Studiu Experimental Privind Dezvoltarea Rezistentei LA Juniorii DE 17 18 Ani, In Fotbal

STUDIU EXPERIMENTAL PRIVIND DEZVOLTAREA REZISTENȚEI

LA JUNIORII DE 17-18 ANI, ÎN FOTBAL

CUPRINS

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1.1. Gradul de actualitate și importanța practică a temei

1.2. Motivația alegerii temei

1.3. Scopul și sarcinile lucrării

1.4. Ipotezele cercetării

CAPITOLUL 2

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1. Calitatea motrică "Rezistența

2.1.1. Indicații metodice privind antrenamentul de rezistență

2.1.2. Mijloace specifice privind dezvoltarea rezistenței

2.1.3. Metodele și conținutul antrenamentului de rezistență

2.2. Orientări și concepte majore în pregătirea fizică a juniorilor

2.2.1 Metode și orientări metodologice moderne

2.2.1.1. Metoda eforturilor continue sau metoda maraton

2.2.1.2. Metoda cu intervale

2.2.1.3. Metoda eforturilor de intensități variabile

2.2.1.4. Metoda prin retragere

2.2.1.5. Metoda prin joc sau metoda competițională

2.2.1.6. Antrenamentul la altitudine

2.2.1.7. Alergări cu schimbări de ritm tip fartlek

2.2.1.8. Alergări în pantă

2.2.1.9. Alergări cu pas sărit

2.2.1.10. Antrenamentul pliometric

2.2.1.11. Antrenamentul în circuit

2.3. Mijloace de refacere a capacității de efort

2.4. Particularitățile de vârstă ale juniorilor

2.4.1. Perioadele de vârstă favorabile dezvoltării calităților motrice

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. Subiecții, perioada și locul cercetării

3.2. Metodele de cercetare utilizate

3.3. Probe de control aplicate în cercetare și sistemul de punctaj pentru

evaluarea rezultatelor

CAPITOLUL 4

PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

4.1. Prezentarea și prelucrarea datelor

4.2. Interpretarea rezultatelor

CONCLUZII, PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Fotbalul de performanță cunoaște o puternică dezvoltare, atât sub aspectul parametrilor de conținut și structură, cât și al nivelului de evoluție superioară a factorilor de instruire și de joc. Aceste aspecte au fost fundamentate de metodele tot mai complexe și eficiente de pregătire, care au venit în sprijinul cerințelor actuale ale jocului de fotbal, acesta fiind caracterizat ca un joc sportiv cu o dinamică deosebit de ridicată.

Maniera modernă de antrenament și de joc tinde spre realizarea unei organizări perfecte, în care jucătorii își modelează activitatea, devenind adepții principiilor care le oferă libertatea de acțiune și decizie, dar sunt obligați să respecte ideile tactice, care-i determină să confere oricărei acțiuni individuale, o conotație colectivă.

Se poate deci pe bună dreptate, susține afirmația că, în prezent fotbalul mondial este supus unor mutații importante privitoare la pregătirea, activitatea și mentalitatea antrenorilor și specialiștilor, la atitudinea jucătorilor față de meseria pe care o practică și la unele aspecte organizatorice privind desfășurarea sistemului competițional tot mai complex și mai încărcat. Toate aceste mutații sunt resimțite și în activitatea fotbalistică din țara noastră. ele fiind consecințe ale trecerii treptate la structurile fotbalului profesionist.

Problematica fotbalului contemporan, perfecționat în toate compartimentele sale, este mult mai complexă, prin însăși transformările la care este supus jocul in sine, fiind diferențiat de cel practicat cu doar câteva decenii în urmă.

Evoluția mereu crescândă a fotbalului contemporan este rezultatul aportului adus de către reprezentanții fiecărei "școli", în privința instruirii și a jocului. În funcție de temperamentul jucătorilor și de tradiția fiecărei "școli" în parte. Pe bună dreptate, se spune că dialectica progresului înregistrează și în fotbal lupta dintre vechi și nou, între rutină și profesionalismul novator.

În performanță, în toate etapele de dezvoltare ale jocului de fotbal au existat contradicții între vechi și nou. dar nicicând acestea nu au fost așa de evidente ca în etapa actuală.

Procesul de antrenament modern este supus înnoirilor permanente, bazate pe legități științifice și este fundamentat de către antrenori și jucători, deci de practicieni care, de multe ori, lasă în urmă aspectele teoretice și metodice elaborate de către specialiști.

Așa se explică faptul că, fotbalul modern, bazat pe principiile fotbalului total nu reprezintă rezultatul aplicării unei idei geniale, ci o operă colectivă rezultată ca urmare a acumulării unor soluții noi privind diversificarea instruirii și a componentelor jocului.

1.1. Gradul de actualitate și importanța practică a temei

Oricare studiu cu tentă de cercetare trebuie să se pornească de la ideea că, fotbalul actual se desfășoară într-o evidentă lipsă de spațiu și de timp, iar aspectele teoretice trebuie să descopere soluții privitoare la depășirea acestor realități ce guvernează fotbalul contemporan.

De la aceste legități fundamentale trebuie să pomenească specialiștii care au ca domeniu de activitate jocul de fotbal indiferent de eșalonul valoric sau de vârstă cu care lucrează.

Știința jocului de fotbal este o știință a jocurilor sportive în general cu aplicații specifice la condițiile intime ale jocului de fotbal și cu multe similitudini pentru jocul de fotbal.

O cerință de bază a fotbalului este aceea ca întregul efort de pregătire, să asigure fiecărui fotbalist o dezvoltare multilaterală, o complexă pregătire atletică, pe fondul căreia însușirea tehnicii și tacticii specifice fotbalului, să permită formarea unui fotbalist complet, cu un înalt spirit de dezvoltare biofiziologică a calităților fizice cu o tehnică și tactică însușită, capabil să facă față cu succes tuturor situațiilor ivite în joc, deci să aibă o evoluție extrem de dinamică.

Fotbalul actual recomandă ca pregătirea să fie desăvârșită în așa fel încât să poată răspunde cerințelor din ce în ce mai crescute ale fotbalului modern.

Concluziile ultimelor campionate mondiale și europene au demonstrat nivelul superior de pregătire fizică a tuturor echipelor participante.

Acest grad avansat de pregătire fizică demonstrează progresele obținute pe plan mondial în metodica antrenamentului, ceea ce a dus la valorificarea la maximum a posibilităților fizice ale sportivilor:

– jucătorul își valorifică în joc posibilitățile tehnico-tactice, calitățile morale și de voință numai în măsura în care îl va ajuta în acest sens;

– cu ajutorul pregătirii fizice se pune în mișcare mecanismul de funcționare al echipei;

– acțiunile fără minge, care reprezintă aproximativ 95% din durata jocului cât și mișcările cu mingea, vor fi executate cu promptitudine, economic, la momentele oportune și în condițiile impuse de necesitățile jocului, în funcție numai de nivelul pregătirii fizice;

– între menținerea formei sportive și nivelul pregătirii fizice există o strânsă legătură.

Helenio Herera spunea că „mulți antrenori cred că atunci când preiau o echipă, trebuie să facă altfel decât predecesorul său”. Unii încearcă să îmbunătățească pregătirea fizică, alții mizează pe scheme tactice sau perfecționează tehnica jucătorilor.

Pentru mine, toate acestea formează o unitate indisolubilă.

Marii jucători vin cu o seamă de aptitudini de la natură, dar și ei trebuie să învețe modalități de a-si servi talentul.

Miguel Munoz spune că "exercițiile pentru îmbunătățirea vitezei, forței și rezistenței, trebuie făcute colectiv".

Fotbalul este un joc sportiv care solicită din partea jucătorilor eforturi complexe, ce se caracterizează prin alergări aritmice, cu dese schimbări de direcție și ritm, contacte dure cu adversarii, sărituri, etc. În aceste solicitări sunt angrenate toate calitățile motrice – dezvoltate într-un anumit raport specific.

Tema lucrării fiind „Studiu experimental privind dezvoltarea rezistenței la juniorii de 17-18 ani, în fotbal”, pot afirma că aceasta reprezintă factorul esențial în jocul de fotbal, dar nu singurul ci împreună cu celelalte calități motrice.

Asta înseamnă că între calitățile motrice există o anumită corelație, în sensul că orice mișcare în fotbal le cuprinde pe toate, însă una predomină asupra celorlalte.

În concluzie, lucrând pentru dezvoltarea unei calități, le solicităm și pe celelalte, fiecare dintre ele dezvoltându-se și manifestându-se în regimul altora.

Orientarea pregătirii fizice se face către un fotbal total, bazat pe o pregătire fără cusur, până la limita maximă a posibilităților umane și axat în principiu pe dinamism, combativitate, generozitate la efort și forță, mai bine spus putere, absolut necesară în relațiile de adversitate directă (vorbim deci despre agresivitate).

Solicitările unui joc modern pretind jucătorilor indiferent de post, să poată acționa direct și eficace în toate zonele terenului, atât în fazele de atac cât și în cele de apărare – deci avem nevoie de jucători polivalenți.

1.2. Motivația alegerii temei

Tema lucrării se încadrează într-o problematică amplă ce vizează cercetarea științifică privind perfecționarea mijloacelor de pregătire în scopul dezvoltării calităților motrice.

Personal am manifestat un deosebit interes fată de această temă, fiind convins că reprezintă o cale a creșterii eficienței procesului de instruire în fotbal.

Deși ar trebui să mă refer strict la dezvoltarea rezistenței generale și specifice, consider că ea nu poate fi disociată de celelalte calități motrice "mai ales în jocul de fotbal " unde datorită specificității acestuia nu vom găsi niciodată o calitate motrică singulară (poate numai în antrenament, și asta doar în perioada pregătitoare).

Primul și cel mai important motiv ar fi că în antrenamentul modern, un rol deosebit îl ocupă noutățile ce apar în domeniu.

La ultimul Campionat Mondial, cel din Brazilia, am observat că toate echipele s-au prezentat cu o pregătire fizică fără cusur, dispunând de jucători puternici care etalau calități deosebite și care puteau face față efortului foarte susținut pe toată durata jocului și chiar în inferioritate numerică sau prelungiri.

Al doilea motiv este că în fotbal nu există performanțe superioare fără o dezvoltare a calităților motrice corespunzătoare cerințelor (tot mai mari).

Al treilea motiv este acela de a demonstra legătura indisolubilă între cele două laturi ale pregătirii fizice "generală și specifică" lucru ce se face evident în două sensuri:

A) În primul rând se lucrează pentru asigurarea bazei generale și numai după aceea cu mijloacele specifice se desăvârșește aspectul particular specific și care se îmbină armonios cu tehnica și tactica jocului;

B) În al doilea rând această legătură se extinde pe toată durata anului, în funcție de perioadele antrenamentului sportiv.

În psihologie, cunoașterea motivației răspunde totdeauna la întrebarea de ce? Motivația se referă la faptul că actele comportamentale nu se produc în mod gratuit, la baza lor existând totdeauna o serie de mobiluri interne, care impulsionează activitatea și o susțin energetic.

Rolul motivației în reglarea comportamentului decurge din însăși natura umană, care pentru a-și menține existența trebuie să realizeze schimburi energetice și informaționale cu mediul.

Motivele activității sportive sunt:

afirmarea de sine;

tendințele sociale;

interesul pentru competiții;

dorința de a câștiga;

aspirația de a fi primul;

căutarea compensației;

nevoia de mișcare;

agresivitatea, combativitatea;

gustul riscului.

Iată o serie de argumente care m-au determinat să elaborez această lucrare, considerând că perfecționând permanent mijloacele de dezvoltare a rezistenței adaptate la cerințele jocului modern, se vor noi performanțe care nu pot duce decât la progres.

1.3. Scopul și sarcinile lucrării

Plecând de la premiza că ipoteza lucrării upă noutățile ce apar în domeniu.

La ultimul Campionat Mondial, cel din Brazilia, am observat că toate echipele s-au prezentat cu o pregătire fizică fără cusur, dispunând de jucători puternici care etalau calități deosebite și care puteau face față efortului foarte susținut pe toată durata jocului și chiar în inferioritate numerică sau prelungiri.

Al doilea motiv este că în fotbal nu există performanțe superioare fără o dezvoltare a calităților motrice corespunzătoare cerințelor (tot mai mari).

Al treilea motiv este acela de a demonstra legătura indisolubilă între cele două laturi ale pregătirii fizice "generală și specifică" lucru ce se face evident în două sensuri:

A) În primul rând se lucrează pentru asigurarea bazei generale și numai după aceea cu mijloacele specifice se desăvârșește aspectul particular specific și care se îmbină armonios cu tehnica și tactica jocului;

B) În al doilea rând această legătură se extinde pe toată durata anului, în funcție de perioadele antrenamentului sportiv.

În psihologie, cunoașterea motivației răspunde totdeauna la întrebarea de ce? Motivația se referă la faptul că actele comportamentale nu se produc în mod gratuit, la baza lor existând totdeauna o serie de mobiluri interne, care impulsionează activitatea și o susțin energetic.

Rolul motivației în reglarea comportamentului decurge din însăși natura umană, care pentru a-și menține existența trebuie să realizeze schimburi energetice și informaționale cu mediul.

Motivele activității sportive sunt:

afirmarea de sine;

tendințele sociale;

interesul pentru competiții;

dorința de a câștiga;

aspirația de a fi primul;

căutarea compensației;

nevoia de mișcare;

agresivitatea, combativitatea;

gustul riscului.

Iată o serie de argumente care m-au determinat să elaborez această lucrare, considerând că perfecționând permanent mijloacele de dezvoltare a rezistenței adaptate la cerințele jocului modern, se vor noi performanțe care nu pot duce decât la progres.

1.3. Scopul și sarcinile lucrării

Plecând de la premiza că ipoteza lucrării este valabilă, scopul experimentului este acela de a demonstra că prin selectarea judicioasă a mijloacelor specifice jocului de fotbal, se pot atinge parametrii superiori în ceea ce privește capacitatea de efort, lucru ce se reflectă pe parcursul campionatului în jocurile oficiale.

În cazul în care experimentul meu se dovedește a fi eficace, consider că metodele folosite vor reprezenta un mijloc de orientare pentru antrenori până când și ele vor ajunge să fie depășite, corespunzător evoluției fotbalului în timp.

Poate este prea mult spus înlocuire dar sunt convins că termenul de îmbunătățire sau adaptare s-ar potrivi mai bine. Spun aceasta pentru faptul că este foarte greu să descoperi lucruri noi, dar mult mai ușor să le ajustezi pe cele cunoscute, adaptate noilor cerințe.

Investigația inițială și finală a capacității motrice din grupele ce participă la experiment.

Sarcinile lucrării sunt următoarele:

– să formeze deprinderi motrice generale și specifice cât mai corecte;

– să formeze și să desăvârșească personalitatea elevilor; -Să vizeze creșterea și dezvoltarea potențialului motric specific jocului de fotbal;

– să folosească la maxim posibilitățile fizice ale sportivilor atât în antrenament cât și în joc;

– să atingă un înalt grad de conștientizare a subiecților pentru a urca pe culmile înaltei performanțe;

– să creeze caractere puternice, cu un deosebit simț al dreptății și al corectitudinii fată de adversari si arbitrii;

– să dezvolte la sportivi mentalitatea de învingător, de autodepășire;

– să creeze lideri – modele demne de urmat (atât în sport cât și în afara lui) care sunt capabili să câștige singuri jocul, sau să ridice moralul coechipierilor când echipa este condusă, prin exemplul personal.

1.4. Ipoteza cercetării

Consider că aplicarea metodelor folosite asigură o creștere valorică a tuturor componenților echipei, lucru reflectat prin rezultatele obținute în întrecerile oficiale la care au participat.

Am vrut să stabilesc pe cale experimentală, care sunt metodele și mijloacele cu cel mai mare transfer la joc.

În acest sens, ipoteza cercetării poate fi formulată astfel: presupunem că prin folosirea acestora se obține o creștere vizibilă a ritmului de joc pe toată durata unei partide, în conformitate cu cerințele actuale pe plan național si mondial.

Bineînțeles că dezvoltarea rezistenței se regăsește în pregătirea fotbaliștilor în diferite combinații cu celelalte calități motrice.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1. Calitatea motrică "Rezistența"

Rezistența reprezintă capacitatea organismului de a menține un timp îndelungat activitatea motrică în regim variat de viteză, forță și îndemânare.

Ea este determinată de înalta capacitate de lucru a sistemului circulator, respirator, de coordonare perfectă a aparatului locomotor și a organelor interne precum și de existența marilor resurse energetice din organism.

Rezistența dezvoltată la un înalt nivel, dă posibilitatea jucătorilor să execute toate procedeele tehnico-tactice în condiții de joc fără eforturi vizibile și fără ca eficacitatea și precizia lor să scadă.

În fotbal efortul se caracterizează prin neuniformitatea lui ca intensitate.

În desfășurarea acțiunilor de joc sunt momente de efort intens prelungit, dar sunt și momente când intensitatea scade pentru ca imediat să crească brusc.

În funcție de modul de solicitare, distingem mai multe forme de manifestare a rezistentei:

1. Din punct de vedere al consumului de oxigen, avem:

rezistență aerobă;

rezistență anaerobă.

2. Din punct de vedere al duratei, avem:

de scurtă;

de medie;

lungă durată.

3. Din punct de vedere al solicitărilor motrice (combinării calităților motrice), distingem:

rezistentă – forță;

rezistență – detentă;

rezistență – viteză.

4. Din punct de vedere al masei musculare care participă, avem:

rezistență generală;

rezistență locală.

5. Din punct de vedere al specificității sportului, avem:

rezistență generală (atletism)

rezistență specifică (jocuri sportive).

Procedee metodice pentru dezvoltarea rezistenței

a. Procedee bazate pe variația volumului efortului;

a.l. Procedeul eforturilor uniforme – efortul își menține, permanent, aceeași intensitate; se modifică în sens de creștere, pentru ia se putea realiza progres în dezvoltarea rezistenței, volumul (durata, distanța, numărul de repetări);

a.2. Procedeul eforturilor repetate („relativ standard")-se efectuează aceeași „unitate" de efort (distanță, repriză, serie etc), cu un număr variabil de repetări.

b. Procedee bazate pe variația intensității efortului;

b.l. procedeul eforturilor variabile – presupune modificarea tempoului de lucru, a intensității efortului, pe parcursul repetării unei porțiuni de distanță, a unei reprize etc:.

b.2. procedeul eforturilor progresive – presupune tot variația intensității efortului, dar numai în sensul creșterii acesteia; această creștere progresivă – se poate realiza fie pe parcursul repetării unei porțiuni de distanță, a unei reprize etc, fie de la o repetare la alta.

c. Procedeul "cu intervale" (numit frecvent „antrenamentul cu/pe intervale") – presupune atât variația volumului (de la o lecție la alta) -cit și a intensității (în cadrul aceleiași lecții). Câteva cerințe trebuie să reținem pentru acest procedeu metodic:

Se poate aplica nu numai la ramurile sau probele sportive ciclice (alergări, ciclism, înot, schi fond etc), ci și la cele aciclice (jocuri sportive, box, lupte etc);

Efortul etalon stabilit (distanța de parcurs, durata „reprizei" etc.) trebuie să fie repetat, în aceeași lecție, de atâtea ori încât prin însumare să fie depășit modelul competițional pentru ramura sau proba sportivă respectivă;

Elementul care determină reglarea intensității efortului pe parcursul repetărilor din aceeași lecție este Frecvența Cardiacă (F.C.), adică pulsațiile pe minut. Se apreciază că organismul este apt să efectueze acest procedeu dacă reușește, prin „încălzirea" din lecția respectivă, să ajungă cu F.C. la aprox. 120—130 pulsații/minut. Intensitatea cu care se efectuează prima repetare trebuie să ridice valorile F.C. la aprox. 170—180 pulsații/minut. Dacă nu se ating aceste valori, la următoarea repetare trebuie să crească intensitatea efortului; dacă sânt depășite aceste valori, la următoarea repetare va fi micșorată – intensitatea efortului. Pauza dintre repetări, adică „intervalul" (de aici provine si denumirea procedeului!), este de maximum 90 secunde.

În timpul intervalului F.C. trebuie să coboare către valorile de la-care s-a plecat (aprox. 120-130 pulsații/minut). Dacă valorile nu coboară aproape de aceste valori, în cele 90 secunde cât durează intervalul, înseamnă că intensitatea a fost prea mare și trebuie redusă la repetarea următoare; dacă se ating valorile inițiale, chiar mai repede decât în 90 secunde, înseamnă că intensitatea efortului a fost prea mică și trebuie crescută la repetarea următoare.

În timpul „intervalului" dintre repetări subiectul poate să facă unele exerciții cu o intensitate scăzută (pauză activă) sau să întrerupă efortul complet(pauză pasivă).

Factori determinanți

stabilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitația și inhibiția, în sensul menținerii unui raport constant între acestea (în „favoarea" excitației!) un timp cît mai îndelungat;

posibilitățile de activitate a sistemelor și funcțiilor organismului, mai ales pe plan cardio-vascular și respirator;

tipul fibrelor musculare implicate în activitate (fibrele roșii sânt „lente", deci favorabile pentru eforturile de rezistență);

calitatea metabolismului și resursele energetice ale organismului,;

capilarizarea și reglarea periferică;

calitatea proceselor volitive, determinate motivațional, și mai ales nivelul de perseverență și dârzenie

2.1.1. Indicații metodice privind antrenamentul de rezistență

Rezistența generală se dobândește în prima parte a perioadei pregătitoare, când trebuie să se realizeze o capacitate crescută a marilor funcțiuni și acumularea unor mari resurse energetice în organism.

Rezistența organică generală este condiționată la omul sănătos de stadiul de dezvoltare a aparatului cardio-vascular și apreciată din punct de vedere biologic prin consumul maxim de oxigen pe minut.

Inima, principalul organ al aparatului cardio-vascular, atinge volumul ei maxim de dezvoltare si nivelul cel mai înalt al consumului maxim de oxigen după 19 ani, vârstă la care substratul morfo-funcțional al rezistenței organice generale poate fi considerat maturizat și capabil să răspundă solicitărilor specifice.

Depistarea (selecția) copiilor și adolescenților pentru fotbal se poate face însă mult mai înainte de această vârstă.

Treptat, cu cât se înaintează în pregătire, distanța de parcurs scade, iar intensitatea creste. Este indicat să se pornească în alergare numai după ce organismul jucătorilor a fost suficient de bine pregătit.

Crosul va fi programat la minim 3 ore de la luarea mesei sau în cursul dimineții. O atenție deosebită trebuie acordată mișcărilor de respirație în timpul alergărilor (reglarea respirației la ritmul și distanța de alergare).

Rezistența specifică se formează și se dezvoltă cu cât ne apropiem de etapa precompetițională, se desăvârșește și se menține în etapa competițională.

2.1.2. Mijloace specifice privind dezvoltarea rezistenței

A. Pentru rezistența generală

a. cros – alergări în teren variat

b. alergări cu îngreuiere – în zăpadă mare, pe teren arat sau cu nisip, etc.

c. alergări uniforme și repetate (200-400-600-800-1000 m), alergări moderate, apoi mers normal 50-60 m pentru respirație-revenire, se execută 10-20 de repetări.

B. Pentru rezistența specifică

– alergări repetate și în ritm variat (20-30 m, alergare ușoară, apoi 20-30 m sprint cu și fără balon)

– alergări de viteză repetată și crescândă: prima parte pe 10 m, apoi 15-20 m până la 60 m, cu intercalări de alergări în regim moderat cu si fără balon

– alergări în apnee și viteză mare pe 30 m (10-20 repetări)

– conducerea balonului în viteză mare pe 10-50 m, terminată cu tras la poartă (10-20 de repetări)

– individualizare – tras la poartă cu 10 mingii așezate pe 16 m, jucătorul pleacă la semnal de la 25 m, sprintează, șutează în prima minge, revine la 25 m (poziția de plecare) în alergare accelerată cu spatele, din nou sprint înainte, șutează în cea de a doua minge, ș.a.m.d. până șutează în toate cele 10 mingii. La sfârșit se ia pulsul – revenirea și se contabilizează câte goluri a marcat și câte șuturi a dat pe spațiul porții.

– individualizare – lovirea mingii cu capul din săritură – 3 serii x 20 de sărituri cu pauze

– menținerea în posesie – 6 x 6 joc pe Vi teren, 3 serii ori 5 min. cu pauză de 3 min. între serii (activă)

– jocuri pe spații reduse cu număr mic de jucători – număr egal, inferioritate și superioritate numerică, 2 contra 1, 2 contra 2, 3 contra 2, 3 contra 3, ș.a.m.d.

– jocuri cu temă – 1, 2, 3, atingeri și sprint după pasare, marcaj om la om

– joc de pregătire – 2 x 60 min. sau 3 x 45 min.

2.1.3. Metodele și conținutul antrenamentului de rezistență

Sunt în funcție de diverse capacități de rezistență: scurtă, medie și lungă durată.

Având în vedere specificitatea efortului, în jocul de fotbal este necesară orientarea procesului de pregătire către toate formele de rezistență, dar mai ales către dezvoltarea rezistenței în regim de viteză.

Iată câteva exemple:

– antrenamentul cu alergări de durată – 45 și 60 min. în pădure, pe teren variat, crosurile, pentru îmbunătățirea capacității de efort aerob;

– antrenamentul cu alergări de lungă durată – crosuri pe șosea de 1 – 2 ore ;

– alergări cu schimbarea ritmului de alergare (tip fartlek) respectiv cu intensități variabile date de dificultatea terenului (urcări, coborâri, ocoliri sau escaladări de obstacole);

– alergări de lungă durată cu intervale.

Este important de reținut că aplicarea unei singure metode nu poate contribui la îmbunătățirea eficientă a capacității de rezistență.

În cadrul lucrării și în concordanță cu tema propusă, voi descrie o serie de metode de pregătire pentru dezvoltarea rezistenței, care au constituit baza experimentului meu, cum ar fi:

A. Metode pentru dezvoltarea rezistenței cu caracter general:

1. metoda eforturilor continue sau metoda maraton;

2. metoda cu intervale (scurte, medii și lungi);

3. metoda prin refacere;

4. antrenamentul la altitudine (cu accent pe alergările în pantă, sau teren variat);

5. metoda eforturilor de intensități variabile (tip fartlek);

6. antrenamentul în circuit și pliometric.

B. Metode pentru dezvoltarea rezistenței cu caracter specific:

1. metoda prin joc;

2. individualizarea;

3. circuite cu caracter tehnico – tactic;

4. jocuri cu temă (intensități variabile pe diferite perioade de timp).

2.2. Orientări și concepte majore în pregătirea fizică a juniorilor

Progresele înregistrate în fotbalul actual creează o efervescență creatoare în toate țările indiferent de tradiție.

Nivelul atins și practicat de unii jucători și echipe, a fost posibil datorită cunoașterii exacte a fenomenelor specifice jocului și pregătirii lui superioare.

Pătrunderea în intimitatea domeniului, în cele mai mici amănunte, a fost deschisă pe calea unor informații care au furnizat date certe, a căror prelucrare au evidențiat cu suficientă precizie: când? cât? și cum? Trebuie pregătiți jucătorii și echipa. Importanța vitală a informației permanente ne obligă deci, să gândim și să căutăm noul, fără întrerupere.

Fotbalul nostru rămâne încă tributar acestor orientări datorită faptului că nu toată lumea e preocupată de autodepășire, avidă de nou sau de a fi mereu la limita superioară a cunoașterii în domeniu.

Practica rutinei, la care se limitează unii, este de neconceput la nivelul fotbalului actual.

Numai corelarea și prelucrarea datelor individuale ne pot dezvălui realitatea, valoarea și capacitatea jucătorului, pe baza cărora să ne putem orienta metodica și mijloacele cele mai eficiente pentru atingerea marilor performanțe.

Procesul de informație si cunoaștere a tuturor elementelor și parametrilor ce compun jocul și antrenamentul pentru joc, ne conduce la realizarea concepției unitare, a acestor două aspecte, la un proces de cauzalitate între două activități ale aceluiași proces, al cărui obiectiv final este calitatea și eficiența jocului.

Prin respectarea liniei metodice care ne conduce de la joc la antrenament și înapoi la joc, realizăm un sistem de obiectivizare a unui proces unitar, ce se bazează pe dimensiuni și date reale, a cărui certificare permite aprecierea lucrului efectuat, precum și emiterea unor prognoze reale pentru viitoarea etapă de joc și pregătire.

Respectând gradul de dificultate, structura tehnică, tehnico-tactică a procedeelor, a combinațiilor și acțiunilor prin care se desfășoară jocul, precum și suportul acestora exprimat prin deprinderile motrice și capacitatea de efort, se pot obține indicatori cantitativi și calitativi specifici jocului.

Numai pe baza acestora antrenamentul poate concepe și opera în mod eficient, un proces valoros de pregătire.

În mod obiectiv se impune deci să identificăm și să stabilim un număr de indicatori cu conținut metodologic, care să ne furnizeze utilitatea, calitatea și valoarea muncii, într-un antrenament sau ciclu săptămânal.

În aceeași măsură apare necesară realizarea unor modele de pregătire, care să se adreseze unui jucător, post sau echipei.

Ținând seama de existența grupelor eterogene caracteristice prin diferența de vârstă, fond genetic, temperament, pregătire și valoare, se recomandă stabilirea unor modele de pregătire pentru unii jucători sau grupe de jucători, evitându-se impunerea unui model exhaustiv pentru tot lotul.

Modelul conceput trebuie să urmărească în primul rând realizarea unui model perfecționat care să conducă spre cel final.

Mijloacele selecționate pentru realizarea unui model de pregătire pe care-l programăm în procesul de antrenament în tot timpul anului trebuie să răspundă solicitărilor și structurii jocului.

Respectând aceste cerințe se impune cuantificarea mijloacelor de pregătire și evidența efortului, stabilindu-se:

a) un număr de mijloace cu maximă eficiență practică;

b) distanțele și structura (din joc) după care se desfășoară exercițiul;

c) intensitatea și cantitatea repetării acestuia;

d) eșalonarea mijloacelor într-un ciclu de antrenament;

e) locul și ponderea tuturor mijloacelor în lecția de antrenament, în toate etapele de pregătire din an.

Referindu-ne la menținerea si îmbunătățirea nivelului rezistentei, prin mijloace de atletism, contribuim în același timp și la compensarea efectelor negative, generate de efortul specific cu mingea.

Deoarece atunci când este în posesia mingii, jucătorul realizează în general, o amplitudine limitată a mișcărilor, o insuficientă stare de relaxare a actului motric specific jocului, cu implicații negative asupra manifestării corecte a deprinderilor de bază.

Trebuie să avem în vedere că, în economia antrenamentului, mijloacele selecționate în vederea realizării unui proces tehnologic superior, să stabilească ce probă de control trebuie să se încadreze într-o serie de cerințe ca:

structura probei să se identifice cu natura efortului specific;

să fixeze calitățile motrice predominante în joc, care asigură declanșarea actului motric specific;

încadrarea în etape și perioade, care să evidențieze calitatea acumulărilor și nivelul formei sportive;

planificarea și îndeplinirea normelor fizice și tehnico-tactice să se facă în toate etapele de pregătire a anului competițional în strategia desfășurării întregului proces de pregătire, deosebit de important este modul de organizare a timpului, care trebuie folosit la maximum și fără rabat.

2.2.1 Metode și orientări metodologice moderne

În pedagogie se pune mare accent pe metodele de acțiune practică (operaționale) respectiv pe metoda exercițiului, care constă în repetarea conștientă a unei activități, urmărind formarea deprinderilor, consolidarea cunoștințelor și dezvoltarea capacităților intelectuale.

Există mai multe tipuri de exerciții clasificate astfel:

exerciții individuale, în echipă, frontale;

după funcția îndeplinită: de bază, introductive, operatorii;

după obiectivul didactic urmărit: mentale, de comunicare, de rezolvare, de formare a deprinderilor intelectuale, de creativitate, de autocontrol etc.

Aș pune accent mai mare pe creativitate, sau mai bine spus pe dezvoltarea creativității la juniori care, după părerea mea prezintă una dintre cele mai moderne si totodată mai eficiente metode de antrenament.

Creativitatea este un proces complex care angajează întreaga personalitate a individului.

Dintre metodele care dezvoltă creativitatea, importante sunt cele activ-participative, cum ar fi:

învățarea prin problematizare și descoperire dirijată;

metoda modelării;

exercițiile creative.

Ca metode imaginare putem folosi:

braingstormingul-asaltul de idei, sau în traducere directă furtună în creier;

sinectica sau asocierea unor elemente diverse;

invectica sau elaborarea unor idei noi.

O metodă modernă o reprezintă raționalizarea și standardizarea mijloacelor antrenamentului sportiv, ce reprezintă măsuri cu caracter metodic, absolut necesare în antrenamentul sportiv.

Întrucât numărul de antrenamente efectuate zilnic și durata acestora, precum și volumul și intensitatea efortului nu pot crește la infinit, este necesară alegerea celor mai eficiente mijloace și dozarea corespunzătoare a acestora, sistematizare după anumite criterii și constituie într-un sistem unitar de acționare, după ce au fost bine analizate caracteristicile concursurilor (jocurilor).

Raționalizarea

Raționalizarea reprezintă operația de selectare și folosire a exercițiilor și procedeelor metodice cele mai eficiente.

Reducerea mijloacelor la un număr mai restrâns, este urmarea unei activități laborioase, întinsă pe mulți ani și completate de rezultatele investigațiilor funcționale, psihice, biochimice, etc. ale colectivelor de cercetători.

Standardizarea

Este operația de tipizare a mijloacelor, a antrenamentelor și microciclurilor pe baza cunoașterii valorilor biologice.

Cele două metode sunt operații absolut necesare în sportul de performanță, acolo unde accentul se pune în special pe eficiența activității.

Raționalizarea și standardizarea sunt măsuri cu caracter metodic întreprinse în cadrul procesului de obiectivizare a antrenamentelor și concursurilor. Acest proces de analiză dezvăluie și inventarul de mijloace cu cea mai mare eficiență în fiecare din formele de organizare și în special în pregătirea pentru concurs. Ansamblul de exerciții raționalizate și standardizate se sistematizează după anumite criterii constituind un sistem unitar de acțiuni, după ce au fost analizate și desprinse caracteristicile concursurilor.

Standardizarea se realizează în urma operațiilor de cunoaștere a concursurilor, desprinderea celor mai importante trăsături și transferul la exercițiile cu înalt grad de utilitate, ce determină tipizarea aplicării lor cu eficientă maximă.

Exercițiul standardizat poate imprima lecției profilul standardizării sale, situație ce poate fi extinsă și la microciclul de antrenament.

O formă de raționalizare, standardizare și în final de stabilire a modelelor de pregătire, se realizează prin metoda corelației statistice dintre două variabile: exercițiul pregătitor (x) și performanța de concurs (y). Pa baza gradului de legătură dintre acești factori la unele ramuri de sport (cum este cazul atletismului – probele de sprint) din 120 exerciții pregătitoare utilizate s-au reținut ca având un grad mare de corelare cu probele de concurs numai 12, care, practic, constituie modelul operațional de pregătire.

M-aș referi în continuare la câteva din metodele de antrenament care consider că au o mare eficiență prin procentul foarte ridicat de transfer la joc.

2.2.1.1. Metoda eforturilor continue sau metoda maraton

Aceasta vizează cu precădere dezvoltarea rezistenței generale. în timpul jocului predomină alergările de intensitate medie, ceea ce corespunde unor solicitări de 10' – 20', cu parcurgerea unor distanțe de aproximativ 2000 m în 10' și respectiv 4000 m în 20', în medie un efort de 28" -30" pe 100 m.

Aceste alergări se folosesc în perioada pregătitoare pentru adaptarea organismului la efort în cea de-a doua parte a perioadei, distanțele respective se parcurg cu o viteză mai mare (între 20" – 22" pe 100 m), fapt care permite parcurgerea a 2500 – 3000 m în 10' sau 3000 -3400 m în 12".

Testul Cooper poate fi folosit atât ca mijloc de antrenament cât și ca test de verificare.

Solicitările la efort se fac treptat, în funcție de gradul de pregătire și particularitățile de vârstă ale jucătorilor.

2.2.1.2. Metoda cu intervale

Această metodă, datorită variantelor multiple care pot fi utilizate, este cel mai des folosită în antrenamentul fotbaliștilor. Caracteristic acestei metode este precizarea distanței, timpului în care se parcurge, numărului de repetări și durata pauzei.

Varianta I-a

Metoda cu intervale scurte

În care durata este între 15" – 60", pregătește organismul pentru eforturi maximale repetate (rezistență în regim de viteză); exemplu: 10 x 100 m cu pauză 60" după fiecare.

Efortul optim este considerat 70-80% din viteza maximă, pulsul să depășească 180 de pulsații pe minut.

Durata pauzei se fixează în funcție de revenirea pulsului între 120 -140 de pulsații pe minut, care la un sportiv antrenat se face în 60". Dacă timpul necesar revenirii este peste 90", înseamnă că efortul a fost prea mare.

Intensitatea efortului și numărul de repetări se mențin constante un ciclu de lecții până ce intensitatea și numărul de repetări sunt scăzute, deci nu mai sunt utile. în acest caz este indicată creșterea numărului de repetări și menținerea duratei pauzei sau menținerea numărului de repetări și scurtarea duratei pauzei.

Se pot influența și ambii factori deodată, cu alte cuvinte se jonglează cu factorii antrenamentului volum și intensitate în scopul dezvoltării rezistenței.

Varianta a II-a

Metoda cu intervale medii

În care efortul este între 1" și 7", care pregătește organismul pentru eforturi submaximale (rezistență de intensitate). Distanțele sunt variabile și ritmul de alergare este mediu.

Următoarea alergare va începe când frecvența cardiacă revine la 120 – 140 pulsații pe minut, nu se face revenirea completă.

De exemplu:

300m alergare – pauză 65"-70";

400m alergare – pauză 90" – 100";

500m alergare – pauză 120" – 140";

600m alergare – pauză 150" – 160".

Programul poate fi repetat de 2 – 4 ori pe zi.

Varianta a III-a

Metoda cu intervale lungi

În care efortul este ca durată între 13" – 15" și care pregătește organismul pentru eforturi de rezistență de volum.

Se stabilește un program care poate fi repetat de 2 – 5 ori pe zi, de exemplu:

1500m – 1000m – 500m – 100m, pauza este incompletă (120 – 140 pulsații pe minut) iar între serii pauza este de 5" – 6".

Metoda antrenamentului cu intervale se poate adapta la aspecte specifice jocului de fotbal prin variația distanțelor care pot fi alternate: scurte – lungi sau invers, important este ca reluarea următorului efort să se facă după ce revenirea pulsului atinge valori între 120 – 140 pulsații pe minut.

În pauzele de revenire se vor executa mișcări de gimnastică, respirație, relaxare, stretching, (pauză activă).

Traseele care se parcurg în alergare pot fi completate și cu execuții tehnice, cu schimbări de direcție și ritm, mișcări înșelătoare, deposedări (alunecări), sărituri (lovirea mingiei cu capul), alergări cu pași adăugați sau alergări cu spatele, conduceri de balon și tras la poartă.

Traseele vor fi bine precizate, cu stabilirea duratei de parcurgere a pauzelor și a numărului de repetări, după modelul prezentat în variantele descrise anterior.

2.2.1.3. Metoda eforturilor de intensități variabile

Este o metodă care îmbină metoda eforturilor continue cu cea a eforturilor variabile.

Această metodă se folosește pentru menținerea capacității de efort în final, de perioada pregătitoare și la începutul celei competiționale.

Metoda constă în variația solicitărilor la efort, câteva exemple sunt edificatoare:

1. Alergare pe o durată de 12' care însumează cca. 3200m, se desfășoară cu acțiuni diferite, alternând intensitatea efortului după fiecare 100m.

2. Alergări pe lungimea terenului, cu variații de ritm, schimbări de direcție, sărituri, etc, combinate cu exerciții de gimnastică articulară asociată cu respirații (se imită secvențe de joc în ritmurile cerute de acțiunile respective).

Se repetă de mai multe ori pentru a parcurge o distanță de 3000 -3200m.

3. Program combinat alcătuit din:

800m alergare ușoară (1/4; 2/4);

10 minute gimnastică articulară combinată cu exerciții de respirație;

6 x 30m sprint, la prima alergare cu viteză de 3/4 și apoi 4/4;

complex de exerciții pentru dezvoltarea forței compus din 6 exerciții, fiecare repetându-se de 10 ori (flotări, ridicări din culcat dorsal, extensii, genunflexiuni, sărituri) executându-se cu maximum de viteză;

alergare 800m în ritm de 2/4.

Acest complex se execută de 2 – 3 ori fără pauză.

2.2.1.4. Metoda prin retragere

Această metodă are efecte asupra dezvoltării capacității de rezistență- viteză. Ea se caracterizează prin solicitări intense care nu permit un număr mare de repetări.

Repetarea efortului se face totdeauna după ce toți parametrii (respirație, circulație, metabolism) revin la starea normală – refacere totală. Efortul se face cu maximum de viteză.

Metoda se aseamănă cu cea a intervalelor de scurtă durată cu excepția pauzelor care aici durează până la revenirea pulsului la inițial, 90 pulsații pe minut.

Cele mai indicate pentru eforturi maximale sunt între 10 și 150m, sau ca timp, eforturi până la 7 sec, eforturi până la 45 sec. și eforturi până la 2 minute.

De exemplu, repetarea distanței de 150m în 22 sec. – pauză, până la revenirea pulsului la normal. Se repetă de 6 ori sau 50 – 60 sec. Alergare cu viteză maximă, repetată de 5 – 6 ori cu pauză până la revenirea la normal a pulsului. Pentru a da posibilitatea manifestării vitezei maxime, nu se vor face exerciții decât sub formă de alergare.

2.2.1.5. Metoda prin joc sau metoda competițională

Este o metodă destul de des folosită, deoarece modelează cel mai bine toate componentele.

Ea este aplicată cu un conținut al antrenamentului și se utilizează în general în perioada precompetițională și competițională.

Metoda constă în practicarea unui joc bilateral, cu echipe formate din 11 jucători, desfășurat în două reprize a 45 de minute, cu pauze de 10 minute, precedat de încălzire, așa cum s-ar desfășura un joc oficial. Practicarea jocului reprezintă maximum de specificitate, deoarece solicitările sunt complete sub aspect psiho-fizic și tehnico-tactic.

Jucătorii câștigă experiență competițională, putând să exerseze diferite sisteme de joc, care exersate în condiții izolate, nu asigură toți parametrii ceruți de competiție.

Această metodă reprezintă și o formă specifică de control a structurii antrenamentelor, conținutului, metodelor și mijloacelor folosite anterior, măsura în care ele au fost bine alese și dacă se aplică corespunzător.

Alegerea adversarului joacă un rol important deoarece el poate stimula într-o măsură mai mică sau mai mare participarea jucătorilor.

Metoda competițională nu poate constitui o metodă cu frecvență mare de utilizare în cadrul unui ciclu de antrenament deoarece nu este suficient de stimulativă pentru solicitările maxime.

Jucătorii evită contactele cu adversarul, renunță cu ușurință la rezolvări tehnico-tactice pe care le cere situația de joc, etc, fapt pentru care eficienta acestei metode scade.

Voi prezenta în continuare alte forme de antrenament pentru dezvoltarea rezistenței.

2.2.1.6. Antrenamentul la altitudine

Este o formă specială de antrenament, deoarece provoacă modificări fiziologice: de adaptare a organismului (aclimatizare), care, la întoarcere la șes pot produce o creștere a capacității de rezistență.

2.2.1.7. Alergări cu schimbări de ritm tip fartlek

Alergările cu accelerări periodice, solicită temporar produceri de energie aerobă, anaerobă sau mixtă și favorizează capacitatea de a suporta eforturi de diferite intensități, fenomen fiziologic specific jocului de fotbal. Această metodă este foarte bună și deci indicată în pregătirea fotbaliștilor.

2.2.1.8. Alergări în pantă

Alergările pe pante înclinate 10-15 grade sunt foarte eficace.

În practica antrenamentului se folosesc două distanțe. Pe distanța de 150 m, după metoda intervalelor, se dezvoltă capacitatea anaerobă, iar pe distanța de 400 m se dezvoltă și se stabilizează capacitatea aerobă.

2.2.1.9. Alergări cu pas sărit

Această formă de antrenament, asemănătoare parțial cu alergările la deal, are ca efect dezvoltarea rezistenței și elasticității, și în plus a forței de învingere-cedare, învingere a propriei greutăți, influențând pozitiv și componenta viteză.

În încheierea acestui capitol precizăm că, pentru a crește eficiența antrenamentelor de rezistență, nu este suficient să se cunoască în detaliu efectele fiecărei metode și mijloc de antrenament, ci este necesară o cunoaștere cât mai aprofundată a fenomenelor fiziologice ale diferitelor capacități de rezistență.

2.2.1.10. Antrenamentul pliometric

Antrenamentul pliometric, cunoscut și sub numele de antrenament de sărituri în adâncime.

Această metodă realizează o combinare a efectelor antrenamentului pozitiv, dinamic, cu cele ale antrenamentului negativ, dinamic. Metoda se folosește pentru sportivii de performanță care se presupune că au un nivel corespunzător de dezvoltare a forței aparatului locomotor.

Exercițiile sunt precedate de o bună încălzire a segmentelor respective, deoarece prezintă riscul producerii de accidente.

Exercițiul constă în săritura în adâncime de pe un obiect, aterizare și desprindere imediată, cu săritură maximă și verticală.

Înălțimea obiectului este fixată în așa fel încât, după "aterizare" jucătorul să realizeze maximum de săritură în înălțime.

Pe măsură ce jucătorii acumulează forță în picioare, crește înălțimea obiectului de pe care se sare.

Numărul de sărituri într-o serie este de 6 – 8 dacă se execută succesiv. Numărul de serii se stabilește în funcție de scăderea nivelului săriturii maxime.

Când jucătorul nu mai atinge nivelul maxim, încetează exercițiul.

2.2.1.11. Antrenamentul în circuit

Este o metodă de antrenament frecvent folosită, adesea extinsă și la alte forme de pregătire tehnică, fizico-tehnică-tactică.

Metoda de antrenament în circuit este numai pentru dezvoltarea forței, celelalte adaptări au numai aspect organizatoric, efectele nefiind adesea cele scontate.

Aplicarea acestei metode comportă respectarea anumitor indicații:

jucătorii trec succesiv de la o stație (atelier) la alta, după un anumit număr de repetări, sau după scurgerea unui anumit timp;

un circuit cuprinde de la 6 la 12 ateliere (după vârsta și capacitatea de performanță);

timpul de lucru la o stație este de 20 – 40 secunde;

pauza între stații este egală cu durata lucrului.

Pentru jucătorii începători, raportul între lucru și pauză este de la 1 la 2 minute. Fiecare exercițiu este repetat în viteză și de câte ori este posibil (aspect de diferențiere).

Antrenamentul în circuit contribuie la dezvoltarea rezistenței-forței și determină creșterea tonusului muscular în general. Un exemplu de circuit cu 6 stații:

1. tracțiuni în brațe;

2. sărituri cu coarda;

3. exercițiu de abdomen;

4. genuflexiuni cu haltera (30% din capacitatea maximă);

5. flotări cu bătaia palmelor (plesnituri);

6. sărituri cu genunchii la piept.

Indicații metodice privind antrenamentul în circuit

a) antrenamentul în circuit trebuie să se repete săptămânal, pe o perioadă de timp, adăugându-se permanent caracteristicile pe care vârsta, perioada și timpul le impun;

b) în toate formele de circuit încălzirea este intensă și scurtă;

c) la început se fac 1 – 2 antrenamente pentru învățarea exercițiilor și a ordinii în serii, după care se trece la stabilirea gradării dificultății lor, pentru antrenamentele următoare;

d) se urmărește primordial calitatea execuției fiecărui exercițiu, indiferent dacă se execută cu un număr mai mare sau mai mic de repetări;

e) toate exercițiile se succed respectând principiul multilateralității si alternând:

exercițiile pentru forță cu cele pentru viteză și mobilitate;

exerciții pentru trenul superior cu cele pentru trenul inferior,

exercițiile statice cu cele dinamice.

f) creșterea sistematică a dificultăților exercițiilor este legată de calitățile psihice ale jucătorilor, de capacitatea lor de a se învinge pe sine, lucru determinant în fotbal pe baza unei bune pregătiri fizice.

Exemple pentru cazul în care antrenamentul în circuit se desfășoară fără executarea unor exerciții specifice:

câte 2 sărituri față în față, sărituri pe verticală, fiind în săritură, palmele se ating de 10 ori;

unul din jucători în șezând, al doilea îl apucă de glezne. Primul își întoarce trunchiul și capul descriind un arc de cerc mare. Urmează rotarea trunchiului cu capul coborât aproape de sol; după o rotare spre stânga, urmează o alta spre dreapta, apoi se schimbă rolurile;

săritura ca broasca (din ghemuit); după două sărituri într-o direcție, urmează alte două în altă direcție. Se execută câte 10 sărituri;

2 jucători față în față, cu mâinile apucate, îndoiri și întinderi de brațe de câte 10 ori;

câte 10 sărituri cu picioarele lipite, înainte și înapoi;

aruncarea mingii medicinale partenerului din față (10 împingeri) cu brațele paralele, împingând mingea cu putere din fața pieptului;

alergare pe loc cu ridicarea genunchiului la piept;

din șezând, rotarea piciorului cât mai aproape de sol, de câte 10 ori în ambele sensuri;

Seriile sunt urmate de exerciții de decontractare musculară, respirație, gimnastică.

Pentru o mai bună supraveghere a jucătorilor, se pot efectua exercițiile cu tot lotul.

Exemple pentru metoda alternării exercițiilor pentru forță și rezistentă cu exercițiile de tehnică.

Condiții de desfășurare:

– fiecare exercițiu se desfășoară în grup 4 – 5 minute în aer liber;

– se intercalează pauze de câte un minut între exerciții, când jucătorii se relaxează;

– timp total de desfășurare 10 x 5 = 50 minute;

– timp total de pauză 9 x 1 = 9 minute;

1. menținerea mingii în aer, lobarea ei înainte cu alergare: înainte după minge, preluare și conducere;

2. sărituri de pe loc;

3. pasarea mingii medicinale, în 2 sau în 3 de pe loc, în diferite feluri;

4. dribling cu deposedări 1/1, 2/2 sau 3/2 în formă de joc.

2.3. Mijloace de refacere a capacității de efort

Eforturile depuse în antrenamente și concursuri implică de multe ori o rapidă refacere a capacităților fizice și psihice, astfel încât după anumite intervale de timp (chiar câteva ore) sportivii să fie capabili să acționeze în plenitudinea forțelor fizice și deplinătatea capacităților psihice. In actuala etapă de dezvoltare a antrenamentului sportiv, datorită creșterii numărului de competiții, refacerea organismului constituie o preocupare de primă importanță pentru specialiști și cercetători în vederea stabilirii cât mai exacte a conținutului și metodologiei acesteia.

Numeroși specialiști consideră refacerea organismului după efort ca factor al antrenamentului – pregătirea biologică pentru concurs evidențiind importanța ce-i trebuie acordată. Refacerea capacității de efort este o condiție esențială a progresului în antrenament. Fără o bună și completă refacere nu se pot realiza volume mari de pregătire și intensități maxime, care determină creșterea continuă a capacității de performanță. Sloganul modern de a te antrena cât mai mult și cât mai tare (8-10 ore zilnic cu intensități de 85%-100%) arată că restabilirea spontană, naturală, a organismului este depășită, expunând organismul sportivului la riscuri ce pot merge până la instalarea unei stări morbide severe – nevroza de suprasolicitare, supraantrenamentul24.

În aceste condiții, refacerea este considerată un veritabil feed-back ce se repercutează asupra momentului precedent, ergotrop, devenind un mijloc de susținere cu rol reglator a efortului ce urmează, de impulsionare a performanței biologice și psihice.

Refacerea reprezintă o componentă a antrenamentului sportiv care folosește în mod rațional și dirijat o serie de mijloace medico-pedagogice naturale și/sau artificiale provenite din mediul exterior și/sau intern al organismului, în scopul restabilirii homeostaziei dinaintea efortului și, mai ales, depășirea acestuia prin „supracompensare funcțională”.

Refacerea se supune unor legități fiziologice ale antrenamentului și ca atare trebuie antrenată, la care se adaugă faptul că refacerea se adresează unor mecanisme integre din punct de vedere morfologic sau funcțional; refacerea dirijată nu se substituie refacerii naturale, fiziologice, ci o completează, o întărește și o accelerează; eficiența ambelor forme de refacere este condiționată de roiul integrator, coordonator al sistemului neuro-endocrino-vegetativ; refacerea ca și efortul are caracter individual, ținând seama de vârstă, sex, nivel de pregătire, condiții de mediu, ramura de sport, starea de stres, natura și durata efortului, nivelul măiestriei sportive, momentul de aplicare în cadrul macro-, mezo- sau microstructurilor etc. Refacerea trebuie dirijată de către cadre de specialitate, de medic, mai ales în cazul sportivilor de performanță, când eforturile sunt extrem de dure.

Mijloacele utilizate în refacere sunt eșalonate în:

specifice, care se dirijează medical;

nespecifice (pedagogice, igienice), care pot fi aplicate de către antrenor și sportiv.

O categorie specială de mijloace de refacere este cea a mijloacelor pregătirii psihologice, care se constituie de altfel și în componentă a antrenamentului. Mijloacele pregătirii psihologice asigură un climat favorabil amplificării efectelor exercițiilor fizice programate. Aceasta este în primul rând o condiție favorizantă care implică folosirea unor mijloace psihologice dinamizatoare.

Altă categorie de mijloace ale pregătirii psihologice se utilizează pentru intervenția directă asupra proceselor și fenomenelor psihice, în sensul activării sau refacerii lor.

Deci, mijloacele pregătirii psihologice se constituie în instrumente folosite direct în procesul de antrenament cu contribuție la optimizarea stărilor psihice cu efecte favorabile asupra capacității de performanță.

Evidențiem aici că mijloacele celorlalte componente ale antrenamentului (pregătire fizică, tehnică, tactică, artistică etc) influențează și sfera psihică cu condiția ca acestea să fie folosite orientat în acest scop și realist formulate . In aceste condiții, un exercițiu pentru dezvoltarea forței sau rezistenței, care angajează anumite grupe musculare, folosit cu număr maxim de repetări, dezvoltă implicit și voința, capacitatea de "a îndura", mai ales dacă sportivului îi sunt adresate încurajări și este conștientizat permanent. În același sens, exercițiile acrobatice noi din gimnastica sportivă duc implicit și la dezvoltarea curajului ș.a. Important este ca antrenorii să precizeze și scopurile psihoeducaționale în aplicarea diferitelor exerciții.

Mijloacele pregătirii psihologice sunt preluate din psihologie, pedagogie și sociologie, fiind asociate cu metodele generale ale educației: exercițiul, exemplul, convingerea, aprobarea și dezaprobarea, întrecerea etc.

Mijloacele pregătirii psihologice se aleg din rândul tehnicilor și metodelor psihoterapiei și psihoigienei cu consultarea și sprijinul psihologilor sportivi (tehnici de relaxare, de concentrare, de autosugestie, de sugestie). De remarcat faptul că mijloacele și tehnicile pregătirii psihologice au la bază cuvântul, comunicarea prin limbaj extern sau intern care sugerează sau imaginează (antrenament mental).

Clasificarea mijloacelor de refacere:

A. După efectele exercitate:

neuropsihice;

neuromusculare;

endocrino-metabolice;

cardio-respiratorii.

B. După apartenența mijloacelor de refacere:

balneo-fizio-hidro-terapice;

psihoterapice;

dietetice;

farmacologice;

odihnă activă, odihnă pasivă (somn).

Mijloacele care accelerează refacerea neuropsihică:

psihoterapice (convorbiri, yoga, sugestie etc);

acupunctura, presopunctură;

oxigenare (naturală sau artificială);

aeroionizare negativă (naturală sau artificială);

odihnă activă – pasivă;

hidroterapie caldă;

masaj;

medicație.

Mijloacele care accelerează refacerea neuromusculară:

hidroterapie caldă, saună, masaj;

training autogen, yoga, acupunctura, presopunctură;

odihnă activă – pasivă;

dietă (alcalină, hidrozaharată, mineralizată, vitaminizată);

farmacologie (glucoza, glicocol, Na, K, P, Mg, vitamina B, C, miorelaxante, folcisteină, carnitină etc).

Mijloacele care accelerează refacerea endocrino-metabolică:

oxigenare (naturală sau artificială) și aeroionizare negativă;

tehnici de relaxare neuro-musculară;

reechilibrare hidroelectrolitică;

masaj, acupunctura;

medicație (piracetam, pirovitan, aspartat de Mg, vitamine etc).

Mijloacele care accelerează refacerea cardio-respiratorie:

oxigenare (naturală, artificială);

reechilibrare hidroelectrolitică;

odihnă activă – pasivă;

hidroterapie caldă;

saună (15 mm/săptămână), masaj (zilnic);

training autogen;

dietă alcalină, glucidică, vitaminizată;

medicație (P, Na, K, Mg, Ca, glucoza, vitamine B, C, E, tirozină).

Mijloace de bază ale refacerii corelate cu natura efortului

1. Eforturi anaerobe (până la 2 minute):

neuromusculare;

neuropsihice;

endocrino-metabolice.

2. Eforturi aerobe (peste 3 minute):

refacerea metabolică;

refacerea cardio-respiratorie;

refacerea neuromusculară.

3. Eforturi mixte

refacerea neuropsihică;

refacerea cardio-respiratorie și metabolică;

refacerea neuromusculară.

4. Eforturi neuropsihice: refacerea neuropsihică; refacerea neuromusculară.

Mijloacele de refacere se aplică în funcție de accesibilitatea și eficacitatea lor, cu prioritate pentru acele aparate și sisteme angrenate prioritar în efort. Mijloacele respective se aplică coordonat, după structura antrenamentului: lecție, zi, săptămână, mezo- sau macrociclu. Medicina sportivă din România, prin Centrul de Medicină Sportivă, deține priorități mondiale în ce privește refacerea, elaborând produse farmaceutice deosebit de eficiente. Menționăm aici polimineralizant S, eleutal, vitaspol, pirovitan și altele.

Prezentăm în continuare câteva scheme de refacere după antrenament, întocmite de Centrul de Medicină Sportivă.

Schema de refacere după efortul predominant anaerob (efort neuropsihic, neuromuscular):

Pentru șah, tir, scrimă se recomandă cu precădere aplicarea mijloacelor de la punctele 1, 2, 4, 5, 8, (Nootropil), 10, 11.

Pentru celelalte sporturi incluse în această categorie (inclusiv jocurile sportive) se recomandă utilizarea sistematică, zilnică a mijloacelor cuprinse la punctele 2, 3, 4, 6, 8, 9, 11 – cel puțin o ședință pe zi; de două ori pe săptămână (la mijlocul curbei efortului de vârf săptămânal sau la sfârșitul ciclului săptămânal) se indică organizarea unor ședințe de antrenament de refacere ce vor include într-o înlănțuire logică toate mijloacele expuse mai sus.

Antrenamentul de refacere se desfășoară pe baza indicației și sub supravegherea personalului medical al lotului (cantonamente).

Schema de refacere după efortul predominant aerob (efort cardio-respirator, metabolic și muscular):

După fiecare antrenament (cu excepția antrenamentelor de refacere sau a celor cu caracter de odihnă activă), se vor aplica mijloacele prevăzute la punctele 1, 3, 6, 7, 8, 11.

De două ori pe săptămână (la mijlocul microstructurii, după momentul de vârf al curbei eforturilor săptămânal și la sfârșitul microstructurii) se vor efectua antrenamente de refacere, cu o durată de 60-90 minute, în funcție de indicația medicului, în care se vor utiliza toate cele 11 mijloace de refacere descrise.

În aceste ședințe durata saunei poate crește la 15 min. și a procedurilor de masaj la 20 min. pentru cel manual și 10 min. pentru cel instrumental.

Antrenamentul de refacere se desfășoară la indicația și sub supravegherea personalului medical al lotului (cantonament).

Schema de refacere după eforturile de tip mixt (aerob-anaerob) și neuropsihic: jocuri sportive, alergări atletism (400-1500m), box, scrimă, tenis de câmp:

Schema de refacere după efort predominant neuropsihic (tir, pistol viteză, tir cu arcul, scrimă, portari la jocuri):

După fiecare antrenament se vor folosi mijloacele de la punctele 1,2 sau 3,4,7, 8, 9.%

La sfârșitul ciclului săptămânal și eventual la mijlocul săptămânii se va efectua o ședință de antrenament de refacere cu o durată de 90-120 minute (în funcție de durata odihnei active, 30 sau 60 minute) în care se vor utiliza toate mijloacele descrise. In aceste antrenamente se vor folosi și sauna 10-15 minute (2 min. saună și 2 min. bazin sau duș) la sfârșitul săptămânii, iar masajul va dura 15 min. (manual cu caracter genqral).

Antrenamentul de refacere, zilnic sau la sfârșit de săptămână, se desfășoară la indicația și sub supravegherea personalului medical, a psihologului sau altor specialiști pentru psihoterapie și tehnicile de psihorelaxare-training autogen.

2.4. Particularitățile de vârstă ale juniorilor

La 17 – 18 ani se poate spune că s-a ajuns la vârsta maturizării biologice dar nu și a maturității fotbalistice.

Această vârstă nu trebuie privită ca o etapă de criză sau de menajare.

Din contră, în cadrul acestei vârste, aproape toți indicii fizici sunt în creștere, iar din punct de vedere motric, sportul ajunge la o capacitate fizică de muncă optimă.

Dereglările cere pot apărea, în special sub aspectul îndemânării, se datorează insuficientei "fixări" a coordonării în perioadele anterioare.

În aceste cazuri se recomandă renunțarea la însușirea unor acțiuni motrice noi si corectarea si consolidarea elementelor învățate.

Tot în această etapă se realizează o consolidare și chiar o finalizare a dezvoltării unor calități motrice.

Se poate acționa intens și cu rezultate foarte bune asupra dezvoltării rezistentei si forței:

– forța dă transfer negativ pentru rezistență, iar aceasta dă transfer negativ pentru forță și mai puțin viteză.

Un alt aspect este acela că dozarea exercițiului este particulară fiecărei calități motrice, nu poate fi abordată la general ci separat pentru fiecare calitate motrică.

Perioada junioratului, din punct de vedere al dezvoltării morfofuncționale, urmează perioadei critice a pubertății.

După 15 ani se revine la echilibrul biologic, prin stabilirea relativă a ritmului de creștere, datorat terminării, în mare, dezvoltării scheletului. Musculatura ajunge din urmă dezvoltarea scheletului, inima prezintă o adaptare mai bună la efort, atât pe baza frecvenței cardiace cât și a tensiunii arteriale, iar plămânii au o mai mare capacitate de absorbție a oxigenului. De asemenea, se constată o concentrare a proceselor corticale, gândirea devenind mai complexă datorită înțelegerii conștiente a fenomenelor, iar senzațiile și percepțiile au un caracter conștient.

Revenirea la o dezvoltare fizică armonioasă, capacitatea funcțională crescută și ca urmare a adaptibilității treptate la efort în cadrul pregătirii de bază, multilaterale, formează premisele pentru consolidarea și perfecționarea procesului de instruire.

Dacă la începutul perioadei de instruire a juniorului, ne apropiem de posibilitățile adultului, după un an sau doi de pregătire sistematică, acestea se suprapun.

Etapa junioratului se adresează educării calităților motrice, adaptării efortului și structurilor de joc la cerințele reclamate de competiție: efort susținut în regim de viteză.

2.4.1. Perioadele de vârstă favorabile dezvoltării calităților motrice

VITEZA și formele ei de manifestare pot fi influențate pentru dezvoltarea lor între 10-18 ani; acțiunile pentru dezvoltarea lor pretind a se începe de la 5 – 6 ani. Trebuie reținut faptul că există o perioadă mai puțin favorabilă cuprinsă aproximativ între 13-14 ani, determinată de apariția tulburărilor de pubertate.

ÎNDEMÂNAREA se dezvoltă între aceleași limite de vârstă ca și viteza.

FORȚA ȘI REZISTENȚA, calități motrice ușor perfectibile, se pot educa sistematic de la vârsta de 9 – 10 ani, având o evoluție ascendentă și posibilități maxime după maturizarea organismului.

Din cele prezentate mai sus, afirmații cu care toți specialiștii sunt de acord, rezultă că vârstele cele mai favorabile din punct de vedere al randamentului pentru dezvoltarea cu mijloace specifice vitezei și îndemânării, sunt cele mai mici, iar pentru rezistență si forță, vârstele mai mari.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. Subiecții, perioada și locul cercetării

Experimentul a fost făcut pe lotul de juniori A al Liceul cu Program Sportiv Galați, în perioada 15 septembrie 2014 – 25 mai 2015. Antrenorii celor două echipe au fost: Bedreaga George si Paunescu Silviu.

Lotul a fost împărțit în două grupe valorice: o grupă care participa în campionatul național de juniori republicani și o grupă în campionatul județean de juniori.

Cu ambele grupe s-a lucrat conform indicațiilor metodice date de F.R.F. și a prevederilor Școlii de Antrenori din București cu privire la clasele cu program sportiv și anume:

– grupa l-a valorică 8 + 4, 12 ore/săptămână, plus jocul oficial;

– grupa a II – a valorică, 8 ore/săptămână, plus jocul oficial, înregistrările au fost făcute individual dar și pe echipă.

Cele 4 ore în plus de pregătire la grupa I – a valorică, reprezintă baza experimentului și în care apare evident diferența dintre cele două grupe valorice.

Grupa experiment

Juniori republicani "A" și participă în campionatul național rezervat juniorilor:

Grupa martor

A fost formată din următorii subiecți:

3.2. Metodele de cercetare utilizate

Pentru efectuarea cercetării la tema propusă, am folosit următoarele metode:

1. Determinarea capacității motrice folosindu-se baterii de probe fizice:

testul Cooper;

alergare de rezistență 3 x 1600m;

alergări de tip Fartlek;

înregistrări la jocuri oficiale.

2. Observația pedagogică.

3. Documentația biologică.

4. Experimentul pedagogic cu durata de un an, când a fost aplicat sistemul de acționare diferențiat pe grupe valorice.

3.3. Probe de control aplicate în cercetare și

sistemul de punctaj pentru evaluarea rezultatelor

PROBA NR. 1.

Alergare de rezistență testul COOPER ;

Normă de control sub 12` /3200m.

PROBA NR. 2.

Alergare de rezistență 3 x 1600m cu P=6';

Normă de control sub 6`/1600m.

PROBA NR. 3.

Alergare de rezistență 3 x 1000m cu P=3';

Normă de control sub 3'45/1000m.

PROBA NR. 4.

Alergare de rezistență 3 x 800m cu P=90";

Normă de control sub 3'/800m.

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

4.1. Prezentarea și prelucrarea datelor

Tabelul nr. 1 Rezultatele grupei I –a valorice care s-au înregistrat la testarea inițială

Tabelul nr. 2 Rezultatele grupei I-a valorice care s-au înregistrat la testarea finală

Tabelul nr. 3 Rezultatele grupei a II-a valorice care s-au înregistrat la testarea inițială

Tabelul nr. 4 Rezultatele grupei a II-a valorice care s-au înregistrat la testarea finală

PROBA NR.1

TESTAREA INIȚIALĂ

TESTUL "COOPER" 3200m.

NORMA DE CONTROL T= 12".

PROCENTAJ

GRUPA I- a VALORICĂ

12'00" – 2 sportivi – 10,53%

12’05" – 1 sportiv – 5,27%

12'10" – 4 sportivi – 21,06%

12'15" – 2 sportivi – 10,53%

12'20" – 3 sportivi – 15,79% MEDIA: 12'18"

12'25" – 3 sportivi – 15,79%

12'30" – 2 sportivi – 10,53%

12'35" – 2 sportivi – 10,53%

GRUPA a II-a VALORICĂ

12'00" – 1 sportiv – 5,27%

12'05" – 1 sportiv – 5,27%

12'10" – 2 sportivi – 10,53%

12'15" – 2 sportivi – 10,53% MEDIA: 12'26"

12'20" – 3 sportivi – 15,79%

12'25" – 2 sportivi – 10,53%

12'30" – 1 sportiv – 5,27%

12'35" – 2 sportivi – 10,53%

12'40" – 2 sportivi – 10,53%

12'45" – 1 sportiv – 5,27%

12'50" – 2 sportivi – 10,53%

PROBA NR. 1

TESTAREA FINALĂ

TESTUL "COOPER" 3200m.

NORMA DE CONTROL T= 12'

PROCENTAJ

GRUPA l-a VALORICĂ

11'35" – 1 sportiv – 5,27%

11'40" – nici unul – 0,00%

11'45" – 1 sportiv – 5,27%

11'50" – 2 sportivi- 10,53% MEDIA: 11'52"

11'55" – 8 sportivi-42,11%

12'00" – 7 sportivi- 36,85%

GRUPA a II-a VALORICĂ

11'45" – 2 sportivi – 10,53%

11'50" – nici unul – 0,00

12'00" – 2 sportivi – 10,53%

12'05" – 6 sportivi – 31,58%

12'10" – 5 sportivi – 26,32% MEDIA: 12'14"

12'15" – 2 sportivi – 10,53%

12'20" – nici unul – 0,00

12'25" – nici unul – 0,00

12'30" – nici unul – 0,00

12'35" – 2 sportivi – 10,53%

PROBA NR. 2

TESTAREA INIȚIALĂ

ALERGARE DE REZISTENTĂ 3 x 1600m; P = activă 6'.

NORMA DE CONTROL sub 6'/1600m.

PROCENTAJ

GRUPA I -a VALORICĂ

5'55" – 2 sportivi – 10,53%

6'00" – 3 sportivi – 15,79%

6'05" – 4 sportivi – 21,06% MEDIA: 6'03"

6'10" – 5 sportivi – 26,32%

6'15" – 3 sportivi – 15,79%

6'20" – 2 sportivi – 10,53%

GRUPA a II-a VALORICĂ

5'55” – 1 sportiv – 5,27%

6'00” – 2 sportivi -10,53%

6'05" – 2 sportivi – 10,53% MEDIA: 6'11"

6'10" – 4 sportivi – 21,06%

6'15" – 4 sportivi – 21,06%

6'20" – 3 sportivi – 15,79%

6'25" – 3 sportivi – 15,79%

PROBA NR. 2

TESTAREA FINALĂ

ALERGARE DE REZISTENTĂ 3 x 1600m; P = activă 6'.

NORMA DE CONTROL sub 6'/1600m.

PROCENTAJ

GRUPA I-a VALORICĂ

5'30” – 1 sportiv – 5,27%

5'35" – 2 sportivi – 10,53%

5'40" – nici unul – 0,00

5'45" – 2 sportivi – 10,53%

5'50" – 2 sportivi – 10,53% MEDIA: 5'55"

5'55" – 3 sportivi – 15,79%

6'00" – 2 sportivi – 10,53%

6'05" – 4 sportivi – 21,06%

6'10" – 2 sportivi – 10,53%

6'15" – 1 sportiv – 5,27%

GRUPA a II-a VALORICĂ

5'50" – 2 sportivi – 10,53%

5'55" – 1 sportiv – 5,27%

6'00" – 2 sportivi – 10,53%

6'05" – 6 sportivi – 31,58% MEDIA: 6'00"

6'10" – 5 sportivi – 26,32%

6'15" – 1 sportiv – 5,27%

6'20" – nici unul – 0,00

6'25" – 2 sportivi – 10,53%

PROBA NR. 3

TESTAREA INIȚIALĂ

ALERGARE DE REZISTENTĂ 3 x 1000m; P = activă 3'.

NORMA DE CONTROL T = 3'45''/1000m.

PROCENTAJ

GRUPA I-a VALORICĂ

3'40" – 1 sportiv – 5,27%

3'45" – 3 sportivi – 15,79%

3'46" – 2 sportivi – 10,53%

3'48" – 1 sportiv – 5,27% MEDIA: 3'56"

3'50" – 4 sportivi – 21,06%

3'52" – 3 sportivi – 15,79%

3'55" – 2 sportivi – 10,53%

4'00" – 3 sportivi – 15,79%

GRUPA a II-a VALORICĂ

3'45" – 1 sportiv – 5,27%

3'48" – 3 sportivi – 15,79%

3'50" – 2 sportivi – 10,53%

3'52" – 1 sportiv – 5,27%

3'55" – 4 sportivi – 21,06% MEDIA: 3'59"

3'58" – 3 sportivi – 15,79%

4'00" – 2 sportivi – 10,53%

4'05" – 3 sportivi – 15,79%

PROBA NR.3

ETAPA FINALĂ

ALERGARE DE REZISTENTĂ 3 x 1000m; P = activă 3'

NORMA DE CONTROL T = 3'45''/1000m.

PROCENTAJ

GRUPA I-a VALORICĂ

3'30" – 1 sportiv – 5,27%

3'35" – 1 sportiv – 5,27%

3'38" – 2 sportivi – 10,53%

3'40" – 6 sportivi – 31,58% MEDIA: 3'40"

3'42" – 3 sportivi – 15,79%

3'44" – 2 sportivi – 10,53%

3'45" – 4 sportivi – 21,06%

GRUPA a II-a VALORICĂ

3'40" – 1 sportiv – 5,27%

3'42" – 1 sportiv – 5,27%

3'43" – 3 sportivi – 15,79%

3'45" – 4 sportivi – 21,06% MEDIA: 3'50"

3'46" – 1 sportiv – 5,27%

3'48" – 4 sportivi – 21,06%

3'50" – 2 sportivi – 10,53%

3'51" – 1 sportiv – 5,27%

3'55" – 1 sportiv – 5,27%

4'00" – 1 sportiv – 5,27%

PROBA NR. 4

ETAPA INIȚIALĂ

ALERGARE DE REZISTENTĂ 3 x 800m; P = activă 3'.

NORMA DE CONTROL T = 3'/800m

PROCENTAJ

GRUPA I-a VALORICĂ

2'58" – 1 sportiv – 5,27%

3'00" – 2 sportivi – 10,53%

3'04" – 4 sportivi – 21,06%

3'04" – 3 sportivi – 15,79% MEDIA: 3'02"

3'05" – 2 sportivi – 10,53%

3'06" – 3 sportivi – 15,79%

3'08" – 2 sportivi – 10,53%

3'10" – 2 sportivi – 10,53%

GRUPA a II-a VALORICĂ

2'58" – 2 sportivi – 10,53%

3'00" – 4 sportivi – 21,06%

3'02" – 2 sportivi – 10,53%

3'05" – 4 sportivi – 21,06% MEDIA: 3'00"

3'06" – 2 sportivi – 10,53%

3'08" – 3 sportivi – 15,79%

3'10" – 2 sportivi – 10,53%

PROBA NR. 4

ETAPA FINALĂ

ALERGARE DE REZISTENTĂ 3 x 800m; P = activă 3'.

NORMA DE CONTROL T = 3'/800 m

PROCENTAJ

GRUPA l-a VALORICĂ

2'3" – 1 sportiv – 5,27%

2'32" – 2 sportivi – 10,53%

2'34" – 1 sportiv – 5,27%

2'35" – 2 sportivi – 10,53%

2'36" – 2 sportivi – 10,53%

2'38" – 1 sportiv – 5,27%

2'40" – 3 sportivi – 15,79% MEDIA: 2'46"

2'42" – 1 sportiv – 5,27%

2'45" – 1 sportiv – 5,27%

2'55" – 1 sportiv – 5,27%

2'58" – 1 sportiv – 5,27%

3'00" – 1 sportiv – 5,27%

GRUPA a II-a VALORICĂ

2'47" – 1 sportiv – 5,27%
2'50" – 2 sportivi – 10,53%
2'54" – 1 sportiv – 5,27% MEDIA: 2'81"
2'55" – 1 sportiv – 5,27%
2'56" – 2 sportivi – 10,53%

2'58" – 1 sportiv – 5,27%

3'00" – 3 sportivi – 15,79%

3'02" – 5 sportivi – 26,32%

3'05" – 3 sportivi – 15,79%

4.2. Interpretarea rezultatelor

PROBA NR. 1

La grupa I-a valorică progresia este 12'18" – 11 '52" = 0'66"

La grupa a II-a valorică progresia este 12'26" – 12'14" = 0'12"

Diferența progresiei este de 0'54" în favoarea grupei l-a valorice.

Au trecut norma de control:

grupa I-a valorică: 19 sportivi = 100%

grupa a II-a valorică 4 sportivi = 21,06%.

Diferența progresiei între cele două grupe e semnificativă, ceea ce demonstrează că la grupa I-a valorică s-a lucrat foarte bine, aici contribuind în mare măsură faptul că această grupă a beneficiat și de cantonament, de pregătire centralizată la munte.

De asemenea, remarcăm faptul că toți sportivii au îndeplinit norma de control la grupa l-a valorică, pe când la cea de a doua doar 4 sportivi.

PROBA NR. 2

La grupa I-a valorică progresia este: 6'03" – 5'55" = 0'48"

La grupa a II-a valorică progresia este: 6'11" – 6'00" = 0'11"

Diferența progresiei este de 0'48" – 0'11" = 0'37", în favoarea grupei I-a valorice.

Au trecut norma de control:

la grupa I-a valorică – 12 sportivi = 64%;

la grupa a II-a valorică – 5 sportivi = 26%.

Fiind vorba de alergarea de rezistență, tragem concluzia că diferența progresiei este destul de mică, dar că procentajul de promovare a normei de control este net în favoarea grupei l-a valorice, cu 12 sportivi față de grupa a II-a valorică, cu doar 5 sportivi.

PROBA NR. 3

La grupa I-a valorică progresia este: 3'56" – 3'40" = 0'16";

La grupa a II-a valorică progresia este 3'59" – 3'50" = 0'09".

Diferența progresiei este de 0'07" în favoarea grupei l-a valorice.

Au trecut norma de control:

la grupa I-a valorică 19 sportivi = 100%;

la grupa a II-a valorică 9 sportivi = 49%

La această probă progresia este minoră, dar procentajul de îndeplinirea baremului este dublu în favoarea grupei l-a valorice.

PROBA NR. 4

La grupa I-a valorică progresia este de 3'02" – 2'46" = 0'19"

La grupa a II-a valorică progresia este de 3'00" – 2'81" = 0'19"

Diferența progresiei este de 0'37" în favoarea grupei l-a valorice.

Au trecut norma de control:

la grupa I-a valorică 19 sportivi = 100%;

la grupa a II-a valorică 11 sportivi = 63%.

Cu cât distanțele de alergare scad, cu atât diferența progresiei este mai mică.

Din nou grupa I-a valorică are procentaj maxim de promovare a normei de control, dar și grupa a II-a are un procentaj destul de bun, de 63%.

CONCLUZII

1. În antrenamentul fotbaliștilor urmărim formarea unei rezistențe specifice pentru 90—120 minute, prin lucru de viteză și forță în condiții de îndemânare, cu sau fără minge (în atac și apărare).

2. În funcție de valoarea jucătorilor și obiectivele propuse, se urmărește să formeze o rezistență specifică a linei calități în funcție de toate celelalte, așa cum jocul o necesită.

3. În timpul formării rezistenței specifice diferitelor distanțe (20—30—40—50—60 m) sunt neapărat necesare pauze de la câteva secunde până la un minut și jumătate. În acest timp pulsul poate reveni până la 150—140 și chiar 120 pulsații pe minut, situație în care se reia alergarea pe distanțele stabilite.

4. Stabilirea distanței de alergare și a pauzei determină formarea unor deprinderi ale organismului, care în joc nu se întâlnesc niciodată.

5. Încordarea fizică antrenată ciclic determină și o concentrare psihică (volitivă) corespunzătoare ca durată timpului cât executăm eforturi, după care o dată cu relaxarea fizică urmează și cea psihică.

6. Se impune ca în antrenamente, indiferent care este calitatea, factorul, elementul sau procedeul, să ținem seama de:

condițiile în care se desfășoară efortul;

cerințele stricte ale jocului, adaptate la particularitățile jucătorilor;

numărul și valoarea adversarilor etc., în așa fel încât antrenamentul pentru rezistență să reprezinte antrenamentul părților componente ale jocului, într-o succesiune stabilită de antrenor în concordanță cu necesitățile echipei.

7. Deci repetarea exercițiilor caracteristice jocului de un număr de ori conduce la rezistența multilaterală specifică în fotbal. Important este că de fiecare dată când se urmărește dezvoltarea rezistenței exersările să fie continuate până dincolo de prima senzație de oboseală, fără a merge însă la epuizare. Cu timpul senzația de oboseală va apare din ce în ce mai târziu, formându-se o rezistență din ce în ce mai bună. Rezistența are însă și ea anumite limite.

8. Problemele eforturilor maxime executate astăzi constituie preocupări importante ale antrenamentului actual, care interesează deopotrivă antrenorii, jucătorii și medicii sportivi.

9. Indicațiile metodice principale privind adoptarea metodelor de dezvoltare a rezistenței la specificul jocului, sunt următoarele :

— alegerea metodei să aibă loc în raport cu etapa de antrenament, cu vârsta și nivelul de pregătire al jucătorilor, cu obiectivele ciclurilor săptămânale etc.;

— antrenorii să selecționeze, conform acestor criterii, un complex de metode specifice, pe care să-1 aplice o anumită perioadă de timp, suficientă pentru apariția efectelor de rezistență, rezistență-viteză;

— includerea în cicluri săptămânale și în lecții a metodelor specifice să se facă ținând seama de consecințele lor asupra formei sportive și asupra stării fiziologice și psihice generale a sportivului;

— metodele specifice pot fi incluse în lecții și parțial, nu numai integral.

— datorită folosirii deprinderilor tehnico-tactice ca elemente de conținut ale intervalelor de efort, nu mai este totdeauna necesară includerea lor suplimentară în aceleași lecții de antrenament;

— condițiile organizatorice ale antrenamentului trebuie să permită desfășurarea continuă a exersării, posibilitatea de măsurare a distanțelor, duratelor efortului și ale pauzelor, disciplina și corectitudinea participării la lucru.

10. Studiind cu atenție cifrele obținute în probele cu caracter pur fizic, putem spune că ele sunt foarte concludente, progresia este evidentă în cadrul ambelor grupe, dar mai ales la grupa l-a valorică, ceea ce demonstrează că s-a lucrat bine, evidențiindu-se la jocuri (oficiale și amicale) prin ritmul alert impus în joc dar și la distanțele net superioare parcurse pe toată durata jocului, fie în tempo de 4/4; 3/4; 2/4 din potențial, în funcție de cerințele momentului de joc.

11. Am observat că numărul mai mare de ore de pregătire alocat grupei l-a, a făcut diferența, și apare ca o necesitate în sportul de performanță.

12. Este îmbucurător faptul că s-au înregistrat progresii însemnate, ceea ce demonstrează că folosirea metodelor și mijloacelor, au fost eficiente atât în timpul antrenamentelor cât și la jocuri.

PROPUNERI

Practica a demonstrat că trebuie acordată o foarte mare atenție în cadrul selecției, asupra calităților motrice, baza de pornire în fotbalul de performanță.

Se recomandă o restrângere (la strictul necesar) a mijloacelor și metodelor de pregătire, la punerea accentului doar pe acelea care dau randament.

Cercetarea să se facă pe durata unui ciclu (4 ani) pentru grupele aflate în studiu.

Acordarea unei mai mari atenții conștientizării sportivilor în practicarea sportului de performanță și stimularea lor pentru lucrul individual, independent și organizat.

Acces mai mare la informațiile de specialitate apărute în literatura internă, dar mai ales la cea externă.

Pentru că numai așa putem fi la curent cu cerințele fotbalului pe plan național, european și mondial.

BIBLIOGRAFIE

1. Apolzan D. –”Fotbal 2010”, F.R.F., 1998.

2. Bompa T.O. –„Periodizarea – Dezvoltarea calităților biomotrice”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2001.

3. Bompa T.O. –„Periodizarea – Teoria și metodologia antrenamentului sportiv”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2001.

4. Cernăianu C. –“Fotbal manualul antrenorului profesionist”, Ed. Rotech Pro, București, 2001.

5. Cojocaru V. –“Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă performanță”, Ed. Axis Mundi, București,2000.

6. Colibaba, Evuleț D., Bota I. – „Culegere de materiale tehnico-metodice” prezentate la cursul intensiv, modulul II al noii promoții a Școlii Naționale de Antrenori. București, 8-18 iulie 2002.

7. Constantinescu Dan – “Fotbal – curs de bază”, Iași, Editura Universității “Al.I.Cuza”.

8. Dragnea A. –“Antrenamentul sportiv”, Ed. Didactică și Pedagogică R. A. , București, 1996.

9. Dragnea A., Mate-Teodorescu S. –„Teoria sportului”, București, Edit. Fest, 2002.

10. Drăgan A. –„Fotbal pentru juniori”, Ed. Valinex, Chișinău, 2006.

11. Drăgan A. –„Fotbal – concepții, metode și mijloace”, Ed. Mongabit, Galați, 2006.

12. Drăgan A., Oprea A. –„Abordări interdisciplinare în fotbal”, Ed. Academică, Galați, 2007.

13. Drăgan A. –„Optimizarea lecției de antrenament la disciplina fotbal”, Ed. Galati University Press, Galați, 2009.

14. Epuran M., Holdevici I., Tonița Fl. –„Psihologia sportului de performanță”, București, Edit. FEST, 2001.

15. Epuran M. –„Metodologia cercetării activităților corporale”, București, Edit. FEST, 2005.

16. Fiedler Paul – “Metodica Educației Fizice și Sportive”. Iași, Editura Universității “Al.I.Cuza”, 1996.

17. Ionescu I. V. – “Football”, Ed. Helicon, Timișoara, 1995.

18. Manolache G. –« Lucrări practice », Ed. Mongabit, Galați, 2005.

19. Miu Șt., Velea Fl. –“Fotbal – Specializare”, București, Edit. Fundației România de Mâine, 2002.

20. Motroc I. –„Fotbal de la teorie la practică”, Editura Rodos, București, 1994.

21. Pârvu C.M. –„ Elemente de inițiere în jocul de fotbal”, București, Ed. Tehnică, 2001.

22. Ploieșteanu C. –« Curs de bază », Ed. Academica, Galați, 2005.

23. Rădulescu C. –« Fotbal Principii Metode Mijloace », Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 2000.

24. Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan A. –„Ghidul antrenorului de fotbal la copii și juniori”, Ed. Axis-Mundi, București, 2003.

25. Rădulescu M. –„Fotbal, tehnică – factor prioritar” Ed. Răzeșu, 2007.

26. Stănculescu G. –„Fotbal pentru studenți”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002.

27. Stănculescu V. – „Aspecte moderne de antrenament și joc”, Ed. Sport-Turism, 1977.

28. Stănculescu V. – „Ghidul antrenorului de fotbal profesionist”, Ed. Axis-Mundi, București, 2003.

29. Stănculescu V. – „sistemul tridimensional de pregătire”, București, I.N.C.S., SDP 447, 2002.

BIBLIOGRAFIE

1. Apolzan D. –”Fotbal 2010”, F.R.F., 1998.

2. Bompa T.O. –„Periodizarea – Dezvoltarea calităților biomotrice”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2001.

3. Bompa T.O. –„Periodizarea – Teoria și metodologia antrenamentului sportiv”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2001.

4. Cernăianu C. –“Fotbal manualul antrenorului profesionist”, Ed. Rotech Pro, București, 2001.

5. Cojocaru V. –“Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă performanță”, Ed. Axis Mundi, București,2000.

6. Colibaba, Evuleț D., Bota I. – „Culegere de materiale tehnico-metodice” prezentate la cursul intensiv, modulul II al noii promoții a Școlii Naționale de Antrenori. București, 8-18 iulie 2002.

7. Constantinescu Dan – “Fotbal – curs de bază”, Iași, Editura Universității “Al.I.Cuza”.

8. Dragnea A. –“Antrenamentul sportiv”, Ed. Didactică și Pedagogică R. A. , București, 1996.

9. Dragnea A., Mate-Teodorescu S. –„Teoria sportului”, București, Edit. Fest, 2002.

10. Drăgan A. –„Fotbal pentru juniori”, Ed. Valinex, Chișinău, 2006.

11. Drăgan A. –„Fotbal – concepții, metode și mijloace”, Ed. Mongabit, Galați, 2006.

12. Drăgan A., Oprea A. –„Abordări interdisciplinare în fotbal”, Ed. Academică, Galați, 2007.

13. Drăgan A. –„Optimizarea lecției de antrenament la disciplina fotbal”, Ed. Galati University Press, Galați, 2009.

14. Epuran M., Holdevici I., Tonița Fl. –„Psihologia sportului de performanță”, București, Edit. FEST, 2001.

15. Epuran M. –„Metodologia cercetării activităților corporale”, București, Edit. FEST, 2005.

16. Fiedler Paul – “Metodica Educației Fizice și Sportive”. Iași, Editura Universității “Al.I.Cuza”, 1996.

17. Ionescu I. V. – “Football”, Ed. Helicon, Timișoara, 1995.

18. Manolache G. –« Lucrări practice », Ed. Mongabit, Galați, 2005.

19. Miu Șt., Velea Fl. –“Fotbal – Specializare”, București, Edit. Fundației România de Mâine, 2002.

20. Motroc I. –„Fotbal de la teorie la practică”, Editura Rodos, București, 1994.

21. Pârvu C.M. –„ Elemente de inițiere în jocul de fotbal”, București, Ed. Tehnică, 2001.

22. Ploieșteanu C. –« Curs de bază », Ed. Academica, Galați, 2005.

23. Rădulescu C. –« Fotbal Principii Metode Mijloace », Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 2000.

24. Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan A. –„Ghidul antrenorului de fotbal la copii și juniori”, Ed. Axis-Mundi, București, 2003.

25. Rădulescu M. –„Fotbal, tehnică – factor prioritar” Ed. Răzeșu, 2007.

26. Stănculescu G. –„Fotbal pentru studenți”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002.

27. Stănculescu V. – „Aspecte moderne de antrenament și joc”, Ed. Sport-Turism, 1977.

28. Stănculescu V. – „Ghidul antrenorului de fotbal profesionist”, Ed. Axis-Mundi, București, 2003.

29. Stănculescu V. – „sistemul tridimensional de pregătire”, București, I.N.C.S., SDP 447, 2002.