Studiu Experimental Privind Dezvoltarea Capacitatii Motrice Prin Practicarea Artelor Martiale cu Activitate Extracurriculara la Gimnaziu

CUPRINS

INTRODUCERE

ASPECTE PRIVIND IMPORTANȚA TEHNICILOR DE AUTOAPĂRARE ÎN EDUCAȚIA ELEVILOR

ACTUALITATEA TEMEI

În școală există concepția generală că Artele Marțiale aduc violența și agresivitatea în rândul copiilor. Din punctul meu de vedere, orele de educație fizică sunt foarte importante pentru că făcând mișcare, organismul tinerilor elevi se va dezvolta armonios. În China și Japonia Artele Marțiale fac parte din programele școlare, având un rol important în educația copiilor. S-a observat că elevi buni la învățătură, disciplinați și ordonați sunt practicanți de diferite sporturi (Arte Marțiale, înot, schi, baschet, tenis de câmp, volei, handbal, fotbal, gimnastică, etc).

Artele marțiale în evoluția lor au suferit multe schimbări, unele utile din punct de vedere marțial, altele din punct de vedere artistic (estetic) sau a sănătății, ajungându-se la pierderea unor atribute foarte esențiale. În aceste condiții s-a ajuns la practicarea luptei brute în ring îndepărtându-ne astfel foarte mult din principiile filosofice și practicile de îmbunătățire a sănătății fizice și mentale. Astfel, s-a înregistrat o ușoară deviere din ceea ce ar putea să ne ofere realitatea într-o situație conflictuală imprevizibilă.

Omul dintotdeauna a luptat din mai multe cauze: pentru a-și satisface nevoia de supraviețuire, mâncare, dominare sau pentru dreptul la o parteneră. În lipsa armelor naturale pe care animalele le au: gheare, coarne, colți ascuțiți, omul și-a creat propriile lui arme formate din unelte de luptă sau întărindu-și anumite părți ale corpului. Când vorbim despre arte marțiale, majoritatea se gândesc la luptă, autoapărare sau agresivitate. Din fericire practicarea artelor marțiale cuprinde un spectru mult mai larg de abilități psihofizice și comportamentale (și agresivitatea poate fi o abilitate), ceea ce face din start o diferență vizibila dintre un bătăuș, luptător și un practicant adevărat de arte marțiale.

O artă marțială completă presupune și practici de relaxare psihofizică, practici meditative și nu în ultimul rând, spirituale. Pe lângă un corp sănătos, puteți ajunge la următoarele: reflexe mult mai antrenate, dezvoltarea calităților fizice (forța, viteza, rezistența, îndemânarea, mobilitatea), spiritului de observație, îmbunătățirea atenției și presimțire foarte dezvoltată, un autocontrol foarte bun, prin eliminarea fricilor, complexelor și tensiunilor. Astfel se ajunge la o personalitate echilibrată cu stimă și încredere în sine și în ceialți, plină de iubire, compasiune și entuziasm.

Așadar, Artele Marțiale fără principiile tradiționale și filosofice devin o știință inumană despre durere și distrugere. În zilele noastre aceste Arte Marțiale se regăsesc și în competiții sportive, astfel treptat s-au eliminat scopul acestora, de a urmări ,,calea” așa cum o făceau cei ce au clădit-o. Foarte rare mai sunt cazurile în care se mai ține seama de acest amănunt, dar trebuie subliniat faptul că baza acestei dezvoltări fizice și spirituale presupune lupta pentru apărare.

O soluție la problemele expuse mai sus este introducerea exercițiilor de autoapărare în cadrul activităților extracurriculare, prin intermediul cărora elevii să învețe să reacționeze într-o situație conflictuală. Consider că marele progres constă, în înțelegerea faptului că, problemele care apar în viață nu se rezolvă prin forța pumnului, ci prin comunicare și înțelegere.

Tehnicile de autoapărare, prin conținut, formă și efecte, prezintă unele avantaje față de alte exerciții fizice, oferă condiții favorabile de dezvoltare simultană a calităților motrice, ca și a proceselor psihice și a trăsăturilor de personalitate. Aceste motive explică includerea acestor exerciții în cadrul acestor activități.

Analizând esența și conținutul exercițiilor de autoapărare ne putem da seama de intensa lor valoare instructiv – educativă. Funcțiile lor pot fi identificate cu cele de integrare socială proprie fenomenului educațional. Elevul își cunoaște și își însușește realitatea motrică dirijându-și în mod conștient mișcările corpului, se pregătește pentru muncă și viață, dobândind capacitate motrică și calități motrice și operând cu ele.

În acest proces complex, elevul este activ, observă, gândește, reactualizează creator, caută și găsește soluții care asigură succesul, activează în relațiile cu colegii, parteneri sau adversari.

Perfecționarea capacității motrice și dezvoltarea fizică armonioasă sunt corelate cu influențarea dezvoltării personalității în integralitatea ei.

Dezvoltarea calităților motrice la nivelul învățământului gimnazial are o importanță deosebită având în vedere particularitățile morfo-funcționale și psiho-motrice caracteristice acestei vârste precum și transformările care survin în această perioadă.

IPOTEZA CERCETĂRII

În cercetarea noastră am pornit de la premisa că utilizarea tehnicilor de autoapărare în cadrul activităților extracurriculare la ciclul gimnazial poate influența pozitiv valorile indicilor capacității motrice.

SCOPUL LUCRĂRII

Scopul lucrării este de a demonstra că exercițiile de autoapărare din cadrul activităților extracurriculare pot constitui excelente modalități de îmbunătățire a capacității motrice la elevii de gimnaziu.

Tehnicile de autoapărare pot constitui cele mai bun prilej pentru organizarea experienței elevilor în vederea formării unui sistem de convingeri și deprinderi de conduită și comportament.

MOTIVELE ALEGERII TEMEI

Principalul motiv al abordării temei lucrării a fost observația subiectivă conform căreia în școală nu se predă nici un stil de Arte Marțiale. Personal, ca practicant a mai multor stiluri încă din copilărie, consider că acest sport contribuie decisiv în dezvoltarea elevilor atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Prin practicarea acestor exerciții în cadrul activităților extracurriculare elevii învață cum să evite un conflict, iar în caz de forță majoră, cum să se apere.

SARCINILE LUCRĂRII

Sarcinile lucrării se concretizează în:

reflectarea în literatura de specialitate a tematicii propuse;

rezultatele înregistrate în urma testelor;

urmărirea activităților extracurriculare;

scoaterea în evidență a importanței pregătirii tehnice în autoapărare.

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

În școală, există concepția generală că Artele Marțiale aduc violența și agresivitatea în rândul copiilor. Din punctul meu de vedere, orele de educație fizică sunt foarte importante pentru că făcând mișcare, organismul tinerilor elevi se va dezvolta armonios. În China și Japonia Artele Marțiale fac parte din programele școlare, având un rol important în educația copiilor. S-a observat că elevi buni la învățătură, disciplinați și ordonați sunt practicanți de diferite sporturi (Arte Marțiale, înot, schi, baschet, tenis de câmp, volei, handbal, fotbal, gimnastică, etc).

Artele marțiale de astăzi în evoluția lor au suferit multe schimbări, unele utile din punct de vedere marțial, altele din punct de vedere artistic (estetic) sau a sănătății, ajungându-se la pierderea unor atribute foarte esențiale. În aceste condiții s-a ajuns la practicarea luptei brute în ring îndepărtându-ne astfel foarte mult din principiile filosofice și practicile de îmbunătățire a sănătății fizice și mentale. Astfel, s-a înregistrat o ușoară deviere din ceea ce ar putea să ne ofere realitatea într-o situație conflictuală imprevizibilă.

Omul dintotdeauna a luptat din mai multe cauze: pentru a-și satisface nevoia de supraviețuire, mâncare, dominare sau pentru dreptul la o parteneră. În lipsa armelor naturale pe care animalele le au: gheare, coarne, colți ascuțiți, omul și-a creat propriile lui arme formate din unelte de luptă sau întărindu-și anumite părți ale corpului. Când vorbim despre arte marțiale, majoritatea se gândesc la luptă, autoapărare sau agresivitate. Din fericire practicarea artelor marțiale cuprinde un spectru mult mai larg de abilități psihofizice și comportamentale (și agresivitatea poate fi o abilitate), ceea ce face din start o diferență vizibila dintre un bătăuș, luptător și un practicant adevărat de arte marțiale.

O artă marțială completă presupune și practici de relaxare psihofizică, practici meditative și nu în ultimul rând, spirituale. Pe lângă un corp sănătos, puteți ajunge la următoarele: reflexe mult mai antrenate, dezvoltarea calităților fizice (forța, viteza, rezistența, îndemânarea, mobilitatea), spiritului de observație, îmbunătățirea atenției și presimțire foarte dezvoltată, un autocontrol foarte bun, prin eliminarea fricilor, complexelor și tensiunilor. Astfel se ajunge la o personalitate echilibrată cu stimă și încredere în sine și în ceialți, plină de iubire, compasiune și entuziasm.

Așadar, Artele Marțiale fără principiile tradiționale și filosofice devin o știință inumană despre durere și distrugere. În zilele noastre aceaste Arte Marțiale se regăsesc și în competiții sportive, astfel treptat s-au eliminat scopul acestora, de a urmării ,,calea” așa cum o făceau cei ce au clădit-o. Foarte rare mai sunt cazurile în care se mai ține seama de acest amănunt, dar trebuie subliniat faptul că baza acestei dezvoltări fizice și spirituale presupune lupta pentru apărare.

1.1. Capacitatea motrică

„Pornind de la premiza potrivit căreia stăpânirea unui sistem variat de deprinderi și priceperi motrice constituie baza pregătirii chiar și la sportivii de înalt nivel, acesteia trebuie să-i fie acordată o atenție deosebită. Prin repetări corespunzătoare se poate forma o mare varietate de deprinderi și priceperi motrice de bază” (I. Sidonon, 1977).

Mijloace de realizare:

-jocuri dinamice, selectate după criteriul concordanței structurii și conținutului lor cu dezvoltarea capacității de alergare, de oprirea bruscă, de schimbare cu ușurintă a direcției de alergare și, de asemenea, pentru stimularea inițiativei, imaginației, gândirii, creativității;

-exerciții de mers respectiv alergare pe distanțe scurte și medii, cu alternarea tempoului alergării

-exerciții sau/și jocuri pentru dezvoltarea capacității de a sări (de pe obstacole, peste obstacole, cu răsucire în aer, cu întoarcere în aer);

-exerciții și jocuri pentru dezvoltarea capacității de a se feri de adversar sau a-1 ocolii;

-exerciții, jocuri și trasee aplicative destinate dezvoltării capacității de păstrare a echilibrului în condiții variate;

-diferite exerciții și jocuri pentru obișnuirea copiilor cu găsirea rapidă a celor mai indicate poziții de sprijin;

-elemente de gimnastică acrobatică

-exerciții și jocuri pentru dezvoltarea vederii periferice, orientării spațio-temporale;

Condiții pentru dezvoltarea motricității:

Efortul în cadrul acestui stadiu va fi orientat spre solicitarea sistemelor care asigură recepționarea corectă și prelucrarea informațiilor. Astfel asigurându-se învățarea inițială în limitele parametrilor de eficiență.

Dezvoltarea capacităților coordinative generale și specifice în condiții de invățare a tehnicii.

Dezvoltarea capacității de efort în limitele funcționale și psihice specifice vârstelor prepubertare (trasee, număr de repetări, terenuri, competiții adecvate).

Dezvoltarea proceselor psihice, intelectuale, afective, volitive și motivaționale necesare înțelegerii acțiunilor și asigurării continuității(în practică se vorbește despre dezvoltarea capacității de a suporta rigorile antrenamentului)

Formarea atitudinii favorabile față de efort, bazată pe bucuria și plăcerea oferită de antrenament și competiție. Astfel dominante sunt aprecierile pozitive în raport cu obiectivele stabilite pentru fiecare antrenament.

Concluzie: indiferent de etapa în care se află pregătirea, motricitatea generală și specifică sunt elemente de bază și permanente.

1.2. Dezvoltarea fizică armonioasă a copiilor și influențarea treptată a dezvoltării grupelor musculare frecvent solicitate

Este cunoscut faptul că particularitățile creșterii și dezvoltării fizice sunt concretizate în modificări ale proporțiilor corporale caracteristice perioadelor de vârstă, particularități care influențează capacitatea de performanță. În cazul subiecților care au o creștere accelerată față de cei cu o creștere normală concordanță între vârsta cronologică și cea cronologică), adică la subiecții precoce, creșterea poate fi în avans cu unul sau mai multi ani. Totuși indiferent dacă creșterea este accelerată sau normală capacitatea de performanță poate fi dezvoltată armonios în ambele cazuri. Rolul metabolismului de construcție în creșterea copilului este important, astfel este contraindicat ca în specializările timpurii să se lucreze cu volume și intensități mari deoarece poate apărea un dezechilibru între metabolismul de construcție și catabolism acesta din urmă fiind uneori mai mare împiedicând creșterea. Deosebit de importantă în această perioadă fiind durata de refacere.

Dezvoltarea fizică armonioasă presupune introducerea unor programe de pregătire cu sisteme de acționare care au o influență pozitivă asupra musculaturii întregului corp; aceasta fiind influențată atât prin exerciții analitice adresate dezvoltării selective a trunchiului, a membrelor superioare, a membrelor inferioare și abdomenului) dar mai ales prin complexe de exerciții cu influență globală, adică acționând simultan mai multe lanțuri și grupe musculare.

Pentru dezvoltarea grupelor musculare solicitate în ramura de sport respectivă dozarea trebuie să se facă într-un mod rațional iar genurile de exerciții folosite să nu fie utilizate abuziv în dauna dezvoltării armonioase a întregii musculaturii.

Dezvoltarea armonioasă a musculaturii conduce automat la asigurarea unei ținute corecte. Aceasta se realizează prin

-exerciții de mers

-exerciții de redresare -a ținutei

-a umerilor

-a bazinului

-a picioarelor

-păstrarea unor poziții -pe vârfuri

– “ drepți “ etc

Tot în cadrul dezvoltării fizice armonioase mai întâlnim folosirea unor exerciții precum:

-exerciții pentru respirație

– exerciții executate cu partea neândemânatică;

-exerciții individuale

1.3. Dezvoltarea calităților sau aptitudinilor motrice

A) Rezistența

Datorită particularităților de vârstă specifice copiilor antrenamentul de rezistență a fost multă vreme sub semnul întrebării, deoarece unii specialiști au considerat că la această vârsta nu este indicată dezvoltarea acestei calități

În ciuda acestor particularități specifice ale vârstei lor, copiii prezintă aceleași caracteristici de adaptare ca și adulții în cadrul antrenamentului de rezistență (A. Dragnea, M. S. . Teodorescu)

Așadar chiar din copilărie apar procesele de adaptare funcțională și structurală în organele și sistemele care favorizează sau limitează capacitatea de performanță. Cel mai bun indicator a capacității de performanță îl reprezintă consumul de oxigen /kg. corp. Astfel întâlnim valori de 60ml /min/kg la copiii antrenați, iar la copiii neantrenați consumul este între 40-48 ml/min/kg, ceea ce înseamnă că consumul celor antrenați corespunde cu cel al adulților.

Astăzi a dispărut teama de a vedea copii suferind efecte negative din cauza antrenamentului de rezistență fiind de temut contrariul. Cea mai mare influență asupra parametrilor de performanță din prisma medicinei sportive, îl are antrenamentul de rezistență. „O capacitate de rezistență crescută garantează protejarea și stabilitatea sănătătii generale, influențează sistemul imunologic, care devine eficient și oferă o mai mare rezistență la infecții benigme” (Pohlke și Peters, 1979- citați de Weineck).

Primordială și esențială în aplicarea metodelor de antrenament este capacitatea de rezistență la oboseală. S-a constatat (Lehmann și colab, 1980 –citat de A. Dragnea și M. S. Teodorescu) că eforturile anaerobe (în relație lineară cu procentajul de lactat în sânge) provoacă la copil o creștere de 10 ori mai mare a catecolaminelor(hormoni ai stresului și performanței – adrenalina și noradrenalina) decât la adult. Procentajul ridicat al acestora este considerat ca fiind antifiziologic deci nefast pentru copii deoarece:

1. Nu este sănătos să se aducă copii la limitele lor maxime de efort fizic și psihic

2. Este greșit a se mobiliza de timpuriu unele rezerve de performanță, de care vor avea nevoie mai târziu, după maturizarea organică.

Cu toate acestea un antrenament axat numai pe rezistență riscă să frâneze activitatea hormonală pentru creștere și dezvoltare, de aceea rezistența este și trebuie dezvoltată rațional.

Mai multi autori (Klive și colab, 1973; A. Demeter, 1974, 1975) au demonstrat că o cursă de 800 sau 600 de metri sunt foarte solicitante pentru copiii cu vârste cuprinse între 7-8 ani deoarece prezintă valori foarte ridicate care revin la normal numai după 60 minute Nowacki și Wosmund au demonstrat că într-o cursă de 800 de metri parcursă cu ocazia unei competiții sau verificări le solicită copiilor un efort mai mare decât o cursă de 3000 metri cu sprint – final. Acesta este încă un motiv pentru care antrenorii trebuie să orienteze antrenamentul de rezistență spre dezvoltarea rezistenței generale și nicidecum spre cea specifică.

Metodele principale de antrenare

-eforturile continue (uniforme, cu tempo la alegere)

-intervalele de scurtă durată, alactacide (fracționat)

Metode nepotrivite de antrenare

1. metoda repetărilor (mai ales eforturi care solicită glicoliza anaerobă)

2. metoda competiției, în special semifond. (Weineck, 1983)

B). Forța

Alături de rezistență antrenamentul de forță își are și el importanța sa în dezvoltarea capacității de performanță a copiilor și în stimularea proceselor de creștere și dezvoltare fizică. Datorită faptului că în această perioadă aparatul de susținere pasiv nu are voie să suporte tracțiuni și presiuni ridicate, antrenarea forței în etapele copilăriei se face în condiții dinamice, fără a solicita forța maximă. Antrenarea forței se face în toate etapele copilăriei prin administrarea unor stimuli care duc treptat la adaptări în structura oaselor(orientarea linilor de forță lățirea oaselor și îngroșarea straturilor corticale).

În prima etapă școlară se insistă în antrenament pe combinația de forță- viteză în special sub formă de circuit, dar și forța –rezistență antrenată prin jocuri care sunt deosebit de atractive pentru copii.

Recomandări:

-la această vârstă trebuie evitate eforturile unilaterale, axate pe o singură grupă de mușchi, deoarece acestea pot avea influente negative asupra întregului organism înaintea începerii antrenamentului de forță este indicat să se efectueze un atent examen ortopedic;

-antrenamentele cu greutăți deasupra capului sunt contraindicate înainte și în timpul puseelor de creștere, pentru această vârstă încărcătura cea mai bună fiind greutatea propiului corp între antrenamentele cu componentă de forță se vor acorda perioade de refacere suficiente creșterea încărcăturilor se va face treptat pentru a fi accesibilă copiilor, fiind contraindicat creșterea bruscă a încărcăturii

-trebuiesc evitate eforturile statice de lungă durată

-desfășurarea antrenamentului de forță trebuie să se facă variat, stimulativ și diferențiat.

C) Viteza

Disponibilitățile genetice stau la baza antrnamentului de viteză, acestea influețând această calitate foarte devreme, perioadă în care poate chiar să se stabilizeze

Datorită creșterii capacității de coordonare între 5-7 ani crește în mod deosebit viteza de deplasare. Începând cu 7 ani viteza de execuție a mișcărilor și viteza de reacție se ameliorează constant, lucru care se datorează procesului de creștere, de dezvoltare fizică, gradului de mobilitate articulară și dezvoltare musculară.

Mijloacele principale folosite în cadrul antrenamentului de dezvoltare a vitezei trebuie să aibă un caracter ludic, distanțele ce trebuiesc parcurse în alergare trebuie să fie scurte, felul alergării în care sunt parcurse acestea trebuie să fie variat, iar numărul de repetări în concordanță cu particularitățile vârstei respective.

În cadrul acestui stadiu al antrenamentului mijloacele principale utilizate sunt

– exerciții în care sunt incluse toate variantele de alergare, desfășurându-se sub formă de întrecere și de concurs.

– jocurile de urmărire și cele “ de-a prinselea “

– ștafete pe trasee “dus- întors” sau circulare

– exerciții de start, de reacție

– exerciții cu deplasare prin sărituri efectuate înainte, în zig-zag etc.

– jocuri cu schimbări de locuri.

– jocuri cu mingea, etc.

D) Suplețea și a mobilitatea

Este determinată de variațiile de creștere și dezvoltare fizică. Astfel în timpul primului stadiu la vârsta de 8-9 ani coloana vertebrală atinge mobilitatea maximă, în schimb fiind redusă mobilitatea coxo-femurală (în depărtarea picioarelor-abducție) și scapulo-humerală (în retroversie).

În concluzie se va lucra în cadrul acestui stadiu cu precădere asupra acestor articulații recomandându-se exerciții de întindere (“stretching”).

În cazul în care se dorește dezvoltarea mobilității specifice, se pot folosi exerciții specifice, dar să nu se neglijeze dezvoltarea mobilității generale. Intensificarea antrenamentului de mobilitate se va realiza începând cu stadiul al doilea

E) Coordonarea

Acest antrenament reprezintă punctul principal în pregătirea copiilor și juniorilor. Deși se spune că „pentru coordonare nu se lucrează niciodată prea devreme sau prea mult totuși coordonarea cunoaște momente de dezvoltere pe componente, acestea situându-se între 6-14 ani. Astfel, se dezvoltă foarte bine atât la băieți cât și la fete între 6-8 ani, coordonarea sub presiune temporală simțul ritmului și al tempoului).

Tot la această vârsta de 7-8 ani se pune accentul pe aprofundarea procesului de învățare motrică pentru realizarea unei game gestuale precise și stabile, între 8-10 ani se poate asigura o dezvoltare intensă a coordonării motrice care permite o perfecționare a capacității de reactie în timp ce capacitatea de orientare spațială devine mai bună spre 12-14 ani.

Antrenamentul pentru dezvoltarea coordonării se va lucra în orice lecție de antrenament, în orice condiții motrice și cu mijloace cât mai diferite.

1.4. Importanța exercițiului fizic și a activității fizice în general

Exercițiile fizice contribuie la menținerea, dezvoltarea și promovarea unui stil de viață sănătos, atât fizic cât și mental, în rândul copiilor. Ele sunt cu atât mai favorabile organizmului, cu cât practicarea lor începe de la o vârstă cât mai fragedă.

La vârsta adolescenței copilului nu trebuie să-și petreacă sărbătorile și timpul liber între masa de lucru și televizor. Este adevărat că din punct de vedere fiziologic și anatomic, corpul adolescentului trece prin multe schimbări într-o perioadă scurtă. Asta produce atât discomfort fizic cât și trăiri de neîncredere, rușine, excitație sau inhibiție. Activitățile fizice ajută armonizarea corpului și sunt o modalitate eficientă și plăcută de descărcare a tensiunii.
Sportul reprezintă alternativa sănătoasă la activități cum ar fi privitul excesiv la televizor, jocurile pe calculator, consumul de alcool și țigări, vagabondajul și alte conduite delicvente.
Copilul se ofilește când este privat de aer, de soare, de mișcare, condamnat să stea închis în casă, la o viață sedentară. El trebuie deprins să iubească aerul, apa, mișcarea, eforturile și exercițiile fizice.
Dacă la școală orele de educație fizică se fac în aer liber, elevul nu trebuie "scutit" sub nici un pretext. Cocoloșind copilul prea mult, nu-i facem un serviciu, el va deveni mai răsfățat și mai fragil. Dacă școala nu a prevăzut ceva, părinții vor face cel puțin o data pe săptămână împreuna o plimbare.
Drumeția prin pădure, contactul cu natura sunt adevărate cure de relaxare și de înfrumusețare. În vacanță, cât mai mult în aer liber. Dacă părinții nu pot să plece cu copilul, ei nu trebuie să ezite să-1 trimită în tabere de vacanță sau într-o gospodărie rurală, la rude sau prieteni, atât vara, cât și iarna.

La vârsta de 8-10 ani copilul este suficient de mare pentru a putea avea o relație cu un antrenor, nu mai este dependent de părinți, se poate cu ușurință integra într-un nou colectiv, al colegilor care fac același sport. Doar că unii copii reușesc ei singuri să aleagă un sport, să le spună părinților, să reușească să ajungă la antrenamente, pe când alții au nevoie de adulți care să le propună diferite sporturi, să îi ajute în stabilirea relației cu antrenorul și cu sportul respectiv.
Practic, părinții pot începe să caute un sport pentru copilul lor atunci când simt că acesta poate desfășura o astfel de activitate și să reușească să depisteze aptitudinile copilului. De asemenea, copiii își manifestă uneori dorința de a face anumite sporturi, fie că există cineva în apropiere care le practică, fie că le-au văzut la televizor sau în altă parte. Sigur că un copil de 5 ani nu poate începe să joace rugby și că una dintre cheile care rezolvă această problemă este găsirea unui sport pe care copilul să aiba capacitatea de a-l practica. Sunt copii care se descurcă de exemplu foarte bine cu înotul, alții sunt tentați de dans sau patinaj, alții de fotbal, baschet, handball sau atletism.

Chiar dacă un sport a fost început în această perioadă, există un moment dificil când copilul intră în pubertate. La 12-13 ani, foarte multor copii le scade atât intersul pentru aceste activități iar unii nu mai au rezistența fizică necesară. Acela este un moment dificil care va trebui gestionat cu multă dibăcie de către părinți. Dacă continuarea sportului sau eventual începerea altuia se realizează, înseamnă că există o plăcere pentru aceste activități și șansele de a continua sunt mari.
În afară de aceste aspecte, copilul și mai târziu adolescentul își va face prieteni printre copiii care fac același sport și anturajul lui va fi legat de mediul de acolo. O parte dintre acești copii, vor face respectivul sport de performanță, sau doar de plăcere o lungă perioadă din viață și în afară de preocuparea din adolescență pentru el, vor păstra o amintire plăcută legată de cantonamente, prieteni, peripeții, concursuri, reușite cât și eșecuri.

1.5. Procesul de creștere și dezvoltare în Artele Marțiale

Prin creștere și dezvoltare se înțelege un proces complex de transformări fizice și biologice prin care trece organismul de la naștere până la moarte. Creșterea este un proces de acumulare și amplificare cantitativă, pe care îl putem măsura și controla cu ușurință, iar dezvoltarea este un ansamblu de modificări funcționale, de îmbunătățiri calitative, pe care îl cercetăm și îl apreciem cu mai multa dificultate. Dezvoltarea fizică reprezintă suma modificărilor morfo-funcționale ce apar în diferite etape de vârstă, de-a lungul vieții fiecărui organism, corespunzător specificului și limitelor de variație ale evoluției speciei umane, sub acțiunea factorilor ereditari, factorilor mediului fizic extern și ai factorilor mediului social.

Creșterea și dezvoltarea sunt condiționate de factori interni și externi. Factorii interni sunt reprezentați de:

ereditate – funcție fundamentală care asigură transmiterea caracterelor de la strămoși la urmași;

funcțiile metabolice ale organismului;

funcțiile digestive;

respirația;

circulația sanguină.

Funcțiile metabolice influențează funcțiile digestive, respirația și circulația sanguină, toate acestea fiind coordonate de sistemul nervos și endocrin.

Factorii externi care influențează creșterea și dezvoltarea sunt numeroși și au influență încă din viața intrauterină a copilului. Astfel, felul de viață al mamei, alimentația din timpul sarcinii, unele stări de boală, accidente traumatice sau toxice, oboseala, stresul, consumul de alcool și tutun, sunt cauze care duc la tulburări serioase ale vieții copilului. După naștere, factorii externi care influențează creșterea și dezvoltarea, sunt factorii de mediu, aerul, lumina, căldura, condițiile de igienă precum și nivelul de trai material și social. O importanța deosebită in creșterea și dezvoltarea subiectului o are calitatea alimentației (aportul de proteine, glucide, lipide, vitamine și minerale).

Practicând Artele Marțiale, orice copil își dezvoltă disciplina și respectul pentru propria persoană și pentru cei din jur, își dezvoltă încrederea în sine, controlul complet al corpului, pentru că acest sport este unic pentu toate grupele de vărstă, pentru ambele sexe și chiar cele mai fragile personae pot învăța și pot practica acest sport în maxima siguranța fără a avea teama de eventualele accidentări.

Tot mai mulți părinți aleg Karate pentru copiii lor în defavoarea altor sporturi “tradiționale” (fotbal, baschet, tenis etc.). Copilului i se permite să-și dezvolte propriile obiective. Obiectivele pe care le atinge sunt ale lui și nu ca urmare a unui efort în echipă. Antrenamentul dezvoltă disciplina fizică și psihică necesară unei vieți sănătoase de adult. Antrenamentul se desfășoară într-un mediu stimulativ în care copilul se simte bine și învață să comunice cu ceilalți.
Principala caracteristică a Artelor Marțiale este aceea că pregatește elevul complet (fizic, mental și spiritual).

1.6. Originea Artelor Marțiale

În anul 520 al erei Creștine, în China a sosit un călugăr indian numit Bodhidharma (Daruma, în Japoneză), considerat a fi cel care a propagat primul conceptul de Arte Marțiale. Scopul său era să fondeze în China o mănăstire budistă și să unească diferitele școli de meditație existente la acea vreme în China. A întreprinde o astfel de călătorie este dificil chiar și în zilele noastre, deoarece presupune traversarea masivului Himalaia și a unor zone cu animale sălbatice și populații neprietenoase. Bodhidharma a reușit să facă această călătorie, fiind probabil primul om care a traversat munții Himalaia.

Când a ajuns în provincia Henan din China, el a fondat imediat templul Shaolin-su care, deși probabil cel mai renumit templu budist din lume, este recunoscut astăzi mai mult datorită conexiunii sale cu Artele Marțiale decât cu budismul. Templul Shaolin pare a fi fondat pe un loc magic, deoarece geneza sa este încă necunoscută. Fără îndoială, Bodhidharma a ridicat singur primul altar, folosind simplu și ingenios materialele pe care le avea la dispoziție. Treptat, au început să sosească discipolii, până când a fost asigurată mâna de lucru pentru ridicarea templului. Deoarece această construcție era concepută după planuri riguros întocmite, cei care lucrau erau confruntați în permanență cu severitatea călugărului.

Folosindu-se de experiența pe care a dobândit-o în timpul traversării munților Himalaia, Bodhidharma a dezvoltat o disciplină fizică, mentală și spirituală, care mai târziu avea să fie cunoscută sub numele de Budismul Zen. În opinia lui Bodhidharma, fiecare om posedă în el un Buda, semn că spiritul trebuie să se sprijine pe corp, iar transmiterea învățăturilor trebuie să se facă pe cale orală, fără a lua în calcul scrierile pretinse sacre, urmând ca ulterior cercetarea să fie interioară, personală, fără nici o dependență de texte. Însă învățăturile lui Bodhidharma n-au întâlnit prea mult sprijin. Decepționat și umilit de ignoranța celor care pretindeau a fi stâlpii înțelepciunii și culturii, Bodhidharma se refugiază la mănăstirea Shaolin, urmând calea spre adevărata „învățătură” – meditația.

Legenda spune că Bodhidharma a meditat în fața unui perete timp de nouă ani, umbra lui imprimându-se astfel în zid. Meditațiile sale au avut ca reper învățăturilor lui Buddha.Tot legenda spune că, din lacrimile sale, s-a născut primul arbore de ceai, deoarece pentru a-și menține spiritul lucid, a evitat somnul smulgându-și pleoapele.

„Iluminarea” o găsește într-o zi, când observă pe peretele din fața sa niște furnici care soseau și plecau fără a căuta să înțeleagă rațiunea lucrurilor exterioare. Atunci, Bodhidharma „a revenit” la viață, implicându-se în activitățile specifice călugărilor. Pentru a-i întări fizic și mental pe călugări, Bodhidharma creează un set de 18 mișcării care vor rămâne sub denumire de „cele 18 mișcări ale lui Lo Han”. Se pare că aceste exerciții au derivat dintr-o formă a boxului indian „Vajnamusti”, pe care maestrul îl studiase în tinerețe . Roadele n-au întârziat să apară, și în scurt timp arta de luptă de la mănăstire Shaolin va deveni renumită, iar călugării vor căpăta faima unor teribili luptători.

Cu ajutorul călugărilor, Bodhidharma a reușit să construiască una dintre cele mai frumoase și misterioase clădiri cunoscute din lume. Un simbolism solemn era asociat intrărilor din templu. Existau trei porți (în față, lateral și în spate), astfel că oricine, indiferent de rangul său trebuia să intre prin spate. Dacă un călugăr nu se putea adapta modului de viață și rigorilor impuse de viața monahală, el părăsea templul prin poarta din spate, fără a mai reveni vreodată. Acei călugări care aveau abilitatea de a reuși, dar care nu dorea să urmeze viața monahală, se retrăgeau cu demnitate prin poarta laterală. Poarta din față era folosită atât de rar încât călugării măsurau trecerea timpului prin rarele evenimente care marcau deschiderea ei. Această poartă era rezervată exclusiv pentru acei care reușeau să treacă examenul final și să fie certificați maeștri ai stilului de luptă Shaolinul de Nord. Deoarece obținerea certificatului final implica moartea sau viața, puțini erau aceia care aveau curajul să se prezinte la acest examen.

Pentru a putea face față examenului final, trebuia să te antrenezi timp de cel puțin douăzeci de ani. Testul final era o experiență unică. Din câte știm până astăzi, candidatul nu primea nici o instrucțiune sau sugestie pentru acest examen. Cel care urma să fie supus la examenul final, era condus prin pivnița templului într-un labirint. În momentul când candidatul la examen era deja în labirint, porțile pivniței se închideau, prevenind o eventuală retragere. Acesta știa că acum, în fața san u existau decât reușita sau moartea. Labirintul era rece și umed, pereții erau alunecoși și din tavan picura apa. Șobolanii, păianjenii otrăvitori și reptilele erau primele cunoștințe ale candidatului, care trebuia să se apere de atingerile, loviturile și mușcăturile lor ce puteau fi mortale.

Drumul prin labirint se îngusta atât de mult în unele locuri încât părea imposibil să treci mai departe. Dar, candidatul fusese antrenat să gândească că nimic nu era imposibil, dacă reușea să-și domine frica trebuia să găsească un drum de ieșire. Cel care reușea să ajungă la capătul labirintului primea diploma de maestru al Templului Shaolin. Practicile acestor călugări au pus bazele Artelor Marțiale care s-au răspândit în întreaga lume ajungând în epoca modernă să fie practicate sub diferite forme și stiluri.

Termenul de "artă marțială" cuprinde foarte multe școli, stiluri de luptă cu sau fără arme (Karate, Kung-Fu, Taekwondo, Aiki-Do, Kempo,.etc), punându-se accent pe eficacitatea maximă în lupta reală.

Obiectivele Artelor Marțiale sunt:

formarea unui  sistem de apărare și atac prin care să se ajungă la victorie;

formarea unei concepții psihice de luptător;

demnitate;

respect;

hotărâre în lupta reală;

stăpânire de sine în fața rănilor sau chiar a morții.

Aceste principii/obiective se constituie într-o gamă variată, de la aspirații religioase până la simpla menținere a unei sănătăți perfecte. Din cauza scopurilor urmărite de fiecare stil de artă marțială, acestea nu sunt în esență sporturi, însă pregătirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora (sau a formelor fizice de manifestare a lor) în această categorie. În realitate, practicarea artelor marțiale înseamnă în principal dezvoltarea unei conștiințe superioare, în armonie cu mediul înconjurător și autocontrol realizat prin exerciții fizice și mentale. În funcție de principiile strategice folosite, rolul acordat forței, vitezei și inițiativei, artele marțiale se împart în două mari categorii stilul japonez și stilul chinezesc. La ora actuală, există în lume, sute de stiluri de arte marțiale, printre care se numără:

Aikido – japonez;

Ashihara – japonez;

Jiu Jitsu – japonez;

Jiu jitsu brazilian – brazilian (întemeietori Mitsuyo Maeda, Carlos Gracie, Helio Gracie);

Judo – japonez (întemeietor Jigoro Kano);

Karate Do – japonez / okinawian;

Kendo – japonez;

Kenpo – american;

Kickboxing – occidental;

Kobudo – japonez;

Kung Fu – chinezesc;

Kyudo – japonez;

Lupte – Greco-Romane, Libere, Wrestling;

Muay Boran – cu formele moderne Muay Thai – tailandez , pradal serey – cambodgian, Muay Lao – laosian, lethwei – birmanez , tomoi – malayesian;

Ninjitsu – japonez;

Qwan-Ki-Do – vietnamez (întemeietor Pham Xuan Tong);

Sumo – japonez;

Taekwon Do – corean;

Taijiquan – stil intern chinezesc;

Trânte – substilul românesc de lupte libere;

Wushu – chinezesc.

lllPrimele stiluri de luptă se regăsesc în Karate, care înseamnă în japoneză “mână goală” (“kara”-gol și “te”-mână), iar denumirea corectă este Karate-do “calea mâinii goale”. Karate provine din Okinawa (acest nume înseamna-rocă de mare deschisă), una dintre insulele Ryukyu care formează un lanț de insule prin care se poate trece din China în Japonia. Datorită poziției lor geografice ele au favorizat intalnirea si cooperarea dintre culturile japoneze și chineze.

În anul 1609, insula Okinawa a fost invadată de trupele japoneze. Conducătorul insulei a fost dus in Japonia ca ostatic pentru a preântâmpina orice încercare de răscoală, iar japonezii au instalat rapid o forță de poliție în capitala insulei, Naha, pentru a supraveghea locuitorii. Următoarea măsură luată a fost izgonirea militarilor și confiscarea tuturor armelor. Japonezii erau siguri că fără arme locuitorii insulelor Ryukyu nu se vor putea răscula. Invadatorii nu au luat însă în considerare moștenirea străveche a acestei populații insulare: artele marțiale.

În urma legăturilor comerciale strânse dintre Okinawa și China, stilurile de arte marțiale Kung Fu și diverse alte metode de lupte chinezești s-au amestecat cu tehnicile de luptă indigene (locale). Locuitorii insulelor Ryukyu după ce s-au sfatuit cu călugării cei bătrâni din munți, au început să-și întărească pumnii și coatele lovind saci cu paie și nisip ud. Treptat, locuitorii insulei Okinawa au acceptat ideea că stăpânii lor japonezi nu aveau de gând să plece vreodata. Ca urmare ei au admis statutul de a fi ocupați, fără să se bucure, dar nici să se revolte. Din 1890, a început asimilarea teritoriului Okinawa de către japonezi. În anul 1901, maestrul Anko Itosu (1830-1915) introduce practicarea Artelor Marțiale în programul de educație fizică al școlilor din Okinawa.

Introducerea karate-ului în Japonia are loc în anul 1912 de către fondatorul acestui stil de arte marțiale, Gichin Funakoshi (1869-1957), care a schimbat semnificația cuvântului karate, înlocuind caracterul grafic „kara”(„chinez”) cu cel ce avea semnificația „gol”. La aproximativ 10 ani de la acest eveniment în anul 1921 maestrul Gichin Funakoshi a fost invitat de catre Ministerul Culturi al Japoniei, să facă o demonstrație la institutul Kodokandin Tokyo. Demonstrația a fost un adevărat succes. Împăratul a fost atât de impresionat încât l-a rugat pe marele maestru să rămână în Japonia să predea această artă.

Din Karate au provenit următoarele stiluri:

Chito-ryu;

Goju-ryu;

Hon-Do-Ryu;

Isshinryu;

Kyokushin;

San-Ki-Do (San-3, Ki-energie vitală, Do-cale);

Shito-ryu;

Shotokan;

Shaolin;

Fudokan;

Tameshiwari (Arta de a sparge);

Wado-ryu.

1.7. Stiluri de Arte Marțiale (origini, tehnici, avantaje/dezavantaje)

La ora actuală există în lume sute de stiluri de arte marțiale, cele mai cunoscute și practicate fiind:

Judo (Calea Supleței);

Ju-Jutsu (Arta Supletei);

Karate (Arta Mâinilor Goale);

Aikido (Calea Armoniei);

Kung-Fu (Lucru Uman);

Kendo (Calea Sabiei);

Taekondo (Calea mâinilor și picioarelor);

Jeet Kune Do (Calea Pumnului interceptat);

Nin Jutsu (Arta Invizibilității);

Kyudo (Calea Arcului);

Tai Chi Chuan (Puterea Absolutului);

Kick Boxing;

Muay Thai (Boxul Thailandez);

Capoeira;

Quan Ki Do (Calea energiilor vitale);

City Defense (Protecție Urbană);

Wushu;

Krav Maga;

Tsu Shin Gen (a vedea cu ochii corpului).

Judo a fost creat de profesorul Jigoro Kano în 1882 în localitatea Suidobashi, Tokio. Este un sistem bine organizat de tehnici de proiectare (nage-waza), luxare (kansetsu-waza), ștrangulare (shime-waza), fixări (osae-komi-waza), căderi (ukemi-waza) pentru învingerea adversarului. Printre avantajele practicării acestui stil se numără: simțul luptei corp la corp, prizele, dezvoltă echilibrul, tehnica căderilor pe sol, prizele și viteza de reacție. Evoluția tehnică a acestui stil depinde în mare măsură de nivelul de dezvoltare a calităților motrice precum și de pregătiriea fizică a practicantului.

În judoul modern, pentru dezvoltarea calităților fizice sunt folosite haltere și greutăți pentru dezvoltarea forței, vitezei și rezistenței. În pregătirea tehnică o importanță deosebită și hotărâtoare o au cei doi factori:

Perfecționarea continuă a formelor și metodelor de învățare și antrenament;

Perfecționarea măiestriei tehnice care se realizează prin dezvoltarea calităților fizice.

Individualizarea tehnicii se face la sportivii avansați numai după după o perioadă de cel puțin un an, menținându-se în continuare și învățarea celorlalte procedee tehnice. Fiecare judokan trebuie să cunoască procedeele tehnice, principiile de bază din judo și regulamentul de desfășurare a competițiilor deoarece se fac verificări periodice în cadrul examenelor ce se susțin pentru obținerea centurilor. În concluzie aș putea spune că Judo este probabil cea mai practicată artă marțială.

Ju-Jutsu a fost practicat înca de acum 2000 de ani și multă lume crede ca este părintele tuturor artelor marțiale japoneze (Judo, Jiu-Jitsu Brazilian, Aikido). În cadrul sistemului se regăsesc o multitudine de tehnici, începând de la lovirea unor puncte vitale cu mâna sau piciorul pâna la ștrangulare și tehnici de blocare a încheieturilor. “Ju” înseamnă blând, suplu, flexibil iar “Jutsu” înseamnă artă, tehnică și reprezintă manipularea forței adversarului împotriva lui însuși. Această metodă se folosea de către samurai pentru a învinge un adversar înarmat. Această tehnică a fost dezvoltată pe principiul de a folosi energia unui atacator împotriva lui.

Jiu-Jitsu Brazilian se bazează pe ducerea luptei la sol și folosirea tehnicilor articulare și a ștrangulărilor pentru a finaliza lupta. Premisa de la care pleacă este aceea că atributele fizice, precum greutatea, forța, pot fi mult mai ușor de controlat în lupta la sol. Din momentul în care adversarul este la pământ, practicantul este interesat de obținerea unui control cât mai bun, îmbunătățirea poziției față de adversar și finalizarea acestuia printr-o tehnică ce folosește principiul părghiilor. Jiu Jitsu Brazilian pentru autoapărare se axează pe finalizări fără folosirea loviturilor. Loviturile sunt folosite doar pentru a pregăti ducerea luptei la sol, deschiderea de oportunități sau finalizarea în lupta la sol. Pentru a fi mai ușor de asimilat anumite procedee tehnice, instructorul ar trebui să arate o secvență de mișcari sau o finalizare pe care o va împarti in componente mai usor de asimilat. Printre avantajele practicării acestui stil de arte marțiale se numără: viteza și reacția în apărare, dezvoltă lupta combinată, suplețea, iar principalul dezavantaj este că practicantul este vulnerabil la tehnici specializate.

Karate provine din Okinawa și înseamnă în japoneză “mână goală” (“kara”-gol și “te”-mână) iar denumirea corectă este Karate-do “calea mâinii goale”. În karate pentru a avea eficacitate, trebuie să ținem cont de câteva principii importante:

concentrarea – puterea concentrată, energia ki, va fi dirijată în funcție de arma de lovire pentru a crea în timpul loviturii acea undă de șoc distrugătoare;

respirația – are doua componente: inspirația, care ușurează relaxarea și expirația care contribuie la amplificarea forței de lovire, prin contracția maximă a musculaturii corpului;

echilibrul – un bun echilibru înseamnă o poziție joasă, fermă, coloană vertebrală dreaptă și centrul de greutate cât mai jos;

distanță corectă – distanța în luptă este foarte importantă, atât pentru ofensivă, cât și pentru defensivă;

taimingul – se referă la coordonarea între distanță și timpul de execuție. Noțiunea de timp este foarte diferit percepută de la individ la individ, dar făra o noțiune a timpului bine percepută totul este în zadar.

Tehnicile în karate sunt: lovituri de pumn (tsuki-waza), lovituri indirecte de braț (uchi-waza), lovituri de picior (keri-waza), blocaje (uke-waza), poziții (dachi). În Karate, fiecare tehnică trebuie să fie executată în momentul de concentrare maximă, eficiența fiind cu atât mai mare, cu cât concentrarea și tensiunea corpului sunt mai mari în momentul impactului. De asemenea mișcările în karate trebuie să fie executate rapid și puternic, dar în acelați timp și cu multă flexibilitate. Printre avantajele practicării karatelor se numără: concentarea forței, creșterea vitezei de reacție, educarea spiritului. Principalul dezavantaj al acetui stil fiind apărarea statică și rigidă.

Aikido – a fost creat de maestrul Morihei Ueshiba in 1942. Astăzi există peste 30 de stiluri diferite de Aikido. Pregătirea în Aikido este diferită față de cea din alte arte martiale deoarece există substratul profund filozofic care îi învață pe practicanți să-și stăpânească mintea, să-și formeze caracterul si să cultive la cel mai înalt nivel arta traiului în armonie. Este un stil necompetițional și necombativ, ce folosește "chei" asupra articulațiilor și răsturnări, bazate pe non-rezistență și armonie cu adversarul. Elementele tehnice specifice în Aikido sunt prizele (te-dori) și proiectările (nage-waza). Alte elemente tehnice folosite în Aikido sunt: ukemi (căderi), kamae (poziții), tai-sabaki (pivotări), kokyu-ho (folosirea forței respiratorii), katame-waza (tehnici de control). Primul obiectiv al Aikido-ului este unificarea minții cu corpul și cu o forța misteriosă numită Ki. Acesta ar putea fi descris în linii mari ca puterea care se găsește în fiecare ființă umană, o sursă subtilă de energie pură, care așteaptă să fie trezită și canalizată.

Pentru obținerea diferitelor gradații, elevii sunt examinați de comisiile tehnice ale federațiilor naționale și internaționale. Programele de examinare pentru grade, se folosesc și ca programă de învățământ pentru elevi. Centurile colorate acordate prin examinare nu constituie o dovadă a performanței, ci doar indică nivelul de cunoștințe al profesorului și elevului. Examinarea îi motivează pe elevi, le întărește încrederea în ei, evită dezvoltarea greșită și conduce la prietenii prin colaborare. Printre avantajele practicării acestui stil se numără: dezvoltă sănătatea minții, fizicului și spiritului, coordonarea, echilibrul, armonia, tehnica căderilor pe sol, prizele si viteza de reacție. Există însă și câteva dezavantaje: exagerare spirituală, vulnerabil la realism, nu promovează spiritul de competiție. În concluzie, Aikido se deosebește de celelalte Arte Marțiale, prin tehnicile și metodele sale neviolente. Din acest motiv tehnicile de apărare împotriva unor atacuri realiste, trebuie să fie diferite față de celelalte exerciții.

Kung-fu este originar din nordul Chinei, a apărut în jurul anului 520 d. Cr. și include multe stiluri de luptã, cu sau fãrã arme, divizate în douã ramuri de bazã : interne (de sud) si externe (de nord). Stilul intern cuprinde școlile Pa-Kua, Hsing-i și Tai Chi Chuan, iar cel extern Shaolin, Hung-Gar și Tong-Long. Există aproximativ 1.500 de stiluri de Kung-Fu, multe fiind secrete. Majoritatea tehnicilor folosite până astăzi par sa fi apărut în cadrul mănăstirii Shaolin de pe muntele Songshan din provincia Honan. Boxul chinezesc sau kung-fu a dat naștere la cinci stiluri de bază care au fost denumite după numele creatorilor lor : Hung, Lau, Monk, Choy și Li. Numeroasele schimbări pe care le-au suferit aceste stiluri de-a lungul vremii au dus la consolidarea școlilor de kung-fu așa cum le știm astăzi. Marea majoritate a chinezilor din afara Chinei au practicat și practicã stilurile tradiționale de kung-fu, păstrînd tradițiile si formele vechi de câteva sute de ani.

În zilele noastre, kung-fu reprezintă forma tradițională a artelor marțiale tradiționale chineze, în ceea ce priveste practicarea formelor de bază și a luptei tradiționale. Principala modificare care s-a produs a fost in privința luptei sportive care a fost schimbată și adaptată, iar in viitor mai mult ca sigur va fi re-adaptată în conformitate cu cerințele praticanților, ale regulilor și legilor de protecție a persoanelor pe timpul desfășurării antrenamanetelor și concursurilor. Tehnicile în kung-fu sunt derivate din lupta animalelor și din terapiile tradiționale. Printre avantaje practicării acestui stil se numără: suplețea, puterea, armonia mișcărilor, improvizația și spiritul "sălbatic", iar ca dezavantaje am putea enumera: complică reacția, nu dezvoltã lovituri "fatale", este vulnerabil la lupta corp la corp.

Kendo – este o artă marțială japoneză a scrimei, fondat de Sakakibara Kenkichi la finele sec.XIX. Kendo s-a dezvoltat din tehnicile tradiționale japoneze de luptă cu sabia, cunoscute sub denumirea de kenjutsu.

Kendo este o activitate solicitantă fizic și mental care combină valorile solide ale artelor marțiale cu elemente fizice specifice sportului. Kendo se practică de către kendoka purtând o îmbrăcăminte în stil tradițional japonez și o armură pentru protecție numită bogu. Ca arme se folosește unul (sau două) shinai (sabie de bambus). Kendo poate fi privit ca stilul japonez de scrimă, însă el diferă foarte mult de scrima europeană prin mișcările sau tehnicile folosite. Acest lucru se datorează faptului că sabia folosită este diferită, la fel cum diferă și modul în care aceasta este folosită. Antrenamentul de kendo este foarte „gălăgios” prin comparație cu alte arte marțiale sau sporturi pentru că un kendoka folosește un strigăt, kiai, pentru a-și exprima spiritul, iar de fiecare dată când se execută un atac sau o lovitură, piciorul din față vine in contact cu solul printr-o mișcare similară cu ștampilarea.

Avantajele practicării acestui stil:

Modelarea minții și corpului;

Cultivarea unui spirit sănătos, printr-un antrenament corect și susținut;

Prețuirea politeței și onoarei dintre oameni;

Sinceritatea și educarea de sine;

Dezvoltă disciplina, pe baza valorii, onoarei si armoniei.

Tehnicile folosite în antrenamentele de Kendo sunt kamae (pozitii), kiai (strigãt), suburi (exercitiu de fortificare), uchi (lovituri indirecte), keiko (asalt liber cu partener), kiri-kaeshi (contraatac), shiai (competitia).

Taekwondo – este o artă marțială de origine coreeană, fondat de generalul Choi Hong Hi în 1955 și este faimos în special pentru loviturile înalte cu piciorul. Tehnicile folosite în acest stil sunt 90 % tehnici de picior și din sãriturã și 10 % tehnici de braț. Există două ramuri de dezvoltare în Taekwondo:

Taekwondo tradițional, se referă la artele martiale care au fost înființate în anii 1950 și 1960 în Coreea de Sud. Numele și simbolurile modelelor tradiționale din Taekwondo de multe ori se referă la elemente de istorie coreene.

Taekwondo practicat ca sport, a evoluat în ultimele decenii și are un accent oarecum diferit, în special în ceea ce privește viteza de reacție și concurența. Taekwondo ca și sport este la rândul său împărțit în două stiluri principale: unul derivă din Kukkiwon, sursă de sparing și eveniment la Jocurile Olimpice de vară și care este reglementat de Federația Mondială de Taekwondo (WTF) și altul vine de la Taekwon-Do Federația Internațională (ITF).

ITF este o organizație de Taekwondo fondată pe 22 martie 1966, de generalul Choi Hong Hi în Seul, Coreea de Sud. ITF există pentru a promova și încuraja dezvoltarea artelor marțiale coreene de Taekwondo. După ce General Choi Hong Hi a fost exilat din Coreea de Sud, s-a întors în Coreea de Nord și a introdus organizația acolo. După moartea generalului, acest stil a fost promovat de trei succesori. Primul a fost Chang Ung, care a fost numit președintele ITF de însuși generalul Choi Hong Hi pe patul de moarte, în septembrie 2002. Următorul succesor a fost fiul lui Chang Ung, care a înființat o organizație de taekwondo în Canada. Principalele funcții ale acestor organizații erau de a stabili standardele tehnice în Taekwondo, de a organiza seminarii și de a obține cât mai multe acreditări pentru practicarea acestui stil.

Cei care practică acest stil trebuie să respecte principiile de Taekwondo, să respecte instructorul și seniori, să fie un campion al libertații și justiției, să construiască o lume mai buna. Tehnicile folosite sunt: seu-gi (pozitii), tchi-gi (lovituri de pumn), tcha-gi (lovituri de picior), makki (blocaje), momom-kiki (eschive). Avantajele practicării acestui stil: dezvoltã acrobatia, loviturile din sãriturã, lupta cu picioarele la distantã, viteza de reactie iar ca și dezavantaje putem enumera: exagereazã rolul picioarelor, reduce rolul blocajelor, vulnerabil la lupta corp la corp.

Jeet Kune Do este un sistem de luptã ultramodern, care rupe granițele dintre arte si folosește cele mai eficiente tehnici din toate Artele Martiale pentru victorie rapidã. Bazat pe concepte fundamentale fizice si mentale, pe observații de tacticã si strategie în luptã, JKD introduce o filozofie revolutionarã a poziției de luptã. Fondat de Bruce Lee în 1967.

Bruce Lee va fi ținut minte întotdeauna ca un mare star al filmelor de arte marțiale pentru că prin filmele sale a schimbat imaginea acestora in ochii publicului. A fost primul actor asiatic al cărui succes fenomenal a dominat filmele asiatice și non-asiatice, ajungând în atenția Hollywood-ului. Cu toate acestea, nu trebuie să confundăm gesturile sale din filme cu arta sa, Jeet Kune Do. JKD a evoluat pornind de la Wing Chun către un amalgam dinamic de kickboxing, grappling, trapping. Această artă are două aspecte: fizic si filosofic. Aspectul fizic implică să descoperi ce este mai bun pentru tine. Aspectul filosofic este folosit de către JKD ca un mijloc de autocunoaștere și progres. JKD este un stil, o interpretare individuală sau de grup a luptei. Această interpretare este transmisă din generație în generație aproape neschimbată. Acest stil evoluează însă și apar schimbări cum ar fi: eficiența marită, metodologia de antrenament mai complexă, echipament mai adecvat si tehnici perfectionate.   

Printre tehnicile folosite în JKD am putea enumera: poziția "on-guard", deplasări, parade, blocaje, eschive, lovituri de braț (directe, indirecte, simultane, etc.), lovituri de picior (laterale, în fată, în cârlig, în spate, etc.). Avantajele practicării acestui stil sunt:

așează piciorul drept înainte;

stabilește 4 blocaje de bază pentru fiecare mână;

atacă prioritar membrele inferioare și ochii;

cel mai eficient sistem de luptă;

asimilarea de informații din surse cu experiență;

eliminarea a ceea ce nu ți se potrivește;

înțelegerea individualitații în procesul descoperirii;

aplicarea simțului practic.

JKD este o puternică unealtă de căutare și dezvoltare, folosită pentru a compara și analiza tehnicile și metodele de luptă. Asemeni lui Si-Jo Bruce Lee, practicanții de astăzi trebuie să exploreze mereu noi tehnici și să continue să se exprime în luptă. După moartea sa, Si-Jo Bruce Lee a certificat trei persoane ca instructori: Taky Kimura, James Yimm Lee (decedat în 1972) și  DanInosanto.

Nin Jutsu a apărut și s-a dezvoltat în câteva mici sate de războinici din provinciile japoneze istorice Iga și Koga, în secolele al XI-lea și al XII-lea (deși cele mai multe școli de ninjutsu au fost codificate mai târziu, în secolul al XV-lea). Rădăcinile Ninjutsu-lui sunt direct legate de clanurile de războinici, de lupta dintre acestea, segregarea socială și specificul condițiilor militare. Cu influențe de pe continent prin intermediul refugiaților militari, al călugărilor războinici sau al refugiaților politici, din China sau Corea, primele forme ale ninjutsu-ului au fost concepute ca un sistem complet de viață, incluzând practici religioase, tehnici de fortificare a minții și trupului, forme de conviețuire, de armonizare cu ritmurile naturii, și multe altele. Spre deosebire de codul onorific al samurailor, în abordarea unei situații de luptă, ninjutsu-ul punea preț mai degrabă pe viață și pe supraviețuire decât pe onoare. Mijlocul în sine nu era important, atât timp cât scopul putea să fie atins. Cu o astfel de atitudine, e de înțeles de ce războinicii ninja erau deseori angajați în secret pentru a îndeplini diverse misiuni considerate fie inacceptabile pentru casta samurailor, fie de un nivel de periculozitate cu totul excepțional.

Ninjutsu reprezintă deci o artă marțială efectivă, o metodă de luptă cu și fără arme transmise prin câteva școli tradiționale japoneze (ryu-ha), care include variate tehnici combative bazate pe o utilizare specială a corpului și a resurselor naturale ale acestuia. Arsenalul de arme folosite include atât o gamă largă de arme convenționale, cum ar fi Tachi (katana), Yari (lance sau suliță), Roku-Shaku-Bo (baston lung), cât și arme specifice cum ar fi Shuko, Kusari fundo, Shuriken, sau alte tipuri de arme ascunse. Dintre avantajele practicării acestui stil putem enumera: combinã tehnici de comando cu arme inedite, dezvoltă eficiența, acrobația, instictele, iar ca dezavantaje: efecte incerte/fatale la folosirea tehnicilor și armelor, relații de clan, alienare progresivă, etc.

Kyudo, tradus de obicei drept “Calea tirului cu arcul”, este una dintre cele mai importante arte marțiale japoneze moderne Practicarea tirului cu arcul, atât pentru vânătoare, cât și în scop razboinic, este foarte veche in Japonia. Arheologii niponi au descoperit arcuri care dateaza din secolul V i.e.n. Datorita eficientei sale deosebite pe campul de batalie si faptului ca permitea declansarea ostilitatilor de la o distanta relativ sigura, tirul cu arcul a fost tinut la mare respect in cadrul sofisticatelor traditii martiale japoneze. Astfel, pana in urma cu aproape trei sute de ani, Kyu-jutsu, tehnica de razboi cu arcul, era considerata prima dintre cele 18 Kakuto-bugei, discipline ale luptei, pe care trebuia sa le deprinda orice samurai. La fel ca toate celelalte arte martiale, Kyudo punea accentul pe dezvoltarea unor calitati indispensabile idealului de razboinic perfect, la care aspira fiecare samurai.

În Evul Mediu japonez, arta arcului si a sagetii era practicata in traditionalele scoli de profil denumite generic Ryu. Potrivit unei lucrari aparute la 1843, dintr-un total de 159 de Ryu-uri recunoscute la acea data, existau 14 scoli de samurai in care se preda Kyudo. Școli precum Honda Ryu, Heki Ryu, Ogasawara Ryu si Yamato Ryu au reusit sa perpetueze aproape neschimbata arta arcului pana in zilele noastre. Pentru a armoniza arta Kyudo pe intregul teritoriu al Japoniei, societatea nipona de specialitate a adunat toate cunostintele scrise care au putut fi salvate din dezastrele celui de-al doilea Razboi Mondial si, pe baza lor, in anul 1953, a redactat volumul intai al manualului de Kyudo, lucrare monumentala, care expune intreg ceremonialul si regulamentul acestei discipline unice. Se estimeaza ca, la ora actuala, in Japonia exista o jumatate de milion de practicanti de Kyudo. Cu toate ca nu necesita calitati fizice deosebite si nu tine cont de varsta sau de sex, Kyudo este performat foarte rar in afara arhipelagului nipon. Introducerea acestei arte in Occident s-a facut simultan cu aceea a meditatiei Zen. Japonia a ramas singurul loc din lume unde disciplina tragerii cu arcul a supravietuit cu succes. Printre avantajele practicării acestui stil se numără: dezvoltã spiritul, viteza, decizia, disciplina, pe baza valorii, onoarei si armoniei iar ca și dezavantaje : foloseste o armã, nu are lovituri/blocaje de brat/picior, vulnerabil la sisteme specializate.

Tai Chi Chuan este o artă marțială chinezească ce face parte din familia artelor marțiale interne, fondat de Chang Zhang Feng. Se pare că și maestrul Morihei Ueshiba a studiat acest stil în perioada când a stat în China. Este un stil de luptă ce presupune preluarea energiei adversarului și emiterea de energie prin corp, numită Fa Jing sau explozia de energie. Acest lucru se poate face numai într-o stare de relaxare și de conectare a întregii structuri a corpului care astfel acționează ca un întreg. Aceasta este principala deosebire față de artele marțiale externe precum Karate sau Kung Fu unde accentul se pune pe forța fizică. Practicând un stil de luptă intern poți face față unui adversar mult mai puternic decât tine (însă nu și unuia mai bine antrenat pe stilul lui). Un alt avantaj major este faptul că în timpul antrenamentului intern, în loc să obosești, te încarci cu energie și te simți din ce în ce mai bine. Energia cu care lucrezi îți întărește tot corpul, toate organele, oasele și sistemul imunitar. Stilul tradițional, marțial de Tai Chi Chuan este mult mai benefic penrtu sănătate decât cel modern, de competiție.

Recomandat este să evităm formele moderne simplificate și să învățăm stilul tradițional pentru că mișcările diferă atât de mult și transferul de energie se face mult mai bine la cel tradițional. Nu putem însă să scăpăm din vedere aspectele marțiale, nici măcar atunci când îl practicăm pentru sănătate. Pentru că, așa cum în luptă, o poziție incorectă face ca energia să se piardă și loviturile să nu aibă forță, la fel și în cultivarea energiei, o poziție incorectă (ca de balet) lasă energia să scape și astfel exercițiul nu are efect. Indiferent pentru ce motiv practicăm acest stil, trebuie să-l învățam corect. Toate tehnicile folosite în acest stil (poziții, deplasări, lovituri, blocaje si mișcări circulare, împingeri și proiectări) sunt executate în ritm lent/energetic.

Avantajele practicării acestui stil sunt: lucreazã cu energiile interne, combinã partea marțialã cu cea sanogenă și este benefic pentru organism iar ca și dezavantaje : exagereazã miscarea lentã, reduce violenta, vulnerabil la sisteme si lupta corp la corp.

Kick Boxing reprezintă un termen generic care definește ansamblul de sporturi de luptă de lovire caracterizate prin:

lupta sportivă între doi combatanți prin schimb de lovituri, începând de la un număr de lovituri limitate până la lovituri nelimitate ca număr cu intenție de knockout al adversarului;

timpul de luptă împărțit într-un număr variat de reprize cu pauză între reprize;

desfășurarea luptei în condițiile supravegherii de către arbitri și a unor norme de securitate pentru sportivi destinate să evite accidentările;

folosirea unor seturi de procedee de lovire permise (lovituri de braț, de picior, de genunchi și de cot);

limitarea tehnicilor de proiectare și interzicerea tehnicilor de grapping (agățare, sugrumare, luptă la sol).

Acest stil a apărut din artele marțiale (predominant karate și taekwondo) modificate de practicanții din Europa și America, cu scopul de a crea un sport de ring bazat pe lovituri de picior. Georg Bruckner a promovat acest stil la nivel mondial, Dominic Valera a făcut cunoscut stilul în Europa, în America acest stil este cunoscut prin intermediul lui Mike Anderson, Bill Wallace și Benny Urquidez, în vreme ce în Japonia, Kenji Kurosaki, Tadashi Nakamura și Akio Fujiwara sunt pionierii acestui stil. Acest stil are aproximativ 30 de tehnici de bazã: 6 "căi ale pumnului", 5 tehnici de cot, 7 lovituri de picior, 5 forme de împingere cu piciorul, și altele. Printre avantajele practicării acestui stil se numără: dezvoltă lupta corp la corp, duritatea și viteza de reacție, realitatea în luptã, loviturile "grele", iar ca și dezavantaje pot fi enumerate: vulnerabil la proiectări și duritate sporită.

Muay Thai sau boxul thailandez, sport național thailandez, este un stil de luptă din categoria artelor marțiale, care implică doar pumnii, picioarele, coatele si genunchii. Muay Thai, tradus mai larg înseamnă modul de a lupta om la om fără arme al thailandezilor. În ultima vreme, termenul a dobândit o conotație de "sport sângeros", "luptă brutală" sau chiar "luptă fără reguli".

Muay Thai înseamnă cea mai complexă și completă artă a luptei om la om prin schimb de lovituri. În Thailanda el mai este denumit "arta celor 8 arme", aceasta referindu-se la posibilitatea luptătorilor de a utiliza în luptă: pumnii, picioarele, coatele și genunchii. În paralel cu lupta fără arme, în Thailanda se studiază Krabbi Krabbong (arta luptei cu arme albe), derivată din armele tradiționale utilizate în Evul Mediu. Muay Thai modern este mai puțin dur, astfel luptătorii nu au permisiunea de a trimite adversarul la sol decât într-un număr foarte mic de situații și cu un număr foarte limitat de procedee, iar lupta nu continuă la sol. Sunt interzise de asemenea sugrumările, procedeele articulare sau lovirea adversarului la sol ca în formele de luptă mixtă gen "Mixed Martial Arts". Muay Thai este deci un sport de luptă unde se practică numai schimbul de lovituri în picioare, fiind însă aproape cel mai permisiv și dur dintre cele de acest tip, existente. Principalele norme de siguranță actuale sunt limitarea duratei luptei, introducerea reprizelor și a pauzei de sfârșit de repriză, a categoriilor de greutate, portul obligatoriu al mănușilor de box, al protecției dentare și cochiliei, prezența arbitrului și intervenția în momente critice, în mod similar cu boxul profesionist.

Capoeira este un stil de luptă care a luat forma unui dans, pentru a putea fi practicată de sclavi fără cunoștința stăpânilor. Practicanții de Capoeira au degenerat repede în benzi criminale, transformând Capoeira într-un fenomen negativ. Acești luptători erau experți în lupta cu picioarele (golpes), secerări (rasteiras) și lovituri cu capul (cabecadas) precum și în mânuirea armelor ascuțite. În nul 1932 în Salvador, Mestre Bimba (Manuel dos Reis Machado) a deschis prima școală de capoeira. El a început să predea conform afirmațiilor sale “stilul regional de luptă din Bahia” cunoscut sub denumirea mai populară de Capoeira Regional, o formă mult mai agresivă și cu o manieră mai rapidă de executare a tehnicilor de luptă. decât forma tradițională. În ultimii ani Capoeira a înregistrat o dezvoltare extraordinară, astfel că au apărut numeroase școli și competiții de Capoeira.

În zlele noastre o sesiune de capoeira începe prin acorduri specifice realizate de un grup de muzicanți cântând la instrumente cum ar fi berimbau, atabaque, pandeiro și agogo. Muzicanții sunt așezați la baza cercului. În continuarea acestei formații de cerc sunt dispuși capoeristas (practicanții de capoeria), ocupând fie o poziție înaltă, fie o poziție ghemuită. Muzicanții acompaniați sau nu de jucători cântă instrumental și vocal diverse cântece portugheze. Capoeristas intră în joc prin dreptul bazei cercului executând o roată laterală. Odată aflați în interiorul cercului, jucătorii prezintă o coregrafie mixtă de acțiuni de luptă și mișcări ritualice de dans, după cum deosebim: lovituri de picior joase, înalte sau executate din săritură, piruete, elemente acrobatice statice și dinamice.

Faima capoeirei a depășit granițele Braziliei, ea fiind practicată în întreaga lume. Capoeira se descoperă pentru cei inițiați ca fiind o împletire de ritmuri și melodii captivante, de practici culturale ancenstrale, de istorie, cunoaștere și civilizație. Un capoerista veritabil trebuie să cunoască interpretarea orală și instrumentală a cântecelor specifice acestei arte orale unice.

Quan Ki Do este o artă marțială chino-vietnameză, predată de maestrul vietnamez Pham Xuan Tong. Acesta trăiește și predă actualmente în Franța dar ține foarte des stagii de pregătire în diverse părți ale lumii, inclusiv România, unde vine aproape în fiecare an. A învățat artele marțiale de la maestrul său chinez Chau Quan Ki, în onoarea și amintirea căruia a denumit metoda Quan Khi Dao, dar a studiat și artele marțiale tradiționale vietnameze împreună cu unchiul său. Este moștenitorul oficial al școlii lui Chau Quan Ki iar școala înființată de el îmbină toate cunoștințele acumulate de maestrul Pham Xuan Tong prin practicarea stilurilor învățate, prin experiența acumulată în competiții și în războiul din Vietnam.

În România cursurile de Arte Marțiale se desfășurau în clandestinitate, în aer liber, închiriera unei săli pentru acest scop fiind imposibilă. Timp de 10 ani locul de întâlnire al practicanților de Quan Ki Do a fost un teren de sport din spatele Universității din Iași.

În prezent în România stilul Quan Ki Do este în continuă dezvoltare și numără peste 2000 de practicanți organizați în peste 34 de cluburi afiliate la Federația Română de Quan Ki Do (F.R.Q.K.D) condusă de Vosu Covaci Ovidiu, deținător al gradului de Centura Neagră 5 Dang. Conducerea F.R.Q.K.D urmărește creșterea nivelului tehnic al practicanților, astfel sunt organizate anual 8 stagii tehnice naționale, 2 stagii naționale de arme, 3 stagii dedicate exclusiv instructorilor de Quan Ki Do, precum și o tabără de vară care îmbină pregătirea tehnică cu dezbateri teoretice și cu evenimente distractive foarte apreciate de participanți. Să menționăm cele trei competiții naționale: Cupa României, Campionatul Național de Seniori, Campionatul Național pentru Copii și Juniori, unde practicanții de Quan Ki Do își dovedesc măiestria și își testează cunoștințele și calitățile de luptători. Buna pregătire a practicanților români de Quan Ki Do a fost dovedită și prin multitudinea de medalii de aur și argint obținute la campionatele europene (1996 Iași, 2000 Milano), precum și la campionatele mondiale (1994 Italia, 1998 Coasta de Fildes, 2007 România). Buna pregătire a practicanților români se datorează și prezenței în mijlocul lor a maestrului fondator, Pham Xuan Tong, care la fiecare vizită în România a organizat un stagiu de pregătire tehnică, cu o durată de minim trei zile și care se adresează tutror practicanților de Quan Ki Do indiferent de vârtă sau stadiu de pregătire.

City Defense nu este un nou stil de luptă, este o reacție împotriva actelor de violență, a fenomenului infracțional ce ia amploare în fiecare zi. Acest sistem de luptă nu are reguli și folosește orice lucru ca armă de apărare. Când miza este viața ta, nimic nu mai contează, trebuie să învingi, aceasta este singura regulă. Majoritatea stilurilor de Arte Marțiale pun accent pe dezvoltarea performanțelor fizice, prin antrenamente grele, ce durează ani de zile. Pentru a fi un bun luptător de Arte Marțiale ai nevoie de ani buni de studiu pentru a învăța multe tehnici și combinații ale acestora, care îți vor folosi în lupta reală. Protecția Urbană pune accent pe simplitate, în acest sistem nu contează câte lucruri înveți, ci doar câte le poți pune în practică. Acest stil merge pe ideea că infractorii din stradă nu sunt campioni de Arte Marțiale, însă folosesc cele mai neortodoxe metode. Dexteritatea hoților de buzunare, ingeniozitatea spărgătorilor de locuințe, metodele de învăluire ale tâlharilor din mijloacele de transport în comun, sunt greu de anticipat și evitat de oamenii obișnuiți, fără o pregătire specială. Acest stil pornește de la starea de pericol care există în permanență și stabilește zonele si etapele de abordare al acestuia:

evaluarea stării de pericol;

evitarea situațiilor cu grad mare de risc;

alegerea soluțiilor optime de răspuns în cazul producerii agresiunii;

acțiunea.

Practica a arãtat cã 50 % din conflicte pot fi evitate, 30 % pot fi dezamorsate fără luptă și doar 20 % din conflicte necesită confruntarea directă. Deci, în 80 % din cazuri, conflictul poate fi ocolit, și doar 20 % trebuie rezolvate prin luptă. Un studiu efectuat în USA în 1991, arată că :

mai puțin de 2 % din populația USA poate face fatã cu succes unei agresiuni fizice a unei/mai multor persoane.

mai puțin de 5 % din practicanții de Arte Martiale din USA pot folosi eficient cunoștințele acumulate contra unui agresor într-o luptă reală.

mai puțin de 3 % din posesorii de arme de foc pentru autoapărare din USA posedă antrenament, cunoștințe și îndemânare să folosească arma efectiv într-un atac real.

Tehnicile cele mai des folosite sunt: degajări din prize, atacarea punctelor de presiune și vitale, apărare cu obiecte comune (umbrelă, baston, pix, etc) și arme specializate (kubotan, spray, electroshoker, etc), controlul fricii, stăpânirea emoțiilor, negociere, etc. Drintre avantajeputem enumera: evită conflictul, previne agresiunile (inclusiv sexuale), furtul, tâlhăria și înselăciunea, asigură locuința și transportul, dezvoltă siguranța, nu cere o pregãtire fizică iar ca și dezavantaje: nu are lovituri decisive, nu dezvoltă o formă fizică deosebită, vulnerabil la sisteme specializate.

Wushu este un stil intern, de proveniență taoistă (a luat naștere și s-a dezvoltat în templele taoiste din munții Wudang). Acest stil are următorul principiu: ființa umană și natura sunt interconectate, progresul în exersare fiind dat de progresul în a obține unificarea între om și mediul înconjurător. Deși a fost practicat inițial numai în China, acest stil s-a răspândit în întreaga lume prin intermediul Federației Internaționale de Wushu care organizează la fiecare doi ani, Campionatele Mondiale de Wushu, primul fiind desfășurat la Beijing în anul 1991. Wushu-ul modern sau contemporan constă în recompilări ale formelor tradiționale, care sunt studiate și aranjate din punct de vedere științific, fiind practicate asemănător gimnasticii, ca sport demonstrativ și pentru competiții, în care juriul acordă puncte după reguli specifice.

Caracteristica cea mai evidentă a antrenamentului de Wushu este de a face ca fiecare parte a corpului să se dezvolte cât mai bine. Tehnicile specifice acestui stil includ: mișcări de retezare executate cu iuțeală, lovituri aplicate suplu, mișcări însoțite de expirații explozive sau inspirații, întoarceri spre stânga sau spre dreapta, sărituri în lungime, sărituri în înălțime și de asemenea mișcări efectuate din culcat pe sol. În general, seturile de Wushu au între 32 și 60 de mișcări care trebuie exersate continuu, de la început până la sfârșit. Prin antrenamentul fizic se stimulează sistemul cardiovascular obținându-se astfel o îmbunătățire a stării de sănătate. De asemenea cerințele antrenamentelor de Wushu au efect și asupra funcțiilor sistemului respirator. De exemplu, la loviturile de pumn, sau orice mișcare de atac asupra adversarului, se exipră pentru a ajuta la lansarea forței, iar la mișcările de apucare și tragere, efectuate cu scop defensiv, se inspiră și se încordează musculatura corpului. Pentru a obține performanță în practicarea acestui stil este necesară realizarea celor șase armonii (armonie între minte și intenție, între intenție și Qi-energie vitală, între Qi și forță, între mâini și picioare, între coate și genunchi și între umeri și șolduri). Aceste șase armonii sunt în concordanță cu obișnuita cerință a armonizării interiorului cu exteriorul.

Krav Maga este sistem de luptă dezvoltat în Israel, fiind prima dată folosit de către Forțele de Securitate Israeliene. Presupune atât tehnici de auto-apărare în cele mai diverse situații, cât și metode militare de ofensivă. Krav Maga vă învață să evitați conflictele, dar în cazul în care nu aveți de ales veți putea lupta eficient pentru a supraviețui. Scopul imediat este neutralizarea pericolului, prin mișcări scurte, rapide și eficiente, orientate spre punctele sensibile ale adversarului. Aplicarea tehnicilor mai mult sau mai puțin agresive se face în funcție de tipul atacului și de numărul agresorilor. Sunt esențiale aplicarea corectă a tehnicilor și pregătirea psihologică pentru luptă. Acestea pot asigura supraviețuirea într-un conflict cu un adversar mai mare, mai puternic, mai rapid, care practică orice altă artă marțială. Practicând Krav Maga deveniți mai încrezător în forțele proprii (știți că la nevoie puteți să vă apărați eficient pe dvs. și pe cei din jurul dvs.), vă creați și vă mențineți o condiție fizică excelentă (tehnicile predate pun în mișcare fiecare mușchi și fiecare articulație din organism) și reduceți stresul zilnic.

1.8. Avantajele practicării Artelor Marțiale

Oamenii aleg să practice Artele Marțiale din diferite motive. Unul dintre ele este dobândirea respectului de sine ca urmare a realizărilor obținute. Practicanții sunt încurajați să dea în orice moment tot ceea ce pot. Artele marțiale duc la câștigarea încrederii în forțele proprii a celor mai timizi și la modestie la cei care cred că le știu pe toate. De asemenea îți oferă un echilibru atât fizic cât și psihic, datorită faptului că acest tip de activitate fizică este și un stil de viață. Prin învățarea unor tehnici, prin execuția lor, se ating și se depășesc unele limite pe care le credeam greu sau imposibil de depășit. Următorul tabel prezintă o listă a avantajelor fizice și psihice ce pot fi obținute prin practicarea acestui sport.

Autoapărare – în urma unor sondaje s-a descoperit că o mare parte dintre cei care practică Artele Marțiale o fac pentru a se putea apăra în caz că sunt atacați. Auto-apararea este deci un motiv întemeiat, așa consideră aceștia. Karatele este una dintre cele mai cunoscute și practicate Arte Marțiale la noi în țară. Această artă marțiala este considerată eficientă pentru auto-apărare deoarece nu necesită arme albe, ci doar abilitatea de a folosi corect propriul corp. Karate (“kara”=gol si “te”=mână) înseamnă efectiv arta care îți permite să te aperi cu mâinile goale. Karate-ul tradițional constă în special din lovituri si blocaje. Loviturile pot fi realizate cu mâna (deschisă sau pumn), cu piciorul, coatele și genunchii. Până și capul poate fi folosit în anumite situații, ceea ce înseamnă că efectiv întregul corp uman poate fi folosit pentru a descuraja un agresor.

În fiecare an în școli se înregistrează un număr tot mai mare de cazuri de violență. Încă din primele zile de școală elevii trebuie să fie informați despre incidentele care pot apărea și măsurile de precauție pe care și le pot lua, în caz de pericol. Ținând cont de aceste incidente, profesorii și autoritățile ar trebui să ia măsuri pentru prevenirea lor. În fiecare județ, la nivel de Inspectorate Școlare s-a pus problema violenței în școală, dar de fiecare dată măsurile au fost amânate și efectele negative nu au întârziat să apară. Eleviilor ar trebui să li se ofere posibilitatea de a participa la cursuri de autoapărare și de asemenea consiliere psihologică în cadrul unității de învățământ.

Încrederea – studiul Artelor Marțiale oferă elevului încredere în forțele proprii. Mulți au reușit să depașescă anumite temeri, să devină mai hotărâți, mai puternici. Una dintre cele mai des întâlnite temeri la adolescenți este că nu pot face față unui conflict real. Prin practicarea Artelor Marțiale elevii învață să evite sau să aplaneze un eventual conflict. De asemenea practicarea Artelor Marțiale îi învață pe elevi să comunice, să relaționeze cu ceilalți elevi din grup și mai ales să își accepte propriile greșeli. După câteva luni de antrenament se observă că acei elevi, care înainte erau timizi, au reușit să treacă peste anumite spaime, au devenit mai comunicativi și mai siguri pe ei înșiși. Încrederea aceasta, că te poți apăra îți dă puterea a nu te teme de eventualele amenințări violente și te face să gândești totul calm și să iei cea mai înțeleaptă decizie la momentul oportun. Încrederea în forțele proprii te stimulează să știi cum să reacționezi, să decizi, să distingi eventualele pericole din jurul tău.

Concentrarea – elevul trebuie să se concentreze cât mai bine atunci când învață o tehnică de atac sau de apărare. Profesorul este cel care îi explică procedeul, urmând ca elevul să îl execute cât mai corect. Faptul că activitatea sa este orientată exclusiv asupra comenzii primite, îl învață pe elev să își “goleasca” mintea de toate problemele cotidiene și de alte gânduri care l-ar distrage și să își concentreze toate forțele într-o singură direcție. Efectele sunt remarcabile. Subiectul va învața să se concentreze asupra activității sale, iar acest lucru înseamnă imediat mai multe șanse de reușită (și în viața de zi cu zi, nu doar în sala de antrenament). În plus elevul reușește să se relaxeze prin faptul că nu se poate gândi la altceva decât la cum să execuțe cât mai corect o lovitură pentu a-și atinge scopul fără cea mai mică greșeală. Aceasta înseamnă că în acele minute petrecute în sala de antrenament nu a mai avut în minte problemele de la școală sau din familie ori lucrurile care îl macină. Și se poate întâmpla ca, odată ce ai reușit să-ți scoți din minte problema respectivă și să o privești “la rece”… să găsești un raspuns.

Condiția fizică – orice practicant de Arte Marțiale va observa în câteva săptămâni deja că musculatura începe să se reliefeze, rezistența la efort a crescut, mobilitatea este mai bună, întregul organism este mai robust și într-o formă bună. La fel ca și înotul, Artele Marțiale oferă șansa de a dezvolta mușchi care nu ar putea fi stimulați în mod deosebit altfel. Musculatura se va întări pentru că tehnicile vor necesita așa ceva pentru a putea fi executate. Cel mai ușor de observat este pentru începători, care, nefiind obișnuiți cu efortul fizic în acest mod, vor simți mușchi despre care nu știau că există. Febra musculară îi va ajuta să descopere că intradevăr, au lucrat cam toate grupele musculare. Aceeași febră musculară, care le atrage atenția că efortul a fost intens și este resimțit, va dispărea în câteva săptămâni de efort constant, semn că organismul s-a fortificat. Un alt aspect îl reprezintă mobilitatea. Există persoane care au o mobilitate înnăscută și care sunt în avantaj când vine vorba despre acest sport. Din fericire pentru acei elevi care nu iși pot atinge vârful degetelor de la picioare cu mâna decât având genunchii îndoiți sau care nu pot executa sfoara nici în cele mai frumoase vise, aceste antrenamente le oferă posibilitatea de a-și îmbunătăți mobilitatea. De asemenea prin practicarea acestui sport elevii capătă o flexibilitate și un echilibru foarte bun. Un mare maestru spunea: “Înainte să înveți cum să câștigi, trebuie să înveți cum să stai în poziție”. Asta înseamnă că este foarte important să ai o poziție joasă, fermă, coloana vertebrală dreaptă și centrul de greutate cât mai jos, deci un bun echilibru. De asemenea se îmbunătățește respirația și circulația sangvină. Toate antrenamentele cuprind o secțiune de 20-30 de minute in care se repeta tehnici de baza. Scopul acestora este de a stimula sistemul circulator și respirator. Un alt avantaj al practicăii acestui sport îl reprezintă buna dezvoltare a sistemului nervos și muscular. În general exercițiile fizice întăresc oasele și ajută la încetinirea procesului de osteoporoză. Datorită structurării și a cerințelor de concentrare, antrenamentele de Arte Marțiale îmbunătățește atenția, gândirea, dezvoltă reflexele, viteza de reacție și coordonarea.

Disciplina – în Artele Marțiale exista o ierarhie similara intr-un fel celei din armata. Exista gradele superioare care trebuie respectate. Aceasta ierarhie il ajuta pe elev sa isi cunoasca intotdeauna locul in “schema” si sa se comporte ca atare. Respectul trebuie sa existe intotdeauna si disciplina este nelipsita in orice sală de antrenament. Elevul trebuie sa fie atent la ce se explica, sa execute comenzile, sa isi respecte colegii si instructorul, sa aiba o conduita ireprosabila. Aceste principii pot fi uneori impuse si prin masuri severe. Elevul “rebel” va plati orice abatere de la regulile prestabilite prin executarea de exercitii de forta (flotari, abdomene, genoflexiuni) sau prin executare unui numar mare de tehnici. Nu se accepta insa bataia aplicata de catre superiori sau de catre colegi la ordinele superiorilor. Aceasta disciplina se va obtine atat privind relatia cu altii, cat si in ceea ce priveste relatia cu sine. Auto-disciplina este un aspect important in Artele Marțiale si in viata cotidiana si se va amelioara considerabil.

Beneficii psihologice – antrenamentele de Arte Marțiale, la fel ca și alte activități sportive, au ca rezultat creșterea încrederii în sine, îmbunătățind în general starea psihică și generând o stare generală de bine. Crește încrederea în forțele proprii și se reduc tendințele depresive.

Beneficii mentale – prin exersarea unor tehnici complicate și reușita în execuția lor crește capacitatea de stabilire a unor limite și de a le depași. Cea mai importantă concluzie: Limitele există numai în mintea noastră..

Performante in invatare – datorită nevoii permanente de concentrare, capacitățile de învățare cresc. Practicanții de Arte Marțiale vor învăța să se concentreze doar la activitatea în desfășurare și să facă excepție de tot ce se întâmplă în jur. Acest lucru aduce cu sine și rezultate superioare la învățătură, datorită petrecerii cu folos maxim a orelor dedicate studiului.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA CERCETĂRII

2.1 DATA, LOCUL ȘI SUBIECȚII CERCETĂRII

Studiul a fost efectuat la Școala Generala Petofi Sandor din orașul Târgu Secuiesc, avându-i ca subiecți pe elevii clasei a VII-a în cadrul activităților extracurriculare. Am ales 10 subiecți pentru grupa de control și 10 subiecți pentru grupa martor. Menționăm că numele profesoarei de educație fizică și sport care lucrează cu această clasă este Elena Kovacs.

Pentru protejarea datelor personale, în tabelul de mai jos am trecut doar inițialele subiecților cercetării:

Grupa de control Grupa experiment

Perioada în care s-a desfășurat cercetarea este anul școlar 2014-2015, mai precis: octombrie 2014 – mai 2015.

2.2. METODE, TEHNICI ȘI PROCEDURA DE DESFĂȘURARE A CERCETĂRII

2.2.1. Studiul materialului bibliografic

Metoda bibliografică mi-a permis studierea literaturii de specialitate existentă, realizarea unei analize critice a conținutului abordat, expunerea și interpretarea ideilor mai importante și a surselor de proveniență. Având în vedere complexitatea acestei ramuri de sport, Artele Marțiale, prepararea acestei teme de cercetare a pretins studierea unui număr mare de materiale privind originea Artelor Marțiale, oamenii care au promovat practicarea lor precum și cele mai cunoscute stiluri de Arte Marțiale. Toate acestea se vor regăsi în lista materialelor bibliografice.

Metoda experimentală

Această cercetare încearcă să evalueze ponderea în care tehnicile de autoapărare specifice Artelor Marțiale contribuie la dezvoltarea capacității motrice a elevilor. Perioada de timp în care s-a efectuat cercetarea a fost de un semestru. La începutul primului semestru al anului școlar 2014-2015 s-au făcut testări inițiale, progresul fiind constatat prin testele de la finele anului.

Ipoteza experimentală:

În cercetarea noastră am pornit de la premisa că utilizarea tehnicilor de autoapărare în cadrul activităților extracurriculare la ciclul gimnazial poate influența pozitiv valorile indicilor capacității motrice.

Variabila independentă (VI):

Aceasta este reprezentată de sistemele de acționare specifice și cele nespecifice Artelor Marțiale care sunt: tehnicile și exercițiile executate cu intensități diferite.

Variabila dependentă (VD ):

Este reprezentată de elevii la care se urmărește aspectele capacității motrice generale și specifice și indică efectul modificării VI.

Valorile VD au fost obținute de la subiecți prin măsurătorile făcute cu ajutorul testelor.

Metoda statistico-matematică

Metoda statistică reprezintă totalitatea procedeelor, tehnicilor și principiilor utilizate pentru efectuarea observării fenomenelor sociale de masă, pentru prelucrarea datelor obținute prin observare și pentru analiza și interpretarea rezultatelor care permit finalizarea procesului de cunoaștere statistică prin examinarea expresiilor numerice generalizatoare obținute în urma procesului de prelucrare. Această metodă permite interpretarea corectă și obiectivă a rezultatelor obținute de către elevii expuși mai multor teste, probe de control, în vederea aprecierii corecte a randamentului și progresului realizat pe perioada experimentului. Această metodă dă posibilitatea formării unei imagini precise a fenomenelor studiate, precum și a formulării unor concluzii generale în funcție de unele reguli bine conturate și certifică rezultatele cercetării.

Cercetarea statistică se desfășoară în trei etape succesive: observarea statistică – prelucrarea statistică – analiza și interpretarea statistică.

Observarea statistică – presupune culegerea (înregistrarea) datelor individuale de masă.

Prelucrarea statistică – presupune sistematizarea datelor și aplicarea indicatorilor statistici.

Analiza și interpretarea statistică – presupune confruntarea și compararea rezultatelor obținute, formularea concluziilor statistice, fundamentarea calculelor de prognoză.

În cadrul cercetării noastre am utilizat următoarele calcule statistice:

Media aritmetică (X)

Reprezintă un indice de grupare a datelor, fiind indicatorul statistic cel mai des utilizat la interpretarea datelor recoltate și care se ia în considerare la toate calculele ulterioare. Media este o cantitate fictivă care aproximează un centru spre care și în jurul căruia gravitează datele provenite dintr-o măsurare reală. Aproximația este cu atât mai bună cu cât extremele șirului de date sunt mai apropiate între ele.

Media aritmetică rezultă din adunarea valorilor variabilelor (xi), raportate la numărul total de cazuri (n). Formula de calcul este:

X =

X =

Abaterea standard (S)

Abaterea standard are întotdeauna semnul ± și reprezintă standardul cu care se poate abate de la media aritmetică fiecare din valorile individuale ale unui șir de date. Distribuția normală de o parte și de alta a mediei aritmetice se prezintă sub forma unui clopot (curba lui Gauss) în secțiune transversală, având două jumătăți simetrice, în care frecvențele de apariție ale variabilei x cad proporțional și simetric în raport cu frecvența maximă care corespunde, de cele mai multe ori, cu valoarea centrală. Se calculează după formula:

S = ±

Ordinea operațiilor este următoarea:

Se calculează diferențele dintre fiecare valoare individuală x și medie

Se ridică la pătrat fiecare medie calculată

Se calculează suma diferențelor ridicate la pătrat

Se împarte la (n-1) suma pătratelor diferențelor

Se extrage rădăcina pătrată.

Coeficientul de variabilitate (CV)

Reprezintă exprimarea în procente a câtului dintre abaterea standard și media aritmetică, scoțând în evidență gradul de omogenitate a unuia sau mai multor colective de subiecți. Valoarea acestuia este invers proporțională cu omogenitatea. Cu cât coeficientul de variabilitate este mai mic, cu atât gruparea datelor în jurul mediei aritmetice este mai pronunțată, ceea ce înseamnă că datele obținute prezintă încredere.

Formula de calcul este:

CV =

Statistica recomandă pentru interpretarea următoarelor trepte de apreciere:

0 % – 10 % – omogenitate mare;

10 % – 20 % – omogenitate medie;

Peste 20 % – omogenitate slabă.

Metoda observației

Observația este una din metodele principale de investigație directă a realității, reprezentând punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete care constituie baza analizei.

Această metodă constă în urmărirea intenționată atentă și sistematică a anumitor fapte, în condiții obișnuite de desfășurare a procesului educațional, cu scopul sesizării aspectelor esențiale sau a celor diferențiale.

Domeniul principal al observației este constituit din comportamentul subiecților.

În cadrul studiului efectuat am folosit observația directă pe parcursul anului școlar 2010-2011 în condițiile activității extracurriculare la elevii clasei a VII –a din cadrul școlii observate.

Astfel în ceea ce privește reacția subiecților la ambianță, parteneri, conținutul probelor și rezultatele obținute, pot face referiri la câteva aspecte pe care le-am urmărit în mod special:

felul cum elevul abordează situația, cu încredere, cu ușurință, dominat sau dominant;

cum stabilește contactul uman (colegii, antrenorul, arbitrii, spectatorii) încrezător, rezervat, bănuitor, deschis, neutru, ușuratic, cu autocontrol;

cum reacționează la sarcinile propuse în lecție: cu interes, indiferență, cu opunere;

felul cum își organizează acțiunea: cu impulsivitate, cu atenție, lipsit de control;

felul cum se exprimă prin cuvânt, mimică, gest.

Observația directă mi-a permis, utilizând listele de observație, înregistrarea datelor obținute în urma verificării subiecților la începutul perioadei și la sfârșitul acesteia. Ea se desfășoară pe un plan tematic menit să obiectivizeze rezultatele culese.

Fișele de observație au fost întocmite astfel încât să-mi permită o prelucrare cantitativă și calitativă a datelor obținute și cuprinse:

1. Date de identitate:

timpul: octombrie 2014 – mai.2015

locul: Școala Generală Petofi Sandor, Târgu Secuiesc

subiecții: elevii clasei a VII – a

2. Rubrici destinate înregistrării valorilor la urmărirea testelor:

Probe fizice:

alergare de viteză pe 50 m;

ridicarea trunchiului din culcat dorsal;

triplu salt;

flotări;

săritura în lungime de pe loc;

Prin observația experimentală am completat datele studiului, verificând anumite reacții și conduite în condiții și prin stimuli diferiți în cadrul experimentului.

Metoda grafică și tabelară

Graficele și tabelele constituie mijloace intuitive relevante în evidențierea unor rezultate obținute în cadrul demersului cercetării.

Graficele dau relații globale asupra unor rezultate, precum și posibilitatea de a realiza comparații între diferite mărimi.

Tabelele dau relații amănunțite asupra valorilor unor mărimi, precum și asupra unor indici caracteristici grupelor de lucru (media aritmetică, abaterea standard și coeficientul de variabilitate).

Vizualizarea datelor prin folosirea graficelor permite o înțelegere mai ușoară a dinamicii fenomenelor urmărite, precum și a raporturilor dintre ele.

2.3. APARATE, INSTALAȚII ȘI MATERIALE

Instalațiile folosite de noi în această cercetare sunt: sală de sport (dojo) și saltele. Bine înțeles că am folosit și cronometre, metru acestea fiindu-ne necesare pentru buna desfășurare a probelor de control. Alte materiale folosite în cadrul cercetării au fost: hârtie, creion, pix, fișe de observație, protocoale, computer personal și imprimantă.

2.4. PROCEDURA DE DESFĂȘURARE A CERCETĂRII

Activitatea de cercetare s-a desfășurat în perioada octombrie 2014 – mai 2015 astfel:

În prima etapă am consultat materialul bibliografic pe tema aleasă.

În a doua etapă am selecționat o parte dintre elementele și tehnicile de autoapărare accesibile elevilor din ciclul gimnazial.

În etapa a treia s-au desfășurat testele inițiale unde au fost cuprinși 20 elevi. Grupa de control cuprinde 10 elevi dintre care 4 fete și 6 băieți. Grupa experiment cuprinde 10 elevi, fetele în număr de 4, iar băieții 6, toți cuprinși între vârsta de 13-14 ani. Volumul exerciților în cadrul activităților extracurriculare a fost aproximativ 60 de min de două ori pe săptămână. Pe tot parcursul experimentului, atât grupa experimentală cât și cea de control au efectuat câte două ore de educație fizică și sport săptămânal, respectând programa școlară.

În etapa a patra am desfășurat testele finale, am contorizat rezultatele sub formă de tabele și am evidențiat progresul elevilor sub formă grafică.

CAPITOLUL III

PREZENTAREA, PRELUCRAREA STATISTICĂ ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR CERCETĂRII

TESTAREA INIȚIALĂ

Pentru realizarea experimentului s-a folosit un set de teste care au fost efectuate o dată la începutul perioadei de desfășurare a experimentului și a doua oară la sfârșitul acestei perioade. S-a urmărit reacția grupului experimental la seturile de exerciții specifice și nespecifice Artelor Marțiale, utilizate în cadrul activităților.

În cele ce urmează vor fi descrise probele de control incluse în aceste teste, atât cele impuse de programa școlară, cât și cele alese de noi. La sfârșit vă vom prezenta și rezultatele acestei prime testări, sub formă de tabel.

3.1.1. Probe de control cu caracter specific

1. Mobilitatea – pentru a evalua elasticitatea musculară a trunchiului se procedează astfel: se trasează pe perete o linie verticală continuată pe podea cu o alta perpendiculară pe ea. Perpendicular pe linia verticală se trasează o linie de 76 cm la mijlocul acesteia. Distanța dintre subiect și perete se ia cu brațul stâng la orizontală cu pumnul strâns. Din această poziție cu brațul drept întins lateral subiectul se răsucește spre dreapta și înapoi fără să miște tălpile, urmând să atingă gradația de pe perete cât mai departe și menținerea poziției două secunde.

Mobilitatea scapulo-humerală se măsoară cu ajutorul unei șipci ținută cu ambele mâini înainte și în jos cu brațele întinse. Din această poziție se ridică brațele înainte sus urmate de coborârea acestora înapoi jos. Distanța dintre brațe (în centimetri) reprezintă valoarea acestui indicator și este cu atât mai mare cu cât valoarea în centimetri este mai mică.

Mobilitatea coxo-femurală în plan frontal se apreciază din poziția stând depărtat urmată de trecerea în sfoară laterală, depărtarea maximă a picioarelor, distanța dintre pubis și sol reprezintă nivelul mobilității al acestui indicator.

2. Echilibrul – pentru evaluarea echilibrului dinamic, am folosit testul Bass. Acesta se aseamănă cu trecerea unei ape utilizând 10 sărituri din piatră în piatră, sărituri ce se vor face pe locuri marcate cu creta. Plecarea se face din poziția stând cu piciorul drept pe spațiul marcat urmează o săritură cu aterizare pe piciorul stâng cu menținerea echilibrului timp de 5 secunde urmată de desprinderi și aterizări în continuare alternativ pe un picior și pe celălalt cu menținerea poziție de echilibru timp de 5 secunde până la parcurgerea traseului.

Pentru evaluarea echilibrului static, am folosit testul Flamingo. Acesta constă în menținerea unei poziții de echilibru în poziția stând pe un picior, desculț sau cu ciorapi pe o șipcă cu dimensiunile de 50x4x3 cm cu baza de susținere de 15×2 cm. Se măsoară timpul cât se păstrează echilibrul în poziția cu piciorul de sprijin îndoit din articulația genunchiului iar piciorul liber este flexat și apucat de gleznă, brațul îndoit din articulația cotului cu rol de menținere a echilibrului corpului. Se măsoară timpul în care se menține poziția de echilibru a corpului fără a elibera glezna și nici o parte a corpului nu ia contact cu solul. Dacă în timpul testării mâna va scăpa glezna sau corpul va relua contactul cu solul atunci se va relua testarea cu acordarea unei penalizări de 1 punct. Cronometrarea se face timp de 1 minut iar reluarea testului se face cu continuarea cronometrării până la epuizarea timpului alocat.

3.1.2. Probe cu caracter general

1. Alergarea de viteză – 50 m cu start din picioare. Se cronometrează intervalul de timp scurs de la prima mișcare (start liber) până la trecerea liniei de sosire și se consemnează rezultatul în secunde și zecimi de secundă. Proba este comună ambelor sexe (băieți și fete). Se acordă două încercări și se înregistrează cel mai bun rezultat. Pauza dintre alergări este de 15 minute.

2. Săritura în lungime de pe loc. Se realizează pe o suprafață care trebuie să fie netedă și nealunecoasă. Se măsoară distanța de la vârfuri (poziția inițială), la călcâie (poziția de aterizare). Proba este comună ambelor sexe (băieți și fete). Se acordă două încercări și se înregistrează cea mai bună. Se permite o singură pendulare a brațelor pentru elan. Rezultatele se înregistrează în centimetri și se punctează conform tabelelor.

3. Forța abdominală. Pentru testarea forței abdominale se execută ridicări de trunchi din culcat în șezând. Executantul se află inițial culcat pe spate, cu mâinile la ceafă, coatele pe saltea, genunchii îndoiți, tălpile pe saltea, vârfurile picioarelor fixate sub scara fixă sau de către un coleg. La semnal executantul ridică trunchiul la verticală în poziția șezând îmbrățișând genunchii cu coatele, după care revine imediat în poziția inițială pentru a repeta execuția. Se numără execuțiile corecte (numai acelea în care s-au atins genunchii cu coatele în poziția șezând și salteaua la revenirea în poziția culcat), în intervalul de 30 secunde.

4. Triplu salt. Se execută 3 sărituri din ghemuit în ghemuit, fără oprire. Se măsoară lungimea. Proba va fi susținută de două ori. Se va lua în considerare cea mai bună performanță.

5. Flotări. Forța membrelor superioare se evaluează prin proba de flotări. Din poziția culcat facial sprijinit pe palme și pe vârful picioarelor, corpul întins, privirea înainte, îndoirea brațelor până la apropierea pieptului de sol și revenire în poziția inițială. Se înregistrează numărul de execuții corecte.

3.2. TESTAREA FINALĂ

Pentru a putea aprecia obiectiv evoluția elevilor pe perioada desfășurării experimentului am utilizat la sfârșit aceleași probe ca și la prima testare. Rezultatele au fost întabelate pentru o vizualizare mai bună și pentru a fi accesibile la realizarea formei grafice.

La fel ca și în cazul primei testări, probele finale au fost susținute pe perioada a trei zile pentru a evita obosirea excesivă a elevilor, altfel putând să apară posibilitatea ca rezultatele să nu fie concludente.

S-a avut în vedere ca elevii să fie odihniți înaintea susținerii testelor, în ziua respectivă nemaifiind programată nici o altă probă de control. În cele ce urmează vă prezentăm tabelul cu rezultatele finale, subcapitolul următor expunându-vă și interpretarea grafică.

3.3. PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI REPREZENTAREA GRAFICĂ A DATELOR CERCETĂRII

Prezentarea, prelucrarea și interpretarea datelor rezultate în urma experimentului s-au efectuat prin metoda statistico-matematică. Indicatorii statistici care au fost utilizați în prelucrarea și interpretarea statistică a rezultatelor au fost: media aritmetică, abaterea standard și coeficientul de variabilitate.

Media aritmetică

Media aritmetică a fost calculată la toate probele atât după testarea inițială, cât și în urma testării finale. Valorile acestor indicatori statistici se regăsesc în tabelul 1 iar reprezentările grafice privind modificările parametrilor luați în calcul sunt prezentate în graficul ce îl precede. Am considerat că este mai relevant să reprezint grafic valorile mediei aritmetice la probele fizice generale.

Alergare de viteză

S-a constatat o omogenitate mare a clasei în urma celor două testări (inițială și finală), coeficientul de variabilitate situându-se intre 0 și 15%. În cadrul acestei probe performanțele pentru grupa de control sunt cuprinse între 8,2 și 9,4 secunde, la testarea inițială (TI), cu media aritmetică (X) de 8,7 secunde și între 8,0 și 9,0 secunde la testarea finală (TF), cu media aritmetică de 8,5 secunde. Pentru grupa experiment, rezultatele sunt cuprinse între 8,2 și 9,4 secunde, la testarea inițială, cu media aritmetică de 8,5 secunde și între 8,0 și 8,8 secunde la testarea finală, cu media aritmetică de 8,3.

Săritura în lungime de pe loc

La săritură în lungime de pe loc performanțele grupei de control sunt cuprinse între 135 cm și 185 cm pentru testarea inițială cu media aritmetică de 161,6 cm și performanțe între 140 și 185 cm, cu media aritmetică de 164,2 cm după testarea finală. Pentru grupa experiment, rezultatele sunt cuprinse între 135 cm și 185 cm, la testarea inițială, cu media aritmetică de 161,6 cm și între 145 cm și 190 cm la testarea finală, cu media aritmetică de 165,5.

Forța abdominală

La ridicarea trunchiului din culcat dorsal performanțele grupei de control sunt cuprinse între 20 și 30 de ridicări pentru testarea inițială cu media aritmetică de 25 și performanțe între 23 și 32 de ridicări, cu media aritmetică de 27,4 după testarea finală. Pentru grupa experiment, rezultatele sunt cuprinse între 20 și 30 de ridicări, la testarea inițială, cu media aritmetică de 25 și între 25 și 35 de ridicări la testarea finală, cu media aritmetică de 29. Se observă la această probă o diferență mai mare între coeficientul de variabilitate de la testarea inițială și cea finală, deși se situează în intervalul 0 – 15%, deci omogenitate mare, dar diferența dintre cele două medii aritmetice este foarte mică. Se înregistrează, totuși, un progres general.

„Triplu salt”

La triplu salt performanțele grupei de control sunt cuprinse între 4,05 m și 4,85 m pentru testarea inițială cu media aritmetică de 4,5 m și performanțe între 4,20 și 4,85 m, cu media aritmetică de 4,6 m după testarea finală. Pentru grupa experiment, rezultatele sunt cuprinse între 4,05 m și 4,85 m, la testarea inițială, cu media aritmetică de 4,6 m și între 4,35 m și 4,95 m la testarea finală, cu media aritmetică de 4,7.

Flotări

La flotări performanțele grupei de control sunt cuprinse între 6 și 10 flotări pentru testarea inițială cu media aritmetică de 8 flotări și performanțe între 8 și 12 flotări, cu media aritmetică de 10 flotări după testarea finală. Pentru grupa experiment, rezultatele sunt cuprinse între 5 și 13 flotări, la testarea inițială, cu media aritmetică de 9 flotări și între 9 și 16 flotări la testarea finală, cu media aritmetică de 12 flotări.

Tabel 1

Mediile probei – alergare de viteză pe 50 m

Grafic 1

Tabel 2

Mediile probei – săritura în lungime de pe loc

Grafic 2

Tabel 3

Mediile probei – Ridicarea trunchiului din culcat dorsal

Grafic 3

Tabel 4

Mediile probei – triplu salt

Grafic 4

Tabel 5

Mediile probei – Flotări

Grafic 5

Abaterea standard (S)

În cazul nostru, am exemplificat prin rezultatele obținute la săritura în lungime de pe loc (tabelul nr.2) testare inițială în care abaterea standard calculată este de S= + 0,20 m. Distribuirea datelor de o parte și alta a mediei aritmetice, precum și forma curbei va arăta în felul următor.

Y(frecvența)

-2S -1S X +1S +2 S

Grafic 6

Se poate aprecia astfel că, abaterea de la media aritmetică +20 cm se înscrie în standardul calculat pentru eșantionul respectiv, valorile situându-se între 135 cm și 185 cm, ceea ce înseamnă că cel puțin 94,5 % din cazuri se află în acest interval, în afara celor două abateri situându-se celelalte cazuri.

În urma testului final abaterea standard calculată tot în cazul săriturii în lungime de pe loc este S = ± 18 cm. Se apreciază că, abaterea de la media aritmetică cu ± 18 cm se înscrie în standardul calculat pentru eșantionul respectiv, valorile situându-se între 140 cm și 185 cm, ceea ce înseamnă că 99,9% din cazuri se află în acest interval. Distribuirea datelor de o parte și alta a mediei aritmetice, precum și forma curbei va arăta în felul următor:

Y(frecvența)

-2S -1S X +1S +1S

Grafic 7

Coeficientul de variabilitate (Cv )

După cum se poate observa la testele inițiale, s-au obținut următoarele valori ale coeficientului de variabilitate la probele: viteză (4 %), ridicarea trunchiului din culcat dorsal (10 %), triplu salt (4 %) și săritura în lungime de pe loc (11 %) care au un grad de omogenitate mare (împrăștiere mică), iar la proba de flotări (23 %) cu un grad de omogenitate mediu (împrăștiere moderată). Coeficientul de variabilitate al grupei experiment la această probă a fost de 25 % la testarea inițială fiind apreciată cu calificativul bine, la fel ca și în cazul testării finale, unde valoarea coeficientului de variabilitate a fost de 23 %. Componenții grupei experiment au înregistrat un progres mediu superior grupei de control, fapt datorat practicării exercițiilor specifice de autoapărare.

În urma testării finale doar o probă are coeficientul de variabilitate situat în zona medie (împrăștiere moderată), celelalte valori având un grad de omogenitate mare (împrăștiere mică).

De asemenea, coeficientul de variabilitate calculat la probele tehnice înregistrează valori cuprinse intre 0 și 15% în urma ambelor testări (inițială și finală), ceea ce arată că la aceste probe gradul de omogenitate este mare (împrăștiere mică)

3.4. MIJLOACE DE ACȚIONARE EXPERIMENTALE

Exerciții de mobilitate

1. Doi subiecți în linie pe un rând. Unul dintre ei întinde piciorul în lateral și-l sprijină pe antebrațul colegului de exercițiu. Acesta va ridica piciorul, lent, pentru a se relaxa mușchii piciorului, până la punctul maxim de mobilitate. Atât piciorul de sprijin cât și cel în lucru vor avea genunchii întinși. Se menține 15-30 de secunde. Ca variantă de exercițiu, piciorul în lucru poate fii sprijinit și pe umărul partenerului.

2. Stând față în față, unul dintre subiecți întinde un picior la orizontală spre înainte cu călcâiul sprijinit pe palmele partenerului. Ducerea brațului opus piciorului de lucru spre înainte și atingerea degetelor de la picior. După care, ne aplecăm lateral până atingem podeaua lângă talpa piciorului de spijin. Avem grijă sa nu îndoim picioarele. De asemenea piciorul sprijinit se poate sprijinii și pe umărul partenerului.

3. Plecând de la elementele exercițiului precedent, ne aplecăm spre înainte până când atingem cu urechea, genunchiul piciorului sprijinit întins. După care piciorul în lucru se poate sprijinii pe umărul partenerului.

4. Din stând cu mâinile la ceafă, flexia trunchiului pe coapse. O flexie accentuată în cât fruntea trebuie să atingă genunchii picioarelor care sunt întinși. Brațele fac priză la nivelul gambelor.

5. Din poziția stând, depărtăm picioarele cât mai mult posibil, mâinile încrucișate în față, încercăm să ne aplecăm spre podea până la atingerea acesteia cu coatele, fără a îndoi genunchii. După care, mâinile încrucișate la spate, vom încerca să atingem solul cu fruntea.

6. Doi subiecți, unul înapoia celuilalt. Din poziția așezat depărtat cu picioarele cât mai larg cu mâinile prinse la ceafă, genunchii întinși. Partenerul subiectului este în spatele acestuia, pe genunchi și îl împinge pe cel așezat depărtat spre înainte. Ca variantă de exercițiu se poate executa cu unul dintre picioare pliat, iar celălalt rămâne întins. Partenerul îl împinge pe cel ce efectuează mobilitatea, înainte spre piciorul întins până când acesta este atins de frunte. Se schimbă alternativ poziția picioarelor.

Tehnici de autoapărare

Uke: Un adversar ne-a prins de revere

Tory: Strecurăm mâinile cu pumnii strânși în interiorul mâinilor adversarului și cu o mișcare rapidă de jos în sus, lărgim spre exterior priza adversarului. În același timp aplicăm o lovitură de genunchi (hiza geri) în burtă sau între picioare.

Uke: Priză de gât cu ambele brațe.

Tory: Introducem brațele între cele ale adversarului după care priză de ceafă. Imediat după ce l-am prins de ceafă tragem brusc în jos capul adversarului, căruia îi aplicăm o lovitură de genunchi (hiza geri) în față urmată de o lovitură de picior spre înainte (mae geri) între picioare.

Uke: Din lateral, priză de gât cu o singură mână denumită „cravată”.

Tory: Chiar înainte de a efectua priza, aplicați o lovitură de cot (empi-hiji uchi) în plexul solar. Dacă adversarul totuși continuă să efectueze priza fără a-și replia complet brațul, prindeți cu mâna stângă brațul adversarului. După care vă aplecați rapid spre înainte și vă dați înapoi trecând pe sub brațul adversarului (uke). Continuați printr-o „cheie” axială. Mâna dvs. dreaptă se găsește sub cotul adversarului împingând puternic în sus, în timp ce mâna stângă împinge cu o mișcare semicirculară, de la stânga la dreapta. Această „cheie” axială vă va permite să controlați comod adversarul iar dacă doriți îl puteți aduce și la sol.

Uke: Agresorul v-a prins de păr cu o mână, în cazul nostru cu mâna dreaptă

Tory: Prindem încheietura mâinii agresorului cu două mâini. Priza să fie puternică și să facă presiune pe mâna acestuia. Îl vom trage spre înainte pentru a-l dezechilibra iar în aceeași clipă efectuăm o lovitură de picior spre înainte (mae-geri) în abdomen sau între picioare. După această lovitură agresorul va elibera priza și aveți control asupra mâinii acestuia. Mâna dreaptă asigură în continuare priza încheieturii agresorului iar mana stângă a dumneavoastră se mută la nivelul cotului. Veți apăsa în jos de cot și de încheietură în sus. Printr-o mișcare circulară îi veți duce mâna la spate printr-o rotație rapidă de 45 de grade, pivotând pe piciorul stâng. După care agresorul ajunge culcat facial cu brațul drept întins.

Uke: Adversarul încearcă o acțiune de ștrangulare cu o singură mână, în cazul nostru cea dreaptă

Tory: Prindem antebrațul adversarului cu două mâini. Dezechilibrăm adversarul spre înainte făcând un pas mic, noi spre înapoi adversarul spre înainte. Astfel avem loc să aplicăm o lovitură circulară de picior, (gedan mawashi geri) drept pe coapsa adversarului. Se poate aplica pe piciorul adversarului stând pe exterior sau drept pe interior. Dacă avem mobilitate adversarul poate încasa și o lovitură circulară de picior în cap.

Uke: Adversarul ne prinde în brațe de la nivelul centurii lăsându-ne brațele libere cu intenția de a ne ridica sau de a ne aduce la sol.

Tory: Având brațele libere, cu ușurință putem aplica câteva lovituri circulare de pumn, croșeu (chudan mawashi uchi) în părțile laterale ale corpului, de exemplu la ficat. După ce a slăbit priza,

ne întoarcem în lateral și lovim cu cotul (empi-hiji uchi) de sus în jos la nivelul occipital. O lovitură suficient de puternică îi poate cauza pe moment, pierderea cunoștinței de aceea trebuie efectuată cu mare atenție.

Uke: Adversarul ne-a prins gâtul între antebrațe, unite după ceafa noastră.

Tory: Aplicăm o lovitură cu cantul palmei (shuto) la baza nasului în cazul nostru cu mâna stângă, până când brațul stâng este aproape întins. Lovitura trebuie sa fie puternică pentru a permite eliberarea prizei. Cu brațul drept îl prindem (îl centurăm) de la nivelul taliei și îl strângem spre noi ținându-l strâns. Această mișcare se realizează cu lucrul mâinilor în același timp.

Uke: Adversarul ne-a prins de centură (în cazul nostru cu mâna stângă) și ne trage în sus ridicându-ne pe vârful picioarelor. Cu mâna dreaptă se pregătește să lovească.

Tory: În momentul când adversarul a pus mâna pe centură și ne-a ridicat, ducem înainte piciorul drept aplicând o lovitură de pumn spre înainte, o directă (jodan oi tsuki) sau o lovitură cu podul palmei (shotei, ca în fig. 16) executată cu mâna dreaptă. Urmată de o lovitură circulară de pumn, croșeu stâng (jodan mawashi uchi) după care imediat o lovitură circulară de picior (gedan mawashi gheri), executată cu piciorul drept.

Uke: Adversarul ne-a prins pe la spate în brațe blocându-ne brațele.

Tory: Chiar înainte de a strânge puternic priza, ne lăsăm brusc și rapid în jos prin îndoirea genunchilor pentru a crea spațiu între noi și adversar. Mâna noastră dreaptă va prinde brațul drept al adversarului pe deasupra, iar mâna stângă va prinde încheietura pumnului drept al adversarului. Șoldurile noastre sunt lipite de bazinul adversarului si corpul nostru ușor aplecat spre înainte, printr-o semirotație energică de la dreapta la stânga, efectuată de sus în jos și ridicându-ne în același timp din articulația genunchilor, începând faza de proiecție. În tot acest timp iau parte și brațele la această proiectare, printr-o tragere puternică în jos peste umerii noștri. Ajuns la sol, adversarul are brațul drept imobilizat și îi vom aplica o lovitură de pumn, o directă dreaptă (gyaku tsuki) direct în față sau o lovitură cu cantul palmei (shuto) la nivelul gâtului.

Pentru o imobilizare puternică a adversarului la nivelul brațului se trece piciorul drept peste capul adversarului astfel în cât brațul acestuia să ajungă între picioarele noastre. Strângem puternic din coapse pentru a imobiliza cotul și facem pârghie pe acesta prin ridicarea bazinului de la sol (juji gatame).

Uke: Adversarul ne-a prins în brațe imobilizându-ne ambele brațe, ridicându-ne de la sol.

Tory: Vom aplica o lovitură cu fruntea în piramida nazală a adversarului. Această mișcare trebuie făcută cu precizie pentru a elimina riscul de a ne accidenta noi înșine. După această lovitură adversarul va slăbi priza, moment în care vom aplica o lovitură de genunchi (hiza geri) în stomac sau între picioare urmată de o lovitură de jos în sus de pumn, upper cut (age tsuki) direct în barbă.

Uke: Adversarul ne prinde de guler de la spate cu o singură mână (mâna dreaptă în cazul nostru) trăgându-ne în jos.

Tory: Pivotăm pe piciorul drept spre stânga ajungând într-o poziție laterală față de adversar. Urmează să aplicăm o lovitură de braț stâng cu cantul mâinii (shuto) sau cu palma închisă (tetsui) la nivelul gâtului sau bărbiei. După această execuție urmează o lovitură de directă, cu pumnul drept (gyaku tsuki), o lovitură circulară de picior (jodan mawashi geri) direct pe coapsă, executată cu piciorul drept și imediat o lovitură laterală de picior (ushiro geri) executată cu dreptul.

Tory: O altă soluție de contraatac reprezintă aplicarea adversarului unei lovituri de picior din întoarcere (mawashi geri) la nivelul tibiei, la ficatului chiar și la față.

Uke: Adversarul ne atacă de la spate încercând să ne sugrume cu brațul stâng. Mâinile se prind una de alta pentru o eficiență maximă.

Tory: În cazul acesta, băgăm imediat bărbia în piept, astfel brațul agresorului nu mai are contact direct pe gât. Facem un pas în lateral după care ne aplecăm ușor în direcția sa și îl lovim cu cantul mâinii (shuto) între picioare. Acum este momentul când agresorul slăbește priza iar într-o fracțiune de secundă pivotăm spre adversar aplicând-ui o directă cu pumnul stâng (gyaku tsuki) la față, urmat de o lovitură de cot (empi-hiji uchi) în stomac.

Uke: Adversarul efectuează din lateral, priză de gât cu o singură mână denumită „cravată” și fixează priza prin unirea palmelor.

Tory: Pentru a ne elibera de această priză acționăm cu o lovitură de pumn (mawashi uchi) efectuată cu mâna dreaptă direct între picioare. După această lovitură adversarul va slăbi priza moment în care vom strecura mâna dreaptă pe sub piciorul drept al adversarului. Îi prindem piciorul drept și îl ridicăm de la sol după care ne răsucim ușor în aer într-o parte în așa fel încât la aterizare primul care ia contact cu solul să fie adversarul. Acesta va elibera complet priza și va încerca să se ridice. Îl împiedicăm să se ridice și îl vom ștrangula astfel: se va trece brațul stâng pe sub umărul adversarului (la axilă), până îi vom prinde ceafa cu aceeași mână, exercitând o presiune energică în jos cu palma. Mâna noastră dreaptă va apuca de cealaltă parte gulerul bluzei unde va fii tras simultan în sus.

Uke: Un adversar ne-a prins de gât cu două mâini cu intenția de a ne strangula.

Tory: În primul rând căutăm să rupem direcția de forță a agresorului, care în acest caz este orizontală având brațele întinse. Vom îndoi brusc genunchii în vreme ce mâinile se pregătesc să lovească la nivelul coatelor, cu scobitura dintre degetul mare si celelalte degete care sunt lipite (toho). Imediat, ne ridicăm brusc îndreptând genunchii și lovind puternic la nivelul coatelor. După eliberarea prizei vom ataca cu o directă stângă (oi tsuki), o directă dreaptă (gyaku tsuki), ambele aplicate la nivelul feței. Finalizăm cu lovitură circulară de picior (mawashi geri), executată cu piciorul drept pe coapsă.

Uke: Asemănător exercițiului precedent, doar că agresorul încearcă o ștrangulare lipind victima de zid.

Tory: Vom bloca un braț al adversarului prin aplecarea pe o parte a capului și ridicarea simultană a umărului, astfel mâna acestuia fiind blocată între maxilar și claviculă. După care ne vom prinde mâinile și le strecurăm sub cele ale adversarului ducându-le în lateral. Printr-o mișcare semicirculară îl vom lovii în zona cotului.

Uke: Agresorul execută o lovitură de picior spre înainte (mae geri) executată cu piciorul drept.

Tory: În primul rând facem o eschivă printr-o rotație rapidă de 90 de grade de la stânga la dreapta, concomitent prindem piciorul agresorului cu o mișcare semicirculară a brațului stâng. Mâna noastră dreaptă o va ajuta pe cea stângă și vom îndepărta mai mult piciorul adversarului spre exterior, după care îi vom aplica o lovitură de picior (mawashi geri) efectuată cu piciorul drept. După ce piciorul drept a fost pus pe sol, executăm o lovitură de cot (empi-hiji uchi) la nivelul feței.

Uke: Adversarul execută același atac ca în exercițiul precedent.

Tory: Prindem piciorul adversarului ca în exercițiul precedent, efectuând un pas cu piciorul drept spre înainte astfel încât vom secera piciorul de sprijin al adversarului. Odată cu secerarea piciorului de sprijin, corpul nostru este împins spre înainte, lovind violent trunchiul adversarului care va fi dezechilibrat și va fi adus la sol. Adversarul ajuns la sol, îi vom imobiliza piciorul drept între picioarele noastre, facem pârghie pe genunchiul său trăgând în sus de gleznă.

Uke: Adversarul ne-a prins de guler, în cazul nostru cu mâna stângă. Ne trage spre el și pregătește o lovitură de picior spre înainte efectuată cu genunchiul (hiza geri) drept.

Tory: Blocăm lovitura de genunchi cu brațul stâng pe interiorul coapsei lovind spre exterior (gedan barai). Imediat după acest moment aplicăm o lovitură de pumn spre înainte (oi tsuki) la nivelul nasului. La final vom efectua o lovitură de picior spre înainte (mae geri) executată cu piciorul drept direct în abdomenul adversarului .

Uke: Stăm la o masă așezați pe scaun. Adversarul așezat în fața noastră la aceeași masă, se ridică și dorește să ne atace cu o lovitură de pumn spre înainte (oi tsuki) efectuată cu brațul drept.

Tory: Înainte ca pumnul adversarului să își atingă ținta, ne vom ridica rapid în picioare, concomitent cu executarea loviturii circulare de picior (mawashi geri) care va nimerii mandibula adversarului. Mâna stângă va bloca lovitura adversarului de pumn.

Uke: Adversarul va prins de gulerul hainei, cu o singură mână (mâna dreaptă) și v-a ridicat de pa scaun.

Tory: Din această poziție trecem brațul drept pe sub brațul adversarului pentru a ne permite sa executăm o lovitură de cot (empi-hiji uchi) la nivelul plexului solar. Celălalt braț este pregătit pentru a expedia o lovitură de pumn spre înainte (oi tsuki) la nivelul feței. Lovitura de pumn pleacă în momentul în care cotul se retrage după ce a lovit plexul solar.

Uke: Stăm pe un scaun așezat. Adversarul ne atacă din lateral (în cazul nostru din partea stângă) executând o lovitură circulară cu pumnul stâng (jodan mawashi uchi) la nivelul feței.

Tory: Așteptăm până când adversarul se apropie îndeajuns de noi și ridicăm mai întâi piciorul nostru stâng, atunci când acesta este aproape de noi. Ne aplecam într-o parte sprijinindu-ne cu mâna stângă așezată pe palmă la sal, pentru a ne păstra echilibrul, vom lansa lovitura de picior din lateral (yoko geri) efectuată cu piciorul stâng în zona ficatului.

Uke: Adversarul se găsește peste noi încercând să ne sugrume cu două mâini. Acesta este situat între picioarele noastre făcând presiune și cu corpul lui peste al nostru.

Tory: Îi prindem mâinile de la nivelul încheieturi și le tragem în lateral pentru a-i întrerupe acțiunea asupra gâtului nostru. După care vom pune călcâiele noastre în zona de unde îi încep picioarele, la nivelul șoldului iar prin întinderea bruscă a picioarelor îl vom îndepărta de pe noi eliberând și priza de la gât. Într-o fracțiune de secundă ne ridicăm în picioare și suntem pregătiți pentru un eventual nou atac.

Uke: Ca în exercițiul precedent, adversarul ne strânge de gât doar că acesta se află în lateral.

Tory: Executăm o lovitură de braț efectuată cu cantul mâinii (shuto), la nivelul rinichilor. După această lovitură aplicăm o lovitură de pumn, o directă la nivelul bărbiei. În acest moment agresorul eliberează priza de la nivelul gâtului. Imediat ne ridicăm și ne plasăm rapid în spatele agresorului și îl vom imobiliza printr-o tehnică de brațe numită triunghi. Treceți brațul drept în jurul gâtului adversarului, mai exact sub gâtul acestuia, în cât să comprimați cu partea antebrațului zona respectivă. Mâna stângă se va sprijini pe ceafa adversarului, iar mâna dreaptă pe bicepsul mâinii stângi. În vreme ce veți trage spre sine brațul drept efectuând și o ușoară flexie a antebrațului pe braț, umărul drept se duce spre înainte. Mâna stângă va efectua o acțiune opusă, spre înainte iar rezultatul se va obține printr-o sufocare respiratorie rapidă.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În urma experimentului și a prelucrării rezultatelor obținute în urma probelor de control s-a observat dezvoltarea generală fizică prin practicarea exercițiilor de autoapărare în cadrul activităților extracurriculare la clasa a VII-a și se pot evidenția următoarele concluzii:

Ipoteza cercetării a fost confirmată;

Analizând rezultatele înregistrate la cele două grupe (de control și experimentală) la probele fizice, am constatat că folosirea tehnicilor de autoapărare a avut un efect pozitiv asupra tuturor elevilor din grupa experimentală, favorizând dezvoltarea mobilității, creșterea forței brațelor, a picioarelor și a trunchiului la un nivel superior față de grupa de control;

Prin folosirea tehnicilor de autoapărare, activitățile extracurriculare au devenit mai atractive, mai interesante, mai utile, ceea ce contribuie la creșterea eficienței întregului proces instructiv-educativ;

A crescut interesul copiilor pentru participarea la activitățile extracurriculare, iar la finalul anului școlar s-a observat reducerea semnificativă a numărului de absențe la orele de educație fizică și sport în cazul grupei experiment.

De asemenea, a crescut semnificativ numărul de copii (din rândul colegilor copiilor grupei experiment) care doresc să fie inițiați în tainele Artelor Marțiale și s-a înregistrat o diminuare semnificativă a cazurilor de violență în școală.

Toate aceste concluzii contribuie la confirmarea ipotezei, prin faptul că utilizarea tehnicilor de autoapărare în lecția de educație fizică asigură un real progres în dezvoltarea tuturor grupelor musculare și de aceea propunem folosirea acestor tehnici în cadrul activităților extracurriculare.

Rezultatele cercetării ne determină să recomandăm:

Utilizarea exercițiilor de autoapărare în cadrul activităților extracurriculare la ciclul gimnazial datorită efectului lor benefic asupra dezvoltării fizice armonioase.

Observarea și îndrumarea elevilor talentați spre practicarea Artelor Marțiale de performanță.

Programarea și planificarea exercițiilor în funcție de nivelul de pregătire al elevilor, astfel se va începe cu cele mai simple tehnici, avansând până la cele mai complexe.

Pentru ca instruirea să-și atingă scopul trebuie ca elevii să aibă o conduită morală adecvată, atât în timpul desfășurării cursurilor de autoapărare cât și în afara acestora, în viața de zi cu zi.

BIBLIOGRAFIE

Amălinei N., Metode de antrenament, De ce totuși Bruce Lee, Curs de inițiere în Karate, Vol 1, Editura A92 Iași

Ashihara H., More Fighting Karate, Editura Kodansha Ltd., 1989

Avram I., Expresia Mișcării în Artele marțiale, Editura A92, Iași 2002

Balint L., Teoria educației fizice și sportului, Universitatea Transilvania din Brașov, Departamentul pentru Învățământ la Distanță și Învațămînt cu Frecvență Redusă, 1999

Basile A., Karate sau Cum să te aperi cu succes când ești atacat, Editurile Universul & Calistrat Hogaș, București, 1994

Bucur N., Karate, Editura Stadion, București 1994; București, 2002

Cârstea G., Teoria și matodica educației fizice și a sportului, Editura Universul 1993

Cârstea Ghe., Teoria educației fizice, Editura ANEFS, București, 1999

Cerghit I., Perfecționarea lecției în școala modernă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

D’Hainaut I., Programe de învățământ și educație permanentă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

Derlogea Ș, Ionescu D., Aikido Calea Armoniei, București, 1990

Derlogea Ș., Taijiquan, Editura Apimondia, București 1994

Dima M./Chihai M., Arta Marțială de la război la armonie, Editura Universul 1994

Dimciu C., Taekwondo, Editura Garell Publishing House, București, 1996

Dragnea A., Mate-Teodorescu S., Teoria sportului, Editura Fest, București, 2002

Frazzei F., Ju Jutsu – Arta apărării individuale, Editura Garell Publishing House, București, 2006

Frederic L., Dicționar de Arte Marțiale, Editura Enciclopedică, București, 1993

Lewis P., Introducere în Artele Marțiale, Editura Teora, București, 1997.

Lind W., Karate Okinawan, Editura Alternativă, Timișoara, 1996

Muraru A, Judo, editura Sport-Turism, București, 1985

Niculescu M, Metodologia cercetării științifice în Educație Fizică și Sport, Edit. Tritonic,

Popescu N., Dicționar de psihologie, Edit. Albatros, București, 1978

Stevens J., Puterea Armoniei Biografia lui Morihei Ueshiba, fondatorul Aikido-ului, editura AnandaKali, Sibiu 2004

Turcu, I., Metodologia cercetării în educație fizică și sport, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2009

Ursac C., Karate un nou început, Editura Semne, Bucuresti, 2010

Usaci D., Curs de Psihopedagogiea creativității, Editura Universității „Transilvania” Brașov, 2011

http://www.sasori.ro/stiluri-list/Stiluri-sisteme-forme-martiale.html;

http://www.succes-inteligent.ro/tai-chi.