Studiu Epidemiologic Privind Genul Campylobacter
CUPRINS
Capitolul 1: Caracterizarea generală a germenilor din genul Campylobacter…..4
Considerații generale………………………………………………………………………..4
Istoric………………………………………………………………………………4
Definiție…………………………………………………………………………..6
Taxonomie și filogenie………………………………………………………6
Habitat…………………………………………………………………………..10
Caracteristici referitoare la morfologia și ultrastructura genului…………..12
Învelișurile celulare…………………………………………………………12
Flagelul celular……………………………………………………………….12
Citoplasma celulară…………………………………………………………13
Aparatul nuclear și plasmidic……………………………………………13
Caracteristici culturale generale………………………………………………………14
Substratul nutritiv…………………………………………………………..14
Aspectele culturale………………………………………………………….17
Formele V.N.C. – forme viabile însă necultivabile………………19
Aspecte legate de recuperarea caracterelor cultivabile…………20
Caracteristici serologice…………………………………………………………………20
Specii caracteristice cu interes medical uman și veterinar, ecologie, caracteristici culturale și unele caracteristici de diferențiere…………………23
Campylobacter fetus ssp. fetus…………………………………………23
Campylobacter fetus ssp. venerealis………………………………….23
Campylobacter jejuni ssp. jejuni……………………………………….24
Campylobacter jejuni ssp. doylei………………………………………25
Campylobacter coli…………………………………………………………25
Campylobacter lari (fosta Campylobacter laridis) ………………26
Campylobacter lari ssp. UPTC ………………………………………..26
Campylobacter hyointestinalis ssp. hyointestinalis……………..26
Campylobacter mucosalis………………………………………………..27
Campylobacter sputorum ssp. bubulus………………………………27
Campylobacter sputorum ssp. sputorum…………………………….28
Campylobacter sputorum ssp. fecalis…………………………………28
Campylobacter concisus …………………………………………………28
Campylobacter cryaerophila (A. cryaerophilus) …………………28
Campylobacter cinaedi (H. cinaedi) ………………………………….29
Campylobacter fennelliae (H. fennelliae) ………………………….29
Campylobacter upsaliensis……………………………………………….29
Campylobacter butzleri (A. butzleri) …………………………………29
Helicobacter pylori………………………………………………………….30
Campylobacter rectus și Campylobacter curvus………………….30
Campylobacter helveticus (sp. nouă) ………………………………..30
Campylobacter hyoilei…………………………………………………….30
Aspecte privind metabolismul germenilor din genul Campylobacter…….31
Caracteristici generale de metabolism………………………………..31
Caracteristici privind metabolismul la C. jejuni și la C. Coli…33
Rezistenta și multiplicarea……………………………………………………………….38
Rezistența………………………………………………………………………38
Multiplicarea germenilor în carne……………………………………..44
Patogenitatea campilobacteriilor………………………………………………………45
Receptivitatea la infecția experimentală……………………………..45
Doza minima infectantă……………………………………………………45
Colonizarea tractusului digestiv………………………………………..46
Aderența la enterocite………………………………………………………46
Invazia celulelor intestinale………………………………………………46
Producerea de toxine……………………………………………………….47
Alți factori de patogenitate……………………………………………….48
Aspecte clinice ……………………………………………………………………………..48
Aspecte clinice la animale………………………………………………..48
Aspecte clinice la om………………………………………………………49
Capitolul 2: Epidemiologie…………………………………………….. ……………………………52
2.1. Introducere……………………………………………………………………………………52
2.2. Prevalența, aria de răspândire și costurile economice………………………….52
2.3. Modul de răspândire a campilobacteriozelor termotolerante la om……….55
2.4. Rezevorul de infecție………………………………………………………………………56
2.5. Formele epidemiologice ale campilobacteriozelor digestive………………..61
Capitolul 3: Alimente implicate în declanșarea campilobacteriozei digetive la om…………………………………………………………………………………………………………………62
3.1. Principalele categorii de alimente…………………………………………………….62
3.2. Influența diferitelor operațiuni de prelucrare asupra cărnii cu
campilobacterii de origine intestinală………………………………………………..62
3.2.1. Contaminarea pe parcursul abatorizării păsărilor ………………….62
3.2.2. Contaminarea pe parcursul abatorizării animalelor de
măcelarie…………………………………………………………………………63
Capitolul 4: Identificarea germenilor din genul Campylobacter …………………….69
4.1. Caractere biochimice de interes taxonomic sau diagnostic…………………..69
4.2. Metodologii de tipare……………………………………………………………………..70
4.3. Aspecte legate de diferențierea C. jejuni, C. coli și C. lari…………………..72
CAPITOLUL 1
CARACTERIZAREA GENERALĂ A GEMENILOR DIN GENUL CAMPYLOBACTER
CONSIDERAȚII GENERALE
1.1.1. ISTORIC
Istoria acestui gen datează de mai bine de 80 de ani, de pe vreme cand acești germeni erau denumiți Vibrio (175).
Prima relatare despre un agent vibrionic a fost făcută de către doi medici veterinari, Mc Fayean și Stockman, în Anglia, la oile care avortaseră, în anul 1909 (cit. de 160).
Mai târziu, în 1913, aceiași autori, au decelat la fetușii de vacă avortați, microorganisme cu forme asemănătoare cu ceea ce întâlniseră la ovine (cit. de 37).
Confirmarea acestor germeni s-a facut abia în 1918, Smith și Taylor, an în care acele microorganisme microaerofile au primit denumirea de “Vibrio fetus” (cit de 63).
Cunoștințele în privința vibrionilor microaerofili au început să capete noi direcții în perioada anilor 1930 – 1940.
În 1931, Jones și col. (cit. de 71) au descris dizenteria de iarnă a vitelor ca fiind cauzată de “Vibrio”, denumind germenul întalnit în jejun, “Vibrio jejuni”.
Mai tarziu, în 1944, Doyle a asociat o altă specie microaerofila cu dizenteria suinelor, urmând ca în anul 1948, izolatele sale să se numească “Vibrio coli”.
Multă vreme s-a crezut că rolul primar în “dizenteria de iarnă” îl joacă Vibrio jejuni (respectiv Campylobacter jejuni), până în anul 1971, când Campbell și Cookingham au confirmat etiologia virală a acestei boli.
De asemenea, a fost reevaluat și rolul etiologic al lui Vibrio coli în “dizenteria suinelor”, agentul cauzal al acestei boli fiind de fapt Treponema hyodysenteriae, confirmată de Taylor și Alexander, în 1971.
În 1975, Fernie și col. (cit. de 63) au sugerat că cei doi gemeni, Treponema hyodysenteriae și Campylobacter coli sunt întâlniți împreună la cazurile de dizenterie la suine.
În patologia umană, prezența unui vibrion microaerofil a fost relatată prima dată de Levy în 1946, în cursul unei epidemii de enterită ce a durat 13 zile și care a avut ca punct de plecare, consumul de lapte crud. Levy a raportat episodul de gastroenterita acută, întâlnită în două închisori din Illinois. Pe perioada epidemiei au fost afectați 357 din cei 6017 condamnați. Autorul a observat la 31 din cele 73 probe de fecale examinate și la 13 din cele 39 culturi de sânge prezența unui microorganism cu caracteristici morfologice și biochimice similare cu Vibrio fetus (cit de 6).
O altă relatare cu privire la patologia umană, a fost făcută în anul 1947, de Vinzent (cit. de 6) care a izolat Vibrio fetus din sângele a trei femei însărcinate, două dintre acestea urmând să avorteze.
A urmat apoi asocierea vibrionilor microaerofili cu hepatita păsărilor. În anul 1956, Hofstad a izolat la un vibrion din prelevarile hepatice ale păsărilor adulte și ale puilor de găină. Boala evolua cu morbiditate ridicată, mortalitate scăzută și reducerea producției de ouă. Doi ani mai tarziu, în 1958, Peckham a reprodus boala la puii de găina, transferând la puii de găină sănătoși tulpini de vibrioni proveniți de la păsările cu hepatită (cit de 37).
Anul 1957 a marcat o nouă etapă în cunoașterea acestor germeni. În acest an, King a studiat caracteristicile vibrionilor microaerofili, izolați atât de la oameni, cât și de la animale, trecând astfel în revistă 15 cazuri de infecții umane cu Vibrio fetus și 4 cazuri de infecții cauzate de “related vibrios” (înrudit cu Vibrio). Vibrionii izolați din diferite surse au prezentat similaritate din punct de vedere morfologic, dar câteva tulpini de “related vibrios”, provenite din culturile de sânge ale pacienților cu gastroenterită, s-au diferențiat de Vibrio fetus, pe criteriul că acestea creșteau la 45ºC, dar nu și la 25ºC (cit de 63).
Autoarea a distins astfel, două grupe de microorganisme: prima grupă corespunzând descrierii lui Vibrio fetus iar pe cea de-a doua a denumit-o “related vibrios”, având ca reprezentanți pe Vibrio jejuni și Vibrio coli.
În anul 1962, aceeași autoare a subliniat că, în unele cazuri, contactul cu animalele poate fi o posibilă sursă de infecție (cit. de 63).
Au fost descrise specii considerate de alții ca fiind strict anaerobe, cum este cazul Vibrio sputorum, descrisă în 1940 de Prevot, Vibrio bubulus, descrisă în 1954, de Thoivenot și Florent iar în 1961, Vibrio succinogenes descrisă de Wolin și colaboratorii.
Florent, în 1959, a separat pe criterii patogenetice și biochimice pe Vibrio fetus în cele două subspecii: Vibrio fetus ssp. venerealis care produce avort venerian la rumegătoare și Vibrio fetus ssp. intestinalis care produce avort nevenerian (cit de 184).
Brynet și Frank au demonstrat că speciile pot fi separate în două mari grupe: grupa speciilor catalazo-pozitive și cea a speciilor catalazo-negative. Aceștia au observat că speciile catalazo-negative pot crește în mediu anaerob, fiind mult mai sensibile la efectul toxic generat de oxigen decât speciile catalazo-pozitive la care au observat dezvoltarea acestora, după însămânțarea abundentă într-un bulion glucozat, la zona situată sub interfața cu aerul. Creșterea speciilor catalazo-negative se observă mai mult pe baza mediului (asemănător cu bacteriile strict anaerobe). Loesche și col. demonstrează, ulterior, că toate speciile de vibrioni microaerofili, precum și cele catalazo-negative (Vibrio bubulus, Vibrio succinogenes), nu se pot dezvolta în absența oximpilobacteriozelor termotolerante la om……….55
2.4. Rezevorul de infecție………………………………………………………………………56
2.5. Formele epidemiologice ale campilobacteriozelor digestive………………..61
Capitolul 3: Alimente implicate în declanșarea campilobacteriozei digetive la om…………………………………………………………………………………………………………………62
3.1. Principalele categorii de alimente…………………………………………………….62
3.2. Influența diferitelor operațiuni de prelucrare asupra cărnii cu
campilobacterii de origine intestinală………………………………………………..62
3.2.1. Contaminarea pe parcursul abatorizării păsărilor ………………….62
3.2.2. Contaminarea pe parcursul abatorizării animalelor de
măcelarie…………………………………………………………………………63
Capitolul 4: Identificarea germenilor din genul Campylobacter …………………….69
4.1. Caractere biochimice de interes taxonomic sau diagnostic…………………..69
4.2. Metodologii de tipare……………………………………………………………………..70
4.3. Aspecte legate de diferențierea C. jejuni, C. coli și C. lari…………………..72
CAPITOLUL 1
CARACTERIZAREA GENERALĂ A GEMENILOR DIN GENUL CAMPYLOBACTER
CONSIDERAȚII GENERALE
1.1.1. ISTORIC
Istoria acestui gen datează de mai bine de 80 de ani, de pe vreme cand acești germeni erau denumiți Vibrio (175).
Prima relatare despre un agent vibrionic a fost făcută de către doi medici veterinari, Mc Fayean și Stockman, în Anglia, la oile care avortaseră, în anul 1909 (cit. de 160).
Mai târziu, în 1913, aceiași autori, au decelat la fetușii de vacă avortați, microorganisme cu forme asemănătoare cu ceea ce întâlniseră la ovine (cit. de 37).
Confirmarea acestor germeni s-a facut abia în 1918, Smith și Taylor, an în care acele microorganisme microaerofile au primit denumirea de “Vibrio fetus” (cit de 63).
Cunoștințele în privința vibrionilor microaerofili au început să capete noi direcții în perioada anilor 1930 – 1940.
În 1931, Jones și col. (cit. de 71) au descris dizenteria de iarnă a vitelor ca fiind cauzată de “Vibrio”, denumind germenul întalnit în jejun, “Vibrio jejuni”.
Mai tarziu, în 1944, Doyle a asociat o altă specie microaerofila cu dizenteria suinelor, urmând ca în anul 1948, izolatele sale să se numească “Vibrio coli”.
Multă vreme s-a crezut că rolul primar în “dizenteria de iarnă” îl joacă Vibrio jejuni (respectiv Campylobacter jejuni), până în anul 1971, când Campbell și Cookingham au confirmat etiologia virală a acestei boli.
De asemenea, a fost reevaluat și rolul etiologic al lui Vibrio coli în “dizenteria suinelor”, agentul cauzal al acestei boli fiind de fapt Treponema hyodysenteriae, confirmată de Taylor și Alexander, în 1971.
În 1975, Fernie și col. (cit. de 63) au sugerat că cei doi gemeni, Treponema hyodysenteriae și Campylobacter coli sunt întâlniți împreună la cazurile de dizenterie la suine.
În patologia umană, prezența unui vibrion microaerofil a fost relatată prima dată de Levy în 1946, în cursul unei epidemii de enterită ce a durat 13 zile și care a avut ca punct de plecare, consumul de lapte crud. Levy a raportat episodul de gastroenterita acută, întâlnită în două închisori din Illinois. Pe perioada epidemiei au fost afectați 357 din cei 6017 condamnați. Autorul a observat la 31 din cele 73 probe de fecale examinate și la 13 din cele 39 culturi de sânge prezența unui microorganism cu caracteristici morfologice și biochimice similare cu Vibrio fetus (cit de 6).
O altă relatare cu privire la patologia umană, a fost făcută în anul 1947, de Vinzent (cit. de 6) care a izolat Vibrio fetus din sângele a trei femei însărcinate, două dintre acestea urmând să avorteze.
A urmat apoi asocierea vibrionilor microaerofili cu hepatita păsărilor. În anul 1956, Hofstad a izolat la un vibrion din prelevarile hepatice ale păsărilor adulte și ale puilor de găină. Boala evolua cu morbiditate ridicată, mortalitate scăzută și reducerea producției de ouă. Doi ani mai tarziu, în 1958, Peckham a reprodus boala la puii de găina, transferând la puii de găină sănătoși tulpini de vibrioni proveniți de la păsările cu hepatită (cit de 37).
Anul 1957 a marcat o nouă etapă în cunoașterea acestor germeni. În acest an, King a studiat caracteristicile vibrionilor microaerofili, izolați atât de la oameni, cât și de la animale, trecând astfel în revistă 15 cazuri de infecții umane cu Vibrio fetus și 4 cazuri de infecții cauzate de “related vibrios” (înrudit cu Vibrio). Vibrionii izolați din diferite surse au prezentat similaritate din punct de vedere morfologic, dar câteva tulpini de “related vibrios”, provenite din culturile de sânge ale pacienților cu gastroenterită, s-au diferențiat de Vibrio fetus, pe criteriul că acestea creșteau la 45ºC, dar nu și la 25ºC (cit de 63).
Autoarea a distins astfel, două grupe de microorganisme: prima grupă corespunzând descrierii lui Vibrio fetus iar pe cea de-a doua a denumit-o “related vibrios”, având ca reprezentanți pe Vibrio jejuni și Vibrio coli.
În anul 1962, aceeași autoare a subliniat că, în unele cazuri, contactul cu animalele poate fi o posibilă sursă de infecție (cit. de 63).
Au fost descrise specii considerate de alții ca fiind strict anaerobe, cum este cazul Vibrio sputorum, descrisă în 1940 de Prevot, Vibrio bubulus, descrisă în 1954, de Thoivenot și Florent iar în 1961, Vibrio succinogenes descrisă de Wolin și colaboratorii.
Florent, în 1959, a separat pe criterii patogenetice și biochimice pe Vibrio fetus în cele două subspecii: Vibrio fetus ssp. venerealis care produce avort venerian la rumegătoare și Vibrio fetus ssp. intestinalis care produce avort nevenerian (cit de 184).
Brynet și Frank au demonstrat că speciile pot fi separate în două mari grupe: grupa speciilor catalazo-pozitive și cea a speciilor catalazo-negative. Aceștia au observat că speciile catalazo-negative pot crește în mediu anaerob, fiind mult mai sensibile la efectul toxic generat de oxigen decât speciile catalazo-pozitive la care au observat dezvoltarea acestora, după însămânțarea abundentă într-un bulion glucozat, la zona situată sub interfața cu aerul. Creșterea speciilor catalazo-negative se observă mai mult pe baza mediului (asemănător cu bacteriile strict anaerobe). Loesche și col. demonstrează, ulterior, că toate speciile de vibrioni microaerofili, precum și cele catalazo-negative (Vibrio bubulus, Vibrio succinogenes), nu se pot dezvolta în absența oxigenului sau altui acceptor convenabil de electroni, deoarece metabolismul acestora era dependent de citocromi (cit de 126).
O etapă prealabilă pentru toate clasificările, a constituit-o studiul fenotipurilor acestor bacterii. S-a observat că fenotipul lor era mult mai variabil, de aici desprinzându-se afirmația că sunt două genuri de bacterii care, din punct de vedere filogenetic, au strămoș comun.
În 1960, studiile taxonomice s-au orientat spre compararea compoziției chimice a bacteriilor și pe structura moleculară a constituienților acestora, domeniu cunoscut sub numele de “chimiotaxonomie”. Rezultate foarte interesante au fost obținute prin studiul chimiotaxonomic al moleculelor informaționale care au reliefat maniera în care mesajul ereditar este transmis în cursul evoluției (cit. de 126).
În anul 1963, M. Sebald și Veron demonstrează că o parte din specii sunt “vibrioni adevărați” care au ramas în genul Vibrio pe baza conținutului în adenina și citozina din ADN-ul acestora de 38-51% moli și a fermentării hidraților de carbon, iar cealaltă parte din specii a fost încadrată în “vibrioni microaerofili” și a nefermentării hidraților de carbon. Noul gen a fost denumit Campylobacter (gr. Kampulos-incurbat; bacter – bastonaș), având ca specie tip Campylobacter fetus, descrisă de Smith și Taylor. Structura și definiția moleculară a acestui gen a fost completată de Veron și Chatelain, în 1973 și de Smibert în 1974 și 1978 (cit de 184).
Abia în ultimii 30 de ani, campilobacteriile patogene au fost mai bine studiate datorită punerii la punct a unor metode de cultivare mai eficiente, fiind descoperite astfel noi microorganisme în cadrul genului.
În anul 1972, s-a pus la punct un procedeu de izolare selectivă a acestor bacterii din materii fecale, de către Dekeyser și col., cu ajutorul căruia în 1972 – 1973, belgianul Butzler și col., folosind metoda filtrării, au izolat Campylobacter jejuni de la 5,2% din cei 800 de copii și de la 4% din cei 100 de adulți cu diaree. Germenul s-a izolat și de la adulții fără diaree, într-o proporție de 1,3% din cele 1000 de probe de fecale examinate, ceea ce demonstrează că pot exista purtători printre persoanele clinic sănătoase (cit. de 176).
Deschiderea unor largi perspective în cercetarea microorganismelor din genul Campylobacter a făcut-o Skirrow, în anul 1977. Acesta a folosit tehnica strierii directe a probelor de fecale pe suprafața unui agar cu sânge, la care se adaugă antibiotice (vancomicina, polimixina B și trimetoprim), izolând astfel Campylobacter jejuni la 7,1% din cele 803 probe recoltate de la indivizi cu diaree. Același autor a izolat Campylobacter din 9 probe din cele 197 examinate de la indivizi fără diaree (cit de 176).
Astăzi este cunoscut că, speciile Campylobacter jejuni și Campylobacter coli produc enterocolita acută la om, adesea cu caracter epidemiologic de toxiinfecție alimentară, motiv pentru care Comitetul de Experti FAO/OMS asupra securității alimentelor le-au inclus pe lista agenților care produc boli de origine alimentară (cit de 6).
1.1.2. DEFINIȚIE
Germenii din genul Campylobacter sunt bacterii fine care au formă de bastonașe subțiri, curbate sau spiralate. Au dimensiuni de 0,2-0,5 μm lățime și 0,5-5 μm lungime. O celulă izolată prezintă una sau mai multe spirale, caz în care se întind pe o lungime de până la 8 μm. Frecvent se întâlnesc celule în forma literei S sau în forma de “zbor de pescăruș”, atunci când cele două celule formează lanțuri scurte.
Prezintă mobilitate caracteristică “în tirbușon”, observabilă la microscopul cu contrast de faza sau la microscopul cu câmp întunecat.
Sunt bacterii nesporulate. Celulele îmbătrânite devin cocoide și reprezintă sferoplaști în degenerescență, forme degenerate de regulă, neviabile.
Aceste forme apar în condiții nefavorabile dezvoltării acestor germeni, în mediul ce devine alcalin cu pH 8,5-9,0.
Sunt bacterii Gram-negative, mobile (prezintă mișcări de sfredelire) datorită flagelului polar care este de două, trei ori mai mult decat corpul celulei și de 20 nm în diametru. Flagelul se află situat la unul din polii celulei (6, 7, 38, 74, 131, 132, 137, 175, 124, 208).
1.1.3. TAXONOMIE ȘI FILOGENIE
Poziția taxonomică a germenilor din genul Campylobacter a variat în funcție de cunoștințele acumulate asupra genului Vibrio, respectiv Campylobacter, de-a lungul timpului.
Au fost relatate diferite clasificări și nomenclaturi cu privire la germenii din genul Campylobacter. Trebuie amintit că în anul 1974, Smibert a repartizat genul Campylobacter în familia Spirillaceae, alături de genul Spirillum. Campylobacter se diferenția de Spirillum prin faptul că acumula intracelulat granule de polihidroxibutirat și prezenta un flagel la unul din polii celulei iar germenii din genul Spirillum, acumulau intracelular polihidroxibutirat și prezentau mai mulți flageli (cit. de 7).
În ediția din 1984, a Bergey’s Manual of Systematic Bacteriology, genul Campylobacter încadra 5 specii: specia Campylobacter fetus cu cele două subspecii (ssp. fetus și ssp. venerealis), specia Campylobacter jejuni, specia Campylobacter coli, specia Campylobacter sputorum cu cele trei subspecii (ssp. sputorum, ssp bubulus, ssp. mucosalis) și specia Campylobacter concisus (184).
Până la apariția acestei ediții, principala problemă de taxonomie o reprezenta separarea lui Campylobacter jejuni de Campylobacter coli. Se încercaseră unele teste de diferențiere (sensibilitatea la verde briliant, sensibilitatea la tetrazolium și creșterea în 8% glucoză) propuse de Skirrow și Benjamin în 1980, care s-au dovedit a fi mai caracteristice. S-a adoptat apoi unul dintre testele cele mai caracteristice de diferentiere între cele două specii și anume, testul de hidroliză a hipuratului după metoda lui Hwang și Ederer, din 1975, preluatp de Harvey, în 1980. Pe baza studiilor ADN, s-a constatat că speciile Campylobacter jejuni și Campylobacter coli sunt două specii distincte.
O altă problemă o ridica statutul lui Campylobacter sputorum ssp. mucosalis. Întrebarea era dacă această subspecie care necesită oxigen și hidrogen pentru creștere este o specie microaerofila a lui Campylobacter sputorum sau este o specie separată de Campylobacter.
S-a observat că, specia Campylobacter concisus nu era apropiată de specia Campylobacter sputorum ssp. sputorum sau de Campylobacter sputorum ssp. bubulus pe baza omologiei de ADN iar pentru legatura dintre Campylobacter concisus și Campylobacter sputorum ssp. mucosalis trebuiau noi investigații, deoarece ambele necesitau hidrogen pentru creșterea în atmosferă microaerofila (184).
De atunci s-a descris o duzină de specii noi de Campylobacter, unele nefiind însă validate. Majoritatea speciilor și biovarietăților acestui gen sunt agenți enteropatogeni recunoscuți.
Existența taxonilor distincți la speciile genului Campylobacter a fost atestată prin tehnica de hibridare ADN – ADN. Reacția de hibridare poate permite, un efect exprimat în ansamblu sau de omologie între sușe, datorită procentului de hibridare observat între două genomuri. Studiul coeficienților G+C% permite separarea tulpinilor unei specii cu un coeficient semnificativ diferit. Sușele sau tulpinile cu o valoare omologă de ADN, pot fi asamblate în aceeași specie iar relațiile dintre specii pot fi exprimate la punctul de mijloc al procentajului intraspecific de hibridare.
După anul 1987, pentru ca o specie bacteriană să fie definită obiectiv, au fost admise două criterii cantitative. Definiția era următoarea: “o specie poate fi filogenetic definită ca, ansamblul de tulpini în care relațiile ADN –ADN se traduc prin valori superioare sau egale cu 70% și printr-o valoare Δ Tm (e) inferioară sau egala cu 5%”(cit. de 220).
Coeficientul Δ Tm (e) “thermal elution midpoint” (punctul de mijloc al eluției termice) măsoară diferența de stabilitate termică între omologi (două benzi de ADN de referință). Grație studiilor de hibridare ADN – ADN, speciile sus citate au fost atestate (198).
Tot pe baza acestor studii, s-a observat că, specia Campylobacter pylori izolată de la om, nu a prezentat nici o relație genomică cu alte specii din genul Campylobacter, însă a prezentat o foarte puternică omologie prin hibridare ADN –ADN cu sușe comparabile izolate din mucoasa gastrică a unor animale (cimpanzeu, iepure), fiind desemnate GCLO (gastric campylobacter like organisms) (192, 193).
Linia filogenetică a majorității bacteriilor este stabilită grație studiului direct sau indirect al structurii ARN-r, prin care s-a desemnat în cursul evoluției că majoritatea bacteriilor Gram-negative, abordează forma unei clase evolutive unice, desemnate sub numele de Protobacteria (192, 208).
Studii efectuate de numeroase echipe de cercetători au comparat separat stabilitatea de hibridare ADN – ARN-r, observând similitudiea secvențelor parțiale de ARN-r 16S Vandame și De Lay, Romaniuk și col., Lau și col., Paster și Dewhist (cit. de 131).
Noua branșă filogenetică a reansamblat într-un grup omogen majoritatea speciilor de Campylobacter (cu 85 – 95% similitudine între secvențele de ARN-r-16S), cu unele excepții, ca de exemplu, Campylobacter pylori care prezintă mai puțină afinitate (70% similitudine). Astfel, Campylobacter pylori a fost introdus alaturi de specia Helicobacter mustelae, într-un nou gen denumit Helicobacter, cu Helicobacter pylori ca specie tip.
Taxonomia genului a fost mult revizuită în ultima decadă. În prezent genul Campylobacter include mai mult de 20 de specii sâși subspecii cunoscute în privința ecologiei și capacității lor patogene (192, 208).
Actualmente, în ediția a noua a Bergey’s Manual of Determinative Bacteriology, din anul 1994, genul Campylobacter este încadrat alături de genurile: Alteromonas, Aqaspirillum, Azospirillum, Bdelovibrio, Cellovibrio, Halovibrio, Helicobacter, herbaspirillum, Vampirovibrio, Wolinella și altele prezentate, în grupul 2 de bacterii aerobe/microaerofile, mobile, spiralate/vibrioide, Gram-negative. Grupul este încadrat în prima categorie majoră – eubacterii Gram-negative care au pereți celulari și include următoarele specii:
– Campylobacter cinaedi, prezentă în publicația Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology, volumul 1 dar pe care Vandamme și col., în 1991 (192), au repartizat-o în genul Helicobacter, ca Helicobacter cinaedi;
– “Campylobacter cryaerofila”, adăugată ulterior Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology, volumul 1, dar pe care Vandamme și col., în 1991, au repartizat-o ca specie nouă în genul Arcobacter, ca Arcobacter cryaerophilus;
– “Campylobacter fennelliae”, publicată tot în Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology, volumul 1, dar repartizată în 1991, tot de Vandamme și col., ca specie nouă în genul Helicobacter, ca Helicobacter fennelliae;
– Campylobacter hyointestinalis a fost adăugată ulterior în Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology, volumul 1;
– cele două subspecii de Campylobacter jejuni (ssp. jejuni și ssp. doylei), descrise de Steele și Owen, în anul 1988, au fost publicate în Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology;
– Campylobacter lari (fost Campylobacter laridis) a fost adăugat ulterior în aceeași publicație. Aceste tulpini mai poartă denumirea de “NARTC” (nalidixic acid – resistant thermophilic campylobacter – campilobacterii termofile, rezistente la acid nalidixic), unele fiind ureazo pozitive;
– Campylobacter nitrofigilis, cuprinsă ulterior în publicația Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology, dar pe care Vandamme și col., în 1991, au repartizat-o ca specie nouă a genului Arcobacter, ca Arcobacter nitrofigilis;
– Campylobacter sputorum ssp. sputorum, Campylobacter sputorum ssp. bubulus și “Campylobacter fecalis” apar ca biovarietăți ale Campylobacter sputorum ssp. bubulus, după Roop și col., în 1986;
– Campylobacter upsaliensis nu a fost inclusă în Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology. Această specie a fost introdusă în 1991 de către Sandstedt și Ursing în Int. J. Sys, Bacteriology și a fost izolată de la câini și pisici, sănătoși sau diareici, precum și din culturile de sânge de la copii (Lastovica și col., 1989 cit. de 192);
– W. Curva nu este inclusă în Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology. Această specie a fost creată în 1984 de Tanner și col cit. de 192. Inițial, era privită ca o bacterie anearobă, apoi s-a demonstrat că aceasta era capabilă să crească în condiții de microaerofilie (concentrația optimă de O2 fiind de 6%). În condiții de anaerobioza, aceasta folosea fumaratul. În anul 1991, Vandamme si col. au repartizat-o ca specie în genul Campylobacter, sub numele de Campylobacter curvus;
– W. Succinogenes a fost privită ca o bacterie anaerobă în Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology, Wollin și col., în 1965, au demonstrat că este o oxidazo-pozitivă și este capabilă să crească în condiții de microaerofilie (aproximativ 2%) fără să se scadă nivelul precizat.
Trebuie menționat că în anul 1991, la propunerea lui Kiehlbauch J. (cit. de 192), în cadrul speciilor aerotolerante ale acestui gen, a fost descrisă o specie nouă alături de Campylobacter cryaerophilia, numită “Campylobacter butzleri” care nu apare în ediția a noua a Bergey’s Manual of Systemic Bacteriology, din 1994. Actualmente este introdusă în genul Acrobacter, ca specie Acrobacter butzleri.
Filogenie
Grație studiilor de hibridare ADN – ARN, speciile citate au fost atestate. Totuși, exceptând speciile Campylobacter jejuni și Campylobacter coli care au prezentat 25-70% și 25-50% omologii intraspecifice, n-a putut fi gasită nici o omologie genomică între celelalte specii.
Această absență de relație genomică între speciile genului Campylobacter, fără excepțiile semnalate mai sus, a condus la gândirea că aceste specii corespund unor linii filogenetice, net divergente în cursul evoluției (198, 192).
Relațiile ancestrale între speciile divergente au putut fi puse în evidență prin ribitipie.
Rezultatele au demonstrat într-o manieră neconcordantă, că speciile genului Campylobacter aparțin unei clase evolutive de bacterii Gram-negative, desemnate sub numele de PROTEOBACTERIA, ele constituind o branșă filogenetică nouă (Vandamme și col., 1991) (198, 192, 208).
Poziție taxonomică actuală
În clasificarea actuală, genul Campylobacter aparține de “Super familia VI ARN r” din clasa Proteobacteria (192, 193, 208).
În cadrul acestei super-familii, el are suficientă afinitate filogenetica cu genul Acrobacter pentru justificarea regrupării lor în sânul aceleiași familii: Campylobacteraceae (tabelul 1.1. și tabelul 1.2).
1.1.4. HABITAT
Acești germeni prezintă o mare diversitate în privința habitatului, putându-se întâlni în apă, sol, animale, oameni etc.
Termenul de germeni ubiqvitari se potrivește perfect pentru Campylobacter. Unii (Campylobacter concisus) sunt strict specifici pentru un organ (gura), alții (Campylobacter jejuni, C. coli) sunt larg distribuiți în natură (6, 43, 132, 175, 176, 184, 198, 208, 209, 210, 211, 217, 218).
Tabelul 1.1.
Super-familia VI – după Vandamme și col. 1991 (modificată)
Tabelul 1.2.
Poziția taxonomică, surse cunoscute și bolile provocate de speciile de Campylobacter și cele asemănătoare
(după Stephen, 1996, cit. de 132)
1.2. CARACTERISTICI REFERITOARE LA MORFOLOGIA ȘI
ULTRASTRUCTURA GENULUI
1.2.1. ÎNVELISURILE CELULARE
Învelisurile celulare ale germenilor din genul Campylobacter sunt caracteristice bacteriilor Gram-negative. Acestea prezintă un perete celular cu membrană externă ce conține lipozaharide (LPS), strat de peptidoglican și membrană citoplasmatică (184).
Membrana externă are o formă ondulantă, este slab legată de peptidoglican și conține 80% glucoză (176). De notat este faptul că există variații în repartizarea zaharurilor în cadrul speciilor și în cadrul aceluiași biotip (198). Membrana externă este alcătuită în egală măsură din fosfo- și glico-lipide, precum și din proteine. Profilele electroforetice ale proteinelor solubile din cadrul membranei externe reprezintă un instrument de clasificare pentru Campylobacter. Membrana externă, în majoritatea cazurilor, are formă ondulantă dar prezintă și forme confuze ce nu adoptă strict forma corpului bacterian. Peptidoglicanul parietal este clasic, alcătuit din N-acetil-muramicalanina, acid glutamic și acid diamina-pimelic (42).
Membrana citoplasmatică este lată și pluristratificată, la cei doi poli ai celulei prezentând o culoare închisă în regiunea polară. Membrana polară poate fi întâlnită la ambele capete ale celulei și are structură similară cu cea întalnită la celelate bacterii helice (Aquaspirillum, Rhodospririllum). Această particularitate stă la originea mișcărilor helicoidale ale germenilor din genul Campylobacter după afirmațiile lui Takade și col. (cit. de 2). Uneori, la sfârșitul ciclului de creștere, Campylobacter jejuni își pierde flagelii și porțiuni diferite din polii celulari, ceea ce duce la formarea unor structuri flagelare foarte mici, de 0,1 – 0,3 microni în diametru. Microscopia electronică relevă că aceste structuri sunt mini-celule care posedă o membrană externă, o membrană citoplasmatică, o membrană polară însă fără să conținș nucleoplasme (Broke și Murray, 1987 cit. de 42).
1.2.2. FLAGELUL CELULAR
Ultrastructura unui flagel la microscopia electronică relevă un corpuscul bazal, un cârlig (articulația) și filamentul flagelar extracelular. Acestea reprezintă unități antigenice după afirmațiile lui Morooka și col. în 1983 (cit. de 42).
Corpusculul bazal este asemănător cu cel al majorității bacteriilor Gram-negative și prezintă 4 discuri interconectate printr-un ax de transmisie:
– discul M (de membrană) numit și rotor, situat la nivelul memebranei citoplasmatice;
– discul S sau stător, cu o poziție supramembranară;
– discul P, inclus în stratul peptidoglicanic;
– discul L, situat în membrana externă a peretelui. Cele 4 discuri sunt interconectate printr-un ax de transmisie (175). Articulația sau cârligul este o zonă flexibila intermediară între axul de transmisie și filament. Filamentul extracelular sau ciclul propriu zis conține o proteină flagelară, numită flagelină, alcătuită din aminoacizi care constituie determinanți antigenici pentru separarea în grupe flagelare. Flagelina este termolabilă (132).
Flagelul prezintă un diamentru mai mare în fază staționară comparativ cu faza exponențială, fără ca aceasta să corespundă unei diferențe antigenice. Flagelul campilobacteriilor este supus variațiilor de fază comparativ cu variațiile antigenice.
Variațiile de fază corepund capacității unor tulpini de a prezenta variante fenotipice flagelare sau aflagelare alternativ după cum susține Caldwell și col. În 1985 (cit. de 142). Variațiile antigenice se referă la capacitatea tulpinilor de Campylobacter jejuni și Campylobacter coli de a exprima alternativ flageli, antigenic și fizic, diferiți. Tulpina de Campylobacter coli, V 167 poate exprima unitate flagelară cu o greutate de 61000 daltoni sau o unitate de 59000 daltoni. Cele două unități prezintă în egală măsură proprietăți antigenice diferite. Variația antigenică nu se va datora utilizării aleatoare de gene codate flaA și flaB pentru aceste unități, ci a rearanjamentelor genomice ale celor două secvențe după Guerry și col., 1990 (cit. de 58, 59, 72).
Funcția principală a flagelului este de a asigura mobilitatea germenului (58, 57). Millon și col., în 1990, au demonstrat rolul flagelilor în colonizarea tractusului digestiv uman și animal, acesta fiind susținut în afirmațiile sale de Fernandez și col. în 1996 (cit. de 58).
1.2.3. CITOPLASMA CELULARĂ
Uneori au fost observate granule în citoplasmă. Studiile de microscopie electronică au demonstrat că acestea sunt formate din fosfați anorganici. În egală măsură s-au întâlnit și incluzii vizibile în formă de disc (Pead și col. 1989 cit. de 2).
APARATUL NUCLEAR ȘI PLASMIDIC
Campylobacter jejuni conține un procent în materie uscată 2% ADN și 25% ARN, după cum arată Moran și Upton în 1986 (cit. de 42). După cum este cunoscut, conținutul în baze ADN a permis separarea genului Campylobacter (Roop și col., 1985 cit. de 41).
La speciile de Campylobacter catalazo-pozitive, s-au descris șapte grupe de hibridare, acestea regăsindu-se în clasificarea actuală. Omologia dintre sușele de Campylobacter jejuni izolate din cazurile clinice și sușele de referință este mai mare de 63% după Roop, 70% după Harvey și Greenwod, 84% după Totten și col. (cit. de 82). Omologia cu Campylobacter coli este în jur de 30% și mai scăzută cu altele după afirmațiile lui Chevrier și col. În 1989 (cit. de 42) s-au folosit instrumente epidemiologice foarte interesante pentru identificarea originii sușelor, cum sunt profilele electroforetice ale fragmentelor de ADN (19, 20, 22, 64).
Taylor, în 1992, reamintește cunoștințele fundamentale asupra genomului de Campylobacter, și anume că:
– în genomul de Campylobacter jejuni și Campylobacter coli, cartelele de restricție sunt deja stabilite după Nuijten și col. în 1990 și după Taylor și col. în 1992 (cit. de 8, 12, 14, 21, 27, 28, 64, 70, 81, 82, 83, 162, 181, 200);
– un anumit număr de gene de Campylobacter jejuni au fost clonate după afirmațiile lui guerry și col. în 1991 (cit. de 42);
– au fost descriși numeroși vectori capabili să se integreze în genomul campilobacterian, lăsând să se întrevadă pentru următorii ani o cunoaștere completă a genomului, grație mutagenezei dirijate (deja o parte din cromozomi este cartografiată) (81).
Genomul de Campylobacter coli și Campylobacter jejuni este alcătuit dintr-o moleculă circulară de ADN. Electroforezele în câmp pusant au permis determinarea taliei sale (181). Majoritatea autorilor sunt de acord cu 1,8 Megabaze (Mb).
Mecanismele de schimburi genomice sunt suficient de performante la Campylobacter jejuni și Campylobacter coli (de exemplu, sunt capabile să absoarbă ADN-ul exogen, fără tratamente speciale ca șocul termic).
Capacitățile de transformare naturală la Campylobacter coli și Campylobacter jejuni sunt printre cele mai importante din lumea bacteriană, în special la ADN-ul plasmidic după Wang și Taylor, 1990 (cit. de 42). Conjugarea este cunoscută de mai mult timp la Campylobacter.prezența plasmidelor a fost de mai multe ori descrisă, fiind legată în majoritatea cazurilor de antibiorezistență (plasmidele R) (Tenover și col., 1983 cit. de 42). Plasmide R conjugate sunt majoritar prezente la Campylobacter coli și au în general o talie cuprinsă între 45-50 Kilobaze (Kb) și 31-33% G+C. Frecvența conjugării este relativ crescută (110-5-110-3), în special în mediu solid și exclusiv între diferite specii de Campylobacter după Taylor în 1992 (cit. de 82). Studii asupra plasmidelor se fac și pentru stabilirea relației între plasmide și puterea patogenă. Aceste studii sunt pe moment fără succes, factorii de virulență cunoscuți sunt codați prin cromozom, după cum afirma același autor. Stabilirea profilelor electroforetice a sușelor reprezintă un ajutor apreciabil pentru studiile epidemiologice.
Transducția prin bacteriofagi este rară și atestată în puține lucrări. Rezultate remarcabile s-au adus la fetus ssp. fetus la care s-a transdus rezistența la streptomicină și toleranța la glicină. Rezistența la eritromicină s-a reușit și la Campylobacter coli, conform celor susținute de Taylor, 1992 (cit. de 42).
CARACTERISTICI CULTURALE GENERALE
1.3.1. SUBSTRATUL NUTRITIV
Ținându-se cont de faptul că sunt germeni microaerofili și chemoorganotrofi, aceștia necesită pentru cultivare substraturi nutritive speciale, dezvoltându-se numai pe medii cu peptone superioare tip Geloza Oxoid nr. 2, Bulion nutritiv Oxoid nr. 2, Agar Columbia, Agar thiogliconat, agar creier-cord, Agar brucella, Agar Muller-Hinton (67, 91, 155, 158, 171).
V. Rusu în 1985 (cit. de 7, 10, 132, 160) precizează că un mediu pentru Campylobacter din punct de vedere chimic necesită între 3-18 aminoacizi, iar dintre vitamine, niacina este absolut necesară; cel mai simplu mediu definit chimic trebuie să aibă în compoziția sa minim 3 aminoacizi (acidul glutamic, aspartic și cistina), acetat și niacină iar pH-ul acestuia trebuie să fie între 7,2-7,4 (7, 10, 132, 160).
Pentru izolarea acestor germeni se pot folosi atât medii selective, cât și medii neselective. Din categoria mediilor selective, se folosesc medii de îmbogățire selectivă și medii de izolare selectivă.
1.3.1.1. MEDIILE DE ÎMBOGĂȚIRE
Îmbogățirea în general este necesară în următoarele situații:
când produsul patologic provine de la bolnavi aflați în convalescență;
în microbiologia alimentară unde aceasta reprezintă o relugă obligatorie;
în situațiile când probele au fost transportate în conditii nepotrivite (164, 176).
Cel mai indicat mediu de îmbogațire este cel indicat după formula lui Preston (Bolton, 1984 cit. de 196). Mediul este îmbogățit cu sânge lizat de cal și suplimentat cu amestec FBP. S-a observat că această mixură creștea aerotoleranța la toate speciile microaerolofile, acționând asupra anionilor superoxid și a altor radicali liberi din mediu. Referitor la acest amestec, Hoffman, în 1979 (cit. de 184) a demonstrat că aceasta nu acționează asupra metabolismului celular.
În cadrul mediilor de îmbogățire, sunt utilizate adesea mediul Doyle și Roman (1982), Rogol și col. (1985), Hunt și Radle (1990) (cit. de 196). Îmbogățirea nu este necesară în perioada acută a bolii (303).
Incubarea mediilor de îmbogățire se face la 37ºC, timp de 18 ore, în condiții de microaerofilie, după care se fac replicări pe unul sau mai multe medii de izolare (183, 184, 185).
1.3.1.2. MEDIILE DE IZOLARE SELECTIVĂ
Pentru această categorie de medii, în literatura de specialitate au fost descrise numeroase medii de izolare (67, 91, 155).
Pentru izolarea acestor germeni, la mediul de bază folosit se adaugă un amestec selectiv de antibiotice și o anumită proporție de sânge, deși acești germeni sunt nehemolitici. Amestecul de antibiotice diferă în funcție de specia ce urmează a fi izolată și are rolul de a inhiba microflora de asociație, favorizând germenul aflat în competiție bacteriană (176). Speciile și subspeciile de Campylobacter sunt sensibile la eritromicină, gentamicină, cloranfenicol, oxitetraciclină, tetraciclină, streptomicină și rezitente la vancomicină, trimetoprim, polimixina B, amfotericină B, bacitracină, novobiocină, rifampicină, cefalotină și colistină (176, 183, 185).
Această rezistență se folosește astăzi cu mult succes la prepararea mediilor de cultură. Diferența între mediile selective constă în folosirea amestecului de antibiotice. Pentru campilobacteriile termotolerante (Campylobacter coli, Campylobacter jejuni, Campylobacter lari) cele mai selective medii sunt cele care folosesc o cefalosporină (cefoperazona sau cefalotina). Cefoperazona acționează mai bine decât cefalotina assupra enterobacteriilor, având în același timp și efect inhibitor asupra Pseudomonas-ului, cu toate că unele tulpini de Campylobacter jejuni și Campylobacter coli sunt sensibile într-o oarecare masură la cefoperazonă (196).
Antibioticele din formula Butzler nr. 1, au un efect sinergic cu colistina iar eficiența mediului Butzler este mai puțin marcantă la 42 ºC decât la 37 ºC. În unele situații, polimixina și colistina pot inhiba unele tulpini de Campylobacter și în special, pe Campylobacter coli (131).
În formula de antibiotice propusă de Skirrow, se pare ca acțiunea polimixinei B față de Campylobacter coli și Campylobacter jejuni este anulată, mediul Skirrow deși este cel mai vechi, capătă din acest motiv un interes în plus având în vedere izolarea lui Campylobacter fetus ssp. fetus, Campylobacter upsaliensis, Campylobacter pylori, Campylobacter cinaedi, Campylobacter hyointestinalis. Formula de antibiotice propusă de Skirrow, este frecvent utilizată astăzi de mediul de bază Muller-Hinton cu adaos de 5% sânge de berbec sau suplimentat cu 1% hemoglobină, mediu foarte preferat după 1990 (184, 196).
Sângele se poate adăuga la mediul de bază în proporție de 5-7-10% (184, 207, 209). La început, în mediile cu trimetoprim se utiliza sânge steril de cal. S-a observat că activitatea trimetoprimului este perturbată de sânge deoarece acesta conținea o timidin-fosforilază care inactivează timidina din mediu, înlăturându-i acesteia posilitatea de interferență cu activitatea trimetoprimului. Mai recent, s-a demonstrat că în prezența timidin-fosforilazei, într-un mediu în care este adăugat ca supliment doar trimetoprimul, aceasta este inactivată iar în asociere cu polimixina B din contră aveau efect sinergic (184).
Unii autori nu recomandă utilizarea sângelui ca o necesitate, îndreptându-ne spre medii lipsite de sânge, susținând că acesta nu este un factor de creștere (91). Alții susțin că sângele adăugat în mediul de bază acționează prin neutralizarea elementelor toxice generate din mediul fotochimic sau din produsele de metabolism bacterian (Bolton, 1984; Juven, 1985 cit. de 196). Există totuși și alte substanțe care dispun de această proprietate de neutralizare, cum ar fi cărbunele bacteriologic în concentrație de 0,4% și hematina în concentrație de 10-1000 mg/l. După 1990, atenția bacteriologilor se îndreaptă spre mediilor selective fără adaos de sânge, dar cu adaos de cărbune (184, 196).
Cercetările privind izolarea campilobacteriilor din alimente au reliefat în SUA (1992) și în India (1991) deosebită selectivitate a mediului CCDA (cărbune, cefoperazonă, deoxicolat agar) propus de Bolton, în 1984. Mediul resppectiv se prepară mult mai ușor deoarece nu se mai folosește sângele și este mult mai eficient decât cel cu polimixină B care poate inhiba unele tulpini de Campylobacter coli.
În acest sens, suedezul Mats Petrez, în 1991, propune mediul CBFC (Campylobacter blood – free selectiv medium). Acest mediu conține cărbune și un supliment de antibiotice bazat pe amfotericină și cefoperazonă. Unii autori consideră că acesta este mai selectiv decât mediul Preston (155).
Mediul Campy-Cefex-Agar, propus de Stren în 1992 este de preferat mediului CCDA și mediului Campy-Cef (ultimul precizat nefiind suficient de selectiv pentru izolarea campilobacteriilor termofile din probele alimentare, în special datorită dezvoltării unor drojdii și mucegaiuri. Mediul Campy-Cefex permite o mai bună diferențiere a coloniilor de Campylobacter deoarece este mai transparent (214).
În anul 1992, Heriberto Fernandes propune mediul BFC (blood free charcoal agar) pentru izolarea lui Campylobacter coli și a lui Campylobacter jejuni, pentru laboratoarele unde nu este posibilă obținerea sângelui steril de cal sau oaie; inconvenientul acestui mediu este apariția cocilor Gram-pozitivi. Trebuie menționat considerabil când se realizează o combinație de mai multe medii de izolare după afirmațiile lui Stern și col. în 1992 (cit. de 196).
1.3.1.3. MEDIILE NESELECTIVE
Pentru izolarea campilobacteriilor se mai pot folosi și medii neselective, procedeu ajutat de filtrarea prealabilă a produsului contaminat (158, 176, 196). Pentru eliminarea bacteriilor contaminate din coproculturi fără a folosi antibiotice se folosește tehnica de filtrare.
Această tehnică a fost preconizată de Dekeyser în 1972 și larg aplicată de Butzler și col., în 1973. probele de examinat se supendă în bulion sau soluție Ringer, se lasă pentru decantare, supernatantul se aspiră într-o seringă și se filtrează prin filtre Millipore cu diametrul porilor de 0,4 μm. Potrivit cercetărilor lui Steel, în 1984 și Megraud, 1985 (cit. de 184) numai germenii aparținând genului Campylobacter traversează filtrul, celelalte bacterii, în special levurile fiind reținute. Din filtratul obținut se depun 2-3 picaturi pe suprafața unui mediu selectiv. Se poate utiliza și filtrarea directă pe geloză, cu ajutorul unei rondele filtrante aplicate direct pe suprafața mediului, peste care se depune o picătură din supernatantul suspensiei obținute din produsul contaminat iar în cazul în care recoltarea se face cu tamponul, acesta se descarcă direct pe filtru. Această metodă, combinată cu mediul geloza-cholat a dat cele mai bune rezultate în cercetările lui Megraud și col. în 1986 (cit. de 196).
1.3.1.4 MEDIILE DE TRANSPORT
Atunci când examenul nu se poate realiza rapid se utilizează frecvent un mediu de transport după formule descrisă de Cary-Blair care permite supraviețuirea lui Campylobacter jejuni timp de 72 h după afirmațiile lui Megraud și col. în 1987 (cit. de 196). Există în egală masură și alte medii semi-solide descrise de Stuard și Amies, conform celor susținute de Oosterom și col. în 1985 (cit. de 160).
1.3.2. ASPECTE CULTURALE
Pe mediile lichide, campilobacteriile produc o turbiditate necaracteristică.
În bulionul semigelozat, cultura se manifestă printr-o agitare ușoară, mai importantă în partea superioara a tubului, sub suprafața mediului (Veron, 1980 cit. de 160).
În plăcile Petri, pe mediile solide, coloniile apar în general după 48-72 h de la incubare. Sunt întâlnite colonii de următoarele tipuri:
Tip S (smooth), rotunde, convexe, cu diametrul de 1-2 mm, lizate și strălucitoare, cu margini neregulate la maturitate și cu reflexe metalice;
Tip R (rugoase), coloniile fiind plate, gri, granuloase sau transparente cu margini neregulare;
Tip G (cut glass), colonii mici de 1 mm în diametru, rotunde, translucide, lumina este refractată în fațete reflectizante, în mozaic.
Pe geloza cu sânge nu prezintă hemoliză.
Coloniile de Campylobacter fetus au o nuanță ușor albăstruie (184).
Pe plăcile incubate până la 5 zile, cultura crește încet, observându-se colonii mici, rotunde, puțin bombate și translucide (176, 184).
Frecvent culturile conțin colonii mici și mari intercalate sau pot fi cconfluente, dând aspect de „geloză stropită” sau „picături de miere”, colonii ce se întind de-a lungul liniei de însămânțare (5, 7, 10, 37, 44, 63, 74, 176, 184, 196, 208, 209).
1.3.2.1. CONDIȚII DE CULTIVARE (TEMPERATURA, TIMPUL DE INCUBARE, Ph-UL, CLORURADE SODIU, NECESITĂȚILE IN O2 ȘI CO2)
Temperatura și timpul de incubare
Temperatura de incubare pentru germenii acestui gen este variabilă, constituind un criteriu important de specie și subspecie (10, 119, 184).
Pentru Campylobacter jejuni, Campylobacter coli, Campylobacter lari incubarea se face la 42-43ºC, pe o perioadă medie de 48 h, pentru apariția coloniilor. Acest nivel de temperatură este absolut necesar la prima izolare, uneori putând să ajungă după pasaje ulterioare la 37ºC (176). La temperatura de 42-43ºC, flora asociativă este inhibată, tot la acest nivel realizându-se și potențarea acțiunii selective a unor antibiotice (17).
Campylobacter jejuni și Campylobacter coli nu cresc la 25ºC, Campylobacter sputorum ssp. fecalis se comportă asemănător cu Campylobacter jejuni și Campylobacter coli, din punct de vedere al nivelului termic.
Campylobacter fetus nu se dezvoltă de regulă la 42ºC (rare excepții unele tulpini de Campylobacter fetus ssp. fetus) și cu atât mai mult în cazurile când mediile conțin cefalotină. Pentru Campylobacter fetus, temperatura optimă este 37ºC, existând în cadrul speciei și tulpini care se pot dezvolta la 25ºC.
Speciile și subspeciile catalazo-negative se dezvoltă la 25-37ºC, cu excepția lui Campylobacter mucosalis care poate crește și la 42ºC (5, 10, 40, 44, 63, 176, 184, 208).
pH-ul
Zona optimă de pH pentru Campylobacter este de 6,5-7,5.
Este bine să se țină cont de faptul că uneori marea majoritate a sușelor se poate dezvolta la un pH variabil între 6-8 (Mehlman și Romero, 1982 cit. de 42, 176, 184).
Clorura de sodiu
Influența sării asupra creșterii campilobacteriilor este variabilă, aceasta depinzând de specie.
Campylobacter sputorum ssp. bubulus se poate dezvolta în prezența a 3,5% sare, constituindu-se din aceasta un criteriu de diferențiere față de Campylobacter jejuni, Campylobacter coli, Campylobacter fetus ssp. fetus.
Toleranța la sare este importantă la sușele de origine umană în raport cu sușele de origine animală. Hannienen, în 1981, a demonstrat că o concentrație de 6% sare în mediu la frig (+ 4ºC) celulele de Campylobacter jejuni sau Campylobacter coli sunt încă viabile mai mult de 3 săptămâni.
În mediile de cultură, majoritatea autorilor au ajuns de acord că este bine să se încorporeze 0,5% NaCl (Doyle și Roman, 1982 cit. de 42), aceasta părând a fi concentrația optimă pentru creșterea lui Campylobacter.
În tabelul 1.3. sunt sintetizate condițiile de creștere pentru Campylobacter.
Tabel 1.3.
d. Necesitățile în O2 și CO2
Cu excepția speciilor aerotolerante, ceilalți germeni din genul Campylobacter sunt inhibați de CO2 din aer (21%), necesitând o concentrație mai mică pentru creștere. Concentrația de gaze ideală pentru izolarea campilobacteriilor termotolerante este de 5% O2, 10% CO2 și 85% N2 (5, 10, 40, 74, 176, 208, 209). Absența strictă a unuia sau a două componente are acțiune bacteriostatică și chiar bactericidă deoarece acești germeni microaerofili nu pot sintetiza compuși ce leagă fierul la nivele suficiente pentru a suporta creșterea aerobă (184).
Trebuie avut în vedere că acești germeni sunt mai toleranți la O2 decât la o concentrație mărită de CO2 (Bolton,1983 cit.de 42). Atmosfera săracă în oxigen a fost evaluată de Smibert, în 1984, la 6% (184). În atmosferă ambiantă, acumularea de peroxizi în celulă, inhibă creșterea. În același timp au fost descrise sușe aerotolerante sau sușe care devin spontan aerotolerante (Jones, 1992 cit. de 42). Autorul arată că această proprietate poate fi una din strategiile de supraviețuire la mediu adoptată de Campylobacter. Puținele lucrări publicate cu privire la această caracteristică nu au permis aprecierea importanței reale și a urmărilor acestora. Artificiile permit cultivarea lui Campylobacter în atmosferă normală, atunci când se adaugă la un mediu de bază (Brucella Agar) produși care vor împiedica peroxizii: metasulfitul de sodiu, sulfatul feros și piruvatul de sodiu (George și col., 1978; Humphrez, 1988) și agenții sulforeducători, de tipul tioglicolatului. Sângele joacă un rol favorabil în permiterea sintezei enzimelor ce împiedica acumularea peroxizilor. De fapt, ratele de catalază (Campylobacter posedă una) și de superoxidismutază sintetizate nu sunt foarte ridicate și sunt insuficiente pentru eliminarea peroxizilor. Este de specificat faptul că se regăsesc condiții de microaerofilie în cultura bifazică – bulion și geloză (Rollins și col., 1983 cit. de 184).
Alți autori afirmă despre Campylobacter că sunt mai mult capnofile decât microaerofile, ceea ce înseamnă că necesită o atmosferă îmbogățită în CO2 pentru cultivare de 10% (42).
Melanjul gazos propriu culturii germenului este de 5% O2, 10% CO2 și 85% N2 (5, 7, 176, 195, 196, 184, 208). Actualmente, condițiile favorabile sunt facil obținute prin plicurile generatoare în prezența unui catalizator în jaruri înlocuind utilizarea melanjului gazos stocat în butelii.
1.3.3. FORMELE V.N.C.
Noțiunea de V.N.C. (formes viables mais non cultivables – forme viabile dar necultivabile) ale bacteriilor provine de la un grup de cercetători care se ocupau cu aspecte legate de calitatea microbiologică a apelor de pe coaste (11, 86, 137).
Mult timp s-a crezut că bacteriile ținute în mediu ostil și incapabile de a se multiplica în mediile de cultură uzuale sunt moarte.
Primii care au reușit obținerea formelor V.N.C. la Campylobacter jejuni au fost Rollins și Colwell, în 1986 (cit. de 42). Aceștia au pus în evidență activitatea metabolică a celulelor necultivabile.
Formele V.N.C. apărute sub acțiunea unor factori de stres ca șocul termic, șocul osmotic, modificări de pH, privațiunile nutriționale, confereau bacteriilor rezistență la toate ostilitățile înconjurătoare, făcându-le să atingă condițiile necesare pentru recuperarea caracterelor cultivabile.
S-a observat că statutul V.N.C. este mai repede de atins la mediile centrifugate și că acesta este strâns legat de formele cocoide ale bacteriilor.
S-a urmărit comparativ supraviețuirea tulpinilor prin numărătoarea celulelor cultivabile pe geloză, prin examinarea microscopică a numărului total de celule și prin examinarea microscopică a numărului direct de celule viabile (D.V.C. – Direct Viable Count) (Rouge și col. cit. de 42).
Beumer, în 1992, a adăugat 0,85% NaCl la cultura de Campylobacter jejuni de 48 h la 42ºC și a păstrat-o la întuneric, la 20ºC.
Acesta a observat în urma examenului microscopic formele cocoide, apoi a măsurat rata de ATP din celule, timp de 3 săptamâni. În acest interval, timp de 4 zile, număratoarea celulelor cultivabile a fost negativă, contrar observațiilor aduse de acesta în finalul studiului pe baza cărora viabilitatea acestor forme a durat în tot intervalul (11).
În 1992, Hazeleger și col. au evidențiat prezența formelor cultivabile spiralate dar și a celor necultivabile, cocoide de Campylobacter, prin testul de aglutinare cu latex (66).
În 1991, Bej și col. (cit. de 42) au demonstrat că tehnica reacției de amplificare în lanț a polimerazei (l’amplification en chaine reaction par polimerase/A.C.P. – polimerase chain reaction – P.C.R.) poate fi considerată ca metodă de detectare a formelor V.N.C., deoarece acestea nu depind de facilitatea celulelor la cultivare ci doar de prezența unei ținte care poate fi ADN-ul sau ARN-ul (99).
ASPECTE LEGATE DE RECUPERAREA CARACTERELOR
CULTIVABILE
În 1991, Nilsson a afirmat că formele V.N.C. și returul lor la statutul cultivabil implică activități diferite de sinteze proteice și prin urmare, acestea reprezintă două stări diferite (143).
În 1991, Jones și col. (cit. de 86) au pasat forme V.N.C. de Campylobacter pe animal și a observat că celulele își căpătaseră statutul cultivabil, contrar rezultatului lui Medema, din 1992 (nu s-a reușit colonizarea tractusului digestiv la șoarece de o zi, cu forme V.N.C. de Campylobacter) (124).
Rezultate încurajatoare a obținut Saha și col., în 1991 (cit. de 42), care au realizat recuperarea a 7 tulpini (din 60), după pasajul de două ori pe șobolan.
În 1994, Stern și col. (cit. de 42) au folosit 4 forme V.N.C. de Campylobacter jejuni pe care le-au pasat pe pui de găină de o zi, reușind colonizarea tractusului digestiv al acestora cu doua dintre cele patru tulpini.
CARACTERISTICI SEROLOGICE
La Campylobacter au fost descrise antigene termolabile care corespund în cea mai mare parte proteinelor membranei externe, a flagelului (AgH) și capsulei (AgK). Aceste antigene sunt foarte imunogene și se utilizează pentru metode serologice (93, 112, 113, 114, 173).
Antigenele termostabile, pot asimila antigenele somatice de natură lipopolizaharidică (LPS/AgO) și conțin unii compuși din citoplasmă cât și din proteine de la nivelul membranei externe (112).
Pentru identificarea antigenică a unei tulpini pure se aplică cele 2 scheme de tipaj cunoscute, schema Penner si Haannessy din 1993 (cit. de 176, 195), pentru utilizarea antigenelor terostabile și schema Lior (1982), utilizând antigenele proteice termolabile (112, 113, 114).
Au fost descrise și alte scheme de serotipaj de către Rogol și col. 1985 (cit. de 195, 196).
Frecvența mărită a izolărilor de Campylobacter în cazurile de diaree a animalelor, în alimente și în mediul înconjurător, necesită investigații epidemiologice detaliate.
Numeroase tehnici ca serotipajul, lizotipajul și biotipajul sunt capabile să furnizeze markerii necesari în studiile epidemiologice.
Serotipajul pentru cele trei specii de Campylobacter (C. jejuni, C. coli, C. laridis) se poate efectua ușor prin reacția de aglutinare pe lamă folosind antiseruri specifice conform shemei Lior bazată pe antigene termostabile, schemă care în prezent recunoaște 108 serotipuri (tabelul 1.4.) reprezentate de tulpini de referință izolate în nummeroase țări.
Distribuția celor 15 serogrupe identificate pe sușe de origine umană, serogrupuri izolate deasemeni de la păsări, bovine și porc (tabelul 1.5.) demonstrează importanța animalelor în infecția umană. Serogrupul 4 urmat de serogrupurile 1, 7 și 2 au fost identificate mai frecvent printre sușele de origine animală.
Lior și col. au studiat mai mult de 5000 de tulpini izolate din 34 țări precum și distribuția a 10 serogrupe pe patru continente (112, 113, 114, 198).
Schema de biotipaj propusă de Lior este bazată pe 3 teste: hidroliza hipuratului, testul rapid de H2S și hidroliza ADN—ului care permite divizarea speciilor în biotipuri (4 pentru biotipuri C. jejuni, 2 pentru C. coli și 2 pentru C. laridis) (tabelul 1.6.).
Biotipurile I și II au fost mai frecvente (52%, respectiv 40%) din cele 3163 tuplini de C. jejuni, 70% din cele 852 tulpini de C. coli examinate au aparținut biotipului I.
Schema de lizotipaj pentru Campylobacter se bazează pe 14 bacteriofagi și a fost descrisă de Grajewski și col. Lior și col. au adăugat la schemă încă 6 bacteriofagi, aceiași autori identificând mai mult de 38 lizotipuri din 575 tulpini de C.jejuni (tabelul 1.6.) (cit. de 362).
Printre tulpinile de origine animală, lizotipul 11 (bovine și păsări), lizotipul 18 (păsări) și lizotipul 3 (bovine) au fost cele mai frecvente (cit. de 131, 198).
Tabelul 1.4.
Schema de serotipaj – Lior
108 serogrupuri
Tabelul 1.5.
Originea și distribuția celor 15 serogrupe de Campylobacter
– schema Lior –
* Sunt incluse: C. jejuni, C. coli, C. laridis și Campylobacter ssp.
Tabelul 1.6.
Lizotipurile identificate printre 10 serogrupe și biotipuri frecvente de C. jejuni – – după Lior –
*NT = netipabile
SPECII REPREZENTATIVE DE INTERES MEDICAL UMAN ȘI VETERINAR
1.5.1. Campylobacter fetus ssp. fetus
Este considerată specia tip a genului Campylobacter, fiind în aceeași măsură responsabilă de avorturile sporadice la animale (bovine și ovine). Campylobacter fetus ssp. fetus face parte în mod obișnuit din flora digestivă normală a ovinelor și bovinelor. Au fost descrise situații în care păsările au constituit izvoare secundare. Contaminarea se poate face prin intermediul alimentelor sau a apei contaminate de materii fecale, prin avortoni sau animale bolnave (7, 40, 44, 63). Bacteria are o mare afinitate pentru țesutul placentar, invadează uterul și ajunge să se multiplice la nivelul fetușilor.
La om, specia este considerată un „patogen oportunist”. Este responsabilă de septicemii, situație în care germenul se poate izola în 90% din hemoculturi (184). Are tropism pentru țesutul vascular, ducând de cele mai multe ori la cazuri de tromboflebită septică și anevrisme arteriale(198). Campylobacter fetus ssp. fetus poate produce pericardite și poate fi izolată din lichidul cefalorahidian și din abcesele cerebrale (Morrison, 1990 cit. de 362). Este întâlnită frecvent la persoanele între 35 – 75 ani, unde în afara celor prezentate poate să producă artrite, meningite, meningoencefalite, pleurezii purulente și avorturi în special, la persoanele cu deficiență imunitară sau cu antecedente de alcoolism, ciroză, diabet, cardiopatii (100, 121, 176, 204). Germenul se transmite pe cale digestivă și poate produce diaree. La om, contaminarea se realizează prin contactul cu animalele sau cu alimentele, în special consumul de lapte crud (Morrison, 1990 cit. de 198).
Campylobacter fetus ssp. fetus este rezistent la acid nalidixic și rifampicilină și este sensibil la amoxicilină si acid clavulamic, cefalotină, gentamicină, tetraciclină, cloramfenicol și la sulfamide. Prezintă o sensibilitate variabilă față de ampicilină și eritromicină. Gentamicina este antibioticul ales în tratarea septicemiilor produse de Campylobacter fetus ssp. fetus (Morrison, 1990 cit. de 198).
Pe mediul de izolare, pot exista mai multe tipuri de colonii: unele netede de 1 mm, incolore sau ușor colorate și altele rugoase de 1 mm, colorate variat de la alb la bej. Coloniile netede devin mucoase după 6-7 zile de la incubare. Pe geloza cu sânge, coloniile sunt nehemolitice, rotunde, de aproximativ 1 mm în diametru, netede, alb-gri, sau bej strălucitoare.
Campylobacter fetus ssp. fetus este inhibată în creștere de cefalotină și cefalozină, încorporate în mediul de izolare. Această specie crește la 25ºC dar nu și la 42ºC. Formele cocoide nu apar după 4-5 zile de la incubare, fiind un criteriu de diferențiere față de grupul termofil (184). Campylobacter fetus ssp. fetus se diferențiază de celelalte specii prin reducere nitraților în nitriți și prin rezistență la cidul nalidixic (10, 14, 37, 38, 40, 41, 43, 184).
1.5.2. Campylobacter fetus ssp. venerealis
Campylobacter fetus ssp. venerealis are habitat natural în mucoasa genitală a bovinelor și este agentul major al sterilității enzootice și avortului la această specie. La tauri, Campylobacter fetus ssp. venerealis se întâlnește la nivelul cavității prepuțiale, în special în mucoasa glandului penien, prepuț și în porțiunea distală a ureterului. La vaci și juninci, infecția se situează la nivelul lumenului vaginal, cervix, uter și oviducte (7). Transmiterea infecției se realizează pe cale veneriană, în timpul coitelor sau prin procedurile de însămânțare artificială (160).
Campylobacter fetus ssp. venerealis este patogen și pentru cobai și hamsteri. Această varietate nu poate supravietui la nivel digestiv.
Nu au fost semnalate infecții umane produse de Campylobacter fetus ssp. venerealis (7, 40, 184, 208). Germenul crește la 25ºC dar niciodată la 42ºC și necesită pentru cultivare minim 2-3 zile de incubare.
Campylobacter fetus ssp. venerealis se diferențiază de celelate specii prin reducerea nitraților în nitriți iar la clelelte teste răspunde negativ sau în unele cazuri, variabil. Față de Campylobacter fetus ssp. fetus, diferențierea se poate face pe baza producerii de H2S în mediu cu cisteină și creșterea in mediu cu 1% glicină. Aceste teste sunt pozitive pentru Campylobacter fetus ssp. fetus și negative pentru Campylobacter fetus ssp. venerealis (63, 160).
1.5.3. Campylobacter jejuni ssp. jejuni
Campylobacter jejuni este specia dominantă a genului Campylobacter, cu o deosebită importanță pentru Sănătatea Publică, motiv pentru care trebuie să constituie unul dintre germenii frecvent abordați în lucrările de microbiologie alimentară (6, 7).
Acest germen poate face parte din flora digestivă normală a păsărilor (inclusiv păsările sălbatice și cele de mare), a ovinelor, bovinelor, suinelor, câinilor, pisicilor și într-o mai mică măsură a rozătoarelor. Campylobacter jejuni ssp. jejuni a fost izolată din apă (Newell, 1985) și alimente, în special din laptele nepasteurizat (Blaser, 1982 cit. de 24). Produsele alimentare proaspăt contaminate au constituit de nenumărate ori surse de toxiinfecții alimentare (Bean și col., 1990; Levine și col. 1991; Todd și col. cit. de 42).
Campylobacter jejuni ssp. jejuni poate ajunge în lapte cu ocazia mulsului vacilor cu mastite campilobacteriene sau prin intermediul materiilor fecale provenite de la animalele cu enterită produsă de Campylobacter jejuni (9, 53, 107). La om, această varietate produce infecții enterice, urmate de febră. Infecțiile intestinale pot surveni la orice vârstă dar cel mai frecvent sunt întâlnite la copii, începând cu a doua lună de viață (198). Campylobacter jejuni este specia de Campylobacter cel mai frecvent izolată în enterocolitele umane. Aceasta produce diaree, în majoritatea cazurilor sangvinolentă, dureri abdominale, febră și vomismente. În afară de materii fecale, Campylobacter jejuni poate fi izolată din sânge, fiind responsabilă de septicemii, meningite, endocardite, colecistite, artrite, infecții genitale sau urinare (3, 23, 105, 125, 139, 163, 164, 197).
În literatură sunt citate numeroase cazuri în care Campylobacter jejuni a condus la apariția sindromului Güillain-Barre (4, 51, 54, 80, 84, 149, 165, 166, 167,199).
Literatura precizează date referitoare la asocierea dintre cele 2 sindroame, sindromul Güillain-Barre cu sindromul Miller-Fischer la om (388, 379).
Contaminarea se realizează în general pe cale orală (apă, lapte nepasteurizat, alimente de origine animală), fiind posibilă însă și contaminarea interumană, cu o frecvență mai redusă. Mecanismul de acțiune al lui Campylobacter jejuni se bazează pe invazivitate (sânge și leucocite în fecale) și enterotoxină. Această specie produce în egală măsură și citotoxină dar aceasta nu se eliberează în alimente (60, 62, 85).
Campylobacter jejuni este sensibilă la accidul nalidixic și rezistentă la cefalotină, sensibilă față de amoxicilină și acid clavulanic, gentamicină, cloranfenicol și sulfamide, în special la trimetoprim. Este rezistentă la acțiunea rifampicinei iar față de eritromicină, tetraciclină și ampicilină are o acțiune variabilă. Pentru tratarea enteritelor produse de Campylobacter jejuni, antibioticul cel mai indicat este eritromicina (69).
Pe mediul de izolare pot exista două tipuri de colonii: tipul de colonii plate, gri, fin granulare, translucide și care au tendință de a se întinde și tipul de colonii convexe, strălucitoare, netede, cu margini translucide și cu centrul mai închis, brune, ușor opace. Pe geloza cu sânge, coloniile sunt nehemolitice. De cele mai multe ori, pe mediile de cultură umede apare fenomenul de „roire”. Campylobacter jejuni crește la 42ºC dar nu și la 25ºC. Formele cocoide (neviabile) își fac apariția foarte rapid în mediile de cultură ce nu au mai mult de 18 h. Campylobacter jejuni se diferențiază de celelalte specii prin hidroliza hipuratului, prin testul de reducere a nitraților în nitriți, prin sensibilitatea față de cefazolină și prin asimilarea malatului. Cele două biotipuri de Campylobacter jejuni se diferențiază prin reacția gama-glutamil-transferazei care este negativă pentru Campylobacter jejuni – biotip I și pozitivă pentru Campylobacter jejuni – biotip II (69).
1.5.4. Campylobacter jejuni ssp. doylei
Este considerată o subspecie de Campylobacter jejuni, nitrat negativă (Steele, 1988 cit. de 69). Campylobacter jejuni ssp. doylei a fost izolată din prelevările clinice umane (gastrice și fecale).
Patogenitatea acestei specii este încă slab cunoscută. Cu toate acestea se pare că poate fi izolată din stomac, în gastritele cronice (Steele, 1988 cit. de 69, 169).
Primele culturi cresc lent la 37ºC și în general nu cresc la 42ºC (Steele, 1988). Campylobacter jejuni ssp. doylei se diferențiază de celelalte specii prin răspunsul negativ față de reducerea nitraților în nitriți și pozitiv față de reacția hipuratului și a fosfatazei alcaline (cit. de 169).
1.5.5. Campylobacter coli
Această specie face parte din flora bacteriană normală a omului. Gazda obisnuită este porcul, dar se poate întâlni și la ovine, bovine și păsări (Karmali, 1973; Marinescu, 1987 cit. de 196). Campylobacter coli se întâlnește și în apă (Newell, cit. de 69).
La om, această specie produce enterite dar cu o frecvență mult scăzută comparativ cu Campylobacter jejuni (7, 176).
În general, Campylobacter coli este sensibilă la acidul nalidixic (în Franța, aproximativ 5% din tulpini sunt sensibile la cefalotină) (69). Față de ampicilină, tetraciclină și eritromicină, Campylobacter coli prezintă o sensibilitate variabilă. De asemenea, Campylobacter coli este sensibilă la amoxicilină și acid clavulanic, gentamicină și cloranfenicol, fiind rezistentă la rifampicilină și sulfamide, în special față de trimetoprim. Eritromicina este antibioticul care se recomadă în enteritele produse de Campylobacter coli (69, 169).
Coloniile măsoară 1-2 mm în diametru, sunt ușor convexe, netede și strălucitoare, albe sau bej. Campylobacter coli se dezvoltă mai rapid pe mediile de cultură comparativ cu Campylobacter jejuni și trece mai lent în forme cocoide. Pe mediul geloză cu sânge, coloniile sunt nehemolitice. Campylobacter coli crește la 42ºC dar nu și la 25ºC. La 30,5ºC , crește aproximativ 70% din populația bacteriană de Campylobacter coli, nivel de temperatură la care aproximativ 90% din populația de Campylobacter jejuni moare (121, 321).
Acest germen se diferențiază de celelalte specii de Campylobacter prin faptul ca reduce nitratul și este esterază pozitiv. Față de Campylobacter jejuni, se diferențiază prin testul de hidroliză a hipuratului care este negativ pentru Campylobacter coli și este pozitiv pentru Campylobacter jejuni. La Campylobacter coli se poate observa o slabă producție de H2S, observabilă la aproximativ 80% din tulpini. S-a observat ca acest germen utilizează propionatul ca unică sursă de carbon, test ce permite diferențiere de alte bacterii din accest gen (69). Ca și în cazul celorlalți germeni, tehnica de hibridare este singura care permite punerea unui diagnostic sigur (12).
1.5.6. Campylobacter lari (fosta Campylobacter laridis)
Această specie a fost izolată prima dată la pescăruși de către Skirrow și Benjamin în 1980, desemnată NARTC (Nalidixic Acid Resistant Thermotolerant Campylobacter). Până nu demult s-a numit Campylobacter la propunerea lui Benjamin în 1983, mai târziu devenind Campylobacter lari (von Graevenitz, 1990 cit. de 184).
Campylobacter lari a fost izolată la om, unde a determinat diaree asociată cu dureri abdominale și la animale (în special de la pescăruși dar și de la alte păsări și mamifere). Taux și col. în 1985 au descris 6 infecții umane produse de Campylobacter lari iar Simoy și Wicos în 1987, au descris o sușă de Campylobacter lari implicată într-o formă ușoară de diaree la 5 oameni.
Adevărata incidență a lui Campylobacter lari în enteritele la oameni rămane foarte dificil de stabilit deoarece diferențierea față de Campylobacter coli/jejuni se face foarte rar (69).
Specia este foarte rezistentă la acidul nalidixic și la cefalotină, sensibilă la gentamicină, tetraciclină, cloranfenicol, eritromicină. Față de sulfamide și în special față de trimetoprim este rezistentă (Frelaud, 1987 cit. de 169).
1.5.7. Campylobacter lari ssp. UPTC (Urease Positive Thermophilic Campylobacter)
Acceastă specie termofilă, urazo-pozitivă, a fost izolată prima dată la om, din fecalele diareice și de la un copil cu apendicită (Megraud, 1988 cit. de 69).
Varietatea a fost frecvent izolată drept Campylobacter lari (Megraud, 1988). Campylobacter lari ssp. UPTC crește la 37ºC și la 42ºC dar nu și la 25ºC. Se diferențiază de celelalte, prin producerea de urează și reducerea nitraților în nitriți (cit. de 69, 169).
1.5.8. Campylobacter hyointestinalis ssp. hyointestinalis
Această specie a fost izolată de la porc, unde produce ileite proliferative și adenomatoză dar în egală masură și de la hamsteri (Gerhart și col. 1985 cit. de 132). Se izolează frecvent de la suinele cu boli enterice. Campylobacter hyointestinalis ssp. hyointestinalis poate fi un germen potențial patogen pentru om (184).
Acest germen a fost izolat împreună cu Campylobacter sputorum ssp. mucosalis din leziunile proliferative și necrotice și independent în leziunile hemoragice.
Creșterea la 25ºC este inconstantă, unele tulpini cresc însă la 42ºC.
Se diferențiază de celelalte specii prin asimilarea acetatului.
Difența majoră dintre acest germen și Campylobacter fetus ssp. fetus este producerea de H2S în mediu Klinger. Acest germen poate să crească în anaerobioză în prezență de TMAO (69). Statutul acesteia ca „specie nouă” a fost confirmat pe baza testelor de analizare a conținutului în baze ADN și a testelor de omologie a acidului nucleic. În Franța, a fost semnalat un caz izolat la om. Germenul este rezistent la acid nalidixic și sensibil la cefalotină.
Studiile fenotipice și genetice au permis separarea celor două subspecii care au habitat comun, stomacul și intestinele porcilor. Separarea cu ajutorul caracterelor biochimice sau culturale este delicată, deoarece numai un singur test, creșterea în prezența de 1% bilă diferențiază acești taxoni (208).
Creșterea este pozitivă pentru Campylobacter hyointestinalis ssp. hyointestinalis și negativă pentru Campylobacter hyointestinalis ssp. lawsonii (On și col., 1995 cit.de 69).
1.5.9. Campylobacter mucosalis
Această specie pâna nu demult a fost considerată o subspecie în cadrul Campylobacter sputorum (Campylobacter sputotum ssp. mucosalis izolată în 1973 de Rowland cit. de 107).
Campylobacter mucosalis s-a izolat din cavitatea orală și din intestinul de porc. Specia este patogenă pentru porc unde produce enterite necrozante, enteropatii hemoragice proliferative și adenomatoze intestinale (Roop, 1985) fără ca să se poată spune că este singurul agent etiopatologic al acestor afecțiuni (Lin și col., 1991 cit. de 132).
Campylobacter mucosalis mai poate fi izolată din cavitatea orală umană, fiind însă o specie nepatogenă pentru om.
Acest gemen prezintă particularitate datorită exigențelor nutriționale originale. El are nevoie de hidrogen sau de acid formic ca donori de electroni (184). Pe mediile de cultură coloniile sunt galbene (este singura specie de Campylobacter care produce pigment), măsoară 1-2 mm în diametru și sunt plane. Pe majoritatea mediilor de cultură, Campylobacter mucosalis prezintă fenomenul de „roire” ce pleacă de la punctul de inoculare. Se diferențiază de celelalte specii prin răspunsul pozitiv față de L-aspartat arilamidază, producerea de H2S, asimilarea acetatului și asimilarea malatului. Față de producerea de catalază se comportă negativ. Recent au fost descrise 3 sonde specifice ADN de către Lin și col., în 1991 (107). Aceste sonde nu hibridează cu alți Campylobacter catalazo-negativi, constituind instrumente de identificare valoroase (107).
1.5.10. Campylobacter sputorum ssp. bubulus
Campylobacter sputorum ssp. bubulus a fost izolată prima dată în 1953 de Florent. Este o specie comensală, prezentă la nivelul aparatului genital al bovinelor (cavitatea prepuțială la tauri, tractus genital la vaci), putând fi responsabilă și de infecții genitale la acest nivel. N-a fost niciodată descrisă ca având implicații în vreo afecțiune umană sau animală.
1.5.11. Campylobacter sputorum ssp. sputorum
Această varietate a fost izolată pentru prima dată în 1940, de Prevot. Campylobacter sputorum ssp. sputorum poate fi izolată din cavitatea orală a oamenilor fără a avea însă un rol patogen. De asemenea, s-a izolat din abcese în asociație cu alte bacterii anaerobe, fără însă ca rolul patogen să se afirme (Raffi, 1985 cit. de 184).
Pe geloza cu sânge, coloniile măsoară 1-2 mm în diametru, sunt netede și strălucitoare, ușor convexe, cu marginile în general neregulate. Coloniile pot fi și α-hemolitice. Campylobacter sputorum ssp. sputorum se diferențiază de celelalte specii prin producția de H2S și prin răspunsul negativ față de catalază (69, 169).
1.5.12. Campylobacter sputorum ssp. fecalis
Campylobacter sputorum ssp. fecalis, fostă Campylobacter fecalis, a fost izolată prima dată în 1965, de către Firehammer, din fecalele ovinelor și din aparatul genital al bovinelor (Thompson, 1988 cit. de 7, 176).
La bovine, Campylobacter sputorum ssp. fecalis poate determina și enterite. Această specie poate fi izolată și din cavitatea orală a oamenilor, fără însă de a fi responsabilă de infecții umane.
Campylobacter sputorum ssp. fecalis poate să crească atât în atmosferă de microaerofilie cât și de anaerobioză.
Pe geloza cu sânge coloniile sunt punctiforme și măsoară 3-5 mm în diametru (69, 169).
1.5.13. Campylobacter concisus
A fost izolată de la om în cazuri de gingivite și peridontite (Lawers, 1981; Veron, 1989 cit. de 184), fără să aibă rol patogen.
Creșterea acestei bacterii necesită o atmosferă de 10-85% H2, 5% O2, 10% CO2. Nu crește la 25ºC. Este rezistent la cefalotină. Coloniile măsoară 1 mm în diametru, sunt convexe și translucide.
Campylobacter concisus se diferențiază de celelalte specii prin asimilarea succinatului și prin reacția negativă față de catalază (69, 169).
1.5.14. Campylobacter cryaerophila (A. cryaerophilus)
A fost izolată din apa uzată, apa din piscină, precum și de la unele specii de animale (bovine, porcine) la care poate produce avorturi (Veron, 1989; Boudreau, 1991 cit. de 192, 193).
Campylobacter cryaerophila a fost izolată prima dată din avortonii de porc, de către Elis, în 1977. Specia este întâlnită și la om (Tee, 1988 cit. de 69). Tulpinile cresc la o temperatură optimă de 30ºC.
Campylobacter cryaerophila se diferențiază prin reducerea nitratului, prin răspunsul pozitiv la reacția pentru fosfataza alcalină și prin faptul că nu asimilează (rare excepții) succinatul (69, 169).
1.5.15. Campylobacter cinaedi (H. cinaedi)
Specia a fost izolată numai de la om (din sânge și din rect), fiind responsabilă rareori de rectocolite (Veron, 1989 cit. de 69). Se diferențiază de celelalte specii de Campylobacter prin faptul ca reduce nitratul și asimilează succinatul (69, 169).
1.5.16. Campylobacter fennelliae (H. fennelliae)
Specia a fost izolată de la om (dintr-o porțiune rectală) dar rolul patogen deocamdată este slab cunoscut, aceassta putând fi responsabilă de rectocolite după afirmațiile lui Veron si col. în 1989 (198).
Campylobacter fennelliae nu crește la 42ºC (Steele, 1988 cit. de 192). Se diferențiază de celelalte specii prin reacția de reducere a nitratului, față de care se comportă negativ, răspunde pozitiv la testul esterazei, nu asimilează succinatul (cu rare excepții) (69).
1.5.17. Campylobacter upsaliensis
A fost izolată prima dată în 1983, la Institutul Național Veterinar Upsala, din materiile fecale ale câinilor, apoi a fost izolată la om și pisică (56). Specia provoacă infecții oportuniste (diaree) la subiecții fragili (Taylor, 1989 cit. de 192, 193). Campylobacter upsaliensis a fost izolată în timpul bacteriemiilor (Lastovica, 1989 cit. de 190). Această specie reprezintă cam 10% din izolările din clinică (Lancet, 1990 cit. de 16, 17).
Este sensibil la acidul nalidixic și la cefalotină. Se comportă variabil față de eritromicină și este sensibil la amoxicilină, acidul clavulanic, tetraciclină, cloramfenicol. Se comportă variabil față de reducerea nitratului și față de reacția pentru fosfataza alcalină.
Este o specie catalazo-negativa care poate să producă enzime în cantități reduse. Diagnosticul precis este dificil de stabilit fără testul de hibridare. În Franța, această specie se află după Campylobacter coli ca frecvență (69, 169)
1.5.18. Campylobacter butzleri (A. butzleri)
Identificarea acestui germen a fost făcută de o echipă de cercetători din Atlanta, care au reușit să definească două grupe de hibridare în cadrul unei colecții de sușe de Campylobacter (Kielbauch ți col., 1991)(94).
Recent, autorii au propus crearea unui nou gen, Arcobacter, pentru plasarea tulpinilor de Campylobacter aparținând grupurilor de hibridare neobișnuite conform celor suținute de Vandamme și col. în 1991 (192). Germenii nu cresc pe unele medii selective și se cultivă greu la 42ºC, în schimb s-a reușit creșterea lor la 15ºC (slab).
Se pare că Arcobacter (Campylobacter) butzleri este o bacterie întâlnită la populațiile de primate. Au fost descrise cazuri de diaree la populațiile umane (Taylor, 1991 cit. de 148), sursa de infecție fiind apa de băut (Anderson și col., 1993 cit. de 69). A fost descrisă, deasemenea, prezența germenului în carcasele de pasăre (Festy și col., 1993) (46).
1.5.19. Helicobacter pylori
Această specie a fost până nu demult numită Campylobacter pylori (Marshala, 1987; Goodwin, 1989 cit. de 198). Specia posedă de fapt o poziție intermediară între Campylobacter și Wollinella succinogenes (Veron, 1989 cit. de 61).
Helicobacter pylori este asociat cu gastritele și ulcerele gastroduodenale la om. Această specie nu s-a observat până acum la animale sau în mediul ambiant (Buck, 1987; Romaniuk, 1987 cit. de 69).
Este rezistentă la accidul nalidixic și sensibilă la cefalotină. S-a observat că față de sulfamide și mai ales față de trimetoprim este rezistentă iar față de ampicilină, amoxicilină, acid clavulanic, gentamicină, tetraciclină, cloramfenicol, eritromicină și rifampicilină este sensibilă (Frelaud, 1987; McNulty, 1998 cit. de 169). Pentru tratarea afecțiunilor produse de Helicobacter pylori se preferă amoxicilina și sărurile de bismut.
Helicobacter pylori este mobil datorită celor 4-6 flageli unipolari și laterali. Se dezvoltă în microaerofilie la 37ºC dar nu și la 25ºC sau la 42ºC. Nu crește în anaerobioză la 37ºC. Coloniile măsoară 1-2 mm în diametru, sunt translucide și puțin hemolitice. Helicobacter pylori se diferențiază de alte specii de Campylobacter prin producerea de urează, răspunde pozitiv la testul gama-glutamil-transferazei, fosfatazei alcaline și negativ față de nitrați (Megraud, 1989 cit. de 69, 169).
1.5.20. Campylobacter rectus și Campylobacter curvus
Cele două specii care până nu demult au aparținut genului Wollinella sunt specifice cavității bucale a omului (32, 188).
Testele de hibridare ADN-ARNr au confirmat apartenența la genul Campylobacter, contrar conținutului lor în G+C de 39-47% (Vandamme și col., 1991)(192, 193).
1.5.21. Campylobacter helveticus (sp. nouă)
Campylobacter helveticus constituie un grup atipic, termofil și catalazo-negativ.
El a fost izolat din fecalele pisicilor și a câinilor domestici. Studii complementare vor permite cunoașterea caracteristicilor acestei noi specii (Stanley și col., 1992, cit. de 69, 169).
1.5.22. Campylobacter hyoilei
A fost izolată prima dată din ileonul porcilor în 1991 de Anderson și col. (cit de 192). Această specie este responsabilă de enterite proliferative la porc, bola fiind deja reprodusă experimental. În 1995, Anderson și col. au studiat 12 sușe, permițând descrierea acestei specii noi (cit. de 69).
ASPECTE PRIVIND METABOLISMUL GERMENILOR DIN GENUL CAMPYLOBACTER
1.6.1. CARACTERISTICI GENERALE DE METABOLISM
Germenii din genul Campylobacter nu reacționează la majoritatea testelor generale care se folosesc pentru diferențierea bacteriilor enterice (41, 172, 183, 184, 145, 73, 147).
Speciile din genul Campylobacter au un metabolism de tip respirator, capacitățile metabolice ale acestora fiind limitate (184). Acestea prezintă capacitatea de a produce catalază, de a crește la temperaturi variate și de a reacționa la unele teste fiziologice care se folosesc pentru diferențierea speciilor acestui gen, suportul autentic bazându-se pe hibridizarea acidului nucleic (8, 12, 14, 70, 117, 181). Au capaccitatea de a reduce nitrații în nitriți cu excepția speciilor aerotolerante, dar numai speciile catalazo-negative reduc în continuare nitriții. Nu fermentează și nu oxidează hidrații de carbon deoarece acestor specii le lipsește capacitatea de fosforilare și transport a glucozei. Sunt nelipolitice, apigmentogene cu excepția C. sputorum ssp. mucosalis care produce pigmenți galbeni; nu produc acid sau substanțe finale neutre din metabolizarea diferitelor substraturi (184).
Energia și-o obțin din aminoacizii sau compușii intermediari ai ciclului tricarboxilic, decelându-se enzime pentru lactat, acetat, piruvat. În general, campylobacteriile pot dezamina unii aminoacizi cum sunt acidul glutamic, glutamina, acidul aspartic, asparagina, prolina și cistina cu producere de amoniac. Tirozina, triptofanul, fenilalanina nu sunt dezaminate iar ornitina, lizina și arginina nu sunt decarboxilate (176, 184).
Singura specie care hidrolizează hipuratul de sodiu este C. jejuni (73, 79, 87).
Nu hidrolizează gelatina, cazeina, esculina, ADN-ul, ARN-ul, sunt indol, roșu-metil și V.P. negative, oxidazo-pozitive și catalazo-variabile, existând specii catalazo-negative (63, 176, 184).
Toleranța la glicină a fost studiată la C. fetus ssp. fetus, C. coli, C. jejuni și C. fecalis observându-se că acestea tolerează adaosul de 1% glicină, comparativ cu germenii aerotoleranți care se comportă variabil, aproximativ 70% fiind glicinotoleranți (198).
A fost descrisă ușurința tolerării glicinei cu ajutorul fagilor de la tulpinile de Campylobacter rezistente la cele sensibile prin utilizarea unui mecanism asemănător cu transmiterea rezitenței la antibiotice (184, 198).
Adaosul diferitelor cantități de glicină se face după mmajoritatea cercetătorilor într-un mediu nutritiv fluid (198).
S-a observat că toate campylobacteriile catalazo-pozitive (cu excepția C. fecalis) nu au fost capabile să crească la un conținut de 3,5% NaCl. Din specia C. sputorum numai ssp. bubulus a constituit o excepție (184).
După Neill grupa aerotolerantă nu a crescut la 3,5% NaCl în timp ce după Skirrow și Benjamin (1980) tulpinile nalidixic-rezistente au tolerat 1,5% NaCl dar nu și 3,5% NaCl.
Cercetările privind toleranța la NaCl în general s-au efectuat pe un mediu de testare lichid (183).
Reducerea selenitului de Na a fost inițial prezentată ca o proprietate a speciilor acestui gen (184). Au fost descrise tulpini care au redus selenitul de Na dar fără să producă H2S, concluzionându-se că această reacție prezintă posibilitatea producerii H2S în cantități minime.
Dekeyser și col. susțin că „Related vibrrions” tolerează și reduc 0,1% selenit în mediile nutritive solide (184). Smibert, Veron și Chatelain descriu același lucru pentru C. jejuni și C coli (63). Firehammer consideră C. fecalis capabil să crească și să reducă un adaos de selenit de 0,1%, la fel ca și tulpina NARTC (Skirrow și Benjamin, 1980, cit. de 184).
Grupa aerotolerantă reacționează în proporție de 93% negativ la reducerea selenitului de Na după afirmațiile lui Neill și col. (cit. de 198). Skirrow și Benjamin folosesc pentru această reacție fâșii de hârtie îmbibate în selenit. O reacție clară s-a observat la C. fetus ssp. fetus pe tioglicolactagar iar la o reluare a reacției de către George și col. folosind agar cu supliment FBP, rezultatele au fost mai puțin clare, existând chiar tulpuni care au reacționat negativ (184).
C. fetus ssp. fetus a prezentat pe tioglicolactagar o activitate mai redusă comparativ cu C. jejuni și C. coli.
Toleranța de 1% bilă, a fost considerată ca fiind o metodă bună pentru diferențierea tulpinilor bovine, comparativ cu tulpinile ovine care nu au putut fi diferențiate prin această metodă (184).
A fost susținut inițial că C. fetus ssp. fetus și ssp. venerealis cresc la adaos de 2% bilă în timp ce C. bubulus nu are această capacitate, pentru ca ulterior să se stabilească concentrația de bilă de 1%, ca fiind tolerată de C. fetus ssp. fetus și ssp. venerealis (184, 198).
C. fecalis se comportă diferit, specia fiind descrisă ca tolerantă la bilă iar in cadrul speciilor de C. sputorum această metodă constituie un criteriu de diferențiere între acestea (184).
Testul de toleranță la verde briliant a evidențiat o comportare diferită a speciilor. S-a observat ca specia C. fetus crește la o concentrație de 1/33000 și 1/100000 de verde briliant în agar cu sânge, comparativ cu C. jejuni care nu tolerează ambele concentrații, cu specia C. coli care crește numai la concentrația 1/100000 și față de grupul aerotolerant care crește la ambele concentrații de verde de briliant (184, 198).
Timpul de reducere zecimală pentru Campylobacter la 50ºC este de aproximativ 1 minut și valoarea z este aproximativ 5ºC (Waterman, 1982; Sorqvist, 1989 cit. de 101).
Campylobacteriile sunt microaerofile, necesitând o concentrație scăzută de oxigen (5-6%); 10% CO2 și 84-85% N2 (41, 184, 198).
După alți autori Campylobacter poate să crească în atmosferă de 10% CO2 și în atmosferă de 5-10% CO2 (184).
Potențialul oxido-reducător (Eh-ul) de creștere în mediu este foarte important pentru Campylobacter deoarece frecvent efectele toxice ale oxigenului sensibilizează campylobacteriile prin radicalii de oxigen care se formează (75, 90, 184).
Acești germeni posedă câteva enzime sensibile la oxigen sau la valori înalte ale Eh-ului (Lascelles și Calder, 1985 cit. de 184).
Hallivel și Gutteridge în 1989 (cit. de 184, 198) explică fenomenele nefaste ale oxigenului datorate oxidării unor constituenți cum sunt NAD(P)H, tiolii, sulfura de fier, proteinele care reduc echivalenții care ajută la reacțiile biosintetice din afara celulei.
Speciile de C. jejuni, C. coli și C. fetus sunt active față de catalazo-oxidază și superoxid-dismutază (75, 90, 184).
Adăugarea în proporție de 0,025% din amestecul FBP (sulfat feros, metabisulfit de sodiu și piruvat de sodiu) la mediul de cultură, crește aerotoleranța acestor specii permițând dezvoltarea lor la concentrații de 15-20% O2 (184, 198).
Amestecul FBP suprimă peroxidul de hidrogen și anionii superoxizi care reprezintă forme toxice pentru C. fetus, C. jejuni, C. coli. Germenii sunt foarte sensibili față de formele toxice care apar în mediul de cultură în urma expunerii la aer și la lumină (209).
Peroxidul de hidrogen în concentrații foarte mici (0,00124%) produce inhibarea creșterii și dezvoltării germenilor. S-a observat că superoxid-dismutaza bovină și catalaza adăugate la mediul de cultură intensifică toleranța față de oxigen. Utilizarea unei geloze cu sînge poate intensifica deasemenea aerotoleranța acestor germeni, deoarece sângele conține superoxid-dismutază și catalază (184, 198).
Hoffman și col. au depistat la Campylobacter jejuni citocromii b, c și d. Citocromul c este solubil și se află la periferia membranei. La C. fetus ssp. fetus, Harvey și Lascelles (1980) au depistat citocromii c și d existenți în lanțul respirator (184).
În general nivelele scăzute de oxigen, preîntâmpină acumularea peroxidului de hidrogen, mai ales în situația când celulele cresc în prezența unui mediu ce conține formiat . Enzima formiat-oxidază care este în asociație cu membrana citoplamatică produce peroxid de hidrogen.
Chiar dacă crește concentrația de oxigen activitatea peroxidazei nu este mai mare (Niekus și col., 1980, cit. de 184).
Rezistența la diferiți agenți, toleranța la temperatură și necesitățile de creștere sunt teste fenotipice foarte importante pentru diferențierea campilobacteriilor (7, 41, 172, 183).
În prezent nu există o metodă standard, metodele diferă prin folosirea unor teste diferite, unele prezentând discrepanță (de exemplu proporția tulpinilor de Helicobacter pylori, raportate a fi tolerante la 1% glicină, prezintă limite de la 0%, descrise de Barret, Patton și Morris 1988 la 100% descrisă de Itoh, Ynagawa și col., 1987, cit. de 198).
Mai mult decât atât, C. mucosalis a fost primul descris ca fiind tolerant la sare (Lawson, Leaver și col., 1981) dar s-a observat că această toleranță diferă în funcție de metoda folosită (184).
În ceea ce privește auxotipul Thover și col. (cit. de 198) au observat că tulpinile de C. coli testate erau prototrofe, comparativ cu tulpinile de C. jejuni care doar 42% aveau această proprietate (alte 40% din acestea erau auxotrofe pentru metionină, 8% pentru prolină și 10% pentru mai mulți aminoacizi, în special izoleucină, leucină, valină, arginină, cisteină și cistină).
1.6.2 CARACTERISTICI METABOLICE LA CAMPYLOBACTER JEJUNI ȘI CAMPYLOBACTER COLI
Ca și C. fetus, C. jejuni și C. coli nu metabolizează zaharurile și posedă metabolismul de tip respirator (176, 184, 198, 208).
La Campylobacter jejuni, în lanțul respirator transportor de electroni s-a găsit un bogat arsenal de citocromi b și c cu potențiale mai scăzute sau mai ridicate (184).
Activitățile respiratorii sunt prezente în veziculele membranare (50-100) care conțin cantități mari de formiat și de hidrogen precum și succinat, lactat, malat sau NADH ca substraturi. Oxidarea formiatului și hidrogenului sunt primele surse pentru creștere. Cele două enzime, formiat-dehidrogenaza și hidrogenaza sunt localizate în spațiul periplasmatic (184).
Carlone și Lascelles au arătat că citocromii c cu potențial înalt sunt verigi în sistemul final de oxidare iar cei cu potențial scăzut în membrană pot aduce oxigen
tampon care permit îmbogățirea proprietăților redox pentru sistemele dehidrogenaze electro-negative care pot fi o cauză importantă de oxigen toxic (184).
Studiile vizând natura microaerofilică a lui C. jejuni indică faptul că germenul este sensibil la anionii superoxizi exogeni și peroxidul de hidrogen în ciuda prezenței superoxid-dismutazei și a catalazei în celule (198).
Ca și în cazul C. fetus amestecul FBP ameliorează aerotoleranța. În ceea ce privește temperatura, Hanninen (1982), în urma tratării termice a celulelor de C. jejuni a observat că celulele stresate de căldură sunt mai sensibile la nivele înalte de polimixina B și colistin față de celulele netratate (63).
Celulele de C. jejuni stresate prin congelare, solicită inițial incubare la temperatura de 37ºC în absența antibioticelor iar ulterior creșterea supraviețuitorilor se face la 42ºC în prezența antibioticelor (Ray și Johnson 1983 cit. de 198).
Luechtefel și col. (cit. de 184) au observat că pentru C. jejuni condițiile optime sunt la 41ºC și 5% oxigen.
Limitele optime de pH pentru C. jejuni sunt de 7,0-7,5 deși multe tulpini pot crește de la pH 5,5-8,0 (Mehlman și Romero, 1982 cit. de 42).
Efectul NaCl în creșterea C. jejuni este variabil, Mehlman și Romero obținând creșteri mari în medii fără NaCl, deși germenul tolerează o adăugare de 0,7% NaCl. Pe de altă parte, Doyle și Roman (1982 cit. de 198) au observat că specia C. jejuni și tulpinile NARTC cresc mai bine în prezența a 1% NaCl, existînd tulpini de C. jejuni care tolerează concentrații mai mari de sare.
Un aspect interesant în structura C. jejuni este prezența în membrana polară a flagelului a unei dungi localizate la poli, aceasta fiind asociată cu activitatea ATP-azică (184).
Aproximativ 40% din tulpini hidrolizează cazeina, ARN-ul, ADN-ul, 90-95% au activitate fosfatazică și 6% sunt arilsulfataza-pozitive. Tulpinile de C. jejuni cresc în 1% selenit de Na și reduc selenitul. Se dezvoltă lent pe agarul Mac Conkey. Nu cresc la 25ºC dar se dezvoltă la 42ºC și frecvent la 45ºC. Sunt sensibile la cloramfenicol, eritromicină, neomicină, oxitetraciclină, streptomicină și tetraciclină. Sunt sensibile la metronidazol, acid nalidixic, bacitracină, vancomicină, trimetoprim și cefalotin (184).
Tulpinile de C. jejuni tolerează glicina și 1:33000 verdele briliant, produc H2S în mediu cu cistina, hidrolizează hipuratul de Na și cresc cu TTC (63, 184, 198).
Tulpinile de C. jejuni cresc în bila bovină 1% și bila umană, în prezența acidului litocolic de 2 mmoli/l. Acizii biliari pot fi conjugați sau sunt secretați în intestin unde se tramsformă sau se conjugă sub acțiunea microorganismelor intestinale (184).
Majoritatea tulpinilor de Campylobacter coli nu hidrolizează cazeina și esculina, sunt arilsulfatază-negative, 75% sunt fosfatază pozitive, 65% prezintă obișnuit activitate DN-azică și activitate RN-azică (184).
Lizina și ornitina nu sunt decarboxilate, fenilalanina și tirozina sunt dezaminază-negative, lipază negative, nu produc acetilmetilcarbinol (AMC), nu hidrolizează esculina. Prezintă o creștere lentă pe agarul Mac Conkey, crește în agar cu 0,1% pe care îl reduce. Temperatura optimă de creștere este de 42ºC (nu cresc la 25ºC), pot crește însă și la 30,5ºC și la 43ºC (184, 198).
Prezintă sensibilitate față de acidul nalidixic (30 μg/disc) și este rezitent la cefalotin (30 μg/disc). Nu hidrolizează hipuratul de Na (Harvey, 1980; Skirrow și Benjamin, 1981) acesta fiind singurul test de diferențiere majoră față de C. jejuni (6, 7,184, 198, 208).
Principalele caracteristici ale C. jejuni și C. coli sunt prezentate în tabelele 1.7 și 1.8.
Tabelul 1.7.
Caracteristici diferențiale ale germenilor din genul Campylobacter
(după Penner, în Manualul Oxoid 1993)
Tabelul 1.8.
Caracteristici diferențiale ale speciilor genului Campylobacter
(Bergey’s Manual of Sistematic Bacteriology vol. 1 – ed. a 8-a)
Simboluri: TSI = triple sugar iron
SIM = sulfite-indolle-mobility
b = μg /disc
c = folosirea testului descris de Harvey (1980)
d = folosirea bulionului Brucella ca mediu de bază
Tabelul 1.9.
Alte caracteristici de diferențiere ale unor subspecii din genul Campylobacter
(Bergey’s Manual of Sistematic Bacteriology vol. 1 – ed. a 8-a)
(b) = stripsurile de hârtie impregnată cu acetat de Pb se atârnă de dopul unei eprubete cu bulion Brucella ce conține 0,16% agar și cisteină hidroclorhidrică
(c) = 5 μg /disc
d = C-19, ciclopropan-C-19:O acid gras
1.7. REZISTENȚA ȘI MULTIPLICAREA
1.7.1. REZISTENȚA
1.7.1.1. REZISTENȚA ÎN MEDIILE BIOLOGICE
A fost studiată de foarte mulți autori în scopul de a obține date privitoare la mecanismul patogen și modul de transmitere a acestei infecții.
În mediul acid o suspensie de C. jejuni la pH 5,6-7 nu-și modifică concentrația de germeni pe un interval de 30 minute dar sub acest interval se înregistrează scăderi cu 2 logaritmi la un pH 3,6 până la 7 logaritmi la pH 2,3 ceea ce ar însemna că la nivelul stomacului, unde pH-ul sucului gastric este de 1,6 – 1,8, să se realizeze o adevărată barieră pentru pătrunderea infecției. Totuși această barieră poate fi depășită cu ajutorul factorilor patologici și chiar fiziologici (176).
În bilă o suspensie de 107-108 supraviețuiește 3 luni, aceasta constituind un mediu de multiplicare a germenului, fapt care explică apariția efectelor biliare la om și animale.
În urină C. jejuni supraviețuiește în funcție de temperatură, astfel că la 37ºC supraviețuiește 48 ore iar la 5ºC supraviețuiește 5 săptamâni.
În fecale C. jejuni este eliminat în concentrații de 6 x 106 – 109/g, supraviețuind 3 săptămâni la 4ºC și 96 de ore la 25ºC (41, 172, 176, 183, 198).
1.7.1.2. REZISTENȚA FAȚĂ DE AGENȚII FIZICI ȘI
SUPRAVIEȚUIREA GERMENILOR ÎN ALIMENTE
Temperaturile scăzute
C. jejuni este inhibat de temperatura folosită la congelarea alimentelor. Doyle, în 1984 (cit. de 42) afirma că inhibarea la această temperatură se datorează mai întâi compoziției mediului de congelat dar și condițiilor externe, nivelului inițial de contaminare precum și tulpinii de Campylobacter.
Christopher și col., în 1982 (cit. de 42) demonstrează că C. jejuni este mai sensibil la congelarea unui mediu lichid decât la congelarea produselor alimentare solide.
La – 20ºC, în laptele ecremat după 8 zile nu s-au mai întâlnit supraviețuitori, ci o descreștere a populației mai mare de 6 logaritmi/ml.
În carnea de vită, la aceeași temperatură, după 30 de zile, s-a observat o scădere a populației în jur de 4-5 log./ml. În probele solide congelarea nu reduce rapid populația la un nivel inferior concentrației toxice (42).
Hanninen, în 1981, a observat la – 20 ºC o descreștere cu 0,5-2 log/ml de piele de carcasă de pasăre (63).
Svedhen a putut izola C. jejuni de pe carcasele de păsări din comerț care fuseseră deja congelate 3 luni, după cum afirmă Federighi în 1995 (42).
După Bracewell și col. (cit. de 42) folosirea ventilației forțate la congelare permite scăderea semnificativă a contaminării de suprafață la carcasele de porci cu C jejuni comparativ cu congelarea fără ventilare. Ventilarea antrenează disecarea rapidă a suprafeței carcaselor iar C. jejuni este sensibil la disecare.
Temperaturile ridicate
În 1982, Blankeship și Craven (cit. de 42), au inoculat 106 celule de C. jejuni (5 tulpini) pe carcase de pasăre, pe care le-au conservat la 4, 23 și 43ºC timp de 7 zile. Scăderea cea mai importantă a numărului de celule cultivabile a fost în următoarea ordine: la 43 ºC (0 celule/g); la 23 ºC mai slabă (10 celule/g) și foarte slabă la 4 ºC (105 celule/g) unde s-a observat o ușoară creștere în primele 4 zile.
În 1984, De Boer (cit. de 42), în urma studiului a 4 tuplini de C. jejuni în două tipuri de lapte la 4 ºC (lapte crud și lapte sterilizat) două tulpini aveau origine aviară iar celelalte două au fost izolate din lapte. S-a observat că tulpinile aviare au supraviețuit mult mai bine decât celelate, iar împreună tulpinile au prezentat o netă supraviețuire în laptele sterilizat (8-28 zile), față de laptele crud (1-8 zile). Autorii susțin că supraviețuirea lui C jejuni depinde de numărul și de tipul de microorganisme prezente în același timp cu C. jejuni, nivelul de contaminare cu acest germen, tulpina folosită, temperatura de stocare sau refrigerare și de prezența decompuși sau sisteme naturale bactericide în lapte (cit. de 42).
c) Tratamentele termice
Acestea distrug rapid o populație importanta de C. jejuni. Campilobacteriile sunt foarte sensibile la tratamentele termice de peste 60 ºC (6, 42, 196, 198).
Valoarea D se exprimă în minute și reprezintă timpul necesar pentru distrugerea a 90% din populația bacteriană la o temperatură corespunzătoare (12, 13, 82). În tabelul 1.10 sunt prezentate valorile D ale unor produse lichide și solide.
Tabelul 1.10
Disecarea
În 1983, Oosterom a întâlnit în abator pe parcursul studilui său contaminarea feței interne a carcaselor de porc cu urme diluate de materii fecale ce conțineau C. jejuni, după câteva ore de la refrigerare (150).
Disecarea superficială a carcaselor de pasăre în momentul refrigerării nu are un rol așa de important în eliminarea campilobacteriilor ca la porcine. Timpul de refrigerare este mai scurt la pasări (apriximativ o oră), față de porcine (16 – 24 ore), refrigerarea poate avea loc în atmosferă umedă (spin – chilling), forma și textura pielii și cavității păsărilor pot proteja germenul de disecare comparativ cu carcasele de porc care prezintă o suprafață netedă și mai curată, după cum afirmă Federighi (cit. de 34, 35).
e) Atmosfera gazoasă
În 1987, Reynolds și Draughon (cit. de 42) au inoculat 108 celule de C. jejuni/g de carne de curcan ambalat sub vid și conservat la +4 ºC. Aceștia au observat după 28 de zile de la conservare prezența în plus a 500 de celule cultivabile/g.
În 1991, Phebus și col. au inoculat C. jejuni la carnea de curcan conservată la +4 ºC și 21 ºC. S-a observat ca C. jejuni a supraviețuit mai bine la 4 ºC în atmosferă puternic concentrată în CO2. Comparativ cu probele stocate sub 100% CO2, rezultatele cele mai bune s-au obținut sub atmosferă de 100% N2 unde s-a observat mărirea sensibilității recuperării celulelor cultivabile de C. jejuni comparativ cu probele conservate la aer (156).
NaCl
Hanninen, a fost prima în 1981 care a demonstarat efectul unor concentrații de NaCl în mediu lichid la 30 º – 35 ºC. Concentrația limită pentru C. jejuni/coli s-a dovedit a fi de 2 % NaCl. La această concentrație supravițuirea germenilor este favorizată mai mult la 4 ºC față de 35 ºC (63).
Studiile lui Stich – Groh (cit. de 42) din Germania pe intestinele de porc, folosite în procesul de fabricație a cârnaților au arătat că după spălarea lor și menținerea o noapte într-o soluție salină a întâlnit 30 % din probe încă pozitive pentru Campylobacter. Efectul bactericid foarte limitat al sării depinde de concentrația cât și de încărcătura baceriană inițială dar și de creșterea temperaturii.
pH-ul
În 1987, Humphrey și Lanning au obținut reducerea importantă a populațiilor de Salmonella și Campylobacter în apa de spălare a carcaselor dintr-un abator de păsări, la 50 ºC și pH 9 (184).
La pH 5, Iron și col. arată în 1988 că tulpinile lor au supraviețuit mai bine într-o soluție la care au adăugat HCl decât la cele ajustate cu un acid organic, dar nu și într-o soluție cu pH 4 unde nu au întâlnit nici un supraviețuitor (42).
pH-ul optim este între 6,5 – 7,5 unități de pH. Nu se dezvoltă sub 4 și peste 9 unități de pH (184).
Bisulfitul de sodiu
În 1983, Koidis și Doyle (cit. de 33) au observat supraviețuirea lui C. jejuni într-un mediu la care s-a adăugat 0,01 % bisulfit de Na la 4 ºC și la 25 ºC.
Acidul ascorbic
Acesta adăugat în proporție de 5 mmoli/l la un mediu nutritiv are efect bactericid la 42 ºC pentru Campylobacter după cum afirmă Juven și Kauner, 1986 (88, 89).
Dezinfectanții
Doyle în 1984 (cit. de 42) studiind efectele clorului asupra inactivării C. jejuni a arătat că doza necesară pentru inactivarea totală în 1 sau 30 de minute a două nivele de contaminare a apei cu C. jejuni sunt de 1,25 ppm timp de 1 minut când nivelul de contaminare este de 10 3 – 10 4 CFU/ml; 0,625 ppm timp de 30 de minute la același nivel de contaminare; 5 ppm timp de 1 minut la 106 – 107 CFU/ml și 2,5 ppm, timp de 30 de minute la același nivel de contaminare.
Campylobacter este sensibil la compușii fenolici, la iodofori, amoniu cuaternar, etanol și glutaraldehidă (184).
În 1980 Fernandez și col. (cit. de 45) au arătat că C. jejuni si E. coli sunt deasemeni sensibile la formalină, la Lügol și la cetritan.
Radiațiile
Radiațiile U.V.
Efectul sensibilității C. jejuni la radiațiile UV de 254 nm a fost demonstrat de Butzler și col. în 1987. Campylobacter jejuni este mai sensibil decât E. coli la radiațiile U.V. Lămpile existente în comerț pot inactiva ușor C. jejuni (42).
Microundele
Studiile privind acțiunea micro-undelor asupra supraviețuirii C. jejuni în lapte efectuate de Choi în 1993 au arătat că celulele de C. jejuni sunt eliminate definitiv în 3 minute la temperatura de 71,1 ºC. Într-un minut se asigură o reducere mai mare de 5 log. din populația germenului (24).
Radiațiile Gamma
În 1992, Atanassova (cit. de 42) a studiat efectul ionizării Gamma la doze slabe de 0,1 – 1 KGy asupra supraviețuirii C. jejuni de carcasele de pasăre la 4 ºC în funcție de atmosferă și durata de stocaj. Valoarea D exprimată în KGy a fost de 0,16 KGy după o zi de stocare în atmosferă aerobă; 0,20 KGy după 7 zile de stocare în aceeași atmosferă; 0,18 Kgy în atmosferă sub vid după o zi de stocare, 0,21 KGy după 7 zile și 0,22 Kgy după 22 zile de stocare sub vid.
Durata de stocare nu influențează semnificativ valoarea D., C. jejuni fiind foarte sensibil, 1 Kgy permite distrugerea a 108 bacterii/g.
Radomysky și col. în 1994 afirmau că maxim 3 Kgy pot elimina Salmonella și Campylobacter precum și alți patogeni de pe suprafața carcaselor de păsări (161).
Fosfatul trisodic
Este folosit în SUA pentru reducerea numărului de Campylobacter de pe carcasele de pasăre. Tratarea se efectuează după refrigerare, situație în care carcasele sunt plonjate într-o baie cu TSP 10 % la 50 ºC timp de 50 de secunde. Se reduce numărul germenilor cu 1,2 – 1,5 logaritmi după cum afirmă Slavik și col. în 1994 (cit. de 42).
În Franța, Federighi și col. în 1995 au obținut o reducere cu 1,3 logaritmi a nivelului mediu de contaminare a carcaselor de pasăre (42).
Bacteriocinele
În 1992, Doyle și Schoeni au izolat bacterii colonizatoare din cecumul puilor din rasa Leghorn indemni de C. jejuni. 9 tulpini s-au dovedit a produce metaboliți anti-Campylobacter (178, 179).
Lisozimul
În 1987 Hughey și Jonhson (cit. de 42) au testat activitatea antibacteriană a lisozimului din albușul de ou. Campylobacter jejuni s-a dovedit a fi rezistent față de acțiunea bactericidă a lisozimului din albușul de ou.
Sistemul lacto-peroxidază
După cum afirmă Beuner și col. 1992 (cit. de 42) acest sistem (lactoperoxidază + tiocianat + peroxid de hidrogen) din laptele crud prezintă efect bactericid mai important la 37 ºC și la pH 6,6.
1.7.1.3. REZISTENȚA C. JEJUNI ȘI C. COLI LA AGENȚII
MICROBIENI
Speciile și subspeciile din genul Campylobacter sunt sensibile la eritromicină, gentamicină, cloramfenicol, oxitetraciclină, tetraciclină, streptomicină, ampicilină, carbenicilină și rezistente la vancomicină (15 mcg/ml), trimetroprim (5 mcg/ml9), polimixină B (512 – 1024 U/ml), amfotericină B, bacitracină (128 – 256 mcg/ml), novobiocină, rifampicină, actidionă, cefalotin, cefamandol, cefoxitin, cefuroxin, cefoperazonă și colostin (25, 31, 49, 68, 71, 203).
Această rezistență se folosește astăzi cu mult succes la prepararea mediilor de cultură pentru izolarea acestor germeni din materialele contaminate cu microfloră concurentă (95, 103).
Exită totuși și câteva sușe de C. jejuni și C. coli rezistente la kanamicină, tetraciclină, cloramfenicol, eritromicină, fiind demonstrat suportul plasmidic al acestei rezistențe la primele trei antibiotice cât și genele implicate care sunt aparent originare bacteriilor Gram pozitive (131).
Rezistența naturală este pusă pe seama incapacității acestor antibiotice de a traversa membrana externă a germenului (131).
Rezistența experimentală
Tetraciclinele
În general campilobacteriile sunt sensibile la tetracicline. Pentru C. jejuni, C. coli și C. fetus, CMI-uri sunt de 1μg/ml tetraciclina (131). Dar au fost semnalate totuși și unele sușe rezistente de C. jejuni și C. coli cu o frecvență foarte variabilă: 8% în Belgia, 12 % în Canada, 30 % în SUA și 69 % în Japonia (177).
Mărimea plasmidelor implicate variază, unele dintre acestea putând purta și alte gene de rezistență (kanamicină, cloramfenicol).
Pentru Campylobacter, responsabile de rezistența la tetraciclină sunt două gene tet o (102, 131).
Macrolidele
Dintre macrolide, eritromicina inhibă 50-90 % din tulpini, în limita concentrațiilor uzuale (1,6 – 3,2 micrograme/ml), totuși au fost semnalate și câteva sușe rezistente la eritromică, în special în cadrul speciei C. coli (49, 31, 68, 103).
În Europa frecvența rezistenței la eritromicină este mai mică de 1 % în Anglia și 10 % în Suedia. Utilizarea tilozinei la animale favorizează emergența acestei rezistențe (215).
Chimioterapicele
Dintre chimioterapice, furazolidonul și acidul nalixidic inhibă 100 % din tulpini. Rezistența la trimetriprim este totală. C. fetus, C. hyointestinalis și C. laridis sunt rezistente la acid nalidixic (CMI > 64 mg / ml), C. jejuni și C. coli sunt sensibile la acid nalidixic (95).
Beta – lactamidele
În general sunt active pentru bacteriile Gram negative. Ampicilina și carbenicilina au o acțiune inhibitorie limitată cu CMI-uri situate pe o scară largă ce depășesc frecvent concentrațiile terapeutice realizabile. Cu excepția cefotaximului care are o activitate net superioară ampicilinei, toate celelalte cefalosporine uzuale cum sunt cefalotinul, cefuroxinul, cefoperazona sunt total ineficace (131).
Kanamicina
C. coli BM 2509 este prima sușă descrisă ca fiind rezistentă la kanamicină, izolarea făcându-se la Spitalul Saint – Joseph. Studiile acestor sușe au evidențiat că această rezistență a fost transferabilă la C. fetus și asociată întotdeauna cu rezistența la tetracicline. Sinteza unei 3’ – aminozid – transferaze este responsabilă de inactivarea kanamicinei la BM 2509. Genele implicate au fost analizate și au confirmat o totală omologie cu genele aph – 3 cunoscute deja, care aparțin speciei Streptococcus pneumoniae și Enterococcus (103).
Streptomicina
De obicei, Campylobacter este sensibil la streptomicină, totuși există și rare tulpini rezistente puse în evidență pe C. coli BM 2509 (103).
Gentamicina
C. jejuni/ C. coli sunt sensibile la gentamicină față de care valorile CMI-urilor se situează mult sub concentrația terapeutică necesară. Studiul unei sușe de C. coli rezitentă la gentamicină nu a putut permite punerea în evidență a unei inactivări enzimatice a antibioticului deși suportul genetic, comozomial sau plasmidic n-a fost elucidat (103, 177).
Cloramfenicol
Datele existente, denotă o sensibilitate totală și constantă la cloramfenicol, CMI-urile variind între 0,4 – 6,2 μg/ml. Există rare tulpini de C. jejuni/ C. coli rezitente la cloramfenicol. Suportul plasmidic al acestei rezistențe a fost pus în evidență de unii autori japonezi pe sușe de C. coli, caracterele fiind contratransferate cu rezistență la tetraciclină și la kanamicină (177).
C fetus ssp. fetus are în general același spectru de sensibilitate cu mențiunea că este sensibil și la cefalosporine și total sensibil la tetraciclină (95).
1.7.2. MULTIPLICAREA GERMENILOR ÎN CARNE
Împotriva numeroaselor tentative nu s-a putut pune în evidență fenomenul de multiplicare logaritmică comparativ cu cel observat la alte bacterii care produc toxiinfecții alimentare. După Hanninen, populația bacteriană se multiplică ajungând la 6 – 8 logaritmi într-un interval de 2 – 8 ore la temperatura de 35ºC (63).
Experiențele au condus la trei tipuri de rezultate:
Frecvent s-a constatat absența dezvoltării. Aceasta se datorează faptului că numărul de C. jejuni se diminuează de-a lungul timpului, la temperatura și pH-ul substratului (6, 7, 126, 127, 196).
Creșterea lentă a populației. A fost demonstrată de Hanninen și col. la diferite tulpini de C. jejuni dezvoltate pe carnea de vită sub vid sau într-o atmosferă ce conține 80% N2 și 20% CO2 la 37 ºC (63).
Mărirea bruscă a numărului de C. jejuni. A fost demonstrată de Svedhem (cit. de 42), care a evidențiat o mărire cu 2 logaritmi a unei populații de C. jejuni într-un interval de 8 ore, pe suprafața cărnii de pasăre la 42 ºC, iar după 24 ore a observat o creștere rapidă.
S-a menționat că menținerea în atmosferă călduță este un factor favorabil dezvoltării și multiplicării campilobacteriilor (63).
În general orice carne crudă poate fi contaminată cu Campylobacter dar nivelul contaminării depinde de specia de animal și de nivelul igienei, în special în timpul procesului de tăiere (7).
Majoritatea carcaselor de pasăre proaspete, refrigerate, congelate sunt contaminate cu Campylobacter la nivel ce cca. 105/g de carcasă, de aici explicându-se că acest produs stă la baza infecției de origine alimentară la om. Normal ar trebui ca germenul să nu se multiplice în carne, datorită factorilor nefavorabili din produs (6, 7).
Doza minimă infectantă pe cale orală pentru om este de 106 microorganisme/g, aceasta presupunând ca bacteria să găsească condiții favorabile pentru multiplicare, ceea ce în mod obișnuit nu se întâlnește. De exemplu numărul gemenilor scade foarte mult în timpul depozitării dar sunt și situații în care, dacă pH-ul cărnii ar fi relativ mare, concurența bacteriană redusă, cum este cazul cărnii D.F.D., atunci C. jejuni se poate înmulți. De obicei aceasta poate găsi condiții favorabile în carnea răcită lent, în friptura de pasăre ținută în cuptoare de încălzire precum și în carnea tocată (41, 42, 172, 183, 198).
PATOGENITATEA CAMPYLOBACTERIILOR
1.8.1. RECEPTIVITATEA LA INFECȚIA EXPERIMENTALĂ
Mulți cercetători au descris diverse modele animale în scopul unei mai bune înțelegeri a campylobacteriozei umane. Russel și col., în 1989 (cit. de 42), propun infectarea unui model animal mai puțin obișnuit în laborator. Animalul folosit se numește macaca (Macaca nemestrina) și a dat rezultate foarte bune în urma infectării cu Campylobacter, dezvoltând diaree asemănătoare celei umane. S-au folosit animale obișnuite de laborator, șoareci, hamsteri, cobai și s-a observat că numai nou-născuții sunt foarte sensibili în dezvoltarea formelor grave cum afirmă Veron în 1989 (cit. de 198).
După Aguero-Romsenfeld și col., 1990, la adulți nu s-a observat o colonizare pasageră a intestinului (1).
Gastroenterita a putut fi reprodusă la miei și la viței unde s-au observat leziuni inflamatorii și hipertrofia limfonodulilor mezenterici (160).
Procedeul RITARD (Removable Intestinal Tie – Adult Rabbit Diarrhoea) a fost propus de Caldwell și col. în 1983, pentru iepurii adulți (ligaturarea tranzitorie a unei anse intestinale). Iepurii au prezentat simptome mai intense comparativ cu cele întâlnite în campilobacterioza umană (diaree cu sânge, leziuni inflamatorii la nivelul mucoaselor și în 50% din cazuri septicemie urmată de moarte). Supraviețuitorii dezvoltau imunitate (20).
Conform afirmațiilor lui Veron, modelul este interesant pentru înțelegerea răspunsului imunitar și a fenomenelor patologice, însă dificil pentru studierea unui număr mai mare de tulpini. Deoarece nici un model animal nu poate permite încă stabilirea mecanismului patogen la C. jejuni, este admisă în majoritate schema generală patogenetică obișnuită bacteriilor enteropatogene: absorbția dozei infecțioase, colonizarea tractusului intestinal, aderența la enterocite, invazia celulelor intestinale, producerea de toxine (60, 96, 108, 109, 110, 111, 119, 120, 134, 135, 202).
1.8.2. DOZA MINIMĂ INFECTANTĂ
Conform afirmațiilor multor cercetători, doza infecțioasă este extrem de variabilă. Caracterul variabil este conferit de efectul de sușă și de efectul protector vis-a-vis de bariera gastrică. Pentru lapte, doza minimă ce poate declanșa campilobacterioza variază în funcție de tulpină și de individ (de la 500 – 106 celule) (42).
Veron, în 1989, afirmă că gravitatea semnelor clinice nu este strâns legată de doza de celule ingerate (198).
Robinson precizează că ingerarea a 500 de celule de Campylobacter dintr-o tulpină izolată în timpul unei epidemii apărute în urma consumului de lapte, produce boala după 4 zile (cit. de 42).
Mc Dermott și col. (cit. de 42) au precizat că ingerarea unei doze de 106 celule de C. jejuni într-un pahar de lapte produce campilobacterioza după 3 zile.
Black și col., în 1988, au pus în evidență pe voluntari umani ce au consumat lapte, efectul distructor al pH-ului gastric (Campylobacter fiind sensibil la mediul acid din stomac și de cele mai multe ori mărimea inoculului ingerat este distrusă aici). Lucrările efectuate în Canada au arătat că prezența a 480 și 960 celule de C. jejuni în 120 g, respectiv 240 g de carne pot determina campilobacterioză (cit. de 42).
1.8.3. COLONIZAREA TRACTUSULUI DIGESTIV
Campylobacter se multiplică în interiorul tubului digestiv ajungând până la 106 – 109 celule fecale atunci când apar diareile (176, 198).
Mecanismul colonizării are 3 etape: mai întâi se produce adeziunea germenului la suprafața mucusului, urmează penetrarea mucusului și în cele din urmă atașarea germenului la celulele epiteliale intestinale (198).
Colonizarea este favorizată de unii factori cum sunt temperatura, microaerofilia, rezistența la sărurile biliare, afinitatea mărită a lui Campylobacter pentru mucusul intestinal. Morfologia, mobilitatea germenului cât și chimiotactismul său pentru un număr mare de compuși ai mucusului reprezintă proprietățile gemenului pe baza cărora Lee, 1986 afirma că bacteria prezintă afinitate mărită pentru mucusul intestinal (106).
Studiile lui Takata și col. 1992, demonstrează importanța mișcărilor chimiotactice ale flagelului în colonizarea tractusului digestiv (cit. de 42, 189).
Nachamkin și col. 1993, confirmă rolul flagelului în colonizare, precizând că acesta trebuie să fie integru și funcțional pentru a coloniza diferite modele de animale. Variantele aflagelate au fost incapabile de colonizare (140).
1.8.4. ADERENȚA LA ENTEROCITE
Nu este cunoscută încă natura exactă a legăturii dintre enterocite și Campylobacter jejuni. Numeroase lucrări cu privire la acest subiect au stabilit că germenul folosește mai multe mecanisme de adeziune specifice sau nespecifice (60, 108, 110, 120, 168).
La Campylobacter nu s-au observat până acum formațiuni de tipul pililor de aderență sau fimbriilor. În 1989. Kuusela (cit. de 42) a studiat rolul constituenților matricei extracelulare a celulelor Hela. În urma acestui studiu autorul a precizat că glicoproteinele cu greutate moleculară mare sunt mediatorii adeziunii la Campylobacter jejuni.
Pei și col. în 1991, au evidențiat un grup de proteine de suprafață PM 26 de 32 Kd la nivelul membranei externe cu rol în adeziunea la celule (154).
Grant în 1993 a subliniat rolul flagelului în adeziunea la celulele intestinale. Acesta a precizat că atât variantele flagelate cât și cele aflagelate ale aceleiași tulpini de C. jejuni sunt capabile să adere la o linie de enterocite de origine umană. Adeziunea la celulele intestinale permite germenului să reziste la eliminarea naturală prin peristaltismul intestinal (52).
1.8.5. INVAZIA CELULELOR INTESTINALE
Prezența sindromului febril, a lezunilor tisulare inflamatorii sau hemoragice precum și a sângelui și a leucocitelor în fecalele diareice conduc spre ipoteza unui mecanism enteroinvaziv analog celui întâlnit la Shigella (176).
Astăzi există două ipoteze care vin în sprijinul fenomenului invaziv:
Ipoteza mecanismului invaziv activ propriu lui C. jejuni și cea a mecanismului pasiv – „internalizarea” lui C. jejuni în celulele intestinale (97, 98, 136).
În urma studiului lui Konkel și col. 1992, pe baza interacțiunii dintre C. jejuni și diferite culturi celulare s-a observat că adeziunea celulelor de Campylobacter jejuni nu este dependentă de temperatură, invazia celulelor scade mult la temperaturi mici, iar invazia este maximă atunci când se folosește o linie celulară de origine umană (Int 407) (97).
În 1992, Everest folosește ca model de studiu al invazivității celulele CaCo-2, celule ce mimează enterocitele umane. Autorii au întâlnit diferențe semnificative între fenomenul de invazivitate a unui lot cu tulpini de C. jejuni ce provoacă enterocolite (diaree și febră) și a altui lot care a prezentat diaree apoasă (39).
În 1992, aceeași linie CaCo-2 a fost folosită de Konkel și col. în experiențele de translocație. Aceștia au observat că translocația crește cu timpul, maximul fiind atins după 4 ore după inoculare; celulele de C. jejuni translocate traversează și apoi pătrund în celulele intestinale, translocația scăzând la temperaturi reduse. Aceeași autori susțin că translocația necesită participarea activă (sinteze proteice) din partea C. jejuni în aceeași măsură cu a celulelor țintă (39).
Rolul flagelului și al constituenților săi în fenomenul de „internalizare” a C. jejuni în celulele intestinale de origine umană Int 407, a fost confirmat de Grant și col. în 1993. Autorii susțin că mobilitatea lui C. jejuni este produsă de genele fla A care sunt esențiale pentru translocația celulelor intestinale (52).
Studiile din 1994 ale lui Russell și Blake demonstrează că germenul utilizează un mecanism enteroinvaziv diferit de al altor bacterii enteropatogene. Aceștia au folosit culturi de celule CaCo-2, care au permis caracterizarea asociației invaziei de C. jejuni și aceste celule. S-a constat că celulele erau inhibate la +40 ºC precum și de formele D ale glucozei, manozei și a fructozei (nu și de formele L), în schimb nu sunt inhibate de cloramfenicol și de citocalasina D (cit. de 42).
1.8.6. PRODUCEREA DE TOXINE
În anul 1986, Johnson și Lior au demostrat că unele tulpini de C. jejuni produc enterotoxine asemănătoare cu toxina cholerică (55, 122, 159, 174).
În 1985, Goossens propune un mediu de cultură care evidențiază producerea toxinei de la pacienții cu diaree apoasă. S-a observat că toxina era produsă atât de Campylobacter jejuni cât și de C. coli și C. lari, specii mai puțin frecvente. Același autor a sesizat o similitudine imunologică între această toxină și toxinele LT și cholerică, în urma neutralizării variațiilor morfologice induse de toxine pe celule de hamster (CHO) cu ajutorul antiserurilor anticholergene și anti-enteroxina LT. Toxina producea secreții lichide în intestinul de șoarece fiind situații în care producea același tip de secreții în intestinul de iepure, după concentrarea acesteia (56).
În 1990, Lindblom și col. subliniază că puterea enterotoxigenă își face apariția la mai multe tulpini de diverse serogrupuri izolate atât de la animale cât și de la om. Toxina produsă de Campylobacter jejuni are o greutate moleculară de 10.000 – 70.000 Kd. Pe lângă tulpinile enterotoxigene la Campylobacter s-au observat și tulpini neenterotoxigene însă patogene pentru om și animal (109, 111).
Primii care au descris producerea de citotoxine au fost Johnson și Lior în 1986. Autorii au descris Cytoletal Distensing Toxin (CLDT) toxina întâlnită la 295 (41 %) din 718 tulpini analizate. După 96 de ore citotoxina producea distensia culturilor de celule Hela, Vero, Hep 2 și CHO. Prezența acesteia s-a observat la campylobacteriile catalazo-negative și la C. jejuni, C. lari și C. fetus ssp.fetus (85).
În 1990, Mahajan și Rogers au descris o altă citotoxină. Aceasta prezintă un receptor glicoproteic pentru celulele țintă, este monomerică și are un efect pe celulele Int 407 (118).
După afirmațiile lui Milon, 1990, nu toate campylobacteriile patogene pentru om posedă aceiași factori de virulență. Importanța lor rămâne în continuare o problemă deschisă (134).
1.8.7. ALȚI FACTORI DE PATOGENITATE
Hemolizinele
Pickett, în 1992, în urma tratării a 5 tulpini a observat că 3 dintre acestea au produs hemolizină într-o rată apropiată de Shigella flexneri. Autorul a fost singurul care a descris producerea de hemolizină (157).
Sideroforii
Captarea fierului reprezintă o proprietate de bază în procesele patogene. Fielo și col. în 1986 descriu 3 proteine (GM 82, 76 și 74 Kd) observate la C. jejuni pe o cultură carențată în fier. Tulpinile testate utilizau enterochelina și ferocromele (siderofori exogeni) (cit. de 40, 157, 201).
În 1992, Pickett descrie la C. jejuni o proteină cu GM de 71 Kd indispensabilă în achiziționarea fierului (157).
Rezistența la efectul bactericid al serului
La C. fetus ssp. fetus s-a descris o proteină cu GM de 100 Kd care este în asociere cu rezistența la efectul bactericid al serului (Blaser și col. 1987, cit. de 42).
1.9. ASPECTE CLINICE
1.9.1. ASPECTE CLINICE LA ANIMALE
Există multe specii de animale receptive la infecția naturală și experimentală cu Campylobacter.
Patogenitatea lui Campylobacter este axată în principal pe probleme legate de sterilitate la bovine și ovine. Infecțiile intestinale sunt rare la animale.
Aspecte legate de tulburările de reproducție
Campylobacterioza genitală la taurine este transmisă prin montă sau prin însămânțări artificiale de către C. fetus ssp.fetus (160). Boala a fost descrisă pentru prima dată în Anglia, ulterior în SUA și apoi în multe țări europene, inclusiv în țara noastră (160).
Campylobacter fetus ssp. venerealis produce la bovine boala denumită „sterlitate enzootică”. După unii autori această boală ar fi după bruceloză o cauză importantă de pierderi economice la această specie (160, 184).
La vaci se caracterizează prin infecția organelor genitale. Germenul se localizează la nivelul vaginului, colului uterin, uterului și oviductelor unde produce cervicite și endometrite care împiedică fecundația sau produc moartea embrionului (svort venerian) (6, 7, 184, 208).
La tauri germenul se localizează la nivelul glandului prepuțiului și porțiunii distale a ureterului. Boala evoluează 4 – 5 luni conform celor afirmate de Veron 1989 (cit. de 160).
Rar Campylobacter fetus ssp fetus produce „sterilitate enzootică” specia fiind responsabilă de avorturi sporadice, neveneriene. În urma unei enterite germenul poate disemina pe cale sanguină și contaminează întâi placenta apoi fetusul ducând în cele din urmă la avort (198).
La ovine, agenții avortului nevenerian sunt Campylobacter fetus ssp fetus și Campylobacter jejuni (6, 7, 184, 208).
Tot la nivelul mucoasei genitale a bovinelor se poate întâlni Campylobacter sputorum ssp. bubulus precum și Campylobacter sputorum ssp. fecalis la nivelul căilor genitale la ovine și bovine (nepatogenă la acest nivel) (132, 160, 184).
Uneori, Campylobacter jejuni, ca urmare a unor enterite a determinat avorturi de proporții importante, 19% și 10% în turme de 120 și respectiv 108 capete atunci când alimentația și apa au fost contaminate, după cum afirmă Donkersgoed în 1990 (cit. de 7, 160).
Aspecte legate de infecțiile digestive
Principala specie responsabilă de patologia intestinală este Campylobacter jejuni. Această specie poate produce infecții digestive la ovine, bovine, câini și păsări (13, 74, 104, 126, 127). „Dizenteria de iarnă” a bovinelor, produsă de C. jejuni, apare în special la jujinci și miei, ocazie cu care se pot izola și alți enteropatogeni (7, 219).
La cățeii de 6 luni, germenul s-a izolat la 3,1% dintre indivizii sănătoși și la 21,7% de la indivizii diareici din fecale, conform afirmațiilor lui Nair, 1985 (cit. de 116, 141, 190).
La porc se izolează des Campylobacter coli din materiile fecale. Campylobacter coli se asociază cu alți enteropatogeni în dizenteria purceilor, boală din ce în ce mai rară azi. La porc se mai poate întâlni Campylobacter mucosalis, specie responsabilă de adenomatoza porcină și de ileitele proliferative (146).
Ohya și col. în 1985 a observat că bacteria poate fi întâlnită în asociere cu Campylobacter hyointestinalis (cit.de 146).
În 1990, Eriksen, în Norvegia (cit. de 146) a contestat această asociere în declanșarea adenomatozei intestinale și a ținut să sublinieze rolul lui C. jejuni și C. coli în etiologia bolii.
Dromigny, în 1989 (cit. de 35), precizează că bacteria Campylobacter jejuni se poate izola din intestinul gros, din cecul puilor cu hepatită, din ficat și din bila păsărilor.
Shane, în 1992, afirmă că bacteria nu este în toate cazurile patogenă la păsări, doar la tineret se poate observa o diaree pasageră în urma infecției. Un alt aspect legat de hepatita vibrionică, boală dispărută azi, în urma măsurilor de creștere și igienă corespunzătoare precum și a vaccinurilor efectuate. Boala a fost cândva atribuită lui C. jejuni, însă n-a fost niciodată reprodusă experimental cu tulpini de C. jejuni. Apariția leziunilor la pasări depinde mult de statusul imunitar al gazdei după cum afirmă Shane în 1992 (cit. de 218).
1.9.2. ASPECTE CLINICE LA OM
Rata medie de îmbolnăvire la persoanele supuse riscului infecției, stabilită în condiții epidemice variază între 20-25%, susceptibilitatea fiind mai mare la grupele mici de vârstă. La om Campylobacter poate provoca infecții digestive precum și manifestări extradigestive ca urmare a infecțiilor produse de Campylobacter jejuni și infecții datorate lui Campylobacter fetus ssp. fetus (13, 74, 126, 127).
Aspecte legate de infecțiile digestive umane
C. jejuni este responsabilă de 95% din cazurile de gastroenterită produsă de Campylobacter la om. Alături de C. jejuni pot produce infecții digestive C. coli și C. lari. În trecut, rar se făcea distincția între cele trei specii, de aceea și incidența acestor specii chiar și astăzi poate fi subestimată (218, 219).
Campylobacter coli s-a semnalat în gastroenteritele umane cu o frecvență de 3,2% din cazurile de Campylobacter în Franța (42). De multe ori nu se face diferențierea între semnele clinice produse de C. jejuni și cele produse de C. coli (127, 128, 129, 130).
Fernandez, în 1985 a descris un caz de enterită produsă de C. coli la doi nou-născuți (42). C. lari a fost citat rar la om într-un caz de septicemie la o persoană în vârstă cu mielom (Tauxe, 1985) și de Fernandez (1992) care relevă prezența germenului la 4,8% din cazurile de diaree la copii (44).
Taylor, în 1991 (cit. de 42), a descris 3 cazuri de apendicite produse de Arcobacter butzleri (Campylobacter butzleri). Veron, în 1989, a izolat la om din sânge și fecale Campylobacter upsaliensis în urma unei gastroenterite în care erau prezente febra și tulburările respiratorii. Același autor a izolat din materiile fecale ale unor bolnavi de SIDA Campylobacter hyointestinalis (136, 191).
Semnele clinice ale enteritei produse de Campylobacter apar după o perioadă de incubație de la câteva ore la 7 zile, germenul începând să se multiplice în primele 12 ore după ingerare și se traduc printr-o fază prodromală care durează 2 zile, tradusă prin dureri de cap, amețeli, dureri musculare și articulare, febră 38-40ºC, uneori mergând până la o stare de delir (ceea ce îndreptățește clasificarea enterocolitei campylobacteriene, în TIA de tip infecțios unde frecvent este prezentă febra, comparativ cu TIA de tip toxic, unde aceasta lipsește); o fază enterală care durează 2 – 10 zile și se traduce prin greață, vomă în aproximativ 30% din cazuri, dureri abdominale și periombilicale, nelipsind diareea care poate fi apoasă, uneori mucoasă și în cazurile grave purulentă și sangvinolentă la sfârșitul evoluției (mai mult de 6 scaune pe zi) și o fază de recuperare care durează în medie 2-3 săptămâni, uneori durerile abdominale putând persista până la 6 săptămâni, apărând uneori deshidratarea. Pot să apară complicații cum sunt infecțiile urinare, peritonite, septicemii, meningite la copii, artrite, sindromul apendicular, colecistite, sindromul uremic și hemostatic (219).
Semnele clinice nu se exprimă cu aceeași frecvență și nici cu aceeași intensitate acestea depinzând de mai mulți factori, printre care vârsta (apare în general la copii mai mici de 2 ani) și mediul social. Există cele două extreme ale infecțiilor digestive, frecvent întâlnindu-se cazuri benigne obișnuite și rar, dar dramatic, pacientul acuză dureri foarte puternice abdominale, prostație, dând impresia unei morți iminente după cum afirmă Park în 1991 (153). Atunci când terenul este favorabil înmulțirii germenului acesta depășește bariera intestinală, ajunge în intestinul subțire de la nivelul duodenului (unde întâlnește condiții de dezvoltare și multiplicare datorită mediului bogat în bilă), în ileon unde produce edemațierea difuză a acestuia cu exudat inflamator în mucoasă frecvent asociat cu limforeticulite mezenterice și apendicite (176).
S-au observat leziuni hemoragice în jejun și în ileon cu izolarea lui C. jejuni din aspiratul intestinal. La nivelul intestinului gros se constată prezența masivă de mucus și puroi, ceea ce denotă inflamația colorectală (176).
Histologic se observă infiltrat inflamator cu neutrofile, plasmocite, limfocite și distensionarea arhitecturii criptelor, precum și prezența masivă de mucus (176, 198).
Karmali și Schwartz, recomandă antibioterapia pe bază de macrolide, în special eritromicină, care reduce semnificativ perioada diareei și a excreției germenului. Aceasta se resoarbe rapid la nivel intestinal, spectrul ei perturbă puțin microflora intestinală iar excreția fecală a germenului este întreruptă (69, 176, 198).
Rar s-au semnalat decese dar totuși au fost semnalate în special la copiii de vârstă redusă și la persoanele în vârstă cu teren debilitat de ciroză, diabet (6, 7, 176, 196, 219).
b) Aspecte legate de infecțiile produse de C. fetus ssp. fetus
Clinic, forma obișnuită este septicemia, dar pot fi observate și semne localizate (Blaser, 1985, cit. de 180).
Aspectul frecvent întâlnit este forma febrilă pură, care poate fi sub forma unei simple bacteriemii cu febră care dispare fără a fi însoțită de alte simptome, fie ca o septicemie asociată cu o perioadă lungă febrilă cu diseminare sanguină apărută la poarta de intrare digestivă, cu alterarea statusului general. Rar se îndreaptă spre șoc septicemic și aceasta în funcție de terenul pe care survine boala (7, 176).
În 1994, Rennie a descris într-o colonie ungurească din SUA, 18 cazuri de diaree produsă de C. fetus apărute în urma unei meningite septicemice la un copil de 4 luni din colonie. Tulpina a fost aceeași și în sângele copilului și în fecalele bolnavilor (130).
Campylobacter fetus poate produce și forme cu alte localizări cum sunt cele nervoase, frecvente la copii, forme supurative cu localizări la nivel pericardic, pleural și abcese subcutanate care intervin la persoane cu teren debilitat, SIDA, ciroză, alcoolism, terapie imunodepresivă, la femeile însărcinate (unde prognosticul maternal este întotdeauna bun iar cel pentru fetus este de 50% mortalitate fetală) (198).
Antibioterapia cea mai eficace s-a dovedit a fi cloramfenicolul, tetraciclina și gentamicina. Decesele apar des la pacienții cu meningită sau endocardită conform afirmațiilor lui Mandal, 1984, cit. de 42.
c) Manifestările extradigestive apărute în urma infecției cu C. jejuni
C. jejuni poate produce în urma enteritelor, artrite reacționale comparabile cu cele produse în infecții digestive cu Salmonella și Shigella, septicemii, meningite purulente la nou-născuți (Canton, 1989), sindromul Güillain-Barre (SGB) cu mecanism încă necunoscut în totalitate (paralizie frecvent reversibilă), sindromul Miller-Fischer, sindromul hemolitic și uremic (SHU) în special la copii, sindromul Reiter (uretrite, artrite, conjunctivite) (Canton, 1989, cit. de 42, 198).
CAPITOLUL 2
EPIDEMIOLOGIE
2.1. INTRODUCERE
Tauxe și col., în 1992, precizează că în genul Campylobacter sunt incluse nouă nume de specii patogene sau potențial patogene pentru om, campylobacterioza reținând atenția prin implicarea în sfera patologiei umane și animale (217, 218).
Dintre acestea Campylobacter jejuni și coli (specii distincte) sunt specii cel mai frecvent asociate cu campilobacterioze umane (13, 74, 126, 127, 128, 129).
Enterocolitele acute produse de aceste specii, prezintă adesea caracter de toxiinfecții alimentare, motiv pentru care Comitetul de Experți FAO asupra securității alimentelor au inclus aceste bacterii pe lista agenților care produc boli de origine alimentară la om (6, 7).
În SUA, frecvent infecțiile cu Campylobacter jejuni sunt asociate cu consumul de carne de pasăre iar infecțiile cu Campylobacter coli sunt asociate cu consumul de carne de porc (13).
Din punct de vedere epidemiologic, enterita produsă de Campylobacter coli este o antropozoonoză deoarece sursele principale de infecție sunt reprezentate în special de animale, de unde germenul se transmite direct sau indirect la om, transmiterea interumană fiind deasemenea posibilă. De obicei cazurile de îmbolnăviri pot evolua sporadic, uneori acestea pot lua caracter de epidemii (176).
În lume, Campylobacter este estimat a fi cauza a 5-14% din toate îmbolnăvirile umane (Benenson, 1990, cit. de 13).
2.2. PREVALENȚA, ARIA DE RĂSPÂNDIRE ȘI COSTURILE ECONOMICE
În țările dezvoltate, frecvența cazuisticii campilobacteriene este sistematizată la nivelul laboratoarelor desemnate pentru aceasta.
Astfel, în Marea Britanie, Laboratorul Serviciului de Sănătate Publică (PHLS) din cadrul Centrului de Comunicare a Bolilor (CDSC), adună informații de la 300 de laboratoare din Anglia și Țara Galilor (74).
În Franța, toate tulpinile de Campylobacter sunt sistematizate în cadrul laboratoarelor de la Bordeaux (126, 127, 128, 129, 130, 198). În SUA, cazuistica acestor gemeni este raportată la CDC Atlanta pentru a stabili nivelul național de incidență (170).
Procentajul cazuisticii campilobacteriene este incert deoarece, ca în majoritatea bolilor diareice, acesta este dependent de raportarea pacientului la medic, majoritatea cazurilor fiind sporadice, rar luând caracter de epidemii (Tauxe, 1992, cit. de 13).
De cele mai multe ori se întâmplă ca în perioada epidemiilor, bolnavii să fie îngrijiți medical dând posibilitatea testelor de diagnostic și a sistematizării cazuisticii campilobacteriene conform legislației fiecărei țări. Spre deosebire de Salmonella, izolatele de Campylobacter, nu se referă în mod obișnuit la confirmare sau serotipizare decât excepțional, atunci când sunt întâlnite cazuri neobișnuite sau în situații de epidemie (Tauxe, 1992, cit. de 217, 218).
Desigur că incidența reală este mult mai mare decât incidența estimată în majoritatea țărilor, pe motivul considerentelor mai sus amintite.
Helnick și col., în 1994, au arătat că în majoritatea laboratoarelor din SUA, unde sunt testați germenii patogeni de origine alimentară, Campylobacter jejuni este cel mai frecvent izolat de la persoanele cu diaree, reprezentând 99% din izolările de Campylobacter din materiile fecale. Centrul de studiu al bolilor diareice din cadrul CDC a studiat relativa frecvență cu privire la implicarea germenilor din genul Campylobacter comparativ cu Salmonella și Shigella în etiologia diareilor la om (Blaser și col., 1983).
Conform celor precizate de aceștia, speciile de Campylobacter au fost izolate de 4,6 ori mai frecvent decât speciile de Shigella și de două ori mai frecvent decât cele de Salmonella (217). Tauxe, în 1992, precizează că suportul ipotezei conform căreia cei doi germeni, Campylobacter și Salmonella ocupă același loc în privința frecvenței cazuisticii, nu este pe deplin întemeiat, deoarece cazurile produse de Campylobacter sunt mai frecvente comparatic cu cele produse de Salmonella (217, 218).
În Atlanta, Serviciul Universitar de Sănătate ce deservea 7765 studenți, a examinat 88 de probe de fecale provenite de la subiecți cu enterită acută. Dintre acestea 47 au fost pozitive pentru Campylobacter, 1 pentru Salmonella și câteva pentru Shigella. Incidența a fost de mai puțin de 6% pe un an universitar cu o perioadă de 9 luni (7, 63, 213).
În Marea Britanie, în 5 dintre laboratoarele care deserveau 1,5 milioane de locuitori, pe perioada 1983 – 1984, când a apărut epidemia de gastroenterită, din 33857 probe examinate, 5,5% au fost pozitive pentru Campylobacter, 3,4% pentru Salmonella și 0,8% pentru Shigella.
Incidența anuală a acestor infecții este estimată la 58 de cazuri la 100.000 locuitori pentru Campylobacter, 38 de cazuri la 100.000 locuitori pentru Salmonella și 9/100.000 pentru Shigella (74, 213).
În Franța, Campylobacter ocupă locul doi, după Salmonella. Din cele 14 laboratoare din spitale, care au studiat sistematic cei doi germeni în materii fecale, s-au izolat 417 cazuri Campylobacter și 616 cazuri Salmonella (198).
Un studiu de 2 ani la un Centru de Sănătate din Universitatea San Diego (SUA), a arătat că enteritele produse de Campylobacter sunt de 10 ori mai frecvente decât cele produse de Salmonella sau Shigella. Incidența pe un an universitar de 9 luni a fost de 4,5% (216).
În Islanda, în 1981, în singurul laborator care izola bacterii enteropatogene, pe o perioadă de 2 ani, din cele 7413 probe de fecale provenite de la 4019 indivizi cu sau fără simptome, 67 au fost pozitive pentru, 164 pentru Salmonella și 7 pentru Shigella (215).
S-a reușit izolarea lui Campylobacter și în Kenia, sudul Indiei, în Gambia, Africa de Sud și Bangladesh (67, 176).
În Marea Britanie, procentul anual de izolări la 100.000 de locuitori a fost de 21 în 1980 și 28 în 1981 (216), iar in SUA, în 1984, a fost de 4,9/100.000 locuitori (217).
Tauxe, în 1992, afirma că numai la 67% din pacienții vizitați de un medic la domiciliu sau în spital, li se efectuează culturi din materiile fecale. Din acest motiv, același autor, afirma că rata izolărilor este de 36-40/100.000 – 54-60/100.000 locuitori (216, 217).
Sacks și col., raportează rezultatele unei investigații cu privire la o epidemie de campilobacterioză asociată cu contaminarea apei de aprovizionare din Florida, susținând că din cele 865 cazuri întâlnite, doar 47 (5,4%) au fost izolate de un medic gastroenterolog (217).
Tauxe, 1992, folosește acest procentaj, combinându-l cu estimările sale privind rata de izolare pentru Campylobacter (54-60/100.000) estimând că rata infecției anuale cu C. jejuni estimată la populația SUA (neincluzând cazurile asimptomatice) este de 1% (217, 218).
În anul 1993, în cadrul populației rezidențiale din SUS (257.908.000) au fost peste 2,5 milioane de cazuri estimate de campilobacterioză. Helmick și col., în 1994, afirma că numărul anual de infecții bacteriene în SUA este de 2 – 10 milioane de cazuri. Dintre aceste 2,5 milioane de cazuri de campilobacterioză apar în fiecare an în SUA, conform afirmațiilor lui Lin și col., 1993 (217, 218) descrise în tabelul 2.1.
Tabel 2.1.
Pierderile financiare pentru bacterii patogene în SUA, 1993
(după Lin și col., 1993)
N/A = neaplicabil
Incidența în funcție de sezon
Infecțiile campilobacteriene au fost studiate în Marea Britanie, unde s-a apreciat că frecvența acestora este mai mare în al 2-lea și al 3-lea trimestru al anului, atingând punctul culminat între a 23-a și a 26-a săptămână (74).
Aceste incidențe sezoniere s-au reîntors cu o remarcabilă constanță între 1981 și 1986 (216). Totuși literatura precizează cazuri de campilobacterioză și în luna noiembrie (ex. SUA, 1984) (217, 218).
Incidența în funcție de vârstă
Inițial Campylobacter a fost izolat de la copii, mai târziu izolându-se la pacienții de toate vârstele. În Franța, mai mult de ¾ din coproculturile pozitive provin de la sugari și de la copii. În SUA, incidența anuală este de 11/100000, fiind ceva mai ridicată la vârsta de 2 luni, 17/100000, apoi descrește și reapare între 25 și 29 de ani cu o incidență de 8/100000. Frecvent, campilobacterioza survine la copilul mai mic de 2 ani și la tinerii între 25-29 ani care prezintă teren debilitat (alcoolism, cancer, deficit imunitar) (38, 176, 216, 217, 218).
Incidența în funcție de sex
Infecțiile produse de C. jejuni sunt mai frecvente la bărbați decât la femei, în special la cei între 15 și 24 de ani (Tauxe, 1992, cit. de 217).
Într-un studiu – anchetă al Universitatea din Atlanta (216) procentul infecțiilor la sexul masculin era mai mare față de sexul feminin, în aceleașă condiții. Un alt exemplu în acest sens, în Marea Britanie, un eșantion de 3 prelevări de fecale diareice, pozitive pentru C. jejuni toate proveneau de la băieți în vârstă de 15 – 24 de ani. Explicația acestei preponderențe este încă necunoscută. Totuși, această problemă este în egală măsură controversată, deoarece într-un studiu pe femeile ce depășeau 65 de ani, acestea s-au dovedit a fi mult mai afectate (216).
Costurile economice
Skirrow, în 1991 (cit. de 74), pe un studiu efectuat pe 53 de pacienți stabilește costul campilobacteriozelor în SUA (217, 218).
Tabel 2.2
Estimarea anuală a numărului de cazuri și aprecierea costurilor în SUA
(după Franco, 1989)
2.3. MODUL DE TRANSMITERE AL CAMPILOBACTERIOZELOR TERMOTOLERANTE LA OM
Transmiterea se poate face prin contact direct cu un rezervor animal, uman sau hidroteluric cât și prin ingestia produselor alimentare contaminate (42, 130, 176, 198).
Transmiterea prin contact direct cu un rezervor uman poate fi de la persoană la persoană sau peronatală (16, 198).
Transmiterea de la o persoană la persoană este rară și apare întotdeauna într-un focar de origine alimentară, când transmiterea se face de la o persoană infectată pe cale alimentară la o persoană sănătoasă (198).
Transmiterea perinatală a fost observată de Latrille, în 1981 în Franța la o mamă cu un episod de diaree ce a durat 6 săptămâni (130).
Transmiterea de la animal la om se poate efectua direct și indirect. Transmiterea directă se realizează prin contactul intim cu animalele de companie (câini, pisici) și animalele de casă, păsări, porci, vite, oi, riscul cel mai mare de infecție prezentându-l grupele expuse (agricultorii, veterinarii, lucrătorii din abatoare și din fermele de animale) (176, 190).
Shane, în 1992, afirma într-un studiu al său cum copii familiilor ce au contact apropiat cu păsările infectate prezintă un risc de 12 ori mai mare pentru campilobacterioză decât alți copii (217).
În 1993, Saeed, determină rolul animalelor ca surse în enteritele umane cu Campylobacter pe un lot de 744 persoane (218 persoane cu enterită și 526 martori). Acesta a demonstrat că expunerea sau contactul direct cu un animal cu enterită crește de 4 ori riscul îmbolnăvirii umane. În urma acestui studiu autorul a afirmat că 6,3 % din cazurile de enterită produsă de Campylobacter pot fi atribuite contactului intim cu un animal bolnav (217, 218).
Transmiterea indirectă se realizează prin ingerarea alimentelor insuficient tratate termic sau lipsite de acest tratament sau prin contaminări ulterioare suferite de alimente. Studiul lui Soto și col. 1983, privind portajul intestinal al lucrătorilor dintr-un abator de păsări a fost efectuat pe 115 persoane. Portajul cel mai mare s-a întâlnit la evisceratori (12 %) urmând în ordine ceilalți lucrători de pe linia de abataj (5 %) și amabaltorii de carcase (3 %) (217, 218).
2.4. REZERVORUL DE INFECȚIE
Campilobacteriile de origine intestinală recunosc un variat rezervor de infecție.
Rezervorul animal și consumul de alimente provenite de la acestea
Rezervorul animal este constituit din aproape toate speciile cu sânge cald, domestice și sălbatice, inclusiv cele exotice din grădinile zoologice (13, 74, 126, 128).
Carnea de pasăre
Literatura de specialitate abundă în informații privind implicarea acestor germeni la păsări (15, 30, 50, 150, 152, 186).
În SUA într-un studiu epidemiologic Haris și col., au precizat că în aproximativ jumătate din toate cazurile de enterite cu C. jejuni și C. coli, ingestia cărnii de pasăre contaminate a fost sursa primară de infecție (218).
Park și col., în 1991, Skirrow și Blaser în 1992, au ajuns la concluzia că și procesele tehnologice de abatorizare favorizează contaminarea de suprafață cu acești germeni, știut fiind faptul că habitatul natural îl constituie intestinul păsărilor și sitemul circulator (13, 153).
Skirrow și Blaser în 1992, precizează că peste 80% din carnea de pasăre vândută cu amănuntul este contaminată cu Campylobacter, în special în cadrul procesului de ambalare a carcaselor pe perioada verii în lunile iulie – octombrie (cit. de 218).
Contaminarea cărnii crude de pasăre este oglindită în numărul izolatelor de Campylobacter în SUA (217, 218).
După cum este cunsocut Campylobacteriile termotolerante fac parte din microflora intestinală a păsărilor domestice (pui, găini, gâște, rațe, curcani) cât și acelor sălbatice (pescăruși, ciori, porumbei, corbi). (74, 78, 138).
Procentul de pozitivitate la păsările de casă sănătoase poate varia între 50 – 100% la curci (după Acuf și col., 1986) 100% la rațe (Kasrazadeh și Genigeorgios, 1987), 60 – 100 % la pui (Pakamuenski și col., 1986) (cit. de 195).
Simpson și col. în 1991, au evidențiat că 78% din păsările sălbatice cercetate, prezentau acest germen la nivel intestinal (182).
Un procent mare de purtători s-a întâlnit la pescăruși și la ciori, în special la cele care au acces la deșeurile din zonele urbane. De altfel, germenul s-a întâlnit și la păsările de apă, la migratoare și la gâște (195).
C. jejuni constituie o parte din microflora intestinală normală la păsări, întâlnindu-se frecvent în număr de 104 – 107/g de fecale. Probabil că această proporție mare se datorează și caracterului termofil al germenului corelat cu temperatura corporală ceva mai ridicată la păsări decât la mamifere (6, 7).
Mamiferele și păsările pot purta perioade lungi acest microorganism fără a produce boala. Aceasta reprezintă o problemă deosebită apărută în cadrul unor operațiuni tehnologice pe fluxul de sacrificare al păsărilor, deoarece odată cu eviscerarea defectuoasă când apar rupturi la nivel instestinal, germenii depășesc bariera intestinală și pot ajunge la suprafața carcaselor favorizând astfel, contaminarea superficială (6, 7, 195).
Lammerding și col., în 1988, au evidențiat prezența C. jejuni pe carcasele de pasăre într-o proporție de 38,2 – 72,7% (104).
Laisney și col., în 1991, au evidențiat niveluri mult mai ridicate în carcasele de rațe, 85 – 100% (101).
Christopher și col., în 1982 au confirmat că atât organele de pasăre cât și carcasele de pasăre constituie o sursă majoră de C. jejuni. Același autor a găsit rate de contaminare de 50 – 80% în carcasele de pasăre și 50% în organe (ficat și pipotă) (cit. de 195).
Potrivit datelor Centrului de Supraveghere a Bolilor Transmisibile, carnea de pui, reprezintă al doilea dintre alimentele cele mai frecvent implicate în infecțiile cu Campylobacter în Anglia (74).
În două abatoare de păsări din California, s-a cercetat rata izolărilor de Campylobacter, în funcție de temperatura apei de spălare a carcaselor. Din cele 138 de probe recoltate de la 4 grupe de păsări de 7 – 12 săptămâni ce proveneau din 11 loturi, rata izolărilor a fost de 66,7% la 60 ºC, 78,3% la 53 ºC și 55% la 49 ºC. Un aspect foarte interesant de precizat este faptul că germenul a fost izolat într-un procent de 94,6% din probele de apă din tancurile de răcire a carcaselor. Demonstrând astfel că apa de răcire poate fi o sursă de contaminare cu acești germeni (77).
Concluzionând, putem afirma că operațiunile de eviscerare, cele de spălare și procesul de ambalare în abator pot influența rata contaminării cu Campylobacter la păsări.
Park și col., în 1991, susțin că rata contaminării cu acești germeni poate fi redusă dacă în procesul de producție contaminarea fecală ar fi minimă și dacă s-ar reduce contaminarea apei de spălare a carcaselor. Același autor în 1991 a afirmat că spălarea energică a carcaselor cu o soluție salină poate reduce cu succes contaminarea. Campylobacter se întâlnește frecvent în carnea crudă, umedă comparativ cu carnea uscată, deoarece acesta este foarte sensibil la uscăciune, iar aerul rece are o acțiune mult mai eficiantă pentru carcase, scăzând ușor numărul de campylobacterii comparativ cu carcasa de pasăre răcită în baia de gheață (153).
În 1992, Tauxe afima că „ingestia unei picături de suc de carne crudă poate fi ușor doza infectantă”. Carcasele de pasăre, ambalate în pachete au fost de multe ori cauza îmbolnăvirilor (218).
După cum se cunoaște, Campylobacter necesită umezeală pentru supraviețuire, de aceea este imperios necesară reducerea apei libere din pachetele de ambalare a carcaselor care ar favoriza un dublu beneficiu, reducerea potențialului nivel de contaminare și, eventual, distrugerea acestor germeni (6, 7, 63, 65).
Izbucnirile de TIA, apar în general în urma consumului de carne insuficient tratată termic sau crudă. Infecțiile produse de Campylobacter pot fi reduse prin educarea masivă a consumatorilor cu privire la igiena manipulării cărnii de pasăre sau la pregătirea acesteia (195).
Hopkins și Scott, în 1988 (cit. de 159), au prezentat un mod încrucișat de contaminare, în urma căruia, un aliment crud contaminat, care urmează a se prepara, poate contamina un alt aliment cu care este pus în contact și care de obicei se consumă în stare crudă.
Pe baza celor de mai sus, Deming și col., în 1987 demonstrează că erorile în manipularea alimentelor cresc riscurile îmbolnăvirilor în urma consumului de carne de pasăre (218).
Tauxe și col., în 1992, citează în studiul său pe Seatle, care întâlnise o altă sursă de infecție, și anume suprafețele lemnoase pe care se tranșau carcasele de pasăre. Consumul cărnii de pasăre a crescut cu 35% în SUA în perioada 1982 – 1992, în comparație cu consumul altor cărnuri (Lin și col., 1993, cit. de 218).
Creșterea se datorează în primul rând, dietei bine cunoscute la americani, carnea de pasăre fiind mult mai acceptată de multe persoane datorită conținutului mai mic în grăsime al acesteia. Într-un studiu, Lin și col., în 1993 arată că 95% din carnea de pasăre cumpărată pentru consumul acasă, este alcătuită din produse proaspete cum ar fi părți din carcasă refrigerate.
Prevalența lui Campylobacter jejuni și Salmonella în carnea de pasăre, demonstrează că acest aliment poate fi liderul în mărimea numărului de cazuri de îmbolnăviri de origine animală.
Carnea de pasăre este sursa principală de hrană la noi în țară, de aceea trebuie subliniat rolul acesteia de rezervor principal de infecție la om (6, 7, 176, 196).
Există o corelație între cazurile de enterită la păsări și manipularea cărnii de pasăre. De asemenea, este menționată în numeroase studii corelația dintre tulpinile izolate de la om și cele izolate de la păsări (217, 218).
Carnea de vită
La bovine portajul intestinal asimptomatic este de 43%. (6, 7).
După Humphrey și Beckett, 1987, procentul de purtători fecali este de 10 – 72% la vaci, iar după Grau, 1988 este de 54% la viței (cit de 138).
Carcasele pot fi contaminate cu conținut intestinal în procesul de abatorizare. În urma examenului bacteriologic efectuat pe 100 de bovine sacrificate de la care s-au recoltat 525 de probe, s-a constatat prezența lui C. jejuni și C. coli într-un procent de 57% la juncani, 40% la tauri, 40% la juninci și 22% la vacile de lapte (219).
De asemena, s-au izolat acești germeni într-o rată destul de ridicată din vezica biliară 34%, intestinul gros 36%, intestinul subțire 32%, ficat 12% și limfonoduli 1,4% (219).
După Lammerding și col., în 1988 s-au obținut procente de pozitivitate a acestor bacterii de 22,6 – 23,6% la carcasele de vițel (104).
În Finlanda, din cele 200 de probe de fecale examinate bacteriologic, s-a dovedit că 5,5% prezentau C. jejuni. În Suedia, din cele 90 de bovine abatorizate examinate, 17 dintre acestea, respectiv 19% au fost pozitive pentru C. jejuni (397). A fost citată o epidemie asociată cu consumul de hamburger de vită (195).
Totuși, în literatură, carnea de vită este mai rar citată drept aliment implicat în epidemii.
Laptele
Laptele crud poate fi contaminat în urma mulsului de la vacile cu mastită campilobacteriană, sau atunci când în lapte ajung materii fecale de la vacile cu enterită. Excreția bacteriei prin laptele vacilor cu mastită, durează mai multe săptămâni (76, 123, 151, 205, 209, 212, 213).
C. jejuni poate ajunge în lapte și prin manopere ulterioare ale persoanelor care elimină Campylobacter. De exemplu, contaminarea laptelui de vacă cu C. jejuni a constituit cazul infecției a sute de copii care au consumat lapte crud distribuit în școlile din Marea Britanie. Laptele a fost contaminat cu fecale de bovine (213).
În 1988, Humphrey și Hart (cit. de 195), au prezentat procente de 4 – 6% de prelevări pozitive ale diferitelor loturi de lapte testat.
CDC arată că 90% din izbucnirile de C. jejuni nu pot fi atribuite obișnuit laptelui pasteurizat sau produselor lactate unde se aplică un tratament tremic (Tauxe, 1992 cit. de 219).
În schimb, laptele crud poate oferi condiții pentru unii patogeni cum sunt C. jejuni, unele tipuri de Salmonella și Listeria, ș.a. Din aceste motive este ilegală vânzarea laptelui crud în majoritatea statelor din SUA (Cast, 1994 cit. de 217, 218).
Carnea de porc
La suine portajul intestinal asimptomatic este de 50 – 69%, după Dromigny, 1990. La purcei s-a constatat un procent mai ridicat (83%) (35).
În carcasele de porc, Lammerding și col., în 1988 au evidențiat prezența lui Campylobacter la 16,9 – 18,4% dintre acestea. Un studiu efectuat în 6 abatoare pe 300 de probe ce proveneau de la porci sănătoși, au evidențiat prezența lui C. jejuni în 182 de probe, respectiv 60,7% (219).
Alt studiu, efectuat în Canada pe 118 probe provenite de la porci au arătat că 115 dintre acestea erau pozitive pentru C. coli (219).
Carnea de oaie
La această specie au fost identificate pentru prima dată, avorturile epizootice produse de C. fetus (160).
În ceea ce privește C. jejuni, acest germen poate exista ca o bacterie comensală intestinală. Un studiu efectuat în Norvegia pe 197 de probe de fecale ce proveneau de la ovine, s-a izolat Campylobacter în 16 dintre acestea, reprezentând 8,1% (42).
Într-un studiu efectuat în 25 de ferme, în urma recoltărilor de sânge de la 762 miei examinați, s-a observat prezența lui C. fetus în 102 probe (219).
În 1988, Lammerding și col. au evidențiat prezența lui C. jejuni în 15,5% din carcasele de miel examinate (cit. de 219).
Animale de companie (câinii și pisicile)
Infecția cu C. jejuni a fost constatată în mod deosebit la câini și la pisici (116, 141, 190).
Blaser și col. au descris 5 cazuri de enterită umană cu C. jejuni la pacienții care au avut contact cu cățeii diareici. C. jejuni a fost izolat din fecalele cățeilor și ale mamei lor (190).
Bruce și col. au descris două cazuri de campilobacterioză la copiii care au coabitat cu cățeii diareici, C. jejuni fiind izolat din fecalele cățeilor și ale copiilor. Un studiu sistematic a permis acestor autori să demonstreze rolul câinilor și al pisicilor ca precursori de infecții cu C. jejuni. Din 56 de pisici controlate, aceștia au izolat bacteria în 43% din cazuri, iar din 144 de câini examinați, autorii au izolat germenul în 49% din cazuri. Câinele nu reprezintă o sursă de Salmonella și Shigella, dar el reprezintă o sursă importantă de infecție umană cu Campylobacter (190).
Alți vectori
Prezența germenului la animalele sălbatice, formează un rezervor natural alcătuit, în principal, din rozătoare, păsări sălbatice, insecte.
În 1987, Kasrazadeh și Genigeorgis au arătat ca 86,7% dintre șobolanii capturați din vecinătatea imediată a cotețelor earu purtători de Campylobacter.
Muștele vehiculează acești germeni, după cum arăta Rozef și Kappernal în 1983 (18). Simpson și col. în 1991 au evidențiat faptul că 78% din păsările sălbatice examinate prezentau acest germen (cit. de 195).
Omul ca sursă de infecție
Omul bolnav, convalescent și purtător constituie o sursă de infecție. În faza acută a bolii elimină prin fecale 106 – 107 germeni/g. În convalescență, la pacienții netratați cu antibiotice, durata excreției este în medie de 2 – 3 săptămâni, procentul eliminatorilor convalescenți variind între 20 – 505, iar la bolnavii tratați, negativarea bacteriologică se va produce în 1 – 2 zile.
Omul sănătos poate fi eliminator într-un procent de 1% în țările dezvoltate și 3 – 17% în tările în curs de dezvoltare (176).
Rezervorul neanimal
Apa
Într-un studiu efectuat în Anglia pe 540 de probe de apă din râu, 50,4% au fost pozitive pentru C. jejuni (219).
Infecția se poate transmite prin apa de conductă sau prin apa de suprafață (6, 7, 46, 176, 184). Animalele domestice și păsările pot contamina apa și alimentele, fiind frecvente cazurile când apa de suprafață a fost incriminată, riscul fiind mai mare atunci când aceasta devine receptorul unor afluenți de la crescătoriile de păsări sau de animale (6, 7, 46, 176, 196).
Un exemplu edificator în care apa a stat la originea infecției este apariția brutală a 2000 de cazuri de enterită într-un oraș din Vermont. Apa de profunzime se contaminase datorită racordărilor greșite cu instalațiile irigare cu apă de suprafață (6, 7).
În alt exemplu este cel din Bennington cand 2000 din cei 10.000 de locuitori au contactat boala. Sursa de infecție a fost apa de băut din rețeaua orașului la care în acea perioadă se executau lucrări de modernizare (s-a folosit apa de suprafață neclorinată) (6, 7).
În apele uzate, Fricker și Park în 1987 au întâlnit izolări pozitive în 96,6 – 100% din probele examinate (cit. de 195).
Solul
Izolări de Campylobacter s-au făcut și din nămolul sau din moina de canalizare, în SUA, germenii găsind condiții adecvate de multiplicare. Contaminarea solului cu materii fecale provenite de la animale purtătoare poate fi de asemenea, o sursă de infecție (219).
2.5. FORMELE EPIDEMIOLOGICE ALE CAMPYLOBACTERIOZELOR DIGESTIVE
Formele anademice
Apar atunci când același aliment se află la originea contaminării tuturor persoanelor afectate.
În colectivități închise
Survin în urma unei mese comune, de obicei în cercul familial, la picnicuri, colectivități militare, colectivități școlare sau colectivități religioase. Forma este localizată în spațiu și timp.
În colectivități deschise
Alimentul incriminat face obiectul unei largi distribuții în populație, sub formă de focare difuze.
Formele sporadice
Cazurile întâlnite nu pot fi raportate la consumul unui singur aliment. Se poate identifica pentru fiecare caz câte un aliment în parte.
Formele unice
Privesc în special personalul care se contaminează prin manipulare, eviscerare, pregătire (măcelari, bucătari).
Formele multiple
Au fost observate în țările industrializate la turiștii care se întorceau din călătorie din țările de Sud (diareile călătorilor).
În această formă posibilitățile de contaminare sunt diverse, fiind dificilă alegerea alimentului responsabil de infecție ( 74, 114).
Bolile profesionale
Sunt expuse grupele de persoane a căror activitate vine în contact cu filierele de animale și în special cu cele avicole (personalul din abatoarele de păsări) (107).
CAPITOLUL 3
ALIMENTE DE ORIGINE ANIMALĂ IMPLICATE ÎN DECLANȘAREA CAMPILOBACTERIOZEI DIGESTIVE LA OM
3.1. PRINCIPALELE CATEGORII DE ALIMENTE
Prezentarea detaliată a fiecărei categorii de produse implicate a fost făcută anterior, la descrierea „rezervorului de infecție” (secțiunea 2.4.).
În tabelele 3.1. și 3.2. vor fi prezentate unele episoade de toxiinfecții alimentare (TIA) produse de Campylobacter și principalele alimente implicate (13, 15, 26, 33, 47, 74, 123, 126, 127, 129).
3.2. INFLUENȚA DIFERITELOR OPERAȚIUNI DE
PRELUCRARE ASUPRA CONTAMINĂRII CĂRNII CU
CAMPILOBACTERII DE ORIGINE INTESTINALĂ
3.2.1. CONTAMINAREA PE PARCURSUL ABATORIZĂRII
PĂSĂRILOR
Păsările vii deseori contaminează abatorul în afară de Campylobacter și cu alți germeni din genurile Acinetobacter, Moraxella, Pseudomonas, Corynebacterium, Micrococcus, Staphyloccocus, Salmonella, levuri și mucegaiuri (6, 7, 196, 197).
În timpul asomării electrice și a deplumării se elimină deseori fecale din cloacă, ce contaminează carcasele, suprafețele și utilajele (7, 30, 50, 150, 152, 186, 195).
Prin apa și gheața folosite în abatoare se poate produce contaminarea cu campilobacterii (101).
Eviscerarea este operațiunea prin care se deschide cavitatea toraco-abdominală și se înlătură organele și intestinele, de regulă prin mijloace mecanice la pui, și manual la curci. Scoaterea pulmonilor și inspecția carcaselor se face manual. Prin tehnicile folosite în prezent este imposibil să se evite contaminarea fecală a carcaselor. În timpul eviscerării, microorganismele pot fi transferate de la carcasă la carcasă, prin ustensile și mâinile operatorilor. Executarea manuală a operațiunilor de eviscerare mărește considerabil contaminarea încrucișată, mai ales că de multe ori nu se poate evita perforarea intestinelor (101, 195).
Eviscerarea prin vacuumare și spălarea eficientă și continuă a echipamentului de eviscerare înlătură sau reduce foarte mult contaminarea fecală (7).
O altă operațiune prin care se pot transmite germenii din Campylobacter este contaminarea cu apa de răcire. De obicei, răcirea se poate face prin mai multe procedee: în apă cu fulgi de gheață, în tancuri statice unde carcasele se țin 4 – 24 ore (procedeu abandonat deoarece încărcătura suprafețelor carcaselor se mărea); răcirea prin imersarea continuă și trecerea carcaselor prin unul sau mai multe bazine de răcire „spin-chiller”, procedeu care reduce foarte mult numărul de microorganisme de pe suprafața carcaselor și contaminările încrucișate, răcirea prin duș de apă răcită (procedeu igienic); răcirea cu gheață carbonică (aceasta nu se folosește în practică largă datorită costului ridicat) și răcirea cu aer (care are dezavantajul că scade mult greutatea carcaselor), ea aplicându-se la carcasele care se comercializează în stare refrigerată, numărul de bacterii rămânând neschimbat (6, 7, 101).
O altă operațiune de prelucrare prin care campilobacteriile se pot răspândi este operațiunea de cântărire și de ambalare (7, 92, 196).
Carnea de pasăre este deseori implicată în apariția toxiinfecțiilor alimentare cu campilobacterii de origine intestinală. Acestea apar uneori ca urmare a consumului de carne subtratată termic, în special a cărnii decongelate incomplet. Aceasta explică de ce carcasele mari de curcan congelate stau frecvent la originea îmbolnăvirilor. De cele mai multe ori însă, carnea de pasăre reprezintă sursa de contaminare a mâncărurilor gătite în bucătării în care produsele se manipulează neigienic, contaminarea cu campilobacerii, în special cu C. jejuni fiind inevitabilă (7, 196).
Majoritatea tulpinilor izolate de pe carnra de pasăre sunt enterotoxice (Campylobacter jeuni, S. aureus, C. perfringens, Shigella, Salmonella, Yersinia enterocolotica). Totuși trebuie precizat că, respectarea măsurilor de igienă în timpul tăierii nu previn, în general, contaminarea carcaselor (6, 7).
Pe baza unor cercetări (Elena Vladineanu și col ) (195) desfășurate la abatorul de păsări al fermei 30 Decembrie – București pe parcursul liniei tehnologice, din 303 de probe analizate s-au izolat 183 de tulpini de Campylobacter.
Dintre acestea, 178 (97,3% au fost de C. coli I, 2 respectiv (1,1%) C. coli II, 3 (1,6%) C. jejuni I, remarcându-se astfel incidența foarte crescută a speciei C. coli, deși în literatură este semnalat mai rar decât C. jejuni); în punctul critic principal de control (carcasa după spălare) s-au obținut valori mari de pozitivitate (86,7%; 100%), ilustrând faptul că spălarea după eviscerare nu este foarte eficientă în procesul de igienizare. În general, operațiunile care se succed pe lina tehnologică din abator nu permit o eliminare completă a campylobacteriilor, fiind necesare măsuri practice de igienizare și dezinfecție serioase, care să limiteze dispersia și supraviețuirea campilobacteriilor (194, 195, 196).
3.2.2. CONTAMINAREA PE PARCURSUL ABATORIZĂRII
ANIMALELOR DE MĂCELĂRIE
Principala contaminare a cărnii cu semnificația cea mai mare pentru conservabilitatea și salubritatea ei, are loc în timpul contaminării primare: sângerare, toaletare (spălare), răcire, tranșare. Flora inițială este în principal determinată de către contaminarea de suprafață a carcaselor, căpătată în timpul acestor operațiuni. Țesutul muscular în profunzime este în general lipsit de microorganisme, sau este slab contaminat cu o celulă la 10 gr. sau la 100 gr. (10-1 – 10-2 celule /gr.) (7).
În general, microorganismele provin în principal, din tubul digestiv prin trecerea barierei intestinale și apoi vehicularea lor în sânge până în masele msuculare. Imediat după sacrificare pot avea loc migrații bacteriene din limfonoduli în țesutul muscular. Invadarea țesutului muscular ca și a țesuturilor diferitelor organe cu bacterii din tubul digestiv, la nivelele superioare celor menționate mai sus, este favorizată de stresarea animalelor înainte de sacrificare, de eviscerarea tardivă și de sângerarea cu instrumente neigienizate. Contaminarea superficială a carcaselor este întotdeauna prezentă, nivelul acestei contaminări fiind variabil în funcție de condițiile de sacrificare (101, 195).
Important este că fiecare etapă din procesul de tăiere să se facă în încăperi separate sau zone despărțite din aceeași încăpere, carcasele aflate în faze avansate ale procesului de tăiere să nu vină în contact direct, iar operațiunile poluante (cum sunt cele privind prelucrarea stomacelor și intestinelor) să se facă în săli izolate, spălate și dezinfectate zilnic după fiecare schimb de lucru. Animalele bolnave trebuie să fie sacrificate în săli speciale, iar carnea lor ca și personalul care lucrează cu aceasta să nu aibă contact cu carnea provenită de la tăierile normale (6, 7, 34, 35, 42, 126).
Tehnologia de tăiere trebuie în permanență îmbunătățită pentru a obține carcase cât mai curate microbiologic, iar ustensilele de lucru să fie spălate și dezinfectate atât la începerea lucrului cât și după folosirea lor la fiecare carcasă sau operațiune din procesul de tăiere. Avantajele igienice pe care le oferă liniile moderne de tăiere se anulează dacă lipsește igiena personalului de abator. Pentru fiecare fază tehnologică trebuie folosit un alt lucrător. Într-un abator în care aceeași oameni abordează, asomează, dezongulează, jupoaie, eviscerează, sfertuiesc și manipulează carcasele, acestea au o încărcătură microbiană superficială , în general de o mie de ori mai mare decât carcasele la care fiecare dintre operațiunile menționate se execută de un alt lucrător (7, 198).
Dintre microoganismele patogene care pot fi găsite pe carcase în afară de C. jejuni, se numără Salmonella, E.coli enteropatogenă, S. aureus, Y. enterocolitica, C. perfringens, C. botulinum. Evoluția microorganismelor care contaminează carnea depinde de factori intrinseci ai cărnii: structura, compoziția, pH-ul (rapid devine acid, 5,5 – 5,7 și din aceasta cauză este bacteriostatic); Eh-ul (în profunzime atinge repede valoarea – 50 mV deci favorizează dezvoltarea anaerobă); aw (0,99 și uneori mai mică la suprafață în cazul disecării spațiului de depozitare. O UR ridicată favorizează dezvoltarea microbiană, iar una scăzută (85 – 95%) se opune acestei dezvoltări și favorizează distrugerea unei părți din microorganismele de pe suprafața cărnii datorită scăderii aw-ului (formarea peliculei). Temperatura ridicată este un factor favorabil pentru multiplicarea bacteriilor (7, 42).
Consecințele multiplicării campilobacteriilor intestinale în carne sunt de ordin economic și sanitar datorită producerii de toxiinfecții.
În timpul decongelării, o mică parte din microorganismele patogene mor. Metodele de decongelare în aer cald sau în apă caldă sunt improprii, ele favorizând multiplicarea atât a florei de alterare cât și a germenilor patogeni, mărind enorm riscul pentru sănătatea publică (7, 101, 196).
În multe țări s-a extins practica depozitării și comercializării cărnii crude refrigerate, tranșate în piese mari, introduse în pungi de material plastic impermeabil la gaze și vacuumate. O asemenea carne are avantajul că se manipulează mai ușor, își conservă culoarea și este ferită de contaminări exterioare ulterioare. Ea are condiții anaerobe atât în straturile profunde cât și la suprafață. Pe suprafața acestor cărnuri se dezvoltă, de regulă, microorganisme microaerofile care tolerează concentrații mari de dioxid de carbon. În asemenea condiții, enterobacteriile se pot multiplica, dar în final predomină bacteriile lactice.
Totuși, pe carnea cu pH normal, ambalată în pachete vacuumate, bacteriile Gram pozitive nu se înmulțesc așa de repede ca cele Gram negative. Germenii patogeni se dezvoltă rar în această carne, datorită temperaturii joase de păstrare (7, 42, 101, 195, 198).
Pentru C. jejuni și Y. Enterocolitica, cărora condițiile de vacuum le sunt favorabile, dezvoltarea lor se stopează dacă produsele se tratează cu sorbat de potasiu (42).
Carnea tocată conține de regulă, de 10 – 100 ori mai multe bacterii decât carnea în carcasă. Ținându-se cont că în aceasta microorganismele găsesc un mediu favorabil dezvoltării, ea poate constitui originea unor toxiinfecții alimentare cu Campylobacter (7).
Tabelul 3.1.
Episoade de toxiinfecții alimentare produse de Campylobacter
(după Federighi, 1996) (42)
Continuare tabel 3.1
Tabelul 3.2.
Focare epidemice la baza cărora Campylobacter a fost agent etiologic
(după Dromigny și col., 1995) (cit. de 42)
Continuare tabel 3.2.
CAPITOLUL 4
IDENTIFICAREA GERMENILOR DIN GENUL CAMPYLOBACTER
4.1. CARACTERE BIOCHIMICE DE INTERES TAXONOMIC SAU DIAGNOSTIC
Veron și Chatelain (cit. de 184) au descris câteva caractere biochimice ce au permis diferențierea între specii și subspecii: testul producerii catalazei, creșterea în mediu ce conține glicină, producerea de H2S în mediu standard, toleranța la unii compuși, temperatura optimală de creștere precum și unele teste noi apărute în urma interesului major generat de Campylobacter jejuni ca agent patogen la om. Principalele teste sunt descrise în cele ce urmează:
Testul de producere a catalazei
Emulsia unei colonii izolate pe un mediu fără sânge, într-o picătură de apă
oxigenată 10%, fenomen exteriorizat printr-o efervescență intensă, denotă existența unei catalaze după afirmațiile lui Skirrow și Benjamin, 1980 (cit. de 184). Majoritatea speciilor genului Campylobacter sunt catalazo-pozitive, cu excepția C. mucosalis, C. concisus, C. sputorum ssp. sputorum și C. sputorum ssp. bubulus (6, 7, 184, 208).
Testul de producere a oxidazei
Din coloniile izolate pe plăci, se prelevează și se etalează fragmente din acestea pe discuri impregnate cu 1% tetrametil-parafenil-diamină umectate în apă distilată. Apariția unei colorații distilate sau bleu-intens în 10 secunde, denotă existența unei oxidaze (Hanninen, 1982). Toate speciile genului Campylobacter reacționează pozitiv la acest test (6, 7, 63, 180, 208, 209).
Testul de producere a H2S
Există anumite specii ale genului care prezintă capacitatea de a produce în cursul metabolismului lor și H2S. Mulți cercetători au folosit acest caracter biochimic pentru identificare, însă în rare situații s-a folosit același material și aceeași metodologie. Primii care au observat producerea de H2S, fenomen exteriorizat prin înnegrirea unei hârtii de filtru impregnată în acetat de Pb, au fost Veron și Chatelain (cit. de 184). Hârtia de filtru a fost suspendată în partea superioară a două eprubete, una cu mediu standard, bulion Brucella, alta într-un mediu „sensibil” ce conținea 0,02% cisteină. Rezultatele erau citite după 4-6 zile. Tehnica a fost reluată de Hanninen în 1982 și modificată de Lior în 1984, după observarea unei înnegriri rapide, după 2-4 ore, într-un mediu de cultură tamponat la care s-a adăugat amestecul FBP (63, 112).
Tulpinile de C. jejuni și C. coli, produceau H2S în mediu standard (cu excepția C. fetus). În mediul „sensibil” C. jejuni, C. coli precum și C. fetus ssp. fetus au prezentat reacție pozitivă spre deosebire de C. fetus ssp. venerealis care a răspuns negativ (63, 112, 184).
Pe baza capacității lor de a produce H2S într-un mediu ce conține fier, Skirrow și Benjamin au diferențiat biotipurile 1 și 2 de Campylobacter jejuni. Singurul biotip care produce H2S este biotipul 2 de C. jejuni, comparativ cu C. coli și C. fetus care sunt negative. Lior a stabilit proporția tulpinilor de C. jejuni de origine umană H2S pozitive (67%) și a tulpinilor de alte origini H2S pozitive pe mediu cu FBP (8,5%) (112, 113, 114).
Testul de hidroliză a hipuratului
Testul propus de Hwang și Ederer, pentru diferențierea streptococilor (79) a fost aplicat de Harvey în 1980 (cit. de 42) la Campylobacter. Testul a fost reluat de Hanninen în 1982 și de Lior în 1984. Acest test se bazează pe capacitatea unor bacterii de a hidroliza hipuratul în acid benzoic și glicină. Glicina se detectează după 2 ore, în urma incubării la 37ºC, cu ajutorul ninhidrinei, fenomen exteriorizat printr-o colorație violetă asemănătoare cu aceea a cristalului violet (în 10 minute). S-a observat că numai tulpinile de C. jejuni produc glicină într-o cantitate apreciabilă (131).
Actualmente testul de hidroliză a hipuratului este considerat testul cel mai fiabil pentru diferențierea C. jejuni de C. coli, validitatea acestuia fiind confirmată prin teste de omologie ale ADN-ului, de Harvey și Greenwood (cit. de 42).
Testul dezoxiribonucleazei extracelulare. Hidroliza ADN-ului
Hebert și col., în 1982, au suplimentat cu verde de metil un mediu ce conținea ADN. Însămânțarea s-a efectuat pe o zonă circulară de aproximativ 1 cm în diametru. După 1, 2 și respectiv 3 zile în jurul zonei de creștere s-a observat o zonă decolorată ceea ce corespunde unei reacții pozitive.
Hanninen, în 1982, a observat producerea unei dezoxiribonucleaze după 72 de ore de la incubarea unui mediu la care a adăugat 0,01% albastru de toluidină (63).
Conform celor 1862 tulpini studiate de Lior în 1984, numai 683, respectiv 37,4%, au fost DN-ază pozitive (112, 113, 114).
Pe baza studiului lui Herbert și a col., în urma examinării a 183 tulpini, numai 84 dintre acestea au prezentat reacție pozitivă, 91 au răspuns negativ iar 8 tulpini au răspuns dubios după 3 zile de incubare. Speciile de C. sputorum ssp. sputorum și C. sputorum ssp. bubulus, C. sputorum ssp. fecalis în 5% oxigen sunt DN-ază pozitive. Pentru aceste specii reacțiile sunt mai nete în anaerobioză. Speciile de Campylobacter fetus sunt Dn-ază negative (42).
4.2. METODOLOGII DE TIPARE
Determinarea biotipului
Prima caracteristică de diferențiere între speciile genului Campylobacter s-a bazat pe prezența sau absența catalazei.
Speciile genului au fost împărțite în catalazo-pozitive și catalazo-negative. Din prima categorie fac parte C. fetus ssp fetus, C. fetus ssp. venerealis, C. sputorum ssp. fecalis, C. hyointestinalis, C. coli și C. lari. Din a doua categorie fac parte C. mucosalis, C. sputorum ssp. sputorum, C. sputorum ssp. bubulus (115, 196, 197, 198, 321, 384).
Aspecte legate de diferențierea campilobacteriilor catalazo-pozitive
Un caracter major de diferențiere îl constituie temperatura de dezvoltare a acestora. C. fetus prezintă dezvoltare optimă la 37ºC dar există și sușe care se pot dezvolta la 42ºC dar nu și la 43ºC, temperaturile ridicate fiind caracteristice pentru C. coli și C. jejuni (campilobacterii termotolerante) (184, 208).
O altă diferențiere caracteristică este sensibilitatea lui C. jejuni și C. coli față de acidul nalidixic și rezistența lui C. fetus față de acesta. Karmali, în 1980, a propus folosirea testului privind sensibilitatea lui C. fetus ssp. fetus și rezistența lui C. jejuni și C. coli la cefalotin (7, 69, 184, 208, 209).
Speciile catalazo-pozitive se pot diferenția pe baza studiilor chimice ale acizilor grași din celulă (Blaser, 1980), pe baza polizaharidelor din peretele celular (Smibert, 1970), pe baza compoziției ARN-ului (Leaper, 1981) și pe baza proteinelor paternale din celule (Ferguson, 1982 cit. de 42, 198). În tabelul 4.1. sunt prezentate principalele caracteristici de diferențiere a speciilor catalazo-pozitive pe baza criteriilor menționate de Hanninen în 1982 (63).
Tabelul 4.1.
Diferențierea campilobacteriilor catalazo-pozitive
(după Hanninen M., Liisa, 1982) (63)
Simboluri: NARTC = Nalidixic Acid Rezistent Termophilic Campylobacters
S = sensibil
R = rezistent
Roop și col., în 1984 (cit. de 362), au clasificat cele 84 de tulpini de Campylobacter microaerofile catalază-pozitive pe baza creșterii în prezență de trimetil-amina-N-oxid (TMAO-trimetyl-amine-N-oxyde), sensibilitatea la cefalotină și producerea de H2S în TSI, conform tabelului 4.2.
4.3. ASPECTE LEGATE DE DIFERENȚIEREA C. JEJUNI, C. COLI ȘI C. LARI
Cel mai important criteriu de diferențiere îl reprezintă hidroliza hipuratului de Na (Harvey 1990, cit. de 12, 13, 121, 177, 321, 362, 384, 385).
Alte caracateristici sunt date de toleranța la 2, 3, 5, clorura de trifenil tetrazoliu și creșterea la 30,5 sau 45,5 ºC. Tipurile de C. jejuni se diferențiează între ele prin producerea de H2S într-un mediu ce conține Fe (Skirrow și Benjamin 1980 cit. de 184, 195, 196, 198, 208).
C. lari (NARTC), izolat de la pescăruși, de către Skirrow și Benjamin, este rezistent la acid nalixidic și formează H2S în mediul cu fier (cit. de 69, 184, 208)
Diferențierea între C. jejuni și C. coli se mai poate face prin hibridizări ADN (Owen și Leaper, 1981) și prin electroforeză în gel de poliacrilamidă (Ferguson, 1982) (cit. de 42). Pe baza comportării față de hipurat, formarea de H2S și hidroliza ADN-ului, Lior propune separarea C. jejuni în patru biotipuri (112, 113, 114).
Prima separare a C. jejuni a fost propusă de Skirrow și Benjamin pe baza unui test rapid de producere a H2S într-un mediu special cu FBP (184).
Lior a adăugat producerea de DN-ază într-un mediu ADN-albastru de toluidină și a separat astfel patru biotipuri de C. jejuni (I, II, III, IV) și două biotipuri de C. coli (I și II).
În tabelul 4.2. se prezintă diferențierea speciilor catalazo-pozitive după Roop, 1984 (cit. de 42) și în tabelul 4.3. sunt menționate caracteristicile de diferențiere ale speciilor termofile, după Lior, 1984 (112).
Tabelul 4.2.
Diferențierea campilobacteriilor catalazo-pozitive
(după Roop și col. în 1984)
Tabelul 4.3.
Diferențierea C. jejuni, C. coli și C. lari
(după Lior, 1984)
F. Megraud într-un studiu al conținutului enzimatic al campilobacteriilor a pus în evidență importanța γ-glutamil-transferazei pentru a separa tulpinile de C. jejuni, subliniind că profilul enzimatic global constituie o amprentă a tulpinii de mare valoare epidemiologică (126).
Karmali și col. (cit. de 42) au utilizat hidroliza asparaginei, test pus în evidență cu ajutorul unui electrod cu amoniac care separă în două grupe (pozitiv și negativ) speciile de C. jejuni și C. coli.
Dezvoltarea actualelor tehnici permite diferențierea Campylobacteriilor și prin anumite metode mai speciale, cum ar fi cromatografia în fază gazoasă, diferențierea pe baza profilelor proteice precum și prin analize ale ADN-ului bacterian după fragmentarea cu ajutorul enzimelor de restricție. Cromatografia în fază gazoasă a fost folosită pentru identificarea esterilor metilici ai acizilor grași celulari obținuți după saponificare și extracție, aceștia separându-se într-o coloană și detectându-se prin ionizare la flacără. Utilizarea esterilor picolinici permit o detecție prin spectrofotometrie de masă (184).
Grupa C. jejuni, C. coli poate fi separată de celelalte prin prezența acidului ciclopropanic (19:0) și C. sputorum prin prezența acidului gras cu C12. O altă grupă este constituită de C. fetus, iar mai recent s-a demostrat că C. cineadi (actual H. cineadi) are un profil original, iar C. pilori (actual H. pilori) conține deasemenea acid ciclopropanic. Cromatografia lichidă de înaltă performanță a fost folosită pentru separarea acizior grași volatili și nevolatili produși de acești germeni, C. jejuni deosebindu-se de celelalte permițând divizarea acestuia în biotipuri (184).
În ceea ce privește profilul proteic, s-a observat că după liza bacteriilor cu dodecilsulfat de sodiu, proteinele se separă pe un gel de poliacrilamidă și se colorează cu albastru de Comassie sau cu AgNO3 fiind identificate 50 de benzi. Toate speciile au un profil special, ceea ce le permite separarea. C. jejuni și C. coli sunt foarte apropiate prin această tehnică (42). Au mai fost propuse folosirea extractelor în fenol acid și separarea prin izoelectrofocalizare, care diferențiază bine tulpinile de procine de cele izolate de la păsări și bovine (42, 198).
S-a analizat ADN-ul bacterian, după fragmentarea prin enzimele de restricție (Brenda). După liza și extracția ADN-ului, acesta este digerat de o enzimă de restricție (Xhol sau Bestell), apoi fragmentele sunt separate prin electroforeză pe un gel de agaroză și colorate cu bromura de etidium. Această tehnică permite identificarea lui C. fetus ssp. fetus, C. jejuni, C. coli și chiar separarea lui C. fetus ssp. fetus în patru grupe (42).
BIBLIOGRAFIE:
Aguero R. E., Yang X.-H., Nachamkin I. – Infection of adult syrian hamsterd with flagellar variants of Campylobacter jejuni, Infection and Immunity, 58 (7), p. 2214-2219, 1990
Amako K., Wai S.N., Umeda A., Shigematsu M., Takade A. – Electron microscopy of the major outer membrane protein of Campylobacter jejuni, Microbiology and Immunology, 40 (10), p. 749-754
Aoki N., Sakai T., Oikawa A., Takizawa T., Shido T. – Infected subdural effusion associated with resolving subdural hematoma-case report, Neurologia Medico-Chirurgica, 37 (8), p. 637-639, aug. 1997
Attaran B., Gayraud D., Mignnard P., Boucraut J., Poget J., Viallet F. – Guillain-Barre syndrome of axonal type, Campylobacter jejuni infection and anti-ganglioside GMI antibodies, Revue Neurologique, 153 (3), p. 205-208, apr. 1997
Barzoi D., Maier Natalia, Tulus L. – Incidența bacteriei Campylobacter jejuni în unele produse de origine animală, Lucrare științifică L.C.C.P.O.A.F., 1985
Barzoi D. – Gastroenterita acută la om produsă de Campylobacter fetus ssp. jejuni, o toxiinfecție frecventă încă puțin cunoscută, L.C.C.P.O.A.F., București, 1986
Barzoi D. – microbiologia produselor alimentare de origine animală, Editura Ceres, București, 1986
Bastyns K., Chapelle S., Vandamme P., Goossens H., De Wachter R. – Specific detection of Campylobacter concisus by PCR amplification of 23 S rDNA areas, Molecular and Cellular Probes, 9 (4), p. 47-50, aug 1995
Biswas R., Lyon D.J., Nelson E.A., Lan D., Lewindon P.J. – Aetiology of acute diarrhea in hospitalized children in Hong Kong, Tropical Medicine and International Health, 1 (5), p. 679-683, oct. 1996
Bertil K. – Campylobacter jejuni/coli, APMIS 96, p. 283-288, 1988
Beumer R.R., Rombouts F.M. – Campylobacter jejuni non-culturable coccoid cells, International Journal of Food Microbiology, 15, p. 153-163, 1992
Birkenhead D., Hawkay P.M., Heritage J., Gascoyne-Binzi D.M., Kite P. – PCR for detection and typing of campylobacters, Letters in Applied Microbiology, GBR 17, nr 5, p. 235-237, 1993
Blaser M.J. și colab – Epidemiology of Campylobacter jejuni infection, Epidemiol. Rev., 5, p. 157-176, 1993
Blom K., Patton C.M., Nicholson M.A., Swaminathan B. – Identification of Campylobacter fetus by PCR-DNA probe method, Journal of Clinical Microbiology, 33 (5), p. 1360-1362, may 1995
Boukaa L. și colab. – Isolation of Campylobacter from livers of broiler chickens with and without necrotic hepatites lesion, Aviar Diseases, 35, p. 714-717, 1991
Bourke B., Al Rashid S.T., Bingham H.L., Chan V.L – Characterization of Campylobacter upsaliensis fur and its localisation a highly conserved region of the Campylobacter genome, Gene, (183 )1-2, p. 219-224, 12 dec 1996
Bourke B., Sherman P.M., Woodward D., Lior H., Chan V.L. – Pulsed-field gel electrophoresis indicates genotypic heterogenicity among Campylobacter upsaliensis strains, FEMS Microbiology Letters, 143 (1), p. 57-61, 15 sept. 1996
Brian L., Frank – Infecții și intoxicații cu origine alimentară; probleme și soluții contemporane, 3-rd Wold Congress Foodborne Infections and Intoxication, Proceedings vol. I, Berlin, 16-19 jun. 1992
Bustamente V.H., Puente J.L., Sanchez-Lopez F., Bodadilla M., Calva E. – Identification Campylobacter jejuni and Campylobacter coli using the rpoB gene and a cryptic DNA fragment from Campylobacter jejuni, Gene, 165 (1), p. 1-8, 7 nov. 1995
Calwell M.B., Walkor R.I., Steward S.D., Rogers J.E. – Simple adult rabbit model for Campylobacter jejuni enteritidis, Infection and Immunity, 42, p. 1176-1182, 1983
Cardelli-Leite Paola, Kristina Blom, Charlotte M. Patton, Mabel A. Nicholson, Arnold G. Steigerwalt, Susan B. Hultez, Don J. Brenner, Thimothy J. Barret and Swanninathan Bala – Rapid identification of Campylobacter species by restriction fragment lenght polymorphism analysis of PCR-amplified fragment of the gene coding for 16 S r-RNA, Journal of Clinical Microbiology Vol 34 nr. 1, p. 62-67. jan. 1996
Charvalos E., Peteinaki E., Spyridaki I., Manetas S., Tselentis Y. – Detection of ciprofloxacin resistance mutation in Campylobacter jejuni gyra by nonradioisotopic single-strand conformation polymorphism and direct DNA sequencing, Journal of Clinical Laboratory Analysis, 10 (3), p. 129-133, 1996
Chauvin P., Diaz C., Garnerin P., Guiguet M., Massari V., Saidi Y., Toubiana L., Valleron A.J. – Bilan de la surveillance epidemiologique des medicins sentinelles en 1992, Bulletin Epidemiologique Hebdomadaire, 21, p. 93-96, 1993
Choi H. K., Marth E.H., Vasadava P.C. – Use of microwave to inactivate Yersinia enterocolica and Campylobacter jejuni in milk, Milchwissenschaft, 48 (3), p. 134-136, 1993
Cogollos R., Alos J.I., Gomez-Garces J.L. – The E test and quinolone resistant Campylobacter jejuni, Enfermedades Infecciosas y Microbiologia Clinica, 13 (10), p 587-591, dec. 1995
Colin P., Laisney M.J. – Evolution de la contamination par Campylobacter des produits de volailles au cours de la conservation, Societe Francaise de Microbiologie, colloque du 28-29 avril 1993
Comi G., Ferroni P., Cocolin L., Cantoni C., Manzano M. – Detection and identification of Campylobacter coli and Campylobacter jejuni by two-step polymerase chain reaction, Molecular Biotechnology, 3 (3), p. 266-268, jun. 1995
Comi G., Pipan C., Botta G., Cocolin L., Cantoni C., Manzano M. – A combined polymerase chain reaction and restriction endonuclease enzyme assay for discriminating between Campylobacter coli and Campylobacter jejuni, FEMS Immunology and Medical Microbiology, 16 (10), p. 45-49, nov. 1996
Coote J.G., Arain T. – A rapid colourimetric assay for citotoxin activity in Campylobacter jejuni, FEMS Immunology and Medical Microbiology, 13 (1), p. 65-70, jan. 1996
DeMey L., De Greyt W., Fierens H., Huyghebaert A. – Detection of Campylobacter in processed poultry, Poster session, nr VI.4, p. 202, 1992
Diker K.S., Akan M., Hascelik G., Yurdakok M. – The bactericidal activity of tea against Campylobacter jejuni and Campylobacter coli, Letters in Applied Microbiology, 12, p. 34-35, 1991
Dongari-Bagtzoglou A.L., Ebersole J.L – Production inflammatory mediators and cytokines by human gingival fibroblastes following bacterial challenge, Journal of Peridontal Reserche, 31 (2), p. 90-98, feb. 1996
Doyle M.P. – Association of Campylobacter jejuni with laying hens and eggs, Applied and Environmental Microbiology, 47 (3), p. 533-536, 1984
Dromigny E. și col. – Campylobacter chez la dinde a l’abattoir: frequence et marquers epidemiologiques, Revue Medicale Veterinaire, 7, p. 541-546, 1985
Dromigny E. – Campylobacter: frequence ez risque dans les aliments – Conferance sur „Les nouveaux risque sanitaires et prevention” Rennes, ADRIA, 31.05-1.06.1990
Elazhary M.A.S.V. – An assay of isolation and differential identification of some animal vibrions of elucidation of their pathological sidnifiance, Cairo-Egypt (U.A.R.), 1968
Elias Ervin – Cercetări provind rolul germenilor din genul Vibrio în patologia aviară, Rezumatul tezei de doctorat, 1973
Ene Livia – probleme de diagnostic epidemiologic și profilaxie a infecțiilor umane cu Campylobacter, Rezumatul tezei de doctorat, 1991
Everest P.H., Goossens H., Butzler J.P., Lloyd D., Knutton S., Ketley J.M., Williams P.H. – Differentiated Caco-2 cells as a model for enteric invasion by Campylobacter jejuni and Campylobacter coli, Journal of Medical Microbiology, 37, p. 319-325, 1992
Euzeby P. – Les toxiinfections alimentares dues aux bacteries du genre Campylobacter, Le Point Veterinaire, 24, 147, p. 423-433, 1992
Fauchere F.L. – Campylobacter et Helocobacter en pathologie digestive humain, Medicine Sciences, 7, p. 138-152, 1991
Federighi M. – Apreciation de la frequence de contamination des differents types d’aliments par Campylobacter sp., Rapport Final, Ecolo Nationale Veterinaire de Nantes, apr. 1996
Federighi M., Cappelier J.M. – Utilisation d’une sonde nucleique pour la mise en evidence des Campylobacter thermotolerants dans les denrees alimentaires, Microbiologie Aliments Nutrition, Vol. 13, p. 115-126, 1995
Fernandez H. – Thermotolerant Campylobacter species associated with human diarrhea in Latin America, Cienca e Cultura, 44 (1), p. 39-43, 1992
Fernandez H., Otth L., Rosales V. – Activity of five disifectans against thermotolerant Campylobacter strains, Archives of Med. Vet., XXII (1), 1990
Festy B., Squinazi F., Martin M., Derimay R., Lior H. – Poultry meat and water as possible sources of Arcobacter butzleri associated human disease in Paris-France, Societe Francaise de Microbiologie, colloque du 28-29 avril 1993
Flynn O.M.J., Blair I.S., Mc Dowell B.A. – prevalence of Campylobacter species on fresh retail chicken wings in Northern Ireland, Journal of Food Protection 57, no. 4, p. 334-336, 1994 (USA)
Fujita M., Morooka T., Fujimoto S., Moriya T., Amako K. – Southern blotting analysis of strains of Campylobacter fetus using the conserved region of sap A, Archives of Microbiology, 164 (6), p. 444-447, dec, 1995
Funke M., Baumann J.L., Penner, Altwegg M. – Development of persistance to macrolide antibiotics in an AIDS pacient treated with clarithromycin for Campylobacter jejuni diarrhea , European Journal of Clinical Microbiology and Infectious Diseases vol. 13, p. 612, jul 1994
Genigeorgis C. și col. – Campylobacter jejuni infection on poultry farms and its effects on poultry meat contamination during slaughtering, Journal of Food Protection, 49 (11), p. 895-903, 1986
Goddard E.A., Lastovica A.J., Argent A.A. – Campylobacter 0:41 isolation in Guillain-Barre syndrome, Acrchives of Disease in Childhood, 76 (6), p. 526-528, jun. 1997
Grant C.C.R.., Konel M.E., Cieplak W., Tompkins L.S. – Role of flagella in adherence, internalozation and translocation of Campylobacter jejuni in nonpolarized and polarised epithelial cell cultures, Infection and Immunity, 61 (5), p. 1764-1771, 1993
Griffin R.M. și col. – Campylobacters associated wiht human diarrheal disease, Journal of Applied Bacteriology, 69, p. 281-301, 1990
Griffin J.W., Li C.Y., Ho T.W., Tian M., Gao C.Y., Xue P., Mishu B., Cornglath A. – Pathology of the motor-sensory axonal Guillain-Barre syndrome, Annals of Neurology, 39 (1), p. 17-28, jan. 1996
Goosenens H., Butzler J.P., Takeda Y. – Demonstration of cholera-like enterotoxin production bz Campylobacter jejuni, FEMS Microbiology Letters, 29, p. 73-76, 1985
Goosenens H., Giesendorf B.A., Vandamme P., Vlaes L., van den Borre C., Koeken A., Quint W.G., Blomme W., Hanicq P., Koster D.S., et al. – Investigation of an outbreak of Campylobacter upsaliensis in day care centers in Brussels: analysis of relationships among isolated by phenotypic and genotypic typing methods, Journal of Infection Diseases, 172 (5), p. 1298-1305, nov. 1995
Guerry P., Alm R.A., Power M.E, Logan S.M., Trust T.J. – Role of flagellin genes in Campylobacter mobility, Journal of Bacteriology, 173, 15, p. 4757-4764, 1991
Guerry P., Doig P., Alm R.A., Burr D. H., Kinsella N., Trust T.J. – Identification and Characterization of genes required for post-translation modification of Campylobacter coli VC 167 flagellin, Molecular Microbiology, 19 (2), p. 369-378, jun. 1996
Guerry P., Logan S.M., Thornton S., Trust T.J. – Genomic organization and expression of flagellin genes, Journal of Bacteriology, 172 (4), p. 1853-1860, 1990
Gun-Britt, Lindblom, Lus-Elena Cervantes, Eva Sjogren, Kaijeser B. and Ruiz-Palacios G.M. – Adherance, enterotoxigenicity, invasiveness and serogrup in Campylobacter jejuni and Campylobacter coli with special referance to the survival of organism in food and to the methods of its recovery, Helsinki-Finland, 1982
Halloway Y., Schiphuis J., Weits L., Snijder J.A.M. – Luxuriant growth of Helicobacter pylori and Campylobacter species in candle jars after primary isolation, European Journal of Clinical Microbiology and Infectious Diseases, vol. 13, no. 10, oct 1994
Hanel I., Shulse F., Hotzel H., Schubert E. – Detection and characterization of two cytotoxines produced by C. jejuni strains, Zentralbl Bakteriol, 288 (1), 131-143, july 1998
Hanninen Marja-Liisa – Certain characteristis aspects of Campylobacter jejuni, Campylobacter coli with special referance to the survival of organism in food and to the methods of its recovery, Helsinki-Finland, 1982
Harmon K.M., Ransom G.M., Ewsley I.V. – Differentiation of Campylobacter jejuni and Campylobacter coli by polymerase chain reaction, Molecular and Cellular Probes, 11 (3), p. 195-200, jun. 1997
Hasselbach Peter – Inaugural dissertation zur erlangung des grades eines doctor medicinae veterinariae, Durch die Tierarzliche Hochschule Hannover, 1982
Hazeleger W.C., Beumer R.R., Rombouts F.M. – The use of latex agglutination tests for determining Campylobacter species, Letters in Applied Microbiology, 14, p. 181-184, 1992
Holler Christiane – A note on the comparative efficacy of three selected media for isolation of Campylobacter species from environmental samples, Zentralblatt fur Hygiene, 192, p. 116 – 123, 1991
Huysmans M. B., Turnidge J. D. – Disc susceptibility testing for thermophilic Campylobacters, Pathology, 29 (2), p. 209 – 219, may 1997
Huysmans M. B., Turnidge J. D., Williams J. H. – Evaluation of API Campy in comparison with conventional methods for identification of thermophilic Campylobacters, Journal of Clinical Microbiology, 33 (12), p. 3345 – 3346, dec. 1995
Hutado A., Owen R. J. – A molecular schme based on 23 SrNA gene polymorphisms for rapid identification of Campylobacter and Arcobacter species, Journal of Clinical Microbiology, 35 (9), p. 2401 – 2402, sep. 1997
Husmann M., Feddersen A., Steiy A., Freytag C., Bhaakdi S. – Simultaneous identification of Campylobacter and prediction of quinolone resistance by comparative sequence analysis, Journal of Clinical Microbiology, 35 (9), p. 298 – 400, sep. 1997
Harrrington C. S., Thomson- Carter F. M., Carter P. E. – Evidence for recombination in the flagellin locus for Campylobacter jejuni, implication for the flagellin gene typing scheme, Journal of Clinical Microbiology, 35 (9), p. 2386 – 2392, sep. 1997
Holmes B. and On S. L. W. – Reproductibility of tolerance tests that are useful in the identification of Campylobacter, Journal of Clinical Microbiology, p. 1785 – 1788, sep. 1991
Humphrey T. J. – Campylobacter jejuni: some aspects of epidemiology, detection and control, British Food Journal, 94 (1), p. 21 – 25, 1992
Humphrey T. J. – Peroxid sensitivity and catalase activity in Campylobacter jejuni after injury and during recovery, Journal of Applied Bacteriology, 64, p. 337 – 343, 1988
Humphrey T. J., Hart R.J.C. – Campylobacter and Salmonella contamination unpasteurized cows milk on sale to the public, Journal of Applied Bacteriology, 65, p. 463 – 467, 1988
Humphrey T. J., Lanning D. G. – Salmonella and Campylobacter contamination of broiler chicken carcase and skald tank water: the influence of water pH, Journal of Applied Bacteriology, 63, p. 21 – 25, 1987
Humphrey T. J. și colab. – The colonization of broiler chickens with Campylobacter jejuni, some epidemiological investigation, Epidemiol. Infect., 110, p. 601 – 607, 1993
Hwang M., Ederer G. M. – Rapid hipurate hydrolysis method for presumtive identification of group B streptococci, Journal of Clinical Microbiology, p. 114 – 115, 1995
Ihora Y., Saito K., Yoshimoto S., Hayabara T., Yuki N. – Axonal Guillain – Barre syindrome associated with anti-galNac-GD 1 a antibody subsequent to Cympylobacter jejuni (PEN 43) enteridis, Rinsho Shikeingaku –Clinical Neurology, 35 (8), p. 901 – 903, aug. 1995
Iriarte M. P., Owen R..J. – PCR – RFLP analyis of the large subunit (23 S) ribosomal RNA genes of Campylobacter jejuni, Letters in Applied Microbiology, 23 (3), p. 163 – 166, sep. 1996
Iriarte M. P., Owen R..J. – Repetitive and arbritary primer DNA sequences in PCR – mediated fingerprinting of outbresk and sporadic osolated of Campylobacter jejuni, FEMS Immunology and Medical Microviology, 15 (1), p. 17 – 22, aug. 1996
Jakson C. J., Fox A.J., Jones D. M. – A novel polymerase chain reaction assaq for the detection and specification of thermophilic Campylobacter spp., Journal of Applied Bacteriology, 81 (5), p. 467 – 473, nov.1996
Jacobs B . C., van Doorn P. A., Schmitz P. I., Tio-Gillen A. P., Herbrink P., Visser L. H., Hooijkass H., van der Meche F. G. – Campylobacter jejuni infections and anti-GMI antibodies in Guillan – Barre syndrome, Annals of Neurology, 40 (2), p. 181 – 187. aug. 1996
Johnos W. H.and Lior H. – Cytotoxic and cyotonic cators prodeced by Campylobacter jejuni, Campylobacter coli and Campylobacter laridis, Journal of Clinical Microbiology, p. 234 – 275, 1986
Jones D. M., Sutclife E. M., Curry A. – Recovery of viable nonculturable Campylobacter jejuni, Journal of General Microbiology, 137 (10), p. 2477 – 2482, 1991
Jordan A. H. – Laboratory Techniques in Biochemistry and Molecular Bioloy, 2nd edition, North Holl, Amsterdam, London 1975
Juven B. J., Kanner J. – Effect of ascorbic, isoascorbic and dehydroascorbic acids on the growth and survieval of Campylobacter jejuni, Journal of Applied Bacteriology, 61, p. 339 – 345, 1986
Juven B. J., Kanner J., Weisslowicz H., Harel S. – Effect of ascorbic, isoascorbic acids on survieval of Campylobacter jejuni in poultry meat, Journal of Food Protection, 51, 6, p. 436 – 437, 1988
Juven B. J., Rosenthal I. – Effect of free-radical and oxygen scavengers on photochemically generated oxygen toxicity and on the aerotolerances of Campylobacter jejuni, Journal of Applied Bacteriology, 59, p. 413 – 419, 1985
Karmali M. A., Simor A. E., Roscoe M., Fleming P. C., Smith S. S., Lane J. – Evaluation of blood-free, charcoal – based, selective medium for the isolation of Campylobacter organisms from feces, Journal of Clinic Microbiology, 23 (3), p.456 – 459, 1996
Kazawala R. R., Collins J. D., Hanaan J., Crinion R. A. P., O. Mahoney H. – Factors responsable for the introduction and spread of Campylobacter jejuni in commercial poultry production, The Veterinary Record, 126, p. 305 – 306, 1990
Khakhria R., Lior H – Extended phage-typing scheme for Campylobacter jejuni and Campylobacter coli, Epidemiol. Infect, 108, p. 403 – 414, 1992
Kiehlbauch J. A., Brenner D. J., Nicholson M. A., Baker C. N. Patton C. M., Steingerwalt A. G.m Wachsmuch I. K. – Campylobacter butzleri sp. nov. isolated from humans and animals with diarrheal illness, Journal of Clinic Microbiology, 29 (2), p.376 – 385, 1991
Kirik D. L. , Shablovaskaia E. A., Krolevetskaia N. M., Kikot V. I., Vasilchenko A. A., Ralko N. M. – The antibiotic resistance of strains of Campylobacter of different origins, Mikrobiolohinchnyi Zhurnal, 57 (4), p. 49 – 54, jul. – aug. 1995
Klipstein F. A. And Engert R. F., Short H. And Schen E. A. – Pathogenetic properties of Campylobacter jejuni, assay and correlation with clinical manifestation, Infection and Immunity, 50, p. 43 – 49, 1985
Konkel M. E., Cieplak W. – Altered synthetic respomse of Campylobacter jejuni to cocultivation with human epithelial cell in association with enhanced internalization, Infection and Immunity, 60, 11, p. 4945 – 4949, 1992
Konkel M. E., Mead D. J., Hayes S. F, Cieplak W. – Translation of Campylobacter jejuni acros human polariyed epithelial cell monolayer cultures, The Journal of Infectious Disease, 166, p. 308 – 315, 1992
Korsak D., Popowski J. – Detection of the coccoid form of Campylobacter jejuni with the use of polymerase chain reaction, Acta Mocrobiologica Polonica, 45 (3 – 4), p. 305 – 308, 1996
Kuzniec S., Estenssoro A. E., Lima M. De P., Mendes C. M., Puech-Leao P. – Abdominal aortic aneurysm infected with Campylobacter fetus spp. Fetus; report of a case and review of the literature, Revista du Hospital das Clinicas, Facultade de Medicina da Universidade de Sao Paulo, 50 (5), p. 284 – 288, sep. – oct. 1995
Laisney Marie Jose – Approche ecologique de la contamination des carcasses de volailles para Campylobacter, Memoire presente devant l’universite Claude Bernard – Lyon pour obtenir le Diploma d’association aux recherches, 1991
Lambert T.E., Goldstein F., Papadoupoulou B., Acar J. – Plasmid-media tetracycline resistance in Campylobacter jejuni, J.M., p. 38, 1983
Lambert T., Courvalin P. – Sensibilite de Campylobacter aux antibiotique, Medicine et Maladies Infectieuses, 19, special mars, p. 25-28, 1989
Lammerding A.M., Garcia M.M., Mann E.D., Robinson Y., Dorward W.J., Trusctt R.B., Tittiger F. – Prevalence of Salmonella and thermophilic Campylobacter in fresh pork, beef, veal and poultry in Canada, Journal of Food Protection, 51 (1), p. 47-52, 1988
Landau Z., Agmon N.L., Argas D., Arcavi L., Simon D., Miskin A. – Acute cholecystitis caused by Campylobacter jejuni, Israel Journal of Medical Sciences, 31 (11), p. 696-697, nov. 1995
Lee S., O’Rourke J.L., Barrignton P.J, Trust T.J. – Mucus colonization as a determinant of pathogenicity in intestinal infection by Campylobacter jejuni: a mouse cecal model, Infection and Immunity, 51 (2), p. 536-546, 1986
Lin G., Gebhart C.J., Murtaugh M.P – Southern blot analysis of strain variation in Campylobacter mucosalis, Veterinary Microbiology, 26, p. 279-289, 1991
Lindblom G.B., Ahren C., Changalucha J., Gabone R., Kaijser B., Nilsson L.A., Sjogren E., Svennerholm A.M., Temu M. – Campylobacter jejuni/coli and enterotoxigenic Escherichia coli (ETEC) in feces from children and adults in Tanzania, Scandinavian Journal of Infection Diseases, 27 (6), p. 589-593, 1995
Lindblom G.B., Kaijser B. – In vitro studies of Campylobacter jejuni/coli strains from hens and huma regarding adherence, invasiveness and toxigenicity, Aviar Diseases, 39 (4), p. 718-722, oct.-dec. 1995
Lindblom G.B., Kaijser B., Sjogren E. – Enterotoxin production and serogroups in Campylobacter jejuni from pattients with diarrhea and healty layng hens, Journal of Clinical Microbiology, 27, p. 1271-1276, 1980
Lindblom G.B., Jhony M., Khalil K., Mazhar K., Ruiz-Palacios G.M., Kaijser B. – Enterotoxigenicity and frequency of Campylobacter jejuni, Campylobacter coli and Campylobacter laridis in human and animal atool isolates from different countries, FEMS Microbiology Letters, 66, p. 163-168, 1990
Lior H. – New, extended biotyping schemes for Campylobacter jejuni, Campylobacter coli and Campylobacter laridis, Journal of Clinical Microbiology, 20, (4), p. 646-640, 1984
Lior H. – Les Campylobacter: Marquers epidemiology, Medecine et Maladies Infectieuses, 19, p. 18 – 24, 1989
Lior H., EdgarJ. A., Wodwartwart D. L. – A serotipying scheme for Campylobacter jejuni in Newell: Campylobacter-epidemiology, pathogenesis and biochemistry, MTP Presslimited, Lancet, p. 92 – 95, 1982
Luo N. P., Baboo K. S., Mlweya D. Diab A., Perrera C. U., Cummings C., Dupont H. L., Murphy J. R., Zumla A. – Insolation of Campylobacter species from zambian patients with acute diarrhorea, East African Medical Journal, 73 (6), p. 395 – 396, jun. 1996
Macartney L., Al-Mashat R., Taylor D., Mac Candlish – Experimental infection of dogs with Campylobacter jejuni, The Veterinary Record, 122, p. 245 – 249, 1988
Madden R. H., Moran L., Scates P. – Sub-typing of animal and human Campylobacter spp. Using RAPD, Letters in Applied Microbiology, 23 (3), p. 167 – 170, sep. 1996
Mahajan S., Rodgers F. G. – Isolation, characterization and host-cell-binding properties of a cititoxin from Campylobacter jejuni, Journal of Clinical Microbiology, 28 (6), p. 1314 – 1320, 1990
Manninen K. J., Presscott J. F. And Doho I. R. – Pathogenicity of Campylobacter jejuni isolates from animal and humans, Infections and Immunity, 38, p. 46 – 52, 1982
Manser P. A. And Daalziel R. W. – Asurvey of Campylobacter in animals, J. Hyg. Camb., 95 p. 15 – 21, 1985 Presscott J. F. And Doho I. R. – Pathogenicity of Campylobacter jejuni isolates from animal and humans, Infections and Immunity, 38, p. 46 – 52, 1982
Martin L. – Spontaneous bacterial peritonitis from Campylobacter fetus, Revista Espanola de Enfermedades Digestivas, 89 (6), p. 481 – 483, jun. 1997
McCardell B. A. , Madden J. M. And Lee E. C. – Production of cholerae-like toxine by Campylobacter jejuni, Lancet I., p. 448 – 449, 1984
McManus C., Lanier J. M. – Salmonella, Campylobacter jejuni and Yersinia enterocolitica in Raw Milk, Journal of Food Protection, 50 (1), p. 51 – 55, 1987
Medema G. J., Schets F. M., Van de Giessen A. W., Havelarr A. H. – Lack of colonization of one day old chicks by viable, nonculturable Campylobacter jejuni, Journal of Applied Bacteriology, 72, p. 512 – 516, 1992
Megraud F. – Les infections a Campylobacter, Bulletin Epidemiologique Hebbomadaire, 14, p. 53, 1986
Megraud F. – Diagnostique bacteriologique des infections a Campylobacter, Revue Francaise de Laboratoires, 156, p. 2 – 16, 1987
Megraud F. – Reseau de surveillance Nationale des infections a Campylobacter – bilan de l’annee 1986, Bulletin Epidemiologique Hebbomadaire, 37, 21 septembre 1987
Megraud F. – Reseau de surveillance Nationale des infections a Campylobacter – bilan de l’annee 1987, Bulletin Epidemiologique Hebbomadaire, 52, 2 janvier 1988
Megraud F. – Reseau de surveillance Nationale des infections a Campylobacter – bilan de l’annees 1989 et 1990, Bulletin Epidemiologique Hebbomadaire, 39, 167, 168, 1990
Megraud F., Latrille J. – Campylobacter jejuni and pathologie humaine II, Diagnostic biologique et epidemiologique, Pathologie Biologie, 28 (5), p. 305 – 314, 1986
Megraud F. – Methodes Diagnostiques pour les infections a Campylobacter d’orogone intestinale, Rev. Medicine et Maladies Infectieuses, Les Campylobacters et leur pathologie, Paris, 17 mars 1986
Meica S., Bârzoi D., Neguț M. – Toxiinfecții alimentare, Edit. Diacon Coresi, p. 422 – 454, 1999
Mihăilă Adrian – Studiul tulpinilor de Campylobacter fetus izolate de la ovine, Lucrare de diplomă, 1984
Mlon A., Abditeho S., Boury M. – Caracteres de pathogenite chez des souches de Campylobacter jejuni d’orogine animale, Revue de Medicine Veterinaire, 141, (4), p. 275 – 280, 1990
Misawa N., Ohnishi T., Itoh K., Takahashi E. – Detection of serum – dependent cytotoxic activity of Campylobacter jejuni and its characteristics, Journal of Veterinary Medical Sciences, 58, (2), p. 91 – 96, feb. 1996
Molina J., Casin I., Hausefater P., Giretti E., Welker Y., Decazes J., Garrait V., Lagrance P., Modai J. – Campylobacter infections in HIV-infected patiens: clinical and bacteriological features, AIDS, 9 (8), p. 881 – 885, aug. 1995
Moran A. P., Upton M. E. – A comparative study of the road and coccoid forms of Campylobacter jejuni ATCC 29428, Journal of Applied Bacteriology, 60, p. 403 – 110, 1986
Moreno G, S. și colab. – Campylobacter in animal feces, Journal of Applied Bacteriology, XXV, p. 69, 1990
Morooka T., Umeda A., Fujita M., Matano H., Fujimoto S., Yukitake K., Amako K., Oda t. – Epidemiologic application of pulsed-field gel electrophoresis to an outbreak of Campylobacterfetus meningitis in a neonatal intesive care unit, Scandinavian Journal of Infectious Disease, 28 (3), p. 269 – 270, 1996
Nachamkin I., Yang X-H., Stern N. J. – Role of Campylobacter jejuni flagella as colonization factors for three-day-old chicks: analysis with flagellar mutants, Applied and Environmental Microbiology, 59 (5), p. 1269 – 1273, 1993
Nair G. B., Sarkar R. K, Chowdhury S., Pal S. C. – Campylobacter infection in domestics dogs, The Veterinary Record, 116, p. 237 – 238, 1985
Neujten P. J., Marquez-Magana L., van der Zeijst B. A. – Analyses of flagellin gene expression in flagellar phase variants of Campylobacter jejuni 81116, Antonie van Leeuwenhoek, 67 (4), p. 377 – 383, 1995
Nilsson L., Oliviver J. D., Kjelleberg S. – Resuscitation of Vibrio vulnificus from the viable but nonculturable state, Journal of Bacteriology, 173, (16), p. 5054 – 5059, 1991
Ohya T., Kubo M., Watase H. – Campylobacter species isolated from swine with lesions of proliferative enterits, Japanese Journal of Veterinary Science, 42 (2), p. 285-294, 1985
On S.L. – Identification methods for campylobacters, helicobacters and related organism (Review) (198 refs), Clinical Microbiology Reviews, 9 (3), p. 405-422, jul. 1996
On S.L., Bloch B., Holmes B., Hoste B., Vandamme P. – Campylobacter hyointestinalis subsp. lawsonii, subsp. novyi, isolated from the porcine stomach and an emended description of Campylobacter hyointestinalis, International Journal of Systematic Bacteriology, 45 (4), p. 767-774, 1995
On S.L., Holmes B. – Reproductibility of tolerance tests that are useful in the identification of Campylobacteria, Journal of Clinical Microbiology, p. 1785-1788, sep. 1991
On S.L., stacey A., Smyth J. – isolation of Arcobacter butzleri from neonate with bacteraemia, Journal of Infection, 31 (3), p. 225-227, nov. 1995
Oomes P.G., Jacobs B.C., Hazenberg M.P., Banffer J.R., van der Meche F.G. – Anti-GMI Ig G antibodies and Campylobacter bacteria in Guillain-Barre syndrome: evidence of molecular mimicry, Annals of Neurology, 38(2), p. 170-175, aug 1995
Oosterom J., Dewilde G.J.A., De Boer E., De Blaauw L.H., Karman H. – Survival of Campylobacter jejuni during poultry processing and pig slaughtering, Journal of Food Protection, 46(8), p. 702-706, 1983
Oosterom J., Engels G.B., Peters R., Pot R. – Campylobacter jejuni in cattle and raw milk in the Netherlands, Journal of Food Protection, 43 (13), p. 1212-1213, 1982
Oosterom J., Notermans S., Karman H., Engels G.B. – origin and prevalence of Campylobacter jejuni in poultry processing, Journal of Food Protection, 46 (4), p. 339-344, 1983
Park R.W.A., Griffiths P.L., Moreno G.S. – Sources and survival of Campylobacters: relevance to enteritidis and the food industry, Journal of Applied Bacteriology Symposium Supplement, 70, 97 S-106 S, 1991
Pei Z., Ellison R.T., Blaser M.J. – Identification, purification and characterization of major common antigenic proteins of Campylobacter jejuni, Journal of Biological Chemistry, 266, p, 16363-16369, 1991
Peterz M. – Comparison of preston agar and a blood-free selective medium for detection of Campylobacter jejuni in food, Assoc. Off. Anal. Chem., 74(4), p. 651-654, 1991
Phebus R.K., Draughon F.A., Mount J.R. – Survival of Campylobacter jejuni in modified atmosphere packaged turkey roll, Journal of Food Protection, 54 (3), p. 194-199, 1991
Pickett C.L., Auffenberg T., Pesci E.C., Sheen V.L., Jusuf S. – Iron acquisition and hemolysin production by Campylobacter jejuni, Infection and Immunity, 60 (9), p. 3872-3877, 1992
Piersimoni C., Bornigia S., Curzi L., De Sio G. – Comparison of two selective media and a membrane filter technique for isolation of Campylobacter species from diarrheal stools, European Journal of Clinical Microbiology and Infection Deseases, 14 (6), p. 539-542, jun 1995
Prasad N.K., Shampa Anapurba and Dhole T.N. – Enterotoxigenic Campylobacter jejuni/coli in the etiology of diarhhea in Northen India, Indian Journal med., 93, p. 81-86, mar. 1991
Predoi G. – Campilobacterioza la ovine, Teză de doctorat, conducător științific prof. Univ. Dr. Popovici V., București, 1999
Radomyski T., Murano E.A., Olsom D.G., Murano P.S. – Elimination of pathogens of signifiance in food by low-dose irridiation: a review, Journal of Food Protection, 57 (1), p. 73-86, 1994
Rasmussen H.N., Olsen J.E., Jorgensen K., Rasmussen O.F. – Detection of Campylobacter jejuni and Campylobacter coli in chicken fecal samples by PCR, Letters in Applied Microbiology, 23 (5), p. 363-366, nov. 1996
Rautelin H., Koota K., Essen R., Jahkola M., Siitonen A. Kosunen T.U. – Waterborne Campylobacter jejuni epidemic in a finnish hospital for rheumatic diseases, Scandinavian Jurnal of Infection Diseases, 22, p. 321-326
Reed R.P., Friedland I.R., Wegerhoff F.O., Khoosal M. – Campylobacter bacteremia in children, Pediatric Infection Disease Journal, 15 (4), p. 345-348, arp. 1996
Rees J.H., Gregson N.A., Hughes R.A. – Anti-ganglioside GMI antibodies in Guillain-Barre syndrome and their relationship to Campylobacter jejuni infection, Annals of Neurology, 38 (5), p. 809-816, nov. 1995
Rees J.H., Soudain S.E., Gregson N.A., Hughes R.A – Campylobacter jejuni infection and Guillain-Barre syndrome, Coment in: N. Engl. J. Med. 23 nov 1995, 333 (21), p- 1415-1417; Coments in: N. Engl. J. Med. 21 mar 1996, 334 (12), p. 802; Coments in: N. Engl. J. Med. 18 jul 1996, 335 (3), p. 208-209; New England Journal of Medicine, 333 (21), p. 1374-1379, 23 nov 1995
Rees J.H, Vaughan R.W., Kondeatis E., Hughes R.A. – HLA-class II alleles in Guillain-Barre syndrome and Miller-Fisher syndrome and their association with proceding Campylobacter jejuni infection, Journal of Neuro-Immunology, 62 (1), p. 53-57, oct 1995
Reina J., Munoz A., Ros M.J., Fernandez Baca V. – Presence of virulence factors and pathovars in strains of Campylobacter jejuni isolated from patients with diarrhea and healthy children, Enfermedades Infecciosas y Microbiologia Clinica, 13 (9), p. 511-515, nov 1995
Reina J., Ros M.J., Serra A. – Evaluation of the API-Campy system in the biochemical identification of hippurate negative Campylobacter strains isolated from feces, Journal of Clinical Pathology, 48 (7), p. 683-685, jul. 1995
Rennie R.P., Strong D., Taylor D.E., Salama S.M., Davidson C., Tabor H. – Campylobacter fetus diarrhea in a hutterite colony: epidemiological observations and typing of the causative organism, Journal of Clinical Microbiology, 32 (3), p. 721-724, 1994
Rogol M. Și col. – Enrichement medium for isolation of Campylobacter jejuni/coli, Applied and Environmental Microbilogy, 50 (1), p. 125-126, 1985
Rosef O. Și col. – Isolation and characterization of Campylobacter jejuni and coli from domestics and wild mammals in Norway, Applied and Environmental Microbilogy, 1983
Rosenfield J.A. și col – serotyping of Campylobacter jejuni from an outbreak of enteritidis implicating chickens, Journal of Infection, 2, p. 159-165, 1985
Ruiz-Palacios G.M., Escomilla E., Torres J. – Cholera-like enterotoxic produced by Campylobacter jejuni, Lancet II, p. 250-252, 1983
Răducănescu Helgomar, Valeria Bica-Popii – genul Campylobacter în Bacteriologia veterinară, Editura Ceres, București, 1986
Rusu V. – Bacteriologia medicală, Vol II, sub redacția Balbaie V. Și Pozsgy N., Editura Medicală, București, 1985
Sagara H., Nochizuki A., Okamura N., Nakaza R. – Antimicrobial resistance of Campylobacter jejuni and Campylobacter coli with special reference to plasmid profiles of japanese clinical isolates, Japan Journal Med., p. 713-719, 1987
Schoeni J.L și col. – Reduction of Campylobacter jejuni coloniyation of cgicken anti- Campylobacter jejuni metabolites, Applied and Environmental Microbiology, 58/2, p. 664-670, 1992
Schoeni J.L., Wong A.C.L. – Inhibition of Campylobacter jejuni colonization in chicks by defined competitive exclusion bacteria, Applied and Enviromental Microbiology, 60, no. 4, p. 1191-1197, USA, 1994
Schomhezder H.C., Sogaard P., Frederiksen W. – A survey of Campylobacter bacteremia in three Danish counties, 1989 to 1994, Scandinavian Journal of Infectious Disease, 27 (2), p. 145-148, 1994
Shi Z.Y., Liu P.Y., Lin Y.H., Hu B.S., Tsai H.N. – Comparison of polymerase chain reaction and pulsed-field gel electrophoresis for the epidemiological typing of Campylobacter jejuni, Diagnostic Microbiology and Infection Disease, 26 (3-4), p. 103-108, 1996
Simpson V.R. și col. – Birds, milk and Campylobacter, Lancet, 337, p. 975, 1991
Skirrow M., Benjamin B. – Diferențierea campilobacteriilor enteropatogene, Journal Clin. Pathol. 33, p. 1122, 1980
Smobert R.M. – Genus Campylobacter, Sebald and Veron, 1963, p. 111-118, Bergey’s Manual of Sistematic Bacteriology, vol I, 1984
Stănescu V., Meica S., Tuluș Lidia, Ionescu Martha, Mihai Consuela – The incidence of Campylobacter jejuni bacterium in milk and dairy products. Symposium on Bacteriological Quality of Raw Milk, 13-15 March, Wolpassing, Austria, abstracts p. 14, 1996
Stern N.J. și col. – Potentials for colonization of Campylobacter in chicken, Journal of Food Protection, 52 (6), p. 427-430, 1989
Tadano K., Shingaki M., Saito K., Takahashi M., Kai A., Yanagawa Y., Itoh T., Ohta K., Kudoh Y. – Evolution of susceptibilities of Campylobacter jejuni isolated from diarrheal cases to fluoroquinolones in Tokio, Journal of the Japanesse Association for Infection Dieseases, 70 (12), p. 1227-1233, dec 1996
Tahiguchi H., Yamaguchi M., Okamura H., Abioko Y. – Contribution of IL-1 beta to the enhancement of Campylobacter rectus lipopolysacchari de-stimulated PG2 production in old gingival fibroblasts in vitro, Mechanisms of Ageing and Development, p. 75-90, oct. 1997
Takata H., Wai S.N., Takade L., Sawae Y., Ono J., Amako K. – The purification of a GroEl-like stress protein from aerobically adapted Campylobacter jejuni, Microbiology and Immunology, p. 639-645, 1995
Tomescu V., Gavrilă I., Dorina Gavrilă – Campilobacterioza în „Zoonoze”, p. 100-103, Editura Ceres, București, 1987
Tresiera-Ayala A., Fernandez H., Bendazan M.E., Pereyra G., Bernuy A. – Isolation of thermotolerant species of Campylobacter fron 2 populations of chickens bred in confinement and at liberty, Revista de Sante Publica, p. 389-392, 1995
Vandamme P., Falsen E., Rossau R., Hoste B., Segers P., Tytgat R., De Ley J. – Revision of Campylobacter, Helicobacter and Wolinella toxonomy: emendation of generic descriptions and proposal of Arcobacter gen. nov, International Journal of Systematic Bacteriology, 1991
Vandamme P., Pot B., Kersters K. – Differentiation of Campylobacter and Campylobacter-like organisms by numerical analysis of one-dimensional elecrophoretic protein patterns, Systematic and Applied Microbiology, 1991
Vădineanu Elena și col – Studiul comparativ al incidenței bacteriilor Campylobacter, Salmonella și Yersinia în carcasele de pasăre din comerț, Raport în cadrul I.I.S.P. București, 1995
Vădineanu Elena, Orza N., Constantinescu Paula, Cordoș Coca – Supraviețuirea germenului Campylobacter jejuni în cursul procesului de prelucrare a puilor într-un abator de păsări, Institutul de Igienă și Sănătate Publică București, 1994
Vădineanu Elena, Marinescu Mihaela – Campylobacter jejuni și C. coli – Metode de diagnostic, Raport în cadrul I.I.S.P. București, 1994
Vermeij C.G., van Dissel J.T., Veenendaal R.A., Lamers C.B., van Hoek B. – Campylobacter jejuni peritonitis in a patient with liver cirrhosis, European Journal of Gasroenterology and Hepatology, dec. 1996
Veron M. – Campylobacter: une bacterie moderne?, Les Campylobacter et leur pathologie, Medicine et Maladies Infectieus, Paris, 1989
Vriesendorp F.J., Triggs W.J., Mayer RF., Koski C.L. – Electrophysiological studies in Guillain-Barre syndrome: correlation with antibodies to GM1, GD1B and Campylobacter jejuni, Journal of Neurology, jul 1995
Waegel A., Nachamkin I. – Detection and molecular typing of Campylobacter jejuni in fecal samples by polymerase chain reaction, Molecular and Cellular Probes, apr. 1996
Wai S.N., Nakayama K. Umene K., Moriya T., Amako K. – Construction of a ferritin-deficient mutant of Campylobacter jejuni: contribution of ferritin to iron storage and protection against oxidative stress, Molecular Microbiology, jun. 1996
Wassenaar T.M. – Toxin production by Campylobacter spp., Clinical Microbiology Reviews, jul. 1997
Wegeneger H.C. – The consequences for food safety of use of fluoraquinolones in food animals, New England Journal of Medicine, 20 may 1999
Wilhelm J.M., Saraceni O., Penner M.F., Trevoux A., Kieffer P. – Campylobacter fetus meningitis in adults, Presse Medicale, 5 oct. 1996
Wood R.C., Macdonald K.L., Osterholm M.L. – Campylobacter enteritidis outbreaks associated with drinking raw milk during youth activities, JAMA, 1992
Yuki N. – Pathogenesis of Guillain-Barre syndrome and Fisher syndrome: molecular mimicry betwen antecedent infectious agent and components of nerve tissues, Rinsho Shinkeigaku-Clinical Neurology, dec. 1995
XXX – Directives generales pour la recherche de Campylobacter thermotolerants, Projet de Norme Internationale ISO, 1995
XXX – Diagnostic Microbiology, foutrh edition – Elmer W. And col., J.B. Lippincott company, 1992
XXX – Manual of food quality control microbiological analysis 4, Rev. 1 Food and Agriculture Organization of the United Nations, Rome, Cap. 9, 1992
XXX – Newsletter no. 14, dec 1987 – Campylobacter jejuni enteridis associated with raw goat’s; Campylobacter infections, The emerging National Pattern in the USA
XXX – Newsletter no. 15, apr. 1988 – Campylobacter jejuni in School Meal in GDR
Newsletter no. 17, oct. 1988 – Foodborne Disease in Hospitals in Scotland, Endemic Campylobacteriosis in USA association with raw milk consumption, Campylobacter jejuni infection in slaughterhouse workers in Italy, Campylobacter enteridis from eating chicken and from cats
XXX – Newsletter no. 9, dec 1985 – Communicable Disease Asociated with Milk and Dairy products in England and Wales 1983 – 1984, Foodborne Autbreaks of Campylobacteriosis in the United States 1980 – 1982
XXX – Report of the WHO Commision on Health and Environment – Our planet, our health, Wold Health Organization Geneva, 1992
XXX – Proceedings X-th (Jubilee) International Symposioum of Veterinary Food Hagienists Healthy Animals Safe Food Healthy Man, Stockholm, 1989
XXX – Revue de la Societe de Pathologie Infectieuse de la Langue Francaise, Les Campylobacters et eur pathologie, Meicine et maladies Infectieuses, Paris, 17 mars 1989
XXX – An Economic Research Service Report – Bacterial Foodborn Disease. Medical Costs and Productivity losses, Jean C. Buzby and col. SUA, aug. 1996
XXX – An Economic Research Service Report – Estimated Annual Costs of Campylobacter – Associated Guillan – Barre Syndrome. Jean C. Buzby and col. SUA, iul. 1997
XXX – Journal of Food Protection – Campylobacter species: Consideration for Controlling a Foodborne Phatogen, Don Franco, Vol. 51.N.2, p. 145 – 153, feb. 1988
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Epidemiologic Privind Genul Campylobacter (ID: 155781)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.