Studiu Experimental Privind Nivelul Pregatirii Organismului Pentru Efort In Lectia de Educatie Fizica la Elevii de Clasa a Vii a

CUPRINS

Capitolul I. Problematica lucrării

1.1 Introducere……………………………………………………………………………….5

1.2 Actualitatea și importanța temei…………………………………………….…………11

1.3 Motivarea alegerii temei……………………………………………………….………12

Capitolul II. Partea fundamentală a lucrării

2.1 Aspecte esentiale ale educației fizice……………………………………………………..13

2.1.1 Subcapitolele educației fizice…………………………………………………13

2.1.2 Funcțiile educației fizice………………………………………………………..17

2.1.3 Obiectivele educației fizice…………………………………………………….18

2.2 Caracterizarea lecției de educație fizică………………………………………………..18

2.2.1 Tipoligia lecției de educație fizică……………………………………………18

2.2.2 Structura lecției de educație fizicț ……………………………………………19

2.2.3 Statutul, rolul și relația cu elevul a profesorului de educație fizică…………..22

2.3 Încălzirea…………………………………………………………………………………23

2.3.1 Metode de încălzire……………………………………………………….…23

2.3.2 Încălzirea generală………………………………………………………….…24

2.3.3 Încălzirea specifică………………………………………………………….…28

2.4 Efortul…………………………………………………………………………………………………………..31

2.4.1 Tipurile de efort…………………………………………………………………….32

2.4.2 Clasificarea efortului…………………………………………………….……33

2.4.3 Revenirea după efort ……………………………………………..…….……38

2.5 Particulatirați fiziologice și anatomice la copiii de vârstă pubertină……………………40

2.5.1 Sistemul Osos …………………………………………………………….……41

2.5.2 Sistemul nervos și analizatorii ……………………………..………………44

2.5.3 Sistemul muscular ………………………………………………..…………45

2.5.4 Evoluția vegetativă din perioada pubertină …………………..…………….46

2.5.5 Aparatul cardiovascular ……………………………………………………..…47

2.5.6 Aparatul repsirator ………………………………………………….…………49

Capitolul III. Studiul asupra titlului lucrarii

3.1 Ipoteza cercetării…………………………………………………………………..…54

3.2 Desfășurarea cercetării……………………………………………………………….54

3.2.1 Locul, perioada, subiecții si materialele folosite…………………………..54

3.2.2 Etapele realizarii cercetarii…………………………………………………56

3.3 Metode și tehnici de cercetare……………………………………………………….57

3.3.1 Măsurători și testări………………………………………………………..64

3.3.2 Indici statistici folosiți……………………………………………………..64

3.4 Mijloace folosite in cadrul experimentului…………………………………………..65

3.4.1 Structuri de exerciții utilizate………………………………………………65

3.4.2 Planul activitații desfîășurate………………………………………………72

Capitolul IV. Prelucrarea statistica a datelor

4.1 Analiza și reprezentarea grafică a rezultatelor măsurătorilor antropometrice……….81

4.2 Analiza și reprezentarea grafică a rezultatelor probelor……………………………..85

CONCLUZII SI PROPUNERI…………………………………………………………………..89

ANEXE…………………………………………………………………………………………..90

BIBLIOGRAFIE

Capitolul I. Problematica lucrării

Introducere

Această lucrare își propune să prezinte aspectele legate atât de încălzirea generală cât și de cea specifică în lecția de educație fizică.

Încălzirea, dealtfel că orice lucru nou care apare, a fost ușor adoptată și repede de către sportive, dar nu numai. Încălzirea a fost adoptată de asemenea de către medici, biologi sau antrenori. La început încălzirea a fost considenara neimpotanta deoarece se consideră că această consumă energie, nu îmbunătățește randamentu, nici performanță și de asemenea nu rezolva problema traumatismelor musculare și a ligamentelor care apăreau în timpul competițiilor sau a antrenamentelor. După ce încălzirea a fost pusă în practică, această a fost adoptată deoarece s-a constatat faptul că lipsa încălzirii la competiții sau antrenamente a dus la abandon, randament slab, întinderi musculare, rupturi musculare și de ligament,sufocare, dar și slăbiciunea organismului. De asemenea s-a văzut un randament crescut în urmă încălzirii.

Însă nu toți au fost convinși de importantă încălzirii. La aproximativ 36 de ani de la apariția ei oficială, unii încercau încă să îi scadă din importantă, Fapt datorat sprinterilor americani mari favorite la proba de 100m, care au utilizat o încălzire superficială, bazată doar pe niște mișcări de întindere asemănătoare cu cee ace numim noi azi stretching, dar și un fel de meditație asemănătoare cu încălzirea mentală din zilele noastre.

Educația fizică este o activitate complexă ce include și exerciții fizice. Așadar originea educației fizice trebuie studiată și din prisma originii exercițiilor fizice, de asemenea exercițiile fizice pe scară dezvoltării socieatii omenești sunt primele apărute. Până să se ajungă la o formă de educație fizică organizată, această a avut parte de o dezvoltare continuă.

Condițiile grele de trăi ale omului primitive l-au obligat să își îndrepte atenția spre modalități de îmbunătățire a traiului. Dezvoltarea omului și trecerea acestuia la bipedie au facilitate anumite schimbări din punct de vedere morfofunctional, care mai târziu au ajutat la dezvoltarea educației fizice.

Aruncarea, alergarea, săritură și cățărarea erau exerciții necesare pentru supraviețuirea omului, aruncarea fiind exercițiul care a fost perfecționat prima dată. Aruncarea este deasemenea un exercițiu specific omului care îi permite confruntări de la distanță, fie pentru vânătoare, fie pentru război. Până să se descopere anumite modalități mecanice de aruncare, omul a fost obligat să își folosească doar forță mușchilor proprii.

Jocuirle au fost una din formele de practicare a exercițiilor fizice, fiind o caracteristică a populației tinere. Mișcări specific muncii sau războiului erau folosite în jocuri de către părinții pentru ai pregăti pe cei tineri. Jocurile însă nu imitau doar muncă sau războiul, acestea imitau și vânătoarea. Jocurile au suferit și ele evoluții ajungându-se să se folosească și anumite obiecte cum ar fi mingile sau bastoanele.

O altă formă de practicare a exercițiilor fizice în această perioada erau dansurile. Aceste dansuri erau o creație populară și se bazau pe simțul ritmului. Dansurile la început imitau mișcări pe care oamenii le executau în timpul muncii sau războiului, iar mai apoi au ilistrat trăiri sau sentimente.

Atitudinea egiptenilor față de educația fizică este ilustrată în anumite sculpturi precum Regele Micermas și numitul Hosi care erau considerate “adevărate prototipuri de forță musculară” după cum afirmă Hanțiu. I. (1997) . Frescele de la Beni Hassan datează din perioada Regatului mijlociu ( 2000 – 1.550 I.Ch) și ilustrează multe scene de practicare a exercițiilor fizice. În aceste fresce era prezentată o scenă de lupta cu peste 120 de ilustrări successive, de unde ne putem da seama că persoană care le-a pictat era un bun cunoscător al tehnicii de lupta, unele din procedeele întâlnite în aceste imagini le regăsim utilizate și în zilele noastre.

În perioada regatului noi ( 1.550 – 1.000 I.Ch ) apar influențele grecești, iar educația ocupă un loc foarte important în cadrul societății egiptene. Familiile aristocrate dorind că pregătirea copiilor să se axeze spre meseria de scrib- funcționar. Acest sistem oferă o poziție privilegiată exercițiilor fizice care sunt învățate în școală.

În această perioada avem reprezentări artistice în care sunt illustrate aproape toate formele de exercițiu fizic: gimnastică, jocurile, atletismul, sporturile de lupta etc. Exercițiile de gimnastică analitică ocupă un loc aparte și cuprind mișcări de ridicare a brațelor și picioarelor, extensii ale picioarelor din diferite poziții.

Educația juca un rol important la perși, educația fizică împreună cu vânătoarea aveau de asemenea un rol important. Educația începea încă de la naștere și se continuă până la vârstă de 16-17 ani când copilul devenea efeb. Pregătirea constă în trezirea de dimineață combinată cu exerciții de marș și alergare în condiții de temperature ridicate sau scăzute. Călăria, trasul cu arcul și aruncarea lancei nu erau doar exerciții pentru pregătirea de vânătoare, dar și o modalitate de a-I pregăti pe nobili pentru război. Unul dintre sporturile care se practică și în zilele noastre este poloul călare. Există informații despre acest sport cum că ari fi fost practicat de perși încă din acea perioada.

Hindușii erau un popor care avea preocupări legate de educația fizică. Țelurile vieții lor erau îndatorirea față de familie, comunitate și patrie, dar de asemenea și câștigarea gloriei sau a anumitor bunuri material. Așadar educația lor era axată pe câștigarea acestor virtuți fundamentale. Exercițiile fizice erau cele care le ofereau acestora pregătirea pentru obținerea acestor virtuți.

Chinezii erau un popor ce puneau mare accent pe educație.Primele forme de educație erau celel primate de la părinții și acestea erau cunoașterea numerelor, a punctelor cardinal și a regulilor de conduit și politețe. Educația este continuată în școală unde se învață matematică, muzică, scrierea, cărțile religioase și literature și dansul. Trasul cu arcul, scrima sau condusul carelor erau activități ce erau învățate între 15 și 19 ani. Pe lângă trasul cu arcul, scrima, dansul sau condusul carelor mai existau și alte forme de practicare a exercițiilor fizice cum ar fi lupta cu pumnul, aruncarea cu piatră sau lupta.

Japonezii erau un popor cu diverse forme de practicare a exercițiilor fizice, însă aceștia aveau 4 forme considerate mult mai importante că restul, iar aceste forme erau : sumo, kendo, judo și kyodo.

Sumo ( sau lupta corporală ) era la început un privilegiu pentru samurai, sau un spectacol pentru curtea imperial. Sumo-ul a ajuns să fie un sport practicat nu doar de samurai, dar și de oamenii din popor, iar mai târziu a devenit un sport petru profesionesti care în ruma unoei alimentații corespunzătoare și al unui antrenament specific ajungeau să atingă greutăți enorme.

Kendo ( sau scrima cu bastoanele ) era o formă de exercițiu fizic considerate că un dans și care avea efecte educative atât asupra minții cât și asupra corpului. Kendo constă într-o lupta între 2 condurenti protejați de un echipament specific. Loviturile la cap, la brațul drept și în părțile laterale ale corpului erau sngurele premise.

Judo ( sau jiu-jitsu ) este o lupta de apărare fără arme care demonstra că superioritatea din punct de vedere fizic putea fi obținută și prin studierea adversarului sau inteligență. Judo-ul necesită anumite tehnici și iuțeala în executarea acestora. Se foloseau tehnici de apucare, trântire, torsiune sau lovire care trebuiau să provoace dureri mari care să oblige adversarul să întrerupă lupta.

Kyodo ( sau trasul cu arcul ) se consideră un exercițiu important pentru educarea tinerei generații. De asemenea important se consideră faptul că atenția trebuia să se pune pe poziția propriului corp și nu pe țintă înșine. Arcul japonez prezența 3 curburi, una mare la mijloc și alte 2 mai mici în lateral și avea o lungime de 1.50m

Exercițiile fizice la români au întâlnit 2 perioade. Prima perioada este perioada specific română unde accentual în educație se punea doar pe pregătirea militară, iar cea de a două perioada era perioada influențelor grecești, unde exercițiile fizice erau inspirate din gimnastică grecilor, dar numai în măsură în ace acestea puteau fi folosite în scop military. Câmpul lui Marte era un teren de pregătire militară aflat în apropierea Romei. Aici se practicau exerciții de marș, alergări, exerciții pentru îndemânare și pentru rapiditate, exerciții pentru trageri cu arcul, calorie etc.

Jocurile publice au reprezntat cea mai importantă formă de manifestare a exercițiilor fizice la români, însă, în comparative cu jocurile publice de la grecu acestea se aflau într-o stare de declin. Aceste jocuri aveau un character doar de spectacol.

O formă a jocurilor publice erau jocurile de circ. Aceste jocuri de circ reprezentau curse de cai și erau foarte appreciate de către români. Locurile de desfășurare ale acestor curse de cai erau special amenajate.

O altă formă a jocurilor publice erau jocurile de amfiteatre care erau un fel de jorui atletice de la greci numai că într-o stare de deformare, românii dându-e alte formă și total alt scop acestor jocuri.

Există multe documente care atestă și arată practicarea și locul pe care îl avea exercițiul fizic în grecia. Legendă argonautilorsi poemele homerice erau unele documente care atestau practicarea exercițiilor fizice.

Legendă argonauților era o poveste a expediții lui Jason cu corabia să Argo. Povestind despre expediție arutorul ne spune că ajunși pe o anumită insula din Marea Egee argonautii se întrec în jocuri, Jason rasplatondu-I cu premii. Aceștia se întreceau în jocuri de palestre și stadion cum ar fi trasul cu arcul, pugilatul etc.

În Poemele homerice găsim anumite pasaje care fac referire la practicarea exercițiilor fizice. În Illiada este descrisă înmormântarea lui Patrocle, iar un număr important al ritualului de înmormântare erau exercițiile fizice. Au avut loc întreceri de care, lupte libere sau alergări. De asemenea sunt descries și alte întreceri cum ari fi aruncatul discului și al suliței sau trasul cu arcul.

Cetățile antice grecești aveau modalități diferite de interpretare a educației. Atenienii erau de părere că educația militară nu era suficientă în timp ce spartanii considereau această pregătire militară că fiind cea mai importantă. La atenieni educația se făcea după posibilitățile material, dar de asemenea și după aspirațiile fiecăruia. Educația militară ocupă locul cel mia important în societate împreună cu educația intelectuală.

Educația fizică avea un rol important. Între 14-18 ani se punea mare accent pe gimnastică. Gimnastică executată cu corpul complet gol în instituții ce purtau numele de palestre. Pedotribii erau niște personae specializate în predarea gimnasticii. O categorie de specialist apărută mai târziu erau gimnaștii, aceștia pe lângă cunoștințele de educație fizică, mai aveau și cunoștințe de medicină și însoțeau altetii la întreceri și le dirijeau antrenamentele.

Educația tinerelor generații era făcută în așa fel încât să își îndeplinească îndatoririle față de societate. Efebii patricienilor bogați intrau în rândul cavaleriei în tem ce ceilalți deveneau hosplites. Examenul pentru intrarea în efebie era unul foarte riguros. Pregătirea fizică a efebilor era urmate de participarea la lecțiile retorilor și a filozofilor. Școlile purtau denumirile de gimnazii și palestre, acestea putând fi private sau de stat.

Gimnastică, orchestrica și agonistică erau cele 3 forme de practicare a exercițiilor fizice la greci. Fiecare dintre aceste forme urmăreau alt scop. Gimnastică era cea care urmarea dezvoltarea omului prin intermediul exercițiilor fizice. Orchestica era formă de exerciții fizice care se folosea de dans și muzică pentru a formă ținută, în timp ce agonistică era formă prin care se inarea voință și caracterul oamenilor vu ajutorul întrecerilor.

Jocurile Olimpice erau organizate la fiecare 4 ani cu o durata de 5 zile. Lăcașul jocurilor Olimpice era considerate Olimpia[7]. Primul câștigător al acestor întreceri a fost korebos în anul 776 I.Ch la alergare. Antrenamentul sportivilor participant era lung și chinuitor, iar admiterea la aceste jocuri era făcută în baza unor reguli foarte stricte. Existau de asemenea și niște criterii de selecție ale sportivilor. Sportivii erau aleși în funcție de : etnie, moral, tehnic și social. Femeilor le era interzisă participarea la Jocurile Olimpice, chiar și că spectator, scclavilor fiindu-le și lor interzisă participarea. Concurenții care erau admiși erau supuși antrenamentelor sub supravegherea gimnaștilor, antrenamente extrem de dificile care durau 10 luni, ultima luna înainte de competitive fiind petrecută într-un oraș numit Eliș, unde concurenții erau supuși unor testări pentru a fi repartizați pe categorii

Începutul Jocurilor Olimpice era marcat de ceremonialuri și solemnități. Jocurile începeau prin probele de întrecere. Helanodikes erau magistrații ce se ocupau de organizarea serbărilor și conducerea Jocurilor. De asemenea ei judecau rezultatele și decernau premiile.

În prima zi de competitive aveau loc depunerile de jurăminte în altarul lui Zeus.

În următoarele 3 zile aveau loc întrecerile propriu zise, care începeau prin proba pentatlonului, adică alergările, săriturile, aruncările, lupta, pugilatul și pancrațiul , urmat de hipodrom, adcica cursele de cai și care. Învingătorii erau premiați cu ramură de măslin, în timp ce în cea de a 5 a zi erau oferite premiile învingătorilor în Altis în urmă unei ceremonii. Învingătorii primeau denumirea de olimpionikes. De asemenea pentru triumful lor aceștia mai primeau și titlul de semizei.

Descoperirile arheologice din zona Transilvaniei, conțin obiecte care ne atestă practicarea exercițiilor fizice în această zona. Popoarele din bazinul carpato-dunărean au fost primele popoare care au polosit patinele în această zona. Au fost descoperite oase încă din epoca focului a căror formă ne arată că această erau utilizate pentru a patina pe gheață. Mai există și alte descoperiri care atestă ritualuri legate de dansuri de vânătoare în zona Gumelnita și Buda

Bătălia împotriva cavalerilor teutoni ne arată capatitatile de lupta ale cetățenilor moldoveni printer care precizia în tragerea cu arcul și aruncarea suliței, dar și rapiditate în lupta cu sabia.

În țară noastră aveau loc întreceri de aruncare a buzduganulu, tras cu arcul sau de trântă, iar la cei care locuiau în preajma râurilor întâlnim înotul și vâslitul.La decăderea spiritului militari din secolul al XIV – lea contribuie și întărirea dominației otomane. Interesul pentru exercițiile fizice scade și în perioada domniilor fanariote.

Haiduca era cea mai importantă manifestare de revoltă a maselor asuprite împotriva dominației feudale. Aceștia sunt priviți că niște eroi și le sunt atribuite calități fizice și morale. Numeroase eemple de luptători pentru libertate și dreptate întâlnim în proze, dar și în poeme.

În ceputurile preocupărilor pentru dezvoltarea educației fizice scoalre în țară noastră, sunt legate de epoca în acre domnea domnul fanariot Alexandru Ipsilante ( 1774-1782) care printr-un hrisov dat în Muntenia în anul 1776, aduce schimbări în cee ace privește învățământul. Cu un professor pentru predarea științelor și unu pentre predarea gimnasticii, școală Sf. Sava din București suferă o transformare importantă, devenind o școală superioară cu nouă profesori pentru limbi straie, matematică, fizică, tehnologie etc. și se mai înființează încă două instituții inferioare la Craiova și la Buzău.

Hrisovul da de Alexandru Ipsilante în Muntenia face referiri la practicarea de exerciții fizice, fiind de asemenea explicate și importantă introducerii acestora în programa școală astfel : “ după dejun, elevii fiecărei clase, cu supraveghetorul sau pedagogul lor să facă gimnastică pentru exercițiu, în timp de o ora “ sau “ duminică în zilele de sărbătoare și în zilele săptămânii, elevii să iasă o dată sau de două ori, cu supraveghetorul lor și profesorul, în unele locuri apropiate, pentru exerciții corporale”

Alexandru Ipsilante a fost fascinate și inspirit de vechea cultură grecească și a introdus practicarea exercițiilor fizice în școli într-un moment în care nici măcar în școlile secundare europene, educația fizică nu își găsise încă statulul precis în programa de învățământ.

Simțită a fost necesitatea înființării unui sistem de școlarizare în țările romaine care să servească cerințelor de dezvoltare, atât pe plan economic, cât și pe plan social, însă nu se putea vorbi încă despre o preocupare legate de educație fizică. Pe baza Regulamentului Organic din 1832, adică în prima jumătate a secolului al XIX-lea, din bugetul școlar al principatului Muntenia, s-au angajat doi profesori de gimnastică, unul fiind de la colegiu Sf. Sava din București, iar celălalt provenind de la Școală centrală din Craiova, regulament în care apăreau următoarele instrucțiuni: “ în timpul pauzei se vor fă școlarilor mijloace de a face exerciții de gimnastică, care le pot întări corpul și îi fac îndrăzneți; se vor păzi însă a nu se sui în copaci și de nu alerga”

Dezvoltarea activității de educație fizică în această perioada, a fost inpulsionata de acțiunile unor persoane importante, de obicei cetățeni ale unor țări din Europa unde acest domeniu, al educației fizice, avea o dezvoltare ridicată. Spinzi și Luzzato au fost 2 italieni care au predate gimnastică în cadrul “ Academiei Mihăileană” din Iași între anii 1840 și 1848, respective la corpul de pompieri din București. După Unirea Principatelor din anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, l-a angajat pe Spinzi pentru a fi professor de gimnastică și scrima la școală militară din Iași.

În transilvania întâlnim o activitate de educație fizică bine dezvoltată, datorită influențelor săsești din prima jumătate al sexolului al XIX-lea, organizare efectuată după modelul Turneverein-urilor din sistemul dergam de educație fizică al lui Jahn-Eiselen. Aceste influențe germanice au fost aduse de tinerii sași în orașe precum Brașov, Sibiu, Sighișoara, Sebeș, Bistrița, Mediaș etc. datorită faptului că erau student în Germania, modele de educație fizică practicate la școlile din Berlin și Leipzig: gimnastică la aparate, scrima, tirul, înotul etc. Profesorul Ștefan Ludwig Roth a fost printre primii promotori ai acesot acțiuni care încă din anul 1882 a pus bazele în orașul Mediaș, a Turnverein.

În partea a două a secolului al XIX-lea, preocupările concrete în ceea ce priveau educația fizică școală, s-au materializat prin introducerea unor reglementări oficiale, legi, instrucțiuni și programe.

Oină ( sau hoina ) este considerate sportul național românesc, care are o vechime pe pământul nostrum de cel puțin 6 secole. Acest sport se bucură de o mare popularitate printer copii și tineri, dar și printre voievozi. Prin anul 1364, adică pe vremea lui Vlaicu Vodă oină se practică pe plaiurile Țării Românești.

1.2 Actualitatea și importantă temei

Putem cimpara organismal uman cu un motor de automobile. Motorul pentru a putea ajunge la o putere maximă are nevoie să ruleze la turație mai mică astfel încât să ajungă la temperature optimă sis a își ungă piesele. Așa este și organismal uman, pentru a părăsi starea de repaus și a trece la o activitate, intense sau mai puțin intense sau de a trece de la o activitate la altă, organismal uman are nevoie de un anumit timp pentru a se acomoda și adapta.

Caracterizăm încălzirea că fiind o stare active a corpului uman aflată între starea de repaus și lecția de educație fizică, antrenament sportive sau concurs.

Încălzirea prin varietatea exercițiilor ce le conține, oferă posibilitatea organismului să se pregătească treptat atât fizic, cât și psihic pentru că efortul ce urmează să fie efectuat să aibă un randament maxim, randament care poate fi obținut în momentul în care sistemele și organele corpului funcționează la anumiți parametrii optimi, iar pentru a funcționa la parametrii optimi trebuie că inerția sistemelor și organelor să fie învinsă. Este ncesar un anumit timp pentru că organismal uman să atingă acei parametrii de funcționare.

Pentru că efortul în lecția de educație fizică, antrenament sportive sau competitive să înceapă cu eficientă maximă trebuie să se producă anumite procese fiziologice indispensabile.

În primul rând apare creșterea frecvenței cardiace, adică se intensifica activitatea atât a sistemului circulator cât și a sistemului respirator. Pe lângă creșterea frecvenței cardiace, au loc mia multe procese fiziologice cum ar fi: creșterea debitului systolic, creșterea frecvenței și amplitudinii respiratorii, de asemenea se mărește rețeaua caselor capilare de la nivelul mușchilor, deci se asigura o aprovizionare mai bună a mușchilor cu oxygen și substanțe nutritive, rezultând o creștere a metabolismului.

În al doilea radn creșterea frecvenței cardiace, adică a intensificării circulației sanguine, provoacă o creștere atât a temperaturii sistemului muscular cât și creșterea temperaturii generale a corpului și a SNC-ului. S-a constatat că în momentul în care temperature corpului ajunge la valori între 38,5C – 39C reacțiile fiziologice se desfășoară în totalitate la cel mai înalt nivel. Această creștere a temepraturii corpului valorizează eliberarea oxigenului din hemoglobin și fixarea lui pe mioglobină, intensificarea activităților enzimelor aerobe și anaerobe, crește capacitatea metabolică cât și viteză de reactive, crește elasticitatea mușchilor, ligamentelor și tendoanelor, iar cantitatea de lichid sinovial crește.

În al treilea rând excitația, inhibiția și procedeele corticale superioare ajung la o stare optimă de funcționare apărând efecte positive atât din punct de vedere fiziologic( creșterea vitezei de reactive și a vitezei de contracție, dar și a sensibilității recerptorilor) cât și din punct de vedere psihic ( creșterea puterii de mobilizare, de atenție și perceptive vizuală). De asemenea apare un echilibru între funcțiile de excitație și inhibiție

În concluzie importantă încălzirii este dată de faptul că previne apariția traumatismelor, adduce sistemele și organele corpului la o stare optimă de funcționare, mărește amplitudinea mișcărilor, crește potențialul motric și creează condiții optime pentru că părțile funamentale ale lecției de educate fizică să se desfășoare cu eficientă maximă.

Motivarea alegerii temei

Prin lucrarea de față mi-am propus să realizez un studiu referitor la importanța pregătirii organismului pentru efort la elevii din ciclul gimnazial, și nu numai, o verigă atât de importantă nu numai în lecția de educație fizică cât și în antrenamentul sportiv.

Un alt motiv a fost aprofundarea acestei teme, care vrea să escaladeze tainele profesiunii didactice moderne, în viitorul apropiat, din postura de cadru didactic într-o unitate de învățământ școlar. Tot odată doresc prin această lucrare să susțin ideea reformei cu adevărat științifice în domeniul educației fizice și sportului, o reformă care să ajute tinerii să-și îndrepte atenția spre mișcarea fizică și practicarea sportului în general, a celui de performanță sau ca mijloc de recreere, atât de necesare unei societăți în care stresul devine un factor ce nu trebuie neglijat.

Finalitatea ciclului școlar, deci implicit și al celui gimnazial, necesită prezența unui profesor de educație fizică, echilibrat, stăpân pe ceea ce trebuie făcut și cu o orientare pedagogică deschisă spre noutate, spre un învățământ modern. Ținând cont de caracterul și proporțiile sale, lucrarea noastră nu are și nici nu poate avea pretenția să elucideze această problematică atât de complexă, ca cea din titlu, dar dorim să aducă un aport fie el doar și modest la risipirea ceții ce acoperă această problematică în momentul actual.

Învățarea mișcărilor constau la început din mișcări voluntare, alese cu grijă și controlate cu atenție în execuția lor. Aceste mișcări sunt constituite din succesiuni de poziții, gesturi, atitudini care se înlănțuie și care au la origine reprezentări vizuale și chinestezice. Întreaga varietate de aptitudini fizice manifestate în activitatea sportivă poate fi redusă la patru calități fizice principale:forță, viteză, rezistență și îndemânare. În execuția fiecărui exercițiu fizic sunt solicitate, într-o măsură mai mică sau mai mare, toate calitățile fizice enumerate mai sus, însă în fiecare caz în parte, într-o formă și mărime specifică acelei activități. Începerea acestor activități au în comun însă o singură cerință: pregătirea organismului pentru efort.

Pregătirea organismului pentru efort, este o componentă indispensabilă deoarece pe lângă faptul că previne apariția unor accidentări în cadrul lecției de educație fizică, antrenamentului sportiv sau a competiției,, accidentări cum ar fi întinderi musculare sau rupture misculare, dar și crește randamentul copiilor în ceea ce urmează să facă.

De asemenea putem spune că încălzirea pregătește organismal atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, concentrarea elevilor sau sportivilor în lecția de educație fizică, antrenament sau probele de concurs fiind esențială în obținerea rezultatelor vizate.

Un ultim motiv,dar nu și cel din urmă, pentru care am ales această tema este acela a obisnuirii copilului cu efectuarea unor exerciții de pregătire a organismului pentru efort înainte de a practică anumite exerciții fizice și în afară lecției de educație fizică, antrenament sprotiv sau competiție, pentru că mai nou s-a observant că o mare parte din accidentările copiilor provin din afară unui cadru organizat de exerciții fizice.

Capitolul ÎI. Partea fundamental a lucrării

2.1 Aspecte esențiale ale educației fizice scoalre

Considerăm educația fizică, că fiind o activitate ce valorifica într-un mod systematic ansamblul formelor de practicare a exercițiilor fizice având că și obiectiv primar dezlvoltarea potențialului biologic al omului conform cerințelor sociale.

Educația fizică a fost considerată pentru mult timp doar o activitate la un nivel instituționalizat, însă această și-a mărit aria odată cu generalizarea noțiunii de educație permanentă , ajungând că educația fizia să se adreseze tuturor categoriilor de oameni, adaptându-și atât mijloacele și obiectivele cât și metodele și formele de organizare.

2.1.1 Subsistemele educației fizice

Se cunosc următoarele subsisteme:

Un prim subsistem al educației dizice ar fi cel al tinerei generații din unitățile preșcolare, din învățământul primar, gimnazial, liceal, professional,special și superior

Un al doilea subsistem este cel al educației fizice profesionale. Acest subsistem se adresează diverselor sectoare economice sau anumitor specializări ce presupun efectuarea de efort fizic

Cel de al treilea subsistem este educația fizică al persoanelor varstice sau care suferă de un anumit handicap

Sportul este ansamblul de activități fizice constituite într-o activitate de întrecere pe diferite ramuri de sport, desfășurate fie într-un cadru instituționalizat fie într-unul independent, cu rolul de a atinge potențialul morfo-funcțional și psihic maxim.

Putem clasifică sportul astfel:

1. În funcție de populația căreia i se adresează:

Sportul pentru toți;

Sportul de performanță;

Sportul adaptat;

2. În funcție de numărul de competitor:

Sporturi pe echipe;

Sporturi individuale;

Sporturi mixte;

3. În funcție de perioada în care se desfășoară:

Sporturi de sezon;

Sporturi pentru tot anul calendaristic;

4. În funcție de sexul sportivilor:

Sporturi feminine;

Sporturi masculine;

Sporturi mixte;

5. În funcție de caracteristicile efortului:

Sporturi aerobe;

Sporturi anaerobe;

Sporturi mixte;

6. În funcție de răspândire:

Sporturi naționale ;

Sporturi international;

7. În funcție de includerea la Jocurile Olimpice:

Sporturi olimpice;

Sporturi neolimpice;

Capacitatea motrică este totalitatea posibilităților mortice, atât natural cât și dobândite ale unui individ prin care se pot realiza anumite eforturi ce variază și că structura și că dozare, fiind influențată de anumiți factori, factorii care sunt următorii:

Procesele psihice;

Procesele biologice;

Nivelul indicilor de dezvoltare fizică

Avem 2 tipuri de capacitate mortice:

Capacitatea motrică generală care este dată de calitățile mortice de baza, deprinderi și priceperi de baza și utilitar applicative;

Capacitatea motrică specifică- dată de calitățile mortice, deprinderile mortice și priceperile mortice specific ramurilor de sport;

Activitățile mortice sunt o rezultanta a eredității cu condițiile educative de formare a acestora în activitățile subiectului.

Putem clasifică activitățile mortice în mia multe feluri:

În primul rând putem să clasificăm activiitatile mortice din puctul de vedere al psihologiei motrice și astfel avem:

Activități motrice generale și aici se include: inteligență, memoria etc;

Activități motrice specific și aici avem : muzică, tehnică, sportul etc;

În al doilea rând putem să clasificăm activitățile motrice din punctul de vedere al aptitudinilor sportive și distingem:

Aptitudini sportive generale;

Aptitudini sportive specific unor ramuri de sport;

Actul motric este caracterizat printr-un fapt simplu de comportare realizat cu ajutorul mușchilor scheletici, având că scop obținerea unui efort elementar de adaptare sau de constituire a unei acțiuni motrice. Sistemul informațional, efector și reglator sunt cele care produc un act motric voluntari.

Activitatea motrică este un ansamblu de acte motrice structurate astfel încât să ralizeze un tot unitar și având că scop rezolvarea imediată ale unor sarcini. Acțiunile motrice cu structure bine definite fiind grupate sub formă deprinderilor motrice. Dezvoltarea acestor acțiuni motrice are la baza combinarea unor acte motrice, exersarea și coordonarea acestor acte motrice în condiții standard, iar mai apoi în condiții schimbătoare.

Activitatea motrică se caracterizează că fiind un ansamblu de acțiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli și forme de organizare, având că scop obținerea unui effect complex de adaptare a organismului și de perfecționare.

Motricitatea este dată de totalitatea actelor motrice efectuate de un om pentru întreținerea relației sale cu mediul natural și social.

Psihomotricitatea arată importantă pe care motricitatea o are în dezlvoltarea somatică și psihică, atât manifestarea psihică cât și pentru cea motrică reprezentând elementele fundamentale ale adaptării sistemului.

Performanță este reprezentată că fiind un rezultat valoros arăt pe plan individual cât și pe plan colectiv, obținută într-o competiție sportive, exprimate în cifre, după un anumit sistem official al locurilor sau prin locul ocupat în clasament. Performantela este dată de mai mulți factori cum ar fi:

Somatici: înălțimea, greutatea etc;

Funcționali: capacitatea vitală etc;

Biochimice: metaboismul, capacitatea de refacere etc;

General motrice: capac de învățare, capacitatea de refacere etc;

Psiho-motrice: coordonarea general, echilibru, viteză de reactive etc;

Motrice: viteză, forță, rezistență, îndemânarea ;

Psiho-intelectuale: atenție, gândire, imaginative;

Psiho-afective: echilibru afectiv, rezistență la stres etc;

Psiho-reglatorii: perseverență, combativitate etc;

Capacitatea de performanță este rezultatul interacțiunii operaționale a unor sisteme bio-psiho-educative. Capacitatea de performanță este manifestată prin complexitatea disponibilităților individului și este materializate în valori obiective sau obiectivitatea.

Capacitatea de performanță este dată de interacțiunea a patru factori:

Aptitudinea;

Atitudinea;

Ambientă;

Antrenamentul;

Exercițiul fizic este un mijloc specific de baza atât pentru educația fizică și antrenamentului cât și în activitatea competițională. Exercițiile fizice sunt cele mai frecvente modele operaționale cu care se lucrează pentru atingerea obiectivelor educației fizice, iar prin exercițiul fizic înțelegem o repetare sistematică a unei acțiuni cu scopul formării sau perfecționării unei priceperi sau deprinderi, această repetare fiind o condiție fundamentală pentru îndeplinirea obiectivelor educației fizice.

Exercițiul fizic repetat conștient și systematic are effect atât la nivel biologic și motric cât și la nivelul persoanlitatii omului.

Esență exercițiului fizic este reprezentat de:

Efortul fizic;

Mișcările corpului;

Efortul psihic;

Formă exercițiului fizic este un mod diferențiat în care mișcările specific fiecărui exercițiu se succed, dar de asemenea și legăturile ce se stabilesc între aceștia pe toată durata efectuării acțiunii motrice resprective, deci putem spune că formă este dată de aspectul exterior al mișcării din cadrul exercițiului.

Există anumiți factori care dau aprecierea formei exercițiului fizic, iar acești factori sunt :

Poziția corpului;

Direcția de mișcare;

Aplitudinea și relația între segmente;

Tempoul sau ritmul mișcării;

Sistemul de dispunere în spațiu în funcție de adversary sau partener;

Spațiali;

Temporali;

Spațio-temporali;

Diamici;

Putem clasifică exercițiul fizic din mai multe puncta de vedere :

După criterial anatomic:

Exerciții pentru cap

Exerciții pentru member superioare

Exerciții pentru trunchi

Exerciții pentru member inferioare

După poziția față de aparate:

Exerciții la aparate

Exerciții pe aparate

Exercititii cu aparate

După calitățile motrice ce le dezvoltă

Exerciții pentru viteză

Exerciții pentru rezistență

Exericitii pentru forță

Exerciții pentru îndemânare

După componentele antrenamentului sportive ce le vizează

Exerciții pentru tehnică

Exerciții pentru tactică

Exerciții pentru pregătire fizică

După tipul deprinderilor motrice ce le învață

Exerciții pentru deprinderi motrice de vază și utilitar applicative

Exerciții specific ramurilor sportive

După caracterul succesiunii efortului

Exerciții ciclice

Exerciții aciclice

Exerciții combinate

După intensitatea efortului

Exerciții submaximale:

Exerciții maximale

Exercițiile supramaximala

Exerciții cu intensitate medie

Exerciții cu intensitate mică

După tipul contracției musculare

Exerciții statice

Exerciții dinamice

Exerciții combinate

2.1.2 Funcțiile educației fizice

Funcțiile sunt mijloace de realizare ale idealulilor educației fizice. Toate funcțiile au rol foarte important, iar singurul mod în care acestea pot funcționa cu eficientă maximă este că acestea să se infuenteze sis a se completeze reciproc.

Există 2 tipuri de funcții. Prima funcție este specifică și urmărește cele două coordinate ale obiectului de studiu prorpiu teoriei și metodicii în timp ce cel de al doilea tip este cel asociat și urmărește ce efecte are practicarea exercițiilor fizice asupra finite umane:

a. Funcția de perfecționare a capacităților motrice este o funcție specifică educației fizice, iar prin această funcție se vizează cele două componente ale capacităților motrice și acestea sunt capacitățile motrice, depreinderile motrice și priceperile motrice.

b. Funcția de perfecționare a dezvoltării fizice face parte de asemenea din cadrul funcțiilor specific și are un rol foarte important în educația fizică a tinerei generații.

c. Funcția igienică este o funcție din categoria celor asociate și are că scop principal vizarea cerințelor fundamentale de menținere ale unei stări optime de sanantate a omanenilor. Prin mijloacele educației fizice se intervine în acest plan pentru corectarea anumitor deficient.

d. Funcția recreativă este o funcție asociată și care are 2 sensuri. Primul sens este dat de asigurarea, prin activitatea fizică, a fondului de calități, deprinderi motrice, priceperi motrice care sunt necesare pentru că oamenii de diferite vârste să își petreacă în cel mai plăcut mod posibil timpul liber, în timp ce cel de al doilea sens este cel de asigurare a unor condiții și de asemenea de dezvoltarea interesului pentru urmărirea atât pe viu cât și prin intermediul mijloacelor mass-media a unor întreceri motrice de bună calitate sau al unor activități motrice într-un cadru necompetitiv tit în timpul libet.

e. Funcția de emulație este de aemenea o funcție din categoria funcțiilor asociate și are rolul de a materializa spiritul competitive care este dealtfel o caracteristică a finite umane de a avea o permanentă doritna de autodepășire, însă numai în limitele regulamentului și al spiritului de mișcare sau jocuri sportive, parcursuri applicative, ștafete etc. Prin aceste jocuri, parcursuri și ștafete se urmărește dezvoltarea creativității subiecților, dorința de victorie, aspect foarte importate mai ales la nivelul elevilor.

f. Funcția educativă este și ea o funcție ce face parte din cadrul celor asociate. Această funcție este considerată foarte complexă datorită influențelor ce le are asupra dezvoltării personalității umane. Pe planul dezvoltării personalității, educația fizică are o influență evidență, însă educația fizică poate avea influențe deosebie asupra celorlalte lături ale personalității omului și aceste lături sunte: inteligență morală, etică și tehnico-profesională.

2.1.3 Obiectivele educației fizice

A. Obiective generale ( rangul I ):

Menținerea unei stări de sănătate optime

Favorizarea proceselor de creștere și dezvoltare fizică

Dezvoltarea capacității și obișnuinței de practicare sistematică și corectă a exercițiilor fizice

Formarea deprinderilor și priceperilor motrice de baza

Dezvoltarea unor abilități și trăsături moral-volative

B. Obiective specifice ( rangul ÎI ):

Cele ale fiecărui subsistem al educației fizice

C. Obiective de rang III:

De la nivelul fiecărui subsistem

D. Obiective de rang IV:

La nivelul fiecărui an de învățare

E. Obiective de rang V:

Pentru fiecare trimestru, semestru

F. Obiective de rang VI:

Pentru fiecare veriga

G. Obiective de rang VII:

Pentru fiecare tema

H. Obiective de rang VIII:

Cele operaționale

2.2 Caracterizarea lecției de educație fizică

2.2.1 Tiopologia lecției de educație fizică:

Caracterizarea lecției de educație fizică se poate face prin mai mult timputi. Dacă ne referim strict la învățământ galsim următoarele tipologii:

• După component tehnică abordată

Lecții care au teme de deprinderi șisau priceperi motrice

Lecții cu teme din calități motrice

Lecții mixte

• După felul deprinderilor șisau princeperilor motrice abordate thematic

Monosport

Bisport

• După etapele învățării deprinderilor șisau priceperilor motrice

Lecții de învățare

Lecții de cosnolidare

Lecții de perfecționare

Lecții de verificare

Lecții mixte

• După plasamentul în structura anului de invataman

Lecții de organizareintroducere

Lecții săptămânale

Lecții bilanț

• După locul și condițiile de desfășurare

Lecții în aer liber în condiții atmosferice normale

Lecții în aer liber dar pet imp friguros

Lecții în interior în condiții normale

Lecții în interior în condiții improvizate

• După numărul de teme allocate

Cu o tema

Cu 2 teme

Cu 3 teme

2.2.2 Structura lecției de educație fizică

Structura lecției de educație fizică este foarte importantă, lucru ce a determiant că pe parcursul timpului să sufere o evoluție.

Caracterizăm structura lecției de educație fizia că fiind o succesiune de momente, sau faze , secvențe sau verigi într-un anumit interval de timp, adică 50 de minute, care sunt differentiate prin obiective, conținut, durata și metodologie

În evoluția ei, lecția de educație fizică a suferit multe modificări și a avut mai multe structure cum ar fi lecția pe 3 părți, lecția pe patru părți și lecția pe verigi.

În lecția pe 3 părți există o structura care conținea o parte pregătitoare, o parte fundamental și de asemenea o parte de încheiere. Fiecare dintre aceste părți avându-și obiectivele specifice.

Că și obiective, parte pregătitoare contiea organizarea colectivului, ridicarea stării emoționale ale acestora, pregătirea organismului pentru efort și influențarea selecția a aparatului locomotor.

Partea fundamental era partea în care se urmăreau realizarea obiectivelor din cadrul temei principale și a dezvoltării calităților motrice de baza.

În cea de a treia parte, partea de încheiere se urmarea revenirea organismului după efort, aprecierile, dar și recomandările generale.

În cazul lecției structurate pe patru părți putem spune că este aproximativ la fel că și cea structurată pe 3 părți, însă la această prima parte, adică partea pregătitoare se împarte în 2 părți.

Partea introductive era partea care avea că obiective organizarea colectivului și ridicarea stării emoționale ale acestora;

În partea pregătitoare se urmea o angrenare treptată în efort a organismului și prelucrarea analitică a aparatului locomotor;

Partea fundamental a rămas aceeași că la lecția structurată pe 3 părți, având și aceleași obiective, adică realizarea temelor principale dar și dezvoltarea calităților motrice de baza;

La fel că și partea fundamentală, partea de încheiere a rămas aceeași, având și ea aceleași obiective și nume de a face revenirea organismului după efort, aprecierile și de asemenea recomandările generale;

Lecția pe verigi este un al treilea tip de structurare a lecției de educație fizică școlară. Această avea 8 verigi, fiecare veriga acand o durata, dar și un obiectiv propriu:

Prima veriga este denumită “ Organizarea colectivului de elevi” și constă în alinierea acestora, verificarea stării de sănătate și al echipamentului, prezentarea temelor lecției și eventual efectuarea unui joc de atenție;

Cea de a dou veriga purta numele de “Pregătirea organismului pentru efort” unde se efectuau jocuri de atenție, alternări de mers cu alergări și organizarea pentru veriga ce va urmă;

Veriga a 3-a este denumite “ Influențarea selectivă a aparatului locomotor”, veriga în care erau efectuate exerciții de mobilitate, stretching sau DFA, adică dezvoltare fizică armonioasă;

Veriga 4 prima veriga care se ocupă de dezvoltarea calităților motrice de baza, în această veriga fiind axată doar pe dezvoltarea vitezei și îndemânare;

Veriga 5 era veriga principala, fiind denumită “ Învățarea, cosnolidarea, perfecționarea și evaluarea deprinderilor motrice de baza”;

Veriga 6 era cea de a două veriga legată de calitățile motrice de baza, forță și rezistență de dată această;

Cea de a 7-a veriga era veriga în care se executau exerciții pentru revenirea organismului după efort, exerciții de relaxare a corpului, dar de asemenea și exerciții de inspirații și expirații adânci;

Ultima veriga, veriga numărul 8, este veriga de încheiere a lecției și poartă numele de “ încheierea organizată a lecției” , unde aveau lor aprecierile și recomandările adresate elevilor;

În România dotarea cu material de educație fizică este foarte variată, existând puține instituții în învățământ care să aibă condițiile necesare bune pentru practicarea exercițiilor fizice, indifferent de anotimp sau vreme. Există multe unități pe teritoriul țării noastre care nu dispun de condițiile minime corespunzătoare pentru că o lecție de educație fiziica să se desfășoare într-un mod corespunzător chiar și în anotimpul rece, lecția de educație fizică desfășurată afară având foarte multe avantaje asupra copiilor indifferent de anotimp. Mediul trebuie să fie corespunzător din toate punctele de vedere pentru a avea efecte positive asupra organismului uman.

Pentru că o lecție de educație fizică să se poată desfășura în aer liber trebuie să se îndeplinească anumite condiții:

Temperatura aerului nu trebuie să fie mai mare de -10 grade;

Să nu plouă sau să nu ningă;

Să nu fie vânt puternic;

Umiditatea aerului să aibe valori cuprinse între 35-65% ;

De asemenea pentru că o lecție să se desfășoare în aer liber trebuie că instituția respective s aibă materialele necesare. Desfășurarea lecției de educație fizică în aer liber este influențată pe lângă condițiile meteo și de temele de lecție ce urmează a fi abordate. Astfel în cazul în care temele de lecție vor fi din gimnastică, evident că ora nu se va putea desfășura în aer liber, însă în cazul în care temele de lecție cuprind dezvoltări ale calităților motrice de baza sau dezvoltări are deprinderilor motrice de baza sau deprinderilor motrice specifice unor ramuri sportive, se vor putea desfășura în aer liber.

Durata verigilor variază, prima veriga având o durata de 1 minut, maxim 2. În cadrul celei de a două verigi putem spune că timpul alocat acesteia este de 7-8 minute, veriga însă, care trebuie să fie foarte dinamică pentru a aduce musculature la o temperature optimă de funcționare în condițiile date. În cee ace privește durata verigii principale, această putem spune că variază între 20 și 30 de minute, în funcție de complexitatea ei. Ultima tema, cea de încheiere organizată a lecției, nu trebuie să aibă durata mai mare decât prima veriga.

Putem clasifică spațial improvizat astfel :

Culuare, coridoare, holuri;

Săli de clasa, Săli de festivitate;

Spațiile improvizate trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea să susțină o lecție de educație fizică.

În primul rând spațial trebuie să dispună de niște dimensiuni rezonabile sis a existe anumite măsuri de igienă cum ar fi: aerisirea acestuai și aranjarea materialelor, materiale care trebuiesc curățate de praf sau de alte substanțe c ear putea dauna organismului copiilor.

În cel de al doilea rând, culoarul sau holul unde se desfășoară activitatea din cadrul lecției de educație fizică, nu trebuie, să aibă legături cu alte Săli în care au loc alte activități, acest spațiu fiind indicat să fie amplasat la nivelul parterului sau al subsolului pentru a nu deranja dectiile de dedesubt. De asemenea este important că mobilierul să nu fie folosti pentru activitățile de educație fizică, mobilier cum ar fi table, banca, scaune sau chiar catedră, car sunt nesigure și ar putea provoca accidentarea copiilor

.

2.2.3 Statutul, rolul și relația cu elevul a profesorului de educație fizică

Relația dintre profesor și elev ține de sfera relațiilor interpersonale. În ceea ce privește problematica relației dintre aceștia, s-a constatat că uneori predomină practicile intelectuale și anumite prejudecăți, toate acestea pe lângă bogată experiență ce s-a putut acumula de-a lungul anilor. O modalitate de perfecționare a acestei relații dintre profesor și elev este de a combină activitățile fizice cu modalitatea de gândire a elevilor din ziua de astăzi.

Între profesor și clasa pot există mai multe sentimente cum ar fi cele de simpatie, încredere reciprocă etc. , însă pot apărea și sentimente de antipatie, neîncredere sau ostilitate, de multe ori existând doar un sentiment de indiferență, atât din partea clasei, cât și din partea profesorului.

Pentru că relația dintre profesor și elev să avanseze la un nivel bun trebuie că cineva să facă primul pas, iar acesta ar fi indicat să fie făcut de către profesor. Laudă din partea profesorului și încurajarea pot avea efecte extrem de positive în relația dintre profesor și elev, în timp ce o atitudine negative poate trezi un sentiment de același fel din partea elevului.

După părerea elevilor, profesorii au o atitudine necorespunzătoare și negative în momentul în care aceștia răspund correct la întrebări sau obțin note mari, o reactive total opusă față de ce așteaptă elevii, iar prin acest lucru, caracterul elevilor, dar și comportamentul acestora nu poate fi format în mod corespunzător.

Această indiferență față de personalitatea elevului nu are un effect deloc bun asupra formării respectului de sine, nevoia de afecțiune de la cei din jur, nevoia de Securitate pe termen lung, nevoia de succes, dar și nevoia de a face parte și a fi acceptat în cadrul unui grup.

Tipul de profesor tradițional are tendința de a domnia elevul prin severitate, lucru ce nu poate duce la o relație foarte bună cu elevul, datorită încordării dintre clasa și profesorul respective. Acest tip demodat trebuie lăsat în urmă, fiind nevoie de o colaborare dintre cele două părți că lucrurile să progreseze. Această relație trebuie să fie bazată pe respect reciproc fără folosirea unor expresii ironice sau chiar jignitoare la adresa elevului, căruia i-ar putea tulbură incredeerea de sine sau atitudinea acestuia față de profesor, lucru care evident ar pune piedică existenței unei atmosphere corespunzătoare pentru progres.

În urmă efectuării unor studii s-a demonstrate faptul că aprecierile sau supraaprecierile oferite de către profesor elevului, are effect pozitiv, dându-I acestuia un moral pozitiv și motivația pentru progress, în timp ce aprecierile negative, sau folosirea unui limbaj necorespunzător, dar și penalizările elevului în situații când nu se impune o astfel de măsură, atrag după sine scăderea interesului, a motivației și a dorinței elevului de a progresa și implicit scăderea performanței acestuia.

Educația oferită copiilor trebuie să fie corespunzătoare cu personalitatea lor, iar această educație trebuie să vină din partea familiei. Primul factor care duce la abandonul școlar de către elev este familia dezorganizată, fie din cauza unui divorț sau fie din cauza viciilor unuia dintre părinți. O altă cauza pentru care elevul recurge la abandonul școlar este anturajul sau starea precare de viață a acestuia.

Un rol important în educație îl are educația fizică scoalara și implicit profesorul de educație fizică. Cooptarea elevilor din cadrul unor minorități entice sau religioase pentru a lucre în echipa cu ceilalți sau pentru a face parte din echipa reprezentativă școlară, reprezentarea de sarcini de condurece sau de subordonare sunt numai câteva din atribuțiile și rolurile unui profesor de educație fizică.

2.3 Încălzirea

“ Încălzirea este pregătirea generală, blanda și progresivă al cărui effect trebuie să fie pozitiv asupra tuturor grupelor de mușchi, articulații, ligament și organe ale corpului” ( Dr. I.M Ballesteros ).

“ Prin noțiunea de încălzire se înțelege numai acele mijloace active și pășine, generale și specific pentru realizarea stării optime psiho-fizice pentru antrenament sau concurs” ( Siegried Gottschalk ).

“În partea pregătitoare sportivul își prelucrează organismal în vederea rezolvării anumitor sarcini cu ajutorul exercițiului fizic” ( D. Harre ).

“Prin termenul de încălzire se înțeleg toate măsurile care înaintea unui effort sportive, competițional sau de antrenament, contribuie la instalarea unei stări de pregătire psiho-fizice, senzorială și kinestezică optimală precum și la prevenirea traumatismelor” ( I. Weineck ).

“ Încălzirea este pregătirea care se efectuează imediat inaintrea unei activități fizice, care are că scop realizarea unei performanțe optime” ( B.P Garfoot ).

“Încălzirea este o adaptare multilaterală a organismului pentru efortul fizic și psihic care va urmă” ( T. Ulatowski ).

2.3.1 Metode de încălzire

Există mai multe metode de încălzire. Aceste metode sunt :

Încălzirea pasivă

Încălzirea mentală

Încălzirea combinată

Încălzirea active

Încălzirea pasivă

Pregătirea pentru effort în cadrul acestei metode de încălzire se efectuează prin procedee artificiale, externe sportivul fiind inactive. Există mai multe medote de încălzire pasivă:

Masajul

Vibromasajul

Alternări de dușuri calde cu dușuri reci

Imersiunea în ape fierbinți a părților corpului ce urmează a fi solicitate

Jeturi cu aburi

Fricțiunea mușchilor cu diferite unguente

Aceste procedee de încălzire artificială activează circulația sângelui doar la nivelul epidermei și în zonele periferice deoarece procedeele sunt superficiale. Din punct de vedere al profunzimii și al coordonării mișcărilor, în urmă acestei metode de încălzire, mușchiul nu este pregătit.

Încălzirea mentală

Acest timp de încălzire nu poate declasa reacții de adaptare doar în măsură foarte mică mică, această bazându-se doar pe o formare, o reprezentare mentală a exercițiului. Eficientă acestei încălziri apare în momentul în care este combinată cu încălzirea active.

Încălzirea combinată

Acest timp de încălzire constă în combinarea încălzirii passive, mentale și active în mai multe variante cum ar fi:

Încălzire active combinată cu procedee de încălzire pasivă

Efectuarea unor anumite exerciții sub dus fierbinte

Încălzire pasivă urmată de încălzire active

Încălzire active umpreua cu încălzire mentală

Încălzirea active

Este cea mai eficientă, dar și cea mai importantă metodă de încălzire și constă în efectuarea unor exerciții cum ar fi cele de alergări, sărituri, gimnastică etc. Celelalte metode menționate mai sus sunt doar niște metode auxiliare, ajutaroare care au rol doar de a complete încălzirea astfel încât să aibă o eficientă mai mare.

Încălzirea generală și încălzirea specifică sunt cele 2 modalități de împărțire a încălzirii active din punct de vedere metodic și există o strânsă legătură între ele.

2.3.2 Încălzirea general

Scopul incazirii denerale este de a duce întregul corp la o stare de funcționare ridicată. Încălzirea generală angrenează în desfășurarea ei toate grupele musculare, articulații, ligament, funcțiile vegetative și asigura treptat trecerea de la starea de repaus a organismului la activitatea specifică prin învingerea inerției marilor funcții ale organismului.

Efortul la început este ușor, dar crește progresiv, dar și oscilant până la moderat, cuprinzând un număr mare de exerciții care influențează tot organismal. Aceste exerciții se clasifică în :

Exerciții de alergaii

Exerciții de săriturii

Exerciții de mobilitate

Exerciții de forță cu învingerea greutății propriului corp.

Exerciții de alergaii

Alergarea ușoară:

Alergarea ușoară este un exercițiu care face parte din școală alergării, vând la baza simplă alergare că deprindere motrică. Această elergare se execută fără consum de energie mare și relaxat. Se poate execută în mai multe ritmuri cum ar fi cel uniform, în tempo sau lent.

Alergarea cu joc de glezne:

Este o succesiune rapidă de flexi și extensii executate din articulația gleznei, genunchilor și soldului, rolul principal în aceste succesiune avându-o articulația gleznei.

Alergarea cu genunchii sus:

Alergarea cu genunchii sus este de asemenea o succesiune rapidă de flexi și extensii effectuate la nivelul celor 3 articulații, glezne, genuchi, sold, efectuate cu o amplitudine mare.

Alergarea cu pendularea gambelor înapoi:

Alergarea cu pendularea gambelor înapoi este o alergare care pune accent pe faza pasului posterior.

Alergarea cu genunchii sus și pendularea gambelor înainte:

Este un tip de aleragare foarte asemănător cu alergarea cu genunchii sus, însă în momentul în care coapsă ajunge aproximatix la orizontală, gamba se întinde pe coapsă, această mișcare fiind degajată și neforțată.

Alergarea laterală cu pași adăugați:

Alergarea laterală cu pași adăugați se execută prin apropierea și depărtarea picioarelor, cu curpul orientat lateral fără de direcția de deplasare.

Alergarea laterală cu pași încrucisati:

Este un tip de alergare foarte asemănător cu alergarea laterală cu pași adăugați, însă spre deosebire de cea cu pași adăugați, această alergare presupune încrucișări succesive ale picioarelor și anume dreptul peste stângul sau invers în funcție de poziția corpului și direcția de deplasare.

Alergarea lansată:

Este un timp de alergare într-un tempo destul de înalt, asemanaor cu pasul lansat de semifond însă umpic mai rapid.

Alergarea accelerate:

Este un timp de alergare care are strânsă legătură cu pozițiile de plecare, putem spune că alergarea accelerate este indispensabilă de pozițiile de plecare, poziții de plecare care pot fi din picioare sau de jos.

Exerciții de sărituri

Alergarea săltată

Este un tip de deplasări effectuate prin ușoare săltări, desprinderea și aterizarea făcându-se pe același picior, după care piciorul de bătaie se schimbă cu celelalt, iar mișcarea rămâne la fel.

Alergarea sărită

Această alergare are un aspect sacadat, punându-se mare accent pe faza de impulsie. Această mișcare se execută printr-o impulsie pe un picior, iar aterizare se face pe celălalt picior.

Pas săltat alternative

Caracterizăm pasul săltat alternative că fiind o înaintare printr-o succesiune de sărituri succesive, legate, De pe un picior pe altul. Pasul săltat are mai multe forme cum ar fi : pasul săltat cu elan ritmic intermediar de 3-5 pași și pasul săltat ritmic intermediar de 2-4 pași .

Exerciții de mobilitate

Exercițiile de mobilitae sunt foarte importante în cadrul unei încălzi. Putem clasifică exercițiile de mobilitate că fiind exerciții de mobilitate din gimnastică și stretching-ul.

Exerciții de mobilitate din gimnastică

Exerciitiile din gimnastică sunt variate și pentru diferite părți ale corpului. Avem exerciții de mobilitate pentru brațe, trunchi, bazin sau picioare.

Exerciții pentru brațe: extensii și rotari

Exerciții pentru trunchi: Aplecări, îndoiri, înclinări, răsuciri, rotari, extensii

Exerciții pentru bazin: Rotari

Exerciții pentru picioare: Fandări, pendeulari, rotary, flexii, pedalări din stand pe omoplați și extensii pentru articulația gleznei

Exerciții de stretching

Exercițiul de stretching este o metodă atât eficientă cât și simplă de dezvoltarea mobilității și constă în menținerea muschiului în poziție întinsă pentru un timp de 30 de secunde sau un minut în funcție de variante.

Exercițiile de stretching sunt mult mai eficiente decât cele de gimnastică, de extensii și întindere, efectuace cu arcuire sau fără, deoarece aceste exerciții de gimnastică nu dezvoltă elasticitatea musculară și de asemenea paote avea anumite efecte negative

Mai există și alte efecte benefice ale stretching-ului cum ar fi înlăturarea contracturii, rigidității și tensiunii musculaturii, permintand că mișcările să se efectueze cu ușurință și amplitudine, sticmuleaza sirculatia sângelui, crește temperature mușchilor, deci mărește elasticitatea mușchilor, Previn apariția întinderilor, rupturilor musculare și de ligament și de asemenea prefine apariția atrofiei musculare. Un alt effect pe care stretching-ul îl are nu este un effect fizic, muscular, de încălzire, ci este un effect asupra psihicului, provocând-ui o relaxare și o destindere.

Există mai multe tehnici pentru stretching. Cele mai importante sunt :

Întinderea simplă urmată de întinderea complete

În prima faza mușchiul se întinde până în momentul în care apare la nivelului muschiului solicitat o senzație de tensiune ușoară. Odată apărută această senzaie se menține poziția pentru 10-30 de secunde, până în momentul în carea această senzație dispare. În partea a două a se realizează o indindere suplimentară, într-un mod gradat, de asemenea până apare acea senzație de tensiune, poziția mentinundu-se aproximativ între 10 și 30 de secunde. Bob Anderson este cel care a preconizat această metodă de stretching.

Arcuire și tinere

Acest tip de stretching constă din 2-3 mișcări de balans, aceste mișcări de balans fiind urmate de o menținere a segmentului în poziție extremă timp de 6 secunde.

Varianta “ Sven Solveborn”

Această metodă constă într-o contracție izometrică a muschiului timp de 10 secunde, urmată de o relaxare totală de maximum 2-3 secunde. De asemenea întindere lentra, un timp îndelungat, fără grabă, până în poziții extreme, fără însă să apară senzația de durere și menținere al acestei poziții între 10 și 30 de secunde.

Stretching-ul prelungit

Se realizează prin întinderea cu ajutorul unui partener ( adică pasiv ) a muschiului până la punctul extrem fără însă a se atinge acel prag de durere și se menține această pozițiune pentru 60 de secunde.

Dintre toate aceste 4 variante, variant “ Sven Solveborn” este considereata că fiind cea mai bună și eficientă deoarece mușchiul după ce are loc contracția izometrică, perioada în care vasele sanguine sunt presate și circulația este blocată, în faza de întindere și de relaxare, este mai bine irigat și așa deci devine mai elastic.

Se recomandă că atenția să se concentreze asupra muschiului care lucrează, să nu se rețină aerul în piept pe timpul efectuării exercițiilor de stretching și respirația să fie calmă și liniștită, poziția de începere trebuie să fie cât mai comodă posibil, capul se va menține drept. Alte caracteristici ale stretching-ului sunt : este important să nu apară senzația de durere în timpul executari exercițiilor, să se prelucreze mușchii de pe partea anterioară a copasei mai întâi, să nu se efectueze arcuiri pe parcursul întinderii, să se prelucreze mușchii antagoniști după prelucrarea unei anumite grupe, să se lucreze la un singur membru în cazul în care la unul dintre member se resimte o încordare a musculaturii, în caz contrar se poate lucre la ambele member simultan. De asemenea să nu se efectueze exerciții în cazul în care există dureri musculare, articulare, sau de ligament, după accidentări, intervenții chirurgicale, iar reluarea acestor exerciții se poate face doar în căzut în care medical a sfătuit în acest sens. Înaintea executării unor exerciții de stretching este să se execute alergări ușoare deoarece conferă exercițiilor de stretching o eficientă mai mare. La sfârșitul antrenamentului sau al concursului este recomandat să se efectueze un număr de 3 repetări la grupele musculare care au fost solicitate. Aceste exerciții de stretching se introduce pentru antrenamente de forță pentru a menține și îmbunătății mobilitatea, dar și pentru a preveni accidentările.

Exerciții de forță, cu invingerera greutății propriului corp

Avem exerciții diversificate pentru această grupa a incazirii generale și acestea sunt :

Stand pe mâini

Mers în stand pe mâini

Flotări în stand pe mâini

Stand pe mâini îndoirea brațelor și întinderea lor cu răsucire, cu și fără elan

Roată laterală cu întoarcere din împingere

Trecere din atârnat în sprijin prin tracțiune-împingere

Flotări din brațe

Flotări cu desprinderea mâinilor de pe sol

Tractiuni în brațe

Alergarea ușoară în tempo uniform și moderat lent este principalul exercițiu din succesiunea exercițiilor pentru încălzirea generală. În cadrul acestui exercițiu de încălzire apar creșteri la nivelul circulației sanguine, la nivelul temperaturii musculare, centrale și generale, fiindcă acest exercițiu angrenează cele mai mare grupe musculare.

La o alergare ușoare de 15-20 de minute apare o creștere a temperaturii musculare între 37,3C -37,8C, a celei centrale la 38,5C și cea generală până la 38,5C – 39C, ultima fiind extrem de importantă deoarece aduce organelle corpului și funcțiile stistemului la parametrii optimi.

Exercițiile, ordinea în care acestea sunt efectuate, dar și numărul repetărilor depinde de fiecare individ în parte. Deobicei o încălzire începe cu o alergare ușoară de 5’-10’ alternate cu exerciții de mers, după care urmează exercițiile de mobilitate din gimnastică și de stretching. Încălzirea continuă cu exerciții special de alergrari cum ar fi jocul de glezne, alergarea cu pendularea gambelor înapoi etc. și de exerciții speciale de sărituri cum ar fi pasul săltat alternative, alergarea laterală cu pași adăugați etc. Următoarele exerciții sunt cele de învingere a greutății prorpii, însă aceste exerciții apar doar în cazul săritorilor cu prăjină sau aruncătorilor. Încălzirea se încheie cu o alergarea lansată în tempo la aproximativ 70-80% pe o distanță între 60-100m, iar între exerciții se vor face anumite mișcări de relaxare.

La alergătorii de semifon, find și mare fond există o altfel de încălzire, ei neincadrăndu-se la acest tipar de încălzire. Performanță alergătorilor este influențată în foarte mare măsură de sistemul cardiac și de cel respirator, iar încălzirea trebuie să aducă la parametrii optimi de funcționare aceste 2 sisteme. Acest lucru se realizează prin creșterea debitelor cardiace și respiratorii, prin mărirea vaselor capilare, prin creșterea masei sanguine circulante prin activarea circulației, ficat-splină și canalizarea spre membrele inferioare a acestor mase.

O alergare de cel puțin 15’-20’ este necesară, fiind și mijlocul principal al încălzirii, pentru că aceste 2 sisteme să ajungă la un nivel inallt de funcționare dar și de coordonare între ele, fapt ce rezultă că exercițiile de mobilitate sunt mult mai puțin prezente la încălzirea sportivilor și că alergările ușoare și în tempo lent, ce vor ajunge să crească progresiv, sunt cele determinante.

Încălzirea specific

Încălzirea generală este împărțită în 2 etape. Între aceste etape există o pauză care poate să dureze între 10 și 15 minute.

Prima etapă este cea care se desfășoară în afară stadionului sau terenului unde va vea loc competita. În această prima parte încălzirea se fă efectua fără pauză, în timp ce încălzirea general ava pregăti organismal într-un mod diferențiat pentru efortul specific ce urmează și sunt solicitate doar grupele musculare strict necesare și strict solicitate în proba atletică sau jocul sportiv. În cea de a două etapă al acestei încălziri are loc pe terenul unde urmeasa să se desfășoare proba atletică sau jocul sportiv, iar importantă acesteia este de a menține încălzirea la un nivel cât mai înalt astfel încât concurentul să își înceapă activitatea cu eficientă maximă.

Această încălzire are un rol foarte important din mai multe puncta de vedere. În primul rând urmărește că toate sistemel și organelle corpului să ajungă la un nivel înalt atât de coordonare, cât și de funcționare în funcție de necesitatea probei sau jocului sportiv.

În al doilea rând încălzirea specifică are rolul că debitul sanguine să fie canalizat spre segmentele ce vor urmă a fi solicitate.

În alt treilea rând această încălzire ajută că temperature musculaturii să crească, iar odată cu creșterea temperaturii lor să crească și elasticitatea musculaturii.

În al patrulea rând se urmărește că tonusul sistemului nervos central să mărească potențialul de performanță prin activarea substratului morfo-funcțional și de asemenea această încălzirea are rolul de a stabiliza psihicul în condiții de emoții puternice de dinaintea concursului sau al conpetitiei.

Încălzirea specifică are o gama de exerciții dintre care cele mai importante sunt exercițiile de mobilitate, stretching și forță strict cu grupele musculare ce vor fi angrenate în efortul specific ce va urmă. De asemenea reperatea părții sau a secvenței probei este un alt exercițiu importat din cadrul încălzirii generale. Încă unn exercițiu foarte important este legarea a două sau trei părți din tehnică probei ( de exemplu la proba de aruncare a suliței legăm pasul încrucișat cu efortul final, sau startul de jos și lansarea de la start , sau startul de jos, lansarea de la star și pasul peste un gard etc.) Un al patrulea exercițiu important ar fi Acela al repetării tehnicii probei în întregime cu intensitate ridicată, de asemenea reproducerea mentală a probei este un exercițiu foarte important.

În cadrul probelor de alergări de viteză, aruncări și sărituri efortul va fi unu exploziv, dar intensitatea nu va fi deloc maximă deoarece dacă s-ar efectua cu intensitate maximă efortul la încălzire ar scădea potențialul de concurs, deci performanță ar avea de suferit. Matveev susține că “ la încălzire nu este recomandabil că atletul să execute aruncări puterince, care solicită intens aparatul neuromuscular și pot provoca surescitarea organismului”.

Intensitatea efortului este aproape maximă, nu atinge punctul maxim, deci pauzele dintre repetări trebuie să fie În așa fel încât sportivul să își revină complet, dar în timpu acestei pause sportivul va efectua atât anumite exerciții de relaxare cât și de respirație.

Încălzirea specifică are o durata mai mică decât durata încălzirii generale, însă și durata încălzirii specific este influențată de tipul de proba sau concurs. Cu cât o proba este mai complexă cu atât încălzirea fă dura mai mult.

La terminearea încălzirii special este necesară o pauză de 10-20 de minute, timp în care se schimbă echipamentul, dar asta poate să difere de la sportive la sportive, unii alegant anumite exerciții de relaxer, odihnă, masaj, fricțiunea mușchilor cu diferite unguente, exerciții de mobilitate și stretching, sau exerciții de concentrare sau mobilizare psihică.

Durata și intensitatea încălzirii

Durata încălzirii

Durata incalzrii poate dura între 25-40 minute, între 25-50 de minute sau între 10-60 de minute variind în functe de vârstă. Încălzirea trebuie să înceapă cu 60-80 de minute intainte de proba de concurs sau de startul partidei pentru a nu apărea grabă, exerciiile efectuate în grabă neavând aceeași eficientă.

În cadrul antrenamentelor încălzirea este la fel că cea de concurs însă durata ecesteia poate să fie mai scurtă deoarece se exclud pauzele, în timp ce în lecția de educație fizică scoalara durata încălzirii este mult mai mică deoarece lectiad e educație fizică durează 50 de minute, iar timpul necesar unei încălziri perfecte nu există așa că profesorii se vor orienta spre exercițiile de alergare deoarece acestea sunt foarte eficiente și angrenează o gama mare de grupe musculare. Se consideră că alergarea asigura aproximatix 50% din încălzire.

Durata încălzirii este și direct influențată de anumite condiții sau anumiți factori. Unul din factorii care influențează încălzirea este orarul zilei. Durata încălzirii dimineață va fi mai lungă decât în cazul încălzirilor efectuate în alte momente ale zilei, iar intensitatea va crește progresiv având în vedere faptul că în urmă trezirii, organismal uman are nevoie de o perioada mai lungă de adaptare, fapt datorat diminuării funcțiilor diferitelor organe în timpu somnului.

Starea vremii și temperature aerului sunt și ele factori determinant în durata încălzirii. În condiții de temperature ridicate, încălzirea va avea o durata mai scurtă, darotita faptului că expunerea sportivului pentru un timp îndelungat la razele soarelui pot provoca oboseală și scăderea potentialuilui motric, deci, și a performanței acestuia în concurs sau competitive. În cazul în care Încălzirea se desfășoară în condiții de temperature scatuze, ploi, etc, durata încălzirii va fi prelungită, iar intensitatea va crește lent, deoarece frigul provoca o creștere mai alenta a temperaturii musculare, facad că temperature optimă să fie atinsă după o încălzire mai lungă.

Altitudinea este și ea un factor important al duratei încălzirii. Încălzirea își prelungește durata cu 25-30% în cauzt latitudinilor medii, de munte datorită cantității scăzute de oxigen. De asemmenea intensitatea efortului crește mai lent .

Gradul de pregătire a sportivului este și el un factor important deoarece în cazul unui sportiv neatrenat, o încălzire obișnuită poate fi obositoare. De asemenea o încălzire normal i-ar scădea randamentul și ar spori riscul de accidentări.

Vârstă influențează în mod direct durata încălzirii prin faptul că cu cât un sportive înaintează în vârstă încălzirea trebuie să fie mai multă, intensitatea optimă fiind atinsă mai târziu. Totodată încălzirea trebuie să fie făcută cu prudență deoarece odată cu înaintarea în vârstă sportivul își pierde din elasticitatea musculară.

Temperamentul coleric al unui sportive determina că încălzirea să fie efectuată atât la o intensitate mai mică cât și la o durata mai mică, datorită faptului că temperamentul sau îi conferă o capacitate de mobilizare, dar și datorită faptului că oboseală apardestul de rapid. Spre deosebire de încălzirea unei personae cu temperament coleric, persoanele cu temperament sanguinic sau flegmatic vor avea parte de o încălzire mai lungă și de o intensitate mai mare datorită mobilizării lor mai grele și oboselii care apare mai târziu.

Starea de start afectează și ea direct durata încălzirii, dar și intensitatea deoarece în cazul unei stări apatice încălzirea va avea o durata mai scurtă însă va avea o dinamică mai mare, în timp ce în cazul unei stări febrile de start, încălzirea va fi una mai lungă și mai puțin intensă.

Febra musculară și senzațiile musculare neplăcute apar în cazul competițiilor desfășurate pe o durata mai lungă. În cazul în care un sportive a efectuat un effort intens în prima zi de concurs, poate apărea febra musculară cee ace înseamnă că a două zi încălzirea va fi efectuată pe o durata mai lungă însă la o intensitate mai mică, crescând progresiv. Exercițiile cu cea mai mare pondere le au exercițiile de alergări și exercițiile de mobilitate. Acest tip de încălzire înlătura aceste stări sau senzații musculare neplăcute fără însă a afecta randamentul sportivului.

Intensitatea încălzirii

Exercițiile folosite în cadrul încălzirii trebuiesc effectuate un anumit timp pentru că acestea să aibă un effect pozitiv și să aducă organismal uman la starea lui optimă de funcționare. Este necesar să nu se exagereze nici cu intensitatea nici cu durata de încălzire deoarece orice exagerare a acestor 2 parametrii poate produce scăderea performanței și randamentului sportivului în consurs, acești 2 parametrii aflându-se într-o relație de invers proporționalitate.

Scopul încălzirii este de a adduce organismal la finele ei într-o stare de oprimă functioanre, o stare apropiată de cea de concurs, iar pentru că acest lucru să se întâmple, în încălzirea generală se va pune accent pe volum, pe durata încălzirii, în timp ce în cadrul încălzirii specific accentual se pune pe intensitatea încălzirii.

Apariția transpirației în zona axială și pectoral, eliberarea de sub tensiunea psihică, ușurință în efectuarea muscarilor, atingerea unei frecvente cardiace de 130-135 bătăiminut la adulți și 150-170 bătăiminut la copii, sunt semnle ce ne indică faptul că o încălzire a fost efectuată correct, neputându-se preciza, însă, momentul exact în care organismal atinge punctul maxim al capacității sale de funcționare. Este important că încălzirea să fie făcut individualizat, adică pentru fiecare individ în parte, experiență personală jucat și ea un rol destul de important în individualizarea încălzirii.

Se recomandă că încălzirea de concurs să nu se modifice față de încălzirea din cadrul antrenamentului și totodată să nu se scoată sau să se adauge exerciții suplimentare, iar orice supradoză sau subdoza va avea efecte negative asupra perofrmantei sportivului.

În timpul încălzirii sportivul, sau elevul trebuie să se detaseje de absolut tot, iar concentrarea să să fie strict ăla cee ace are de făcut. De asemenea între exercițiile de încălzire vor avea loc anumite mișcări de relaxare.

Pentru evitarea durerilor în zona gambei, exercițiile de alergări și de sărituri se vor efectua pe o suprafață mai moale, cu o încălțăminte având o talpă elastic și groasă, iar contactul cu solul la început se va face pe toată talpă. Îmbrăcămintea trebuie și ea adaptată în funcție de starea vremii și a aerului. Această trebuia să păstreze căldură, să nu împiedice mișcarea și totodată să nu împiedice respirația pielii, de asemenea să nu grăbească apariția transpirației sis a nu o intensifice, dar să o absoarbă în momentul în care această apare. Nu se recomanta îmbrăcăminte din material, fie sintetice, fie parțial sintetice sau a lenjeriei de corp pentru faptul că acestea intensifica apariția transpirației și uneori ajung chiar să producă iritatie.

În cazul în care există posibilitatea unui masaj, acesta va trebui efectuat de către o persoană specializată, însă trebuie să se aibă în vedere faptul că masajul cu unguiente nu înlocuiește încălzirea în sine, ci este doar o metodă auxiliară, ajutătoare, iar în cazul în care un sportive are o stare de start apatică se va aplică un masaj excitant față de un fataj liniștitor în cauzl unei stări de start febrile.

2.4 Efortul fizic

“Efortul reprezintă o conduit conative de mobilizare, concentrare și accelerare a forțelor fizice și psihice în cadrul unui sistem de autoreglare, conștient și inconștient în vederea depășirii unui obstacol, a încingerii unei rezistente a mediului și a propriei persoanee” [1]

“Efortul fizic din antrenament se reduce la un proces de creștere a capacității de adaptarea a organismului la acțiunea stimulilor fizici”[2]

“Efortul fizic reprezintă prin definiție o solicitare motrică cu character bine definit, în funcție de parametrii lui” [3]

Din punct de vedere metodic, efortul este privit că un proces de elaborare și de continuă învățare, având o formă de executiece cuprinde un anumit număr de repetiții efectuate în diverse forme.

Efortul solicită organimsul uman în 2 moduri: Primul mod de solicitare ar fi cel fizic, în timp ce cel de al doilea mod de solicitare este cel psihic, deci putem spune că efortul solicită organismal în mod geeral.

Dacă facem o caracterizare biologică a efortului putem spune că este un stimul care oblige organismal să rapsunda prin manifestări electrice, mecanice sit ermine. Administrat corect particularităților individului și bine dozat, poate conduce la anumite combinări din punct de vedere cantitativ și calitativ și are în vedere obținerea performanței maxime .

Caracterizând efortul din punct de vedere al mărimii acestuia putem spune că această caracterizare poate fi făcută din 2 perspective: una ar fi cea exterioară sau din afata, iar cealaltă ar fi din perspectiva interioară. Privind efortul din afară putem spune că este caracterizat de anumiți indicatori cum ar fi: volumul, durata, specificitatea, densitatea, amplitudinea, complexitatea

2.4.1 Tipurile de efort

Efortul de antrenament este un tip de efort prin care se urmărește atingerea unui nivel cât mai înalt al performanței, printr-un process de învingere conștient a solicitărilor din pregătire.

Un alt timp de effort este cel de competitive, effort unde se urmărește atingerea unui grad de performanță superior, prin valorificarea pregătirii obținute în urmă antrenamentului.

Un al treilea tip de effort este cel sportiv că stimul pozitiv. Acest tip de efort produce acumulări atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, care duce la o strare de funcționare al organismului cât mai înalta care poartă numele de supraconpensare, supraconpensare ce constituie baza performanței sportive. De asemenea efortul sportive are că effect adoptarea organismului, effect care duce la o creștere semnificativă a potențialului bio-psiho-motric al individului.

Efortul sportive că factor de stress este o altă modalitate de a caracteriza efortul. Atât efortul în cadrul antrenamentului, al lecției de educație fizică sau de competitive conțin și anumiți factori de tensiune psihică, sau emoțională produsă de starea de întrecere. Putem privy efortul că factor de stress din 2 puncte de vedere. Primul punct de vedere este cel biologic sau cel al stresului fizic, iar cel de al doilea punct de vedere este cel psihic.

Efortul că factor de stress prin atributele sale că stimul provoacă activarea mecanismelor reglatoare ale homeostaziei. Organismul consideră activitatea sportive că un factor perturbator ce îi deranjează echilibrul, aceste efecte concretizându-se în anumite procese psiho-chimice ce intervin pentru menținerea homeostaziei. Caracterizăm homeostazia că fiind o capacitate a organismelor superioare de a menține caracteristicile specific. Sistemul nervos și sistemul endocrine sunt cele care conduc mecanismele domeostatice și funcționează după principiul conexiunii inverse, aceste mecanisme fiind de tip fizico-chimic, enzimatic, hormonal și nervos.

Există însă și anumiți stimuli aflați în mediul intern care perturbă homeostazia și determina că organismal să își schimbe starea, stare numită heterostazie.

2.4.2 Clasificarea efortului

Putem clasifică adaptarea efortului că fiind de 2 tipuri:

Adaptarea imediată: în timpul efortului și în perioada de revenire de după effort macanismul de autoreglare reechilibrează acele constant ce au fost tulburate;

Adaptarea tardivă: se produce o ameliorare din punct de vedere funcțional al organismului aflat în repaus și o activare funcțională maximal pe durata efortului produse de mecanismele de autoreglare și autostructurare;

Cornelia Bota și B. Prodescu-Anton, în urmă studierii diversității efortului atât în viață cotidiană cât și în cea al activităților sportive, sunt de prarere că efortul se poate clasifică în mai multe categorii în funcție de anumite criterii[4].

Un prim criteriu de claisificare ar fi cel al intensității efortului și distingem:

Efortul de intensitate maximal care are o durata de aproximatic 10-15 secunde și are cel mai mare debit energetic, adică cea mai mare cantitate de energie eliminate pe unitate de timp. Modul de eliberare al acesteia făcându-se pe cale anaerobă din ATP-ul[5] resintetizat din fosforeactina;

Efortul de intensitate submaximală are durata de aproximatic un minut, eliberarea energetică având loc de asemenea pec ale anaerobă, substratul energetic fiind mai complex că la efortul maximal și anumite pe lângă ATP și CP[6] are loc degradarea și al substratului glucidic în cazul glucozei anaerobe rezultând acidul lactic;

Efortul de intensitate mare durează până la 6 minute, având că și cai de eliberare al energiei atât calea aerobă cât și calea anaerobă;

Efortul de intensitate moderată se poate întinde pe o durata de 60 de minute, iar formarea de energie se face pec ale aerobă însă în condiții de stare stabile relative, care poartă și numele de ergostaza.Consumul și necesarul de oxigen se alfa într-un oarecare echilibru, necesarul de oxigen având tptusi o pondere mai mare, deficit de oxigen ce va fi conpensat după effort. Glucidele cunt cele care reprezintă substratul energetic la acest tip de efort;

Efortul de intensitate mică este un tip de efort în care formarea energiei se face pe cale anaerobă, iar durata acestuia este de peste 60 de minute. Substratul energetic este asigurat de glucide și lipide, iar necesarul de oxigen este acoperit de consum, existând o așa numită stare stabile;

Un al doilea mod de clasificare al efortului este din punct de vedere al aprovizionării cu O2 al organismului și avem :

Efortul anaerob este un tip de efort care constă în realizarea efortului în condiții de ventilație pulmonară limitată, sau într-o stare de apnee. Eliberarea de energie are loc în lipsa oxigenului, iar din punct de vedere al substratului energetic avem efort anaerob alactacid care are că substrat energetic ATP și CP, iar în urmă metabolizării acestora se obține energie explozivă datorită reuperilor legăturilor fosfatomacroergice și mai avem efortul de tip anaerob lactacid cu substratul energetic ETP, iar realizarea acestuia are loc prin glucoliza anaerobă din care rezultă acidul lactic.

Eliberarea explozivă al unei cantități mari de energie este datorată la efortul anaerob alactacid reacțiilor cataizate ale enzimelor miozin ATP-aza și fosfofructokinaza.

În tabelul nr.1 avem 4 autori diferiți care exemplifică cu ajutorul a 5 probe contribuția energetică a proceselor metabolice ce susțin efortul. Căile metabolice anaerobe alactacide sunt căile predomintante deoarece eforturile sunt scurte și de intensitate maximal .

Tabel nr.1

Eforturile anaerobe alactacide sunt eforturi maximale de scurtă durata, de aproximatic 7-10 secunde și apare în probe de 100m sprint, 110m garduri sau în problem de aruncări și sărituri. Forță și detenta fiind condițiile determinante.

Eforturile anaerobe se caracterizează prin :

Utilizarea ATP-ului și degradarea CP-ului;

Eliberarea unei mari cantitai de energie într-un mod exploziv, modalitate ce poartă numele de putere maximă aerobă alactacida;

Sunt reduse participările celorlalte 2 procese de nesintetizare ATP;

Puterea musculară care e dezvoltată este foarte mare, iar timpul de menținere al acesteia este foarte mic, aproximatic 7-10 secunde;

Multe procese biochimie declanșate pe parcursul efortului continuă și în faza de revenire;

Resinteza de ATP Și CP se face imediat după efort ;

În efortul anaerob alactacid se formează o datorie de oxigen, datorie plătită la finalul efortului prin consum de oxigen mărit;

Datoria de ocigen are valori diferite, în funcție de starea de pregătire, așadar la un sportive neantrenat valorile sunt de 2,5 L, în timp ce la unul antrenat de 6 L, iar durata de ramburs variază între 3 și 5 minute;

Se reface stocul de fosfogene;

Se reface oxigenul fixat pe mioglobine;

La efortul anaerob lactacid durata este de 60 de secunde. Substratul energetic de baza căruia se resintetizează ATP îl reprezintă glucidele.

Degradarea anaerobă a glucidelor este incomplete, fapt care duce la apariția acidului lactic, de unde vine și numele de efort lactacid. Alergările de 200m, 400m sau 4x400m sunt exemple de eforturi anaerobe lactacide.

Caracteristicile efortului anaerob lactacid sunt:

Puterea maxinala este crescut însă este aproximativ la 50% din puterea maximal alactacida;

Această putere maximal este atinsă în intervalul de 10-15 secunde și se menține pentru aproximativ 40 de secunde, după care scade;

Cheltuielile de energie sunt acoperite prin epuizarea stocului de CP și utilizarea glicogenului și al glucozei;

Producția de energie pe cale aerobă acoperă aproximativ 20% din necesarul energetic;

mare aciditate intracelulară este produsă de faptul că există o creștere mare de acide lactic, evidență fiind prin creșterea concentrației de H+

Perturbarea echilibrului acidobazic al organismului este cea care adesea oblige sportivul să abandoneze ;

În momentul în care cantitaea de acid lactic crește foarte mult, se acționează o supapă care inhibă glucoză și freest organismal de o cantitate de acid ce nu ar fi suportabilă;

După efort are loc resinteza de CP și excreția și metabolizarea acidului lactic care se deplasează din mușchi în sânge, iar mai apoi în alte țesuturi;

Cantitatea de enzime care transformă glicogenul în acid lacticlimiteaza puterea maximă glicolita;

Randamentul crescut în aceste eforturi sunt datorate faptului că musculature este bogată în fibre albe, fibre care sunt caracterizate printr-un metabolism anaerob;

Efortul aerob se desfășoară în condiții de aer, după cum îi spune și numele, adică În condiții de ardere de oxigen. Până când sistemele de captare și transport își ridică nivelul, adică în primele 2-3 minute ale efortului, organismal lucrează cu un deficit de oxigen.

Considerăm efortul aerob orice solicitare a organismului ce depășește un timp de 2-5 minute, în care organismal se paote aproviziona cu oxigenul necesar. Modalitatea prin care se poate resintetiză ATP în condițiile acestui efort este oxidarea complete intramitocondriala a glucidelor, a acizilor grași liberi, toate acestea în prezența oxifenului.

Mathews și Fox consideră că reacțiile de degradare aerobă sunt reprezentate de :

Glicoza aerobă;

Ciclul Kerbs;

Sistemul transportor de electroni;

Eforturile de tip aerob mai poartă și denumirea de eforturi de anduranță. Andurata este în privința lui Zatorski “ capacitatea de a efectua o preioada îndelungată o activitate oarecare, fără a-I scădea eficientă”. Considerăm anduranță că fiind rezistență împortiva oboselii.

Carecteristicile sistemului de refacere al ATP și de susținere al unui efort de durata sunt :

Puterea maximal aerobă, sau PMA, și cantitatea maximă de energie eliminate pe unitate de timp atunci când debitul energetic este maxim, se atinge după aproximatic 2-3 minute și se poate menține până la 5 minute;

Deși puterea maximal cât și randamentul sunt mai mici, avantajul metabolismului aerob este practice că acesta poate funcționa un timp îndelungat, însă cu condiția principal este că trebuie să existe un raport corespunzător de substanțe nutritive pe lângă oxigen;

Procentajul lactacemiei este direct proporțional cu procentajul V02 MAX, deci cu cât efortul este mai mare și se desfășoară la un procentaj mai mare de VO2MAX cu atât lactacemia crește;

Parametrul esențial prin care putem aprecia potențialul de lucru aerob este VO2MAX , adică, consumul maxim de oxigen;

Consumul de oxigen în repaus este de 250 ml kg corp, inar în timpul efortului poate atinge valori de 3000-3500 mlkg corps au chiar 5500 mlkg corp pentru cei care practică sporturi de anduranță;

VO2MAX poate atinge valori de 75 ml kg în cazul alergătorilor de fond, iar în cazul sedentarilor poate atinge valori de 45 mlkg;

Un sportive poate să mențină consumul maxim de oxigen pentru circa 5-8 minute, după care efortul se desfășoară doar la un anumit prcentaj din VO2MAX ;

Efortul mixt este un tip de efort care apare în momentul în care aprovizionarea cu oxigen este doar parțial, exemplu fiind proba de 1500 m. ATP, CP, acidul lactic și degradarea aerobă a glucidelor reprezintă substratul energetic, iar în funcție de intensitatea din timpul alergării al efortului poate fi și aerob, dar și anaerob.

Un al mod de a clasifică efortul este după tipul de contracție musculară :

Un prim tip de contracție este contracția izotonică unde fibrele musculare se scurtează, crescând tensiunea internă și păstrându-se pe tot parcursul efortului;

Un al doilea tip de contracție este contracția izometrică sau se mai poate spune static. Această contracție constă în simplă creștere a tensiunii interne fără însă că mușchiul să se scurteze;

Efortul izokinetic constă într-o contracție internă de o mare intensitate în toate fibrele musculare, pe toată durata contracției;

Demeter A. și Grigorescu M. clasifică efortul din punctul de vedere al organului, aparatului și sistemului angrenat în efort:

Efortul de tip neuromuscular, în care solicitările se adresează sistemului neuromuscular, după cum îi spune și numele. Nivelul de dezvoltare și organizare al sistemului central nervos ( SNC ) și periferic ( SNP ) da eficientă acestui tip de efort care este capabil să mobilizeze efectorii musculari în condiții diverse, promt și economicos;

Efortul de tip cardiorespirator, efort în care direct responsabile de valorile optime de consum maxim de oxigen sun aparatul cardiac, cel respirator, dar sic el sanguine;

Efortul de tip energetic, efort ce mai poartă denumirea de efort endocrino-metablic, iar performanță în acest tip de efort este dat de capcacitatea organismului de a resintetiză în timp efectorii în timpul efortului. Pentru refacerea substratelor producătoare de energie este nevoie de un anumit timp, timp oferit de eforturile aerobe;

La Avramoff întâlnim un alt tip de clasificare al efortului și anume, în funcție de caracterul repetării miscarilot și avem:

Efortul ciclic unde mișcările se repeat după un anumit timp, într-un anume ritp, desfășurându-se în condiții de economie energetică și având avantajul unei automatizări rapide;

Efortul aciclic, efort în care nu există un ritm anume și este caracterizat printr-o succesiune de contracții și relaxări, fără să se producă un stereotip și în final fără a se produce o automatizare a mușchilor;

Putem să mai caracterizăm efortul în funcție de caracterul acestuia:

Efortul specific care este dat de specificitatea stimulilor ce caracterizează o anumită proba sportica;

Efort nespecific, care are o structura și o dinamică diferită de cea specifică unei probe sportive;

În timpul efortului fizic cu character dynamic, volumul sistolic suferă o creștere, ajungând uneori să atingă valoarea de 80-90 ml în cazul băieților și 70-80 ml în cazul fetelor. Contracția miocardului, în perioada pubertară, este încă deficitară, eforturile intense și de o durata scurtă nu sun recomandate, datorită faptului că astfel se solicită miocardul care încă nu este fortificat.

La vârstă de 10 ani, debitul cardiac, atinge valori în cazul băieților de 2.5 litriminut în cazul băieților și 2 litriminut în cauzlt fetelor, valoare care în perioada pubertina, mai exact la vârstă de 12 ani, ajunge să aibă valori de 2.5 litriminut la fete și 3 litriminut la băieți, în timp ce la vârstele de 14 și 15 ani ating valori de 3 litriminut la fete și 3.6 litribăieți resprectiv 3.2 litriminut la fete și 4.2 litriminut la băieți. Pe durata efortului fizic, debitul cardiac, la elevii de vârstă pubertară, poate să crească până la 15 sau 20 litriminut și are în vedere mărirea frecvenței cardiace și a volumului sistolic, aceștia suportând bine eforturile de intensitate mică.

Eriksson, B. O. ( 1973 ) a efectuat un studiu, scoțând în evidență posibilitatea unei influențări destul de semnificativă a debitului cardiac la băieții de 13 ani. Debitul cardiac maxim intalnic la acești subiecți a fost de 12.5 litriminut, iar după un timp de 4 luni de antrenament, antrenament efectuat de 3 ori pe samptamana, valoarea debitului cardiac a crescut în cazul a 12 elevi la 14.6 litriminut, de asemenea crescând și cantitatea de hemoglobin, dar și consumul de oxigen maxim.

Atât valorile absolute cât și cele care sunt raportate la kg corp ale oxigen-pulsului maxim ajută la aprecierea “ economiei cardiocirculatorie” ( Demeter, A., 1974 ), acești parametrii fiind considerați că fiind cei mai importanți al capacității funcționale al întregului sistem de transport al O2.

Tabelele(2 si 3) următore ne exemplifică anumite valori ai unor parametrii circulatori la elevii de vârstă pubertară atât în efort cât și în repaus.

Tabel nr. 2 ( dupa Demeter, A., si Parthieu, A., 1971)

Tabel nr.3 ( dupa Demeter, A., si Parthieu, A., 1971)

2.4.3 Refacerea organismului după efort

După efectuarea unui efort, fie din cadrul lecțiilor de educație fizică, fie din cadrul antrenamentelor sportive, toate acțiunile de oridin idienic, sanitar și alimentar, voar avea în vedere refacerea organismului copiilor, aducând anumite beneficii biologice ce duc la întărirea diferitelor organe, organe sau sisteme, dar de asemenea ajută și la menținerea unei stări de sănătate bună a elevilor. Organismul copiilor care participa la lecțiile de educație fizică are timp suficient să se reface, datorită timpului destul de îndelungat dintre cele 2 lecții săptămânale de care dispun aceștia, această distanță mare între 2 lecții de educație fizică având un rol negative datorită faptului că valorile biologice nu sunt suficient exploatate.

Efortul la copiii pubertini este indicat să aibă o dozare, astfel încât refenirea să nu dureze mai multe de 10-15 minute, pentu că organismal să aibă timp să se reface astfel încât copilul să aibă randament în cadrul orei de clase ce urmează, de asemenea fiind recomandat că în cazul în care orarul copilului conține 5-6 ore în ziua respective, lecția de educație fizică să fie plasată la mijlocul zile. O lecție cu o intensitate mare și cu un conținut al exercițiilor dificile față de capacitățile copiilor, ajung să îi suprasolicite pe aceștia. Un al dezavantaj creat în urmă suprasolicitării copiluilui în lecția de educație fizică este supraexcitacitatea care provoacă imposibilitatea de concentrare, concentrare care este un element important în cee ace privește eficientă copilului în lecțiile ce urmează

Cu cât organismal se află într-o stare mai avansată de echilibru, cu atât autoreglarea funcțiilor sale vitale este mai optimă.

Refacerea metabolismului prezintă 2 etape:

a. Prima etapă este cea imediat după efort și este manifestată prin sporul de protoplasa din cellule, care este furnizor de energie și de asemenea asigura atât perfectioanrea fizliologica cât și una biologică, permițând apariția unui randament energetic la un nivel înalt pentru etapă ce urmează

b. În cea de a două etapă, cea anabolica, se manifestă ameliorarea potențialului fizico-chimic, care da o creștere a energiei libere și a randamentului dezvoltată, adică în momentul în care procesele fizice și morfologice se încheie. Se observă o scădere a temperaturii muschiului, la nivel neuromuscular, iar refacerea musculaturii fin dependență de creșterea nivelului de mioglobină, mioglobină consumată pe parcursul efortului și de intensificarea proceselor enzimatice care țin de creșterea sintezei de protein.De asemenea se refac și rezervele de glicogen hepatic și muscular

Pentru că rezervele de ATP să se reface este nevoie de oxigen, datorită metabolismului carbohidraților și al grăsimilor. După producerea de ATP decătre organism, o parte din acesta se descompune pentru a se formă portini de PC, iar cealaltă parte se stochează în mușchi [1] .

Pentru că fosfagenul să se reface complet este nevoie de aproximatix 3 minute, observându-se însă o refacere în proporție de 50% a a cestuia în primele aproximativ 20-30 de secunde.

Pentru refacerea PC-ului în întregime este nevoie de un timp de 10 minute, pentru o refacere în proporție de 97% sunt necesare 8 minute, iar pentru refacerea în proporție de 90% și 85% sunt necesare 4 minute și respective 2 minute.

Hultman și Bestrom ( 1967 ) consideră că pentru refacerea glicogenului după efectuarea pentru un timp îndelungat al unui exercițiu fizic se va ține cont de:

Alimentarea cu hrană bogată în carbohidrați, iar în că contrar glicogenul din mușchi se va reface partial;

Să se aloce 48 de ore de refacere;

În cazul în care carbohidrații lipsesc, refacerea glicogenului din mușchi va începe la 2 ore după terminarea efortului;

Îndepărtarea acidului lactic se va face în 2 etape, prima etapă fiind cea a îndepărtării acestuia din mușchi, iar cea de a două etapă este îndepărtarea acestuia din sânge [2] .

Pentru îndepărtarea acidului lactic din sânge este necesar un timp de 2 ore în cazul în care nu va există alocat un timp de ohihna și refacere, inar în cazul în care for fi îndeplinite condițiile necesare, va fi necesară o singură ora.

În tabelul următor avem anumite date despre timpii de refacere după un efort epuizant, în baza datelor lui Fox ( 1984 ).

2.5 Particularități anatomice și fiziologice la copiii de vârstă pubertară

În această perioada observăm o creștere diferențiată între băieți și fete, spre deosebire de perioada antepubertina când atât creșterea băieților cât și a fetelor se desfășoară în pararel, astfel la sfârșitul transformărilor pubertare, observăm diferențe clare dintre băieți și fete, fiecare având particularități morfofunctionale specific, particularități ce se păstrează pe tot restul vieții. Această perioada, perioada pubertina este o perioada caracteristică prin rapiditatea și neuniformitatea dezvoltării atât în cee ace privește organele, aparatele sau sistemele, dar și în ceea ce privește dezvoltarea sferei somatice și vegetative. Putem spune că aparatele și organelle se pot împărți în 3 categorii, și acestea sunt :

Aparate și organe care au o creștere rapidă în această perioada, cum ar fi aparatul locomotor, aparatul respirator , vasele de sânge, etc;

Aparate și organe care prezintă o dezvoltare explozivă în această perioada, exemple fiind organele genitale;

O a treia cateogria este cea în care organelle crest până la pubertate, iar din acest moment apare o involuție a acestora, organe cum ar fi cele limfoide sau tinusul;

Această dezvoltare continuă și armonioasă, dar în același timp neuniformă a organismului devine la un moment dat haotică, anumite segmente continuîndu-și creșterea chiar cu un ritm foarte rapid, în timp ce la alte organe apare o stagnare.

În cee ace privește sfera somatică, putem spune că în această perioada este o perioada de accelerare a creșterii taliei și de asemenea o ușoară sczdere a vitezei de accelerare în ceea ce privește creșterea celei ponderale, în special la băieți, această accelerare a taliei referindu-se mai ales la dezvoltarea lungii membrelor în raport cu trunchiul, astfel copilul se lungește, fiind subțire și înalt, slab și de asemenea puțin musculos și cu picioare prea lungi. Acest dezechilibru creeat poate duce la apariția unor mâini mari, neîndemânatice, brațe de copil, labe immense, picioarele fiind și ele subțiri, trunchiul fiind și el îngust, plat, iar capul foarte voluminos. Această asimetrie corporală are mai multe efecte negative. Pe lângă faptul că are un aspect inestetic, această poate duce la degradarea personalității copilului, dar și la apariția hiperlaxitatii tuturor articulațiilor datorită unei depuneri insuficiente a calciului în oase, provocând astfel deformarea scheletului. Această perioada este o perioada important și din pricina faptului că acum apar unele defecte de mers cum ar fi mersul de rată, sau piciorul plat, de asemenea tot în această perioada mai întâlnim un dezechilibru bazinului apărută în urmă scurtarea unuia dintre membrele inferioare, dar și apariția unor deformări la nivelul coloanei vertebrale cum ar fi scolioză, cifoză sau lordoză, tulburări care sunt accentuate fie de mobilierul școlar, fie de purtarea unor greutăți sau fie din cauza unor atitutidi necorespunzătoarea a colegilor.

2.5.1 Sistemul osos

La această vârstă oasele se dezvoltă în grosime, lucru ce va suferi o accentuare în perioada postpubertina.

Până la vârstă pubertății principalul motiv al creșterii era dezoltarea membrelor inferioare, lucru ce se schimbă în această periaoda, unde creșterea este favorizată de dezvoltarea trunchiului, de asemenea tot înainte de perioada pubertăți este predomintant procesul de lungire ale oaselor, față de perioada pubertății, unde apare îngroșarea acestora. Tot înainte de această perioada putem să observăm că procesele de creștere sunt axate pe dezvoltarea osoasă, în timp ce în perioada pubertina axarea proceselor de creștere este pe dezvoltarea musculară.

Depunerea de săruri minerale cum ar fi calciul sau fosforul sunt mai accentuate în această perioada pubertina, lucru ce duce la o creștere în rezistență ale oaselor. Această perioada este o perioada de sporire și duce la apariția apofizelor, oaselor sesamoide dar și la o definitivarre a cavităților medulare.

“ La nivelul coloane vertebrale, între 13-15 ani are loc închiderea canalului sacrat. La 13 ani se termină procesul de sinostrozare al pendiculilor corpurilor vertebrate. Inelele epifizare, care completează fetele superiaore și inferioare ale curpurilor vertebrate, apărute la 8-11 ani, încep să se sudeze la corpul vertebral în jurul vârstei de 15 ani. Lungimea totală a coloanei vertebrale este în medie de 590,7 mm la un baiait de 11 ani și de 597,6 mm la o față de 16 ani “ (Demeter, A. 1974).

În etapă pubertana din punctul de vedere al elasticității coloanei vertebrale, apare o creștere mult mai insensa la fete decât la băieți. Conform măsurătorilor făcute de Beloc, R. A. ( 1969) apare o creștere a mobilități passive a coloanei vertebrale de 14 în cazul fetelor cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani.

Despre dezvoltarea toracelui putem spune că prima parte a perioadei pubetine este o perioada lentă de creștere față ce cea de a două perioada unde dezlvoltarea este mai rapidă.

Se observă că între 14 și 15 ani apare o legătură între corpul sfenoidului și partea bazilară a occipitalului, datorită dispariției și al osificării cartilajului numit sfenooccipital. De la 12 și până la 19 ani putem observă apariția a doi centri de osificare, primul centru facundu-și apariția între 13 și 16 ani, fiind unghiul coracoidei scapulare, în timp ce al doilea centru apare între 12 și 17 în cazul fetelor și între 15 și 19 ani în cazul băieților, fiind accesoriu pentru vârful coracoidei. De asemenea între vârstele de 13 și 16 ani la băieți și 14-17 ani la fete apare osificarea capului humeral, care la această vârstă se sudează cu restul epifizei. Vârstă de 11 ani la fete și 13 ani la băieți este vârstă la care se osifică trohleea humerală printr-un centru dublu, sudarea centrilor secundari cu cei principali având loc în cazul băieților la vârstă de 17-18 ani, iar în cazul fetelor are loc la vârstă de 15-16 ani în cazul radiusului. În ceea ce privește osificarea centrilor orincipali și secundari la cubit, se observă că are loc ceva mai târziu.

În tabelul următor putem observă succesiunea paritiei centrilor primari și secundari ai osificării, dar pe lângă așa putem observă și dată la care aceste suduri ale centrior membrelor superioare:

Centrii de osificare ale oaselor

Tabel nr.4 Ce alcatuiesc membrul superios ( dupa Andronescu, A. 1966 )

În ceea ce privește procesul de osificare în cazul membrelor inferioare, observăm că la osul coxal apar 3 centri principali și mai mulți secundari. Între 12-16 ani la fete și 13-18 ani la băieți observamdisparitia cartilajului în formă de Y și sudarea definitivă la nivelul acetabulului, a celor 3 oase care îl compun. În ceea ce privește pelvisul, putem spune că acesta în jurul vârstei de 13-14 ani devine oval-transversat, că la adult, mărimea fiind una aproape definitive. Cu excepția șanțurilor condilotrohleene ale epifizei inferioare, șanțuri care care se sudează cu diafaza între 18 și 20 de ani, femurul este osificat complet. Epifiză biliala se sudează cu diafiză după perioada pubertății, iar sudarea fibulei are loc în jurul vârstei de 15 ani.

În abelul următor este evidențiat, după Andronescu, A., centrii de osificare ale oaselor care fac parte din structura membrelor inferioare.

Tabelul nr. 5 Centrii de osificare ai oaselor

membrelor inferioare

În Modalitatea de creștere a membrelor inferioare în raport cu lungimea corului variază în funcție de vârstă. La vârstă de 6 ani lungimea totală a curpului măsoară de 2 ori lungimea mebrului inferior, iar la 7 ani, în cazul fetelor, dublul lungimii membrelor inferioare este mai maire decât lungimea curpului. Perioada ce urmează este una de proporționalitate până în jurul vârstei de 10 ani, când apare o creștere bruscă și active până în jurul vârste de 13 ani, unde raportul dintre lungimea totală a corpului și dublul lungimii membrului inferior are valoarea de 0.94.

Perioada pubertina este o perioada în care talia și greutatea au parte de modificări semnificative.

Profesorul francez Nobecourt consideră că această perioada este caracterizată de diferențe în ceea ce privește greutatea sit alia, diferențele între băieți și fete fiind observabile încă de la vârstă de 10 ani. În următorul tabel oferim date în legătură cu greutatea și înălțimea oferite de profesorul francez Nobecourt obținute în urmă unui eșantion efectuat în anul 1929.

Tabel nr. 6 ( Dupa Nobecourt, 1929 )

“Antropologii, pediatrii, igienistri, fiziologii, psihologii etc. au sesizat și surprins un fenomen de intensificare progresivă a tuturor proceselor creșterii și diferențierii fizice și psihice a copilului, denumit “ accelerație “ . Pe plan fiziologic, secular trend-ul se manifestă prin următoarele: valorile medii ale lungimii și greutății nou-născutului sunt mai mari decât în secolul trecut; încrucișarea curbei circumferintei capului cu cea atoracelui la sugar are loc mai devreme; erupția deciduala a dinților, precum și definitivarea lor, sunt mai timpurii; dimensiunile medii ale copiilor și tinerilor în fiecare etapă de creștere și dezvoltare sunt mai mari și maturizarea sexuală are loc mai devreme decât în secolul trecut. Încheierea procesului de creștere are loc mai repede, deși dimensiunile definitive ale adultului de azi sunt mai mari.” [1]

2.5.2 Sistemul nervos și analizatorii

La începutul perioadei pubertine, segmenele inferioare ale sistemului nervos central, atât din punct de vedere funcțional cât și din punct de vedere mortfologic sunt maturizate, însă structurile subcorticale care au un rol foarte important în reglarea nervoasă generală, cum ar fi formațiunea reticulate și nuclei dorsali ai nervului vag, își continuă procesul de maturizare din punct de vedere morfofuctional și în această perioada a pubertății.

Se produc puține modificări în ceea ce privește nivelele superioare ale sistemului nervos central ( SNC ) și mai ales la nivelul scoarței cerebrale. Datorită faptului că numărul neuronilor corticali nu se modifică, fiind stabil, modificările celulare privesc creșterea celulelor, chimbarea caracterului acestora, dar și perfecționarea structurilor subcelulare. Această mărire a celulelor duce la o creștere în greutate a creierului care la vârstă de 13 ani atinge o greutate de 1.4-1.5 kg față de 1.1 kg la vârstă de 6 ani.

Sistemul nervos central, la această vârstă din punct de vedere funcțional, are anumite particularități ce trebuiesc luate în considerare, fie că este vorba doar de practicarea educației fizice și al sportului, fie că este vorba de tot procesul de instruire a copiilor, iar aceste particularități se clasifică astfel ( După Demeter, A. ):

Marea placticitate a sistemului nervos este prezența și în această perioada, pierzând însă atât din vitalitate cât și din eficientă să, fapt datorat de perturbarea hormonala , lucru ce duce la o instabilitate în cee ace privește comportamentul și stările affective

Predominantă excitației față de inhibiție corticală, este și ea observată încă în această perioada la copiii pubertini, existând și în acest caz o diminuare în ceea ce forță și energia celor două procese corticale considerate fundamentale, obținute tocmai printr-o dezvoltare accentuate a proceselor de inhibiție. În ceea ce privește creșterea eficienței reglării corticale, s-a observat că se manifestă în precizia mare a mișcărilor, dar și în îmbunătățirii coordonării acestora. Renumitul specialist Farvel V.S. (1966) este de părere că “ Capacitatea motrică a copiilor poate atinge un nivel înalt numai la 13-14 ani, deoarece abia la această vârstă se formează stereotipuri dinamice mai bune în analizatorul motric”

Tendința spre iradiere a procesului de excitație are la baza tot slăbirea relative a procesului de inhibiție corticală, rezultând un character neuniform și chiar brusc al mișcărilor, activitate motrică ce este exagerată, această tendința spre iradiere fiind unul dintre factorii care sunt determinant pentru diminuarea capacității sistemului nervos central de a fixă felexele condiționate, a deprinderilor motrice nou formate și a stereotipurilor dinamice.

Aceste particularități ce privesc sistemul nervos central, la elevi în această perioada, aduce influențe directe asupra rapidității cu care se formează și se stabilizează deprinderile motrice, de asemenea favorizează apariția oboselii și totodată scad din voință și perseverență elevilor.

Educația fizică în școală aduce influențe positive asupra activității nervoase superioare, dar și al randamentului intellectual al elevilor, însă lecția de educație fizică putând avea și unele efecte negative, în căzut în care este plasată la sfârșitul săptămânii sau chair la sfârșitul programului școlar.

În ceea ce privește analizatorii, acestea în mare parte ajung la o maturitate imediat după naștere, perfecționări ale unor aspect morfologice, dar și functioanle fiind prezente și în această etapă. Paviolionul urechii suferă de o creștere lentă, dar continuă, ajungând că la vârstă de 10 ani să măsoare aproximativ 56 mm, în timp ce la 15 ani să măsoare aproximatic 70 mm. Papilele gustative nu sunt definitivate, însă acestea se găsesc într-un număr mai mare că la adulți. Analizatorii, față de alte organe și aparate, este la un nivel înalt atât din punct de vedere morfologic cât și din punct de vedere funcțional.

2.5.3 Sistemul muscular

În această perioada, musculature scheletică se dezvoltă în special prin alungirea fibrelor musculare,greutatea țoala a mușchilor fiind doar 25-30% din greutatea totală a corpului, valoare care scande față de perioada nașterii, când greutatea musculaturii reprezintă 40% din greutatea fătului. Grosimea acestor fibre din punct de vedere transversal este redusă.

În urmă unui studiilor efectuate de Cicikin, V. T. ( 1967 ) s-a demonstrate faptul că creșterea forței musculare prezintă 2 etape. Prima etapă este perioada pubertina ( 10-12 ani ) unde autorul observă o creștere în salturi a forței musculare, în special în ceea ce privește mușchii extensori. În cea de a două etape ( adică 13-15 ani ) creșterea forței se desfășoară într-un ritm relative lent pentru amândouă categoriile de mușchi, însă, tutosi, o viteză mai mare de creștere a forței musculare se observă la mușchii extensori. Mai jos avem un tabel cu rezultatele obținute de Cicikin, V. T. la un grup de elevi:

Tabel nr.7 ( dupa Cicikin, 1967 )

Spre deosebire de băieți, organismal fetelor suferă o dezvoltare mai rapidă, la vârstă de 12-13 ani forță musculară absolută la fete are valori destul de apropiate decât cele ale băieților, ba chiar uneori valorile flexorilor sunt mai mari la fete decât la băieți.

Activitatea motrică se reduce la sfârșitul acestei perioade, lucru observant mai ales în cazul fetelor, lucru datorat faptului că reduce “ timpul afectat acesteia, în raport cu cel destinat activităților școlare sau a celor de altă natură”[2] , dar și din cauza faptului că apar unele modificări somatice și vegetative care îngreunează efectuarea unor anumite exerciții care necesită o mobilitate bine dezvoltată. Apare o stagnație a forței în această perioada și mai mult, chiar un regres destul de imprortant, atât în ceea ce privește flexorii, dar și în ceea ce privește extensorii, extensorii însă având o forță absolută umpic mai mare decât cea a flexorilor. Acest fapt duce la o nevoie mare de folosire a exercițiilor pentru forță, în specialpentru mușchii flexori, prevenindu-se o scădere a activității motrice generale, lucru ce apare în mod mai evident la fete spre sfârșitul perioadei. Intriducerea unor exerciții de forță în partea fundamental din cadrul lecției de educație fizică, pe o durata între 10 și 12 minute, începând cu clasa a VII-a, a demonstrate că a avut un effect pozitiv nu numai pentru dezvoltarea forței, dar și pentru dezovoltarea vitetei și rezistenței.

2.5.4 Evoluția vegetative din perioada pubertina

Această perioada pubertina, pentru sfera vegetative reprezintă o perioada a unor mari schimbări din punct de vedere organic, dar și funcțional la nivelul tuturor organelor interne, cele mai mari schimbări fiind remarcate în zona genital, care domină această perioada de evoluție vegetative, perioada denumită de Demeter, A., ( 1974 ) că o “ furtună vegetativă “.

Apar modifcari la nivelul laringelui, al inimii, care crește în volum, dar de asemenea și la nivelul toracelui și la abdomenului, unde dezvoltare suferă toate organelle interne, vasele și glandele cu secreție externă și internă, excepție făcând organelle limfoide, care spre deosebire de evoluția celorlalte, suferă o involuție semnificativă. Această dezvoltare cu o intensitate mare a organelor genitale, dar și creșterea neuniformă al acestora, dar și cu o secreție hormonala necontrolată la început de către sistemul nervos central determina o reactivitate mărită a sistemelor de comandă, dar și de dirijare a funcțiilor organelor interne. Există momente când apar anumite abateri în ceea ce privește reglarea neuroendocrine, ce se va abate asupra organismului în această perioada de pubertate, afectând și provocând mari variații atât din punctul de vedere fizic, cât și din cel psihic, astfel rezultatele bune obținute într-o zi pot fi serios afectate, iar ziua ce urmează poate fi mai slabă din punct de vedere al randamentului elevilor. Datorită acțiunii puternice anabolizante a hormonilor sexuali steroizi și prin apariția în sânge a unor metabolite acizi noi, se produce tulburarea metabolismului, tulburare ce duce la o hiperexcitație care este deseori caracterizată printr-o suferință fizică și psihică, perturbând în mod serios homeostazia organismului, scăzând astfel randamentul fizic, dar și psihic.

Astăzi, neuroendocrinologia, a demonstrate într-un mod incontestabil că apariția pubertății este determinate de modificări apărute în starea funcțională a sistemului nervos central. Această maturizare apărută până în această perioada din viață copilului declanșează o neurosecretie hipotalamică ambundenta, care are un effect rapid, chiar imediat, asupra producției hormonale a hipofizei, care, la rândul prin hominii săi gonadotropi instalează începutul acestei perioade.

Din punctul de vedere al lui Pitiș, M., și Grigorescu, A., (1966 ) există trei procese principare care au loc în această perioada:

Procese de maturizare sexuală în complexitatea lor neuroendocrine și organică.

Procesele de creștere și de modelare a întregului organism.

Procesele de maturizare psihică și intelectuală.

2.5.5 Aparatul cardiovascular

În această perioada aparatul cardiovascular, suferă o dezvoltare lentă, dar totuși continuă, existând totuși undele deosebiri între baeiti și fete. Nu există totdeauna un ritm paralel de dezvoltare morfologică și funcțională, creșterea volumului vaselor sanguine, dar și al inimii fiind urmate de o îmbunătățire a stării funcționale a acestora. Se observă în cazul fetelor la pubertate, o creștere lentă a volumului inimii, fiind lăsat mult în urmă de cel al băieților, valorile la fete atingând 80 cmc la vârstă de 10 ani, în timp ce la vârstă de 15 ani valorile ating 120 cmc, valorile fiind destul de mici față de cele ale băieților la vârstă de 10 și 15 ani unde valorile ating 140 respectiv 180 cmc. Se observă o viteză destul de lentă a creșterii în volum a inimii în intervalul de 12-13 ani, în timp ce în intervalul de 13-14 ani viteză de creștere a inimii este maximă, ajungând că această la vârstă de 11 ani să cântărească în jur de 140 g față de 220 g la vârstă de 14 ani. După această vârstă apare din nou o stagnare în ceea ce privește creșterea inimii, de menționat fiind faptu că greutatea cordului este de 6 ori mai mare la vârstă de 14 ani față de greutatea acestuia la naștere. În ceea ce privește ventricolele, s-a observant că ventrucolul stâng are o creștere a greutății în primii ani de viață cu aproximativ 3-4 g, ajungând la vârstă de 11 ani să atingă o greutate de 65-70g, în timp ce ventricolul drept are o creștere mai lentă în primii ani de viață, columul acestuia mărindu-se cu doar 1-2 g, abea din perioada pubertana începând să aibă o creștere destul de rapidă, valorile atingând 5-6 g anual. Dimensiunile inimii suferă și ele niște modificări. În ceea ce privește lungumea, această atinge în medie o valoare de 10,3 cm la vârstă de 12, față de 9.8 cm pe care o măsură la vârstă de 9 ani, de asemenea diametrul transversal suferă și el modificări, crescând de la 9,1 cm cât măsură la vârstă de 9 ani, la 9,6 cm la 12 ani. O creștere semnificativă o are circunferinta inimii care în perioada de 13-15 ani ajunge să aibă o valoare dublă față de cea avută la naștere. Și la nivelul orificiilor atrio-ventriculare apar anumite modificări, la vârstă de 11 ani având un diametru de 9 cm. mărindu-se cu un cm până la vârstă de 14 ani. Orificiul aortic, la 13 ani, atinge o valoare de 6 cm, în timp ce cel pulmonar atinge o valoare de 5-6 cm însă la vârstă de 8 ani, mărindu-se foarte puțin până la vârstă adultă.

Arterele au un diametru proporțional mai mare că la adulți, în perioada această dezvoltare mare având-o arteră de tip muscular, având o tunică tot mai bogată în miofibrile. Se obsererva o foarte bună dezvoltare în cee ace privește patul vascular arterial și venos al părții superioare al trunchiului.

Venele cave au parte de o dezvoltare iute la copii în această perioada, având un traiect mult mai sinuos, dar și o suprafață de secțiune mult mai mare. Din punctul de vedere al venei cave superioare, putem spune că la naștere această are o valoare de 51 mm2 , ajungând că la vârstă de 15 ani să atingă o valoare de 233 mm2, crescând încă puțin până la atingerea valorii normale pentru un adult, adică 280 mm2 . Venă porta are o structura definitive, structura definitivă având și rețeaua de vene superficiale și profunde ale membrelor.

Sistemul limfatic din câte se observă are o bogată dezvoltare în această perioada, având un canal thoracic mai drept chiar și că la adulți, numărul ganglionilor limfatici fiind și el mai mare. Această perioada este o perioada de dezvoltare intensă în cee ace privește ganglionii axiali și subclaviculari.

Dacă privim frecvența cardiac observăm că în cazul copiilor aflați la pubertate valorile în repaus ating 90-100 bataiminut, valori extrem de ridicate. Odată cu înaintarea în vârstă această frecvența cardiacă scade și ajunge la vârstă de 13 ani să măsoare în medie 82 bataiminut în cazul băieților și umpic mai ridicate în cazul fetelor, adică 88 bataiminut. În cazul copiilor care pe lângă ora de educație fizică mai practică și altă ramură sportive, observăm că are o frecvența cardiac de repaus mai scăzută decât a celor care nu efectuază nici un sport pe lângă lecția de educație fizică, frexcenta cardiac în repaus al acestor copii poate să ajungă la 78 sau chiar 72 bataiminut.

Autorii Klimt, F., și Fald, D., (1970) au efectuat un studiu asupra 147 de elevi de vârstă pubertina, adică cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani. Aceștia au împărțit elevii pe grupe de vârstă și au aplicat anumite exerciții de anumite intensități și pe o anumită durata, înregistrând anumite date. În primul rând la grupa de 12 ani, frecvența cardiac medie a celor 18 băieți și 18 fete în repaus atingea o valoare de 102, repsectiv 111 batai/minut, iar în urmă aplicării unor exerciții, 7 la număr, intense, fiecare fiind repetat timp de 15 secunde, având o pauză de 15 secunde între acestea, s-a observant că în cazul băieților frecvența cardiacă a atins valori de 184 batai/minut, în timp ce la fete frecvența cardiac după efort a fost de 191 batai/minut. În cazul celei de a două grupe, grupa cu o vârstă de 13 ani, frecvența cardiacă în repaus pentru băieți a măsurat 106 batai/minut, față de 102 batai/minut la fete. În urmă aplicării acelorași exerciții, la aceeași intensitate, durata și pauză, s-a constatat că în cazul băieților valorile ajung la 182 batai/minut, iar la fete 187 batai/minut.

În cea de a treia grupa au fost testate copii cu vârstă de 14 ani, la măsurători au luat parte 15 băieți cu o frecvența cardiacă în repaus de 106 bătăiminut și 12 fete, cu o frecvența cardiacă în repaus de 99 bătăipe minut, iar rezultatele în urmă aplicării celor 7 exerciții s-au constatat calori de 186 bătăiminut la băieți și 164 bătăiminut la fete. La grupa de 15 ani au fost supuși testelor 14 băieți a căror frecvența cardiac medie în repsau a fost de 103 bătăiminut față de frecvența cardiac mediu în repaus a celor 9 fete cu aceeași vârstă, și anume 96 bătăiminut. În urmă efortului fizic depus s-au constatat valori de 180 bătăiminut la băieți și 187 bătăiminut la fete.

La grupa băieților de 12 ani, restabilirea sau revenirea după efort s-a produs după 4-8.5 minute de la încetarea efortului, în timp ce la fete abea în minutul 10. În cee ace privește restul grupelo, s-a constatat o revenire la fel de greoaie că a fetelor timpii de restabilire ajungând undeva aproape de valoare de 10 minute.

Dacă privim volumul sistolic înainte de pubertate, observăm că este unu foarte sczut, aproximativ 30 ml, însă acesta are parte de o creștere răpită în perioada pubertății, ajungându-se că la copii de 13 ani valoarea medie a volumului sistolic să atingă 45 ml în cazul băieților și 40 ml în cazul fetelor. La vârstă de 14 ani volumul sistolic atinge o valoare de 60 ml pentru băieți și 45 ml pentru fete.

În tabelul următor ne sunt illustrate: vârstă, greutatea corpului, frecvența cardiac,volumul sistolic, minut-volumul inimii și consumul de oxigen de la naștere până la 15 ani, vârstă încheierii pubertății.

Tabel nr.8 ( dupa Salkov, N. A., 1957 )

2.5.6 Aparatul respirator

In aceasta oerioada se observa o dezvoltare foarte buna a tuturor componentelor aparatului respirator, fata de perioada antepubertina cand, elevii aveau o dezvoltare morfologica, dar si functionala destul de redusa. Aparatul respirator, in sine, cel care asigura substratul morfologic al functiei de respiratie externa, are parte de o dezvoltare rapida, dar si continua in toata perioada pubertina. Transportul de gaze, cea de a doua veriga a functiei respiratorii, este indeplinit de sange impreuna cu aparatul cardiovascular. Cea mai importanta veriga a functiei respiratorii are loc la nivel cellular, tisular si subcelular si este indeplinita de functia de transport de gaze si de functia respiratoare externa.

In ceea ce priveste dezvoltarea morfologica a aparatului respirator, observam ca nasul isi definitiveaza transformarile in perioada pubertana, prin dezvoltarea si alungirea dosului nasului si prin coboararea si orizontalizarea acestuia. Lumenul meantului mijlociu masoara in aceasta perioada 6 mm fata de cei 3 mm pe care ii masura la varsta de 7 ani si fata de lumenul mijlociu care in aceasta perioada masoara doar 4 mm .

In perioada de dinainte de pubertate, observam la nazofaringe o crestere in inaltime, fata de perioada pubertatii cand creste in latime, dar mai ales in plan sagital, dezvoltarea nazofaringelui fiind in stransa legatura cu dezvoltarea masivului facial si mai ales a cavului nazal. Tabelul urmator ne arata si ne evidentiaza aceste rapoarte de dezvoltare.

Tabel nr.9 ( din Andronescu, A., dupa Escat )

Tonsilă faringinala își oprește dezvoltarea în perioada pubertina, apărând chiar și procesul de regresie către sfârșitul perioadei, regresie manifestată prin scurtarea și turtirea plicilor. Porțiunea ocupată de tonsile, în zona faringilara, devin netede cu excepția porțiunii posterioare a fosei mediane, definitivându-se mai târziu că bursă faringinala a adultului.

Poziția definitvă a laringelui este ocupată în jurul vârste de 13 în, canda cesta coboară din poziția inițială în care se află. S-a observant că mdoificarile pricnipale suferite de laringe au rolul de a definitive atât pozita și formă, cât și structura acestuia, aceste modificări având loc în primii 10 ani din viață copilului, apărând în perioada pubertana un nou puseu acut de dezvoltare și creștere, ce își fă continuă activitatea chiar și după pubertate, însă într-un ritm mai lent. Dimensiunea laringelui la vârstă de 3 ani față de momentul nașterii este mai mare de aproximatix o dată și jumătate, la 7 de umpic mai mult de o dată și jumătate, în timp de la 14 ani dimnesiulea laringelui ajunge să fie aproape de 2 ori mai mare că la naștere.

Puseu acut întâlnim de asemenea și la trahee și bronhii. La 14 ani se observă că circumferința, dar și lungimea traheei se dublează față de perioada primului an de viață, în timp ce la 13 ani bifurcatia traheei se poziționează la nivelul celei de a 6-a vertebră toracala.

Din punctul de vedere al bronhiilor principare, observăm că la sfârșitul perioadei pubertine are o lungime de 30.5 cm cea din partea dreapta, față de 37.8 cm cea din partea stânga, valorile în cazul nou născuților fiind 11.7 cm pentru cea dreapta și 16 cm pentru cea stânga. De asemenea curcumferinta acestora se mărește de aproape 3 ori față de nou-nacuti, ajungând că la sfârșitul perioadei pubertine să măsoare 36 cm cea dreapta și 31.6 cea stânga, față de 14 mm a bronhiei drepte la nou născuți și 12 mm bronhia stânga tot în aceeași perioada.Stratul muscular neted este slab dezvoltat până în această perioada, când acesta se definitivează și dee asemenea se observă că elasticitatea bronhiilor se dezvoltă rapid.

Plămânii au parte de o dezvoltare intensă în această perioada, atât din punctul de vedere al greutății cât și din puntul de vedere al volumului. Un ritm dezvoltat de creștere prezintă greutatea parenchimului pulmonar care își prezintă ritmul rapid de creștere după vârstă de 12 ani și și-o menține până la sfârșitul acestei perioade. În medie, la începutul perioadei pubertine, greutatea plămânilor ating 500 g, ajungând să cântărească la sfârșitul acesteia aproximativ 800g, vârstă de 14 ani fiind marcată cu cea mai mare viteză de dezvoltare a plămânilor. Un salt de peste 50% între 12 și 16 ani îl are volumul parenchimului pulmonar.

Diferențe de dimenstiuni apar și în cazul alveolelor care crest de la 0.14 mm cât aveau în perioada antepubertina, la 0,17 mm cât au la sfârșitul perioadei pubertine.

Această perioada marchează o dezvoltare în cee ace privește funcția respiratorie destul de substanțial. Funcția respiratorie cunoaște o dezvoltare rapidă în această perioada, îmbunătățire ce vizează toate cele 3 ferigi ale funcției respiratorii și anumie, respirația externă, transportul gazelor și mai ales respirația tisulară.

Respirația esterna ( sau ventilația pulmonară ) este în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare anatomică a aparatului respirator. Ritmul rapid de dezvoltare și creștere a cailor respiratorii, a alveolelor și de asemenea a parechimului pulmonar reprezintă suportul material al creșterii capacității pulmonare funcționale a acestui aparat respirator și mai ales a respirației pulmonare. Apare o creștere în cee ace privește amplitudinea mișcărilor respiratorii, având la 11 ani un volum current de 230 ml, față de 300 ml la 13 ani și 350 ml la vârstă de 15 ani. De asemenea se observă o scădere a frecvenței respiratorie, de la 22 respirațiiminut la vârstă de 11 ani, la 20 respirațiiminut la 13 ani și 18 respirațiiminut la vârstă de 15 ani. Pe lângă amplitudinea mișcărilor respiratorii mai crește și minut-volumul, având o creștere în medie cu 1lmin de la vârstă de 11 ani la 13 ani, valorile la 11 ani fiind de 5 litriiminut, față de 6 litriiminut la 13 ani. De la vârstă de 13 ani până la 15 ani nu este o creștere extrem de mare, doar cu 0.3 litriiminut, având astfel al vârstă de 15 ani în medie 6.3 litriiminut. Datorită creșterii în greutate a copilului, în ceea ce privește intensitatea respiratorie, putem spune că această scade ușor în această perioada.

Capacitatea vitală este foarte importantă în cee ace privește nivelul de dezvoltare funcțională, marcând un salt important în perioada pubertina. La copii nou-născuți în medie capacitatea vitală măsoare 200 ml, în timp ce la vârstă de 6 ani apare o creștere în medie cu 1000 ml față de periaoda nașterii, măsurând 1200 ml, iar la vartă de 11 ani avem o valoare între 2100 și 2200.

În prima pare a perioadei pubertare observăm că toarecele continuă să se dezvolte într-un ritm relative lent, sorul anual al capacității vitale fiind de 250 ml I cazul băieților de 13 ani și 300 ml în cazul fetelor la aceeași vârstă. În cea de a două parte a perioadei pubertare, apare o dezvoltare rapidă a capacității vitale, sporul anual la vârstă de 14-15 ani atingând 400-450 ml, valoare care la sfârșitul perioadei pubertare se mărește în medi până la 3500 ml.

Cel mai semnificativ criteriu după care putem amsura respirația tisulară este după valoarea consumului maxim de oxigen pe minut, respirație tisulară care arată o creștere odată cu vârstă, înregistrând valori maximă între 18 și 20 de ani, urmând după aceea o scădere continuă, dar gradate ( Zamfirescu, N. R., 1970 ). În perioada prepubertina și anume până în jurul vârstei de 11 sau 12 ani, nu se pot observă diferențe importante între consumul de oxigen ( O2 ) pe minut și puterea maximă aerobă ( VO2MAX ) din puctul de vedere al fetelor și al băieților, însă în timpul, dar și după perioada pubertății consumul maxim de oxigen în cazul băieților crește rapid, față de consumul maxim de oxigen la fete, lucru evidențiat de faptul că, consumul maxim de oxigen este direct proporțional cu greutatea cirporala a copilului.

Unii autori au găsit valori cu diferențe apreciavile ale capacității maxime aerobe la copiii cu vârstă pubertară, diferențele fiind explicabile prin participarea sau neparticiparea la educație fizică într-un mod systematic din cadrul școlii și la activitățile sportive de tip extrașcolar. De asemenea, acste diferențe arată nivelul diferit de dezvoltare somatică și funcțională a copiilor în această perioada. Labitzke, H. și colab. ( 1968 ), a obținut rezultate al consumului maixm de oxigen la băieți de 2910 mlmin. Zamfirescu, N. R. și colab ( 1969 ) la băieții de 13-15 ani au înregistrat valori ale consumului maxim de oxigen de doar 2624 mlminut. Un alt autor, Valentin, H. și colab. ( 1955 ), a obținut rezultate la băieții de 12-13 ani al consumului maxim de oxigen de doar 1860 mlminut, iar pentru copiii cu vârste cuprinse între 14-15 ani valori de 2450 mlmin.

În ceea ce privește fete, la acestea s-au obținut valori mai mici decât cele ale băieților, remarcându-se diferențe apreciabile între cele care practică sistematic educația fizică sauși sportul de performanță. Astrand, P. O. ( 1952 ) a găsit valori ale consumului maxim de oxigen la fetele de 12-13 ani de 2310 mlmin și de 2580 mlmin la fetele de 14-15 ani. Labitzke, H. și colab. ( 1968 ) au găsit valori de 2460 mlminla fetele de 12-14 ani, în timp ce Schleusing, G. și colab. ( 1969 ) au găsit 1557 mlmin la fetele de 12-13 ani și 1769 mlmin la cele de 14-15 ani.

Tabelul următor a fost efectuat în urmă unui studiu făcut de Szogy, A. ( 1973 ), obținând anumite date medii legate de consumul maxim de oxiden la eleve și elevi de vârstă pubertară care practică sportul de performanță.

Tabel nr.11 ( Szogy, A., 1973 )

Tabelul urmator este realizat tot in baza studiului efectuat de Szogy, A. ( 1973 ), in care ne su prezentate valori si in raport cu k

Tabel nr.12 (Szogy, A., 1973 )

Pentru a concluziona, putem spune că asigurarea capacității de efort ridicate este în legătură directă cu anumiți factori dimenstionali ai aparatului repsirator, cum ar fi capacitatea vitală, capacitatea pulmonară, capacitatea reziduală funcțională, dar și alte capacitate cum ar fi ventilația și capacitatea de difuziune a plămânilor, factori care se află într-o plină dezoltare și creștere, contribuind și la dezvoltarea capacității aerobe maxime a elevilor de vârstă pubertară.

Capitolul III. METODOLOGIA FOLOSITĂ ÎN DESFĂȘURAREA

CERCETĂRII ȘI ELABORAREA LUCRĂRII

3.1 Ipotezele cercetării.

Se presupune că prin utilizarea unui program de pregătire a organismului pentru efort în cadrul lecției de educație fizică, special conceput, va contribui la îmbunătățirea performanței în lecția de educație fizică cât și la dezvoltarea dorinței elevilor de a participa la orele de educație fizică și de a se implică în activitățile acesteia.

Obiective:

Stârnirea dorinței de participare constanța la orele de educație fizică

Dezvoltarea dorinței de implicare

obișnuirea elevilor cu pregătirea organismului înainte de efort nu numai în cadrul lecțiilor de educație fizică, dar și în afară acesteia

Inducerea mentalității de a se autodepășire

Motivarea elevului în vederea obținerii unor performanțe mai bune în cadrul lecției de educație fizică

Să îi inducă o stare de bine

Desfășurarea cercetării

3.2.1 Locul, perioada, subiecții și materialele utilizate

Acest studiu a avut loc la Liceul Teoretic “Onisifor Ghivu” din municipiul Oradea, în decursul anului școlar 2014-2015 și a avut următoarea structura:

Semestrul I: 15 septembrie 2014- 31 ianuarie 2015 incluzând vacanță de Crăciun din dară de 20 decembrie 2015- 4 ianuarie 2015.

Vacanță intersemestriala: 31 ianuarie 2015- 8 februarie 2015.

Semestrul ÎI: 9 februarie 2015- 19 iunie 2015 incluzând “Săptămâna altfel” 6 aprilie 2015- 10 aprilie 2015 și vacanță de Paști 13 aprilie 2015- 17 aprilie 2015.

Condițiile în care s-a desfășurat activitatea, tehnică materială și baza sportica a școlii este alcătuită din:

Teren de handbal 48×22 m din asfalt, cu porți corespunzătoare din punct de vedere regulamentar;

2 terenuri de baschet cu o suprafață de 30×15 m din asfalt, cu panouri regulamentare;

Teren cu suprafață plata 40×35 m din asfalt;

Sala de sport cu dimensiunile de 36×18 m, având că dotări următoarele: vestiare cu instalații sanitare corespunzătoare, magazine pentru material, birou și vestiar pentru profesori, 9 scări fixe, 4 cadre metalice pentru tractiuni, 3 panouri de baschet regulamentare, 2 porți de handbal regulamentare, instalații rabatabile pentru jocul de volei.

Că materiale sportive, au mai fost utilizate: 7 bănci de gimnastică, 9 scări fixe, 27 mingi de oină, 28 de bastoane, 20 de jaloane, 20 de copete, cronometru, ruletă.

Alte material utilizate au fost: cântarul, taliometrul, bandă metrică.

Eșantioanele au fost constituite din elevii a două clase de a VII-a, clasa experimentală fiind alcătuită din 16 băieți și 9 fete, în timp ce clasa de control a fost alcătuită din 14 băieți și 10 fete. Componentă claselor a fost următoarea ( Tabelele 1 și 2 pentru clasa experimentală, 3 și 4 pentru clasa de control ):

Tabel nr.1

Tabel nr.2

Tabel nr.3

Tabel nr.4

3.2.2 Etapele realizării cercetării

În vederea unei bune cercetări m-am îndrumat după următoarele etape:

Alegerea temei;

Documentarea corespunzătoare;

Testarea și mîsurarea elevilor;

Stabilirea și organizarea unui plan de lucru împreuna cu profesorul de la școală;

Implicarea elevilor prin susținerea pe rând a unei parți din lecția de educație fizică;

Testarea finală a elevilor;

Interpretarea datelor obținute;

Finalizarea studiului de cercetare;

Metode și tehnici de cercetare

3.3.1 Metode de cercetare

În realizarea acestei lucrări am recurs la utilizarea următoarelor metode de cercetare științifică:

Metodă observației;

Metodă statistică;

Metodă bibliografică;

Metodă experimentului;

Metodă tabelară și grafică;

3.3.1.1 Metodă observației

Această metodă joacă un rol foarte important, deoarece studiază și cunoaște lucrurile și fenomele, indiferent de domeniul în care se realizează această. Această metodă este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, punând la dispoziția celui care cercetează un mijloc de a culege datele.

Observația este analizarea, urmărirea, dar și surprinderea unor lucruri și fenomene fiind în starea lor de desfășurare naturală, fără însă a fi perturbată de prezența celui care observă.

Există anumite limite ale acestei metode de certetare, acestea fiind după Maroti, S. ( 2008 ) :

Dacă observația nu aparține specializării înguste a domeniului, el va putea aprecia cu reserve diferitele aspect urmărite;

În realizarea observației și consemnarea faptelor există o limita de evidență. Această înseamnă că cel care face observația poate să deformeze cee ace observă. Nu din rea intenție, nu voit, ci din cauza unor aspect legate de limitele sale senzoriale, intelectuale etc.;

În realizarea observației asupra cercetătorului acționează o limita de timp, determinate în special de faptul că fenomenul studiat nu este repetabil și că, de multe ori, se derulează cu o mare viteză și o frecvența sportive;

Există mai multe modalități de a realiza o observație, această dând posibilitatea să adopte o seama de criterii, cu ajutorul cărora se poate face o clasificare:

Observația întâmplătoare care după cum îi spune și numele, se întâmplă ocazional, fără să existe intenție din partea celui care observă;

Observația intenționată este caracteristică a cercetării științifice și de asemenea are un caracter sistematic;

Principalele caracteristici ale observației intenționate, sau a observație științifice, după Maroti, S., ( 2008 ) sunt:

Acțiune voită în care cercetătorul participa la investigație în mod voit și conștient. La receptarea celor observate, el procedează selectiv și cu înțelegerea sensurilor, stabilind legături în funcție de aspectele sesizate;

Metodică condusă după reguli se bazează pe ipoteza săi epotezele de lucru formulate, a cunoștințelor și experienței sale cercetătorul își elaborează un plan de observație. Observarea se organizează respectând principiile investigației științifice și în direcția scopurilor propuse;

Fundamentată teoretic. Contemplarea realității nu se face la întâmplare, ci ea se bazează pe anumite cunoștințe și informații legate de aspectul studiat;

Sistematică, care urmărește desfășurarea procesului care a fost supus cercetării, iar cele constatate, trebuie să fie consemnate într-un mod ordonat, având la baza o anumită logică;

Analitică, adică, cel care face această observație trebuie să știe foarte bine cee ace are de observant, să aibă capacitatea de a distinge componentele, momentele și atributele procesului care a fost supus acestei observații;

Completă. Este droit că prin aplicarea acestei metode să se surprindă, dar sis a se urmărească cât mai multe aspect ale realității cercetate și din caz că este posibil, totalitatea lor;

Consemnată, adică, urmărind fenomenul investigat, cel care cercetează are obligația să consemneze toate aspectele care apar, dar și fenomenele de fanifestare ale acestora;

Respectabilă și verificabilă și prin intermediul altor cercetări, adică această metodă nu trebuie să fie un fapt unic, valoare științifică având-o în cazul în care se poate repeat în condiții similar și rezultatele obținute să se verifice prin realizarea altor investigații;

Etapele metodei observației sunt :

Etapă stabilirii precice a cee ace urmează să fie studiat în baza aplicații acestei metode, lucru fiind realizați prin:

Delimitarea problematicii ce urmează a fi cercetată, dar și a formulării precise a acesteia, în contextual spațiului problematic general;

În vederea înțelegerii problemei studiate se va sublinia rolul și importantă investigației, de asemenea facundu-se referiri la rezultatele cercetărilor precedente în acel domeniu;

Etapă de pregătire organizatorică, metodologică, dar și organizatorică a observației.

Aspectele ce vor fi obserservate și înregistrate se vor define;

Se va stabili numărul de observări, dar și durata acestora;

Se vor desemna și pregăti cei care vor face această observație;

Se vor alege fișierele pe care se vor face înregistrările, dar de asemenea se vor stabili și codurile ce urmează a fi utilizate;

Se va stabili modul de punctare și evaluare a datelor obținute;

Se vor asigura instrumentele și condițiile de lucru din timp;

3. Etapă elaborării planului de observare se va face în funcție de obiectivele urmărite, de condițiile în care se realizează, experiență pe care o are cel care observă, pregătirea acestuia sau dotarea materială etc. fiecare cercetare din punct de vedere observațional va avea caracteristicile sale prorpii de desfășurare. Pentru a se obține rezultate de maximă variabilitate se va face elaborarea planului de cercetare cu mare atenție.

4. Etapă realizării unei cercetării preliminare în scopul verificații fișelor de observare și testării capacităților pe care observatorul de are de a consemna și observă, iar corectările, dacă va fi căzu, se vor face în funcție de rezultatele ce au fost obținute.

5. Etapă realizării cercetării prorpiu-zise are loc prin observarea, dar și prin înregistrarea aspectelor ce alcătuiesc subiectul cercetării.

6. Etapă prelucarii, analizării și valorificării informațiilor ce au rezultat în urmă aplicării acestei metode

Ordonarea datelor;

Prelucrarea statistic-matematică ale acestora;

Analizarea și inteerpretarea acestora;

Formularea unor concluzii preliminare.;

5. Etapă redactării raportului de cercetare.

3.3.1.2 Metodă statistică

Această metodă reprezintă un ansamblu de principia metodologice, tehnici, dar și procedee care permit producerea unei informații statistice în baza observării, prelucrării și analizării datelor obținute.

Caracterizăm statistică, că fiind o știință care se ocupă cu acumularea și ordonarea unor date obținute dintr-un anumit domeniu de activitate, iar în baza unor analize și interpretări numerice, se vor trage anumite concluzii.

Sistematizarea este consideraa că fiind prima faza în ceea ce privește prelucrarea statistică a datelor obținute și presupune ordonarea acestora prin centralizarea și gruparea lor pe anumite serii, astfel pregătindu-se aplicările ulterioare a unor tehnici de prelucrare ale acestor date.

Etapele cercetării statistice sunt:

Etapă pregătirii cercetării statistice:

Un prim aspect care ar trebui vizat este acela al identificării necesității de a aplică această metodă în vederea obținerii unor informații care să ofere un plus de certitudine;

Documentarea științifică asupra a ceea ce urmează a fi cercetat;

Evidențierea problemei prin delimitatea ei atât din punct de vedere genera, cât și din punctul de vedere al raportării ei la anumite cercetări efectuate anterior;

Stabilirea precise atât a obiectivelor generale, cât și a celor specific;

Alegerea unităților ce urmează să fie cercetate;pregătirea materială, metodologică, dar și organizatorică; stabilirea condițiilor de organizare; culegerea, prelucrarea și valorificarea datelor; obținerea unei aprobări din partea subiecților; stabilirea unui mod de a prelucra datele și indicatorii statistici utilizați în această analiză;

Etapă realizării unor cercetar preliminare și corectarea, eventuală, a unor deficiențe organizatorice sau metodologice.

Etapă realizării cercetării propriu-zise.

Cel care efectuează cercetarea operează cu modalități diversificate de observare și înregistrare a faptelor în funcție de obiectivele ce sunt urmărite, nivelul de pretenție al cercetării, pregătirea să, material și logistică avută la dispoziție;

Sistematizarea datelor obținute în urmă acestei cercetări este realizată prin procedee de centralizare și grupare statistică, obținându-se anumiți indicatori primary, dar și o serie de date statistice, date care sunt sub formă de tabele sau grafice;

Se calculează mai mulți indicatori și se determina gradul de intensitate dintre legăturile statistice, în final estimându-se parametrii și verificându-se ipotezele;

In urmă procesului de prelucrare se obțin anumiți indicatori primari și derivati, aceștia fiind purtătorii informației statistice;

Se formează concluziile și propunerile;

Etapă evaluării cercetării și comunicării rezultatelor.

Aprecieri în cadrul procesului de autoapreciere a cercetării;

Formarea unor sarcini și ipoteze noi în vederea aprofundării și cunoașterii unor eventuale cercetări viitoare;

Redactearea raportului de cercetare sau a lucrării;

Se valorifica cercetarea prin publicarea să în anumite reviste de specialitate, monografii și participarea la manifestări științifice;

Confirmarea valorii cercetării de către comunitatea științifică;

3.3.1.3 Metodă bibliografică

Documentarea științifică are un rol foarte important în procesul de cercetare. Având în vedere faptul că volumul de informații s-a mărit, științele s-au diversificat și s-au înmulțit, problema legată de documentare devine din ce în ce mai dificilă și continuă să primească o importantă mult mai mare.

Această etapă a documentării, este o etapă foarte importantă și necesară cercetării, având că scop cunoașterea experienței științifice în domeniul în care se desfășoară cercetarea, fiind indispensabilă procesului de cercetare are oricărui cercetător și are anumite etape.

Etapele documentării:

Trecerea în revista;

Selectarea;

Sintetizarea;

Valorificarea;

Alcătuirea explicațiilor generalizatoare;

În această știință a informării și documentării există elemente de uz permanent pentru specialiștii din domeniul de cercetare și de pregarire a celui care efectuază cercetarea. Fondurile de documente și informare sunt foarte diversificate, fie că este vorba de bilbioteca tradițională, fie că este vorba de bilbioteca virtuală.

Sursele de documentare sunt:

Surse de documentare primare

Neperiodice: manuale, monografii, rapoarte științifice etc.;

PeriodiceL reviste de specialitate, ziare de specialitate etc.;

Surse de documentare secundare

Aceste documente au că scop îndrumarea și ajutarea celui care efectuază cercetarea pentru a găsi documentele primare care conțin informația necesară cercetării respective;

Surse microformate

Reproduceri de documente istorice rare și care au o valoare mare din punctul de vedere al cunoașterii științifice, conținând un volum mare de informații într-un spațiu redus;

3.3.1.4 Metodă experimentului

Experimentul este o metodă de cercetare care a fost introdusă prima oară în științele nature, fiind, cu timpul, adaptată și introdusă și în alte domenii, iar printre aceste domenii se află și educația fizică.

“Experimentul reprezintă o metodă de cunoaștere în care subiectul cunoscător, oblige obiectul de cunoscut să se manifeste acolo și unde vrea el, în condițiile pe care I le impune, cu scopul precis al descrierii și sesizării esențelor și legilor lui” [1] .

Experimentul este considerat în prumul rând, un mijloc de analiză, fiind un sistem complex de cunoaștere, car are că scop verificarea unei afirmații presupuse, din două, trei sau mai multe fenomene, fiind provocata de catre un cercetator si de asemenea controlata tot de catre acesta.

Diferenta dinte observatie si experiment este data de participarea cercetatorului, in experiment acesta intervenind intr-un mod direct, provocand derularea evenimentelor intr-un mod voit, in conditiile impuse de catre el si controlate tot de el, in timp ce in observatie, acesta are o participare pasiva, fara sa intervina in procesul de cercetare. Cel care efectueaza cercetarea are datoria de a fi cat mai subiectiv posibil, sa incerce sa lase orice prejudecata la o parte, dar de asemenea si trebuie sa lase la o parte si anumite idei neverificate, fiind atent pentru a nu incalca anumite principia etice, indiferent de rezultatele cercetarii si de gradu in care acestea influenteaza cercetarea.

Tipuri de experiment

Experimetnul poate avea grade de conplexitate diferite, acestea fiind variind in functie de problema ce va fi cercetata, dar si de disponibilitatile cercetatorului. Experimentul poate fi de tipuri multiple, acestea fiind in functie de: numarul de subiecti supusi cercetarii, locul unde se desfasoara, momentul in care are loc cercetarea, ce se urmareste in urma acestei cercetari, scopul pe care aceasta il are, modul in care sunt recoltate datele etc.

In functie de numarul indivizilor supusi cercetarii clasificam experimentul ca fiind:

Individual;

In grup;

In functie de momentul in care se desfasoara cercetarea,avem:

Cu caracter preeliminar, experiment care se desfasoara in perioada de pregaire, avand ca scop culegerea anumitor informatii, in baza carora se va putea realiza in cele mai bune conditii expermentul propru-zis;

Cu carcater fundamental, experiment ce are rolul de a transforma ipoteza intr-o certitudine;

O alta modalitate de a clasifica experimentul este:

Experimentul de laborator;

Experimentul de teren;

In functie de scopul pe care cercetarea il urmareste, avem:

Experiment de explorare, este un tip de experiment ce contribuie la aflarea de lucruri noi, dupa cum ii spune si numele si are ca scop descoprerirea unor relatii care exista intre 2 variabile;

Experiment de verificare\confirmare are ca scop verificarea ipotezei;

In functie de perioada de timp in care se desfasoara cercetarea, avem:

Experiment de tip longitudinal este un tip de experiment ce isi are desfasurarea pe o durata mai lunga de timp, un semestru sau un an scolar etc.;

Experiment de tip transversal este un tip de experiment ce urmareste ca aplicarea unor teste la numiti subiecti cu o anumita varsta, grad de pregatire etc.;

O alta modalitate de clasificare a experimentului, si poate cea mai importanta, este dupa gradul in care cercetatorul are control asupra factorilor ce pot influenta rezultatele:

Experimetnul controlat;

Experimetnul necontrolat;

In functie de numarul de variabile independente vehiculate in experiment, avem:

Experimente unifactoriale;

Experimente multifactoriale;

Etapele pe care cercetatorul trebuie sa le parcurga in derularea unui experiment:

Formularea problemei cercetarii, prin:

Identificarea problemei care necesita aplicarea acestei metode sau gasirea unei probleme care nu este cunoscuta suficient;

Delimitarea ei in spatial problematic general;

Raportarea acestuia la o alta cercetare, anterioara, in acest domeniu;

Evidentierea rolului experimentului pentru a se intelege problema care a fost studiata;

Formularea unei ipoteze;

Stabilirea variabilelor independente;

Stabilirea subiectilor din grupa de experiment, dar si subiectii din grupa de control;

Efectuarea unui plan de cercetare;

Efectuarea unei cercetari de tip pilot,iar in functie de ce rezultate se obtin, se vor evectua anumite corectari;

Efectuarea in practica a planului experimental;

Prelucrarea datelor, analiza lor, dar si valorificarea acestora

Redactarea unui raport de cercetare

3.3.1.5 Metoda tabelara si grafica

Ansamblul cifric obtinut in urma prelucrarii statistice applicate rezultatelor obtinute de catre subiecti, in urma efectuarii unor masuratori , a trebuit sa fie expus, prin utilizarea unor tabele sau grafice.

Pentru prezentarea rezultatelor, observatiilor si prelucraii statistice, tabelele intocmite au reprezentat o forma caracteriala pentru subiectii supusi cercetarii sub mai multe aspecte. Multimile, sirurile de rezultate, cidrice, numerice, cu care am incercat sa relev esenta fenomenelor studiate si legile lor de dezvoltare, a trebuit sa fie arangate si ordonate astfel incat sa se intalneasca formarea unei imagini clare a aspectelor problematicii cercetarii.

Astfel, sirurile de rezultate au fost trecute in tabelele care au cuprins urmatoarele elemente: titlul, subiectii si caracteristicile lor( varsta, parametrii antropometrici etc. ). Datele statistice cuprinse in tabel, au fost marimi absolute, marimi medii sau marimi relative, in functie si de parametrii statistici calculate.

Reprezentarea grafica a fost utilizata in vederea usurarii intelegerii si analizei materialului statistic, prin folosirea unei expuneri mai atragatoare si sugestive. Reprezentarea grafica a presupus inventivitate si creativitate de la nivel ridicat. Graficele au fost insotite de titlu si au avut, ca element ajutator, obligatoriu, o legenda explicate. In element essential al reprezentarii grafice l-a constituit estetica realizatam varietatea modelelor grafice, coloristica lor diversa, precum si grafica concise, vizibila si sugestiv-edificativa. Realizarea lor a presupus un volum mare de munca, atentie, sensibilitate si precizie.

3.3.2 Masuratori si testari

Masuratori antropometrice

Greutatea: s-a masurat cu ajutorul unui cantar, subiectii fiind in echipament sumar;

Inaltimea: s-a masurat cu taliometrul, subiectii fiind desculti cu spatele la perete. Masuratoarea s-a facut intre cel mai inalt punct al corpului si planul solului

Perimetrul toracic: s-a masurat cu banda metrica, care a fost plasata la nivelul pieptului si s-a masurat in urmatoarele feluri: in repaus, in inspiratie si in expiratie, din perimetrul masurat in ispiratie scazandu-se cea in expiratie si rezultand elasticitatea toracelui.

Indice masa corporala: s-a calculate dupa formula greutatea (kg)/inaltimea2 (m)

Frecventa cardiaca: A fost masurata manual prin aserarea degetelor pe artera,aplicand presiune pe aceasta, masurarea facundu-se pe 10 secunde. Valoare obtinuta a fost inmultita cu 6.

Testari ale calitatilor motrice

Alergarea de viteza pe 50m;

Saritura in lungime de pe loc;

Alergarea de rezistenta pe 1000m;

Flotari;

3.3.3 Indicatori statistico-matematici folositi:

1. Media aritmemetica este rezultata din adunarea fiecarei valori a variabilei “x”, raportata la numarul de cazuri existente “n”.

X=(x1+x2+…+ xn)/n;

Unde: x=media aritmetica;

n=numarul de cazuri;

2. Abaterea standard(s) este o medie patratica a abaterilor individuale si reflecta intr-o mare masura influenta factorilor aleatori in comparative cu abaterea medie liniara, deci abaterea standard caracterizeaza variatia fenomenelor, fiind si cel mai des indicator statistic folosit.

Unde: xi=valoarea individuala

x=media aritmetica

3. Coeficientul de variabilitate (Cv) este indicatorul pentru gradul de omogenitate al esantionului si este calculeaza in felul urmator:

Cv=

Unde: S=abaterea standard

X=media aritmetica

Modul de interpretare al coeficientului de variabilitate este urmatorul:

Cv=0-10%; omogenitate ridicata;

Cv=10-20%; omogenitate medie;

Cv=20-30%; omogenitate mica;

3.4 Mijloace folosite în cadrul experimentului

3.4.1 Structuri de exerciții tilizate în cercetare

Structura 1:

Exerciții din școală alergării

Exercițiul 1: Alergare ușoară ( x6 lățimi de teren de hanbal cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 2: Alergare cu joc de glezne ( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 3: Alergare cu genunchii sus ( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu 2-3 secunde pauză între execuții );

Exercițiul 4: Alergare cu pendularea gambelor înapoi( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu 2-3 secunde pauză între exeutii );

Exercițiul 5: Alergarea cu pași adăugați, față spre interiorexterior( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu 2-3 secunde pauză între execuții );

Exercițiul 6: Alergare cu pași încrucisati, față spre interiorexterior( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu 2-3 secunde pauză între execuții );

Exercițiul 7: Alergare accelerate( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu pauză 5 secunde între execuții );

Exercițiul 8: Alergare lansată ( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu pauză 5 secunde între execuții );

Exircitiul 9: Alergare ușoară cu spatele pe direcția de deplasare( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu pauză 5 secunde între execuții );

Exercițiu; 1: P.I: Stand depărtat cu mâinile pe șolduri;

(6x2T) T1-T2: Aplecarea capului înainte cu arcuire

Exemplul 2: P.I: Stand depărtat cu mâinile pe lângă corp;

(6x2T) T1: Rotarea umerilor înainte;

T2: Rotarea umerilor înapoi.

Exercițiul 3: P.I: Stand depărtat ;

(6x2T) T1: Rotarea brațelor înainte;

T2: Rotarea brațelor înapoi.

Exercițiul 4: P.I: Stand;

(4x8T) T1: Pas lateral dreapta cu ridicarea brațelor lateral;

T2: Răsucirea trunchiului spre dreapta;

T3: Revenire în stand depărtat cu brațele lateral;

T4:Revenire în P.I

T5: Pas lateral stânga cu ridicarea brațelor lateral;

T6: Răsucirea trunchiului spre partea stânga;

T7: Revenire în stand depărtat cu brațele lateral;

T8:Revenire în P.I.

Exercițiul 5: P.I: Stand depărtat cu brațele lateral;

(4x8T) T1: Răsucirea trunchiului spre stânga;

T2:Revenire în stand depărtat cu brațele lateral;

T3: Aplecarea trunchiului înainte;

T4: Revenire în P.I;

T5: Răsucirea trunchiului spre partea stânga;

T6: Revenire în stand depărtat cu brațele lateral;

T7: Aplecarea trunchiului înainte;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 6: P.I: Stand cu bratelel înainte;

(4x8T) T1: Pas lateral dreapta;

T2:Fandare lateral ape picioru drept;

T3: Revenire în poziție de stand depărtat cu brațele înainte;

T4: Revenire în poziție inițială;

T5: Pas lateral stânga;

T6: Fandare lateral ape picoru stâng;

T7: Revenire în stand depărtat cu brațele înainte;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 7: P.I: Stand cu mâinile pe genunchi;

(6x2T) T1: Rotirea genunchilor spre partea dreapta;

T2: Rotirea genunchilor spre partea stânga.

Exercițiul 8: P.I: Culcat dorsal cu brațele pe lângă corp;

(4x4T) T1: Ridicarea picioarelor întins apropiate la 45;

T2: Revenire în culcat dorsal;

T3: Ridicarea picioareleor întins depărtat la 45;

T4: Recenire în P.I.

Structura 2:

Exerciții din școală alergării:

Exercițiul 1: Alergare ușoară ( x6 lățimi de teren de hanbal cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 2: Alergare cu joc de glezne ( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 3: Alergare cu genunchii sus ( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu 2-3 secunde pauză între execuții );

Exercițiul 4: Alergare cu pendularea gambelor înapoi( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu 2-3 secunde pauză între exeutii );

Exercițiul 8: Alergarea cu pași adăugați, față spre interiorexterior( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu 2-3 secunde pauză între execuții );

Exercițiul 9: Alergare cu pași încrucisati, față spre interiorexterior( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu 2-3 secunde pauză între execuții );

Exercițiul 10: Alergare accelerate( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu pauză 5 secunde între execuții );

Exercițiul 11: Alergare lansată ( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu pauză 5 secunde între execuții );

Exircitiul 12: Alergare ușoară cu spatele pe direcția de deplasare( x o lățime dus-întors de teren de handbal cu pauză 5 secunde între execuții );

B. Exerciții de mobilitate:

Exercițiul 1: P.I: Stand depărtat cu mâinile pe șolduri;

( 6x4T ) T1-T2: Rotirea ale capuluii spre dreapta;

T3-T4: Rotirea capului spre stânga.

Exercițiul 2: P.I: Stand depărtat cu mâinile pe șolduri;

( 6x4T ) T1-T2: Îndoirea capului spre dreapta cu arcuire;

T3-T4: Îndoirea capului spre stânga cu arcuire.

Exercițiul 4: P.I: Stand depărtat;

( 4x4T ) T1: Ridicarea brațelor lateral;

T2: Ducerea brațelor înainte;

T3: Ridicarea brațelor sus;

T4: Revenire în P.I.

Exercițiul 4: P.I: Stand depărtat cu brațele lateral;

( 6x4T ) T1-T2: Aplecarea trunchiului înainte cu arcuire;

T3-T4: Extensia trunchiului cu arcuire.

Exercițiul 5: P.I: Stand depărtat cu brațele lateral;

( 4x4T ) T1: Îndoirea trunchiului pe piciorul drept;

T2: Îndoirea trunchiului înainte;

T3: Îndoirea trunchiului pe piciorul stâng;

T4: Revenire în P.I.

Exercițiul 6: P.I: Stand ;

( 4x4T ) T1: Pas fandat înainte cu piciorul drept;

T2: Revenire în poziție de stand;

T3: Pas fandat înainte cu piciorul stâng;

T4: Revenire în P.I.

Exercițiul 7: P.I: Stand cu piciorul stâng peste dreptul;

( 3x4T ) T1-T2-T3-T4: Îndoirea trunchiului înainte cu arcurie.

Exercutiul 8: P.I: Stand cu piciorul drept peste stângul;

( 3x4T ) T1-T2-T3-T4: Îndoirea trunchiului înainte cu arcuire.

Structura 3 ( în acompaniament muzical ):

A. Exerciții din alergare:

Exercițiul 1: Alergare ușoară pe lățimea sălii și revenire în alergare cu rotirea brațelor înainte ( x6 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții ) ;

Exercițiul 2: Alergare cu joc de glezne pe lățimea sălii și revenire în alergare cu rotirea brațelor înapoi ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 3: Alergare cu genunchii sus pe lățimea sălii și revenire în alergare cu balansarea brațelor spre stânga sis pre dreapta ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde );

Exercițiul 4: Alergarea cu pendularea gambelor înapoi pe lățimea sălii și revenire în alergare cu arcuirea brațelor ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 5: Alergare cu pași adăugați, față spre interior, pe lățimea sălii, cu revenire în alergare cu spatele pe direcția de deplasare ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții ) ;

Exercițiul 6: Alergare cu pași adăugați, cu față spre exterior, pe lățimea sălii, cu revenire în alergare cu spatele pe direcția de deplasare ( x2 lățimi dus-întos pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 7: Alergare cu pași încrucisati, cu față spre interior, pe lățimea sălii, cu revenire în alergare cu pași adăugați spre stânga și spre dreapta ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 8: Alergare cu pași încrucisati, cu față spre exterior, pe lățimea sălii, cu revenire în alergare cu pași adăugași spre stânga și spre dreapta (x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 9: Alergare accelerată pe lățimea sălii cu revenire în alergare ușoară ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii );

Exercițiul 10: Alergare lansată pe lățimea sălii cu revenire în plimbare cu inspirații și expirații adânci ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii ) ;

B. Exerciții de mobilitate la banca de gimnastică:

Exericitiul 1: P.I: Stand costal stâng față de banca cu piciorul stand sprijinit pe banca;

(4x8T) T1: Îndoirea piciorului stâng;

T2: Întinderea piciorului stâng;

T3: Răsucirea trunchiului spre stânga;

T4: Revenire în P.I;

T5: Îndoirea piciorului stâng;

T6: Întinderea piciorului stâng:

T7: Îndoirea trunchiului pe piciorul drept;

T8: Revenire în P.I.

Exericitiul 2: P.I: Stand costal drept față de banca cu piciorul drept sprijinit pe banca;

(4x8T) T1: Îndoirea piciorului drept;

T2: Întinderea piciorului drept;

T3: Răsucirea trunchiului spre drept;

T4: Revenire în P.I;

T5: Îndoirea piciorului drept;

T6: Întinderea piciorului drept:

T7: Îndoirea trunchiului pe piciorul drept;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 3: P.I: Stand costal stâng față de banca cu picorul stâng sprijinit pe banca;

(4x8T) T1: Îndoirea piciorului drept;

T2: Întinderea piciorului drept;

T3: Aplecarea trunchiului înainte;

T4: Revenire în P.I;

T5: Îndoirea piciorului drept;

T6: Întinderea piciorului drept;

T7: Aplecarea trunchiului înainte;

T8: Revenire în P.I;

Exercițiul 4: P.I: Stand costal drept față de banca cu picorul drept sprijinit pe banca;

(4x8T) T1: Îndoirea piciorului stâng;

T2: Întinderea piciorului stâng;

T3: Aplecarea trunchiului înainte;

T4: Revenire în P.I;

T5: Îndoirea piciorului stâng;

T6: Întinderea piciorului stâng;

T7: Aplecarea trunchiului înainte;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 5: P.I: Așezat călare cu picioarele întinse sprijinit înapoi;

(4x4T) T1: Ridicarea picioarelor la 45;

T2: Coborârea picioarelor;

T3: Ridicarea picioarelor la 45;

T4: Coborârea picioarelor în P.I.

Exercițiul 6: P.I: Așezat în echer depărtat;

(4x4T) T1: Apropiera picioarelor;

T2: Coborârea picioarelor;

T3: Ridicarea picioarelor la 45

T4: Revenire în P.I.

Exercițiul 7: P.I: Sprijin culcat înalt;

(4x8T) T1: Îndoirea brațelor;

T2: Ridicarea piciorului stâng;

T3: Coborârea piciorului stâng;

T4: Întinderea brațelor;

T5: Îndoirea brațelor;

T6: Ridicarea piciorului drept;

T7: Coborârea piciorului drept;

T8: Revenire în P.I.

Structura 4 ( În acompatniament muzical ) :

A. Exerciții din alergare:

Exercițiul 1: Alergare ușoară pe lățimea sălii și revenire în alergare cu rotirea brațelor înainte ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții ) ;

Exercițiul 2: Alergare cu joc de glezne pe lățimea sălii și revenire în alergare cu rotirea brațelor înapoi ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 3: Alergare cu genunchii sus pe lățimea sălii și revenire în alergare cu balansarea brațelor spre stânga sis pre dreapta ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde );

Exercițiul 4: Alergarea cu pendularea gambelor înapoi pe lățimea sălii și revenire în alergare cu arcuirea brațelor ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 5: Alergare cu pași adăugați, față spre interior, pe lățimea sălii, cu revenire în alergare cu spatele pe direcția de deplasare ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții ) ;

Exercițiul 6: Alergare cu pași adăugați, cu față spre exterior, pe lățimea sălii, cu revenire în alergare cu spatele pe direcția de deplasare ( x2 lățimi dus-întos pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 7: Alergare cu pași încrucisati, cu față spre interior, pe lățimea sălii, cu revenire în alergare cu pași adăugați spre stânga și spre dreapta ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 8: Alergare cu pași încrucisati, cu față spre exterior, pe lățimea sălii, cu revenire în alergare cu pași adăugași spre stânga și spre dreapta (x2 lățimi dus-întors pe 2 linii cu pauză 2-3 secunde între execuții );

Exercițiul 9: Alergare accelerată pe lățimea sălii cu revenire în alergare ușoară ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii );

Exercițiul 10: Alergare lansată pe lățimea sălii cu revenire în plimbare cu inspirații și expirații adânci ( x2 lățimi dus-întors pe 2 linii ) ;

B. Exerciții de mobilitate cu bastoane:

Exercițiul 1: P.I: Stand cu bastonul înainte apucat la lățimea umerilor;

(4x8T) T1: Ridicarea brațelor înainte;

T2: Pas lateral stânga și ridicarea brațelor sus;

T3: Revenire în poziție de stand și coborârea brațelor înainte

T4: Revenire În P.I;

T5: Ridicarea brațelor înainte;

T6: Pas lateral dreapta și ridicarea brațelor sus;

T7: Revenire în poziție de stand și coborârea brațelor înainte;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 2: P.I: Stand depărtat cu bastonul înainte apucat la lățimea umerilor;

(4x8T) T1: Ridicarea bastonului înainte;

T2-T3: Răsucirea trunchiului spre stânga cu arcuire;

T4: Revenire în P.I;

T5: Ridicarea brațelor înante

T6-T7: Răsucirea trunchiului spre dreapta;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 3: P.I: Sprijin culcat facial;

(4x4T) T1: Îndoirea brațelor și ridicarea piciorului drept sus;

T2: Întinderea brațelor și coborârea piciorului drept;

T3: Îndoirea brațelor și ridicarea piciorului stâng;

T4: Revenire în P.I.

Exercițiul 4: P.I: Sprijin pe genuchi;

(4x8T) T1: Întinderea piciorului drept înapoi;

T2: Ridicarea piciorului drept sus;

T3: Coborârea piciorului drept;

T4: Revenire în P.I;

T5: Intrinderea piciorului stâng înapoi;

T6: Ridicarea piciorului stâng sus;

T7: Coborârea piciorului stâng;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 5: P.I: Culcat dorsal cu brațele sus bastonul apucat la lățimea umerilor;

(4x4T) T1: Ridicare în așezat;

T2: Îndoirea trunchiului înainte;

T3: Revenire în așezat;

T4: Revenire în P.I.

Structura 5:

A. Exerciții din alergare:

Exercițiul 1: Alergare ușoară pe lungimea terenului de handbal, la jumate întoarcere 180 și continuarea alergării cu spatele pe direcția de deplasare ( x4 lungimi pe 2 rânduri cu pauză de 2-3 secunde între lungimi )

Exercițiul 2: Alergare cu joc de glezne până la jumatea terenului de handbal și continuare cu alergare cu rotirea brațelor înainte ( o lungime de teren pe 2 linii u 2-3 secunde pauză )

Exercițiul 3: Alergare cu joc de glezne până la jumătatea terenului de handbal și continuare cu alergare cu rotirea brațelor înapoi ( o lungime pe 2 linii cu 2-3 secunde pauză )

Exercițiul 4: Alergare cu genunchii sus până la jumătatea terenului de handbal și continuare cu alergare cu răsucirea trunchiului stânga și dreapta ( x2 lungimi pe 2 linii cu 2-3 secunde pauză între lungimi );

Exercițiul 5: Alergarea cu pendularea gambelor înapoi până la jumatea terenului de hannbal și continuare cu alergare cu arcuirea brațelor ( x2 lungimi pe 2 linii cu 2-3 secunde pauză între lungimi );

Exercițiul 6: Alergare cu pași adăugați cu față spre interior până la jumătatea terenului de hanbal și continuarea cu alergare cu pași adăugați față spre interior ( x 2 lungimi pe 2 linii cu 2-3 secunde pauză între lungimi );

Exercițiul 7: Alergare cu pași încrucisati până la jumătatea terenului de handbal și continuare cu alergare cu pași încrucisati cu față spre interior ( x2 lungimi pe 2 linii și 2-3 secunde pauză între lungimi );

Exercițiul 8: Alergare accelerată pe lungimea terenului de handbal și întoarcere în alergare ușoară ( x2 lumnigi pe 2 linii cu 2-3 secunde pauză între lungimi );

Exercițiul 9: Alergare cu spatele pe direcția de deplasare urmată de o întoarcere 180 și continuare cu alergare ușoară ( o lungime de teren pe 2 lunii );

Exercițiul 10: Alergare lansată pe lungimea terenului și revenire în mers cu inspirații și expirații adânci ( o lungime pe 2 linii );

B. Exerciții de mobilitate:

Exercițiul 1: P.I: Stand depărtat cu brațele lateral;

(4x8T) T1:Răsucirea trunchiului spre stânga;

T2:Revenire în poziție de stand depărtat cu brațele lateral;

T3: Aplecarea trunchiului înainte;

T4: Revenire în poziție de stand depărtat cu brațele lateral;

T5: Răsucirea trunchiului spre dreapta;

T6: Revenire în stand depărtat cu brațele lateral;

T7: Îndoirea trunchiului înainte;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 2: P.I: Stand cu picioarele lipite;

(4x8T) T1-T2-T3-T4: Îndoirea trunchiului înainte cu arcuire și depărtarea treptată a picioarelorl;

T5-T6-T7-T8: Îndoirea trunchiului înainte cu arcuire și apropierea treptată a picioarelor;

Exercițiul 3: P.I: Stand ușor depărtat cu mâinile pe șolduri;

(4x8T) T1: Fandare înainte pe piciorul drept;

T2: Revenire în stand ușor depărtat cu mâinile pe șolduri;

T3: Fandare înainte pe piciorul stâng;

T4: Revenire în stand ușor depărtat cu mâinile pe solduil

T5: Fandare lateral ape piciorul drept;

T6: Revenire în stand ușor depărtat cu mânile pe șolduri;

T7: Fandare înainte pe piciorul stâng;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 4: P.I: Stand;

(4x4T) T1-T2: Rotirea simultată a genunchilor în sensul acelor de ceasornic;

T3-T4: Rotirea simulta a genunchilor în sens invers acelor de ceasornic;

Structura 6:

A. Exerciții din alergare ( pe jumătate de teren de hanbal ):

Exercițiul 1: Alergare ușoare pe diagonală jumătății terenului de handbal continuată cu alergare cu rotirea brațelor înainte pe lățimea jumătății terenului ( 2 diagonale + x2 lățimi în coloana câte 2 );

Exercițiul 2: Alergare cu genunchii sus pe diagonală jumătății terenului de handbal continuată cu alergare cu rotirea brațelor înapoi pe lățimea jumătății terenului de handbal ( x2 diagonale + x2 lățimi în coloana câte 2 );

Exercițiul 3: Alergare cu pendularea gambelor înapoi pe diagonal jumătății terenului de handbal continuată cu alergare cu răsucirea trunchiului stânga și dreapta ( x2 diagonale + x2 lățimi în coloana câte 2 );

Exercițiul 4: Mers pe diagonal jumătății terenului de hanbal șip e lățimea acestuia ( o diagonal + o lățime în coloana câte 2 );

Exercițiul 5: Alergare cu pași adăugați pe diagonal jumătății terenului de handbal continuată cu alergare cu spatele pe direcția de deplasare pe lățimea jumătății terenului de handbal ( x2 diagonale + x2 lățimi în coloana câte 2 );

Exercițiul 6: Alergare cu pași încrucisati pe diagonal jumătății terenului de handbal continuată cu aplecări stânga și dreapta pe fiecare pas pe lățimea jumătății terenului de handbal ( x2 diagonale + x2 lățimi în coloana câte 2 );

Exercițiul 7: Alergare accelerate pe diagonală jumătății terenului de handbal continuată cu alergare cu spatele pe direcția de deplasare pe lățimea jumătății terenului de handbal ( x2 diagonale + x2 lățimi în coloana câte 2 );

Exercițiul 8: Alergare lansată pe diagonal jumătății terenului de hanbal și continuată cu mers pe lățimea jumătății terenului de handbal șip e diagonal acestuia ( o diagonală + o lățime + o diagonală în coloana câte 2 );

B. Exerciții de mobilitate :

Exercițiul 1: P.I: Stand:

(4x8T) T1-T2-T3-T4: Rotirea brațelor înainte;

T5-T6-T7-T8: Rotirea brațelor înapoi;

Exercițiul 2: P.I: Stand;

(4x8T) T1: Pas lateral stânga cu ridicarea brațelor lateral;

T2: Răsucirea trunchiului spre stânga;

T3: Revenire în stand depărtat cu brațele lateral;

T4: Revenire în P.I;

T5: Pas lateral dreapta cu ridicarea brațelor lateral;

T6: Răsucirea trunchiului spre dreapta;

T7: Revenire în stand depărtat cu brațele lateral;

T8: Revenire în P.I.

Exercițiul 3: P.I: Stand depărtat cu brațele lateral;

(4x4T) T1: Îndoirea trunchiului pe picorul drept;

T2: Îndoirea trunchiului înainte;

T3: Îndoirea trunchiului pe piciorul stâng;

T4: Revenire în P.I.

Exercițiul 4: P.I: Stand cu mâinile pe șolduri:

(4x4T) T1: Fandare înainte pe picorul drept;

T2: Revenire în poziție de stand cu mâinile pe șolduri;

T3: Fandare înainte pe piciorul stâng;

T4: Revenire în stand cu mâinile pe șolduri.

Exercițiul 5: P.I: Stand cu mâinile pe genunchi;

(4x4T) T1-T2: Rotirea genunchilor simultan în sensul acelor de ceasornic;

T3-T4: Rotirea genunchilor simultan în sensul opus acelor de ceasornic;

3.4.2 PLANUL CALENDARISTIC ANUAL

Disciplina: EDUCAȚIE FIZICĂ

CLASA a VII-a – Semestrul I/ Semestrul II

CAPITOLUL IV

PRELUCRAREA STATISTICA A DATELOR

Analizarea rezultatelor antropometrice

Inaltimea. Mediile aritmetice obtinute au fost in felul urmator: 154.2 cm (initial) si 155.7 cm (final) la baietii din cadrul clasei experimentale, 157.7 cm (initial) si 159.4 cm (final) la baietii din clasa de control, 153.6 cm (initial) si 155.6 cm (final) la fetele din cadrul clasei experimentale, 156.4cm (initial) si 159.1 cm (final) fetele din cadrul clasei de control, 153.9 (initial) si 155.7 cm (final) media clasei experimentale fata de 157 cm (initial) si 159.2 (final).

Abaterea standard (s) a avut valori relative mari la aproximativ toate rezultatele, asadar valorile rezultate se abat destul de mult .

Coeficientul de variabilitate (cv) arata ca exista omogenitate destul de mare (0-10%) in majoritatea cazurilor, celelalte cazuri situindu-se la valori de omogenitate medie (10-20%).

Graficul nr.1 Evolutia valorilor medii ale inaltimii la elevii claselor experimentale si de control

Greutatea. Mediile aritmetice obtinute au fost in felul urmator: 46.9 kg (initial) si 48.2 kg (final) la baietii din cadrul clasei experimentale, 52.1 kg (initial) si 53.6 kg (final) la baietii din cadrul clasei de control, 43.7 kg (initial) si 44.6 kg (final) la fetele din cadrul clasei de experimentale, 50.7 kg (initial) si 50.8 kg (final) la fetele din cadrul grupei de control, 45.3 kg (initial) si 46.4 kg (final) media aritmetica a clasei experimentale, 51.2 kg (initial) si 52.2 kg (final) media aritmetica a clasei de control.

Abaterea standard (s) a inregistrat date medii spre mici la toate rezultatele

Coeficientul de variabilitate (cv) a inregistrat valori de omogenitate ridicata (0-10%) si omogenitate medie (10-20%).

Graficul nr.2 Evolutia valorilor medii ale greutatii la elevii claselor experimentale si de control

Perimetrul toracic:

In repaus a avut urmatoarele valori:77.8 cm (initial) si 80.1 cm (final) la baietii din clasa experimentala, 78.7 cm ( initial) si 80.8 cm (final) la baietii din clasa de control,73.3 cm (initial) si 74.6 cm (final) la fetele din clasa experimentala, 73.3cm (initial) si 74.6 cm (final) la fetele din clasa de control, 75.5 cm (initial) si 77.3 cm (final) sunt mediile perimetrului toracic la clasa experimentala, 76 cm (initial) si 77.6 cm (final) sunt medile perimetrului toracic la clasa de control.

Abaterea standard (s) avand valori medii.

Coeficientul de variabilitate (cv) arata ca exista o omogenitate ridicata (0.10%)

In inspiratie adanca s-au inregistrat urmatoarele valori: 83.6 cm (initial) SI 86.1 cm (final) la baietii din grupa experimentala, 84 cm (initial)si 85.7 cm (final) in cazul baietilor din grupa de control, 77.1 cm (initial) si 78.5 cm ( final) in cazul fetelor din grupa experimentala, 77.9 cm (initial) si 79.6 cm (final) in cazul fetelor din grupa de control, 80.3 cm (initial) si 82.3 cm ( final) media aritmetica in cazul clasei experimentale, 80.9 cm (initial) si 82.6 cm ( final) media aritmetica in cazul claei de control

Coeficientul de variabilitate (cv) avand o valuare de o omogenitate ridicata (0-10%)

Graficul nr. 3a Evolutia valorii medii a perimetrului toracic in repaus la clasa experimentala si de control

In inspiratie adanca s-au inregistrat urmatoarele valori: 83.6 cm (initial) SI 86.1 cm (final) la baietii din grupa experimentala, 84 cm (initial)si 85.7 cm (final) in cazul baietilor din grupa de control, 77.1 cm (initial) si 78.5 cm ( final) in cazul fetelor din grupa experimentala, 77.9 cm (initial) si 79.6 cm (final) in cazul fetelor din grupa de control, 80.3 cm (initial) si 82.3 cm ( final) media aritmetica in cazul clasei experimentale, 80.9 cm (initial) si 82.6 cm ( final) media aritmetica in cazul claei de control

Coeficientul de variabilitate (cv) avand o valuare de o omogenitate ridicata (0-10%)

Graciful nr.3b Evolutia valorii medie a perimetrului toracic in inspiratie adanca la clasa experimentala si de control

In expiratie fortata s-au obtinut urmatoarele valori: 77.1 (initial) si 72.6 (final) pentru baietii din cadrul grupei expermentale, 71.6 cm (initial) si 72.6 cm (final) in cazul fetelor din grupa experimentala, 77.1 cm (nitial) si 78.4 cm (final) in cazul baietilor din grupa de control, 71.9 cm (initial) si 73.1 cm (final) in cazul fetelor din grupa de control, 74.3 cm (initial) si 75.1 cm (final) media aritmetica in cadrul clase experimentale, 74.5 cm (initial) si 75.7 cm (final) media aritmetica in cadrul grupei de control

Coeficientul de variabilitate (cv) are valori de o omogenitate ridicata ( 0-10%)

Graficul nr.3c Evolutia valorilor medii ale perimetrului toracit in expiratie profunda la clasa experimentala si de contro

Elasticitatea toracica a avut urmatoarele valori: 6.5 cm (initial) si 8.3 cm (final) in cazul baietilor din grupa experimentala, 5.4 cm (initiali) si 5.6 cm (final) la fetele din grupa experimentala, 6.9 cm (initiali) si 7.2 cm (final) la baietii din cadrul grupei de control 6 cm (initial) si 6.5 cm (final) la fetele din cadrul grupei de control, 5.9 cm (initial) si 6.9 cm ( final) la elevii din clasa experimentala, 6.4 cm (initial) si 6.8 cm (final) media aritmetica la elevii din clasa de control.

Graficul nr.4 Evaluarea valorilor medii ale elasticitatii cutiei toracice la elevii clasei experimentale si de control

ANALIZAREA REZULTATELOR PROBELOR

1. La alergarea de viteza pe 50m au fost urmatoarele rezultate: 7.96 s (initial) si 7.91 s (final) la baietii din cadrul grupei experimentale, 8.6 s (initial) si 8.5 s (final) la fetele din cadrul grupei experimentale, 8,09 s (initial) si 8.05 s (final) baietii din cadrul grupui de control, 8.82 s (initial) si 8.74 s (final) la fetele din cadrul grupului de control, 8.28 s (initial) si 8.2 s (final) media aritmetica a clasei experimentale, 8.45 s (initial) si 8.39 s (final) la elevi clasei de control.

Abaterea standard a avut valorii medii, spre mici

Coeficientul de variabilitate (cv) arata ca valorile obtinute se incadreaza la grpupl de omogenitate ridicate (0-10%).

Graficul nr.4 valorilor medii in alergarea de viteza pe 50m la grupele eperimentale si de control

2. La alergarea de rezistenta pe 1000 de m s-au obtinut urmatoarele valori: 4.49 min (initial) si 4,48 min (final) la baietii din cadrul grupei experimentale, 4,48 min (initial) si 4,47 min (final) in cazul fetelo din grupa experimentala,4.5 min (initial) si 4.49 min (final) la baietii din cadrul grupei de control, 4.49 min (initial) si 4.48 min (final) la fetele din cadrul grupei de control

Graficul nr.5 Evaluarea valorilor medii la alergarea de rezistenta pe 1000mla clasele experimentale si de control

3.In cee ace priveste fotarile, datele sunt urmatoarele: 12.5 (initial) si 13.2 (final) in cazul baietilor grupei experimentale, 6.6 (initial) si 9.3 (final) in cazul fetelor din grupa experimentala, 12 (initial) si 11.7 (final) la baietii din grupa de control, 6.6 (initial) si 7.1(final) la fetele din cadrul grupei de control, 9.5 (initial) si 10.2 (final) in cadrul elevilor din clasa experimentala, 9.3 (initial) si 9.4 (final) valorile medii ale clasei de control. Abaterile standard (s) arata valori mici, rezultand ca pe plan individual elevii se abat foarte putin.

Coeficientul de variabilitate (cv) are valori care se incadreaza la omogenitate medie (10-20%)si rarepro valori de omogenitate ridicata (0-10%)

La ridicarile trunchiului din culcat dorsal s-au obtinut urmatoarele rezultate: 20.3 (nitial) si 21.2 (final) la baietii din grupa experimentala, 19.3 (initial) si 20.1 (final) la fetele din grupa experimentala, 20.2 (initial) si 20.5 (final) la baietii din grupa de control, 19 (initial) si 19.5 (final) la fetele din grupa de control, 19.8 (initial) si 20.6 (final) media clasei experimentale, 20.3 (iinitial) si 20 (final) la elevi clasei de control.

Abaterile standard (s) arata valori mici, rezultand ca pe plan individual elevii se abat foarte putin.

Coeficientul de variabilitate (cv) ne arata valori care se incadreaza la categoria omogenitate medie ( 10-20%).

Graficul nr.7 Evaluarea valorilor medii ale ridicarilor trunchiului din culcat dorsal la clasa experimentala si de control.

La saritura in lungime de pe loc s-au obtinut urmatoarelel rezultate: 170.2 cm (initial) si 170.5 m (final) la baietii din grupa experimentala, 149.7 cm (initial) si 150.2 cm (final) la fetele din grupa experimentala, 169.7 cm (initial) si 170 cm (final) la baietii din grupa de control, 148.7 cm (initial) si 148.9 cm (final) la fetele din cadrul grupului de control, 159.9 cm (initial) si 160.3 cm (final) media clasei experimentale, 159.2 cm (initial) si 159.3 cm (final) media clasei de control.

Abaterile standard (s) au avut valori relative mici, rezultand ca elevii nu s-au abatut foarte tare de la valorile medii.

Coeficientul de variabilitate (cv) a avut valori care sunt incadrate la nivelul omogenitii ridicate ( 0-10%).

CONCLUZII SI PROPUNERI

S-a constatat că în urma aplicării acestui program pentru pregătirea organismului pentru efort în lecția de educație fizică au apărut anumite beneficii vizibile.

S-a constatat faptul că a apărut un mai mare interes al copiilor față de lecția de educație fizică, prin scăderea numărului de scutiți, dar de asemenea și prin implicarea acestora;

Copiii au înțeles și ș-au inșulit necesitatea unei bune pregătiri pentru efort, atât în cadrul lecției de educație fizică sau antrenament sportive, cât și în cadrul practicării exercițiilor fizice pe cont propriu sau în grup, în timpul liber;

S-a constatat o dorință de cunoaștere și de a avea un număr mai mare de ore alocate lecției de educație fizică;

S-a putut observa o creștere evidentă a încrederii de sine la majoritatea elevilor, cât și o dorința de progres.;

S-a dezvoltat atât capacitatea de motivare, cât și cea de automotivare;

S-a constatat că în urmaaplicării și utilizării programului special conceput pentru pregătirea organismului pentru efort în cadrul lecției de educație fizcă, au apărut creșteri în cee ace privește performanța elevilor, constatare făcută cu ajutorul unor testări inițiale și finale și având ca termen de comparație valorile obținute de către clasa de control, care a urmat un program clasix de pregătire a organismului pentru efort.

O concluzie în plan personal este că, copiii în general au un potențial foarte mare și o dorința enorma de cunoaștere, nu numai în domeniul educației fizice și al sportului, dar și în celelalte domenii, iar cel care are datoria ca acești copii să iși atingă potențialul sunt profesorii. Unul dintre scopurile pe care această cercetare și le-a atins, a fost acela de a arăta că prin aplicarea unor metode moderne și atractive, față de cele clasice de care copiii s-au sădar turat, nu numai că atrag copiii înspre lecția de educație fizică, dar îi îndrumă pe aceștia spre practicarea sporturilor de performanță sau doar pentru menținerea sănătății, lucru foarte important in societatea de astăzi.

Propunerea mea ar fi aceea ca numărul de ore de educație fizică să crească, pentru că în sistemul actual cu 2 ore pe saptamană, elevii nu își pot atinge potenialul maxim și nu iși pot insuși cum ar trebui temele din veriga principală a lecției de educație fizică.

O a doua propunere pe care a-ș face-o este aceea a înlăturării stilului clasic de organizare și desfășurare a lecției de educație fizică și introducerea unui stil propriu fiecărui profesor de a face lecția mai atractiva. O lecție mai atractivă înseamnă o mai mare participare și implicare a copiilor în lecția de educație fizica, iar o mai mare participare a copiilor în lecția de educație fizca va spori șansele ca acesta să se îndrume către o ramură sportivă, lucru ce ar aduce beneficii atât pe plan personal, căt și pe plan național prin obținerea unor eventuale performanțe.

MASURATORI ANTROPOMETRICE GRUPA

EXPERIMENTALA-FETE 1.a

ANEXA NR.1

MASURATORI ANTROPOMETRICE GRUPA

EXPERIMENTALA-FETE 1.b

ANEXA 2

MASURATORI ANTROPOMETRICE GRUPA

EXPERIMENTALA-BAIETI 1a ANEXA NR.3

MASURAOTIR ANTROPOMETRICE GRUPA

EXPERIMENTAL-BAIETI 1b. ANEXA NR.4

MASURATORI ANTROPOMETRICE GRUPA

CONTROL-FETE 1a ANEXA NR.5

MASURATORI ANTROPOMETRICE GRUPA

DE CONTROL- fete 1.b ANEXA NR.6

MASURATORI ANTROPOMETRICE GRUPA

CONTROL-BAIETI 1.a ANEXA NR.7

MASURATORI ANTROPOMETRICE GRUPA

CONTROL-BAIETI 1B ANEXA NR.8

MASURATORI CALITATI MOTRICE GRUPA

EXPERIMENTALA-FETE ANEXA NR.9

EVALUARE CALITATO MOTRICE GRUPA

EXPERIMENTALA-BAIETI ANEXA NR.10

EVALUARE CALITATI MOTRICE GRUPA

CONTROL-FETE ANEXA NR.11

EVALUAREA CALITATILOR MOTRICE GRUPA

CONTROL-BAIETI ANEXA NR.12

BIBLIOGRAFIE

Albu, V., ”Istoria educației fizice și sportului” Editura Ex Ponto, Constanța, 1996.

Anderson, B., ” Stritching ” CNEFS, București, 1988

Avramof, E., ”Probleme de fiziologie al efortului ciclic ” Editura Stadion,1974.

Bota, Aura, Dragnea, A., ” Teoria activităților motrice ” Editura Didactică și Pedagogiă, București, 1999.

Bota, Aura, ” Bioritm și performanță în educație fizică și sport” București, 2002.

Bota, Cornelia, Prodescu, B.,” Fiziologia educației fizice și sportului Ergofiziologia” Editura Antim Ivireanu, 1997

Cârstea, Gh., ”Educația fizică, fundamente teoretice și metabolice” Casa de editura Petru Maior,1999

Drăgan, D., ” Atletism ABC ” Editura Librăriile Crișan, Oradea, 1997

Demeter, A.,”Bazele fiziologice și biochimie ale calităților fizice” Editura Sport-Turism, București, 1981

Demeter, A.,”Bazele fiziologice și biochimice ale formării deprinderilor motrice” Editura Sport-Turism, București, 1982

Demeter, A.,” Bazele fiziologice ale educației fizice școlare” Editura Stadion, 1974

Demeter, A.,” Fiziologia contracțiilor izotonice și izometrice” Editura CNEFS, București, 1967.

Epuran, M.,” Metodologia cercetării activității corporale, Vol I și II”, Academia de Educație Fizică și Sport, București, 1982.

Fekete, J.,”Exerciții de dezvoltare fizică: armonie-frumusețe” Editura Universității din Oradea, Oradea, 2007.

Gagea, A.,” Metodologia cercetării științifice în Educație Fizică și Sport” , Editura Fundației Rîmânia de mâine, București, 1999.

Ghibu, E.,” Lecția de educație fizică” Editura tineretul CFS, 1959.

Hanțiu, I.,”Istoria educației fizice și sportului” Editura Universității din Oradea, Oradea, 1997.

Hanțiu I.,”Mica enciclopedie a sportului” Editura Librăriile Crican, Oradea, 1996.

Leah, Claudia, Marcu, V., Maroti, Ș.,” Ghid pentru elaborarea lucrării de dimplomă” Editura Institutului Biblic ”Emanuel” din Oradea, Oradea, 2000.

Maroti, Ș.,”Meodologia cercetării știinifice în educație fizică și sport” Editura Universității din Oradea, Oradea 2008.

Mitra, Gh., ” Dezvoltarea calitaților motrice în lecția de educație fizică” Editura Sport-Turism, București, 1977

Nenciu, Georgeta,”Fiziologia general și a efortului fizic” Editura Funcația România de mîine, 2002.

Rusu, Flavia,! Educația fizică și sportul în istoria oamenilor” Editura Napoca-Stars, Cluj-Napoca, 2008.

Silvia, Mate-Teodorescu, Dragnea, A., ” Teoria sportului ” Editura FEST, București, 2002.