Studiu Experimental Privind Optimizarea Procesului de Instruire In Predarea Deprinderilor Motrice Specifice Atletismului In Ciclul Gimnazial Clasa a Vi a

=== FINALA1 ===

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZ FFFACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

LUCRARE DE LICENȚĂ

STUDIU EXPERIMENTAL PRIVIND OPTIMIZAREA PROCESULUI DE INSTRUIRE ÎN PREDAREA DEPRINDERILOR MOTRICE SPECIFICE ATLETISMULUI ÎN CICLUL GIMNAZIAL

LA CLASA A VI-A

STUDENT:

PROFESOR COORDONATOR: PROF. UNIV. DR. MEREUȚĂ CLAUDIU

2017

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1 Aspecte introductive cu caracter
principal și explicativ

1.1 Importanța și actualitatea temei………………………5

1.2 Scopul lucrării. Motivarea alegerii temei…………..7

1.3 Ipoteza de lucru……………………………………………….8

1.4. Probleme teoretico-metodice ale instruirii multilaterale în cadrul disciplinei ’’educație fizică’’ din ciclul gimnazial………8

Capitolul 2 Fundamentarea metodico-științifică a lucrării…………..12

2.1 Particularitățile dezvoltării calităților motrice și legătura reciprocă dintre ele la elevii ciclului gimnazial…….12

2.2. Locul exercițiilor fizice pentru dezvoltarea calităților motrice în lecția de educație fizică……………….23

2.3. Particularitățile anatomo – fiziologice, morfo – funcționale și psihice ale elevilor din ciclul gimnazial……………………………..……27

2.4 Antrenamentul de forță adaptat diferitelor vârste…………….. 36

2.5. Metode și mijloace de dezvoltarea forței adaptate lucrului cu copii și juniorii……………………………41

2.6. Diferențe de forță între sexe……………….44

Capitolul 3 Materialul și metodele folosite în cercetare………….47

3.1 Subiecții, locul, perioada și materialele folosite în cadrul experimentului………..………47

3.2 Metode de cercetare…………….………47

3.3 Măsurători și testări aplicate în cercetare (somatice, motrice specifice)……………………………….53

3.4 Indicatori statistici folosiți în studiu………..55

3.5 Programarea și planificarea exercițiilor de dezvoltare a vitezei și a sistemelor de acționare experimentale………..….56

3.6 Modalități de acționare pentru dezvoltarea forței folosite în lecții…………………..…57

Capitolul 4 Rezultatele cercetării și interpretarea lor……….61

4.1 Indicatorii morfo-funcționali folosiți în studiu și rezultatele măsurătorilor effectuate…………….….61

4.2Probele de control folosite în studiu și rezultatele obținute…………………… 64

4.3. Prelucrarea datelor obținute și interpretarea lor…………66

Concluzii……………………….……75

Recomandări………………………….76

Bibliografie …………………………………78

Introducere

Se poate afirma că atletismul este primul sport practicat de umanitate. Urmele palpabile sunt vechi de 3500 de ani înainte de jocurile olimpice.

Basoreliefuri egiptene reprezintă oameni făcând exerciții de alergare și sărituri. Într-un act de laudă adresat unui rege din dinastia a 12-a se spune ”este un aruncător de suliță care-și doboară adversarii, cei pe care-i lovește nu se mai ridică; este un alergător rapid care îi omoară pe fugari.

Mai târziu legislatorul atenian a dat în favoarea educației fizice rațiuni de stat. Solon : ”îi antrenam pe tinerii atenieni la alergări. Este vorba, în principal, atunci când parcursul este lung, să învețe să-și economisească forțele și suflul cu atâta precizie încât să țină până la capăt. Dacă, dimpotrivă, nu are de parcurs decât o distanță scurtă, îl învățăm să-și desfășoare toată viteza.”

CAPITOLUL 1

ASPECTE INTRODUCTIVE CU CARACTER
PRINCIPAL ȘI EXPLICATIV

Importanța și actualitatea temei

Atletismul ca una dintre cele mai vechi și mai accesibile ramuri sportive, prin caracterul său de solicitare maximă a potențialului bio-psiho-motric al individului stă în atenția cercetătorilor din diferite domenii de specialitate: fiziologi, biochimiști, psihologi.

Educația fizică ca proces unitar de formare și perfecționare a deprinderilor motrice ale elevilor de gimnaziu, a calitătilor lor fizice, morale și de voință se realizează având ca bază cerințele științifice ale formării și dezvoltării sportivilor, particularitățile lor de vârstă, sex, sănătate, nivelul de pregatire fizică, modul de viață și condițiile în care se desfașoară pregătirea.

Pregătirea copiilor și a juniorilor pentru marea performanță constituie un factor hotărâtor în evoluția lor de mai târziu ca seniori. Realizarea unor performanțe sportive nu este posibilă decât dacă baza necesară obținerii lor a fost pusă, în mod corespunzător în anii copilăriei, la vârste foarte fragede, în urma unei selecții științifice, continuată cu un program de pregătire judicios construit, care să țină seama de caracteristicile diferențelor de vârstă în procesul de maturizare.

Personalitatea copilului câștigă mult în această perioadă, mai ales pe linia dezvoltării unor interese, aptitudini, particularități caracteriale, care sub influența procesului de învățământ, se lărgesc și se diversifică considerabil.

Din acest motiv putem exprima execuția în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent – în general cea ce se cunoaște sub numele de tempo) și cantitativi (exprimați prin durată 5”, 8”, sau distanță 30 m, 50m). Cel mai des însă mișcările sunt apreciate simultan după caracteristicile spațiale și temporale, făcându-se raportul dintre durată și lucru mecanic efectuat.

Procesul de definire și stabilire a domeniului de studiu al sportului și al educației sportive a fost de durată și a depins de mulți factori.

De la conceptul general de sport, în funcție de necesitățile, condițiile și cerințele sociale, economice și nu în ultimul rând, în funcție de factorii naționali ai spațiului geografic de dezvoltare, s-a trecut la conceptualizarea teoriei educației fizice și sportului și la dezvoltarea componentelor ei:

definirea și stabilirea programelor de învățământ,

definirea și stabilirea obiectivelor specifice acestor programe, definirea și stabilirea conținuturilor procesului de învățare,

elaborarea și stabilirea unei strategii de învățare care cuprinde un set întreg de noțiuni și termeni specifici, reguli și principii, facilități și forme de organizare, toate concretizate în mijloace, materiale și metode utilizate în funcție de obiectivele operaționale specifice și nu în ultimul rând, de definirea și stabilirea unor itemi de evaluare a întregului proces de instruire.

1.2. Scopul lucrării. Motivarea alegerii temei

Însemnătatea teoriei educației fizice și sportului și a aplicării ei în învățământul românesc de la unitățile de preșcolari și până la universități și nu numai, în ultimul secol și în perioada contemporană, impun de la sine însemnătatea studierii și a aprofundării obiectului propriu-zis de studiu și a componentelor ei.

Atletismul modern apare si se constituie ca sport in Anglia la mijlocul secolului XIX.Englezii standardizează unele dimensiuni de materiale si termeni care rămân neschimbate până in zilele noastre. Un rol important îl constituie reinvierea jocurilor olimpice la inițiativa lui Pierre de Coubertni(1896).

Atletismul în general a cunoscut în ultimii ani o creștere extraordinară a performanțelor din toate punctele de vedere și probabil că cercetătorii de specialitate vor căuta și de acum înainte să îmbunătățească performanțele obținute în prezent.

Importanța studierii dezvoltării rezistenței și a mobilității la copiii de 10 – 12 ani se reflectă în dezvoltarea armonioasă a structurii fizice a corpului, în obținerea unei stări generale bune de sănătate peste medie, în ameliorarea unor condiții de natură ereditară sau dobândite.

Acestea sunt doar câteva dintre beneficiile dezvoltării acestor calități motrice care au urmări profunde în definirea personalității copiilor și a fixării caracteristicilor comportamentale cu implicații în alegerile și motivațiile ulterioare culturale, individuale și colective, dar și la cerințele crescânde ale societății moderne.

Alte două aspecte importante sunt pregătirea adecvată a viitorilor sportivi de performanță într-un cadru adaptat cât mai corect cerințelor, nevoilor dar și calităților fiecărui sportiv și obținerea în condiții optime a unor performanțe notabile pentru sportul național și internațional.

1.3.Ipoteza de lucru

Am ales abordarea acestei teme întrucât am avut la îndemână mijloacele și cunoștințele necesare perfecționării cunoștințelor deja dobândite în acest domeniu, atât la nivel teoretic cât și practic.

În perioada ciclului gimnazial, la care se referă studiul de față, perioadă care constituie cea mai importantă verigă a educației fizice și sportive, trebuie puse bazele pregătirii fizice și tehnice multilateral și înzestrarea elevilor cu un bogat bagaj de deprinderi de mișcare.

În această etapă sarcinile pe linia atletismului capătă un caracter mai specializat, mergându-se spre însușirea și consolidarea tehnicii diferitelor probe atletice.

Ponderea trebuie să cadă pe însușirea unui număr cât mai mare de exerciții pregătitoare. Aceasta, deoarece, bine însușite, ușurează învățarea probelor respective pe de o parte, iar pe de altă parte, pot fi executate pe grupe și chiar cu întreaga clasă, astfel putând fi repetate de multe ori în cadrul lecției de educație fizică. ( G.V. Galicenco, 1964; V. P. Ozerov, 1976).

Pentru a realiza acest studiu, asupra dezvoltării rezistenței prin metode și mijloace specifice atletismului în ciclul gimnazial de învățământ, am efectuat o cercetare la Școala Gimnazială Nr. 12, ,,I.L. Caragiale” din Pitești, având că am dispus de terenul de sport al școlii pentru efectuarea pregătirii practice a subiecților, precum și cronometru pentru efectuarea măsurătorilor, dar și de suportul uman din partea colectivului de elevi.

1.4.Probleme teoretico-metodice ale instruirii multilaterale în cadrul disciplinei ’’educație fizică’’ din ciclul gimnazial

După părerea mea că este necesară asimilarea în detaliu și transmiterea cu îndemânare a metodelor specifice de lucru, stăpânirea tehnicilor de înregistrare, măsurare, administrare, ordonare, evaluare și prelucrare a datelor experimentului secvențial și în ansamblul lor, cunoașterea tehnicilor de calcul din punct de vedere statistic și matematic și a ordonării datelor în grafice, tabele și scheme clare și logice pentru valorificarea datelor acumulate.

La nivel relațional, consider că îmi revine stabilirea cu exactitate, precum și însușirea mijloacelor de comunicare pentru redarea corectă și clară a cerințelor și stabilirea unei relații amiabile de comunicare cu elevii și profesorii colaboratori pentru o înțelegere clară a sarcinilor de lucru și eficientizarea rezultatelor, dar și pentru obținerea unui ambient plăcut de lucru, așa cum cred că este de dorit în cadrul orelor de educație fizică și sport.

Cu privire la metodele de cercetare și tehnicile de lucru specifice și utile lucrării propuse, m-am oprit în special la câteva dintre ele:

metoda studiului bibliografic care îmi permite cercetarea în prealabil a literaturii de specialitate existente pentru o prezentare amplă și corectă a conceptelor care vor duce la conturarea fundamentului teoretic științific și metodologic al lucrării. Această metodă mă va ajută și la organizarea planului de cercetare și de desfășurare a sarcinilor și la atingerea obiectivelor propuse.

Cea de-a doua metodă este cea a convorbirii, care mă ajută la realizarea comunicării pe parcursul studiului, al orelor de educație fizică și sport, pentru o informare corectă asupra cerințelor exercițiilor sau a experimentului, la corectarea și eficientizarea desfășurării activităților.

A treia metodă folosită este cea a observației pedagogice, care constă în monitorizarea conștientă și în prealabil stabilită a evoluției din timpul orelor. Cu ajutorul acestei metode am avut în vedere monitorizarea sistematică a unor indici și factori, urmăriți în mod special în anumite condiții obiective de desfășurare a predării, asimilării și a evaluării programului de instruire.

Experimentul mi-a permis verificarea utilității mijloacelor de instruire prezente în programul de pregătire.

Experimentul este o metodă fundamentală de cercetare care generează și permite interpretarea și evaluarea datelor și a informațiilor obținute în urma aplicării acestuia. Pentru prelucrarea datelor astfel obținute, am folosit metoda înregistrării, metoda reprezentării grafice și metoda statistico-matematică.

Aceste metode mi-au permis obținerea unor indici obiectivi, verificarea și evaluarea parametrilor care alcătuiesc programele de pregătire, prelucrarea și prezentarea tuturor datelor și a rezultatului obținut, care constă în cifre, indici și interpretări descriptive, mai mult sau mai puțin detaliate, în funcție de sarcinile urmărite.

Rezultatul l-am analizat în funcție de indicatorii statistici specifici analizei sportive. Am urmărit obținerea de rezultate comparative sau particularizate pentru verificarea metodelor și mijloacelor consacrate sau a stabilirii de noi tehnici care să ajute la îmbunătățirea metodologiei și a obiectivelor programei de instruire.

Această lucrare urmareste sa evidentieze legăturile pregătirii fizice generale și a pregătirii specifice în probele de alergare semifond-fond in scopul dezvoltării capacității motrice și participarea cu succes la competiții și de asemenea, caută să releve importanța legăturii dintre pregătirea fizică generală și pregătirea fizică specifică în vederea obținerii de înalte preformanțe sportive.

Dezvoltarea calităților motrice de bază și a celor specifice la un nivel superior realizat în cadrul pregatirii fizice generale ducând la obținerea performanței sportive în probele de semifond-fond au o mare importanță.

Evidențierea dinamicii pregătirii fizice specifice și a pregătirii fizice generale pe parcursul unui ciclu anual de antrenament.

Pregătirea fizică este componenta a antrenamentului sportiv, alături de pregătirea tehnică, pregătirea tactică, pregătirea psihologică, pregătirea teoretică, pregătirea atletică, adăugându-se și refacerea capacității de efort.

Educația fizică determină sporirea capacității generale de efort a organismului, menită să bagajul tehnico-tactic în limitele regulamentului de concurs, asigurând în același timp suportul energetic al performanței, stimulând creșterea indicilor funcționali și fiziologici ai sportivului.

Pregătirea fizică are o pondere diferită de la o ramură de sport la alta. Pregătirea fizică este sistematizată de două tipuri principale: pregatirea fizică generală și pregătirea fizică specifică.

Pregătirea fizică generală este îndreptată spre dezvoltarea multilaterală și întărirea organismului atletului: dezvoltarea într-o măsură sau alta a întregii musculaturi, fortificarea organelor și sistemelor organismului creșterea posibilităților funcționale ale acestora, îmbunătățirea capacității de coordonare, creșterea până la nivelul necesar a calităților motrice, corectarea defectelor de conformație și ținută ale corpului.

CAPITOLUL 2 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ, ȘTIINȚIFICĂ ȘI METODICĂ A TEMEI

Performanța sportivă nu este un cumul de fapte întâmplătoare. Ea reprezintă un produs elaborat al efectelor determinate de acțiunea coordonată a unor factori obiectivi și subiectivi. S-a făcut un salt mare înainte prin inventarea, inventarierea și măsurarea acestor indicatori. S-au creat diverse procedee de obiectivizare și de interpretare a lor.

S-a stabilit astfel, în știința sportului, că performanța sportivă este o activitate educativă, constituind un proces pedagogic prin metodologie, prin principiile ce-l structurează și prin efectele determinate în plan comportamental și psihologic, în atitudinea sportivului. Inventarea și inventarierea indicatorilor care duc constant la obținerea performanței sportive este un proces continuu.

2.1 Particularitățile dezvoltării calităților motrice și legătura reciprocă dintre ele la elevii ciclului gimnazial

Generalizarea sportului, nivelul ridicat și instabilitatea performanțelor, dar mai ales, continua tendință de forțare către limitele biologice și psihice necunoscute omului. impun un proces riguros de aplicare, reflexie și analize.

Învățarea este o artă instinctivă care nu neglijează potențialul, care tânjește după realizări, este un moment de pauză, un proces unitar.

Procesul de învățare poate fi descris și ca o metodă de a intra în legătura cu propriul potențial, aceasta manifestându-se prin noi cunoștințe, noi capacitați, noi atitudini, noi abilități, dobândite în cadrul învățării individuale considerate a fi una dintre cheile dezvoltării personale.

Mediul și oamenii din jur sunt extrem de importanți în procesul învățării, ei urmând contextul și aducând ințelesuri suplimentare pentru cel ce învață. De asemenea, trebuie menționat faptul că procesul de învățare nu mai este văzut doar ca pe un tip de activitate care implică doar aspecte de ordin intelectual.

Învățarea presupune recunoașterea faptului că există variate moduri și stiluri de învățare, acestea implicând întreaga persoană dar și concursul celor din jur, profesori si elevi, precum și elemente intelectuale, emoționale, fizice și abilități mentale.

Observațiile, rezultatele, analizele și introspecțiile aprofundate în această problematică pot conduce la o diversificare și o îmbunătățire a acestora. Este necesar ca cercetarea fundamentală și teoretică să fie mereu în avans față de ramura aplicativă. Atât practica sportivă, cât și studiile au demonstrate că, pentru a nu se crea o discrepanță prea mare între aspectele teoretice și cele practice, este indicat să se pună mai mult accent pe componenta aplicativă a selecției.

Pentru rezolvarea acestor probleme se utilizează exerciții fizice variate, îndeosebi cele de dezvoltare generală. Alegerea acestor exerciții se realizează ținând cont de particularitățile și cerințele specializării în atletism. De exemplu,PFG a aruncătorilor este mult mai mare ca volum și exerciții de forță decât cea a alergătorilor fondiști.

Cu aproximativ o sută de ani în urmă, antrenamentul se făcea numai cu ajutorul exercițiilor din ramura de sport respective. Dar, treptat, arsenalul antrenamentului a început să se completeze cu un număr tot mai ridicat de exerciții fizice, pentru ca în perioada de pregătire pentru Jocurile Olimpice din 1912 să existe părerea că mai întâi este necesară pregătirea fizică, iar apoi antrenamentul pentru concurs.

Analiza istoriei dezvoltării metodicii de antrenament în atletism pe plan mondial demonstrează că în anii de după război, s-a accentuat tendința de a crea cu ajutorul PFG o bază generală temeinică pentru specializare, folosindu-se în acest scop mijloace și exercitii variate. La începutul deceniului al VI-lea a început să se afirme necesitatea unei bune dezvoltări fizice a sportivilor în raport cu exigențele ramurii de sport respective. (A.D.Novikov, 1948).

Treptat, concepția potrivit căreia pregătirea fizică ar fi generală, aceeași pentru toți, se schimbă. Astfel, în prezent, pentru creșterea eficienței unei asemenea PFG se utilizează tot mai multe exerciții care corespund particularităților ramurii de sport.

Pregătirea fizică specială (PFS) este îndreptată spre dezvoltarea tuturor organelor și sistemelor, a tuturor posibilităților funcționale ale organismului sportivului, la un nivel cat mai înalt, în vederea efectuării unei anumite probe atletice. Bineînțeles că în acest scop se utilizează exercițiile din proba atletică respectivă și exercițiile speciale.

Pregatirea fizică specială trebuie să constea, pentru toti atleții, de la juniori la seniori, așa cum s-a aratat mai înainte, din exerciții cât mai asemănătoare posibil, în ceea ce privește cinematica și dinamica, cu elemental, sau partea întreagă la proba atletică.

Acest principiu, expus de N.G.Ovoli, încă din 1949 și denumit principiul aplicativității, a fost ulterior fundamental științific ca urmare a cercetărilor întreprinse.

În prezent, alegerea exercițiilor speciale este deosebit de importanța, întrucât marea lor eficacitate este determinată, în multe privințe, nu numai de numărul de repetări, ci și de concordanța- cu cât mai strict posibil- cu cerințele probei atletice respective: amplitudinea mișcărilor, caracterul și valoarea eforturilor musculare, solicitarea sistemelor cardio-vascular și respirator, tensiunea psihică.

Direcțiile de bază ale pregătiri i se realizează în practică prin pregătirea fizică generală specifică, tehnică, tactică, moral-volitivă și

teoretică. Toate formele pregătirii fiind legate organic intre ele si reciproc condiționate, constituie procesul unitar al pregătirii atletului si se realizează cu ajutorul mijloacelor generale si specifice, a metodelor si a incărcăturilor specifice folosite in decursul lecțiilor si al diferitelor concursuri.

Pregătirea copiilor si a juniorilor pentru marea performanța constituie un factor hotărâtor in evoluția lor de mai târziu ca seniori. Realizarea unor performante sportive nu este posibila decat daca baza necesara obtinerii lor a fost pusa, in mod corespunzator in anii copilariei, la varste foarte fragede, in urma unei selectii stiintifice , continuata cu un program de pregatire judicios construit, care sa tina seama de caracteristicile diferentelor de varsta in procesul de maturizare.

Pentru educația fizică generală se utilizează într-o măsură mai mare exercițiile cu efecte generale, iar pentru pregătirea fizică specifică se utilizează exercițiile cu o strictă orientare. Dar și în pregătirea fizică generală se aplică exerciții precis orientate, pentru înlăturarea diferitelor deficiențe în dezvoltarea fizică, pentru corectarea defectelor de conformație și de ținută ale corpului.

Pentru atleții tineri, sarcinile dezvoltării fizice multilaterale sunt foarte vaste. Odată cu vârsta, precum și cu creșterea măiestriei, numărul acestor sarcini și al exercițiilor de PFG scade, pentru a deveni mai specializate.

Pregătirea sportivă ca totalitate a mijloacelor care asigură dezvoltarea fizică, o sănătate excelentă și obținerea de rezultate sportive înalte reprezintă un proces care se desfășoara in tot cuprinsul competițional.

Viteza face parte din categoria aptitudinilor mai puțin perfectibile considerată ca fiind “capacitatea de a exersa o mișcare sau o suită de mișcări într-un timp cât mai scurt”.

Într-o succesiune cronologică succintă, definirea vitezei a fost prezentată astfel:

„capacitatea omului de a efectua acțiuni motrice, într-un timp minim pentru condițiile respective”, Zațiorschi, V.M., 1968;

„capacitatea de a efectua rapid mișcarea”, N. Ozolin, 1972;

„în înțelesul cel mai larg reprezintă capacitatea omului de a efectua mișcările într-un timp cât mai scurt” , Ardelean T., 1981;

„capacitatea omului de a executa mișcările cu rapiditate și frecvență mare”, Demeter, A., 1981;

“iuțeala sau rapiditatea efectuării mișcării sau a actului motric în unitatea de timp”, Gh. Mitra și Al Mogoș, ca și Dragnea A.,1991,

“capacitatea de a efectua o puternică accelerare la începutul mișcării progresive și de a o menține ulterior cât mai mult posibil pentru atingerea unei viteze maxime crescute”, Gundlach .

Viteza, aptitudinea psihomotrică înnăscută a omului, poate definită ca fiind “capacitatea organismului de a executa acte sau acțiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditatea maximă, în funcție de condițiile existente”.

Într-un anumit spațiu și timp Ardelean T., în 1981, subliniază faptul că „din punct de vedere cinetic, viteza este o dimensiune a relațiilor spațio-temporale (V = s/t)”.

Aptitudinea de viteză considerată ca o reprezentare spațio-temporală a mișcărilor, poate fi educată prin acțiunea asupra ritmului și tempoului. Ritmul înțeles ca reluare a mișcărilor într-o succesiune identică, este o componentă temporală strâns legată de viteză, coordonare, precizie, abilitate. Astfel pentru alergările de garduri, pentru sărituri, ritmul reprezintă una din calitățile alergătorului/săritorului.

Realizarea mișcării ciclice într-un ritm rapid presupune dezvoltarea repetată a anumitor indici de forță în unitatea de timp.

Tempoul, înțeles ca frecvența de execuție a mișcărilor în unitatea de timp, este deosebit de important în alergările de semifond, fond și mare fond și în general în mișcările ciclice, dar și în cele aciclice.

În alergare brațele îndeplinesc funcția de echilibru. Simultan cu trecerea coapsei piciorului stând înainte, bazinul alergătorului pivotează în jurul axei verticale.

Pentru asigurarea echilibrului, umerii se rotesc în jurul aceleiași axe, dar în sens opus bazinului. Alergătorii execută mișcarea activă cu brațul numai spre înapoi și puțin spre exterior.

Brațele se mișcă înainte, spre înăuntru, până la linia mediană a corpu lui și mai jos de nivelul bărbiei. Unghiul dintre braț și antebraț se modifică oarecum în timpul alergării, dar poziția nu trebuie menținută în mod activ, pentru că în felul acesta se ajunge la o încătușare a brațelor.

Este foarte important ca brațele să fie întotdeauna relaxate.

Cu cât alergarea este mai rapidă, cu atât pasul și mișcările brațelor sunt mai ample, și cu atât faza de sprijin este mai scurtă în comparație cu cea de zbor.

De aceea, într-o alergare rapidă piciorul se așează mai ferm pe sol. Viteza alergării crește cu atât mai mult cu cât frecvența pașilor este mai ridicată, cât și datorită lungimii acestora. De exemplu, comparând alergarea pe 800 și 1500 de metri a unui atlet, se poate vedea că la aproape aceeași frecvență, pasul este mai lung în alergarea de 800 de metri. Comparând alergarea de semifond cu cea de fond se constată că mărirea distanței corespunde cu reducerea frecvenței și lungimii pașilor.

Cu cât alergarea este mai rapidă cu atât forța de impulsie dezvoltată de alergător este mai mare, ca și forța de impulsie dezvoltată de alergator este mai mare ca și forțele de reacție ce survin în momentul aterizării.

Bineînțeles, alergătorul trebuie să tindă mereu spre înainte, cu cât mai puține oscilații pe verticală.

Una din condițiile fundamentale ale însușirii cu succes a tehnicii sportive este conștiinciozitatea atletului în toate etapele instruirii și perfecționării, gândirea fiecărei mișcări. Sportivul trebuie să înțeleagă de ce tehnica pe care o învață este într-adevăr rațională.

A te baza pe o mare forță fizică, pe inspirație, pe întâmplare, care, chipurile, pot înlocui tehnica, este o modalitate de acțiune ce nu se justifică niciodată. Desigur, o înaltă tehnică sportivă se bazează pe o excelentă pregătire fizică a sportivului.

Dezvoltarea multilaterală și întărirea organismului atletului prin dezvoltarea musculaturii fortificarea organelor și sistemelor organismului creșterea posibilităților funcționale ale acestora, până la nivelul necesar, a forței, vitezei, rezistenței, îndemânării, mobilității, corectarea defectelor de conformație a corpului.

Evidențierea de structuri factoriale a efortului de antrenament și competițional, a dinamicii principalilor indicatori ai efortului de antrenament si competițional, in cadrul planului anual de antrenament, in etapa antrenamentului formativ, corespunzator grupei de avansați – categoria copii 1 si juniori 3.

Raționalizarea metodelor și mijloacelor folosite in antrenament cresterea bagajului motric si dezvoltarea capacitatii de efort ca urmare a tuturor formelor de pregatire.

Pentru o cunoastere si intelegere cat mai aprofundata a fenomenului supus cercetarii s-a recurs la studierea literaturii de specialitate.De asemenea s-a recurs si la determinarea parametrilor somatici si functionali ai subiectilor.

Cunoașterea nivelului de pregătire inițială și finală a eșantionului cuprins în cercetare.

Studierea și evidențierea principalilor indicatori ai efortului (volum-intensitate) în cadrul planului anual de pregătire și influența acestuia asupra performanței alergătorilor de semifond-fond în procesul de antrenament sportiv.

Evidențierea celor mai eficiente mijloace și metode de pregătire.

Verificarea finală prin teste (probe) de control pentru determinarea progresului sau regresului obținut in urma punerii in practică a metodelor și mijloacelor selecționate de către experimentator.

Spre deosebire de învățarea general-umană, învățarea școlară se caracterizează prin faptul ca:

este o necesitate socială;

se realizează în cadrul instituționalizat;

este o activitate care presupune o desfășurare procesuală, fiind ghidată de legi interne, orientate și optimizata prin modele și programe;

se realizează în condiții speciale (locul de desfășurare, selecția materialului de învățare, diferențierea abilităților);

fiind o activitate planificată, are caracter secvențial;

este o activitate graduală, care se realizează de la simplu la complex;

are un pronunțat caracter informativ-formativ;

are caracter individual cât și în acest ultim caz realizându-se fenomene de influențare reciprocă intre profesor si elev/student, se stabilesc relații de intercomunicare, intercunoaștere și relații afective care pot deveni factori stimulatori ai invățării școlare.

În paradigma tradițională, învățarea se caracterizează prin atitudinea activă a profesorului și pasivitatea elevului/studentului, acesta din urmă fiind un simplu receptor, prin programe de studiu standardizate, focalizându-se pe ce anume se câștigă din educație, motivația fiind una externă, cu cencentrare pe evitarea pedepselor.

Spre deosebire de cea menționată anterior, în noua paradigmă, învățarea este individualizată, fiind orientată către educabil căruia îi sunt puse la dispoziție programe de studiu individualizate, în cadrul cărora profesorul este cel care facilitează și orientează învățarea, educabilul fiind cel căruia îi revine rolul activ, initiativa învățării. Noua paradigmă se focalizează pe cum sa înveți, fiind determinată de o motivație intrinsecă și centrată pe competențe.

De asemenea, învățarea eficientă se caracterizează prin trei aspect importante: este activă, este orientată către scop și duce la rezultate măsurabile.

Așa cum s-a menționat anterior, învățarea apare într-o dublă ipostază de produs si de proces. În calitate de produs reprezintă un ansamblu de rezultate (cantitative și calitative), constând în noi cunoștinte, noțiuni, idei, priceperi, deprinderi, obisnuințe, modalități de gândire, de expresie și de acțiune, atitudini și comportamente. În calitate de proces reprezintă o succesiune de operații, de acțiuni și activități, de stari, de evenimente care determină schimbări multiple de la:

informatie la cunostințe;

imagine la noțiuni;

acțiuni la construcția de cunoștințe;

de la acțiune la gandire si invers;

de la contemplare concret sezorială la gândirea abstractă;

empiric la științific;

simple impresii la stări afective complexe;

forme vechi de comportare la forme noi;

un mod de funcționare intelectuală la un alt mod

Aspectul procesual se referă la implicarea proceselor cognitive și intelectuale în actul învățarii (percepții, reprezentări, gândire, memorie, imaginație și limbaj) și cuprinde momentele care compun o secvență de învățare:

perceperea, receptarea, înregistrarea activă a datelor concrete și verbale, cuprinse în lecție sau în activitatea practică, pe fondul unei stări de activare cerebraă, prin inducerea unei stări de atenție;

întelegerea acestuia, sinteză și generalizarea prin formarea de noțiuni și principii;

memorarea și stocarea informației;

finalizarea secvenței de învățare o constituie actualizarea informaiței, valorizarea ei internă, sub formă de recunoașteri, reproduceri.

Analiza mijloacelor folosite în cadrul unui ciclu anual de antrenament.

Analiza rezultatelor obtinute în cadrul unui an competițional.

Modificările profunde care au loc la nivelul personalității imprimă atletului caracteristici specifice. Preadolescentul are o viață dominată de prietenii legate cu colegii și de afectivitatea pe care o investește în oricea ctivitate.

Atletismul ca sport de performanță implică o competiție în care se realizează cooperarea, valorificarea posibilităților nemaifiind urmărit în mod individual, ci în grupuri, deși se mențin și jocurile în care se realizează performanță individuală (șotron, leapșa, sărirea corzii, etc.)

Datorită dezvoltării capacităților intelectuale și fizice are loc o diversificare a performanțelor pentru atletism în care domină notele de originalitate (caracterul competițional dezvoltă spiritul de autoperfecționare și stimulează sociabilitatea).

După terminarea antrenamentului au loc adevărate dezbateri asupra modului de desfășurare al antrenamentului și despre contribuția atletului la realizarea obiectelor trasate de profesorul-antrenor. Sunt analizate capacitățile și aptitudinile atleților și se fac aprecieri pe marginea unor trăsături de personalitate și a participării afective.

Față de cei care nu respectă sarcinile trasate de antenor în vederea atingerii obiectivelor antrenamentului sau nu participă pe măsura posibilităților la buna lui desfășurare și finalizare trebuie adoptată o atitudine transparentă.

Ca atare, traditionala diviziune între pregătirea fizică generală și specială, fiecare cu inventarul său de mijloace care încărcau economia planificării, risipeau și îndepărtau capacitatea de efort și de adaptare de esențial, întârziind procesul metodologic al pregătirii și obținerii performanței, este depășită.

Pregătirea fizică generală, prezenta încă în modelul de pregătire al copiilor și juniorilor, a dispărut aproape complet după modelul antrenamentului sportivilor de înaltă performanță, care prin pregătirea specială și continuitatea antrenamentelor, păstrează avuția energetică dobândită anterior și o amplifică după nevoie.

Astfel, pentru pregătirea sportivilor s-au folosit în cadrul unui antrenament atât metode și mijloace care au vizat pregătirea fizică specifică, cât și cea generală, antrenamentele diferențiindu-se între ele în funcție de perioada de pregătire ( toamnă, iarnă, primăvara, vară).

De menționat este faptul că din structura unui antrenament pregătirea fizică generală nu a fost exclusă.

Așadar, în cadrul pregătirii sportivilor, s-au dorit următoarele metode și mijloace care au influențat pregătirea fizică specifică și pregătirea fizică generală:

metoda lucrului în circuit: circuite medii-extensiv pe intervale; circuite medii intensiv pe intervale;

metoda efortului continuu: alergare ușoară; alergare de durată pe teren plat și teren variat; exerciții din școala alergării și săriturii executate în serii pe teren plat sau pană; alergare în tempo susținut.

metoda repetărilor: alergare repetată pe diferite distanțe și cu diferite intervale de revenire.

metoda Fartlek: fartlek-intensitate scăzută-distanță mărită

metoda solicitărilor la nivelul apropiat celui competițional: alergare în tempo susținut pe distanțe apropiate de cele competiționale.

În joc, copilul își însușește acte motrice și totodată, învață cum să învețe; odată cu cunoștințele, priceperile și deprinderile motrice, el adoptă și un stil de muncă, o tehnică de învățare, care presupune organizarea activității, succesiunea logică a etapelor. Se dezvoltă astfel creativitatea, elevul fiind solicitat să caute și să găsească soluția cea mai potrivită, modalitatea care asigură succesul. Strategia jocului e în esență, o strategie euristică.

Jocul îl învață pe copil semnificația unei sarcini. Prin intermediul acesteia, el se obișnuiește să-și concentreze atenția, să-și reprime instabilitatea naturală, să facă un efort.

Stimularea interesului pentru activitățile respective se realizează prin creșterea treptată a dificultăților legate de executarea sarcinilor. Depășirea acestora presupune dezvoltarea la un nivel corespunzător a trăsăturilor caracteriale, în special devotamentul, onestitatea, fermitatea, inițiativa, combativitatea, stăpânireadesine, curajul, hotărârea, perseverența.

2.2. Locul exercițiilor fizice pentru dezvoltarea

calităților motrice în lecția de educație fizică

Experimentul s-a desfășurat începând cu data de marți, 12 martie 2017 și încheiat pe data de 15 mai 2017, pe perioada a 10 săptămâni câte o oră pe săptămână, în fiecare luni de la ora 09:00, deci în total 10 ore, fiecare oră de educație fizică având 50 de minute, în care am introdus și aplicat metode și mijloacele alese pentru dezvoltarea rezistenței și ale mobilității la acest nivel de vârstă.

Rezistența specială în probele de semifond și fond se evidențiază în practică prin posibilitatea alergătorului de a menține dealungul distanței de concurs o viteză de deplasare cât mai ridicată încât rezultatul final să constituie timpul optim.

Pentru atingerea acestui țel, este necesar ca tempo-ul deplasării să fie ales în concordanță cu gradul de pregătire al alergătorului. Astfel, un tempo prea scăzut atrage după sine un rezultat final slab, în timp ce un tempo prea ridicat va avea drept consecință fie întreruperea alergării, fie o deplasare prea lentă pe ultima parte a concursului

Rezistență specială (rezistența în viteză de regim, posibilitățile anaerobe) poate fi considerată ca fiind calitatea principală (dominantă a alergătorului) indiferent de lungimea distanței.

De această calitate depinde rezultatul din concurs, și de aceea dezvoltarea ei constituie sarcina principală a pregătirii, ponderea ei față de celelalte calități fiind mai mare.

Rezumând cele spuse până acum, putem spune că rezultatul maxim într-o alergare de rezistență este determinat în ultimă instanță de dezvoltarea maximă a rezistenței (sub ambele ei aspecte) și a vitezei (o pondere a vitezei relative).

În practică însă, în planurile de antrenament concrete tempo-ul este expimat cu exactitate în cifre care dau timpul de parcurgere a distanțeor. De exemplu:8*200 m timp (T) 25s 5’’ pauză (P) 200m alergare ușoară(au). Calcularea lui se face după tabele speciale de tempo în care se iau în considerare posibilitățile alergătorului și etapa de lucru. Exercițiile pentru dezvoltarea rezistenței pot fi executate pe terenuri plate ( șosele, drumuri) pe pistă, pe terenuri cu reliefuri variate.

Formele sub care pot apărea în antrenament aceste exerciții sunt:

mersul lent și mersul vioi folosite mai ales de către începători pentru dezvoltarea rezistenței generale, apar și în antrenamentul avansaților ca legătură între distanțele propriu-zise de lucru. Se pot executa pe orice teren.

alergarea ușoară utilizată mai ales de către începători pentru dezvoltarea rezistenței prin adoptarea unui tempo lent și a unei distanțe mari de lucru. Avansații o folosesc de obicei în cadrul încălzirii și ca element de legătură între porțiunile de alergare care se parcurg în tempo-uri prestabilite.

alergare în tempo uniform (TU) este un exercițiu caracterizat prin uniformitatea vitezei de deplasare și prin faptul că tempo-ul și distanțele de alergare sunt prevăzute dinainte. În funcție de tempo-ul adoptat exercițiul poate servi fie la dezvoltarea vitezei relative, fie la dezvoltarea rezistenței generale sau rezistenței speciale, dezvoltând la alergător și simțul de apreciere a tempo-ului. Distanța și tempo-ul, încadrându-se în astfel de limite încât să coresundă cu obiectivul urmărit dar și posibilităților concrete ale alergătorului.Alergarea în tempo uniform se poate executa pe orice teren dar în pecial pe plat, putându-se astfel păstra mai ușor uniformitatea vitezei de deplasare prescrise.

alergarea în tempo variat (ATV) constituie o formă de alergare pe parcursul căreia la anumite distanțe, sau după parcurgerea unui anumit timp se schimbă tempo-ul de deplasare. Distanțele sunt variabile, iar exercițiul se poate executa pe orice teren. Tempo-ul adoptat este cuprins între 79-100%. Schimbările de tempo se pot face lent sau brusc. Exercițiul se folosește pentru dezvoltaterea cu precădere a rezistenței specifice și a vitezei relative. Uneori ATV poate rezolva două sarcini în același timp: dezvoltarea rezistenței generale și speciale.

De exemplu:

400m ATV (100m-100% +200m-60% +100m pe pistă);

20min ATV (3 min 50% +50m ASL 10%…) pe pistă sau teren variat;

3000m ATV (350 metri 50%+50 m ASL 100%…) pe pistă;

3000m ATV (900m 60% +100m ASL 100% la deal) sau teren variat.

Din aceste exemple reiese faptul ca schimbarile de tempo sunt prevazute dinainte, ca de altfel si distantele si intensitatea lor.

Alergare pe teren variat.

Se întrebuințează fie sub forma de concurs (cross), fie ca atare. Conține elemente de volum și intensitate care o apropie de alergarea de tempo variat, fără însă să semene cu aceasta. Natura solului și relieful terenului împiedică uniformitatea alergării, imprimând schimbări ale vitezei de deplasare.

Exercițiul rezolvă în principal dezvoltarea rezistenței generale. Se întrebuințează în tot timpul anului cu ponderi diferite în ciclul hepdominal de antrenament.

Alergarea de durată

Este utilizată mai ales de alergătorii consacrați, dar și începători. Caracteristică principală a exercițiului constă în distanța mare de alergare (durata ei) și viteza de deplasare uniformă. La începători alergarea de durată (AD) servește la dezvoltarea cu precădere a rezistenței generale, ceea ce presupune un tempo de deplasare lent.

Copiii organizează jocuri prelungite cu subiect, în aer liber pe terenurile din apropierea casei sau a școlii. După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan, în jocuri. Personalitatea copilului câștigă mult în această perioadă, mai ales pe măsura dezvoltării unor interese, aptitudini, particularități caracteristice, care sub influența procesului de învățământ, se lărgesc și se diversifică considerabil.

2.3. Particularitățile anatomo – fiziologice, morfo –

funcționale și psihice ale elevilor din ciclul gimnazial

Pregătirea și efortul continuu de creștere a posibilității elevilor care practică atletismul ( trăirea și conduita lor) pentru stabilirea direcțiilor de perfecționare;

Imaginarea și aplicarea mijloacelor de pregatire psihica a sportivilor in concordanta cu nevoile reale ale concursului;

Stabilirea și aplicarea consecventă a unui program de pregătire psihică al sportivilor;

Angrenarea sportivilor și a factorilor socio-familiali în realizarea programului de pregătire psihică;

Preocuparea pentru educarea unor atleți animați de idealuri sportive înalte;

Aplicarea metodei „handicapului” pentru stimularea celor mai tineri și formarea acestora în spiritul tradițiilor și după modelul sportivilor fruntași;

Utilizarea metodei lucrului „până la refuz” indiferent de structura exercițiilor, de dificultățile obiective și subiective;

Sublinierea, în dezbatere colectivă ca și în direcții individuale a unor realizări, prezente, participări ale sportivilor, care au dezvăluit atitudini și trăsături de personalitate pozitivă;

Aplicarea unei metode proprii domeniului, respectiv metoda antrenamentului autogen, a antrenamentului psihoton, încadrate în metodologia refacerii, a pregătirii tactice și a concursului.

Prin efectele lor liniștitoare, prin faptul ca educă autocontrolul, contribuie la menținerea echilibrului și stimularea emoțiilor pozitive.

Limitele posibilităților umane, în sport, nu sunt determinate numai de forma optimă a dezvoltării fizice, a perfecțiunii funcționale a organelor și țesuturilor, ci și de calitatea de baza a vieții umane: psihicul omului, structura activității psihice a omului.

V. Kobrsansch recunoaște că temperamentul și caracterul sportivului are o mai mare importanță decât forma fizică a organismului.

Pregătirea psihică- concept cu profunde semnificații- a devenit unul din factorii antrenamentului pe cât de discutat, pe atât de deschis perfecționării și valorificării în concursul sportiv.

Conceptul de pregătire psihică nu poate fi limitat doar la sfera factorilor morali și volitivi, întrucât îi angrenează în egală măsură și pe cei intelectuali și atitudinali, toate alcătuind manifestări ale psihicului uman.

Scopul pregătirii psihice a sportivului este ca prin mijloacele antrenamentului sportiv și ale acțiunilor psihico- educaționale, să determine cresterea capacitatilor psihice pentru ai permite sportivului desfasurarea unor actiuni eficiente si obtinerea unor rezultate superioare in corcursuri (Nicolae Epuran).

Pregătirea psihică contribuie la fomarea personalității sportivului, a capacității de auto-conducere și auto-reglare indispensabile valorificării plenare a disponibilităților lui fizice și a bagajului de cunoștințe tehnico-tactice.

Capacitatea sportivului de a suporta valorile mari ale volumului și intensintății efortulor din antrenamente prelungite, duritatea concursurilor reprezintă în primul rând consecință pregătirii psihice, cea care îi modelează conștiință, îi fortifică trăsăturile de caracter, îi disciplinează atitudinea și îi mărește motivația.

Adaptările lui la stress-urile concursurilor și antrenamentelor constituie, în bună măsura, efortul pregătirii psihice, al cărei continut și metodologie s-au perfecționat neîncetat în acest timp.

Alergătorii consacrați practică, cu mici abateri, alergarea de durata, așa cum a fost preconizată de Arthur Lydiard. Se aleargă într-un ciclu hepdominal până la 160 km și între 12-20 km într-un antrenament, tempo-ul relativ ridicat (dupa Arthur Lydiard) 3’ 20’’-4’20’’ km.

În funcție de lungimea distanței. Așa cum este preconizată de specialist, alergarea de durata este un exercițiu complex, deoarece cu ajutorul ei dezvoltăm atât rezistența generală cât și rezistența specială, evident tempo-ul ales va decide.

Alergarea de durată mai poate fi folosită în scopul menținerii rezistenței generale ( se aleargă 2-3h) și ca odihnă activă după antrenamente și concursuri (T.Nett).

Experimentul s-a desfășurat pe o perioadă de un an (anul școlar 2016-2017) în cercetare fiind cuprinși un număr de 24 sportivi (12-fete,12-baieți), aparținând CLUBULUI SPORIV SCOLAR (CSS) Pitești, iar locul desfășurării experimentului este însăși această bază sportivă.

Alergarea de durată se execută în general pe terenuri plate (sosele, poteci, drumuri de pădure, etc) și este de obicei, ca mijloc de antrenament, plasată în etapele de pregătire de iarnă și primavară, fără a fi exclusă cu totul din etapele competiționale.

Obiectivul final a fost atingerea unor valori și rezultate care să arate clar contribuția semnificativă a acestor metode și mijloace în procesul de aplicare al educației fizice și sportive școlar.

Cercetarea s-a desfășurat pe terenul Clubului Sporiv Școlar (CSS) Pitești. Aici am efectuat pregătirea specifică, exercițiile și toate testările pentru a realiza ceea ce mi-am propus .

Exercițiile pe baza cărora se poate dezvolta rezistența generală iau forma unor variante a alergării, caracterizate prin continuitate și durată suficient de mari, în tempo lent. În acest gen de exerciții durata și tempo-ul sunt în raport invers proporțional, cu cât durata alergării este mai mare, cu atât viteza de deplasare este mai scăzută, și invers.

Testarea inițială s-a efectuat în primul semestru iar testarea finală în semestrul doi.

Cerințele fundamentale care au stat în fața procesului de instruire au fost:

asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase;

consolidarea sănătații tânărului organism în dezvoltare;

adaptarea și creșterea capacității generale a organismului la eforturi din ce în ce mai mari.

Obiectivele generale ale procesului instructiv au fost:

pregătirea fizică generală și specifică probelor de concurs, folosind metode și mijloace din atletism;

formarea și consolidarea deprinderilor motrice de bază din atletism, în strictă concordanță cu dezvoltarea calităților motrice de bază, folosind cu precădere mijloacele din școala alergării, aruncării și săriturii;

ridicarea capacității de performanță la probele cuprinse în calendarul competițional al vârstei respective;

dezvoltarea calităților morale și de voință.

Pentru verificarea nivelului de pregătire fizică generală și al pregătirii fizice specifice și implicit al calităților motrice, am utilizat un număr de șapte probe care au vizat atât pregătirea generală, cât și cea specifică. De aemenea, tot pentru verificarea nivelului de pregătire am luat în calcul rezultatele obținute la diferite competiții, inclusiv în planul anual competițional.

În planul dezvoltării biologice, se constată accentuarea diferențelor dintre fete și băieți, a intereselor ,formarea aspirațiilor și idealurilor sub influența muncii educative, care se face simțită în modul de a gândi și de a acționa al preadolescentului.

Deasemenea, se constată o sensibilizare în direcția dezvoltării voinței. Preadolescentul își exersează voința printr-o mai mare perseverență în diverse activități fizice sau intelectuale.

Spiritul de responsabilitate conferă o notă aparte relațiilor interpersonale. Cresc sociabilitatea și atracția pentru viața de colectiv, fondată pe aspirația spre independență și pe conștiința de sine.

De la joc la antrenament se produce trecerea de la motivele sub forma dorințelor nemijlocite preconștiente, de nuanță afectivă, la acelea sub forma intențiilor generalizate, situate la hotarul conștientizării.

Jocul reprezintă cea mai simplă organizare socială în care este cuprins un colectiv ai cărui membri își propun un scop comun și au aceleași interese, au un conducător, se supun de bună voie unor reguli și luptă pentru realizarea scopului, subordonând interesele proprii celor colective.

Această activitate permite însușirea unor norme și reguli de conduită socială. Paralel cu descoperirea unor lucruri noi, jocul favorizează aplicareacunoștințelor însușite anterior.

Trebuie să aducem în prim plan și procesul autoeducației și valoarea lui de necontestat. .Acest proces se bazează pe capacitatea de analiză și apreciere, de raportarea activității și conduitei proprii la scopuri și cerințe, precum și la conduita și activitatea celorlalți, ceea ce presupune conștientizarea individului de valoarea și lipsurile proprii.

Jocul îi oferă copilului posibilitatea de a se autoconduce, punându-l în situația de a alege singur și de a se decide singur.

Evoluția gândirii și teoriei antrenamentului modern, evidențiată prin modelare și programare, a determinat o revizuire profundă a conținutului și metodologiei acestui factor denumit pregătire fizică (generală și specifică), direcționând-ul – la nivel de înaltă perfomanță – cât mai mult pe linia nevoilor reale ale competiției.

Obiectivele pregătirii pe componentele antrenamentului în atletism

a)Pregătirea fizică- urmărește dezvoltarea multilaterală a calităților motrice: exercițiile motrice vor fi simple și ușoare, evitându-s e supunerea organismului copiilor la solicitări intense. Este recomandat să se utilizeze jocurile, în special cele sub formă de întrecere:

întărirea musculaturii întregului corp, acționând analitic asupra centurii scapula-humerale, centurii abdominale, membre superioare și inferioare

dezvoltarea capacității respiratorii

creșterea forței statice de menținere a coloanei vertebrale prin tonifierea musculaturii;

dezvoltarea calităților motrice: dezvoltarea vitezei cu accent pe viteza de reacție și repetiție în execuția procedeelor tehnice și acțiunilor tactice individuale, urmărind menținerea ritmului susținut în cadrul antrenamentului; întărirea forței întregii musculaturi; mărirea capacității de adaptare la eforturi de rezistență.

b)Pregătirea tehnică- urmărește inițierea copiilor în procesele de bază; elementele de bază vor fi executate în regim de viteză și durată, în condiții asemănătoare , pentru a preveni starea de dezinteres și plictiseală din partea copiilor; se va insista asupra formării unor deprinderi corecte, este de știut că, pentru corectarea deprinderilor greșite,e necesar un timp îndelungat; însușireacorectă a tehnicii va permite mai târziu copiilor perfecționarea ei și rezolvarea creatoare a situațiilor noi create, odată cu sentimentul de satisfacție datorat

c) Pregătirea tactică- constituie la această vârstă o simplă formalizare a atleților cu noțiunile și cerințele atletismului:

Demarajul;

Pătrunderea;

Depășirea;

d)Pregătirea teoretică se realizează prin discuții atrăgătoare și instructive despre scopul și sarcinile atletului; profesorul oferă explicații, comentând unele momente semnifiative din activitatea sportivă a unor atleti cunoscuti, explicând procedeele tehnice și atitudinile unor sportivi consacrați.

e)Pregătirea psihologică urmărește educarea atleților în spiritul unei concepții sănătoase și a unei atitudini corecte față de echipă; se urmărește crearea stării de “dorințăde victorie” ,motivând atât cât e posibil copiii; calitatea de învingător trebuie asociată dăruirii în joc, dârzeniei, curajului, mobilizării și gândirii creatoare.

Fără relația pregătire fizică (atletică), pregătirea tehnico-tactică, valoarea de ansamblu și modul de exprimare ale unui sportiv sau ale unei echipe suferă considerabil.

Viteza este cea mai importantă calitate a unui sportiv. Viteza poate suplini un număr de alte slăbiciuni în pregătire, permițând unui sportiv să atingă cele mai înalte culmi ale competiției.

Pe lângă forță, rezistență, împortante calități biomotrice, numeroase deprinderi și performanțe sportive, se bazează pe viteză. Înțelegerea factorilor care imfluențează viteza ajută antrenorul în alegerea tehnicii corespunzătoare pentru punerea în valoare a întregului lor potențial.

Viteza este o capacitate determinantă în multe sporturi, ca în probele de sprint din atletism, în box, scrimă, judo, arte marțiale, sporturi colective, etc. Acolo unde nu este factor determinant, includerea activităților de viteză în pregătire dezvoltă antrenamentul de mare intensitate. În consecință, antrenarea vitezei reprezintă o preocupare importantă în aproape toate sporturile.

Importanța vitezei poate fi ilustrată și prin parabola fragilului pai care mângâie puternicul stejar. Paiul utilizează viteza copleșitoare a vântului într-o furtună pentru a dezvolta forța necesară străpungerii lemnului tare de stejar. Sportivii cu viteză superioară pot și ei compensa minusurile de înălțime și greutate, depășind adesea jucători mai puternici și mai corpolenți.

Dacă dorința de a alerga mai repede se combină cu o pregătire adecvată , urmând un program de îmbunătățire a vitezei, progresul poate fi uneori extraordinar.

Viteza, aptitudinea psihomotrică înnăscută a omului, poate definită ca fiind “capacitatea organismului de a executa acte sau acțiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditatea maximă, în funcție de condițiile existente”.

Plecând de la ideea că orice mișcare se desfășoară într-un anumit spațiu și timp Ardelean T., în 1981, subliniază faptul că „din punct de vedere cinetic, viteza este o dimensiune a relațiilor spațio-temporale (V = s/t)”. Aptitudinea de viteza considerată ca o reprezentare spațio-temporală a mișcărilor, poate fi educată prin acțiunea asupra ritmului și tempoului.

Dintre toate aptitudinile psihomotrice, viteza este considerată ca fiind cea care depinde cel mai mult de factorii ereditari. Acest lucru nu admite însă ideea că viteza nu poate fi educată. Creșterea vitezei necesită acțiunea susținută asupra factorilor perfectibili, asupra celor mai puțin perfectibili, dar și asupra dezvoltării nivelului celorlalte aptitudini, în special a forței și coordonării.

Analizând în profunzime modul de efectuare a actelor și acțiunilor motrice, constatăm că una din componentele lor temporale este tocmai rapiditatea cu care se execută. Din acest motiv putem exprima execuția în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent – în general cea ce se cunoaște sub numele de tempo) și cantitativi (exprimați prin durată 5”, 8”, sau distanță 30 m, 50m). Cel mai des însă mișcările sunt apreciate simultan după caracteristicile spațiale și temporale, făcându-se raportul dintre durată și lucru mecanic efectuat.

2.4 Antrenamentul de forță adaptat diferitelor vârste

Antranamentele de forță sunt operatii de mare importanta, carora experimentatorul le-a acordat o tot atat de mare atentie ca si formularii ipotezei si a sarcinilor cercetarii. De regula, experimentarea se face utilizand doua grupe: una numita experimentala, iar cealalta numita martor.

În concepția modernă a antrenamentului de rezistență, creșterea înaltă a indicilor oricărei forme specifice ale rezistenței este indisolubil legată de folosirea întregii game de intensități și volume precum și utilizarea periodică a eforturilor limită.

Ceea ce diferențiază în mod esențial metodica dezvoltării unei anumite forme de rezistență este proporția cantitativ diferită între eforturile de anumite intensități.

Rezistența generală (posibilitățile aerobe) este capacitatea alergătorului de a depune un anumit efort de alergare cu intensitate moderată, în timp cât mai îndelungat.

Rezistența generală la acest gen de probe se caracterizează prin tempo-ul relativ lent și durata (distanța) mare a alergării. Odată dezvoltată, această capacitate servește ca premisă și pentru dezvoltarea altor calități motrice, dar mai ales celei de a doua forme a rezistenței (cea specială).

Unica metoda pentru dezvoltarea diferitelor forme de manifestare a vitezei este metoda repetarii. Din punct de vedere metodic, exercițiile de viteză trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

Structura exercițiului respectiv să permită execuția în viteză mare sau redusă;

Exercițiul trebuie să fie, în prealabil, bine însușit, pentru ca atenția să poata fi concentrată asupra execuției rapide și nu asupra controlului, a conducerii mișcării;

Durata exercițiului să asigure ca, spre sfârșitul execuției, viteza să nu scadă din cauza oboselii.

Factorii care determină natura efortului la alergarea de viteza:

lungimea porțiunii de alergat-durata efortului 60-70

intensitatea cu care se parcurg porțiunile (maxima, obligatorie, porțiunile să fie lucrate cu partener, handicap, cronometrate);

durata si continutul pauzelor.

De regulă se lucrează în serii scurte de 3-4 repetări, iar numărul seriilor vor fi, de asemenea, de 3-4. Într-o serie, numai o parte a repetărilor se vor efectua cu viteza maximă.

Celelalte se execută cu viteza aproape de cea maximă, având ca scop perfecționarea coordonării. Aceasta indicație se completează dacă arătăm că, în medie, pentru un antrenament nu se recomandă mai mult de 5-6 repetări de intensitate maximă ( D.Harre).

La primele semne de oboseală, lucrul de viteză se întrerupe. Din acest punct de vedere există diferențe individuale, numărul optim de repetări, în viteză maximă, se stabilește de la caz la caz. În metodica dezvoltării vitezei, administrarea corectă a pauzelor dintre repetări, ca și a celor dintre serii, prezintă cel puțin aceeași importanță ca și administrarea corectă a efortului.

Durata pauzei se stabilește în așa fel încât să asigure o revenire cât mai completă a modificărilor vegetative, dar să nu depășească limita în care se păstrează starea de excitabilitate optimă a scoarței cerebrale.

Durata pauzelor între repetări va fi de 2’-4’, caracter pasiv, iar între repetări va fi ceva mai mare (5’-6’), caracter activ, pentru menținerea stării de excitabilitate optimă a sistemului nervos.

Mijloace pentru dezvoltarea vitezei de accelerare:

joc de gleznă, cu accelerare până la tempo-ul maxim la 30m;

alergare cu genunchii sus, cu accelerare până la tempo-ul maxim pe distanță de 20-30m;

lansări de la startul de sus, cu accelerare până la tempou maxim, pe distanță de 20-50m;

lansări de la startul de jos, cu accelerare până la tempo-ul maxim, pe distanța de 10-50m;

educarea simțului accelerării.

Abordarea tuturor aspectelor care condiționează dezvoltarea diferitelor forme de manifestare ale vitezei reclamă o activitate bine gândită, foarte sistematică, precisă și la adresă.

În alergările de semifond, antrenamentul de rezistență este necesar, dar nu trebuie să uităm de viteză, deoarece viteza este o calitate motrică de bază, căreia, firesc, trebuie să se dezvolte rezistența în regim de viteză.

Ridicări de trunchi din culcat

Executantul se se află inițial culcat pe spate, cu mâinile la ceafă, coatele pe saltea, genunchii îndoiți, tălpile pe saltea, vârful picioarelor fiind sprijinite pe scară fixă (sau sprijinite de un coleg).

La semnal, executantul ridică trunchiul la verticală, în poziție șezând, atingând genunchii cu coatele după care revine în poziția inițială pentru a repeta execuția. Se rețin ca execuții corecte numai acelea în care nu s-au atins genunchii cu coatele la ridicare în poziția șezând și salteaua la revenirea în poziția culcat. Rezultatul se exprimă în număr de exerciții pe parcursul a 30 de secunde.

Antrenamentul de viteză condiționează, în afara dee perfecționarea metabolismului bio-chimic în mușchi, creșterea coordonării neuro-musculare și perfecționarea tehnicii de alergare.

Competiția colectivă începe să devină deosebit de activă și se evidențiază în jocurile de echipă (sportivă) și în diferite alte jocuri cu reguli, în care copiii se grupează în mod spontan în același fel. Acum, adaptarea trece printr-o fază de echilibru și acomodare cu condițiile de activitate școlară.

Copiii organizează jocuri prelungite cu subiect, în aer liber pe terenurile din apropierea casei sau a școlii. După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan, în jocuri.

Personalitatea copilului câștigă mult în această perioadă, mai ales pe măsura dezvoltării unor interese, aptitudini, particularități caracteristice, care sub influența procesului de învățământ, se lărgesc și se diversifică considerabil.

Deși jocul nu mai constituie activitate fundamentală, interesul pentru el rămâne foarte puternic. Învățătura schimbă însă atitudinea copilului față de joc, în sensul aprecierii acestuia la alte valori și al adaptării unor componente mai variate și mai complexe în activitatea. Sub formă de joc se desfășoară chiar unele activități școlare, prin care se obține astfel un caracter mai atractiv și mai plăcut.

Sociabilitatea elevului se îmbogățește cu noi caracteristici în dimensiuni, care se simt nu numai în procesul de învățare, ci și în joc, în întreaga sa activitate.

O caracteristică pregnantă este o mare atenție acordată jocului cu reguli în colectiv.

În clasele primare și gimnaziale regulile oricărui sport sunt percpute si învățate de copii prin metoda jocului si a strategiilor prin joaca. Jocul fiind forma de socializare cea mai uzitată.

Descrierea probelor de control:

Alergare viteză 50m: atât pentru fete, cât și pentru băieți, s-a executat cu start din picioare, cronometrat de la prima mișcare. Rezultatul se înregistrează în secunde și în zecimi de secunde.

Săritura în lungime fără elan, este comună ambelor sexe, se permite o singură pendulare a brațelor pentru elan, se execută două încercări și se înregistrează cea mai buna săritură.

Se măsoară distanța de la vârful picioarelor ( poziția plecare) până la călcâie (poziția de aterizare).

Suprafața pe care se execută săritura trebuie să fie netedă, nealunecoasă. Se sare desculț sau cu pantofi de tenis. Rezultatul se înregistrează în centimetri.

Alergare de rezistență (300m, 600m, 1000m, test Cooper ).

2.5. Metode și mijloace de dezvoltarea forței adaptate lucrului cu copii și juniorii

Metodele de cercetare folosite într-o lucrare trebuie să asigure caracterul pluri și interdisciplinar, acest caracter ducând la sporirea substanțială a eficienței cercetării. În domeniul activitații corporale sunt utilizate în mod firesc metode ale pedagogiei, fiziologiei, psihologiei, sociologiei, biomecanicii, medicinei, în funcție de tema propusă și de direcțiile în care se urmărește cunoașterea fenomenului.

Având în vedere faptul că omul în mișcare și fenomenele care-l caracterizează trebuie studiate, nu numai din multiple puncte de vedere, dar și unitar, cerința de bază a acestuia fiind coordonarea metodelor particulare și subordonarea lor scopului propus în cercetare.

Pentru buna înțelegere a folosirii acestor metode, am considerat ca indispensabilă prezentarea în conținutul acestei lucrări a metodelor folosite cu câteva din caracteristicile principale:

A) Metoda experimentală- metoda de bază a cercetării activităților corporale. Experimentul este metoda de cercetare prin care se verifică o relație presupusă (dată în ipoteză) dintre două fenomene, prin provocarea și controlul acestora de către experimentator.

Experimentul reprezintă o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică, orientată în scopul precis de verificare a unei ipoteze. Aceasta presupune o activitate intelectuală complexă a omului de știință, a cercetătorului, care provoacă, organizează, interpretează și înțelege.

Factorul manipulat de către experimentator se numește variabilă independentă, iar factorul modificat de către acesta se numește variabilă dependentă.

De exemplu, în experimentul de față în care se urmăresc valențe ale pregătirii fizice generale și pregătirii fizice specifice ale atleților în probele de alergări, variabila independentă va fi constituită din exerciții care să sporească nivelul de pregătire, atât generală, cât și specifică, care în final, va duce la obținerea de rezultate atât motrice, cât și biologice.

Deci, variabila dependentă poate fi un anumit exercițiu orientat spre un scop bine precizat, un set de exerciții, o anumită planificare sau programare a unor mijloace.

Experimentul trebuie să îndeplinească o serie de condiții și în special aceea că asupra sportivilor să nu mai actioneze și alți factori care ar putea urmări rezultatele.

De obicei, în lucrul cu începătorii, cei doi factori ai efortului, volum și intensitate, sunt tratați astfel: în primele antrenamente, de la un antrenament la altul, distanțele de alergare cresc treptat și constant, ajungându-se la distanța maximă planificată. În tot acest timp, tempoul rămâne constant, nedepășind 75% din posibilitățile alergătorilor.

În continuare se pot alege două variante: fie scade proporțional distanța de la un antrenament la altul, apropiindu-se de distanța inițială, timp în care crește paralel și tempo-ul de deplasare, fie distanța maximă odată atinsă rămâne constantă în antrenamentele următoare, însă tempo-ul de alergare are tendința de a crește treptat.

B)Metoda observației

Observația este contemplarea intenționată a unui obiect, document, fenomen sau proces; este cunoașterea științifică a unei realități prin contemplare intenționată și metodică.

În cazul de față, observația este atât cea pedagogică, vizând diferite aspecte ale procesului instructiv-educativ, cât și cea științifică, orientată strict spre aspectele vizate de temă.

Observația a fost făcută în două stadii:

Preliminar, observând: componența omogenitatea grupei care a fost supusă experimentului, nivelul dezvoltării fizice și capacității motrice, interesul manifestat în antrenamente, starea de sănătate și de nutriție;

După cum se vede, durata scazută, medie și lungă se caracterizează ca lactacide, glicolitice și consum de oxigen. Pauzele între repetări vor fi stabilite între 30 și 90 minute, durata ce permite revenirea frecvenței cardiace la 120-130 de pulsații pe minut, moment în care se începe a două repetiție.

Se lucrează în serii puține (2-3 la număr) compuse din 3-4 repetări pe antrenament deoarece un volum mai

mare duce la epuizarea rezervelor de glicogen. În calcularea tempo-ului în alergarea de semifond la antrenament se ține cont de timpul optim (record personal) ce se suplimentează de la o lună la alta.

Componentele alergării pe intervale care determină volumul și intensitatea sunt:

lungimea distanței de lucru

tempo-ul adoptat pentru prelungirea distanței

numărul repetărilor depinde de tempo-ul adoptat

lungimea distanței, pauza, lungimea probei de concurs

a)pentru 800 m 3-4 ori distanța(2400-3200 m)

b)pentru 1500m2-3 ori distanta(3000-4500 m

2.6. Diferențe de forță între sexe

Dezvoltarea fortei vizează două căi:

1)Creșterea forței de contracția fibrei musculare, respectiv a mionului;

2)Creșterea numărului de mioni angrenați în lucru.

Atletismului, reprezintă un proces de lungă durată, cu aplicarea riguroasă a cel puțin următoarelor două principii: progresivitatea și continuitatea.

Acest punct de vedere poate fi susținut prin următoarele două argumente:

manifestarea forței musculare nu este posibilă decât după o perioadă de exersare;

prima sarcină pe linia exersării forței este întărirea musculaturii, a ligamentelor și articulațiilor, apoi dezvoltarea și perfectionarea acestora.

Metode de dezvoltare a fortei:

metoda eforturilor maximale si supra-maximale;

metoda eforturilor mari;

metoda eforturilor mijlocii;

metoda eforturilor pana la refuz;

metoda exercitiilor atletice cu îngreuiere.

Rezistența este capacitatea psiho- fizică a organismului de a face față oboselii specifice activității depuse. Gradul de dezvoltare al rezistenței atât la fete cât și la băieți, constă în capacitatea funcțională ridicată a sistemelor cardio vascular și respirator, a metabolismului, sistemului nervos, precum și capacitatea de coordonare a acelor aparate și sisteme ale organismului. La acești factori se asociază și calitatea coordonării mișcărilor, capacitatea psihică a atletului și modul de solicitare a întregului organism.

Factorii care determină rezistența:

Capacitatea de rezistență și tipul de fibre musculare cuprinse în activitate (fibre roșii și albe);

Capacitatea de rezistență depinde de sursele de energie și mecanismele hormonale de reglare (fosfor-glicogen) fără former de acid lactic (sau în cantități mici);

Capacitatea cardio-vasculară (absorbția maximă de oxigen);

Capilarizarea și reglarea periferică (irigare sanguină);

Compoziția sângelui (globule roșii- hemoglobină);

Capacitatea pulmonară (volum pulmonar tehnica respiratorie cu ritmul acțiunilor motrice).

Relatia factorilor ce determina rezistenta

a)Durata efortului

b)Eficacitatea acțiunii motrice

c)Refacerea organismului dupa efort

Principalul factor ce limitează manifestarea rezistenței în timp cât mai îndelungat îl constituie oboseala. Fenomenul de oboseală se caracterizează prin:

1) Scăderea temporară a capacității de lucru a organismului;

2) Creșterea dificultăților sau imposibilitatea de a continua efortul de alergare cu aceeași intensitate și același randament;

3) Slaba adaptare a organismului la efort.

Lupta cu oboseala este în primul rând lupta centrilor nervoși, lupta pentru menținerea propriilor capacități de lucru.

Cea mai răspândită formă este alergarea de durată practicată în regim de efort convenabil, care ridică din ce în ce mai mult planul vegetativ. Acest tip de efort desfășurat cu intensitate apropiată de cea critică determină cresterea posibilităților aerobe. La sportivii antrenați vor parcurge un kilometru în 3,5-4min. Alergarea de durată solicită prioritar fibrele lente (roșii) și enzimele oxidative ale acestora. Durata efortului la sportivii bine pregătiți este de o oră, timp după care survine suprasolicitarea aparatului cardio-vascular și respirator, scade consumul de oxigen și scade efectul metodei.

Această metodă poate fi folosită pentru creșterea capacității de efort, dacă se utilizează la o frecvență cardiacă (FC) de 170-180 pulsații pe minut. Zona de transfer aerob-anaerob nu poate fi realizată decât la sportivii cu o bună rezistență. Valorile dozării se recomandă a fi revizuite după 4-6 săptămâni de utilizare stabilindu-se noi valori pentru următoarea etapă de pregătire.

CAPITOLUL 3 MATERIALUL SI METODELE FOLOSITE IN CERCETARE

3.1 Subiecții, locul, perioada și materialele folosite în cadrul experimentului

Experimentul s-a desfășurat începând cu data de marți, 12 martie 2017 și încheiat pe data de 15 mai 2017, pe perioada a 10 săptămâni câte o oră pe săptămână, în fiecare luni de la ora 09:00, deci în total 10 ore, fiecare oră de educație fizică având 50 de minute, în care am introdus și aplicat metode și mijloacele alese pentru dezvoltarea rezistenței și ale mobilității la acest nivel de vârstă.

Cercetarea s-a desfășurat pe terenul Clubului Sporiv Școlar (CSS) Pitești.

3.2 Metode de cercetare

În cadrul pregătirii sportivilor, s-au dorit uratoarele metode și mijloace care au, influențat pregătirea fizică specifică metodei lucrului în circuit: circuite medii-extensiv pe intervale; circuite medii intensiv pe intervale;

Metoda efortului continuu: alergare ușoară; alergare de durată pe teren plat și teren variat; exerciții din școala alergării si sariturii executate in serii pe teren plat sau pana; alergare in tempo sustinut.

Metoda repetărilor: alergare repetata pe diferite distanțe și cu diferite intervale de revenire.

Metoda Fartlek: fartlek-intensitate scăzută-distanță mărită.

Metoda solicitărilor la nivelul apropiat celui competițional: alergare în tempo susținut pe distanțe apropiate de cele competiționale.

Toate formele de joc cu întrecerea individuală sau între echipe, presupun desfășurarea lor pe baza unor reguli bine precizate și respectate de către jucători, iar în alcătuirea lor vor trebui să se respecte următoarele:

Între conținutul, forma, subiectul, scopul și regula jocului există o strânsă interdependență. Astfel, conținutul jocului de mișcare determină forma de organizare. El este reprezentat de toate acțiunile pe care jucătorul trebuie să le facă pentru realizarea subiectului.

Organizarea acțiunilor pe care sportivii trebuie sa le aplice sunt de așa maniera încât să permită o largă inițiativă în alegerea mijloacelor optime pentru rezolvarea scopului propus.

Forma este la rândul ei determinată de subiectul jocului, de regulă și conținutul motric specific fiecărui joc în parte. Scopul, conținutul, regula, subiectul și forma alcătuiesc o diverisitatea jocului. Scopul, sarcinile și obiectivele pe care le propune jocul, sunt legate de natura acțiunilor pe care trebuie să le îndeplinească participanții la întrecere.

Datorită formei, conținutului și efectelor pe care le are asupra organismului individului, jocul de mișcare este un mijloc foarte bun de educație. El se aplică variată diferite vârste prin sarcinile urmărite: conținutul, modul de organizare, numărul de reguli, numărul de repetări.

Implică o comparație a forțelor în condiții de rivalitate, reglementate de reguli cu scopul obținerii unei performanțe cât mai bune sau pentru victorie. Presupun stabilirea unui grad emoțional și fiziologic deosebit. Necesită stabilirea învingătorilor și învinșilor, precum și acordarea de stimulente, promovare, retrogradare,eliminare

Necesită convergența în acțiunea modului de abordarea luptei pentru victorie și a procedurilor de apreciere a rezultatelor obținute.

Oferirea unor posibilități limitate de doza reprecisă a efortului (reglarea efortului se face prin timp dejoc, limite, spațiu dejoc sau a obiectelor). Mărirea numărului de obstacole sau a sarcinilor de îndeplinit pe parcursul jocului;

Intrarea în școala constituie o etapă nouă în formarea personalității copilului, care se încheie cu modificări profunde în regimul sau de viață și în relațiile cu cei din jur. La7-8ani, copilul este absorbit de problemele adaptării la viața socială, proces relativ dificil.

După această vârstă se manifestă treptat o mai mare detașare psihologică, adaptarea școlară de pășind faza tensională.

Neîntelegerile din timpul jocului devin adevărate lecții pentru însușirea drepturilor și îndatoririlor în condițiile foarte diferite ale aplicării regulilor, condiții în care se conștientizează aspectele obligativității, consolidării spiritului de echipă, suportarea eșecului, precizarea caracteristicilor echitații, cinstei, etc.

După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan, în jocuri. Personalitatea copilului câștigă mult în această perioadă, mai ales pe măsura dezvoltării unor interese, aptitudini, particularități caracteristice, care sub influența procesului de învățământ, se lărgesc și se diversifică considerabil.

Deși jocul numai constituie activitate fundamentală, interesul pentru el rămâne foarte puternic. Învățătura schimbă însă atitudinea copilului față de joc, în sensul aprecierii acestuia la alte valori și al adaptării unor componente mai variate și mai complexe în activitatea.

Sociabilitatea elevului se îmbogățește cu noi caracteristici în dimensiuni, care se simt nu numai în procesul de învățare, ci și în joc, în întreaga sa activitate. O caracteristică pregnantă este o mare atenție acordată jocului cu reguli în colectiv.

În jurul vârstei de 10-12 ani predomină conduita infantilă, caracterizată prin nevoia de mișcare, care e satisfăcută foarte bine în activitatea ludică. Adaptat mai bine la modul social, preadolescentul își lărgește caracterul cu cei din jur și capătă mai multă independentă în gândire.

Stabilizarea relativă a trăsăturilor personalitate presupune armonizarea intereselor, formarea aspirațiilor și idealurilor sub influența muncii educative, care se face simțită în modul de a gândi și de a acționa al preadolescentului. Deasemenea, se constată o sensibilizare în direcția dezvoltării voinței.

Preadolescentul își exersează voința printr-o mai mare perseverență în diverse activități fizice sau intelectuale.

Spiritul de responsabilitate conferă o notă aparte relațiilor interpersonale. Cresc sociabilitatea și atracția pentru viața de colectiv, fondată pe aspirația spre independență și pe conștiința de sine.

Modificările profunde care au loc la nivelul personalității imprima jocului și distracției caracteristici specifice. Jocul preadolescentului este dominat de prieteniile legate cu colegii și de afectivitatea pe care o învestește în oricea ctivitate.

Jocurile de performanță implică o competiție în care se realizează cooperarea, valorificarea posibilităților nemaifiind urmărită în mod individual, ci în grupuri, deși se mențin și jocurile în care se realizează performanță individuală (șotron, leapșa, sărirea corzii, etc.)

Datorită dezvoltării capacităților intelectuale și fizice are loc o diversificare a performanțelor pentru joc în care domină notele de originalitate (caracterul competițional al jocului dezvoltă spiritul de autoperfecționare și stimulează sociabilitatea).

Caracteristicile acestor activități sunt funcțiile de perfecționare ale capacitaților motrice și de dezvoltare fizică armonioasă.

Privite sub alte aspecte, ele mai pot fi aplicative, compensatoare, stimulatoare. Funcțiile educative, igienice, recreative sunt asociate, ele realizându-se prin practicareajocurilor demișcare, dar prin alte activitățicorporale și sociale.

Jocurile de mișcare reprezintă acțiuni educative polivalente, de influență a dezvoltării personalității omului în integralitatea sa. Rezolvarea acțiunilor, intens corelată cu șansele de izbândă ce alternează de la o echipă la alta, înscrierea unui punct sau încrâncenarea de forțe din finalul unei ștafete disputate între participanții provizoriu constituite între adversari și coechipieri, depășesc cu mult semnificația unei dispute bazate numai pe forțele fizice.

Ele apropie participanțiide atributele eroismului, ale frumuseții dăruirii de sine, ale riscului rațional, elemente incontestabile ale dramatismului sportiv, ca fapt de influența activă asupra educării frumosului, etc.

Toate aceste funcții răspund unor nevoi reale ale dezvoltării și perfecționării omului ca membru al societății. Participând conștient la joc, copilul compară ceea ce știe cu ceea ce i se cere și se străduiește să ajungă la model, în conformitate cu cerințele de execuție și regulile, uneori elaborând singur reguli și modalități de rezolvarea sarcinilor.

Se dezvoltă astfel spiritul de observație, capacitatea de înțelegere, inițiativa și creativitatea.

Însușirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, ca și formarea și perfecționarea unor calități motrice, finalități principale ale jocului, se realizează prin multiple repetări în condiții asemănătoare sau diferite, ceea ce necesită dinamizarea intelectului.

În joc, copilul își însușește acte motrice și totodată, învață cum să învețe; odată cu cunoștințele, priceperile și deprinderile motrice, el adoptă și un stil de muncă, o tehnică de învățare, care presupune organizarea activității, succesiunea logică a etapelor.

Se dezvoltă astfel creativitatea, elevul fiind solicitat să caute și să găsească soluția cea mai potrivită, modalitatea care asigură succesul. Strategia jocului e în esență, o strategie euristică.

Jocuriledemișcareîipregătescpecopiipentrumuncă,formândșidezvoltând priceperi,deprinderișicalitățimotricenecesareînacestproces.Suntasiguratedezvoltarea fizicăși capacitateadeefort, preciziași rapiditateaînreacțieși execuție, spontaneitatea.

În cadrul jocului, între participanți se stabilesc raporturi de colaborare, cooperare, ajutor reciproc, care reflectă specificul relațiilor de muncă din societatea noastră.

Prin respectarea regulii se manifestă voința și autonomia copilului. De multe ori, el e nevoit să-și schimbe punctul de vedere acționând în colaborare cu ceilalți. Jocul ridică în calea participanților obstacole ce trebuie depășite printr-un efort de voință, stăpânire și mobilizare.

Depășirea acestora presupune dezvoltarea la un nivel corespunzător a trăsăturilor caracteriale, în special devotamentul onestitatea, fermitatea, inițiativa.

Această activitate permite însușirea unor norme și reguli de conduită socială. Prin desfășurarea efortului în comun se oferă cel mai bun prilej pentru dezvoltarea spiritului de aa cționa în comun, de a renunța la interesele egoiste în favoarea celor colective: combativitatea, stăpânirea de sine, curajul, hotărârea, perseverența.

3.3 Măsurători și testări aplicate în cercetare

(somatice, motrice specifice)

Prelucrare statistico-matematică a datelor

1. Parametri de tendintă centrală.

a)Media aritmetică (x)-este parametrul statistic care caracterizează „tendinta” fenomenului cercetat (tendința de grupare și nu de evoluție în timp) și reprezintă suma valorilor divizată la numărul de cazuri.

X=(∑x)/n

2. Indicii de împrăștiere

În aprecierea diferitelor aspecte ale fenomenelor cercetate trebuie să se ia în considerație, pe lângă parametrii de tendință analizați, care dau aprecieri medii, și „împrăștierea” care are loc în cadrul șirului de observații obținute în jurul acestei medii. Cu cât valorile sumei de observații variază mai puțin față de media lor, cu atât parametrii de tendință vor fi mai reprezentativi și, deci, seria de observații va fi mai omogenă.

Dispersia (împrăștierea) analizată cu ajutorul indiciilor de dispersie ne va permite să putem aprecia mai bine caracteristicile seriei de observații obținute, privind gruparea datelor respective.

abaterea standard (S)

Se definește ca rădăcina pătrată a dispersiei și are calitatea de a măsura foarte precis dispersia unei variabile în jurul valorilor centrale, motiv pentru care este considerat un parametru al curbei normale. Cu cat abaterea standard este mai mare, cu atât împrăștierea valorilor variabilei în jurul mediei este mai mare și aceasta arată tendința valorilor individuale de a se îndepărta de valoarea centrală (curba este mai aplatizată)

±√(∑(Xi-X|)²/(n-1)

(xi-x|)² diferența dintre valoarea observată și x|² ;

∑-suma

n-1numărul de cazuri mai puțin unul.

b) Coeficientul de variabilitate

Reprezintă raportul între abaterea tip și media aritmetică S/x. De obicei acest indice se folosește sub forma de procente și atunci avem formula: C.V. (SX100)/(x|)

C.V. poate să ne dea indicații privind gradul de împrăștiere în două cazuri:

de omogenitate al observațiilor privind colectivul cercetat;

când vrem să cercetăm valoarea a două abateri tip, a două șiruri de observații, ale căror elemente ori valori foarte diferite sunt caracterizate prin însușiri diferite.

Ștafetele cu obstacole ocupă un loc important în cadrul rezolvării obiectivelor de instruire. Ele contribuie la educarea îndemânării, forței, rezistenței, stimulând elevii și creând un climat emoțional favorabil. Conținuturile acestor ștafete sunt constituite din deprinderi motrice de bază și utilitar-aplicative. Pentru oboseală se pot folosi diverse obiecte (bancă, ladă, capră, saltea, bârnă, barele, paralelele, frânghia sau parteneri de întrecere).

Timpul de lucru trebuie utilizat în mod rațional, prin alegerea unor mijloace adecvate, solicitarea fizică mărindu-se treptat.

3.4 Indicatori statistici folosiți în studiu

Evoluția gândirii și teoriei antrenamentului modern, evidențiată prin modelare și programare, a determinat o revizuire profundă a conținutului și metodologiei acestui factor denumit pregătire fizică (generală și specifică), direcționându-l – la nivel de înaltă perfomanță – cât mai mult pe linia nevoilor reale ale competiției.

Pentru pregătirea elevilor de clasa a VI-a s-au folosit în cadrul unui antrenament atât metode si mijloace, care au vizat pregătirea fizică specifică, cât și cea generală, antrenamentele diferențiindu-se între ele în funcție de perioada de pregătire ( toamna, iarna, primavara, vara).

De menționat este faptul că din structura unui antrenament pregătirea fizică generală nu a fost exclusă.

Asadar, in cadrul pregatirii sportivilor, s-au dorit urmatoarele metode si mijloace care au influentat pregatirea fizică specifică și pregătirea fizică generală:

metoda lucrului în circuit: circuite medii-extensiv pe intervale; circuite medii intensiv pe intervale;

metoda efortului continuu: alergare ușoară; alergare de durată pe teren plat și teren variat; exerciții din școala alergării și săriturii executate în serii pe teren plat sau pană; alergare in tempo susținut.

metoda repetărilor: alergare repetată pe diferite distanțe și cu diferite intervale de revenire.

Metoda Fartlek: fartlek-intensitate scăzută-distanță mărită.

Metoda solicitărilor la nivelul apropiat celui competițional: alergare in tempo susținut pe distanțe apropiate de cele competiționale.

3.5 Programarea și planificarea exercițiilor de dezvoltare a vitezei și a sistemelor de acționare experimentale

TABEL Orientativ al metodicii pregătiri și controlului nivelului de pregătire.

3.6.Modalități de acționare pentru dezvoltarea forței

folosite în lecții

TABEL – Rezultatele obținute la probele de control

– testare inițială

Observații: În fiecare zi, pe tot parcursul anului, la sfărșitul lecției de antrenament, s-a efectuat și 30`- 40` pregătire fizică generală (lucru în circuit).

Obiectivele generale ale procesului instructiv au fost:

pregătirea fizică generală și specifică atletismului;

formarea și consolidarea deprinderilor motrice de baza din atletism, în strictă concordanță cu dezvoltarea calităților motrice de bază, folosind cu precădere mijloacele din școala alergării, aruncării și săriturii;

ridicarea capacității de performanță la probele cuprinse în calendarul competițional al vârstei respective;

dezvoltarea calităților morale și de voință.

Pentru verificarea nivelului de pregătire fizică generală și al pregătirii fizice specifice și implicit al calităților motrice, am utilizat un număr de șapte probe care au vizat atât pregătirea generală, cât și cea specifică. De asemenea, tot pentru verificarea nivelului de pregătire am luat în calcul rezultatele obținute la diferite competiții, inclusiv în planul anual competițional

Sunt operații de mare importanță, cărora experimentatorul le-a acordat o tot atât de mare atenție ca și formulării ipotezei și a sarcinilor cercetării. De regulă, experimentarea se face utilizând două grupe: una numită experimentală, iar cealaltă numită martor.

Este foarte important ca grupele sa fie reprezentative, să nu difere în ceea ce privește caracteristicile esențiale, de grupul din care au fost selectate.

Testarea inițială s-a efectuat în primul semestru, iar testarea finală în semestrul doi.

Cerințele fundamentale care au stat în fața procesului de instruire au fost:

asigurarea unei dezvoltari fizice armonioase;

consolidarea sanatatii tanarului organism in dezvoltare;

adaptarea si cresterea capacitatii generale a organismului la eforturi din ce in ce mai mari.

Din analiza valorilor, măsurătorilor antropometrice și funcționale, a datelor statistice rezultate în urma probelor de control ( testare inițială și finală) și conpetiții, rezultă următoarele:

un nivel bun al dezvoltării din punct de vedere morfo-funcțional.

Astfel:

valorile taliei și greutății sportivilor se încadrează în media valorilor normale pentru aceasta vârstă (conform precizărilor FRA);

valorile elasticității toracice (diferenta dintre evaluările perimetrului toracic în inspirație profundă și expirație forțată) și a capacității vitale ca indicatori generali ai funcționării cutiei toracice, sunt corespunzătoare pentru un efort orientat, îndeosebi în zona aerobă, având în vedere dirijarea atleților spre probele de semifond-fond.

Un grad mare de omogenitate al colectivului cercetat, cu o dispensie mică a valorilor individuale, în ceea ce privește nivelul de pregătire fizică generală și pregătirea fizică specială;

Un progres substanțial al valorilor rezultatelor obținute la probele de control finale, față de cele inițiale, precum și un salt calitativ al acestora în competițiile ce au avut loc pe parcursul anului.

Capitolul IV Rezultatele cercetării și interpretarea lor

4.1 Indicatorii morfo-funcționali folosiți în

studiu și rezultatele măsurătorilor efectuate

Indicatorii statisticii care atesta cele mentionate anterior:

coeficientul de variabilitate (CV) este mic, cu valori cuprinse între 3,53% si 6,50% la testarea inițială (doar o singură dată atingând valoarea de 12,41% la proba de control abdomen 30„) și între 3,47% și 8,03% la testarea finală, și se încadrează în limitele procentuale care indică tocmai gradul mare de omogenitate al colectivului cercetat atât în momentul testării inițiale, cât și în cel al testării finale;

abaterea standard (S) ale cărei valori sunt, de asemenea, mici, relevă un grad mic de împrăștiere și o distribuție echilibrată a valorilor individuale față de medie, tendința generală a valorilor individuale de a se apropia de valoarea centrală, la fiecare proba de control în parte, atât în momentul testării inițiale, cât și în cel al testării finale;

valoarea mediei aritmetice (X|) a rezultatelor obținute la probele de control ( testare inițială și finală) care au vizat nivelul de pregătire fizică generală și pregătire fizică specială (specifică), iese în evidență tendința de grupare a rezultatelor. Valoarea mediei aritmetice finale este superioară celei initiale, indicând un progres real al nivelului de pregătire generală ți specială a elevilor de clasa a VI-a .

Analizand separat grupa de fete, cât și cea de băieți, constatăm că ele prezintă aceleași caracteristici al colectivului grupei mixte (omogenitate și progres al nivelului de pregătire generală și specială) și se evidențiază că nu există deosebiri esențiale între fete și băieți:

atât grupa de fete, cât și cea de băieți se încadrează în aceeași limită ( categorie) de vârstă;

valoarea efortului (incarcaturii), respectiv volumul si intensitatea acestuia, nu a cunoscut diferențe între cele două grupe.

Urmărind evoluția rezultatelor obținute de grupă în acest an școlar, se sesizează o creștere valorică substanțială a acestora, caracterizată în timpi și locuri superioare obținute în competiții, comparativ cu anul competițional anterior.

Se constată o evoluție mai bună a fetelor la Campionatele Naționale în aer liber (pistă), atât în ceea ce privește locurile ocupate, timpii realizați în probele specifice, categoriilor lor de vârstă – 800m si 2000m – cât și participarea lor, ca număr, la finala Campionatului Național de Juniori III.

Astfel, din 12 fete au participat 10, iar din 12 băieți, nu au participat niciunul. Această diferență, apărută între fete și băieți, referitoare la participarea sau neparticiparea acestora la etapele intermediare – centralizată și la cea finală, poate fi explicată cu ajutorul următoarelor argumente:

deși rezultatele obținute de băieți de la o competiție la alta au înregistrat o evoluție ascendentă, ei nu au reușit să-și realizeze baremurile de participare pentru etapele centralizate, impuse de FRA la probele specifice categoriilor de vârstă: 800m, 3000m; la această vârstă, procesul de maturizare biologică la fete cunoaște un ritm mai rapid de dezvoltare decât la băieți, ele prezentând indici mai mari de rezistență și chiar de forță, adaptându-se mai bine la eforturile de rezistență decât băieții; intervenția factorului subiectiv: atitudinea, angrenarea la efort, motivația.

Din cele expuse mai sus rezultă că în pregătirea atleților aflați în cercetare s-a folosit o metodologie de pregătire corespunzătoare, în concordanță cu caracteristicile fiziologice și psihologice.

În concluzie, valențele pregătirii fizice generale și pregătirii fizice specifice diferă în funcție de perioada de pregătire. Astfel că, în perioada pregătitoare, ponderea pregătirii fizice generale este mai mare, în perioada precompetițională și competițională, ponderea pregătirii fizice generale scade, dar nu dispare din cadrul antrenamentelor.

În ceea ce privește ponderea pregătirii fizice specifice din cadrul antrenamentului, aceasta va crește direct proporțional cu apropierea evaluarii sau a concursului.

Analiza rezultatelor obținute:

Modele de cicluri săptămânale

TABEL Dinamica principalilor indicatori ai efortului(volum si intensitate) in ciclul anual de antrenament(procentaj)

Ciclul saptamanal nr.2.-PPT etapa nr.1

L. 6km alergare durată, t.5 min/km

M. 6km alergare teren variat t.5min/km

M. 6km alergare durată, t.5mi/km

J. 6km alergare teren variat, t.5min/km

V. 6km alergare teren variat, t.5min.km

S. D. liber

Ciclul saptămânal nr.13.-PPT etapa nr.4.

L. 10 km alergare durată, t.4`.40„/km

M. 8km Fartlek 5` alergare tempo uniform +200m alergare lansată

M. 8km alergare tempo uniform

2km –t.5min/km

3km – t.4`50„/km

3km –t.4`.40„/km

J. 8km alergare pe șosea,t.4`.40„/km

V. 8km alergare teren variat, t.4`50„/km

S. D. liber.

4.2.Probele de control folosite în studiu și rezultatele obținute

Alergare viteza 50m: atât pentru fete, cât și pentru băieți, s-a executat cu start din picioare, cronometrat de la prima mișcare. Rezultatul se înregistrează în secunde și în zecimi de secunde.

Săritura în lungime fără elan, este comună ambelor sexe, se permite o singură pendulare a brațelor pentru elan, se execută două încercări și se înregistrează cea mai bună săritură.

Se măsoară distanța de la vârful picioarelor (poziția de plecare) până la călcâie (poziția de aterizare).

Suprafața pe care se execută săritura trebuie să fie netedă, nealunecoasă. Se sare desculț sau cu pantofi de tenis. Rezultatul se înregistrează în centimetri.

Alergare de rezistență (300 m, 600 m, 1000 m, test Cooper 6’).

Toate distanțele se aleargă o singură dată. Se aleargă pe teren plat, contra cronometru, în pantofi cu cuie. Se pleacă cu start din picioare, iar rezultatul se exprimă în minute și secunde.

Ridicări de trunchi din culcat.

Executantul se se află inițial culcat pe spate, cu mâinile la ceafă, coatele pe saltea, genunchii îndoiți, tălpile pe saltea, vârful picioarelor fiind sprijinite pe scară fixă (sau sprijinite de un coleg).

La semnal, executantul ridică trunchiul la verticală, în poziție șezând, atingând genunchii cu coatele după care revine în poziția inițiala pentru a repeta execuția. Se rețin ca execuții corecte numai acelea în care nu s-au atins genunchii cu coatele la ridicare în poziția șezând și salteaua la revenirea în poziția culcat. Rezultatul se exprimă în număr de exerciții pe parcursul a 30 de secunde.

Alergare viteză 50 m: atât pentru fete, cât și pentru băieți, s-a executat cu start din picioare, cronometrat de la prima mișcare. Rezultatul se înregistrează în secunde și în zecimi de secunde.

Săritura în lungime fără elan, este comună ambelor sexe, se permite o singură pendulare a brațelor pentru elan, se execută două încercări și se înregistrează cea mai bună săritură.

Se măsoară distanța de la vârful picioarelor (poziția plecare) până la călcâie (poziția de aterizare).

Suprafața pe care se execută săritura trebuie să fie netedă, nealunecoasă. Se sare desculț sau cu pantofi de tenis. Rezultatul se înregistrează în centimetri.

Alergare de rezistență (300m,600m,1000m,test Cooper 6’).

Toate distanțele se aleargă o singură dată. Se aleargă pe teren plat, contra cronometru, în pantofi cu cuie. Se pleacă cu start din picioare, iar rezultatul se exprimă în minute și secunde.

Ridicări de trunchi din culcat.

Executantul se se află inițial culcat pe spate, cu mâinile la ceafă, coatele pe saltea, genunchii îndoiți, tălpile pe saltea, vârful picioarelor fiind sprijinite pe scară fixă (sau sprijinite de un coleg). La semnal, executantul ridică trunchiul la verticală, în poziție șezând, atingând genunchii cu coatele după care revine în poziția inițială pentru a repeta execuția. Se rețin ca execuții corecte numai acelea în care nu s-au atins genunchii cu coatele la ridicare în poziția șezând și salteaua la revenirea în poziția culcat. Rezultatul se exprimă în număr de exerciții pe parcursul a 30 de secunde.

4.3. Prelucrarea datelor obținute și interpretarea lor

Principalii indicatori statistici la probele de control – testare inițială și finală

1.Grupă mixtă.

2.Grupă fete.

3.Grupă băieți.

În funcție de experiențele practice și de constatările studiilor științifice, se consideră că:

pauzele de refacere dintre repetări se aleg și stabilesc în funcție de gradul de pregătire și durata exercițiului, dar și de intensitatea acestuia astfel încât să se producă o revenire totală când sunt folosite exerciții de durată mai lungă și o revenire incompletă când sunt folosite exerciții de durată mai scurtă;

pauzele prea lungi realizează lichidarea datoriei de oxigen dar și estomparea excitației pe scoarța cerebrală;

durata pauzei va fi stabilită ținând cont de cele două aspecte deosebit de importante pentru efectuarea exercițiilor cu viteză maximă și anume îngreuiere și număr de repetări. Efectuarea următoarei repetări se realizează în timpul de manifestare a excitabilității optime ceea ce înseamnă că pauza nu va fi prea lungă. Pauza va dura atâta timp cât să asigure restabilirea parțială a funcțiilor vegetative, legate de datoria de oxigen, în proporție de 95 %. Este indicată folosirea unei pauze active (de preferință mers ușor), în care se execută exerciții ce folosesc aceleași grupe musculare într-o execuție lentă, care să mențină o excitabilitate crescută a sistemului nervos central.

Durata pauzei depinde în principal de posibilitățile de revenire ale fiecărui elev în parte, dar și de ceea ce se urmărește să se realizeze în fiecare antrenament.

Obiectivele generale ale procesului instructiv atinse au fost:

pregătirea fizică generală și specifică probelor de concurs, folosind metode și mijloace din atletism;

formarea și consolidarea deprinderilor motrice de bază din atletism, în strictă concordanță cu dezvoltarea calităților motrice de bază, folosind cu precădere mijloacele din școala alergării, aruncării și săriturii;

ridicarea capacității de performanță la probele cuprinse în calendarul competițional al vârstei respective;

dezvoltarea calităților morale și de voință.

Pentru verificarea nivelului de pregătire fizică generală și al pregătirii fizice specifice și implicit al calităților motrice, am utilizat un număr de șapte probe care au vizat atât pregătirea generală, cât și cea specifică. De asemenea, tot pentru verificarea nivelului de pregătire am luat în calcul rezultatele obținute la diferite competiții, inclusiv în planul anual competițional.

Cercetarea a fost organizată în cadrul activității didactice și a constituit un procedeu de activizare a elevului pe multiple planuri, modelându-i strategii de gândire într-o mai mare măsură decât cea obținută printr-o simplă activitate de predare.

În cadrul cercetării s-a plecat de la obiectivele cadru și de referință ale programei școlare, pe baza cărora s-a redactat o listă a obiectivelor operaționale pe capitole. În funcție de acestea au fost fixați itemii în vederea realizării unuia din scopurile de bază ale învățării eficiente – acela de a asigura tuturor elevilor cel puțin performanța minimă acceptabilă care, odată atinsă, permite elevului să treacă la activitatea imediat superioară.

Metodele folosite în decursul cercetării au fost: metoda observației, experimentul pedagogic, metoda convorbirii, analiza psihologică a rezultatelor activității, testele docimologice.

Metoda observației este utilizată frecvent în școală deoarece, atât observația spontană sau pasivă, cât și cea științifică sau provocată, oferă acumularea unui material bogat,furnizând date care privesc comportarea elevilor la lecții, în recreații, în activitățile extracurriculare și în famile. Interesul cadrului didactic este de a descoperi conduita elevilor în timpul unor teme impuse, modul de lucru, îndemânarea, conștiinciozitatea, perseverența, inițiativa.

Această metodă a furnizat date referitoare la unele particularități psihice implicate în activitatea de învățare școlară, capacitatea de percepere, spiritul de observație, posibilitatea de reactualizare a cunoștințelor, reprezentărilor, reacția elevului la întrebările adresate, gradul de concentrare a atenției, rapiditatea și spontaneitatea răspunsurilor, caracteristici ale limbajului, nivelul formării unor deprinderi, prezența sau absența unor deprinderi, prezența sau absența unor înclinații, aptitudini, reacții față de succes sau eșec.

Observația s-a derulat în situații cât mai variate, datele obținute fiind consemnate fără a atrage atenția elevilor și fiind corelate cu cele furnizate de alte metode.

Prin această metodă am putut afla despre înclinațiile unor elevi spre artele plastice, despre gradul ridicat de emotivitate și manifestările timide ale unei eleve în timpul pauzelor și pe de altă parte, despre temperamentul exteriorizat al unui elev și despre aptitudinile de comunicare ale altor elevi.

Experimentul pedagogic produce datele raționamentului experimental. L-am folosit mai întâi în verificarea ipotezei, deci am parcurs faza pregătitoare experimentului.

Următoarea etapă de efectuare a constat în desfășurarea propriu-zisă a acestuia, în cazul de față îmbunătățirea performanțelor școlare prin utilizarea metodelor moderne, activ – participative de învățare, precum și a muncii diferențiate la clasă. Etapa finală, de evaluare, înregistrează și măsoară rezultatele experimentului, stabilind diferențele între datele înregistrate și cele consemnate în finalul experimentului.

Metoda convorbirii a fost utilizată atât pentru obținerea unor informații din partea elevilor, cât și a părinților, a medicului de familie sau a altor cunoștințe apropiate lor. Astfel, am făcut constatări referitoare la interesele și aspirațiile copiilor, la particularitățile temperamentale, aptitudinile caracteriale, inteligență generală, la climatul familial, regimul zilnic al elevului, starea sănătății, pasiuni.

Confruntând materialul obținut cu datele furnizate de celelalte metode, convorbirea contribuie la realizarea portretului psihologic al personalității elevului, ajută la luarea unor măsuri eficiente de înlăturare sau prevenire a unui eșec, favorizând obținerea performanțelor școlare.

Analiza psihologică a rezultatelor/produselor activității ne informează asupra unor aspecte mai greu de sesizat prin alte metode. Prin produs al activității înțelegem orice produs material care încheie o activitate desfășurată de copil. La matematică aceste produse pot fi: caietele de teme, fișele de evaluare, desenele.

Datele culese cu ajutorul acestei metode au fost analizate pentru desprinderea unor aprecieri și estimări asupra individualității copilului, a comportamentului său, a înclinațiilor și intereselor acestuia.

Am remarcat că unii elevi își efectuează temele cu o foarte mare atenție, fiind preocupați nu numai de corectitudinea rezolvării sarcinilor, ci și de aspectul estetic al caietelor. Totodată, am observant înclinarea spre rezolvarea de probleme a unor elevi și spre alcătuirea și completarea de tabele a altora.

Testele docimologice oferă informații asupra fenomenului investigat. Aplicate periodic în cadrul orelor de limba și literatura română, dar și la alte obiecte, au făcut cunoscut nivelul de cunoștințe, priceperi, deprinderi și gradul de dezvoltare a capacității intelectuale.

Ele au fost concepute în corelație cu obiectivele operaționale stabilite, cuprinzând seturi de itemi prin care am urmărit înregistrarea și evaluarea performanțelor școlare, iar rezultatele obținute au fost interpretate, consemnate, apoi sistematizate în tabele centralizate, grafice, histograme, diagrame areolare, ajutând la interpretarea datelor.

Tehnologia asupra căreia am optat în acest experiment a fost evaluată din punctul meu de vedere ca fiind componenta de bază a feed-back-ului. Ca instrumente am folosit probe de evaluare curentă și sumativă, fișe de lucru, toate diferențiate în funcție de particularitățile clasei de elevi.

Etapa constatativă (01. 09. 2016 – 31. 10. 2017): La începutul anului școlar 2016 – 2017, imediat după perioada de recapitulare și reactualizare a cunoștințelor dobândite în clasa a cincea, am aplicat un test de evaluare inițială.

Rezultatele obținute au oferit posibilitatea constituirii grupelor de nivel, precum și primele date complete pentru alegerea strategiilor de lucru în etapa imediat următoare. Totodată, acestea reprezintă primele date folosite în analiza rezultatelor cercetării, făcând comparație între acestea ca punct de plecare și cele de la testele de post – învățare, comparație ce va confirma sau infirma ipoteza de lucru.

Performanțele obținute de elevi în activitatea școlară reprezintă un răspuns la metodele didactice utilizate de învățător pentru a realiza o instruire diferențiată și personalizată.

Metodele moderne interactive au menirea de a fi un instrument important, care să permită trecerea din planul „design-ului instrucțional” într-unul complex, al acțiunii de predare. Acestea ridică gradul de interes din partea elevilor în ceea ce privește participarea activă la lecție, stimulând elevii în realizarea unor judecăți aprofundate, fundamentale, respectiv în înțelegerea conținuturilor și aplicarea lor în viața reală.

Învățătorul trebuie să fie capabil de a utiliza o anumită metodă modernă activizatoare la o anumită lecție și la momentul potrivit din cadrul orei, urmărind participarea activă a elevilor pe parcursul întregii lecții. Pentru aceasta, cadrul didactic trebuie să dețină competențe cognitive, dar și metodologice.

S-a constatat că implicarea activă a elevilor în procesul predării-învățării are consecințe directe atât în planul dezvoltării proceselor intelectuale (gândirea creatoare, operativitatea gândirii analiză, sinteza, comparația, generalizarea, spiritul de observație, imaginația, memoria logică…), precum și al celor motivațional-afectiv-volitive (motivația intrinsecă, calitățile voinței, emoții superioare, intelectuale).

Totodată avem în vedere valențele metodelor activ-participative în planul formării și dezvoltării unor capacități și competențe de comunicare și relaționare psihosociale (sociabilitatea, spiritul de echipă, inteligența emoțională, capacități de autocunoaștere și autoevaluare).

CONCLUZII

Din desfășurarea experimentului și analiza dinamicii efortului în ciclul anual de antrenement se desprind următoarele:

Creșterea capacității de efort aerob, mixt, aenorob, cerința de prim ordin în creșterea performanțelor în probele de semifond, este posibilă numai în măsura în care efortul fizic este dirijat corect, sistematic și continuu, raportul dintre ele trei tipuri de efort căpătând proporții diferite în funcție de eșalonul de elevi-atleți cu care se lucrează;

O condiție esențială în realizarea performanței în semifond-fond o reprezintă unitatea procesului de pregătire, evitarea întreruperilor și șocurilor în utilizarea principalilor indicatori în pregătire;

Creșterea gradată a eforturilor prin mărirea volumului și complexității solicitării;

Mărirea volumului de antrenament este justificată de faptul că un efort bazat pe cantitate trebuie să preceadă unui efort bazat pe cantitate, ceea ce fixează și consolidează îmbunătățirile obținute, permițând desfășurarea în continuare, a unor eforturi intense, ceea ce va duce la creșterea rezultatelor sportive. Creșterea rezultatelor sportive se va face ținându-se cont de următoarele:

efectuarea antrenamentelor pe tot parcursul anului

cresterea numărului de antrenamente pe săptămână, de la patru la cinci;

creșterea volumului de alergare în cadrul fiecărei lecții și ciclu de antrenament;

mărirea volumului de exerciții de pregătire generală prin: volum sporit de exerciții speciale executate în plat și în pantă, alergare în pantă, lucru în circuit la sfârșitul fiecărei lecții de antrenament, pe tot parcursul anului.

pregătirea juniorilor să îmbrace aspectul dezvoltării multilaterale prin aprofundarea pregătirii fizice generale, urmărind obținerea unui nivel ridicat al capacității de efort aerob, a tuturor calităților motrice de bază, având în vedere că acestea devin elemente condiționale în realizarea pregătirii fizice specifice.

RECOMANDĂRI

Pentru ca un elev de clasa a VI-a, precum și un atlet, în general, să dea randament, atât în antrenament cât și în competiții, trebuie neapărat să luăm în calcul ponderea pregătirii fizice generale și a pregătirii fizice specifice din cadrul pregătirii sportivilor.

Unul din scopurile principale ale pregătirii fizice generale va fi perfecționarea tehnicii de alergare, deoarece acest lucru permite execuția economică, rațională și eficientă a unei mișcări, favorizând astfel cea mai bună utilizare a calităților alergătorului și a condițiilor externe.

BIBLIOGRAFIE

Alexe, Nicu, Antrenamentul sportiv modern, București, Editura Editis, 1993

Alexe Nicu și colectiv – Terminologia educației fizice și sportului, București, Editura Stadion, București, 1974.

Ardelean Tiberiu – Particularitățile dezvoltării calităților motrice în atletism, Centrul de multiplicare I.E.F.S., 1990

Badiu Toma, Mereuță Claudiu – Teoria și metodica educației fizice și sportului – Culegere de teste, Editura Evrika, Brăila, 1998

Badiu Toma, Mereuță Claudiu, Talaghir Laurențiu Gabriel – Metodica educației fizice a tinerei generații, Editura Mongabit, Galați, 2000.

Bota, Aura, Teoria activităților motrice, București, Editura Didactică și pedagogică, R.A., 1996,

Bompa O. Tudor – Dezvoltarea calităților biomotrice, M.T.S., Școala Națională de Antrenori, C.N.F.P.A., Editura EX PONTO, București, 2001.

Bontaș Ioan – Pedagogie. Ediție revăzută și completată, Editura ALL, București, 1995

Cârstea Gheorghe – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universul, București, 1993

Cârstea, Gh., Teoria și metodica Educației Fizice și Sportului, București,

Cârstea Gheorghe (coordonator) – Metodica educației fizice. Îndrumar pentru lucrările practice, M.Î., A.N.E.F.S., București, 1995.

Cârstea Gheorghe – Educația fizică. Teoria și bazele metodicii, M.Î., A.N.E.F.S., București, 1997

Demeter, Andrei, Bazele fiziologice și biochimice ale calităților motrice, București, Editura Sport-Turism, 1972

Dragnea, Adrian, Teoria edicației fizice și sportului, București, Editura Cartea Școlii, 2000, Editura AN-DA, 2000;

Dragnea, Adrian , Teoria și metodica dezvoltării activităților motrice, București, Editura ANEFS, 1999;

Dumitru, Gheorghe, Fiziologia educației fizice și sportului, Constanța, Editura Ovidius University Press, 1998.

Firea, Elena , Metodica educației fizice școlare, București, vol. I, I.E.F.S., 1984;

Gîrleanu Dumitru – Atletism, Universitatea Ecologică, București, 2000.

Ivan Corina – Atletism. Curs pentru master și activități de timp liber, UNEFS, București, 2013.

Jinga Ioan, Istrate Elana (coordonatori) – Manual de pedagogie, Editura ALL EDUCAȚIONAL, București, 2001

Manno, Renato, Bazele antrenamentului sportiv, București, Editura Plumb, C.C.P.S., 1996;

Piaget, Jean, Psihologie și pedagogie, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1972,

Puleo, Joe, Milroy Patrick, anatomia alergării, București, Editura Lifestyle, 2016

Radu, Liliana- Elisabeta, Influența atletismului asupra posturii corporale. Probe de semifond- fond la juniori II, Editura Universitatea Al I. Cuza Iași, 2015

Rață, Gloria, Didactica educației fizice și sportului, Bacău, Editura Alma Mater, 2004

Stoica Marius – Capacitățile motrice în atletism, Editura Printech, 2000;

Șiclovan, Ion, Teoria educatiei fizice si sportului, București, Editura Stadion, 1972

Zațiorschi, V. M. , Calitățile fizice ale sportivului (traducere), Editura C.N.E.F.S., București, 1968

Ghid metodologic de aplicare a programei de educație fizică și sport. Îvățământ gimnazial, M.E.C., Consiliul Național Pentru Curriculum, București, 2001

Sistemul Național Școlar de Evaluare la Disciplina Educație Fizică și Sport, M.E.N., S.N.E.E., București, 1999.