Studiu de Doctrina Si Jurisprudenta Privind Infractiunea de Fals In Inscrisuri Sub Semnatura Privata

Studiu de doctrină și jurisprudență privind infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată

Cuprins:

INTRODUCERE

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE DE FALS

II. Analiza infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

SI. Noțiunea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

SII. Obiectul și subiecții infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

SIII. Structura infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

SIV. Tentativa, consumarea și sancționarea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

III. Delimitarea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată de alte infracțiuni de fals

SI. Asemănări și deosebiri între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals material în înscrisuri oficiale

SII. Asemănări și deosebiri între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals intelectual

SIII. Asemănări și deosebiri între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals

IV. Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

„Nu există adevăr care să nu devină pentru spiritele false, materie de erori. ”

Luc de Clapiers

Rolul dreptului penal este acela de a fi instrumentul ce ajută la apărarea celor mai importante valori sociale și la realizarea unui echilibru în mediul în care conviețuim.

Principalele valori sociale apărate de legea penală română sunt cele ce privesc suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept.

De asemenea, una dintre valorile sociale protejate de dreptul penal este chiar relația de încredere pe care oamenii o oferă unui înscris.

A intervenit nevoia de protejare a acestei încrederi, întrucât societatea aflându-se într-o continuă schimbare, a început să denatureze adevărul și să apeleze la tot felul de artificii pentru a lasa impresia de veridicitate.

Această continuă schimbare a societății a făcut ca, de la cel cunoscut drept troc în cele mai vechi timpuri, să se ajungă la raporturile de ordin economic sau juridic înfăptuite prin înscrisuri.

Astfel a apărut fenomenul falsului, flagel ce a trebuit stopat prin norme de drept penal specifice pentru a realiza protecția ordinii sociale. Ca atare în legislația română au fost incriminate infracțiunile de fals.

Semnificația termenului de „fals” ne direcționează către ceea ce nu corespunde adevarului, adică ceea ce prin natura sa avea o valoare ce a fost schimbată prin diverse procedee.

Falsificarea este operația prin care se realizează acțiunea de alterare a adevărului, însuși definiția sa făcând să denote faptul că are scopul de a înșela, adică de a aduce atingere unei încrederi, în cazul nostru, aducând atingere încrederii în înscrisuri sub semnătură privată, înscrisuri ce sunt încheiate între particulari.

Structural, lucrarea este alcătuită din patru capitole, șapte secțiuni, introducerea, unde este descrisă importanța temei studiate și scopurile lucrării, precum și bibliografia.

Primul capitol cuprinde considerații generale privind infracțiunile de fals. Pornind de la semnificația falsului și începuturile reglementării sale încă din antichitate și ajungând până în prezent, s-a realizat o prezentare sumară a unor noțiuni generale întâlnite pe parcursul lucrării.

În al doilea capitol am definit infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, urmată de analiza obiectului și subiecțiilor infracțiunii, structura acesteia, cu toate elementele ce intră în aceasta și sfârșind cu formele infracțiunii, respectiv tentativa, consumarea, neomițând a aduce în discuție nici sancțiunea atât în cadrul actualei reglementări cât și în cadrul Vechiului Cod Penal.

Al treilea capitol se diferențiază de celelalte două prin complexitatea sa. În cadrul celor trei secțiuni pe care acesta le cuprinde se realizează o analiză comparativă între infracțiunea studiată, adică cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și cele de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, ajungând până la comparația cu infracțiunea de uz de fals.

Lucrarea se sfârșește cu cel de-al patrulea capitol ce vine ca o concluzie așternută peste toate cele discutate, rezumând esențialul întregii lucrări. De asemenea, acest ultim capitol cuprinde și propuneri de lege ferenda.

Așadar, cum sfera dreptului penal este una vastă, iar orice infracțiune suportă modificări în timp, s-a încercat analiza și cercetarea cât mai exactă a fenomenului infracțional în ceea ce privește falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE DE FALS

Urmărindu-se ocrotirea și protejarea unor valori sociale deosebit de importante, legiuitorul a considerat necesar să incrimineze și faptele prin săvârșirea cărora, se alterează adevărul, dând astfel naștere unui pericol grav sau unei vătămări concrete a anumitor interese ale unor persoane fizice sau chiar ale statului însuși.

Faptele ce sunt incriminate sub denumirea de „infracțiuni de fals” constituie o categorie foarte bine particularizată și foarte variată în sfera vastă a faptelor socotite ca fiind periculoase pentru societate. Faptele de fals aduc o gravă atingere adevărului și încrederii care trebuie să determine formarea și desfășurarea relațiilor dintre oameni. Orice relație socială privește și se axează pe o anumită realitate pe care subiecții relației o au în vedere și a cărei existentă implică deci o reciprocă bună-credință și încredere din partea acestor subiecți. Dacă nu avem în conștiința noastră respectul față de adevăr și îndatorirea de a-l respecta și fără un sentiment de încredere că acest adevăr este respectat în mod concret, relațiile sociale nu ar fi posibile decât cu anevoioase precauțiuni și cu riscuri inevitabile. De aceea, legea penală a socotit că este necesar ca, pentru ocrotirea relațiilor sociale, pentru asigurarea normalei formări și desfășurări a acestor relații, să fie incriminate faptele prin săvârșirea cărora, alterându-se adevărul, se creează un grav pericol sau se aduce o vătămare anumitor relații sociale.

Sfera infracțiunilor ce implică o alterare de adevăr este mult mai amplă, ea neincluzând doar infracțiunile de fals ci și uzurparea de calități oficiale ( art. 258), mărturia mincinoasă ( art. 273), prin acestea se aduce atingere atât adevărului prin cuvinte, dar și prin moduri ce pot să ademenească sau să inducă în eroare o persoană.

Desigur, și în cazul acestor infracțiuni, alterarea adevărului se obține prin activitatea infracțională a unei persoane sau a unor persoane, în raport cu rezultatul acestei activități, adică cu înselarea încrederii, aceasta realizându-se prin produsul activității și independent de persoana sau persoanele care au săvârșit infracțiunea. Aceste particularități justifică crearea în sistemul Părții Speciale a Codului Penal a unui grup aparte de infracțiuni din faptele incriminate sub denumirea de infracțiuni de fals în înscrisuri cuprinse între art. 310-328 NCP.

Prin termenul de „fals” se înțelege „ceea ce este contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat, care are numai apartenența adevărului, autenticității, imitat, artificial”. Este de la sine înțeles faptul că nu se poate pune problema de existență a noțiunii de fals decât acolo unde există sau poate exista adevărul, noțiunea de fals fiind un concept antinomic, derivat din noțiunea de adevăr.

Încă din antichitate a fost considerat fapt ilicit și sancționat după gravitate dacă se comitea un fals. Această incriminare a inceput în anul 1850 și a continuat până în prezent. În anul 1850 se vorbea despre fals în Codul Penal Stirbei, apoi a urmat Codul Penal al lui Cuza în anul 1864, fiind continuată ideea de incriminare a falsului și în Codul penal al lui Carol al II-lea din 1936, apoi în Codul Penal intrat in vigoare la 1969.

În Codul penal de la 1864, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată era prevăzută în art. 127 sub denumirea de „falsificare în scrieri private” sau „înscrisuri particulare”, pedeapsa fiind închisoarea corecțională de la 2 ani în sus ( deci până la 5 ani ).

În art. 128 din același cod era incriminată tot ca fals în înscrisuri private fapta denumită „ abuz de semnătură în alb”.

Codul penal de la 1936 incrimina fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată în art. 406, sub denumirea de „fals în acte private”, pedeapsa fiind închisoarea corecțională de la 6 luni la 2 ani. Pedeapsa era închisoarea de la 2 la 5 ani când falsul privea anumite înscrisuri comerciale, titluri de credit, testamente neautentice.

În art. 407 era incriminată, ca și în codul de la 1864, fapta de abuz de semnătură în alb, pedeapsa fiind închisoarea corecțională de la 6 luni la 2 ani. Pedeapsa era de la 2 la 5 ani când existau agravante legale (calitatea de funcționar a făptuitorului, abuz săvârșit în scopul de a trage profit material).

Potrivit dispoziției din art. 408 erau considerate înscrisuri private biletele, tichetele esau orice alte imprimate producătoare de efecte juridice, când acestea emanau de la un particular sau o întreprindere particulară.

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată este fapta persoanei care contraface ( plăsmuiește) sau alterează ( modifică) un astfel de înscris, pentru a obține prin aceasta o probă scrisă neconformă cu adevărul, dacă făptuitorul folosește el însuși înscrisul falsificat sau îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice.

Înscrisul sub semnătură privată constituind o probă împotriva persoanei care a semnat acel înscris și în avantajul persoanei care a obținut înscrisul, falsificarea unui astfel de înscris înseamnă alterarea adevărului operată asupra unui lucru ( entitate) care are legal însușiri probatorii.

Fapta prezintă în mod neîndoielnic pericol social, fiindcă un imens număr de relații sociale concretizate în diferite raporturi juridice privind persoane particulare sunt înlesnite și asigurate prin folosirea înscrisurilor sub semnătură privată.

Cu toate că înscrisul sub semnătură privată interesează numai subiecții raportului juridic la care se referă, el condiționează formarea, desfășurarea și dezvoltarea unui segment al relațiilor sociale, stabilitatea raporturilor juridice chiar private, care constituie preocuparea majoră a societăților civile.

Dacă legea penală nu ar incrimina fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puterea probatorie a acestor înscrisuri ar deveni cu totul aleatorie, iar relațiile sociale în formarea și desfășurarea cărora necesitatea înscrisurilor sub semnătură privată este necontestată ar suferi o gravă atingere.

Prin conceptul și caracterul său, falsul în înscrisuri sub semnătură privată se încadrează, din punctul de vedere al clasificării de grup, în categoria infracțiunilor de fals propriu-zis, adică în care alterarea adevărului privește un lucru ( entitate ) cu însușiri probatorii; iar în cadrul sistematizării infracțiunilor de fals se situează în subgrupul infracțiunilor de „falsuri în înscrisuri”.

Principalele moduri de realizare a falsului în înscrisuri sunt : falsul prin înlăturare de text, falsul prin adăugare de text, falsul prin imitare, falsul prin deghizarea propriului scris, falsul cu mâna condusă, falsificarea impresiunilor de ștampile și sigilii, falsul biletelor de bancă, falsificarea textelor bătute la mașina de scris, falsul prin înlocuirea de fotografii de pe legitimații sau înscrisuri.

De asemenea, cercetarea criminalistică a înscrisurilor, în accepțiunea sa cuprinzătoare, reprezintă un domeniu distinct, bine conturat, al tehnicii criminalistice, având drept obiective principale atât cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii falsului ori contrafacerilor de documente, inclusiv a înscrisurilor dactilografiate cât și cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriiunilor de „falsuri în înscrisuri”.

Principalele moduri de realizare a falsului în înscrisuri sunt : falsul prin înlăturare de text, falsul prin adăugare de text, falsul prin imitare, falsul prin deghizarea propriului scris, falsul cu mâna condusă, falsificarea impresiunilor de ștampile și sigilii, falsul biletelor de bancă, falsificarea textelor bătute la mașina de scris, falsul prin înlocuirea de fotografii de pe legitimații sau înscrisuri.

De asemenea, cercetarea criminalistică a înscrisurilor, în accepțiunea sa cuprinzătoare, reprezintă un domeniu distinct, bine conturat, al tehnicii criminalistice, având drept obiective principale atât cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii falsului ori contrafacerilor de documente, inclusiv a înscrisurilor dactilografiate cât și cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului.

Sub raport criminalistic, noțiunea de înscris, necesită unele precizări, asta pentru că, în literatura de specialitate, i se acordă un înțeles foarte larg. De exemplu, în accepțiunea dată de dreptul civil, intră inclusiv peliculele fotografice și benzile de magnetofon fac parte din categoria înscrisurilor.

Legea penală nu definește noțiunea de înscris sub semnătură privată. Se va înțelege prin înscris sub semnătură privată orice act care emană de la o persoană particulară, poartă semnătură și este susceptibil să producă efecte juridice. De exemplu, un testament olograf, un act de vânzare, un contract de închiriere, o chitanță etc. În general, aceste acte trebuie să constituie baza unei pretenții, să servească la constatarea unui drept sau să cauzeze un prejudiciu.

Dacă sunt autentificate, înscrisurile sub semnătură privată se convertesc în înscrisuri oficiale. Este absolut necesar ca înscrisul să fie semnat, întrucât un act privat nesemnat, deci incert, nu are putere probatorie și nu poate produce consecințe juridice, astfel încât nu se justifică răspunderea penală pentru fals.

În literatura franceză de specialitate, înscrisul, pe care art. 1341 din Codul Civil Francez îl așează în vârful probei în materie civilă, se împarte în două categorii : actul juridic încheiat în fața unui ofițer public și actul sub semnătură privată. Fiecare poate îmbrăca două forme: pe suport de hârtie sau în format electronic.

Actul sub semnătură privată este un înscris realizat numai de părți și care cuprinde semnătura (iscălitura). Semnătura rezultă dintr-un grafism oarecare aplicat printr-un mijloc oarecare (cerneală, creion, sânge…) pe un suport oarecare (hârtie, zid, piele…și, de acum înainte, stocare electronică) de către o persoană.

Pentru a constitui obiectul material al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, un înscris trebuie să îndeplinească două condiții:

– să emane de la o persoană particulară, condiție care este îndeplinită dacă înscrisul întocmit de o persoană particulară este semnat și datat de aceasta;

– să fie producător de consecințe juridice, condiție care este îndeplinită dacă înscrisul, având un conținut cu relevanță juridică, poate servi ca dovadă a conținutului său, chiar dacă nu a fost întocmit cu acest scop.

Existența consimțământului părții în privința conținutului unui înscris se realizează prin semnătură, până la proba contrară. În cazul semnăturii unui funcționar public ne aflăm într-o situație aparte, semnătura dată de către acesta dând valoare autentică acelui înscris, în condițiile legii.

Valabilitatea semnăturilor electronice este dependentă de condițiile legii în care trebuie reprodusă. Acestea este reglementată de Legea nr. 455 din 18 iulie 2001, definită ca date în formă electronică ce sunt atașate ori logic asociate, cu alte date în format electronic și ce servesc ca metodă de identificare.

Aceste infracțiuni de fals pot fi comise, din punct de vedere al specificului criminologic uman, de către trei specii de cooperatori la comiterea acestor fapte de o mare importanță.

Prima specie este aceea a promotorilor, ei fiind cei ce pun la cale fapta ilicită și cei ce profită de pe urma infracțiunii, fiind considerați a fi oameni nerăbdători să se îmbogățească sau oameni ce comit falsul pentru a ascunde o realitate.

A doua specie este formată de către cei cunoscuți drept executanți, ei realizând material falsul. Aceștia sunt fie cei ce prin natura calității lor (ex. functionarii) au posibilitatea de a comite falsul, fie au cunoștiințele și pregătirea necesară să poată realiza operații de falsificare (ex. graficienii).

Cea de-a treia specie se referă la valorificatori, ei fiind cei ce pun în valoare produsul falsificat, adică cei ce se folosesc de el. Se consideră ca aceștia sunt aleși dintre persoanele care au posibilitatea sau știu cum să realizeze această valorificare.

Totuși, acest trio criminologic nu se aplică în mod universal, fiecare infracțiune de fals putând avea unul, doi sau trei cooperatori, dar ceea ce au în comun aceștia este deficiența morală.

Diversitatea relațiilor sociale, pornind de la relațiile insignifiante dintre angajații unitățiilor de desfacere a mărfurilor și produselor si multitudinea de cumpărători, și sfârșind la relațiile de mare proporție dintre state, sau pornind de asemenea de la relațiile administrative dintre aparatul administrativ și cetățenii statului respectiv și urcând până la relațiile dintre diferitele organe de stat, este imperioasa utilizarea diferitelor lucruri încărcate cu însușiri probatorii respectiv timbre, monede, titluri de credit, înscrisuri oficiale cu caracter economic, administrativ sau judiciar, diplome de diferite naturi, acte de stare civilă sau alte înscrisuri autentice legalizate sau sub semnătură privată.

În lipsa acestor lucruri cu valoare probatorie, societății i-ar fi imposibil de stabilit diferite raporturi sociale născute între indivizi. Importanța mijloacelor penale de apărare a acestor lucruri cu funcție probatorie are ca izvor încrederea pe care aceste lucruri utilizate în constituirea relațiilor sociale, o acordă subiecților raporturilor născute.

Ocrotirea penală cu privire la infracțiunile de fals este esențială, aceasta aplecându-se asupra întregului sistem juridic al probelor, ajutând la ocrotirea relațiilor sociale respective prin consolidarea rolului și importanței acestui sistem.

II. Analiza infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

SI. Noțiunea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este regăsită în cuprinsul Titlului VI, Capitolul III- Noul Cod Penal, art. 322.

Legiuitorul definește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ca fiind falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, respectiv prin atestarea la momentul întocmirii înscrisului a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări dacă făptuitorul folosește el însuși înscrisul falsificat sau îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice.

În practică s-a reținut că a comis această infracțiune inculpata care în timpul procesului de partaj cu fostul ei soț a redactat o declarație în care a menționat nereal că acesta este de acord cu acțiunea și că nu are nicio pretenție la apartamentul din litigiu. Pentru a obține câștig de cauză în procesul de partaj inculpata după completarea înscrisului respectiv l-a prezentat instanței de judecată.

Fapta a fost incriminată prin art. 406 din Codul Penal de la 1936 sub denumirea de fals în acte private. Aceeași infracțiune fiind reglementată prin art. 484-491 din Codul Penal Italian, art. 441-1 din Codul Penal Francez, respectiv art. 395 din Codul Penal Spaniol.

În comparație cu reglementarea anterioară, noul text de incriminare vine cu o completare, ce vizează situația în care fapta de falsificare a unui înscris nu a fost săvârșită de către un funcționar. În acest caz, bineînțeles, nu este vorba de un înscris oficial, ci de un înscris sub semnătură privată. Incriminarea se impunea datorită faptului că, pe baza textelor existente în Codul Penal din 1968, era dificilă încadrarea juridică a unor fapte, devenite din ce în ce mai frecvente, comise în sfera raporturilor comerciale, mai precis facturi care consemnează date neconforme cu realitatea.

Deși legea nu definește noțiunea de „înscris sub semnătură privată”, conținutul acesteia poate fi dedus prin raportare la conținutul definiției „înscrisului oficial”, prevăzută la art. 178 alin.2 NCP. Astfel, putem defini înscrisurile sub semnătură privată ca fiind acele înscrisuri care emană de la alte persoane juridice decât cele menționate în art. 176 NCP, ori de la alte persoane decât cele prevăzute în art. 175 alin. 2 NCP care poartă o semnătură și sunt susceptibile de a produce efecte juridice cum ar fi: înscrisurile neautentificate care cuprind manifestări de voință ale unei persoane particulare referitoare la drepturi și obligații cu caracter patrimonial sau de altă natură (de exemplu acte de vânzare, testamente olografe, chitanțe, contracte de închiriere); acte prin care se constată operațiuni comerciale efectuate de diferite persoane, în general, toate actele private de natură să constituie baza unei pretenții, să servească la constatarea unui drept ori care fac să prezume un drept sau să cauzeze un prejudiciu.

O scriere fără relevanță juridică, fără semnătură sau fără o altă posibilitate de a fi atribuită unei persoane, nu poate constitui obiectul unui fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În literatura de specialitate, operațiunea prin care este alterat adevărul este denumită falsificare. Falsificarea presupune existența unui adevăr și a anumitor lucruri ce sunt necesare pentru dovedirea acestuia, lucruri asupra cărora se efectuează operațiile de denaturare a adevărului.

Falsificarea se poate efectua prin orice mijloace susceptibile de a produce o alterare a adevărului (plăsmuire, contrafacere, alterare, denaturare etc.).

Denaturarea adevărului prin falsificare poate fi realizată cu privire la persoane, lucruri, situații, drepturi, obligații, angajamente, cât și orice entitate succeptibilă de a genera consecințe cu relevanță juridică. Modificarea adevărului poate privi diferite aspecte specifice fiecăreia dintre entitățile menționate anterior, de exemplu, după caz, existența sau inexistența acestora, însușirile lor calitative, cuantumul sau valoarea lor, date referitoare la origine sau proveniență, la timp și la loc etc. Actele scrise pot fi falsificate atât parțial cât și în întregime. Acestea se redactează în numele unei instituții ori al unei persoane particulare, iar persoana respectivă în numele căreia se elaborează actul poate să existe în realitate ori să fie fictivă.

În sistemul legii penale faptele incriminate ca infracțiuni de fals privesc alterarea adevărului și deci falsificarea numai atunci când aceasta poartă asupra vreuneia din entitățile cu însușiri probatorii anume arătate dispozițiile incriminatoare.

SII. Obiectul și subiecții infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

Obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de valoarea socială concretă periclitată prin săvârșirea faptei penale.

Cunoașterea obiectului infracțiunii indiferent că este numai juridic sau și material are o importanță deosebită fiind un factor preexistent necesar fiecărei infracțiuni. Chiar dacă la majoritatea infracțiunilor, textele inciminatoare nu fac referire la obiectul infracțiunii, acesta rezultă din descrierea faptei.

În cazul infracțiunii analizate, obiectul juridic generic este ocrotirea relațiilor sociale bazate pe încrederea publică, iar obiectul juridic special se referă la ocrotirea relațiilor sociale la formarea și desfășurarea cărora folosirea înscrisurilor sub semnătură privată este necesară.

Așadar, legiuitorul român a urmărit să protejeze prin incriminarea faptei supuse analizei noastre relațiile sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie să o inspire înscrisurile sub semnătură privată.

Obiectul material îl constituie lucrul sau ființa care încorporează unele valori sociale ocrotite prin legea penală, asupra cărora se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea socialmente periculoasă (entitatea materială periclitată sau vătămată prin comiterea faptei). Numai infracțiunile de rezultat sau de daună, cum mai sunt denumite, au și obiect material, în această categorie intrând si infracțiunile de fals.

Obiectul material în cazul falsului în înscrisuri sub semnătură privată este înscrisul preexistent alterării, în cazul în care falsul se realizează în această modalitate; în ipoteza falsificării unui înscris sub semnătură privată prin contrafacere, înscrisul falsificat va reprezenta produsul infracțiunii, iar nu obiectul material al acesteia.

Așadar cele două calități, respectiv de produs sau obiect material al infracțiunii, ambele ale aceluiași înscris se exclud reciproc, astfel încât înscrisurile sub semnătură privată create prin plăsmuire nu le pot întruni pe amandouă. Ca atare, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârșită prin plăsmuirea acestuia nu are obiect material.

În modalitatea falsului săvârșit prin alterarea unui înscris sub semnătură privată preexistent, acesta constituie obiectul material al infracțiunii, deoarece împotriva lui este îndreptată și executată acțiunea făptuitorului.

În afară de înscrisul sub semnătură privată falsificat mai pot constitui obiect material al infracțiunii materialele de care s-a servit făptuitorul pentru realizarea falsului.

Prin inserarea noțiunii de „înscris ” în reglementarea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, legiuitorul a făcut referire la actul unilateral sau convențional care emană de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice de drept public sau privat ori care aparține acestor persoane; înscrisul trebuie să aibă o formă materială respectiv să fie tipărit pe hârtie, neavând relevanță din punct de vedere penal forma electronică a înscrisului.

S-a statuat de către jursprudență că etichetele aplicate mărfurilor nu reprezintă înscrisuri oficiale în sensul art. 150 alin.2 Cod Penal din1969 ca urmare, modificarea acestora nu poate constitui infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, ci fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Tot astfel s-a reținut că fapta angajatului unei societăți comerciale private de a întocmi facturi nereale de livrare a unor mărfuri și de a le folosi în scopul justificării unor lipsuri în gestiune constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu infracțiunea de fals intelectual și de uz de fals întrucât actele falsificate și folosite în vederea producerii unor consecințe juridice nu au avut caracter oficial.

În doctrina de specilitate, sunt făcute următoarele precizări cu privire la obiectul material al infracțiunii analizate: înscrisul trebuie să aibă valoare probatorie și să fie apt de a da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice; înscrisurile emise de o unitate bancară sunt înscrisuri sub semnătură privată fiind emise de o societate comercială ce activează in mediul privat, în schimb înscrisurile emise de Banca Națională a României sunt înscrisuri oficiale; în cazul în care înscrisul sub semnătură privată este autentificat de notar, acesta devine înscris oficial.

S-a reținut astfel că, falsificarea unui înscris sub semnătură privată trebuie să se realizeze în unul din modurile arătate de lege și să fie folosit în vederea producerii unei consecințe juridice. Nesemnarea unei petiții adresate unei instituții de stat, prin care se aduceau la cunoștință date nereale despre o suprafață de teren pentru care trebuia emis titlu de propietate, nu putea produce consecințe juridice, o astfel de petiție trebuind casată.

Tot în jurisprudență s-a mai reținut că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu este săvârșită dacă înscrisul nu are aparența unui înscris adevărat și orice persoană poate realiza că nu este apt să producă consecințe juridice, în acest caz, nefiind îndeplinită latura obiectivă a infracțiunii.

De asemenea, ordinul de plată nu constituie titlu pentru efectuarea plăților deoarece, potrivit Regulamentului Băncii Naționale a României, pentru a face plăți pe baza acestui ordin fără putere circulatorie societatea bancară este obligată să îndeplinească anumite operațiuni fără de care transferul sumei de bani nu se poate realiza. În atare situație, fapta de falsificare și folosire a unui ordin de plată constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Importanța obiectului material al unei infracțiuni nu poate fi pusă la îndoială, acesta având un caracter definitoriu cu privire la calificarea justă a faptei prevăzute de legea penală. Obiectul material prezintă o deosebită importanță și pe planul individualizării pedepsei, individualizare ce se află într-o strânsă legătură cu rezultatul produs și gravitatea prejudiciului provocat prin săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Subiecții unei infracțiuni sunt persoanele implicate în săvârșirea faptei prevăzute de legea penală sau în suportarea consecințelor sale.

Persoana fizică sau juridică implicată în săvârșirea faptei penale reprezintă subiectul activ al infracțiunii, în timp ce persoana fizică sau juridică asupra căreia se repercutează rezultatul activității infracționale constituie subiectul pasiv al infracțiunii.

Subiectul activ al infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată poate fi orice persoană fizică sau juridică (necircumstanțiat) care are capacitate penală, iar participația este posibilă în toate formele : coautorat, instigare sau complicitate.

Autorul principal va fi socotit cel care redactează înscrisul, iar răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude și răspunderea penală a persoanei fizice, care a contribuit în orice mod la săvârșirea aceleași infracțiuni.

Jurisprudența a statuat că pentru a dobândi calitatea de subiect activ al infracțiunii nu este necesară preexistența unui înscris inițial adevărat asupra căruia să intervină autorul contrafăcându-l ori alterându-l în vreun fel, astfel că în cazul de față, dacă la dosar nu există dovezi că partea vătămată și-ar fi exprimat acordul în sensul celor atestate neadevărat în cuprinsul actului constitutiv și al statutului fundației, reiese că inculpatul a plăsmuit în întregime actele arătate, creând aparența unor înscrisuri conforme cu realitatea.

Existența coautoratului în ceea ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată presupune săvârșirea în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane a faptei prevăzute de legea penală.

Instigarea la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în fapta de determinare cu intenție, prin orice mijloace de către instigator, a altei persoane numită instigat, să săvârșească falsificarea unui înscris sub semnătură prin contrafacerea scrierii ori a subscrieri sau prin alterarea prin orice alt mod de natură să producă consecințe juridice sau prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

Complicitatea în cazul acestei infracțiuni are loc atunci când există fapta persoanei care cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea falsului.

Subiectul pasiv cert sau eventual, este persoana fizică sau juridică, ale cărei interese materiale sau morale au fost ori ar putea fi atinse prin folosirea înscrisului sub semnătură privată.

Întrucât existența infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este condiționată de folosirea înscrisului falsificat sau de încredințarea acestuia altei persoane pentru folosire în vederea producerii de consecințe juridice, subiectul pasiv poate fi definit ca persoana față de care va fi utilizat înscrisul sub semnătură privată falsificat. Ca atare, prejudiciul suferit de către subiectul pasiv nu are ca sursă doar subiectul activ care va comite infracțiunea de uz de fals ci și pe cel care a săvârșit în prealabil infracțiunea de falsificare a înscrisului folosit.

De asemenea, trebuie precizat faptul că nu sunt prevăzute condiții cu privire la locul sau timpul săvârșirii infracțiunii.

Pentru existența infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu se cere nicio condiție cu privire la locul și timpul săvârșirii faptei. Este deci indiferent dacă fapta a fost săvârșită în țară ori în străinătate, într-un anumit moment sau într-un interval oarecare de timp.

SIII. Structura infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

În conținutul infracțiunii intră o latură obiectivă și o latură subiectivă, fiecare având componența ei, prezentate individual în cele ce urmează.

1. Latura obiectivă

În cadrul tipicității obiective a infracțiunii vom analiza: situația premisă, elementul material, urmarea imediată, legătura de cauzalitate precum și locul sau timpul săvârșirii infracțiunii.

Conținutul constitutiv al infracțiunii și situația premisă reprezintă părți componente ce intră în structura infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv în conținutul juridic al acestei infracțiuni.

Situația premisă poate fi definită ca o stare de fapt ori de drept, pozitivă sau negativă, stare în detrimentul căreia este creată o probă falsă prin plăsmuirea sau alterarea unui înscris sub semnătură privată.

Prin inexistența situației premise înscrisul sub semnătură privată fals ar fi lipsit de utilitate și complet inofensiv întrucât prin utilizarea lui nu s-ar crea, contrar adevărului, o probă împotriva unei stări de fapt sau de drept existente.

Starea de fapt sau de drept preexistentă în privința căreia se urmărește denaturarea adevărului prin falsificarea înscrisului sub semnătură privată constituie situația premisă.

Din doctrinăreiese că elementul material constă în acțiunile sau inacțiunile interzise prin normele de incriminare ce reglementează infracțiunile. În cazul infracțiunii noastre acesta reiese chiar din cadrul definiției date de art. 322 NCP.

În caz de săvârșire prin contrafacere este esențială imitarea semnăturii, fiindcă semnul de veracitate a unui înscris sub semnătură privată este după cum subliniază chiar denumirea infracțiunii, semnătura de pe înscris. Ca atare, pe înscris este necesară existența unei semnături, de aceea o cruce sau un alt semn nu poate fi catalogată drept semnătură. Semnătura este apreciată ca fiind un fals din momentul în care nu a fost scrisă de cel căruia i se atribuie. Calitatea imitației de semnătură poate varia fiindcă semnătura oricărei persoane nu este absolut invariabilă precum o ștampilă.

Atunci când într-un înscris este falsificată atât scrierea cât si semnătura, demascarea falsului se face mult mai ușor.

Comite infracțiunea de fals în înscris sub semnătură privată acela ce întocmește file cec, semnate sub o identitate falsă, și le folosește pentru ridicarea unor mărfuri de la societăți comerciale.

Deasemenea, doctrina apreciază că elementul material al laturii obiective a infracțiunii este realizat în modalitatea contrafacerii numai atunci când a fost contrafăcută semnătura, chiar dacă aceasta a fost schimbată între timp de titularul și executantul ei.

Contrafacerea semnăturii prin imitare, copiere, poate fi mai mult sau mai puțin izbutită, esențial fiind ca ea să dea aparență de veridicitate.

În consecință, fapta de a întocmi actul constituitiv și statutul unei fundații – înscrisuri sub semnătură privată- în cuprinsul cărora făptuitorul a inclus mențiunea necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundației se compune dintr-un imobil, deși copropietarul imobilului nu și-a dat acordul pentru intrarea acestuia în activul patrimonial al fundației, acte pe care făptuitorul le-a autentificat și le-a folosit în fața autorităților publice, în vederea producerii de consecințe juridice, constând în dobândirea personalității juridice a fundației, înregistrarea fiscală a acesteia și intabularea dreptului de propietate asupra imbilului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătura privată.

Alterarea este modalitatea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin modificarea în sens material a acestuia, și anume prin efectuarea unor adăugiri, ștersături sau modificări în înscrisuri.

Acest aspect este demonstrat și de jurisprudență unde s-a statuat că falsificarea unor acte contabile ale unei societăți comerciale private prin modificări, ștersături și adăugiri și folosirea unor acte lor la întocmirea evidențelor contabile nu constituie infracțiunea de fals intelectual si uz de fals, ci infracțiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată.

Atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări reprezintă al treilea mod reglementat de legiuitor pentru realizarea falsului.

Pentru a constitui element material al laturii obiective a infracțiunii, acțiunea de falsificare trebuie să întrunească anumite condiții.

Prima dintre acestea presupune ca acțiunea să privească un înscris sub semnătură privată, neavând importanță limba în care este redactat. Aceasta putând fi atât limba română cât și o limbă străină.

Cum legiuitorul nu a urmărit să facă o precizare cu privire la limba în care este redactat înscrisul, aceasta neprezentând importanță sau neputând să dezincrimineze fapta, și în practica judiciară au fost reținute următoarele: întrucât formularul scris în limba germană și completat în vamă de către inculpat constituie un înscris sub semnătură privată, și nu oficial, fapta comisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

A doua condiție constă în acțiunea făptuitorului după falsificarea înscrisului sub semnătură privată de a-l utiliza sau de a-l încredința unei persoane spre folosire în vederea producerii de consecințe juridice. Ca atare, simpla falsificare a înscrisului neprecedată de folosirea acestuia de către făptuitor sau încredințarea lui unei alte persoane spre folosire nu constituie infracțiune.

Cerința nu este îndeplinită dacă înscrisul falsificat a ajuns în mana altuia altfel decât prin încredințare (sustragere, pierdere) sau dacă încredințarea înscrisului s-a făcut în alt scop decât în vederea folosirii (ex. pentru a fi păstrat sau fotografiat, ori remis celor la care se referea).

Jurisprudența apreciază că depunerea, în copie xerox, a unui înscris sub semnătură privată falsificat, într-o acțiune civilă în care nu a avut loc o dezbatere judecătorească, întrucât persoana care a depus înscrisul a renunțat la judecată, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată înscrisul neavând putere probatorie în procesul civil și nefiind apt a produce consecințe juridice.

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată implică și include în conținutul său și uzul de fals astfel încât în această ipoteză acesta din urmă nu poate fi reținut ca infracțiune distinctă.

Spre exemplu, în practică s-a reținut că latura obiectivă a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată cuprinde doua acțiuni, una de falsificare și alta de folosire a înscrisului sub semnătură privată. Cele două acțiuni cumulate constituie unitatea elementului obiectiv al infracțiunii și exclude concursul dintre infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals.

De asemenea, s-a reținut că fapta inculpatului de a fi întocmit, pentru o altă persoană, o cerere de eliberare a unui certificat de urbanism și de a fi semnat cererea respectivă cu numele acelei persoane nu constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atâta vreme cât inculpatul a scris și a semnat actul cu acordul autorului aparent al scrierii, iar conținutul înscrisului reprezintă voința acestuia.

Așa cum am arătat, modalitățile de săvârșire a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată sunt limitate, iar din această limitare a legii, s-a tras, justificat, concluzia că simulația care din punct de vedere al legii civile este în esență un fals intelectual în înscrisuri sub semnătură privată, nu cade sub incidența prevederilor art. 322 NCP, nefiind incriminată. Potrivit normelor de drept civil simulația este permisă, părțile fiind legate de actul real, acesta nefiind opozabil unor terțe persoane care îl pot folosi potrivit intereselor lor.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol creată asupra valorilor ce sunt protejate de legea penală.

Acțiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată realizează latura obiectivă a infracțiunii numai dacă executarea acțiunii a avut ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, pericol decurgând din producerea unui înscris sub semnătură privată cu aparențe de înscris adevărat de care s-a folosit însuși falsificatorul sau pe care acesta l-a încredințat unei alte persoane spre folosire; cu alte cuvinte, starea de pericol trebuie să fie rezultat al falsificării înscrisului, urmată de folosire sau dare spre folosire a acestuia.

Dacă înscrisul obținut nu este susceptibil de a fi folosit, existența urmării imediate este exclusă și, implicit, latura obiectivă a infracțiunii nu este realizată în întregul ei.

Între faptă și urmarea imediată trebuie să se nască existența unei legături de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate, în dreptul penal, este format din acțiunea( inacțiunea) persoanei, prevăzută de legea penală, care constituie cauza și urmarea socialmente periculoasă, ca efect al acelei acțiuni (inacțiuni). Constatarea raportului de cauzalitate se impune la infracțiunile materiale, deoarece numai în cazul acestora legea pretinde existența unui rezultat, a unei daune pentru realizarea conținutului infracțiunii în formă consumată.

Astfel, între fapta de a falsifica un înscris sub semnătură privată ce este folosit sau încredințat unei alte persoane spre folosire și starea de pericol trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Chiar dacă existența legăturii de cauzalitate nu reprezintă o condiție menționată expres de către legiuitor, necesitatea acesteia se subînțelege din condiția ca după falsificarea înscrisului acesta să fie folosit sau dat cu scopul de a fi folosit unei alte persoane, astfel putând automat să lezeze relațiile sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie să o inspire un înscris sub semnătură privată, creând astfel o stare de pericol.

Așadar, așa cum am mai menționat, dacă dintr-o anumită cauză, înscrisul a ajuns să fie folosit prin altă împrejurare decât prin fapta voită a falsificatorului sau a unei persone căreia i-a fost încredințat înscrisul spre folosire, latura obiectivă a infracțiunii de falsificare nu este realizată, lipsind legătura de cauzalitate.

2. Latura subiectivă

Acest element constitutiv al infracțiunii constă într-un complex de stări de conștiință specifice care preced și însoțesc actele exterioare ale persoanei fizice ce sunt dirijate pentru producerea unor urmări periculoase pentru valorile sociale sau care, deși nu sunt orientate într-o asemenea direcție, produc astfel de urmări.

Latura subiectivă a unei infracțiuni este formată din vinovăție, mobil și scop.

Vinovăția este reglementată de art. 16 NCP și cunoaște trei forme: intenția care poate fi directă sau indirectă, intenția depășită (praeterintenția) și culpa.

În general, vinovăția se dovedește doar în mod indirect, din ansamblul faptelor obiective, iar proba directă a poziției subiective se poate face doar cu recunoașterea faptei de către făptuitor, cu precizări exprese relative la atitudinea psihică față de actele materiale comise. Situația în care nu se poate dovedi în mod direct forma de vinovăție nu împiedică organele judiciare să stabilească elementul subiectiv pe baza mijloacelor de probă administrate.

Intenția este directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea faptei. Această formă a intenției se caracterizează prin aceea ca făptuitorul are reprezentarea faptei comise și, mai mult decât atât, urmărește producerea rezultatului acesteia.

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se săvârșește numai cu intenție directă, deoarecere legea cere ca făptuitorul să urmărească producerea unei consecințe juridice. Intenția privește atât acțiunea de falsificare, cât și acțiunea de încredințare a înscrisului falsificat unei alte persoane, pentru a fi folosit de aceasta.

Este vorba chiar de o intenție calificată (dolus specialis) deoarece făptuitorul urmărește un anumit scop, respectiv, producerea de consecințe juridice.

Practica judiciară a statuat astfel că falsificarea cu intenție a unei adeverințe de o cooperativă meșteșugărească privind vechimea în muncă și veniturile unor cooperatori constituie fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Dat fiind faptul că latura subiectivă implică o finalitate, nu se poate comite infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată cu intenție indirectă, această formă de vinovăție fiind exclusă.

În doctrină se apreciază că poate fi considerat realizat elementul subiectiv al acestei infracțiuni chiar și atunci când falsul a fost comis pentru a demonstra o întamplare sau un fapt real, deoarece simpla falsificare și utilizare a unui înscris falsificat creează mereu o stare de pericol adusă încrederii publice. Totuși, această împrejurare va putea fi considerată o circumstanță atenuantă, dar nu o cauză de justificare a faptei penale, deoarece cel care consimte poate dispune de propriile sale interese, dar nu si de acelea ale altuia.

Acestei opinii i-au fost aduse obiecțiuni, argumentarea acestora bazându-se în primul rând pe faptul că într-o asemenea situație făptuitorul ar acționa ca un mandatar, săvârșind fapta în numele, pe contul și în interesul mandantului, iar în al doilea rând că efectele, consecințele juridice sunt benefice pentru acesta, dar ele nu par convingătoare din moment ce, pe de o parte, el săvârșește faptele cu intenție calificată de scop, iar pe de altă parte, legitimitatea acestuia din urmă nu înlătură existența infracțiunii. Mai degrabă, într-o asemenea ipoteză lipsește urmarea imediată necesară existenței infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În schimb, practica juridiciară a reținut că fapta inculpatului de a fi întocmit, pentru o altă persoană, o cerere de eliberare a unui certificat de urbanism și de a fi semnat cererea respectivă cu numele acelei persoane nu constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atâta vreme cât inculpatul a scris și a semnat actul cu acordul autorului aparent al scrierii, iar conținutul înscrisului reprezintă voința acestuia. Este adevărat că prin contrafacerea semnăturii unei persoane a săvârșit acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii susmenționate; de asemenea, este evident că înscrisul întocmit de inculpat, având aparența unui act veridic, era apt să producă consecințe juridice, dar în cauză, existând acordul beneficiarului, nu se poate reține că inculpatul a comis fapta cu intenția de a comite un fals.

De asemenea, latura subiectivă a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu se poate realiza atunci când fapta este săvârșită în totalitate din culpă sau când acțiunile de folosire sau de încredințare spre folosire unei alte persoane sunt comise din culpă. Totusi, varianta ca fapta să fie săvârșită din culpa nu este imposibilă, ea fiind doar foarte putin probabilă.

Ca mobil, se consideră că faptele de fals sunt comise mereu din nevoia sau dorința de a obține în mod direct sau indirect un profit.

Totuși, nu interesează sub aspectul existenței infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată mobilul sau scopul cu care a fost săvârșită, dar acestea putând fi avute în vedere de instanță la individualizarea pedepsei.

Caracterul inofensiv al mobilului sau legitimitatea scopului nu înlătură falsul. De aceea, dacă un creditor, pentru a obține plata unei datorii reale, ar confecționa un bilet ca emanând de la debitorul său și, folosindu-se de acesta, ar obține achitarea creanței de la un terț depozitar al fondurilor debitorului, va exista fals în înscrisuri sub semnătură privată, deși în mod evident scopul urmărit a fost ilicit.

SIV. Tentativa, consumarea și sancționarea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

Tentativa este reglementată în NCP în cadrul articolului 32 alin.(1) și reprezintă punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.

În continuare, legiuitorul român prevede în alin.(2) al aceluiași articol, faptul că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea.

Față de actele de pregătire, acte ce nu au o reglementare generală, tentativa este delimitată în mod exact, și are un regim sancționator prevăzut în normele de drept penal.

În timp, tentativa se situează în faza de executare a infracțiunii, între începutul executării acțiunii, care constituie elementul material al laturii obiective, și producerea rezultatului socialmente periculos.

Dat fiind faptul că tentativa se pedepsește doar în cazurile anume prevăzute de lege, articolul 34 NCP, de-a lungul celor două alineate prezintă cazurile generale de nepedepsire, respectiv desistarea, încunoștiințarea autorităților sau împiedicarea consumării infracțiunii și faptul că dacă actele îndeplinite până în momentul disistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracțiune.

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este o infracțiune comisivă intenționată, așadar, ea poate îmbrăca atât forma actelor pregătitoare, cât și forma tentativei.

Actele preparatorii, nu sunt incriminate de legea penală, în ciuda faptului că sunt posibile și nu pot fi evitate, fiind necesară în orice situație procurarea de materiale și ustensile ce ar conduce la realizarea faptei.

De asemenea, în cazul în care acțiunea de falsificare a fost pusă în executare, aceste acte preparatorii pot fi considerate acte de complicitate anterioară, atunci când nu sunt efectuate de autorul falsului, ci de o altă persoană, dar folosite de către el.

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este susceptibilă de a rămâne în forma imperfectă a tentativei -întreruptă- acesta fiind incriminată.

În momentul în care a început executarea acțiunii de folosire a înscrisului fals sau de încredințare a acestuia unei alte persoane, dar a rămas fără rezultat sau a fost întreruptă din cauze independente de voința făptuitorului ne aflăm în prezența tentativei.

O formă certă a tentativei este și împrejurarea în care făptuitorul a încercat să se folosească de falsul realizat, dar nu a reușit, ori a încercat să îl înstrăineze însă persoana ce urma să îl preia l-a refuzat, ori l-a denunțat pe făptuitor.

Simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie tentativă la infracțiune.

Împrejurarea în care făptuitorul nu s-a folosit de înscrisul falsificat și nici nu l-a încredințat altuia spre folosire, relevă o desistare voluntară de la activitatea infracțională așa cum aceasta este definită în cadrul articolului 34NCP.

Conform normelor de drept penal, aflate în vigoare, tentativa în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată se pedepsește, în timp ce desistarea nu este suspusă niciunei sancțiuni, exceptând situația în care actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, caz în care se aplică pedeapsa pentru această infracțiune (art. 34 alin. (2) NCP).

Potrivit articolului 33 alin. (2) NCP, tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracțiunea consumată, al cărei limite se reduc la jumătate.

Consider că raționamentul legiuitorului român, în ceea ce privește regimul sancționator al tentativei, este unul pe deplin justificat, ținându-se cont de faptul că în cazul acestei forme a infracțiunii prejudiciul adus prin săvârșirea faptei penale este unul considerabil redus comparativ cu rezultatul produs de forma consumată a infracțiunii.

Odată cu producerea stării de pericol prin săvârșirea acțiunii de folosire de către făptuitor a înscrisului fals în vederea producerii unei consecințe juridice sau de încredințare a înscrisului unei alte persoane spre folosire în vederea aceleiași finalități are loc, de îndată, consumarea infracțiunii. Este irelevant dacă s-au produs sau nu consecințele juridice dorite de către făptuitor fiind necesară doar simpla folosire a înscrisului falsificat de către acesta în vederea urmăririi acelor consecințe, întrucât textul incriminator nu condiționează existența infracțiunii de realizarea scopului ci numai de prezența lui.

De asemenea consumarea are loc neavând importanță dacă persoana ce a primit falsul de la făptuitor l-a utilizat sau dacă prin utilizare a obținut rezultatele avute drept scop de către făptuitor.

Având în vedere cele prezentate mai sus, este de la sine înteles că dacă cel care a falsificat înscrisul nici nu l-a folosit personal, nici nu l-a încredințat altuia pentru a se folosi de el, ci doar l-a deținut sau l-a încredințat în vederea altui scop, nu se poate vorbi de o faptă consumată.

Legiuitorul a statuat prin articolul 35 alin. (1) NCP că atunci când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluțiuni infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv principal, acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul unei singure infracțiuni, ne aflăm în prezența infracțiunii continuate.

Ca atare, falsificarea mai multor înscrisuri sub semnătură privată prin acțiuni repetate în baza aceleiași hotărâri determină existența infracțiunii în formă continuată care se epuizează în momentul în care a încetat ultimul act de executare.

Situația teoretică prezentată anterior este transpusă în practica judiciară astfel: Fapta de a întocmi, semna și promova în numele unei alte persoane o cerere de chemare în judecată în fața instanței civile, fără mandat, de a depune la dosarul civil, la date diferite, mai multe cereri întocmite și semnate în numele aceleiași persoane, fără mandat, precum și de a completa cu date nereale și de a depune la dosar o împuternicire avocațială semnată în alb de un avocat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Dimpotrivă, dacă există mai multe rezoluțiuni infracționale diferite se va reține un concurs real de infracțiuni ce este definit în articolul 38 alin. (1) NCP. În acest sens, punerea în executare a hotărâririi de a induce în eroare părțile civile, prin folosirea unor înscrisuri sub semnătură privată falsificate, înscrisuri prin care se tinde la dovedirea unor contracte de împrumut falsificate și al dobânzilor, dacă infractorul nu a intrat în posesia sumelor de bani menționate, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de înșelăciune prin folosirea de mijloace frauduloase și ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în concurs real de infracțiuni.Reținerea concursului între cele două infracțiuni are la bază existența distinctă a elementului material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată față de existența elementului material al infracțiunii de înșelăciune, întrucât activitatea de falsificare a înscrisurilor și folosirea lor în vederea producerii de consecințe juridice s-a consumat la momentul sesizării instanței, activitatea ulterioară desfășurată de inculpat de inducere în eroare a părții vătămate relizând latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune.

De asemenea, completarea unei foi de restituire CEC cu date inexacte și folosirea ei pentru a obține prin inducerea în eroare de la o agenție CEC o sumă de bani pe baza unui libret furat, constituie infracțiunea de fals în înscris sub semnătură privată în concurs cu infracțiunea de înșelăciune.

În schimb, realizarea conținutului infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată implicând atât falsificarea înscrisului cât și folosirea acestuia constituie numai infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu și infracțiunea de uz de fals în concurs cu cea dintâi.

Sancțiunea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă așa cum este prevăzut în articolul 322 alin. (1) NCP.

Consider că includerea celor două categorii de pedepse principale, respectiv închisoarea și amenda, în cadrul sancțiunilor infracțiunii analizate, își are ca justificare varietatea atât a prejudiciilor cauzate de consumarea faptei cât și a impactului social provocat de aceasta.

Nu trebuie scăpat din vedere în ceea ce privește regimul sancționator al pedepsei că instanța penală poate pronunța pe lângă o pedeapsă principală, cum este pedeapsa închisorii și o pedeapsă complementară, interzicând anumite drepturi (articolul 67 alin. (1) NCP).

Sub guvernarea principiului aplicării legii penale în timp, existând o discrepanță între regimul sancționator din Vechiul Cod Penal, ce prevedea sancțiunea de la 3 luni la 2 ani sau amendă pentru comiterea infracțiunii de fals în înscris sub semnătură privată și regimul sancționator din Noul Cod Penal ce crește durata pedepsei închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amendă, se pune în discuție incidența legii penale mai favorabile.

Observând faptul că limitele pedepsei sunt mai scăzute în cazul art. 290 Cod Penal din 1968 s-a reținut că aceasta este legea penală mai favorabilă în cazul infracțiunii pe marginea căreia s-a realizat această lucrare.

III. Delimitarea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată de alte infracțiuni de fals

Este ușor de observat faptul că sfera infracțiunilor de fals este foarte vastă, în ea intrând diferite fapte penale ce pot prezenta atât asemănări, cât și deosebiri, acest fapt datorându-se modului aparte în care adevărul este alterat sau relațiilor sociale specifice ce suferă atingere prin denaturarea adevărului.

Încrederea periclitată din cauza săvârșirii unei infracțiuni de fals este acordată însuși lucrului ce se consideră că reprezintă adevărul, așadar nu ne aflăm în situația violării încrederii acordate unei persoane, ci a violării încrederii acordate unui lucru.

Toate infracțiunile de fals au în comun încrederea publică ce trebuie acordată de către orice persoană lucrurilor pe care legea le-a investit cu valoare probatorie.

Dacă în cazul altor infracțiuni, legiuitorul a ales să folosească, în cele mai multe cazuri, denumirea de „infracțiuni contra” făcând referire la categoria de relații sociale vizată, reglementările privind infracțiunile de fals sunt cuprinse în grupul ce are chiar denumirea materială a acestora, respectiv- „fals”, ce face trimitere la ideea de violare a adevărului și deci de violare a încrederii.

SI. Asemănări și deosebiri între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals material în înscrisuri oficiale

Falsul material în înscrisuri sub semnătură privată și falsul material în înscrisuri oficiale sunt poziționate de către legiuitor sub cupola Falsurilor în înscrisuri ce constituie Capitolul III din Titlul VI Cod Penal.

Privind în antiteză noțiunile celor două infracțiuni se poate sesiza faptul că acțiunile prin care sunt săvârșite infracțiunile sunt similare, respectiv consumarea lor fiind realizată prin contrafacerea (imitarea) scrierii ori a subscrierii ori prin alterarea în orice mod (ștergeri, adăugiri etc). Diferența apărută între cele două infracțiuni este dată de o altă metodă de săvârșire a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, și anume falsificarea unui înscris prin atestarea la momentul întocmirii înscrisului a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

Trecând mai apoi la analiza obiectului juridic al celor două infracțiuni, constatăm faptul că falsul în înscrisuri oficiale afectează relațiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile oficiale, în timp ce falsul în înscrisuri sub semnătură privată aduce atingere relațiilor sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile sub semnătură privată.

Înscrisurile oficiale sunt considerate a fi indispensabile pentru formarea și desfășurarea normală a relațiilor sociale de tot felul. În schimb, înscrisurile sub semnătură privată sunt producătoare de efecte doar între particulari, fiind afectată doar încrederea acestora. În lipsa unei apărări a încrederii oferite de către oameni în toată categoria de înscrisuri, relațiile sociale ar fi foarte intimidate, ritmul lor scăzând la un nivel extrem de redus, fiind nevoie să se efectueze grele și obositoare verificări de fapt, ivindu-se ezitări serioase și continue pentru formarea oricărei relații sociale ce este producătoare de consecințe juridice din cauza faptului că înscrisurile oficiale nu ar mai inspira încredere.

Așadar, obiectul juridic al celor două infracțiuni prezintă asemănări, incriminarea ambelor vizând protejarea unor relații sociale, diferența fiind făcută de ceea ce ar putea leza încrederea publică, adică fie de un înscris oficial, fie de un înscris sub semnătură privată.

Obiectul material în cazul ambelor infracțiuni este reprezentat de un înscris, dar în situația infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale este vorba de un înscris oficial, iar în cazul falsului în înscrisuri sub semnătură privată realizat prin alterare, de un înscris sub semnătură privată. Totuși, există o situație în care infracțiunea de fals în înscris sub semnătură privată nu are obiect material, mai exact, în cazul în care se va falsifica un înscris prin contrafacere, atunci înscrisul falsificat va reprezenta produsul infracțiunii, iar nu obiectul material al acesteia.

Jurisprudența a statuat că etichetele aplicate mărfurilor nu reprezintă înscrisuri oficiale; ca urmare, modificarea acestora nu poate constitui infracțiunea de fals material în înscris oficial ci fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Înscrisurile oficiale formează o categorie juridică destul de vastă, cuprinzând orice act scris care emană de la o organizație din cele arătate în art. 176 NCP ( autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică ori de la persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public) sau aparține unor asemenea persoane ( de pildă, diplomele de studii, actele de stare civilă, hotărârile judecătorești, ordinele emise de către un ministru).

În același timp, înscrisul sub semnătură privată este acel înscris semnat ce este apt să producă consecințe juridice în mediul privat, între particulari, altul decât cel prevăzut de articolul 178 (2) NCP.

Un înscris sub semnătură privată poate să se convertească într-un înscris oficial, astfel, în practica judiciară s-a decis că falsificarea unui formular CEC după ce acesta a fost înregistrat și s-au făcut formele de restituire, constituie infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, deoarece, deși partea din formular care a fost falsificată reprezintă cererea de restituire a deponentului, deci, un înscris sub semnătură privată, totuși din moment ce această cerere s-a înregistrat la CEC și asupra ei au fost luate măsuri de verificare a datelor înscrise, ea a devenit un înscris oficial.

Analizând subiecții infracțiunii, ambele au ca subiect activ autorul ce poate fi orice persoană fizică sau juridică, dar infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale are agravanta conform căreia subiectul activ poate fi un funcționar public ce comite falsul material în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Participația penală este posibilă în toate formele în cazul ambelor infracțiuni.

Subiectul pasiv este diferit de la o infracțiune la alta, astfel, în cazul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale avem ca subiect pasiv unitatea emitentă sau cea căreia îi aparține înscrisul oficial, în timp ce subiectul pasiv al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este persoana fizică sau juridică vătămată material sau moral prin folosirea înscrisului.

Studiind elementele materiale ale celor două infracțiuni se poate observa că acestea au ca numitor comun doar o parte din acțiunile prin care se pot se pot săvârși infracțiunile. Ca atare, atât infracțiunea de fals în înscris sub semnătură privată cât și infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale poate fi realizată prin contrafacerea scrierii ori a semnăturii, sau prin alterare.

Diferența dintre cele două elemente materiale este reprezentată de o paletă mai largă de acțiuni prin care poate fi săvârșită infracțiunea. Astfel, se reține că în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, elementul material poate fi format și din acțiunea de atestare la momentul întocmirii a unei fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurari.

De asemenea, spre deosebire de infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, unde este nevoie de folosirea înscrisului sau de înmânarea lui spre folosire către o altă persoană, pentru a ne afla în prezența infracțiunii, în cazul falsului în înscrisuri oficiale nu este necesară pentru săvărșirea infracțiunii și folosirea înscrisului oficial falsificat. În ipoteza în care cel care a falsificat înscrisul oficial îl și folosește, se va reține concurs real între infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale si uz de fals, în comparație cu falsul în înscrisuri sub semnătură privată ce absoarbe uzul de fals.

Astfel se reține că persoana care plăsmuiește, în întregime sau parțial, un înscris oficial comite infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale fără a fi necesar ca, pentru existența acestei infracțiuni, înscrisul să fie folosit.

Urmarea imediată este starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea de care se bucură înscrisurile, iar legătura de cauzalitare rezultă din materialitatea faptei în cazul ambelor infracțiuni analizate.

Ambele înscrisuri pot fi realizate în limba română sau în orice altă limbă ( înscrisuri oficiale străine, în original sau traduceri oficiale). În privința laturii subiective nu ne interesează sub aspectul infracțiunilor mobilul sau scopul cu care au fost săvârșite, dar intervine o diferență în ceea ce privește forma de vinovătie fiindcă în timp ce infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se poate realiza doar cu intenție directă, falsul material în înscrisuri oficiale se poate realiza atât cu intenție directă cat și indirectă.

Pentru existența intenției și, implicit, a infracțiunii nu ne interesează dacă falsul a fost săvârșit în scopul de a dovedi un interes legitim sau ilegitim. Între interesul legitim al unei persoane și încrederea publică pe care înscrisurile oficiale trebuie să o inspire, legea penală a dat preeminență acesteia din urmă; fiind un înscris oficial falsificat, aduce atingere încrederii publice prin simplul fapt că este fals. Împrejurarea că înscrisul servește interesul individual legitim al unei persoane, va fi cel mult o cauză de atenuare, iar nu de justificare a faptei penale.

Nici infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și nici infracțiunile de fals în înscrisuri oficiale nu se pot realiza din culpă.

De asemenea, un alt element comun al celor două infracțiuni constă în faptul că actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă și incriminată atât la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată cât și la infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale, ea având loc atunci când executarea acțiunii de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat, din cauze străine de voința făptuitorului.

Infracțiunile se consumă în momentul în care s-a realizat fapta tipică, dar la falsificarea înscrisurilor oficiale se consideră consumată infracțiunea chiar dacă înscrisul nu a fost folosit.

Ambele pot fi realizate în formă continuată, caz în care infracțiunile se epuizează la data realizării ultimului act de executare.

O altă asemănare a celor două infracțiuni vine și din cadrul pedepsei. Pentru forma de bază a infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale este aceeași pedeapsă ca și pentru falsificarea înscrisurilor sub semnătură privată, respectiv de la 6 luni la 3ani sau amendă. În schimb, pentru varianta agravată, cea săvârșită de un funcționar public în timpul atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

SII. Asemănări și deosebiri între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals intelectual

Definiția dată de legiuitorul român în cadrul articolului 321 NCP infracțiunii de fals intelectual este aceea că reprezintă falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea, cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

Așadar, jursprudența a statuat că a comis această infracțiune inculpatul care, în calitate de sef de tură, la vama Nădlac a falsificat trei chitanțe pentru a permite înscrierea în circulație, prin eludarea dispozițiilor legale, a unui număr de trei autoturisme.

Comparând noțiunea de fals în înscris sub semnătură privată cu noțiunea de fals intelectual, reiese faptul că falsul în înscrisuri sub semnătură privată are la bază acțiunile și inacțiunile infracțiunii de fals intelectual, la care se mai adaugă și acțiunile de la falsul material în înscrisuri oficiale.

Așadar, infracțiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată este o infracțiune ce înglobează alte două infracțiuni de fals.

În ceea ce privește obiectul juridic al infracțiunii de fals intelectual și obiectul juridic al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, observăm că ambele protejează relațiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile. Diferența o face felul înscrisului, deoarece incriminarea falsului intelectual protejează înscrisurile oficiale, în timp ce falsul sub semnătură privată privește înscrisurile dintre particulari.

Așadar, în cazul acestor două infracțiuni este vorba de două înscrisuri diferite, respectiv unul oficial și altul sub semnătură privată, a căror definiție a fost dată în prezentul capitol al acestei lucrări, la sectiunea 1, privind analiza comparativă a înscrisurilor oficiale cu înscrisurile sub semnătură privată.

Aceste două înscrisuri diferite privesc obiectele materiale ale celor două infracțiuni de fals, respectiv fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals intelectual, de aici reieșind faptul că aceste infracțiuni au obiect material distinct.

Este de precizat că pentru a avea valoare de înscris oficial, acesta trebuie să respecte condițiile ad validitatem.

Chiar și în practica judiciară s-a reținut că înscrierea de date nereale în carnetul de muncă, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, constituie fals intelectual, acest act având caracter de înscris oficial. Falsificarea unei adeverințe eliberate de o cooperativă meșteșugărească privind vechimea în muncă și veniturile unor cooperatori constituie fals în înscrisuri sub semnătură privată, acest act neavând caracterul unui înscris oficial.

O altă diferentă în ceea ce privește cele două infracțiuni vine din partea subiecților activi.

În timp ce subiectul activ al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate fi orice persoană fizică sau juridică care are capacitate penală, subiectul activ al infracțiunii de fals intelectual poate sa fie numai funcționarul public aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu.

Potrivit art. 175 NCP, funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație :

– exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legii, executive sau judecătorești;

– exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

– exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

– de asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost investită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea repesctivului serviciu public ( de plidă, notarii, executorii judecătorești).

Nici categoria subiecților pasivi ai celor două infacțiuni nu este similară, întrucât în cazul infracțiunii de fals intelectual, are calitate de subiect pasiv autoritatea publică, instituția publică sau o altă persoană juridică de drept public emitentă a înscrisului oficial, în timp ce în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, are calitate de subiect pasiv persoana fizică sau juridică vătămată material sau moral prin folosirea înscrisului falsificat.

Astfel se reține că falsificarea unor înscrisuri aparținând unei societăți și folosirea lor nu constituie infracțiunea de fals intelectual și uz de fals, deoarece această societate comercială nu este o persoană de interes public, iar bunurile acesteia, de asemenea, nu sunt de interes public.

În plus, o altă diferență în ceea ce privește subiecții pasivi ai infracțiunilor comparate este reprezentată de persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost periclitate prin comiterea faptei, persoană ce are calitatea de subiect pasiv secundar în cazul infracțiunii de fals intelectual, dat fiind faptul că în a doua infracțiune nu se vorbește despre un posibil subiect pasiv secundar. Totuși reiese identitatea dintre subiectul pasiv secundar al infracțiunii de fals intelectual și subiectul pasiv principal al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Din punct de vedere al limitării temporale, infracțiunea de fals intelectual este condiționată de săvâșirea acesteia doar în timpul cât se întocmește înscrisul, ulterior conceperii înscrisului fiind posibilă doar săvârșirea unui fals material, față de infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată unde nu există limitare temporală. În cazul limitării spațiale, de asemenea inexistenă în ceea ce privește falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul intelectual este condiționat de locul unde s-a procedat la întocmirea acestuia, loc ce poate fi acela unde unitatea își are sediul.

Acțiunile și inacțiuniile ce alcătuiesc elementul material al infracțiunii de fals intelectual se regăsesc și în componența elementului material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Noutatea adusă din punct de vedere al elementului material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în comparație cu infracțiunea de fals intelectual, este reprezentată de acțiunile de contrafacere sau alterare a scrierii sau subscrierii.

De asemenea, o altă diferență este că legiuitorul nu a prevăzut în norma de incriminare a infracțiunii de fals intelectual cerința ca falsificarea înscrisului oficial să fie de natură a produce consecințe juridice, spre deosebire de infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată unde este facută această precizare. Totusi, în doctrină se consideră că această precizare ar fi fost inutilă din moment ce înscrisul, din punct de vedere al condițiilor de formă și al competenței celui ce l-a emis, este un înscris valabil.

Jurisprudența a reținut că fapta angajatului unei societăți comerciale private de a întocmi facturi nereale de livrare a unor mărfuri și de a le folosi în scopul justificării unor lipsuri în gestiune constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu infracțiunea de fals intelectual și uz de fals, înscrisurile falsificate și folosite în vederea producerii unor consecințe juridice neavând caracter oficial.

Tot astfel, nu va exista fals intelectual și nici uz de fals atunci când înscrisul falsificat nu constituie un înscris oficial, iar inculpatul a completat formularul cu date nereale când nu se mai afla în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, în acest caz, urmând să răspundă pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Urmarea imediată este starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea de care se bucură înscrisurile, iar legătura de cauzalitare rezultă din materialitatea faptei în cazul ambelor infracțiuni analizate, la fel ca și în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale.

Sub aspect subiectiv, infracțiunea de fals intelectual se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, spre deosebire de infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ce se poate săvârși doar cu intenție directă.

Cuvintele „cu știință" folosite în textul de lege al infracțiunii de fals intelectual au menirea de a releva necesitatea existenței intenției, spre a nu se considera că, în varianta omisiunii înregistrărilor în contabilitate, infracțiunea se poate comite și in culpă. Evident, o asemenea precizare nu era absolut necesară, însă legiuitorul a preferat să fie cât mai explicit spre a se exclude orice posibilitate de interpretare în mod contrar.

Niciuna dintre cele două infracțiuni nu poate fi comisă din culpă, iar în cazul alterării adevărului în conținutul unui înscris din neglijența sau eroarea funcționarului, poate atrage eventual o sancțiune de altă natură decât cea penală, de exemplu, o sancțiune civilă, contravențională ori disciplinară.

Analizând ambele infracțiuni prin prisma mobilului și scopului, legiuitorul a concluzionat că în săvârșirea falsului intelectual și al celui de înscris sub semnătură privată, motivul determinării și rezultatul dorit nu au nicio relevanță.

În acest sens, doctrina consideră că simpla omisiune de înregistrare, ori înregistrarea incorectă a operațiilor comerciale, comise cu știință constiuie infracțiune, indiferent de mobilul determinat al acțiunii sau inacțiunii inculpatului.

De asemenea, o altă asemănare a celor două infracțiuni de fals privește incriminarea tentativei ce este posibilă în ambele cazuri.Totuși, potrivit unei anumite părți a doctrinei, există o situație în care tentativa la infracțiunea de fals intelectual nu este posibilă, respectiv în cazul comiterii falsului prin omisiune.

În ceea ce privește momentul consumării celor două infracțiuni de fals supuse analizei, se poate observa că are loc consumarea infracțiunii de fals intelectual în momentul în care înscrisul este perfectat prin semnare și aplicarea ștampilei sau a sigiliului, moment în care se produce și starea de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o inspire orice înscris oficial, în timp ce consumarea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată are loc în momentul în care autorul folosește sau încredințează spre folosire înscrisul.

Ambele pot fi realizate în formă continuată, caz în care infracțiunile se epuizează la data realizării ultimului act de executare.

Infracțiunea de fals intelectual este considerată de o periculozitate mai mare decât cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Acest aspect reiese din pedeapsa aplicabilă falsului intelectual care este de la 1 la 5 ani inchisoare, în timp ce falsul în înscrisuri sub semnătură privată se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

Așadar, și în cazul acestor două infracțiuni de fals, chiar dacă aparent ele lasă impresia de numeroase elemente comune, făcând parte din aceeași sferă de infracțiuni, diferențele dintre ele sunt considerabile.

SIII. Asemănări și deosebiri între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals

Uzul de fals este definit conform art. 323 NCP ca fiind infracțiunea ce constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată falsificat, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice.

Această infracțiune, prin natura ei, vine în completarea unei alte acțiuni ilicite, ea neputând exista fără o falsificare anterioară a unui înscris.

Deoarece falsul în înscrisuri sub semnătură privată include în conținutul său folosirea înscrisului falsificat de către autorul falsului, acesta folosind înscrisul pe care l-a falsificat, nu săvârșește și infracțiunea de uz de fals.

Așadar, analizând noțiunile celor două infracțiuni, respectiv cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și cea de uz de fals, constatăm că ele se completează reciproc, în primă fază realizându-se contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea prin orice alt mod a unui înscris, ori atestându-se fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori omițând să se insereze unele date sau împrejurări, urmând ca în cea de-a doua fază, înscrisul falsificat să fie folosit pentru a produce consecințe juridice.

Dacă în privința infracțiunii de fals în înscris sub semnătură privată, obiectul juridic este determinat cu ușurință, acesta constând în relațiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile sub semnătură privată, când se aduce în discuție determinarea obiectului juridic al infracțiunii de uz de fals se constată că acesta este unul variabil, depinzând de înscrisul de care se face uz.

De asemenea, obiectul material în cazul ambelor infracțiuni este înscrisul falsificat folosit de făptuitor, și aici facându-se precizarea că în cazul uzului de fals se poate face referire și la un înscris oficial, spre deosebire de falsul în înscrisuri sub semnătură privată ce vizează doar înscrisurile încheiate între particulari.

Obiectul material al uzului de fals este format de înscrisul fals chiar dacă se prezintă o copie legalizată sau fotografiată a originalului. Copia este considerată un mijloc de săvârșire a infracțiunii, în măsura în care folosirea sa este admisă.

În cazul în care un obiect folosit este defăimat ca fals, trebuie să fie prezentat originalul, acesta fiind propriu-zis obiectul material al infracțiunii, obiect asupra căruia se vor efectua cercetările pentru aflarea adevărului.

În ambele infracțiuni analizate avem ca subiect activ orice persoană fizică sau juridică care are capacitate penală.

În cazul înscrisurilor sub semnătură privată, dacă persoana care se folosește de înscrisul fals este însuși falsificatorul, acesta nu va fi socotit subiect activ al infracțiunii de uz de fals, ci subiect activ al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals, în acest caz, fiind absorbit ca cerință esențială în conținutul infracțiunii de fals.

În schimb, falsificatorul unui înscris oficial, dacă face uz de înscrisul falsificat de el, comite un concurs de infracțiuni.

De asemenea, ambele infracțiuni supuse analizei permit participația penală în toate formele, respectiv coautorat, instigare sau complicitate.

În cazul ambelor infracțiuni, subiectul pasiv este similar, având ca subiect pasiv cert societatea ca titular al valorii sociale ocrotite, respectiv încrederea publică. Subiect pasiv eventual este persoana care suferă o vătămare materială sau morală prin folosirea înscrisului falsificat.

Nici infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și nici infracțiunea de uz de fals nu prezintă subordonare față de nicio condiție privind locul sau timpul săvârșirii faptei, acest lucru reprezentând un alt element comun al celor două infracțiuni.

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată cuprinde un element material mult mai vast față de infracțiunea de uz de fals. Acest fapt se datorează atât prezenței unor numeroase acțiuni prin care se poate realiza falsul în înscrisuri sub semnătură privată, cât și prezenței unei inacțiuni, respectiv a unei omisiuni, ce nu este prezentă în elementul material al uzului de fals ce se rezumă doar la folosirea efectivă a înscrisului falsificat în prealabil.

Folosirea înscrisului falsificat se poate realiza prin prezentare, invocare, depunere.

În cazul ambelor infracțiuni este necesar ca înscrisul folosit să fie producător de consecințe juridice, iar făptuitorii să cunoască starea falsă a înscrisului, urmărind producerea acestor consecințe.

Urmarea imediată este starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea de care se bucură înscrisurile, iar legătura de cauzalitare rezultă din materialitatea faptei în cazul ambelor infracțiuni analizate.

Analizând latura subiectivă la cele două infracțiuni constatăm că ambele se aseamănă prin săvârșirea lor cu vinovăție si voință. Așadar, intenția constând într-o hotărâre persistentă, ea este una directă.

Nici în cazul uzului de fals, folosirea din culpă a unui înscris nu constituie infracțiune. Este culpă și în cazul în care făptuitorul, deși cunoaște că înscrisul este fals, s-a folosit de acel înscris din eroare. Acesta este și cazul în care, din nebăgare de seamă a atașat la o cerere înscrisul fals în locul unui alt înscris adevărat.

Ca și la celelalte infracțiuni de fals analizate, nici în cazul uzului de fals nu prezintă importanță mobilul și scopul. De exmplu s-a reținut în jurisprudență cazul în care subiectul activ a urmărit prin folosirea unor acte false, să ajute pe gestionar să-și acopere o lipsă în gestiune provocată din cauze obiective.

O diferență între cele două infracțiuni este aceea că în cazul uzului de fals, tentativa nu se pedepsește, ea fiind doar posibilă, față de infracțiunea de înscris sub semnătură privată, a cărei tentativă este atât posibilă cât și incriminată.

Totuși, chiar dacă în cazul tentativei avem aplicare diferită, în cazul actelor preparatorii situația este mai simplă, ele deși fiind posibile, nu sunt incriminate de legea penală în cazul niciuneia din cele două infracțiuni supuse analizei.

Consumarea are loc atunci când executarea acțiunii de folosire a înscrisului fals a fost dusă până la capăt și s-a produs urmarea imediată, atât în cazul infracțiunii de uz de fals cât și în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Până la în momentul în care se produce urmarea imediată, în cazul uzului de fals, fapta rămâne în stadiul tentativei, tentativă de la care făptuitorul poate desista în orice clipă, astfel fiind explicată alegerea legiuitorului de a nu sancționa tentativa uzului de fals. În momentul în care făptuitorul a cerut să se ia în considerare înscrisul fals, infracțiunea s-a consumat.

Ambele pot fi realizate în formă continuată, caz în care infracțiunile se epuizează la data realizării ultimelor acte de executare.

Un exemplu de uz de fals în formă continuată este atunci când se folosește același înscris falsificat, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, infracțiunea epuizându-se în momentul în care încetează acțiunea de folosire a acelui înscris falsificat.

În cazul sancționării celor două infracțiuni, intervine o altă diferență fiindcă uzul de fals este incriminat diferit în funcție de natura înscrisului falsificat.

Astfel, conform prevederilor articolului 323 NCP, dacă înscrisul folosit este sub semnătură privată, se pedesește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, în timp ce pedeapsa pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este de la 6 luni la 3 ani sau amendă. Dacă înscrisul folosit este oficial, sancțiunea este de la 3 luni la 3 ani sau amendă.

De menționat este faptul că dacă făptuitorul infracțiunii de uz de fals al unui înscris oficial este în același timp și făptuitor al infracțiunii de falsificare a acelui înscris, fie că este judecat deodată pentru ambele infracțiuni, fie că este judecat separat, se vor aplica dispozițiile de la concursul de infracțiuni, însă pentru falsificatorul unui înscris sub semnătură privată nu există concurs de infracțiuni.

IV. Concluzii

Ȋn încheierea prezentei lucrări, în cuprinsul căreia s-a încercat o analiză cât mai detaliată și cuprinzătoare a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, este imperios a fi realizată și o concluzie în scopul unei înțelegeri cât mai exacte a acestei fapte ce prezintă un pericol pentru relațiile sociale existente.

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este una deosebit de periculoasă privită chiar în ansamblul ei. Această periculozitate este datorată în primul rând prin prisma relațiilor sociale a căror naștere și dezvoltare este condiționată de încrederea publică acordată puterii probante a unor asemenea înscrisuri.

De asemenea, infracțiunea analizată prezintă pericol și din cauza faptului că, în ultimii ani, împreună cu dezvoltarea societății, au devenit tot mai des întâlnite în practica judiciară română infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Așadar, din cauza pericolului provocat de această infracțiune, precum și din cauza deselor situații în care instanțele o întâlnesc în practică, legiuitorul român a înțeles să incrimineze această faptă, încercând să elimine impactul negativ cauzat prin săvârșirea acesteia, ajutând ca societatea să dețină, din nou, la baza ei, relațiile de încredere dintre oameni.

În ciuda faptului că primele semne de incriminare ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată datează încă din anul 1850 în Codul Penal Știrbei, cauzele ce duc la săvârșirea acestei fapte nu au reușit a fi înlăturate, întrucât oamenii, din dorința de a-și obține soluționarea unui interes cat mai rapid, au ales calea mai simplă, aceea de denaturare a adevărului.

Pe de altă parte, nu numai că nu s-a reușit a se împiedica săvârșirea acestor fapte de natură a periclita încrederea oamenilor în înscrisuri, ci din contră, acest fenomen infracțional a cunoscut o înflorire surprinzătoare. Astfel, s-a plecat de la mijloace primitive de falsificare a unui înscris și s-a ajuns la folosirea unei tehnologii deosebit de avansate în ceea ce privește contrafacerea unui înscris. Pentru combatearea acestor contrafaceri s-a dezvoltat și investigarea criminalistică, dar, deși fizica și chimia au introdus o dimensiune științifică solidă, investigarea scrisului și a documentelor este încă un domeniu foarte complex.

După cum am precizat în cuprinsul capitolului destinat analizei infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, infracțiunea se poate realiza prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii unui înscris sau prin alterarea lui în orice mod, respectiv prin atestarea la momentul întocmirii înscrisului a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări. Însă, toate aceste fapte nu prezintă nicio importanță dacă înscrisul nu este folosit de către făptuitor sau dacă acesta nu îl încredințează spre folosire unei alte persoane.

Această infracțiune poate fi săvârșită de orice persoană fizică sau juridică care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale, persoană ce urmărește un anumit scop, respectiv să producă efecte juridice.

Întrucât faptele de fals întâlnite în practică nu se rezumă doar la falsul în înscrisuri sub semnătură privată, a fost necesară analiza comparativă a acestei infracțiuni cu cu alte infracțiuni de fals, respectiv falsul în înscrisuri oficiale, falsul intelectual și uzul de fals.

Așa cum am arătat, deși aparent aceste infracțiuni sunt similare, toate afectând încrederea publică în puterea probantă a înscrisurilor, ele prezintă numeroase diferențe mai ușor sau mai dificil de sesizat, de la caz la caz.

Elementele materiale ce alcătuiesc infracțiunile de fals în înscrisuri oficiale și fals intelectual sunt, de fapt, cele ce constituie elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, această falsificare putându-se realiza prin oricare din acțiunile sau inacțiunile respective, la care se adaugă și obligativitatea ca înscrisul falsificat să fie folosit.

În ceea ce privește analiza comparativă a falsului în înscrisuri sub semnătură privată cu uzul de fals, lucrurile sunt puțin mai simple, întrucât uzul de fals este o infracțiune subsecventă infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

De lege ferenda consider că ar fi necesară introducerea specificației ca în cazul în care un înscris a fost falsificat pentru a dovedi un fapt real, această falsificare să nu constituie infracțiune și astfel, să nu se pedepsească. La baza acestui considerent stă nevoia oamenilor de sprijin reciproc, precum și imposibilitatea în care ne aflăm, uneori, de a demonstra un fapt adevărat.

Astfel, dacă singurul mod în care un adevăr poate fi scos la iveală este prin săvârșirea unei manopere frauduloase, dar care să nu afecteze nicio altă persoană, s-ar ține cont și de principiul aflării adevărului și nici nu ar aduce atingere unui drept al altei persoane.

De asemenea, s-ar impune o ridicare a limitelor pedepsei închisorii, întrucât dacă o faptă nu este sancționată suficient de aspru, posibilitatea de descoperire a săvârșirii ei, urmată de pedeapsă, nu reprezintă un mod de constrângere prea puternic.

De altfel, chiar dacă, probabil, la baza considerentului legiuitorului în acordarea unei alternative instanței de a alege între aplicarea pedepsei închisorii sau a amenzii, stă periculozitatea pe care o prezintă înscrisul falsificat, neprezentând aceeași importanță toate înscrisurile, consider că trebuie să se țină cont de afectarea relațiilor sociale ce au la bază încrederea într-un înscris, și astfel să fie rezumată sancțiunea pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată doar la pedeapsa închisorii.

În încheiere, putem afirma că de la inventarea hârtiei, documentele au avut un rol important în societate, indiferent de felul lor. Aceste documente au ajuns să fie falsificate, ducând la o periclitare a încrederii oamenilor în înscrisuri, iar pentru a putea să conviețuim într-o societate, este nevoie să punem accent pe încredere, astfel fiind necesară incriminarea infracțiunilor de fals.

Bibliografie

Tratate, cursuri, monografii:

1.Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, Ion OANCEA, Rodica STĂNOIU, Iosif FODOR, Nicoleta ILIESCU, Constantin BULAI, Victor ROȘCA, Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, Partea specială, vol. IV, Ed. All Beck, București, 2003

Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998

Mihail UDROIU, Drept penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2014

Horia DIACONESCU, Drept pena. Partea special, Ed. All Beck, București, 2005

Gheorghe VINTILĂ, Criminalistică, Ed. Themis, 2001

Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, București 2001

A. OROVEANU – HANȚIU, Ruxandra RĂDUCANU, Elemente de drept penal si procedură penală, Ed. Universitaria, 1999

Phillippe MALAURIE, Patrick MORVAN, traducere de Diana DĂNIȘOR, Drept Civil- Introducere generală, Ed. Wolters Kluwen România, 2011

Tudorel TOADER, Maria-Ioana MICHINICI, Ruxandra RĂDUCANU, Anda CRIȘU- CIOCÎNTĂ, Mihai DUNEA, Sebastian RADULEȚU, N.C.P. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, 2014

Vasile DOBRINOIU, Nicoale CONEA, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina lex,București, 2000

Vasile PĂVĂLEANU, Drept penal special, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Mihai Adrian HOTCA, M. GORUNESCU, N. NEAGU, R.-F. GEAMĂNU, M. DOBRINOIU, M.C. SINESCU, R. SLĂVOIU, L.-D. AL-KAWADRI, C. NEDELCU, A. HĂRĂTĂU, Noul Cod Penal, Note, corelații, explicații, Ed. C.H.BECK, București, 2014

Ruxandra RĂDUCANU, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Ilie PASCU, Vasile DOBRINOIU, Ioan CHIȘ, Noul Cod Penal Comentat vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Costel NICULEANU, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. Sitech, Craiova

Tudorel TOADER, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002

Mihail UDROIU, Drept penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006

Horia DIACONESCU, Drept penal, partea specială, Ed. All Beck, Bucuresti,2005

George ANTONIO, Versavia Brutaru, Revistă de drept penal. Studii și practică judiciară (1994-2007) ediția a 2a, Ed. Hamangiu, București, 2008

I. PASCU, Mirela GORUNESCU, Drept penal. Partea specială. Ed. Hamangiu, București, 2008

Gheorghe NISTOREANU, Alexandru BOROI, Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002

Tudorel TOADER, Drept penal. Partea specială., Ed. Hamangiu, București, 2007

Tudorel TOADER, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2009

Alexandru BOROI, Valentin RADU-SULTĂNESCU, Norel NEAGU, Drept penal, Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. All Beck, București 2006

Culegeri de practică judiciară și surse de internet:

Buletinul Casației 8-9/ 2013, 25 septembrie, anul IX

Revista DREPTUL, nr.10/2013

Rev. Dreptul nr. 19/1997

Culegere de practică judiciară penală, Curtea de Apel București, Ed. All Beck, București, 1998

www.legalis.ro

www.scj.ro

Legislație:

1. Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2014

2. Legea nr. 455 din 18 iulie 2001

Bibliografie

Tratate, cursuri, monografii:

1.Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, Ion OANCEA, Rodica STĂNOIU, Iosif FODOR, Nicoleta ILIESCU, Constantin BULAI, Victor ROȘCA, Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, Partea specială, vol. IV, Ed. All Beck, București, 2003

Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998

Mihail UDROIU, Drept penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2014

Horia DIACONESCU, Drept pena. Partea special, Ed. All Beck, București, 2005

Gheorghe VINTILĂ, Criminalistică, Ed. Themis, 2001

Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, București 2001

A. OROVEANU – HANȚIU, Ruxandra RĂDUCANU, Elemente de drept penal si procedură penală, Ed. Universitaria, 1999

Phillippe MALAURIE, Patrick MORVAN, traducere de Diana DĂNIȘOR, Drept Civil- Introducere generală, Ed. Wolters Kluwen România, 2011

Tudorel TOADER, Maria-Ioana MICHINICI, Ruxandra RĂDUCANU, Anda CRIȘU- CIOCÎNTĂ, Mihai DUNEA, Sebastian RADULEȚU, N.C.P. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, 2014

Vasile DOBRINOIU, Nicoale CONEA, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina lex,București, 2000

Vasile PĂVĂLEANU, Drept penal special, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Mihai Adrian HOTCA, M. GORUNESCU, N. NEAGU, R.-F. GEAMĂNU, M. DOBRINOIU, M.C. SINESCU, R. SLĂVOIU, L.-D. AL-KAWADRI, C. NEDELCU, A. HĂRĂTĂU, Noul Cod Penal, Note, corelații, explicații, Ed. C.H.BECK, București, 2014

Ruxandra RĂDUCANU, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Ilie PASCU, Vasile DOBRINOIU, Ioan CHIȘ, Noul Cod Penal Comentat vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Costel NICULEANU, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. Sitech, Craiova

Tudorel TOADER, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002

Mihail UDROIU, Drept penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006

Horia DIACONESCU, Drept penal, partea specială, Ed. All Beck, Bucuresti,2005

George ANTONIO, Versavia Brutaru, Revistă de drept penal. Studii și practică judiciară (1994-2007) ediția a 2a, Ed. Hamangiu, București, 2008

I. PASCU, Mirela GORUNESCU, Drept penal. Partea specială. Ed. Hamangiu, București, 2008

Gheorghe NISTOREANU, Alexandru BOROI, Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002

Tudorel TOADER, Drept penal. Partea specială., Ed. Hamangiu, București, 2007

Tudorel TOADER, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2009

Alexandru BOROI, Valentin RADU-SULTĂNESCU, Norel NEAGU, Drept penal, Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. All Beck, București 2006

Culegeri de practică judiciară și surse de internet:

Buletinul Casației 8-9/ 2013, 25 septembrie, anul IX

Revista DREPTUL, nr.10/2013

Rev. Dreptul nr. 19/1997

Culegere de practică judiciară penală, Curtea de Apel București, Ed. All Beck, București, 1998

www.legalis.ro

www.scj.ro

Legislație:

1. Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2014

2. Legea nr. 455 din 18 iulie 2001