descompunere.
Activitatea pseudo-vulcanilor este însoțită de zgomote ușăr sesizabile. Aceste zgomote provin de la spargerea baloanelor noroioase, fenomen care a dus la denumirea vulcanilor noroioși și ca bolboroși sau fierbători (foto 19).
Acest fenomen al vulcanilor noroioși se întâlnește și în fosta U.R.S.S., Italia, în nordul Irakului și Iranului, India, Birmania, sudul [NUME_REDACTAT] ale Americii, Venezuela, Columbia, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Serbia, Muntenegru și altele.
[NUME_REDACTAT], vulcanii noroioși sunt împărțiți în trei categorii:
-vulcani noroioși rezultați în urma erupțiilor gazeifere;
-vulcani noroioși rezultați din emanațiile vulcanice;
-vulcani noroioși rezultați în urma fenomenelor seismice.
Pe teritoriul României, vulcanii noroioși se găsesc în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. Dintre acestea, cele mai importante areale cu vulcani noroioși sunt în [NUME_REDACTAT] (Fierbători, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Beciu), unde activitatea acestora este intensă.
Foto 19. „Fierbători” la [NUME_REDACTAT] (4 august 2013)
Sursa: [NUME_REDACTAT]-Alexandra
V.2. Forme de manifestare
Vulcanii noroioși sunt remarcați prin conurile de dimensiuni mici asemănătoare vulcanilor propriu-ziși, prin materialul noroios (atât vâscos, cât și lichid) și peisajul selenar datorat proceselor actuale de modelare („badland”-uri).
Conurile vulcanilor noroioși au dimensiuni variabile, uneori ajungând pană la altitudini de 800 m (de exemplu la Batan-Puta, în peninsula Apșeron de la [NUME_REDACTAT]). În centrul conului se află un crater plin cu apă mâloasă (ochi de apă) sau cu noroi mai vâscos (în acest caz, craterul se astupă de cele mai multe ori). Gazele ies la suprafață la intervale diferite, formând „bășici” de gaz care, atunci când se sparg, scot un zgomot caracteristic.
Atunci când materia noroioasă este vâscoasă, se formează conuri înalte și care au pantă mare. În cazul materiei noroioase lichide, se formează conuri aplatizate, unde craterul are diametrul mai mare, iar „ochiurile de noroi” sunt continuu agitate datorită gazelor care ies sub formă de bule.
Foto 20. Materie noroioasă lichidă (4 august 2013)
Sursa: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] 21. Materie noroioasă vâscoasă (5 aprilie 2013)
Sursa: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] vulcanilor noroioși sunt poziționați atât sub formă de aliniament, dar și grupate sau izolate. Pe unele conuri vulcanice de dimensiuni mai mari se pot forma și alte conuri secundare mai mici, cunoscute sub denumirea de „conuri adventive”.
La unii vulcani, emisiile de noroi prezintă o activitate periodică intensă, pusă pe seama forței de atracție exercitate de Lună și Soare în momentul trecerii la meridianul locului respectiv, sau pe seama variațiilor presiunii atmosferice. Există cazuri cînd au loc și erupții violente provocate de acumularea presiunii sub crustele de noroi întărite. Atunci când are loc erupția, sunt dislocate și bucăți din „coșul vulcanic”, acestea deplasându-se odată cu materia noroioasă și formând „breccia vulcanilor de noroi”. Datorită acestei breccii, se pot afla vârsta și natura petrografică a formațiunilor geologice situate deasupra zăcămintelor de hidrocarburi, care au fost aduse de către masa noroioasă la suprafață.
Pe lângă vulcanii noroioși de suprafață, se pot intâlni și vulcani noroioși submarini în zona peninsulei Apșeron, pe coastele Birmaniei, a insulelor Borneo (Indonezia) și Trinidad, precum și vulcani noroioși fosili în [NUME_REDACTAT], Trinidad și România (la Bâlteni, în nordul Olteniei).
În ceea ce privește vulcanii noroioși, există anumite aspecte la nivel global care îi caracterizează, ca:
-în Trinidad, este adusă o argilă marnoasă de la adâncimea de 2000 m, care conține o microfaună de foraminifere cretacice și paleogene:
-în zona Pâcle și la Arbănași, vulcanii noroioși s-au dezvoltat pe un substrat de depozite ponțiene și sunt aduse la suprafață prin erupțiile vulcanice fragmenete de roci de vârstă meoțiană, sarmațiană și chiar paleogenă; pe durata erupțiilor vulcanice s-a depus o breccie ce conține și fragmente de calcare sarmațiene; adâncimea de la care provine materialul noroios este de aproximativ 1500 m; datorită apelor sărate, platourile rezultate în urma erupțiilor vulcanice sunt lipsite de vegetație, însă există un arbust spinos care s-a dezvoltat pe acete tipuri de soluri numit Nitraria schoberi (gărdurarița), cu aspect de mărăcine.
-în Transilvania, prezența vulcanilor de noroioși se datorează cutelor diapire de pe aliniamentul Turda – Sibiu, dar și datorită domurilor gazeifere din [NUME_REDACTAT] (cunoscuți ca „bolboroși”); vulcani noroioși s-au format și în nordul Olteniei (Țicleni – Bâlteni) și în Moldova (escani), dar au o intensitate mult mai redusă (poartă numele de „gloduri”).
-în peninsula Apșeron din [NUME_REDACTAT], s-a produs o adevărată erupție vulcanică (vulcanul noroios [NUME_REDACTAT] – 800 m), în urma căreia a rezultat o mare cantitate de masă noroioasă, punând îm primejdie așezările umane de la poalele acetui vulcan.
V.3. Morfologia vulcanilor noroioși
Vulcanii noroioși de la Berca nu au altitudini mari, rareori depășesc 3 m, și variază în funcție de consistența noroioiului. Dacă materia noroioasă este vâscoasă, conul vulcanic este mai înalt (reprezentați de vulcanii noroioși), însă dacă materia noroioasă este lichidă, conul vulcanic are altitudini mici și craterul larg (reprezentați de fierbătorii de noroi).
In ceea ce privește vulcanii noroioși de la Berca, nu este necesară o diferențiere deoarece noroiul din craterele vulcanice este natrenat de către gazele aflate în fierbere, dar cu o intensitate mai redusă în cazul fierbătorilor.
Vulcanii noroioși (termen livresc) mai sunt cunoscuți și sub alte denumiri ca: „fierbători”, „pâcle”, „sărături”. Termenul de „sărăturî” derivă din cuvântul de origine germană salză care se traduce prin sărătură. Vulcanii noroioși sunt denumiți sub această formă datorită solurilor sărăturate (de la apa sărată antrenată de emisiile de gaze spre suprafață).
Termenul de „pâcle” este unul împrumutat de la localitatea Pâclele, care se află în apropierea platourilor vulcanice de la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (în partea de sud a acestora), sau de la pârâul Pâclele (după unii cercetători).
Vulcanii noroioși sunt „ridicături sub formă de conuri ascuțite sau turtite (trunchiuri de con) care au în vârf o deschizătură, reprezentând craterul” ([NUME_REDACTAT], 1985). Datorită presiunii gazelor, la suprafață este adus material pelitic (argile, marne) sub formă de materie noroioasă, care conține urme de petrol, împreună cu alte materiale (blocuri mari de gresii și calcare fosilifere, detritus de roci și gipsuri). Acestea se depun în jurul vulcanilor prin uscare.
În funcție de consistența materiei noroioase, variază forma și dimensiunile vulcanilor. Astfel că, atunci când materia noroioasă este vâscoasă, viteza acestuia de curgere este mai mică și se depune pe conul vulcanic, înâlțându-l și mărindu-i panta. Când materia noroioasă este lichidă, conurile vulcanice sunt mai mici, însă craterul prezintă valori ale diametrului mari. În zona platourilor vulcanice de la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] se întâlnesc ambele tipuri de forme vulcanice.
Fierbătorii de noroi sunt „excavații de formă apropae circulară, cu diametre variabile (ajung până la 4 și chiar 6 m), care degajă noroi fluid cu urme de petrol sau apă noroioasă cu urme de pertol” ([NUME_REDACTAT], 1985). Conul vulcanic are altitudini reduse, datorită vitezei de curgere a noroiului care nu permite acestuia să se depună pe con. Acest tip de vulcan noroios este mai des întâlnit în punctul [NUME_REDACTAT], în apropiere de comuna Berca, dar și la Beciu.
Vulcanii noroioși de la [NUME_REDACTAT] sunt poziționați în partea centrală a depresiunii Berca, în interiorul bazinului Pâclele, la altitudinea de 322 m și cu o suprafață de 22 ha. Platoul pe care se dezvoltă vulcanii este unul arid, de formă circulară, constituit din produsele rezultate din erupții, precum și din numeroșii vulcani, atât activi cât și fosili, care au forme și dimensiuni variate. Conurile vulcanilor fosili prezintă înălțimi mai mari, până la 8 m, față de cei activi, care au altitudini ce nu depășesc 3 m.
[NUME_REDACTAT] Mari predomină vulcanii noroioși cu materie noroioasă vâscoasă, cu urme de petrol. Însă există și vulcani cu materie noroioasă lichidă, unde dimensiunile craterelor sunt cuprinse între 4 și 6 m. Aceștia se întâlnesc în partea de nord-vest a platoului, dar și izolat. Pe suprafața materiei noroioase lichide sunt urme de hidrocarburi (sub formă de spumă), care sunt agitate de către gazele care fac apa să bolborosească, scoțând sunete caracteristice.
În cazul în care activitatea gazelor este redusă, din anumite motive, vulcanii noroioși se sting (foto 22) și, dacă nu sunt reactivați, devin fosili.
Foto 22. Vulcan noroios aproape stins
Sursa: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] când vulcanii noroioși devin fosili, aceștia sunt supuși modelării subaeriene. Astfel că, datorită eroziunii apei meteorice se formează șănțulețe meandrate care, cu timpul, vor deveni din ce în ce mai adânci și meandrate, transformându-se, în cele din urmă, în ogașe, ravene și chiar torenți (foto 23), care modelează permanent zona.
Vulcanii fosili se întâlnesc, în special, în partea centrală a platoului vulcanic. Pe unele conuri apar mici erupții vulcanice, dar care nu prezintă urmări ale evoluției vulcanului respectiv.
Pe platoul vulcanilor noroioși de la [NUME_REDACTAT] se pot observa blocuri mari de roci care ne duc la ipoteza că aici au avut loc în trecut erupții violente ale vulcanilor. Aceste materiale se găsesc și în afara platoului cu vulcani noroioși, lucru care atestă că suprafața ocupată în trecut de vulcanii noroioși era mult mai mare (de aproximativ 162 ha, după unii cercetători).
Vulcanii noroioși de la [NUME_REDACTAT] (foto 24) sunt poziționați, ca și cei de la [NUME_REDACTAT], în cadrul depresiunii Berca, în interiorul bazinului Manciu, la o altitudine de 341 m, cu o suprafață de 62,5 ha, din care doar 16,5 ha este ocupată de platoul vulcanilor activi.
Foto 24. Platoul vulcanic de la [NUME_REDACTAT]
Sursa: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] platoului vulcanic de la [NUME_REDACTAT] sunt asemănătoare cu cele de la [NUME_REDACTAT]: aceleași formațiuni sedimentare (argile, marne, pietrișuri), prezența ambelor tipuri de vulcani (cu materie noroioasă mai puțin vâscoasă, respectiv cu materie noroioasă lichidă), precum și sunetele scoase în momentul apariției la suprafață a bulelor de gaze și a eroziunii provocată de apa meteorică (prezența organismelor torențiale pe conurile vulcanice).
Dimensiunile vulcanilor de la [NUME_REDACTAT] sunt la mai mici decât cele ale vulcanilor de la [NUME_REDACTAT], precum și prezența aproape nulă a vulcanilor fosili.
Foto 25. Vulcan cu materie noroioasă lichidă ([NUME_REDACTAT])
Sursa: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] 26. Organisme torențiale ([NUME_REDACTAT])
Sursa: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] este alcătuit din material pelitic (argile, marne), având o culoare brun-gălbuie și cenușie. Atunci când se usucă, acesta devine albicios, datorită sărurilor care intră în componența sa, și crapă sub formă de plăci poligonale (foto 27 și 28).
Pe platourile vulcanice se găsesc și blocuti mari de rocă, precum și detritusuri de rocă alcătuite din gresii, cuarțite, gipsuri și calcare fosilifere. Prezența blocurilor de rocă de dimensiuni mari atestă o activitate intensă a vulcanilor în trecut.
Acestea se găsesc mai ales la baza vulcanilor, fiind deplasați de către cantitățile mari de materie noroioasă (foto 29).
Foto 29. Blocuri de gresie și pietrișuri
Sursa: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] de noroi și activitatea intensă de la fierbători atestă prezența gazelor, care ard fără fum. Acestea se găsesc și în materialul noroios rezultat în urma erupțiilor, care, de și se pierde în atmosferă, rămân semne pe conurle vulcanice (alveole de degazare).
V.4. Apele subterane și manifestările specifice
Apele care apar în vulcanii noroioși provin atât de la orizonturile acvifere, cât și din infiltrațiile de la suprafață sau de la apele de zăcământ. Apele provenite din orizonturile acvifere și de la suprafață sunt dulci, iar cele de zăcământ sunt sărate.
Pentru a se putea determina originea apelor subterane, au fost realizate diferite analize ale compoziției acestora.
În urma unor cercetători realizate de către [NUME_REDACTAT] în anul 1992 asupra unor colectori de la [NUME_REDACTAT], respectiv [NUME_REDACTAT], se poate observa că acestea au o cantitate însemnată de clorură de sodiu (417,90 kg/vag la [NUME_REDACTAT] și 427 kg/vag la [NUME_REDACTAT]). De asemenea, acestea mai conțin și clorură de magneziu, săruri marine și carbonați de magneziu și calziu, precum și săruri continentale. Apa sărată care ajunge la suprafață în urma erupțiilor vulcanice se evaporă, rămânând pe platourile vulcanice o crustă albă de sare care face ca regiunea să fie nefavorabilă dezvoltării vegetației (foto 30).
Foto 30. Crustă de sare și plăci poligonale
Sursa: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] compoziția chimică a apei recoltate mai sunt prezente și molecule de bor, brom și iod. Prezența bromului și a borului atestă ca probele de apă recoltate din zonele Pâclelor sunt de origine marină, dar, având o cantitate mare de săruri, acestea sunt de zăcământ. Prezența iodului este un indiciu că apele au beneficiat și de un aport de substanță organică (descompunerea masei marine).
În concluzie, probele de apă analizate atestă că apa subterană este o apă marină puternic mineralizată, cu aport de substanță organică.
CAPITOLUL VI. ASPECTE PRACTICE
Datorită descoperirilor făcute în perioada secolului XX prin intermediul exploatărilor de petrol și gaze naturale din zonă, regiunea vulcanilor noroioși de la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] a suferit unele modificări. Dintre caracteristicile de ordin practic, cele mai importante sunt așezările, căile de comunicație, utilizarea terenurilor, potențialul hidrologic și potențialul turistic.
VI.1. [NUME_REDACTAT] așezările umane situate în apropierea platourilor vulcanice este satul Pâclele (foto 31). Acesta este poziționat în partea de sud a platoului vulcanic [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] face parte din categoria satelor foarte mici, având un număr de locuitori foarte mic (sub 500 de locuitori). Dintre activitățile umane cea mai des practicată de locuitorii satului este agricultura, foarte pțini sunt lucrători la [NUME_REDACTAT].
Alimentarea cu apă a satului este problematică datorită mineralizării ridicate a apei freatice. Datorită exploatărilor de gaze naturale din regiune, majoritatea locuințelor au alimentare cu gaze.
Foto 31. [NUME_REDACTAT]
Sursa: [NUME_REDACTAT]
VI. 2. Căile de comunicații
[NUME_REDACTAT] este străbătută de drumul nemodernizat Berca – Beciu, care urcă și coboară pe versantul stâng al [NUME_REDACTAT]. De asemenea, se mai poate utiliza și ruta Berca – Joseni – Policiori și apoi pe drumul spre vulcanii noroioși care se împarte în cel pentru [NUME_REDACTAT] la stânga și cel pentru [NUME_REDACTAT] la dreapta.
Potecile și drumurile care duc la vulcanii noroioși trebuie întreținute lunar datorită proceselor actuale de degradare (alunecările de teren, prăbușiri), lucru care uneori le face impracticabile.
VI. 3. Utilizarea terenurilor
Așa cum se poate observa și pe harta de mai jos a utilizării terenurilor, cea mai mare suorafață este ocupată de terenurilor agricole în amestec cu vegetația naturală, urmată de suprafețele acoperite cu arbuști (foste suprafețe cu păduri care au fost defrișate).
O altă categorie este cea a pășunilor și fânețelor care sunt de asemenea dezvoltate, ocupând o suprafață însemnată, fiind utilizate pentru pășunat. Dintre animalele crescute, cele mai importante sunt:
-ovine, predominant rasele țurcană și țigaie;
-bovine, predominant rasa brună;
-porcine;
-cabaline, in special pentru tracțiune.
Dintre plantele melifere, cele mai răspândite sunt asociațiile florale din cadrul fânețelor, pomii fructiferi, precum și plantațiile de salcâm. Acestea au contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea agriculturii.
VI. 4. Potențialul hidrologic
Regiunea vulcanilor noroioși de la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] sunt cuprinși între râurile Sărățel și Băligoasa (la vest) și râul Slănic (la est).
Dintre rețelele hidrografice care traversează regiunea de studiu, cele mai importante sunt râul Băligoasa, [NUME_REDACTAT] (râul Pâclele) și Manciu.
Potențialul hidrologic nu este ridicat. Amenajările care s-au realizat în cadrul bazinelor au fost pentru a atenua efectele inundațiilor și combaterea prăbușirilor și năruirilor care se produc pe malurile văilor.
De asemenea, un rol important îl reprezintă apa freatică, care este utilizată de către locutorii zonei prin realizarea fântânilor.
VI. 5. Potențialul turistic
Potențialul este extrem de ridicat datorită prezenței vulcanilor noroioși, care este o arie protejată de interes național, fiind o rezervație naturală de tip geologic și botanic. Aceștia au fost declarați rezervație în anul 1924, iar în 1995 a fost inclusă în registrul național și european Vulcanii noroioși sunt accesibili de vizitat. De la șoseaua națională Buzău – Brașov, la Sătuc se desprinde o șosea care trece prin Berca. Aici se unește cu drumul carosabil Berca – Beciu, care străbate în mod longitudinal depresiunea Berca.
O altă rută de accesibilitate este cea Berca – [NUME_REDACTAT], care trece prin localitățile Joseni și Policiori.
Deși este o zonă cu potențial peisagistic și botanic, aceasta nu este valorificată în adevărata ei valoare. În ceea ce privește situația drumurilor, cât și în cazul indicatoarelor, aceasta s-a îmbunătățit. Spațiul de cazare de la [NUME_REDACTAT] a fost modernizat, urmând ca în anii ce vin sa fie dat în folosință un spațiu de cazare și la [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT] de față constă într-un studiu geomorfologic realizat asupra regiunii vulcanilor noroioși de la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Prin această lucrare am încercat să redau geneza și evoluția zonei platourilor vulcanice, precum și unele caracteristici morfometrice și morfografice ale reliefului.
În primul capitol al lucrării am realizat o scurtă prezentare a poziției regiunii în cadrul depresiunii anticlinale Berca, ca subunitate a [NUME_REDACTAT]. Din punct de vedere geologic, regiunea de studiu face parte din zona neogenă (sfârșit de miocen – început de pliocen).
În capitolul de modelare actuală a reliefului, am redat atât prin hărți, cât și prin datele preluate din bibliografie, că zona este sub forma unui amfiteatru (altitudinile scad de la nord la sud). Tot în acest capitol am prezentat unele aspecte ale proceselor de modelare actuală care afectează relieful din regiunea de studiu.
Dintre procesele de modelare, cele mai dezvoltate sunt alunecările de teren. Acestea se produc datorită rocilor care se găsesc aici (argile, marne, nisipuri), dar sunt accentuate de către factorul climatic, prin precipitațiile care cad în această regiune. Pe lângă alunecări, se mai produc și pluviodenudări și de eroziune a versanților.
Ca și caracteristici specifice acestei zone amintim:
-efectul de foehn, care se produce în această zonă;
-prezența vulcanilor noroioși, care sunt un fenomen unicat datorită nivelului de activitate intensă față de alte zone din țara noastră; aceștia atrag atenția prin aspectul lor „selenar”, prin sunetele care se produc în timpul erupțiilor vulcanice, și, deși vegetație lipsește, aici crește o plantă de sărătură specifică Asiei, Nitraria schoberi – gărdurarița, care arealul vulcanilor noroioși reprezintă limita ei vestică a repatiției plantei.
Prin această lucrare am încercat să reliefez importanța zonei de studiu atât din punct de vedere geomorfologic, cât și din punt de vedere turistic, prin potențialul peisagistic și botanic.
[NUME_REDACTAT] V., Ionescu V., (1986), Apărarea terenurilor agricole împotriva eroziunii, alunecărilor și inundațiilor, [NUME_REDACTAT], București;
[NUME_REDACTAT], (1974), [NUME_REDACTAT] și Subcarpaților de Curbură dintre Teleajen și [NUME_REDACTAT], Lucr. Șt. Stat. Geogr. Pătârlagele, București;
[NUME_REDACTAT], (1985), Particularitățile precipitațiilor atmosferice din [NUME_REDACTAT] și influența lor asupra modelării reliefului, Cerc. Geom., [NUME_REDACTAT], ISPIF, București;
Burlacu o., (1971), Noi zone cu vulcani noroioși în județul Buzău, Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, București;
Ciocârdel R., (1949), Regiunea petroliferă Berca – Beciu – Arbănași, Com. geol., St. tehn. Econ. Seria A, nr. 1, București;
Ciocârlan V., (1972), Flora vasculară a depresiunii Pâclele, Comunicări și referate – Muzeul de Șt. Nat., Ploiești;
Coteț P., (1973), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], București;
Florea M., (1985), Observații cu privire asupra unor vulcani noroioși de pe teritoriul României, Terra, t. XVII, nr. 3, București;
[NUME_REDACTAT], (1998), Studiul reliefului, [NUME_REDACTAT], București;
[NUME_REDACTAT], (1973), Observații geomorfologice asupra alunecărilor de teren din [NUME_REDACTAT] – Padele, BSSGR, t. LXXIII, București;
Ielenicz M., (1970), Alunecările de teren din țara noastră, Terra, t. XXII, nr. 1, București;
Ielenicz M., (1985), La region Berca – Arbănași, observations geomorphologiques, AUB-G, t. XLII, București;
Ielenicz M, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], (2005), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], București;
Marinescu C., (1956), Deplasările de teren caracteristice văii Buzăului și locul lor în clasificările existente, Dări de seamă, vol. XLIII, București;
Mititelu D., (1981), Flora și vegetația rezervației Pâclele cu vulcanii noroioși, [NUME_REDACTAT], St. com. biol. veg., 1979 – 1980, București;
Moțoc M., (1975), Eroziunea solului și metode de combatere, [NUME_REDACTAT], București;
Murgoci G., (1910), [NUME_REDACTAT] – Berca – Beciu – Arbănași, Revue generale des ses appl. Petrol, nr. 5, București;
Mutihac V., (1974), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], București;
Mutihac V., (1990), Structura geologică a teritoriului României, [NUME_REDACTAT], București;
[NUME_REDACTAT]., (1964), Pseudo – Kyneghetikos, [NUME_REDACTAT], București;
Peahă M., (1965), Vulcanii norioși din România, St. cerc. geol., geofiz., geogr., Geogr., t. XII, nr. 2, București;
[NUME_REDACTAT], (1970), Observații geomorfologice preliminare asupra teraselor din Subcarpații cuprinși între văile Buzăului și Slănicul de Buzău, AUB-Geogr., t. XIX, București;
[NUME_REDACTAT], (1971), Degradări de teren din [NUME_REDACTAT], Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, București;
[NUME_REDACTAT]., Ielenicz M., (1971), [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Română, București;
[NUME_REDACTAT]. și colaboratorii, (1974), Geomorfologie generală, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București;
Protescu O., (1925), Structura geologică a regiunii Buzăului cuprinsă pe foile Beciu, Schela, Ivănețu, Dări de seamă, Inst. Geol., t. XI, București;
Sîn – Petru S., (1971), Vulcanii noroioși din regiunea Berca – Arnbănași, Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, București;
Sencu V., (1985), Vulcanii noroioși de la Berca, [NUME_REDACTAT] – Turism, București;
Sencu V., Popova – [NUME_REDACTAT], (1988), Rezervația „Vulcanii noroioși [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]” de la Berca, Terra, Ocr. Nat. și med. înconj., t. XXXII, nr. 2, București;
Șerbănescu I., (1936), Vegetația halofilă a teraselor vulcanilor noroioși din [NUME_REDACTAT] și contribuțiuni la flora regiunilor vecine, Bul. Soc. Stud. In. St. Nat., București;
Rittman A., (1967), Vulcanii și activitatea lor, [NUME_REDACTAT], București;
http://www.calatorii.ha-ha.ro/turism_romania.php?turism_romania=vulcan_noroios;
[NUME_REDACTAT];
Dex online;
[NUME_REDACTAT], (1818), Outlines of Mineralogy and Geology, [NUME_REDACTAT], University of California (cărți online pe [NUME_REDACTAT]);
S.N.P. „PETROM” S.A. – București, Sucursala de Producție „Petrom” Ploiești, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT].
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Geomorfologic In Zona Vulcanilor Noroiosi Si Paclele Mari Paclele Mici, Judetul Buzau (ID: 2104)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.