Studiu de Caz Privind Recunoasterea, Evaluarea Si Monitorizarea Riscului de Credit

CUPRINS

Lista tabelelor

Lista figurilor

INTRODUCERE

În ultimul deceniu, studiul băncilor și activităților bancare au constituit, pentru cercetători, unul dintre cele mai fascinante domenii de exploatare, fiindu-i dedicate numeroase lucrări cu caracter fundamental sau aplicativ. La acestea se adaugă și prezenta lucrare, care încearcă să pună în evidență aspectele metodologice și practice privind managementul riscurilor și incertitudinilor bancare.

O caracteristică a lumii contemporane este riscul, incertitudinea. Mediul economico – monetar, financiar – bancar este permanent supus acțiunii unui ansamblu de factori de risc. În acest context societățile bancare sunt definite de specialiști ca instituții care administrează riscul.

Până la începutul anilor ”80, comunitatea financiar – bancară privea problema riscului numai din punct de vedere al creditului, astfel încât gestionarea riscului în bănci se reducea doar la gestionarea riscului de creditare.

La sfârșitul anilor ”80 situația s-a schimbat radical odată cu explozia prețului petrolului și dependența crescândă a economiei statelor occidentale de sursele de materii prime din Orient, astfel încât a luat naștere un proces inflaționist care a generat variații mari ale ratelor dobânzii.

Mediul concurențial a fost și el supus unor schimbări datorită suprimării controlului asupra transferurilor internaționale de capital și modificării structurii costurilor bancare.

Premisele acestor modificări, au fost rapid conștientizate de specialiști, situație exemplificată prin legea despre Supravegherea bancară și creditarea internațională, adoptată de către Congresul SUA în 1983, sau Acordul de la Basel din 1988 despre standardele internaționale ale capitalului bancar.

Acești factori au determinat specialiștii și practicienii să recunoască existența unei multitudini de factori de risc și să încerce o serie de metode și tehnici de gestiune și administrare a lor.

Lucrarea de față abordează problematica complexă a riscului specific mediului economic actual, în conceptul dinamic și diversificat al mecanismelor economice de pe piață tratând riscul ca pe o asumare conștientă și calculată a realității. Este adevărat că cine nu riscă nu câștigă, dar tot atât de adevărat este că asumarea superficială sau parțială a riscului nu înseamnă întotdeauna garanția câștigului așteptat.

Prin această lucrare am dorit să pun în evidență modul în care se desfășoară, în principal, procesul de creditare, prin toate aspectele sale. Cea mai delicată problemă în procesul de creditare o reprezintă evaluarea riscului de credit, o bună evaluare excluzând banca de la situații neplăcute cum ar fi nerecuperarea creditului acordat și a dobânzii aferente lui.

Lucrarea de față concentrată asupra creditării agenților economici privați este structurată în trei capitole principale, astfel:

Primul capitol este axat pe problemele teoretico-metodologice ale creditării fiind definite din punct de vedere teoretic principalele probleme și noțiuni cu care ne confruntăm în domeniul creditării. În acest scop fiind abordate diverse definiri ale creditului și principalele funcții pe care le îndeplinește.

În cel de-al doilea capitol au fost tratate pe larg tipurile de credite bancare practicate în România, în această perioadă de trecere la economia de piață.

Cel de-al treilea capitol al lucrării prezintă un caz concret privind acordarea unui credit de investiții. Prin acest caz se aplică etapele tratate anterior din punct de vedere teoretic, în plan practic.

Influențele situației macroeconomice s-au făcut simțite în mediul de afaceri în general și, bineînțeles, în mediul bancar. Ca și în alte rânduri, Raiffeisen Bank a reușit să-și adapteze din mers strategia și să răspundă atât exigențelor impuse de o piață în formare, cât și cerințelor clienților și acționarilor săi.

Riscurile bancare trebuie privite global, analizate dintr-o perspectivă sistemică, evidențiindu-se interdependențele dintre ele, știindu-se că producerea unuia poate genera în lanț alte riscuri. Indiferent de tipul instituțiilor bancare – bănci regionale, locale, universale, de investiții sau de retail – toate și-au ajustat comportamentul ca actori pe piața financiar-bancară, în funcție de evoluția sistemului bancar marcat de fenomenul globalizării, intensificarea concurenței, liberalizarea piețelor financiare, apariția inovațiilor financiare.

Rolul crucial al unui sistem bancar competitiv în susținerea reformei trebuie să se bazeze, în afară de restructurare și recapitalizare, pe un management eficient, pe profesionalism, pe computerizarea rețelei de date și pe o largă transparență.

CAPITOLUL 1

RECUNOAȘTEREA, EVALUAREA ȘI REFLECTAREA CONTABILĂ A RISCURILOR ȘI INCERTITUDINILOR

“Ce ar fi viața dacă nu am avea curajul să riscăm ceva?

Vincent van Gogh”

Definirea și ierarhizarea riscurilor și incertitudinilor

În teoria economică modernă se evidențiază câteva noțiuni interdependente:

certitudinea – reprezintă situația în care sunt cunoscute în prealabil toate circumstanțele;

incertitudinea – situația în care nu se cunoaște cu precizie viitorul. Poate fi incertitudine din lipsa informației și incertitudine având la bază un suport informațional numit risc. Riscul la rândul său poate fi bazat pe informații obiective și/sau subiective.

Figura 1.1 Legătura dintre incertitudine și risc

Riscul este un concept pe care îl regăsim în vocabularul nostru atât în viața profesională, cât și în cea personală. Progresul societății economico-financiare a fost posibil într-o mare măsură prin asumarea anumitor riscuri.

În conformitate cu Dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul risc provine din cuvântul francez "risque" și reprezintă pericol posibil, inconvenient posibil sau probabilitatea de a suporta o pagubă. Și Dictionary of Finance and Banking definește riscul ca posibilitatea de a suferi ceva pierdere sau pagubă în tranzacții.

Riscul reprezintă „prejudiciul potențial, la care sunt expuse patrimoniul, interesele și activitatea agentului economic.”

Într-o accepțiune sintetică, riscul este definit și ca „probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru subiect.”

Alți autori prezintă riscul ca „potențiala deviație adversă de la rezultatele așteptate.”

În strânsă legătură cu termenul de risc ne apare și noțiunea de incertitudine. Aceasta, creează o stare de nesiguranță, datorată faptului că cel care ia decizii nu poate anticipa evoluția activităților viitoare. O delimitare clară între cei doi termeni este menționată în literatura de specialitate astfel: „incertitudinea reprezintă faptul de a nu ști ceea ce urmează a se întâmpla în viitor, iar riscul, ca modul în care caracterizăm cât de multă incertitudine există.”

Consider că incertitudinea și riscul se împletesc, deoarece incertitudinea prin neanticiparea evoluției proceselor și acțiunilor viitoare reprezintă o sursă de risc. Unii autori spun despre riscuri că sunt „incertitudini rezultate din variațiile adverse ale profitabilității.”

Riscul bancar nu are o definiție unanim acceptată, noțiunea de risc bancar este definit strict prin intermediul costurilor și se referă la „valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar suporta o instituție bancară.”

Riscul bancar este „un fenomen prezent în ansamblul sferei de activitate al societăților bancare și reprezintă incertitudinea realizării unui anumit nivel al profitului sau chiar probabilitatea apariției unor pierderi.”

Literatura de specialitate prezintă o gamă largă de clasificări, care au la bază diferite criterii. Deși diferite, aceste clasificări țin cont de variabilele generatoare de risc, care printr-o abordare globală permit o delimitare sistematică a riscului bancar și provin din schimbări macroeconomice, schimbări ce sunt legate de reglementările financiar-bancare, precum și de cele economice ce au influență asupra eficienței și siguranței activității bancare, perturbări ce pot fi provocate de o organizare greșită a băncii, de o pregătire necorespunzătoare a personalului sau de efectuarea unor operațiuni neeficiente sau nesupravegheate, care pot genera pierderi, luarea acelor decizii financiare, ce afectează în mod indirect și implicit creditul, rata dobânzii, lichiditatea și capitalul propriu al băncii, condițiile politice și economice existente și de perspectivă ale țării, cu implicații asupra activității băncii.

Dr. N. Dardac delimitează două tipuri de riscuri:

Riscul de întreprindere sau de prestație caracteristic oricărei întreprinderi. Din acest tip de risc fac parte:

riscul de organizare (angajarea la serviciu, pregătirea profesională, sistemele de alarmă, pază, etc.);

riscul de nefuncționare sau de pană (echipamente suplimentare);

riscul mediului ambiental (prevederi juridice, fiscale, etc.).

Riscul de contrapartidă sau de parteneriat include următoarele tipuri de riscuri:

riscul de credit;

riscul de lichiditate;

riscul dobânzii;

riscul de piață;

riscul de schimb (valutar);

riscul de solvabilitate;

riscuri operaționale.

Comitetul de la Basel format la mijlocul anilor '70 pe lângă Banca Reglementărilor Internaționale definește următoarele categorii de risc bancar: riscul operațional, riscul de credit și riscul de piață.

Banca Comercială Română și-a propus structurarea categoriilor de risc existente conform următoarelor criterii:

Din punct de vedere al dependenței factorilor generatori de risc:

banca are rol determinant în formarea și controlul categoriei respective de risc: riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul solvabilității, riscul lichidității;

banca este influențată de categoriile respective de risc, pe care doar le monitorizează: riscul valutar, riscul de țară și de bancă.

Din punct de vedere al importanței, principalele categorii ale riscului bancar sunt: riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul lichidității, riscul de capital sau al solvabilității, riscul valutar, riscul de țară, riscul de bancă/partener, riscul de strategie, riscul de decontare, riscul de operare, riscul resurselor umane, riscul datorat reglementărilor bancare.

Din punct de vedere al încadrării în bilanț:

bilanțier: riscul ratei dobânzii, riscul lichidității, riscul solvabilității, riscul valutar, riscul de țară, riscul de bancă/partener, riscul de decontare;

extrabilanțier: contracte la termen, acreditive, F.R.A. (Forward Rate Agreement), Futures, Options, Swap.

Alte categorii de risc: Riscul de strategie, Riscul de investiție, Riscul concurenței.

O altă clasificare este cea dată de Banca Reglementărilor Internaționale, astfel:

Riscuri financiare:

Riscul ratei dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor dobânzii);

Riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar și/sau modificarea marjei dobânzii bancare, datorită variației cursului valutar pe piață);

Riscul de lichiditate (incapacitatea societății bancare de a-și finanța operațiunile curente, datorită necorelării scadențelor operațiunilor de pasiv cu plasamentele sub forma creditelor);

Riscul titlurilor cu venit variabil (apărut în urma tranzacționării titlurilor pe piețele financiar-bancare).

Riscuri legate de parteneri:

Riscul clientelei (probabilitatea ca, în timp, clientul să devină insolvabil sau să nu-și poată onora obligațiile către bancă);

Riscul apărut pe piața interbancară (în operațiunile pe piața monetară, ca urmare a variației ratelor dobânzilor);

Riscul de țară (posibilitatea ca un stat să nu dorească sau să nu-și poată onora obligațiile financiare față de un alt stat sau față de instituțiile financiar-bancare internaționale);

Riscul de credit (furnizor, piață).

Riscuri comerciale:

Riscul de produse (care poate apărea atât din cauza producției, transportului, livrării, cât și din cea a prețului);

Riscul serviciilor (ca urmare a prestării serviciului în cauză sau/și a tarifelor);

Riscul de plată (riscul ratelor dobânzilor, al prețurilor, al cursului de schimb);

Riscul de imagine (care apare atunci când o societate bancară este implicată fie într-un scandal mass-media, fie se află în criză de lichiditate sau este insolvabilă).

Riscuri legate de forța de muncă (ca număr, structură ori ca pregătire profesională, eficiență, imagine).

Riscuri operaționale și tehnice (legate de calitatea operațiilor, de nivelul de informatizare etc.).

Riscuri ale gestiunii interne:

Riscul de reglementare (asemănător celui legal, dar cu incidență numai asupra reglementărilor interne proprii societăților bancare în cauză);

Riscul de deontologie (al personalului);

Riscul de strategie (alegerea unei strategii inadecvate momentului);

Riscul de insuficiență funcțională;

Riscul resurselor umane (număr, componență, pregătire profesională, educație etc.);

Riscul de comunicare (comunicarea internă a societății bancare și comunicarea externă);

Riscul controlului intern total și financiar.

Diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă comercială, precum și diversitatea factorilor care influențează aceste riscuri, demonstrează că o clasificare completă a riscurilor bancare este posibilă doar în baza mai multor principii.

După cum se poate observa riscuri regăsim în toate departamentele unei societăți atât nebancare, cât și bancare.

Putem concluziona precizând faptul că riscul, nu este un eveniment izolat, el este practic fundamentul tuturor afacerilor deoarece, lumea în care trăim, lipsită de granițe și puternic globalizată, determină transferul rapid al riscurilor dintr-o țară în alta. Imunitate la riscuri nu există și astfel gestiunea lor este extrem de importantă. Managerii de risc, iau decizii riscante deoarece, „viitorul nu este unic și perfect predictibil".

Recunoașterea și evaluarea riscurilor

Esența riscului, ce se exprimă prin posibilitatea evaluării cuantificate a probabilității apariției unei situații nefavorabile, condiționează necesitatea elaborării metodelor și mecanismelor de diminuare a efectului negativ al evenimentelor prevăzute. Cunoașterea pericolului potențial și a nivelului de impact al riscului permite a le gestiona în mod mai eficient.

Băncile își configurează un profit propriu de risc, stabilind obiectivul și strategia pentru fiecare risc semnificativ. Băncile stabilesc tipurile de riscuri pe care sunt pregătite să le asume, precum și, pragul de la care un risc este considerat semnificativ. În stabilirea riscurilor se au în vedere natura, dimensiunea și complexitatea activității băncilor. Strategia societăților bancare privind administrarea riscurilor semnificative trebuie să determine raportul dintre risc și profit pe care banca îl consideră acceptabil, în condițiile asigurării continuitățtii activității bancare pe baze sănătoase și prudente.

De regulă, băncile își asumă acele tipuri de riscuri susceptibile de a afecta elementele bilanțului său. Cu toate acestea, nici aceste riscuri nu sunt în totalitate suportate de către bănci. Orice bancă va încerca să elimine, fie cel puțin să diminueze riscurile la care este supusă, prin recurgerea la modalități specifice de protecție împotriva riscului, fie prin transferul riscurilor partenerilor de afaceri.

În gestionarea riscurilor bancare se parcurg următoarele etape:

Recunoașterea și evaluarea riscurilor;

Controlul și eliminarea riscurilor.

Recunoașterea riscurilor prin perceperea probabilității producerii lor și prin evaluarea consecințelor sau a impactului patrimonial.

Munca corespunzătoare recunoașterii riscurilor devine foarte importantă în cadrul unei societăți bancare, primul pas fiind analiza principalelor sale linii de activitate, respectiv strategia pe care aceasta o va adopta.

Identificarea riscurilor, dar și analiza acestora este o doctrină importantă și necesară odată cu schimbările ce apar în activitatea băncii și riscurile rezultate.

Pentru identificarea și evaluarea riscurilor semnificative, băncile trebuie să își organizeze activitatea în mod sistemic, de a cărui monitorizare eficientă se preocupă Consiliul de administrație. Consiliul de administrație al societăților bancare trebuie să stabilească niveluri acceptabile pentru riscurile semnificative și să asigure luarea măsurilor necesare de către conducători pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscurilor respective.

Identificarea și evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se facă atât la nivel de ansamblu al unei societăți bancare, cât și la toate nivelurile organizatorice ale acesteia, trebuie să acopere toate activitățile și să țină cont de apariția unor noi activități.

Identificarea și evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze cu luarea în considerare a:

Factorilor interni: complexitatea structurii organizatorice, natura activităților desfășurate, calitatea personalului și fluctuația acestuia;

Factorilor externi: condiții economice, schimbări legislative sau legate de mediul concurențial în sectorul bancar, progrese tehnologice.

Procesul de evaluare a riscurilor trebuie să includă identificarea atât a riscurilor care sunt controlabile de către instituțiile de credit, cât și a celor necontrolabile. În cazul riscurilor controlabile, instituțiile de credit trebuie să stabilească dacă își asumă imediat aceste riscuri sau măsura în care doresc să le reducă prin proceduri de control. În cazul riscurilor necontrolabile, instituțiile de credit trebuie să decidă dacă le acceptă sau dacă elimină ori reduc nivelul activităților afectate de riscurile respective.

Evaluarea riscurilor trebuie să țină cont și de:

Implicațiile corelării fiecărui risc semnificativ cu celelalte riscuri semnificative la care se expune banca;

Previzionările profitului și fondurilor proprii pe baza diferitelor scenarii în condiții de criză, inclusiv o cuantificare a pierderilor maxime în extreme.

Scenariile în condiții de criză trebuie să aibă în vedere identificarea evenimentelor posibile sau a modificărilor viitoare ale condițiilor economice, care ar putea avea efecte nefavorabile asupra expunerilor băncii la riscurile semnificative, precum și evaluarea capacității băncii de a face față acestora.

Evaluarea riscurilor se realizează de către specialiștii din cadrul băncilor, care nu au responsabilități în realizarea performanței comerciale și financiare și activitățile de evaluare a riscurilor trebuie să se constituie ca parte integrantă a activităților zilnice ale băncilor.

Standardele contabile privind recunoașterea și prezentarea riscurilor și incertitudinilor

Riscurile și incertitudinile legate inevitabil de multe dintre evenimentele și circumstanțele din viața de zi cu zi, dar și din activitatea unei societăți trebuie luate în considerare în procesul de determinare a celei mai bune estimări.

Riscul descrie varietatea rezultatelor obținute. Ajustarea în funcție de risc poate implica creșterea valorii la care este estimată o datorie. În evaluarea rezultatelor și cheltuielilor afectate de condiții de incertitudine, trebuie aplicat principiul prudenței, pentru a nu supraevalua activele și a subevalua datoriile. Totuși, elementele de incertitudine nu justifică constituirea unor provizioane excesive sau supraevaluarea obligațiilor.

Incertitudinea este o caracteristică cheie a unui provizion.

Standardul Internațional de Contabilitate IAS 37 Provizioane, datorii și active contingente solicită întreprinderii ca în procesul de evaluare a provizionului să ia în considerare riscurile și incertitudinile, chiar și în situația în care incertitudinile nu justifică crearea unor provizioane excesive sau supraevaluarea deliberată a obligațiilor.

Există însă unele caracteristici ale provizioanelor care dau naștere unor probleme din punct de vedere al recunoașterii acestora în contabilitate. Incertitudinea este o astfel de caracteristică a provizioanelor și, prin urmare, este necesar ca aici să intervină raționamentul profesional pentru a se decide dacă este necesar sau nu să se constituie un provizion.

Varietatea rezultatelor obținute sunt descrise de către risc, iar ajustarea în funcție de acesta poate duce la creșterea valorii la care este estimată o datorie.

Constituirea provizioanelor, ca modalitate de reflectare a incertitudinilor în contabilitate, contribuie la reprezentarea fidelă a poziției financiare a entității. Astfel de incertitudini sunt recunoscute prin prezentarea naturii și valorii lor, dar și prin exercitarea prudenței la întocmirea situațiilor financiare.

Prudența înseamnă găsirea acelor estimări contabile, asociate condițiilor de incertitudine date, care să nu supraevalueze activele și veniturile, iar datoriile și cheltuielile să nu fie subevaluate. Exercitarea prudenței nu ar trebui să permită, de exemplu, constituirea de rezerve ascunse sau provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor. Această cerință este imperativă, întrucât investitorii își fundamentează deciziile economice plecând de la analiza situațiilor financiare, ca imagine fidelă a poziției financiare și a peformanței unei entități.

În ceea ce privește riscurile bancare, acestea sunt înregistrate în categoria rezervelor, mai exact în cadrul rezervelor pentru riscuri bancare. Rezervele pentru riscuri bancare includ rezerva generală pentru riscul de credit și rezerva reprezentând fondul pentru riscuri bancare generale.

Din cele prezentate anterior observăm că riscurile se prezintă în cadrul societăților comerciale în categoria provizioanelor, respectând principiul prudenței, însă societățile bancare prezintă riscurile în categoria rezervelor respectând de altfel principiul prudenței.

Înregistrarea în contabilitate a rezervelor bancare se face cu ajutorul conturilor din grupa 51 “Prime de capital și Rezerve”.

Conturile din grupa 514 „Rezerve pentru riscuri bancare”, sunt conturi cu funcție contabilă de pasiv, se creditează la constituirea rezervelor din profitul brut, profitul net sau din profitul reportat din anii anteriori. Conturile se debitează la utilizarea rezervelor pentru acoperirea pierderii instituției de credit, pentru acoperirea creditelor nerecuperate. Soldul final este creditor unde se reflectă fondurile de rezervă constituite și existente la nivelul instituției de credit.

În scopul de a avea o vizibilitate mai mare asupra înregistrării în contabilitate a riscurilor bancare în continuare vom prezenta înregistrările contabile corespunzătoare unei societăți bancare:

Constituirea din profitul brut a unui fond de risc de credit

Constituirea din profitul net a unei rezerve pentru riscul de credit

Constituirea unei rezerve pentru un risc general de credit pe baza profitului net aferent exercițiului anterior

Utilizarea rezervei generale de risc pentru acoperirea unor credite nerecuperabile

Orice sumă constituită ca rezervă pentru acoperirea riscurilor bancare generale, inclusiv pierderi viitoare și alte riscuri imprevizibile sau contingențe trebuie prezentate separat ca alocări ale rezultatului nedistribuit. Orice sumă creditoare ce rezultă din reducerea unor astfel de rezerve are ca rezultat creșterea rezultatului nedistribuit și nu trebuie incluse în determinarea profitului net sau a pierderii nete a perioadei.

Condițiile sau legislația locală pot cere sau permite ca banca să constituie rezerve pentru acoperirea riscurilor generale bancare, inclusiv pentru pierderi viitoare sau alte riscuri imprevizibile, în plus față de înregistrările pentru pierderi din credite și avansuri determinate conform paragrafului.

De asemenea, se poate cere sau permite băncii să constituie rezerve pentru contingențe. Astfel de rezerve, pentru riscurile bancare generale și pentru contingențe, nu îndeplinesc criteriile de recunoaștere drept provizioane în baza IAS 37, Provizioane, datorii și active contingente. Prin urmare, o bancă recunoaște astfel de sume ca alocări ale rezultatului nedistribuit. Acest lucru este necesar pentru a evita o supradimensionare a datoriilor, o subdimensionare a activelor sau absența unor informații privind angajamentele și provizioanele băncii, aceste creanțe și oportunitatea de a distorsiona venitul net și capitalurile proprii.

Contul de profit și pierdere nu poate furniza informații relevante cu privire la performanța unei bănci atunci când profitul net sau pierderea exercițiului include rezervele constituite pentru acoperirea riscurilor bancare generale sau contingențe suplimentare sau credite neprezentate ce rezultă din anularea unor astfel de valori. În mod similar, bilanțul nu poate furniza informații relevante și sigure despre poziția financiară a băncii dacă bilanțul include datorii supraevaluate sau active subevaluate sau lipsesc informațiile privind angajamentele și provizioanele băncii.

Concluzionând, trebuie să precizăm faptul că instituțiile de credit trebuie să își organizeze și conducă contabilitatea conform prevederilor legii contabilității nr. 82/1991, republicată.

CAPITOLUL 2

DELIMITAREA ȘI GESTIUNEA PRINCIPALELOR RISCURI BANCARE

Pentru cea mai mare parte a băncilor universale creditul rămâne principala operațiune activă. Pierderile băncilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o parte integrantă activității de creditare. De aceea, volumul de provizioane constituite de o bancă pentru portofoliul său de credite reprezintă o măsură a riscului asumat de aceasta.

Înainte de acordarea unui credit unei societăți comerciale o bancă parcurge mai mulți pași în vederea acordării sau refuzării cererii de credit.

ANALIZA DOSARULUI DE CREDIT PENTRU SOCIETĂȚILE COMERCIALE

În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă următoarelor trei obiective:

Decizia dacă va finanța sau nu;

Din informațiile furnizate băncii de către societatea comercială, analistul de credit trebuie să le selecționeze pe acelea care îi permit să aprecieze:

Capacitatea de rambursare: ce volum de datorie poate suporta și pe ce perioadă;

Capacitatea de a absorbi șocuri în perioada derulării împrumutului. Sunt decalate eventualele amenințări care planează asupra societății, precum și marja de siguranță;

Modalitatea de rambursare în situația apariției falimentului înainte de scadența împrumutului.

Găsirea tipului de finanțare care să răspundă cel mai bine necesităților debitorului;

Analiza financiară permite identificarea punctelor tari și a celor slabe legate de ciclul de exploatare și poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finanțare propus. Sunt examinate:

Nevoile de finanțare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);

Formele de credit cel mai bine adaptate investițiilor pe termen lung;

Tipurile de garanții solicitate și gradul lor de acoperire.

2.1 Riscul de credit în activitatea de plasare a resurselor băncii

Activitatea de creditare reprezintă o preocupare permanentă a băncilor, întrucât este principala operațiune prin care se realizează plasarea resurselor băncii și principala activitate generatoare de profit a unei bănci. Prin intermediul creditării, băncile contribuie, pe de o parte, la crearea de resurse pentru societățile care au nevoie să-și finanțeze proiectele de investiții, iar pe de altă parte, sprijină deținătorii de fonduri să le investească în scopul obținerii de profit.

Activitatea de creditare implică însă și riscuri, pornind chiar de la decizia de creditare, care presupune cunoașterea în detaliu a activității și resurselor financiare ale viitorilor debitori și până la impactul evenimentelor cu care se confruntă piața bancară în ansamblul ei. Rezultă astfel, că riscul de creditare este cel mai important dintre riscurile rezultate din activitatea bancară.

Riscul de credit presupune asumarea de către bancă a riscului ca la scadență să se confrunte cu recuperarea doar parțială sau chiar nerecuperarea sumelor acordate sub formă de credit și a dobânzilor și comisioanelor aferente acestora, exclusiv din vina debitorului. De aceea, banca este obligată ca înaintea adoptării deciziei de creditare, ca și pe toată perioada derulării creditului, să analizeze o serie de elemente de cuantificare a riscului, cum ar fi:

Performanța financiară a clientului;

Calitatea și structura sursei de rambursare;

Calitatea și structura garanțiilor;

Calitatea managementului.

Performanța financiară a clientului se referă la potențialul economic și soliditatea financiară a unei entități economice care rezultă în urma analizei factorilor cantitativi și calitativi.

Factorii cantitativi sunt reprezentați de indicatorii economico-financiari calculați pe baza situațiilor financiare anuale și periodice, cum sunt: lichiditatea patrimonială, gradul de acoperire a dobânzii din profit, solvabilitatea patrimonială.

De asemenea, este necesară analizarea factorilor calitativi, cum sunt: credibilitatea clientului, calitatea managerială, poziția pe piață, calitatea acționariatului, activitatea totală a companiei.

În funcție de rezultatele analizelor economico–financiare, băncile acordă credite persoanelor fizice și juridice, credite care sunt clasificate în 5 categorii, având în vedere inclusiv serviciul datoriei (capacitatea de rambursare):

Credit Categoria A – este un credit acordat debitorilor cu performanțe economico-finaciare foarte bune;

Credit Categoria B – este creditul acordat debitorilor cu performanțe economico– financiare bune și foarte bune, dar care nu pot fi menținute în perioada următoare;

Credit Categoria C – credit acordat debitorilor cu performanțe financiare satisfăcătoare, dar cu tendință de înrăutățire;

Credit Categoria D – credit acordat debitorilor cu performanțe economico–financiare slabe și obținute cu ciclicitate;

Credit Categoria E – pierdere;

Serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenței.

Scopul acestor analize efectuate asupra portofoliului de credite al fiecărei instituții de credit este, pe de o parte, acela de a cunoaște permanent nivelul riscului de credit pe care trebuie să-l gestioneze și, pe de altă parte, de a determina suma provizioanelor specifice de risc, pe care trebuie să le constituie pentru acoperirea creditelor neperformante.

În scopul analizei creditelor consimțite băncile trebuie să-și clasifice creditele acordate, coroborând criteriile mai sus amintite, astfel:

Creditele standard – nu implică deficiențe și riscuri care ar periclita administrarea datoriei, în maniera convenită prin contractul de credit la acordarea împrumutului. Rambursările se efectuează în timpul și la termenele prevăzute;

Creditele în observație (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar) – sunt creditele ai căror beneficiari au rezultate economico-financiare foarte bune, dar care în anumite perioade scurte de timp întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și a dobânzilor;

Creditele substandard – sunt acele credite ce prezintă deficiențe și riscuri care periclitează lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea netă a capitalului și/sau capacități de plată a beneficiarului de împrumut;

Creditele îndoielnice – sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea pe baza condițiilor, valorilor și garanțiilor existente este incertă;

Creditele pierdere – sunt considerate cele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată;

Corespondența între categoriile de clasificare și criterii, este prevăzută în Regulamentul nr. 5/23.08.2002 al Băncii Naționale a României referitor la clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și la constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de credit (în vigoare de la data de 1 ianuarie 2003), și se prezintă astfel:

Criterii de încadrare pe categorii de clasificare a creditelor, pentru sectorul nebancar:

Tabelul 2.1 Categorii de clasificare a creditelor

Sursa: Banca Națională Română

Pe baza acestei clasificări, banca procedează la constituirea provizioanelor specifice pentru riscul de credit, aplicând următorii coeficienți de provizionare.

Pentru prevenirea riscului de creditare sau pentru minimizarea efectelor acestuia, atunci când el s-a manifestat, o bancă poate opta pentru una dintre următoarele soluții:

Adoptarea de măsuri preventive. Pentru acoperirea riscului de creditare rezultat din insolvabilitatea debitorului, banca poate solicita garanții în favoarea sa în cuantum de 130% – 150% din valoarea creditului acordat. Garanțiile pot fi reale, constituite din bunuri materiale sau active financiare și prezentate sub forma gajului, ipotecii sau privilegiului sau garanții personale – sub forma angajamentului prezentat de o terță persoană, fizică sau juridică, prin care aceasta se obligă să execute obligația debitorului, în situația în care acesta se află în incapacitate de plată.

Adoptarea de măsuri operative. Una dintre condițiile de bază ale creditării o reprezintă încheierea unui contract de creditare în condiții avantajoase pentru bancă, prevăzute sub forma unor clauze referitoare la perceperea de comisioane pentru orice eveniment apărut în perioada de derulare a creditului și care ar afecta rezultatele financiare ale creditorului.

Măsuri reparatorii. În situațiile în care instituția de credit constată nerespectarea condițiilor contractuale de către debitor poate adopta o serie de măsuri extreme, mergând până la execuția garanțiilor reale, prin scoaterea lor la licitație și recuperarea contravalorii creditului. De asemenea, pentru evitarea riscurilor sau acoperirea acestora, băncile sunt obligate să-și constituie un fond de rezervă.

2.2. Gestionarea riscului de lichiditate în activitatea unei bănci

Înainte de criza financiară globală, riscul lichidității nu era luat în considerare foarte mult de toți investitorii, însă turbulențele din ultimii ani au scos la iveală o nouă latură a acestui risc, care a atras atenția tuturor, de la investitorii de retail până la instituțiile guvernamentale.

Lichiditatea reprezintă capacitatea unui activ de a fi transformat în bani fără pierderea valorii sale. Astfel, un activ este cu atât mai lichid, cu cât poate fi mai ușor și mai repede transformat în bani.

Riscul de lichiditate este deci asociat deținerii de active reale sau financiare, iar evaluarea efectelor lui presupune estimarea reducerii valorii de piață a acestor active, atunci când vânzarea lor imediată este necesară sau inevitabilă pentru obținerea de bani în cel mai scurt timp.

Riscul de lichiditate reflectă posibilitatea ca o bancă să întâmpine dificultăți în îndeplinirea obligațiilor financiare așteptate sau neașteptate atunci când sunt datorate, prin aceasta afectând operațiunile zilnice sau condiția financiară.

Altfel spus, riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, datorită devierii proporției dintre plasamentele pe termen lung și a celor pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii.

Fiind considerat un risc major, riscul de lichiditate face obiectul unor accepțiuni precum:

Lichiditate extremă;

„Pernă de securitate“ ce procură activele lichide;

Capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal“.

Situația lichidității extreme determină eșecul unei instituții bancare, iar riscul de lichiditate poate fi fatal. O asemenea situație extremă își are originea în alte cauze (de exemplu din evoluțiile adverse ale piețelor), care pot antrena retrageri masive de fonduri sau închiderea liniilor de credit obișnuite ale altor instituții.

Potrivit altei accepțiuni, lichiditatea este mai curând „o pernă de securitate“ pentru a face față dificultăților, iar riscul de lichiditate se datorează dispunerii de lichidități bancare insuficiente (adică activele lichide disponibile sunt insuficiente pentru a face față nevoilor neprevăzute).

În fine, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăților temporare sau permanente, de a accede la surse de fonduri. Potrivit acestei accepțiuni, lichiditatea evidențiază capacitatea băncii de a mări capitalurile la un „cost rezonabil“ în permanență.

Deoarece plasamentele pe termen lung, sunt de regulă mai mari decât resursele pe termen lung ale băncilor, acestea se confruntă cu două situații, respectiv:

Să nu-și poată onora angajamentele pe termen scurt;

Să aibă resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare.

Prima situație, denumită risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive și neașteptate ale creditorilor băncii. Aceasta, pentru a face față situației, este forțată fie să atragă deponenți (prin bonificarea unor dobânzi superioare celor practicate pe piață), fie să apeleze la împrumuturi de urgență, la costuri excesive.

A doua situație, denumită risc de transformare, obligă băncile să analizeze resursele și plasamentele în funcție de exigibilitatea lor reală și nu juridică (de pildă, depozitele la vedere sunt, de regulă, mai stabile decât depozitele la termen, sau conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate decât creditele cu scadență mai îndepărtată). Arta de a transforma resursele cu scadență mică, în plasamente cu scadență mare și de a putea face față crizei de lichiditate într-un timp scurt și cu costuri scăzute este specific managementului bancar.

În acest sens, managementul bancar trebuie să rezolve trei aspecte ale riscului de lichiditate, și anume:

Să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, prin:

Atragerea disponibilităților bănești ale populației (acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma depozitelor atrase, iar băncile care atrag depozite de la populație sunt mai puțin expuse riscului de lichiditate);

Identificarea unor depozite stabile – Depozite la termen, certificate de depozit ș.a. – care, pe de o parte, permit băncilor să investească pe termen lung, iar, pe de altă parte, diminuează riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinant;

Creșterea fondurilor proprii (majorarea capitalului social, și implicit a fondurilor proprii, mărește puterea financiară și lichiditatea băncilor, permițându-le să facă investiții pe termen lung din resurse proprii);

Refinanțare (respectiv prin gajarea, cesionarea sau cedarea unor titluri de creanțe aflate în portofoliul băncii, în schimbul lichidităților de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de refinanțare de la Banca Națională care acționează ca împrumutător de ultimă instanță);

Anticiparea evoluției zilnice a intrărilor și ieșirilor de fonduri, respectiv a soldului net al băncii la sfârșitul zilei;

Acoperirea deficitelor și plasarea excedentelor (de regulă, acoperirea deficitelor presupune mobilizarea unor credite contra unor titluri de valoare din portofoliul băncii, iar excedentele rezultate, fie se plasează pe piața interbancară, fie se utilizează pentru stingerea unor obligații ale băncii în avans, atunci când se preconizează o creștere a ratei dobânzii);

Să evalueze riscul de lichiditate (metodele de măsurare a acestui risc diferă doar prin modul de calcul al indicelui de lichiditate);

Să gestioneze eficient riscul de lichiditate.

Managementul lichidității societăților bancare românești

În scopul gestionării eficiente a procesului de menținere permanentă a lichidității societăților bancare române, autoritatea bancară centrală a emis o serie de reglementări. Astfel prin normele Băncii Naționale ale României, care reglementează nivelul minim de lichiditate al societăților bancare, s-a introdus mecanismul benzilor de lichiditate.

Banda de lichiditate bancară reprezintă o anumită perioadă de timp (o lună, 3 luni, 6 luni etc.) rămasă de scurs până la scadența unui plasament (activ) sau a unui depozit atras (pasiv).

Banda de lichiditate presupune parcurgerea următoarelor etape:

Se stabilesc benzile de lichiditate pe următoarele intervale de timp:

Până la 1 lună inclusiv;

Între 1 și 3 luni inclusiv;

Între 3 și 6 luni inclusiv;

Între 6 și 12 luni inclusiv;

Peste 12 luni.

Se repartizează activele și pasivele bilanțiere pe scadențe și pe benzi de lichiditate, respectându-se următoarele reguli:

La repartizarea pe scadențe a activelor și pasivelor bilanțiere se au în vedere termenele rămase de scurs până la expirare (de pildă, un credit acordat la 01.01.2015, în sumă de 200 mil. lei, pe termen de 24 luni, cu scadențe semianuale de 50 mil. lei, soldul existent la 30 iunie 2017, de 50 mil. lei va fi repartizat pe banda a treia – între 3 și 6 luni inclusiv – deoarece perioada rămasă până la expirarea scadenței finale este de 6 luni);

Se repartizează pe scadențe și se înscriu pe benzi de lichiditate și angajamente/obligații evidențiate în afara bilanțului;

Activele și pasivele bilanțiere pentru care banca a constituit provizioane de risc se înscriu pe benzi de lichiditate, în funcție de valoarea lor netă, respectiv valoarea contabilă diminuată, după caz, cu provizioanele constituite;

Anumite active bilanțiere se înscriu pe benzi de lichiditate la valoarea netă, diminuată cu un coeficient de ajustare „k“, determinat prin raportarea soldului creditelor restante aferente categoriei respective de active clientelă, existente în sold la sfârșitul lunii pentru care se face repartizarea.

Se determină lichiditatea efectivă (Le) prin însumarea activelor bilanțiere și extrabilanțiere, a căror valoare a fost ajustată, repartizate pe benzi de scadență, iar suma obținută evidențiază creanțele băncii din relațiile cu clienții săi;

Se determină lichiditatea necesară (Ln) prin însumarea pasivelor și obligațiilor bilanțiere și extrabilanțiere, a căror valoare a fost ajustată, iar valoarea rezultată exprimă sumele pe care banca trebuie să le restituie clienților săi în perioadele de timp respective;

Se compară lichiditatea efectivă cu cea necesară și se obține:

Excedent de lichiditate, când Le > Ln;

Deficit de lichiditate, când Le < Ln (această situație este inacceptabilă pentru bancă, întrucât nu poate face față obligațiilor de plată, fiind practic în încetare de plăți).

În scopul limitării riscului de lichiditate și a încadrării în nivelurile stabilite, banca este obligată:

Să-și stabilească strategia în domeniul managementului lichidității, care va fi reanalizată de fiecare dată când condițiile mediului de afaceri o impun;

Să-și elaboreze strategia managementului lichidității în cazuri de criză;

Să dispună de proceduri speciale de urmărire și limitare a riscului de lichiditate, care să respecte cerințele normelor prudențiale;

Să dispună de proceduri administrative și de control intern adecvate, care să permită supravegherea riscului de lichiditate;

Să-și desemneze unul dintre conducători pentru coordonarea permanentă a activităților în domeniul lichidității;

Să asigure o evidență contabilă și extracontabilă riguroasă care să permită întocmirea corectă a situațiilor de prudență bancară.

De asemenea, protejarea băncii împotriva riscului de lichiditate se realizează prin metode și tehnici specifice, care vizează atât resursele, cât și plasamentele băncii, cum ar fi:

Pe linia resurselor băncii:

Consolidarea resurselor atrase de la clientela nebancară;

Promovarea unor produse bancare pe termen mediu și lung;

Gestionarea eficientă a riscului reputațional și dezvoltarea unei rețele teritoriale corespunzătoare, în scopul apropierii băncii de clienți;

Operațiuni pe piața de capital;

Creșterea capitalurilor și a fondurilor proprii ș.a.

În ceea ce privește plasamentele băncii:

Acordarea de credite pe maturități, în corelare cu maturitatea resurselor;

Menținerea rezervei minime obligatorii la nivelul cerut;

Poziție activă pe piața interbancară;

Diversificarea portofoliului de împrumuturi ș.a.

2.3. Riscul de piață în contextul fluctuației ratei dobânzii și cursului de schimb

Riscul de piață se referă la modificările survenite în valoarea instrumentelor sau contractelor deținute de bancă datorită fluctuațiilor prețurilor activelor sau mărfurilor tranzacționate și, de asemenea, și a fluctuațiilor ratelor de dobândă, cursurilor de schimb sau a altor indici de piață.

În literatura de specialitate încă nu este clar în ce măsură riscul de piață ar trebui sau ar putea fi avut în vedere pentru activele mai puțin lichide, cum ar fi investițiile imobiliare sau creditele bancare. Dar, în momentul în care activitatea de bază a instituției implică deținerea de portofolii în active ilichide, ar fi periculoasă ignorarea potențialelor modificări în valoarea acestor active.

Așa cum am menționat anterior riscul de piață arată modificări produse de anumite rate, de aceea vom vorbi pe rând de cele mai importante rate care duc la anumite mișcări în valoarea instrumentelor bancare.

Riscul ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii este indicatorul care exprimă probabilitatea obținerii unor pierderi sau profituri în urma evoluției diferitelor rate ale dobânzii.

Într-o accepțiune largă, riscul ratei de dobândă reprezintă expunerea la pierderi contabile sau de oportunitate ca urmare a modificărilor relative sau absolute ale ratelor de dobândă.

Lista persoanelor expuse la riscul ratei de dobândă include:

investitorii, creditorii;

emitenții de titluri de valoare cu venituri fixe (obligațiuni, note de capital etc.), debitorii;

participanții la piața valutară la termen (FOREX);

participanții la piața derivatelor pe rata dobânzii: contracte swap, cap, floor, collar pe rata dobânzii, FRA (forward rate agreement – contracte forward cu regularizare în numerar) etc.;

participanții la piața interbancară (bănci comerciale, alte instituții financiare).

Evaluarea riscului ratei dobânzii presupune determinarea poziției băncii față de riscul de dobândă aferent activelor și pasivelor cu dobândă fixă, cât și activelor și pasivelor cu dobândă variabilă.

Pentru a determina poziția băncii față de riscul de dobânda regăsim două metode:

Determinarea discrepanței dintre activele și pasivele cu dobândă variabilă pe care banca le are în portofoliul ei (metoda G.A.P.) – o bancă are poziția scurtă de dobândă atunci când G.A.P. este negativ, adică valoarea activelor cu dobândă variabilă este mai mică decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă. Această situație este:

nefavorabilă în cazul creșterii ratei dobânzii;

favorabilă în cazul scăderii ratei dobânzii.

O bancă are poziția lungă de dobândă atunci când G.A.P. este pozitiv, adică valoarea activelor cu dobândă variabilă este mai mare decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă, iar creșterea sau scăderea ratei dobânzii produce efecte contrare decât în cazul când G.A.P. este negativ.

Determinarea duratei de recuperare – intervalul de timp necesar pentru ca un activ să fie recuperat la valoarea de piață determinată în funcție de rata dobânzii de piață (metoda D.G.A.P.).

Calculul riscului de dobândă a băncii prin utilizarea metodei D.G.A.P. constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ și pasiv, apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active și, respective, pasive al băncii. Comparând duratele medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a pasivului băncii se pot întâlni trei situații posibile prezentate în tabelul 2.2.

Figura 2.1 Fluctuația dobânzilor în funcție de perioada de recuperare a activelor și pasivelor băncii (metoda D.G.A.P.)

Sursa: Gorobeț, I., Note de curs, Tema 4 – “Gestiunea riscurilor de piață”, 2014, prelucrare personală

În funcție de timp și de echilibrul de bilanț riscul ratei dobânzii se prezintă astfel:

Figura 2.2 Evaluarea riscului dobânzii în funcție de timp

Sursa: Gorobeț, I., Note de curs, Tema 4 – “Gestiunea riscurilor de piață”, 2014, prelucrare personală

Figura 2.3 Evaluarea riscului dobânzii în funcție de echilibrul de bilanț

Sursa: Gorobeț, I., Note de curs, Tema 4 – “Gestiunea riscurilor de piață”, 2014, prelucrare personală

Pentru gestionarea riscului ratei dobânzii managerii trebuie să elaboreze și să implementeze mai multe decizii, care vor viza:

Identificarea informației necesare, acest pas se realizează imediat după identificarea riscului ratei dobânzii și constă în stabilirea setului de informații de către managementul bancar, informații care se vor urmări în timp;

Elaborarea unei politici de gestionare a riscului, expunerea băncii la riscul ratei dobânzii trebuie să se gestioneze zilnic în contextul strategiei generale a băncii privind gestiunea globală a riscului.

Sisteme de raportare a activității de gestionare, în urma stabilirii strategiei generale privind gestionarea riscului ratei dobânzii, managementul bancar va analiza sistemele de informare pentru a verifica dacă politica stabilită este eficient aplicată.

Delimitarea instrumentelor de acoperire a riscului ratei dobânzii, în domeniul bancar există o serie largă de instrumente de acoperire a riscului, care pot fi utilizate pentru gestionarea acestuia, însă fiecare dintre acestea implică costuri specifice, diferite atât sub aspectul costurilor directe legate de tranzacție, cât și a costurilor legate de gestionare, evidență și execuția acestora.

Urmărirea obiectivelor, managementul bancar trebuie să-și stabilească anumite obiective în domeniul acoperirii riscului ratei dobânzii, cât și metodele care pot fi aplicate pentru atingerea lor. Metodele presupun conexitatea diverselor instrumente, posibile a fi utilizate de către bancă pentru acoperirea riscului și vizează în principal următoarele:

Fixarea veniturilor prin utilizarea contractelor la termen sau a operațiunilor swap;

Autoacoperirea prin contrapunerea a două fluxuri de fonduri cu direcții opuse cu scop de compensare a riscurilor posibile;

Acoperirea dinamică a riscului, utilizându-se contractele de opțiune;

Acoperirea parțială a riscului, prin eliminarea doar a componentei neacceptabile a riscului ratei dobânzii;

Neacoperirea riscului, în caz când se estimează pierderi mai puțin esențiale din apariția riscului decât costurile probabile ale acoperirii lui.

Cel mai important pas în asigurarea riscului ratei dobânzii este alegerea instrumentului concret de acoperire a riscului (hedjare), adică elaborarea strategiei de acoperire a riscului ratei dobânzii.

Riscul valutar

În activitatea financiar-monetară internațională a băncilor problema pronosticării, determinării, gestiunii precum și asigurării riscurilor este cauzată de natura și consecințele sistemului ratelor fluctuante, adică de riscul valutar.

Prin risc valutar se subînțelege probabilitatea unui câștig sau unei pierderi în urma modificării dimensiunilor valorice ale etaloanelor monetare sub influența factorilor economici, monetari, financiari, sociali și politici.

Riscul valutar se poate defini ca fiind probabilitatea ca o variație (adversă) a cursului valutar pe piață să ducă la diminuarea profitului net bancar. El este semnificativ la băncile implicate în operații valutare pe cont propriu sau în numele clienților.

Expunerea la riscul valutar se poate descompune în trei componente:

Expunerea generată de activitățile internaționale prin consolidare bilanțieră sau expunerea de translație, apare în cazul băncilor cu activitate internațională, astfel societățile afiliate trebuie să raporteze date și să-și consolideze rezultatele financiare în moneda țării de referință, a societății mamă. Conversia se poate face la cursul zilei sau la cursul mediu pentru perioada de raportare. Este un risc ce poate fi acoperit prin hedging.

Expunerea tranzacțională, rezultă din aceea că o serie de operații se desfășoară în valută iar cursul poate fluctua, influențând astfel marja în țara de referință. Poate deveni semnificativă pe termen scurt (sub un an) dar poate fi minimizată prin hedging.

Expunerea economică reflectă influența fluctuațiilor cursurilor valutare asupra valorii băncii. Este relevantă dacă se exprimă în moneda țării de referință.

Tabelul 2.2 Factorii de bază ce determină riscul valutar

Sursa: Gorobeț, I., Note de curs, Tema 4 – “Gestiunea riscurilor de piață”, 2014, prelucrare personală

Aprecierea (estimarea) riscurilor este o etapă complicată deoarece este o procedură care necesită anumite instrumente specifice. Aceste instrumente nu întotdeauna pot fi găsite. Dacă pentru unele tipuri de riscuri este elaborată o metodologie destul de vastă de apreciere, pentru altele ea nu există sau este foarte subiectivă.

Deoarece gestiunea riscurilor poate fi privită ca proces, dar ca și sistem, noi vom utiliza numai instrumente de apreciere bine fundamentate pentru ca estimările obținute să prezinte valoare pentru sistemul respectiv.

Există doi indicatori de estimare a riscului valutar:

Poziția valutară individuală se calculează pentru fiecare valută; pentru bancă activele și pasivele într-o valută dată se gestionează ca o minibancă, relativ separat de celelalte active și pasive. Pentru fiecare valută se compară activele cu pasivele; din această comparație pot rezulta două poziții distincte:

poziția valutară scurtă – atunci când activele sunt mai mici decât pasivele;

poziția valutară lungă – atunci când activele sunt mai mari decât pasivele;

Poziția valutară globală se definește ca soldul net al creanțelor în devize față de pasivele în devize, ambele convertite în moneda de referință pentru comparabilitate. Prezintă avantajul că oferă o imagine globală asupra expunerii valutare a băncii și dezavantajul oricărui indicator global – anularea situației precise, pe valute, care trebuie de fapt gestionată. Se calculează mai ales în scopul raportării, gestiunea de uz intern fiind centrată pe urmărirea pozițiilor valutare individuale.

Strategia gestiunii riscului valutar în sistemul bancar include elaborarea politicii deciziilor pe baza utilizării la timpul oportun și succesiv tuturor posibilităților de dezvoltare a activității valutare a băncii și concomitent întreținerea riscului la un nivel administrat.

Evaluarea se bazează, în primul rând, pe calitatea personalului, deoarece după afirmația lui Pasteur, norocul favorizează mințile pregătite, în al doilea rând, pe încrederea reciprocă și strânsa colaborare în direcțiile de monitoring și gestiune a riscurilor bancare.

Pentru sistemul bancar riscul valutar reprezintă o preocupare inevitabilă și permanentă. Principiile gestiunii lui includ câteva blocuri de probleme:

Determinarea și evaluarea

prognozarea riscului valutar;

determinarea riscului valutar.

Controlul

coordonarea controlului riscului în toate serviciile bancare ce au legătură cu tranzacțiile valutare;

stimularea economică la diminuarea riscului valutar;

monitoring-ul eficacității procedeelor de gestiune a riscului valutar.

3. Finanțarea

utilizarea resurselor disponibile;

folosirea strategiei „situațiilor imprevizibile”.

4. Managementul

răspunderile și obligațiile conducerii;

claritatea politicii și structurii gestiunii riscului valutar;

scopurile și sarcinile managementului.

În practica financiară internațională pentru acoperirea riscului valutar se folosesc un șir de operațiuni care au avantajele și dezavantajele sale printre care: forward, futures, options, swap ș.a.

Riscul investițional

Riscul investițional este o incertitudine cu privire la viitorul beneficiilor, ce vor fi realizate dintr-o investiție.

Riscul unei investiții ține neapărat de venitul așteptat, investițiile mai riscante trebuie să aducă un venit mai mare, orice investitor străduindu-se să-și minimizeze riscul până la un anumit nivel al acestuia.

Riscul total ce ține de un obiect investițional poate fi rezultatul combinării mai multor tipuri de riscuri și anume:

riscul dobânzilor;

riscul creditar sau incapacitatea emitentului de a-și onora obligațiunile contractuale;

riscul pieței;

riscul lichidității;

riscul afacerii (operațional);

riscul retragerii înainte de termen (scadenței);

riscul inflației.

Întregul proces de management al riscurilor aferent portofoliului poate fi delimitat în patru mari etape:

1. stabilirea contextului:

stabilirea contextului strategic. Sunt stabilite obiectivele strategice, structura managementului, delimitarea autorităților și responsabilităților.

stabilirea contextului de gestiune. Se stabilește concepția generală cu privire la riscuri. Este stabilită atitudinea față de expunerile la risc:

aversiune;

neutralitate;

preferință.

2. identificarea, analiza și investigarea riscurilor. Sunt identificate expunerile la risc, sursele, factorii de influență. Sunt determinate caracteristicile, principale ale expunerilor: frecvența, corelația cu alte riscuri, impactul asupra băncii. Sunt determinate probabilitățile de apariție, consecințele, procedeele interne de control și eficiența lor;

3. tratarea riscurilor. Identificarea și evaluarea strategiilor de reducere și eliminare a riscurilor. Elaborarea planurilor de măsuri concrete pentru atenuarea riscurilor.

4. implementarea și monitorizarea planului de gestiune a riscurilor.

Se implementează în practică strategiile selectate. Sunt evaluate performanțele lor. E important ca strategia de gestiune a riscurilor să fie dinamică și să reflecte modificările din mediul extern și intern.

Principiile generale de gestiune a riscurilor investiționale.

Respectarea regulilor de diversificare, respectiv cu cât suma investită este mai mare, cu atât ponderea mijloacelor investite într-o hârtie de valoare trebuie să fie mai mică în întregul volum al portofoliului. Tranzacțiile nereușite nu trebuie să afecteze serios bunăstarea investitorului.

Monitoring-ul zilnic al portofoliului, în sensul că investițiile în hârtiile de valoare necesită o grijă zilnică, calculându-se eficiența portofoliului pentru a reacționa operativ la modificarea pieței.

Utilizarea metodelor de asigurare, întotdeauna este binevenită asigurarea tranzacțiilor, de exemplu, prin cumpărarea opțiunilor. Asigurarea va mări, întrucâtva, cheltuielile investitorului, însă îl va scuti de pierderi. Mai bine este să nu câștigi, decât să pierzi.

2.4 Riscul operațional, unul dintre cele mai importante riscuri caracteristice activității bancare

Riscul operațional reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activități interne, existența unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau de factori externi (condiții economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.).

În anul 2001 Basel Committee on Banking Supervision a propus propria definiție a riscului operațional ca riscul obținerii pierderilor în rezultatul neajunsurilor în cadrul proceselor interne, în acțiunile personalului sau altor persoane, în funcționarea sistemelor informaționale sau ca urmare a unor evenimente externe.

Această definiție poartă un caracter universal, deoarece poate fi aplicată pentru diferite instituții financiare și, în același timp, include setul complet al cauzelor și problemelor, care pot conduce la pierderi în rezultatul realizării riscurilor operaționale.

Spre deosebire de riscul de piață sau de credit, în literatura de specialitate nu există o concepție univocă referitoare la riscul operațional. Aceasta conduce la diferite păreri asupra acestui risc și a metodelor de gestiune.

Riscul operațional nu este un tip de risc nou, dimpotrivă este unul dintre cele mai vechi tipuri de riscuri cu care se confruntă băncile. O bancă nouă pe piață se confruntă cu riscul operațional înainte de a acorda primul credit sau a executa prima tranzacție.

Riscul operațional există din momentul în care o companie își folosește angajații și aplicațiile în derularea activității sau este subiectul unor factori externi și de aceea acest tip de risc apare cu mult înaintea riscului de credit sau riscului de piață.

Principalii factori care duc la apariția riscului operațional sunt:

Frauda internă;

Frauda externă;

Practicile angajaților și măsurile de siguranță adoptate la fiecare loc de muncă;

Clienții;

Produsele băncii și practicile de operare adoptate de bancă;

Deficiențe în infrastructura tehnică;

Perturbări în activitate și defecțiuni de sistem.

Acești factori sunt integrați în cele 5 arii de cuprindere pe care Comitetul de la Basel le-a propus pentru aplicare.

Figura 2.4 Aria de cuprindere a riscului operațional

Sursa: prelucrare personală

Personalul din bănci reprezintă o sursă importantă de apariție a riscului operațional din cel puțin 3 motive:

Fluctuația de personal;

Lipsa unui training adecvat;

Penuria de specialiști în domeniu.

Figura 2.5 Surse de risc operațional

Sursa: prelucrare personală

Sistemul bancar reprezintă o sursă majoră de risc operațional deoarece el este „motorul” care asigură suportul informațiilor necesare bunei funcționări, dar și accesul rapid și securizat la aceste informații.

Când facem referire la proces, riscurile apar ca urmare a definirii greșite a acestora și apare apoi în momentul în care aceste procese urmează a fi puse în producție.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ PRIVIND RECUNOAȘTEREA, EVALUAREA ȘI MONITORIZAREA RISCULUI DE CREDIT

“Lucrurile mărețe se fac de obicei cu riscuri foarte mari” –

Herodotus

Ținând seama de faptul că o bună strategie de creditare se concretizează în acordarea de credite rambursabile la scadență, iar bonitatea reprezintă capacitatea unui agent economic de a plăti obligațiile pe care acesta și le asumă, în prezenta aplicație s-a studiat acest aspect deosebit de important avut în vedere la adoptarea deciziei de creditare.

În studiul de caz de față se va analiza acordarea unui credit de investiții. În general, obiectul creditelor pentru realizarea investițiilor îl reprezintă:

Realizarea de obiective și/sau capacități de producție noi;

Dezvoltarea, retehnologizarea și modernizarea capacităților de producție, a utilajelor, a mașinilor și instalațiilor, a clădirilor și a construcțiilor existente;

Procurarea de mașini, utilaje și mijloace de transport noi;

Alte investiții.

Societatea comercială DANBRED S.R.L. Argeș dorește contractarea unui credit de investiții, pe termen mediu (3 ani), în vederea desfășurării activității sale viitoare. Acest tip de împrumut se caracterizează prin aceea că, perioada de creditare nu poate depăși 5-7 ani. Astfel de credite pe termen mediu se acordă pentru a se realiza obiective de investiții, prin care se vizează mărirea cifrei de afaceri, precum și menținerea unui anumit segment de piață. Ele servesc clienților pentru a realiza programe de investiții ce țin de politica lor de piață și de dezvoltare.

3.1 Prezentarea generală a băncii RAIFFEISEN BANK

RAIFFEISEN BANK – Reușim împreună

Friedrich Wihelm Raiffeisen (1818-1888) a preluat cârma sistemului politic foarte sever care apăsa asupra populației. În 1862, Raiffeisen a creat o asociație de bănci, care în prezent se găsesc peste tot în lume.

În prezent, în România, Raiffeisen Bank este o bancă de top, universală de top și oferă produse și servicii de o înaltă calitate tuturor clienților. Ca și servicii putem enumera: unități bancare, rețele de ATM și EPOS, phone-banking (Raiffeisen Direct), mobile banking (Raiffeisen Smart Mobile) și internet banking (Raiffeisen Online).

Raiffeisen Bank deservește în jurul a 2 milioane de clienți din toată țara prin intermediul a celor peste 540 de agenții, 100.000 de ATM-uri, dar și 6.800 de corporații mari și medii.

Raiffeisen Bank România a luat naștere în anul 2002 prin intermediul fuzionării a două unități deținute de Grupul Raiffeisen și anume, Raiffeisenbank (România) și Banca Agricolă Raiffeisen S.A. Raiffeisen Bank este subsidiara Raiffeisen Bank International AG (RBI), cu sediul la Viena, unul dintre cei mai mari furnizori de servicii bancare corporate și de investiții din Austria și o bancă universală de top în Europa Centrală și de Est (ECE).

Grupul austriac Raiffeisen are o tradiție bancară de peste 130 de ani, bazată pe accesibilitate, eficență și încredere. Raiffeisen Zentralbank Österreich AG (RZB) Viena este instituția centrală a Grupului Bancar Raiffeisen din Austria, fiind cel mai puternic grup bancar din țară. RZB este cea mai mare bancă corporatistă și de investiții din Austria. Grupul austriac activează în Europa Centrală și de Est prin intermediul subsidiarei Raiffeisen International Bank Holding AG (RI), deținând bănci subsidiare, companii de leasing și două reprezentanțe în 18 piețe din regiune, având o rețea de peste 3.000 de unități bancare.

RBI este o subsidiară integral consolidată a RZB, care deține 60,7% din acțiunile Băncii, listate la Bursa de Valori din Viena, restul fiind liber tranzacționabile.

Raiffeisen Bank deține diferite unități specializate ca „agenții de retail” care se adresează persoanelor fizice și IMM-urilor. Friedrich Wilhelm Raiffeisen este serviciul dedicat exclusiv clienților cu averi ridicate, care vor avea acces la servicii de administrare profesională a investițiilor prin intermediul unui bancher personal dedicat și a unei echipe de specialiști reprezentativi prin prisma calității lor profesionale.

Banca oferă un grad înalt de confidențialitate al datelor, tratează solitările venite din partea clienților cu responsabilitate, multă atenție, flexibilitate și prioritate.

De asemenea această societate bancară este preocupată și de segmentul corporatist, unde deservește companii ce au o cifra de afaceri semnificativă, instituții financiare, chiar și entități publice.

Ca orice companie bancară, și aceasta joacă un rol important pe piața cardurilor – Raiffeisen Bank fiind prima bancă care a lansat cardul de credit co-branded, adică cardul de credit cu cip, dar aceasta oferă clienților toată gama de carduri, de la carduri de debit și de credit, atât pentru persoane fizice, cât și pentru persoane juridice, în lei și în valută, până la carduri cu utilizare națională sau internațională, de tip Visa sau Mastercard.

Raiffeisen Bank a fost apreciată și premiată în 2011 de prestigioase publicații pentru activitatea din timpul anilor 2010 și 2011.

În iunie 2015, Raiffeisen Bank și Fondul European de Investiții (FEI) au semnat o suplimentare cu 50 de milioane de euro a plafonului dedicat acordării de credite clienților IMM, în cadrul initiațivei JEREMIE prin intermediul căreia Banca va putea acorda credite în valoare de 50 de milioane de euro. Astfel, totalul creditelor destinate IMM-urilor (conform definiției europene) prin acest instrument financiar cumulează 90 milioane de euro.

Produsul de creditare constă în finanțarea activității curente și a investițiilor, pe termen mediu și lung, în condiții atractive – dobânda subvenționată și cerințe reduse de garanții.

3.2 Prezentarea companiei DANBRED S.R.L Argeș

Misiunea acestui studiu realizat asupra companiei S.C. DANBRED S.R.L. Argeș este de stabilire a scopurilor fundamentale privind evoluția și desfășurarea activităților prin care se diferențiază de întreprinderile similare și din care decurge sfera sau domeniul de activitate și piața deservită.

3.2.1 Scurt istoric

Programul danez de creștere a porcilor, DanBred, este organizat de Comitetul Național pentru Creșterea Porcilor (National Committee for Pig Production) și de Danske Slagterier.

Programul danez de creștere a porcilor se adresează prin produsele și serviciile sale atât crescătorilor de porci din Danemarca, cât și crescătorilor de porci din întreaga lume prin DanBred International. DanBred International (DBI) a fost fondat în 1972 de toate efectivele de rasă înregistrate în Danemarca. DanBred International nu asistă decât la selectarea porcilor de rasă din efectivele înregistrate și, de asemenea, face toate aranjamentele necesare privind veterinarii, carantina, certificatele de sănătate, precum și îmbarcarea și transportul în camioane special echipate în toate colțurile lumii.

Complexul de creștere a porcinelor din Comuna Slobozia, județul Argeș a fost construit în perioada 1980 – 1981, fiind pus în funcțiune în anul 1981 când se afla în proprietatea statului. În anul 1991 a fost privatizat, fiind preluat de S.C. Sanca S.R.L., unul dintre asociați fiind creatorul de modă Cătălin Botezatu. În anul 2005, se înființează DanBred Argeș S.R.L. cu un capital social de 3.630.100 RON.

Totul a pornit în anul 2004, când nimeni nu mai avea curaj să investească în agricultură, zootehnistul Ionel Chiriac a reușit să convingă doi danezi să bage bani la Slobozia, într-un complex de creștere a porcilor. Acum, ferma DanBred din sudul județului este una dintre cele mai mari din țară, fiind dată exemplu chiar și de ministrul Agriculturii, Daniel Constantin. În urmă cu mai bine de 12 ani, când a investit în agricultură, era chiar ultima afacere pe care majoritatea celor care voiau să pornească ceva lucrativ ar fi făcut-o, inginerul zootehnist Ionel Chiriac a plecat în Danemarca, la o specializare. A ajuns să lucreze într-unul dintre cele mai puternice complexe de creștere a porcilor, ce aplica sistemul binecunoscut și răspândit în întreaga lume, DanBred.

Cum la noi nu se auzise încă de așa ceva, iar cea mai mare parte a cărnii ajunsese să vină din import, lui Ionel Chiriac nu i-a trebuit mult timp să își dea seama că un astfel de sistem ar fi unul profitabil și în România, nu avea însă soluția financiară. Având cunoștințele necesare, acumulate în Danemarca, și dorința de a se reîntoarce în România, a ajuns în 2004 la Slobozia, cu planul precis de a-și deschide propria afacere.

Evident, banii nu i-a găsit aici, ci tot în Danemarca, iar în 2005 a reușit să cumpere, împreună cu doi parteneri danezi, ferma de la Slobozia, unde au început să implementeze același sistem studiat în străinătate, DanBred. Din fericire, spunea el, partenerii de afară au fost interesați nu doar de reproducție, ci de întreg lanțul, inclusiv îngrășarea și comercializarea porcilor.

Dovadă este și ceea ce s-a făcut, până acum, la ferma DanBred din Slobozia, care a ajuns anul trecut la un efectiv de 2.800 de scroafe și peste 30.000 de porci la îngrășat.  

În 2009, chiar la începutul crizei, s-a decis să pună pe picioare un alt proiect, mai ales că cererea de carne în România era în continuare acoperită, în mare parte, din importuri. I-a luat trei ani să definitiveze investiția, astfel ca ferma să poată fi populată. Noua unitate se numește „Agroconsulting Chiriac”, iar banii pentru a o ridica i-a obținut, în parte, din fonduri europene.

Unul dintre secretele reușitei fermelor de la Slobozia și a investitorilor de aici este faptul că au închis cercul de producție și că au achiziționat cele mai noi tehnologii și utilaje. Totul este aranjat la cheie, hrănirea se face automatizat, curățenia e la ea acasă, iar încălzirea e furnizată de sisteme ecologice. Nemaivorbind că auditurile realizate de instituțiile abilitate au demonstrat mereu că nu doar profitul este important la Slobozia, ci și bunăstarea animalelor. Astfel, cei ce se ocupă de fermă s-au convins că tehnologia daneză de reproducere și creștere a porcilor se potrivește perfect și în România, dacă o faci așa cum trebuie. Din 2012, ferma lucrează la implementarea a două proiecte noi. Una dintre noutățile aduse de Ionel Chiriac, în afară de tehnologia DanBred este și maternitatea înființată aici.

DanBred are un efectiv de 2.300 de scroafe și livrează anual 45.000 capete porc gras și 20.000 capete tineret. Datorită personalului calificat și echipamentelor moderne folosite, până în prezent au obținut rezultate competitive. Acest lucru o demonstrează și producția obținută, peste 30 purcei înțărcați pe scroafă/an, în prezent, cu un plan de 32 purcei înțărcați /an/scroafă pentru anul viitor. Echipamentele folosite sunt achiziționate de la firma Jyden, cea mai mare din lume în acest domeniu.

3.2.2 Prezentarea obiectului de activitate, date de identificare

S.C. DANBRED S.R.L. Argeș cu sediul în SOS. PITEȘTIULUI, nr. 35, Slobozia s-a constituit în anul 2005 în baza legii nr. 51/1995, cu modificările ulterioare.

Societatea este înscrisă la Camera de Comerț și Industrie sub numele de DANBRED S.R.L. „Societate cu răspundere limitată”, cu numărul de registru J03/345/2005 sub formă de persoană juridică română, având codul unic de înregistrare RO17258315, și își desfășoară activitatea în conformitate cu legile în vigoare și cu propriul statut de funcționare.

Societatea este înregistrată în scopuri de TVA.

Capitalul social la înființarea societății a fost de 3.630.100 Lei, capital social care a fost subscris și vărsat în numerar integral, iar structura capitalului societății este următoarea :

Marslund Holding A/S, – deține 181.505 părți sociale cu o valoare nominală de 10 Lei fiecare și o valoare totală de 1.815.050 Lei, format din 100 Lei și 499.772,45 EUR, echivalentul a 619.348,78 USD, reprezentând 50 % din capitalul social, procentul de beneficii și pierderi fiind de 50 %.

Munkbro Holding A/S – deține 181.505 părți sociale cu o valoare nominală de 10 Lei fiecare și o valoare totală de 1.815.050 Lei, format din 100 Lei și 499.772,45 EUR, echivalentul a 619.348,78 USD, reprezentând 50 % din capitalul social, procentul de beneficii și pierderi fiind de 50 %.

Societatea este condusă de un administrator.

Societatea Comercială DANBRED S.R.L. Argeș are ca domeniu principal de activitate creșterea animalelor ( COD CAEN 014 ), iar activitatea sa principală este creșterea porcinelor ( Cod CAEN 0146 ). În acest sens, societatea va opera două ferme:

Ferma de reproducție rasă pură și hibridare, și

Ferma de producție, îngrășare și creștere porcine.

Obiectul de activitate al societății mai cuprinde și activități, care sunt menționate în anexă și poate realiza orice alte activități și servicii având legatură cu activitățile sus-menționate, în condițiile legii.

3.2.3 Resursele societății

Resursele reprezintă totalitatea elementelor materiale și umane, reale și monetare, ce pot fi atrase și utilizate în producția de bunuri economice în scopul satisfacerii nevoilor sociale.

3.2.3.1 Resursele financiare

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării obiectivelor economico-sociale într-o anumită perioadă de timp. Acestea  înglobează potențialul întreprinderii sub forma mijloacelor bănești.

Resursele financiare ale companiei au provenit la înființare de la cei doi asociați mentionați mai sus. Ulterior societatea a început să producă și să obțină profit pe care l-a reinvestit în modernizarea și extinderea societății.

De asemenea, S.C. DanBred a obținut finanțare din fonduri Europene și Sapard, dar și FEADR.

3.2.3.2 Resursele umane

Resursele umane sunt primele resurse strategice ale unei organizații (societate comercială, instituție, asociație, etc), în noua societate informațională capitalul uman înlocuind capitalul financiar ca resursă strategică.

Resursele umane sunt unice în ceea ce privește potențialul lor de creștere și dezvoltare, în capacitatea lor de a – și cunoaște și învinge propriile limite. Succesul unei organizații, gradul de competitivitate al acesteia, pornesc de la premisa că oamenii sunt bunul cel mai de preț al organizației.

Personalul salariat are întocmită fișa postului în baza căreia își desfășoară activitatea la fiecare loc de muncă (fermă, sector, compartiment funcțional). Forța de muncă de care dispune societatea agricolă este formată din muncitorii permanenți și din asociații care doresc să participe la procesul de muncă.

Dacă în anul 2006 societatea avea 25 de angajați, în prezent numărul acestora a crescut de 2,92 ori, ajungând ca în anul 2013 și 2014 societatea să dispună de 73 angajați. Pe tot parcursul ultimilor ani se observă o creștere ascendenta a numărului total de angajați.

3.2.3.3 Resursele materiale

Resursele materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi, care cuprind la rândul lor clădirile, utilajele și echipamentele de producție, materiile prime și materialele și resursele energetice.

Societatea practică un sistem intensiv de creștere a porcinelor, caracterizat prin existența unor sectoare bine delimitate, adăpost pentru vieri, adăpost pentru scroafe în pregătire pentru montă, sector de gestație, maternități, sector de tineret și sector de îngrășare. Toate adăposturile sunt astfel compartimentate încât să asigure principiul „totul plin – totul gol”, în vederea executării după depopulare, a curățirii, spălării, dezinfecției și văruirii compartimentelor care urmează să fie populate. Maternitățile și adăposturile pentru tineret sunt încălzite iarna și chiar și la începutul primăverii sau sfârșitul toamnei.

Ferma dispune de 13 hale de cazare a porcilor amenejate corespunzător în funcție de categoria acestora și starea fiziologică. În perioada de gestație, scroafele sunt ținute în grajduri separate, iar înainte de fătare sunt duse în grajdurile pentru fătare, amenajate în acest scop. După fătare purceii sunt ținuți cu scroafele o perioadă de 21-28 zile, când purceii sunt înțărcați și mutați în creșe unde vor rămâne 8 săptămâni, adică 56 zile.

Tabelul 3.1 Capacitatea maximă de cazare a complexului

Sursa: SC DANBRED SRL

Unul dintre secretele reușitei fermelor de la Slobozia și a investitorilor de aici este faptul că au închis cercul de producție și că au achiziționat cele mai noi tehnologii și utilaje. Totul este aranjat la cheie, hrănirea se face automatizat, curățenia e la ea acasă, iar încălzirea e furnizată de sisteme ecologice. Nemaivorbind că auditurile realizate de instituțiile abilitate au demonstrat mereu că nu doar profitul este important la Slobozia, ci și bunăstarea animalelor. Astfel, cei ce se ocupă de fermă s-au convins că tehnologia daneză de reproducere și creștere a porcilor se potrivește perfect și în România, dacă o faci așa cum trebuie.

Furajarea propriu-zisă se face mecanizat, instalațiile fiind produse de firma AZA International. Hrănirea în tot complexul se face cu furaj solid. Administrarea furajelor se face mecanizat și automatizat, prin sistem de transportor cu noduri. Fiecare hală este dotată cu două sau patru buncăre, în funcție de capacitate.

Fiecare hală este dotată cu 2 sau 4 buncăre în funcție de capacitatea lor. Buncărele de stocare a furajelor sunt alimentate cu o remorcă tehnologică. Astfel, manipularea furajelor în interiorul firmei se realizează cu ajutorul unei remorci tehnologice – tip buncăr, pentru transportul materiei prime de la depozitul central, la buncărele de la hală. Remorca este prevăzută cu sistem de descărcare automată a furajelor în buncărele de la hală, marca Kohlev Farzeug Service. Compartimentele sunt dotate cu hrănitori automate prevăzute cu un sistem de antiîmprăștiere, pentru a limita pierderile de furaje.

Sistemul de creștere și adăpostire respectă cele mai bune tehnici disponibile, prin amenajarea și dotările existente:

13 hale pentru creșterea porcilor;

pavilion administrativ și filtru sanitar;

magazie furaje;

silozuri pentru cereale;

centrală termică pe combustibil lichid;

foraje pentru alimentare cu apă;

rezervor de înmagazinare apă;

bazin pentru stocarea temporară a apelor și dejecțiilor;

3 stații de pompare;

decantor orizontal;

4 batale pentru stocarea dejecțiilor;

rețele de alimentare cu energie electrică, instalații distribuție furaje, instalații de ventilație;

Calitatea materialului de prăsile, dotarea tehnică, hrănirea porcilor cu rețete combinate fundamentate științific și aplicarea unei tehnologii de vârf au făcut ca această unitate să înregistreze rezultate de producție și economice favorabile.

Transportul reprezintă unul dintre principalele activități ale întreprinderii S.C. DANBRED S.R.L., iar în cazul resurselor materiale acesta este asigurat de către furnizorii săi în baza unor contracte de colaborare.

La S.C. DanBred Argeș S.R.L., depozitarea este reprezentată de suprafețele sau capacitățile amenajate pentru creșterea și adăpostirea purceilor, magaziile, silozurile, clădirile de tot felul, precum și dotările necesare cu mobilier specific, mașini, utilaje și instalații adecvate acestor operațiuni.

Stocarea este de fapt rezultatul activității de aprovizionare și de desfacere, al activității comerciale în general, care este dependentă de natura și caracteristicile materialelor și produselor, de condițiile și de modalitățile de furnizare și asigurare-transport, de strategiile care se elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii obiectivului de bază pe care fiecare agent economic și l-a propus.

Sistemul de depozitare și stocare al societății respectă cele mai bune tehnici disponibile, prin amenajarea și dotările existente. Asigurarea cu resurse materiale se realizează prin tranzit direct între furnizori și societatea de creștere a porcinelor, iar pentru asigurarea procesului de producție în cadrul societății sunt necesare: materie primă(purcei), nutrețuri, apă potabilă pentru adăpare, suplimente mineralo-vitaminoase, vaccinuri, medicamente și materiale auxiliare (motorină, gaz butan, decontaminați).

3.2.4 Relațiile societății cu terții

Furnizorii și clienții reprezintă datorii și creanțe pe care le angajează agentul economic în relațiile cu terții, prin cumpărare și vânzare.

3.2.4.1 Principalii furnizori

Furnizorii reprezintă datorii comerciale din aprovizionarea cu stocuri, servicii, imobilizări.

Asigurarea cu resurse materiale se realizează prin tranzit direct între furnizori și societatea de creștere a porcinelor, iar pentru asigurarea procesului de producție în cadrul societății sunt necesare:

Materia prima:

scrofițe rasa Landrace, rasa Duroc, rasa Hampshire;

vieri rasa Landrace, rasa Duroc, rasa Hampshire.

Nutrețuri combinate administrate în funcție de starea fiziologică și categoria de vârstă astfel:

nutreț combinat prestarter utilizat în hrana purceilor sugari și în perioada de înțărcare;

nutreț combinat starter utilizat în hrana tineretului porcin până la greutatea de 25-30kg;

nutreț combinat grower utilizat începând cu greutatea de 25-30 kg până la 60 kg;

nutreț combinat finisher utilizat în prima parte a îngrășării;

nutreț combinat specific pentru scroafe gestante, lactante și vieri.

Apă potabilă pentru adăpare. Necesarul anual (consum+pierderi) este de 40.760,4 mc.

Suplimente mineralo-vitaminoase;

Vaccinuri, medicamente.

Materiale auxiliare:

motorină (110.000 l/an) utilizată la centrala termică, stocată în 3 rezervoare amplasate în cuva de beton, cu volumul de 10 mc fiecare;

gaz butan (10.000 l/an) utilizat la încălzirea halelor;

decontaminați – Farmfluids (130-150 t/an) și Aquatabs 1000 (2.500 tablete/an) depozitați în magazie special amenajată.

Furajarea propriu-zisă a porcinelor la DanBred Argeș S.R.L. se face cu furaj solid, mecanizat și automatizat prin sistem de transportor cu noduri.

S.C. DanBred Argeș S.R.L. achiziționează furaje de la diverși furnizori precum S.C. Agropartners. SRL, S.C. Enescu S.R.L., S.C. Comcereal S.A. Prețurile unitare de achiziție ale acestor resurse, aferente anilor 2011, 2012 și 2013 sunt prezentate în următoarele tabele:

Tabelul 3.2 Prețurile furajelor aferente anilor 2011, 2012, 2013

Sursa: SC DANBRED SRL

3.2.4.2 Principalii clienți

Clienții reprezintă creanțe comerciale rezultate din evenimente anterioare și de la care sunt așteptate beneficii ulterioare pentru întreprindere.

Distribuția joacă un rol important în cadrul filierei agroalimentare prin faptul că acționează în principal în sfera serviciilor care sunt creatoare de noi locuri de muncă și de valoare adăugată. Astfel, distribuția are, pe de o parte, un rol social important conducând la creșterea puterii de cumpărare a populației, iar pe de altă parte, are un rol economic important prin faptul că ansamblul costurilor de distribuție reprezintă jumătate din prețul final al produselor agroalimentare.

Canalele de distribuție reprezintă itinerariul pe care producătorii agroalimentari îl parcurg de la producător la consumatorul final. În cazul întreprinderii S.C. DANBRED S.R.L., canalul de distribuție practicat este cel scurt.

PRODUCATOR ABATOR MAGAZINE CONSUMATORI

Transportul de produse finite se realizează pe cale rutieră prin mașini speciale de transport animale vii până la sediul beneficiarului. Una dintre mașini are o capacitate de 80 de animale, dar numărul de animale la un singur transport nu depășește 70 de capete. Cealaltă mașină are o capacitate de 200 de animale, dar numărul de animale la un transport nu depășește 180 de capete.

Transportul porcinelor către beneficiar se realizează prin formă rutieră care se pretează cel mai bine produselor agroalimentare și aproape 90% din produsele ce aparțin acestei categorii sunt comercializate în acest fel. Mijloacele de transport sunt curate și dezinfectate. Scoaterea se face prin rampa de livrare, special amenajată, unde se face recepția și cântărirea. Livrarea se face după examinarea animalelor de către medicul veterinar și cu eliberarea certificatului sanitar veterinar de transport, pentru fiecare mijloc de transport în parte. Înainte de a fi duse la rampă, animalele trebuie să fie bine examinate, întrucât după scoatere, nu mai pot fi returnate în complex.

Clienții companiei direcți sunt reprezentați de abatoare și procesatorii de carne de porc din țară, dar și din străinătate. Clienții indirecți sunt practic toate persoanele care consumă carne de porc. Un segment deosebit îl vor reprezenta persoanele care au nevoie să manance carne mai slabă și mai sănătoasă, în speță persoanele care țin regim alimentar din pricina unor boli, copii, cei care țin diete pentru controlul greutății etc, și ne vom axa promovarea către această nișă.

Principalii clienti ai societatii sunt:

Tabelul 3.3 Clienții principali

Sursa: SC DANBRED SRL

S.C. DanBred S.R.L., prin informarea corectă și la timp, livreaza porcinele către acele abatoare care cumpără carnea de porc în viu la un preț cât mai ridicat. De asemenea printr-o informare corectă, societatea asigură onorarea comenzilor clienților la timpul și în cantitățile potrivite. Fluxul informațional are o mare importanță pentru S.C. DanBred Arges S.R.L., întrucât după scoaterea porcinelor pentru livrare, ele nu mai pot fi returnate în complex.

3.2.4.3 Concurența

În pofida dificultăților întâmpinate, unitatea Danbred Argeș înregistrează rezultate foarte bune în materie de genetică suină și producție de o calitate superioară. De accea conducerea societății nu se teme de concurența externă, nici de cea internă.

Ca și principali concurenți interni regăsim:

Tabelul 3.4 Principali concurenți interni

Sursa: SC DANBRED SRL

*** Din cele enumerate anterior putem afirma că societatea analizată are o strategie bine pusă la punct în ceea ce privește furnizorii, clienții, chiar și concurența. Este vizibil că societatea continua să se dezvolte și caută întotdeauna să-și îmbunătățească activitatea, dar să pătrundă și pe noi piețe.

3.3 Analiza bonității SC DANBRED SRL privind decizia de creditare a acesteia de către RAIFFEISEN BANK

Societatea comercială DANBRED S.R.L. Argeș dorește contractarea unui credit de investiții, pe termen mediu (3 ani), în vederea desfășurării activității sale viitoare. Acest tip de împrumut se caracterizează prin aceea că, perioada de creditare nu poate depăși 5-7 ani. Astfel de credite pe termen mediu se acordă pentru a se realiza obiectivele de investiții, prin care se vizează mărirea cifrei de afaceri, precum și menținerea unui anumit segment de piață. Ele servesc clienților pentru a realiza programe de investiții ce țin de politica lor de piață și de dezvoltare.

În plan concret, creditul dorit a se contracta de societatea în cauză, este în valoare de 500.000 lei. Investițiile ce se au în vedere de DANBRED S.R.L. Argeș, se pot concretiza în următoarele:

Achiziționarea unui echipament standard modern, import Germania, în valoare de 300.000 lei.

Achiziționarea unei centrale termice moderne, import Germania, în valoare de 350.000 lei.

Achiziționarea unui echipament tehnologic computerizat de lucrat pământul, import Germania – marca Deutz-Fahr Agrotron 260, în valoare de 300.000 lei.

3.3.1 Date generale privind solicitarea creditului de investiții:

Categoria de credit: credit pe obiect, termen mediu;

Valoarea creditului: 500.000 lei;

Obiectul creditului: realizarea de investiții;

Perioada de acordare a creditului: 3 ani;

Modul de acordare a creditului: pe măsura efectuării plăților;

Perioada de grație: 3 luni;

Dobânda: 60%;

Graficul de rambursare: 35 de rate lunare din 31 ianuarie 2015 de 14.285,71 lei fiecare, cu excepția ultimei rate de 17.285 lei din 15 decembrie 2018;

Societatea solicită un credit de 500.000 lei pentru finanțarea unei investiții de 750.000 lei pentru realizarea unei hale care cuprinde următoarele obiective:

Spațiu pentru centrala termică care urmează a fi achiziționată;

Spațiu pentru echipamentele tehnologice ce urmează a fi achiziționate;

Devizul pe lucrări al unității executante este în valoare totală de 950.000 lei, din care 500.000 lei se acoperă din credit, acordarea acestuia efectuându-se în tranșe pe măsura executării lucrărilor.

La analiza acordării creditului, se verifică capacitatea clientului de acoperire a serviciului datoriei (ratele și dobânzile), prin analiza fluxului de încasări și plăți întocmit pe toată perioada de creditare.

Garanțiile asiguratorii prezentate de către societate, în vederea creditării sunt:

Ipotecă de rang I asupra unui teren în suprafață de 6.000 m.p., evaluat conform raportului de expertiză la valoarea de 945.000 lei. Imobilul se află în proprietatea societății.

Ipotecă de rang I asupra halelor societății, care cuprinde:

Teren în suprafață de 7.600 m.p.;

Construcții (moară, magazii, silozuri, stații de pompare), toate evaluate la valoarea de 1.100.000 lei;

Astfel, garanțiile înregistrate sunt în valoare de 2.045.000 lei.

Necesarul de garanții în vederea acordării creditului este de:

(500.000 lei + 300.000 lei) x 120% = 960.000 lei, unde

500.000 lei reprezintă valoarea creditului;

300.000 lei reprezintă dobânda aferentă unui an, (500.000 x 60%);

Astfel, se poate deduce gradul de acoperire cu garanții a creditului, prin raportul:

2.045.000 lei

–––––––––- = 2,13 ori

960.000 lei

3.3.2 Calculul și analiza indicatorilor de bonitate a SC DANBRED Argeș SRL

Pentru exemplificarea metodologiei de calcul și analiza indicatorilor de bonitate, este prezentată situația financiară a acestei firme în ultimii 3 ani (ANEXA 1, ANEXA 2, ANEXA 3).

Datele prezentate în tabelul 3.5 au fost preluate din situațiile financiare ale societății DANBRED SRL, anexate la prezenta lucrare.

Tabelul 3.5 Situația patrimonială a SC DANBRED SRL

Pentru determinarea principalilor indicatori economico-financiari, societatea bancară trebuie să calculeze o serie de indicatori de performanță financiară, după cum urmează (tabelul 3.6).

Tabelul 3.6 Indicatorii de performanță economico-financiară

Pe baza formulelor din tabelul 3.6, Raiffeisen Bank va calcula indicatorii de performanță ai societății luată ca exemplu. În urma calculării acestor indicatori banca va fi capabilă să determine dacă compania are o situație financiară corespunzătoare.

Tabelul 3.7 Evoluția principalilor indicatori economico-financiari în perioada

31.12.2012 – 31.12.2014

Sursa: Prelucrare personală

3.3.3 Interpretarea indicatorilor de bonitate

Pe baza datelor prezentate anterior, se pot desprinde următoarele concluzii:

Activitatea desfășurată de agentul economic a înregistrat o tendință de creștere de la un an la altul, concretizata în mărirea patrimoniului (total activ) cu 18% în anul 2013 față de anul 2012 și cu 30.88% la 31.12.2014 față de același an de bază, 2012. Creșterea față de anul 2013 înregistrată de companie a fost de 10.75%. Analiza în structură ne permite să facem următoarele remarci:

activele fixe cresc cu 25.70% în anul 2013 față de anul 2012 și cu 36.68% la 31.12.2014 față de anul de bază. În anul 2014 față de anul 2013 creșterea a fost de numai 8.74%.

activele circulante au crescut cu 14.66% în anul 2013 față de anul 2012 și cu 28.16% la 31.12.2014 față de anul de referință 2012. Observăm că în anul 2014 ponderea activelor circulante s-au dublat în comparație cu ponderea înregistrată de acestea în anul 2012, însă dacă facem o comparație cu creșterea din anul 2013, față de anul 2012 observăm totuși o scădere, în situația în care creșterea activelor circulante în anul 2014 față de anul 2013 fiind de doar 11.78%.

Rezultând astfel că activele fixe au crescut într-o pondere mai mare față de activele circulante, lucru apreciat ca fiind pozitiv.

Capitalurile proprii au crescut de la o perioadă la alta, ca și activele societății, dar într-o altă pondere, astfel în anul 2013 față de finele anului 2012 au crescut cu 27.88%, iar la finele anului 2014 au crescut cu 58.13% față de anul de referință 2012. Comparativ cu anul 2013, în anul 2014 capitalurile proprii s-au majorat cu 23.66%.

Datoriile totale ale societății au avut o evoluție descrescătoare pe parcursul perioadei aflate în analiză, cu mențiunea că în anul 2013 firma și-a desfășurat activitatea fără a apela la credite de la societăți bancare. Astfel, descreșterea datoriilor totale a fost de 6.82% în 2013 față de anul 2012 și de 51.40% în anul 2014, față de același an (2012). De asemenea, observăm că în anul 2014, față de anul 2013, compania nu a înregistrat datorii pe termen lung, descreșterea față de anul 2013 fiind de 47.84%.

Se mențin cu pondere ridicată, în totalul datoriilor, obligațiile curente concretizate în datorii față de furnizori, salariați, bugetele statului. Astfel, obligațiile curente au crescut cu 82.41% în 2013 față de 2012 și cu 42.30% în 2014, față de anul 2012. Raportat la anul 2013 observăm că ponderea obligațiilor curente au crescut în 2014 cu 32.83%.

Per total însă, se observă o descreștere a datoriilor curente de la un an la altul.

În privința datoriilor pe termen lung acestea dețin o pondere relativ redusă în totalul datoriilor astfel:

În anul 2013, ponderea datoriilor pe termen lung a înregistrat o scădere de 32.54% față de anul de referință 2012, urmând ca în anul 2014 datoriile pe termen lung să se stingă.

Profitul realizat de societatea avută în vedere a cunoscut o evoluție pozitivă, astfel profitul net a crescut cu 28.80% în anul 2013 față de anul 2012 și, cu 39.76% în 2014 față de anul 2012 și cu 8.51% față de anul 2013. Această evoluție se datorează, în primul rând, creșterii cifrei de afaceri, realizate în perioada analizată.

Pornind de la această situație evolutivă a patrimoniului, s-au calculat în continuare indicatorii de performanță economico-financiari prevăzuți de normele de creditare ale Raiffeisen Bank.

Plecând de la rezultatele obținute anterior se pot face următoarele observații:

Activul net a înregistrat o valoare pozitivă în toți anii analizați, de asemenea majorându-se de la an la an. Acest aspect evidențiază existența solvabilității necesare acoperirii datoriilor din activele nete.

Solvabilitatea patrimonială a crescut de la 0.69%, în anul 2012, la 0.76%, în 2013, urmând ca în anul 2014 să înregistreze, de asemenea o majorare la 0.87, situație favorabilă care evidențiază un echilibru financiar bun pe termen lung care permite acoperirea datoriilor din activul net și a datoriilor pe termen lung din capitalulul propriu.

Indicatorii de lichiditate calculați de către Raiffeisen Bank oferă informații foarte importante asupra capacității agentului economic de a face față obligațiilor pe termen scurt. Rata lichidității curente de 6.42, arată o situație favorabilă asupra gradului de acoperire a obligațiilor scadente pe termen scurt cu activele curente. Se observă clar că rata lichidității curente a scăzut în anul 2014, aspect ce arată clar stabilitatea companiei și puterea de acoperire a obligațiilor pe termen scurt.

Tot un aspect pozitiv este prezentat și de rata lichidității imediate de 3.36, care arată că societatea nu întâmpină dificultăți în acoperirea datoriilor curente. Acest indicator a scăzut în perioada analizată.

Starea de sănătate financiară a unei companii este reflectată de gradul de îndatorare și gradul de acoperire al dobânzii. Gradul de îndatorare arată în ce măsură afacerea societății se sprijină pe banii împrumutați. În cazul companiei prezentate gradul de îndatorare a înregistrat o scădere de la 27.95% în anul 2012, la 22.03% în anul 2013, urmând ca în anul 2014 acesta să se reducă la jumătate, la 10.38%. Aceste valori indică situația favorabilă în care se află compania reflectând un echilibru pe termen lung între sursele interne și cele externe de finanțare.

În ceea ce privește gradul de acoperire al dobânzii, acesta înregistrează o valoare de 26.06 din profitul de exploatare în anul 2013, crescând în anul 2014 la 34.34.

Observăm că acest indicator a fost în creștere în toată perioada analizată aspect favorabil pentru companie reflectând astfel posibilitatea companiei de a-și acoperi cheltuielile cu dobânzile.

Tabelul 3.8 Calcul indicatori de perfomanță ai companiei analizate de către Raiffeisen Bank

Sursa: Prelucrare personală

Încadrarea pe categorii a performanțelor financiare se efectuează:

Categoria „A” = > 55 puncte

Categoria „B” = > 45 – 55 puncte

Categoria „C” = > 33 – 44,5 puncte

Categoria „D” = > 21 – 32,5 puncte

Categoria „E” = < 20,5 puncte

Se observă că societatea comercială DANBRED SRL Argeș, se încadrează în categoria „A”, cu un punctaj de 56,50 pe anul 2012 și un punctaj de 62,5 pe anul 2013 și anul 2014.

Indicatorii de activitate prezintă o situație corespunzătoare, împreună cu un management de calitate, asigură desfășurarea activității curente fără obstacole.

Potrivit modului de calcul utilizat de către Raiffeisen Bank., în cazul de față, punctajul obținut fiind de 62.50 puncte corespunde categoriei A, iar in portofoliul de credite va fi încadrat în grupa "Standard".

Fiind încadrat în această categorie, rezultă că performanțele economico-financiare sunt perfecte pentru acoperirea datoriilor din viitor, dar și pentru dezvoltarea companiei.

3.3.4 Înregistrările contabile privind creditarea SC DANBRED Argeș SRL

Graficul de rambursare este format din 35 de rate lunare din 31 ianuarie 2015 de 14.285,71 lei fiecare, cu excepția ultimei rate de 17.285 lei din 15 decembrie 2018.

Astfel, ultima înregistrare contabilă va fi:

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

„Cel mai mare risc este acela de a ți-l asuma” –

James Lam

Indiferent de obiectul de activitate al companiei sau de forma de proprietate înregistrată obiectivul fiecăre companii este obținerea de profit. Demersurile realizate în acest sens, însă, vor fi însoțite întotdeauna de un anumit grad de risc.

Orice proces decizional bazat pe analiza datelor statistice raportate la o stare anterioară și pe încercarea de validare a unei eventuale distribuții de probabilități aplicabile viitorului, implică un anumit grad de incertitudine. Incertitudinea devine astfel o potențială sursă de risc când decurge dintr-o informare incompletă sau din apelarea la surse adesea incompatibile.

Activitatea economică se desfășoară în timp și spațiu, atât timpul, cât și spațiul sunt relativ greu de controlat, de stăpânit, deoarece sunt mai puțin transparente. Dimensiunile timpului și spațiului și transparența redusă generează riscuri și nasc fenomenul de incertitudine.

Economia cunoaște la toate nivelele incertitudine și risc și orice agent economic este subordonat riscului și incertitudinii. Pe măsură ce economia este mai monetară, mai fluidă, riscul și incertitudinea devin mai fluente, mai presante.

Economia actuală, națională și globală sunt puternic dominate de incertitudine și risc.

Influențele situației macroeconomice s-au facut simțite în mediul de afaceri în general și, bineînțeles, în mediul bancar.

Ca și în alte rânduri, Raiffeisen Bank a reușit să-și adapteze din mers strategia și să răspundă atât exigențelor impuse de o piață în formare, cât și cerințelor clienților și acționarilor săi.

În prezent, politica monetară a Guvernului nu încurajează plasamentele în credite, folosind pentru aceasta o taxă a scontului foarte ridicată și o politică a rezervei minime obligatorii. Toate acestea determină un nivel ridicat al dobânzilor practicate de băncile comerciale. Astfel costul creditului devine mult mai mare, descurajându-i pe agenții economici. Pe lângă acest aspect, accelerarea ritmului inflației a prins pe picior greșit întreaga macroeconomie românească, diferențele de la începutul anului fiind deosebit de mari.

Dobânzile promise populației de unele bănci, care în ultimul timp au o tendință de descreștere, depășesc uneori posibilitatea băncilor de a "revinde" banii obținuți de la populație, firmelor. Acestea din urmă apelând la credite în condițiile date, vor obține un câștig foarte mic.

Lipsa resurselor pe termen lung din economia națională diminuează posibilitatea acordării de credite pentru investiții firmelor, ceea ce va determina un arierat important față de restul economiilor care se dezvoltă și din punct de vedere financiar, dar și din punct de vedere tehnologic.

În peisajul bancar, pe lângă aspectele menționate mai sus, obstacolele pentru o activitate eficientă se pare ca sunt din ce în ce mai mari.

Din portofoliul de credite studiat al Raiffeisen Bank, rezultă că acesta este o reflectare a capacității băncii de a atrage clienții viabili, oferindu-le o gamă largă de produse bancare.

Raiffeisen Bank este o bancă în plină dezvoltare, cu largă deschidere spre nou, care crește odată cu dezvoltarea proprietății private din România, orientându-se în special spre firmele private. În sprijinul lor, al agenților economici privați, banca urmărește diversificarea tipurilor de credite pe care le acordă, sugestiv fiind și studiul de caz prezentat în capitolul precedent.

Prin această lucrare am dorit să pun în evidență modul în care se desfășoară, în principal, procesul de creditare la Raiffeisen Bank, prin toate aspectele sale.

Aspectele teoretice relatate în capitolul secund au fost aplicate în capitolul trei asupra societății comerciale DANBRED SRL.

Astfel, în urma analizei situațiilor financiare ale companiei analizate a rezultat faptul ca societatea este viabilă din toate punctele de vedere pentru contractarea unui credit pentru investiții de la Raiffeisen Bank.

Analiza a relevat faptul că societatea a înregistrat creșteri în toate nivelele, mai puțin cel al datoriilor unde s-a înregistrat o descreștere, aspect favorabil atât pentru companie, cât și pentru banca contactată.

Analizarea performanțelor financiare ale companiei DANBRED SRL de către Raiffeisen bank a reieșit un punctaj de 62,50 în ultimul an de analiză, anul 2014. În acest caz, banca a încadrat compania la categoria „A”, în grupa "Standard".

Rezultă astfel că, indicatorii de activitate prezintă o situație corespunzătoare, împreună cu un management de calitate, asigură desfășurarea activității curente fără obstacole.

Fiind încadrat în această categorie, rezultă că performanțele economico-financiare sunt perfecte pentru acoperirea datoriilor din viitor, dar și pentru dezvoltarea companiei.

După analiza efectuată asupra companiei DANBRED SRL, Raiffeisen Bank poate acorda fără probleme creditul pentru investiții.

În concluzie, o activitate performantă de creditare desfășurată de o bancă comercială trebuie să urmărească în principal trei direcții:

creditarea unor agenți economici viabili, cu o activitate care să poată acoperi serviciul datoriei pe toată durata creditării, ca în exemplul realizat în prezenta lucrare asupra companiei SC DANBRED SRL;

managementul riscului de creditare trebuie să evalueze realist toate elementele care ar putea determina "accidente" în creditare, și să le elimine;

menținerea permanentă a unui echilibru normal între resursele atrase și plasamentele efectuate în credite performante, pentru realizarea indicatorilor de solvabilitate la nivel optim.

Astfel, se urmărește prin această atitudine nu neaparat un profit imediat și facil, ci mai degrabă o dezvoltare a afacerii pe termen lung, pe baze sănătoase, în deplină loialitate concurențială, urmărind sprijinirea sectorului privat și, implicit, contribuind la construirea unei economii de piață reale în România.

Pentru o activitate de creditare îmbunătățită care să satisfacă dorințele tuturor categoriilor de clienți, fie persoane fizice, fie ele persoane juridice, propunem următoarele:

Scăderea costului creditului (determinat mai mult de factori externi băncii, dar și de factori interni – productivitatea bancară);

Diversificarea nivelului dobânzii în funcție de client, de felul activității pentru care este solicitat creditul, de performanțele financiare ale companiei solicitante;

Raiffeisen Bank nu acordă credite pentru investiții pe termen mai lung de 10 ani deoarece aceste credite presupun o perioadă mai îndelungată de timp și se consideră riscante din punct de vedere al băncii, datorită în principal condițiilor economice extrem de fluctuante din România;

Prelungirea perioadei de grație, în cazul creditării activității de investiții, astfel încât clientul să aibă posibilitatea să-și plătească datoriile față de bancă, după punerea în funcțiune a investiției, prin obținerea unui profit imediat după finalizarea proiectului.

Un alt aspect legat de îmbunătățirea acestei activității de creditare a băncii, este acordarea în mică măsură, a creditelor bazate numai pe planul de afaceri, considerate a fi mult prea riscante. Acest aspect ar putea fi îndreptat printr-o nouă filosofie a gestionării riscului prin sistemul fondurilor de garantare. Economia românească are nevoie de acest tip de credite pentru a se dezvolta, iar o nouă filosofie a riscului ar putea să evite captivitatea în care se află întregul sistem bancar românesc care trebuie să-și protejeze economiile printr-un sistem de garanții care nu pot fi suportate de agenții economici.

În ceea ce privește contractele de credit încheiate între bancă și debitorii săi ar trebui concepute în așa fel încât clientul care solicită un credit pentru investiții să nu fie presat de creșterea dobânzii pe piață, ceea ce ar determina creșterea dobânzii creditului, astfel existând posibilitatea apariției stării de insolvabilitate financiară al acestuia sau de refinanțare a investiției. Acest neajuns ar putea fi înlăturat prin acordarea de credite în valută, cu dobândă fixă, deoarece dobânda în valută, pe perioade mai lungi de timp este relativ stabilă. Însă, și acest tip de creditare prezintă riscuri, în situația creșterii cursului valutar cu mult peste valoarea normală cum s-a întâmplat în acest an cu moneda elvețiană;

Analiza activității debitorului trebuie făcută având în vedere și rata inflației. În situația în care creșterile procentuale înregistrate de un client sunt mai mari decât rata inflației, atunci situația clientului se îmbunătățește. În actualele condiții, creșterea cifrei de afaceri nu conduce automat la concluzia că situația financiară s-a îmbunătățit, doar prin compararea acestei creșteri cu rata inflației putem realiza o apreciere corectă.

De asemenea, trebuie îmbunătățit modul de comunicare și prezentare al dobânzilor și comisioanelor (unele ascunse) aplicate de către bancă, în scopul asigurării unei transparențe ridicate conform codului de guvernanță corporativă aplicabil în instituția bancară respectivă.

Toate aceste propuneri fiind făcute, cu speranța că ele vor fi aplicate în viitor și că se va crea și în țara noastră cadrul macroeconomic care să încurajeze, mai ales, investițiile productive ale agenților economici. De asemenea, propunerile au fost făcute în scopul prevenirii falimentelor societăților comerciale, cât și băncilor datorate în principal ca urmare a acordării de credite neperformante.

BIBLIOGRAFIE

BENGESCU, M., Bazele Contabilității întreprinderii moderne, EDIȚIA a III-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2010.

BESSIS, J., Risk management in banking, second edition, Editura John Willey&Sons, ltd, 2002.

DEDU, V., Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2003.

DOBROTĂ, N., Ocuparea resurselor de muncă în România, Editura Economică, București, 2007.

FIRESCU, V., Contabilitatea institutiilor bancare, Editura SITECH, Craiova, 2010.

GAVRI, T., IOSOF, S., Gestiunea riscului, Editura Universitară, București, 2013.

GOROBEȚ, I., Gestiunea riscurilor bancare, Note de curs, Moldova, 2013.

IONESCU, A., Gestiunea de portofoliu, Editura Era, București, 2004.

KURITZKES, A., SCHUERMANN, T., What we know, don’t know and can’t know about bank risk: a view from the trenches, Editura Princeton University Press, 2007.

MIHAI, I., Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București, 2003.

TRENCA, I., MUTU, S., Managementul riscurilor bancare – Soluții econometrice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2012.

TRENCA, T., Managementul riscurilor bancare – un sistem, Sesiune de Comunicări Științifice cu participare Internațională „Lumea financiară– trecut și perspective”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

PREDESCU, I., Activitatea bancară între performanță și risc, Editura Expert, București, 2005.

RADU, F., Metode și tehnici de analiză economico-financiară, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1999.

ROSCA, T., CIOBANU, D., OPRIȚESCU, M.,"Creditul și dobânda în mecanismul economico-financiar", Editura Scrisul românesc, Craiova, 1987.

SILIVESTRU, H., Operational risk in Romanian Commercial Banks, Competitiveness and European Integration Conference, Cluj-Napoca, 2007.

SOCOL, A., Contabilitatea și gestiunea societăților bancare, Editura Economică, București, 2005.

STOICA, M., Management bancar, Editura Economică, București, 1999.

VLAD, M., Contabilitate bancară, Curs pentru învățământul la distanță, Suceava, 2014.

Alte surse:

*** www.raiffeisen.ro

*** www.bnr.ro

*** Norma Băncii României nr.17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de administrare a riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit de credit, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 47/2004.

*** Legea nr. 312/2004 privind Statutul B.N.R.

*** Note de curs, Tehnici și operațiuni bancare, Universitatea Europeană “Drăgan”, Lugoj, 2013-2014.

*** Norma Nr. 8/1999 a B.N.R. privind limitarea riscului de credit a bancilor.

*** Regulamentul B.N.R., Nr. 1/1999 privind Centrala Riscurilor Bancare

*** Regulamentul B.N.R. NR. 2/1999, referitor la clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și la constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.

*** Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, Dicționar explicativ al limbii Române, Editura Universul Enciclopedic Gold, 2009.

*** Oxford, A Dictionary of Finance and Banking, Editura Oxford University Press, 1997.

*** Standardul Internațional de Contabilitate IAS 37 – Provizioane, datorii și active contingente.

*** Regulament nr. 5 din 8 martie 2012, Monitorul Oficial, Partea I, 179, 20 martie 2012, intrare în vigoare la 20 martie 2012 privind clasificarea creditelor și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit aplicabil entităților supravegheate de Banca Națională a României, altele decât instituțiile de credit, Capitolul III, art. 15.

*** Acordul Basel II și Directiva CAD III: [1]. Basel (2004), International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards a Revised Framework (sau Acordul Basel II), Basel Comittee on Banking Supervision www.bis.org. Capital Adequacy Directive – Directiva Europeană CAD III  www.europa.eu.int.

ANEXE