Studiu de Caz Privind Pregatirea Atletica Si Selectia la Fotbalistii Juniori
LUCRARE DE LICENȚĂ
Studiu de caz privind pregătirea atletică și selecția la fotbaliștii juniori ii
CUPRINS
CUPRINS
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE
1.1. PREZENTAREA TEMEI 3
PROBLEMATICA CERCETĂRII ȘI REFLEC-TAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE – MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
1.2 SCOPUL ȘI IMPROTANȚA PRACTICĂ A LUCRĂRII. GRADUL EI DE ACTUALITATE
1.3 IPOTEZELE ȘI SARCINILE LUCRĂRII
CAPITOLUL 2
FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ A LUCRĂRII
2.1 NOUTĂȚI ȘI TENDINȚE ÎN JOCUL DE FOTBAL
2.2 SELECȚIA
2.3CARACTERISTICI GENERALE ȘI SPECIFICE PRIVIND PREGĂTIREA ATLETICĂ ( FIZICĂ) A FOTBALIȘTILOR JUNIORI II ( 15+16 ANI ) 19
2.4 PARTICULARITĂȚI DE VÂRSTĂ ȘI MORFOFUNCȚIONALE ALE JUCĂTORILOR DE 15-16 ANI
CAPITOLUL 3
ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1 PERIOADA ȘI LOCUL DESFĂȘURĂRII CERCETĂRII
3.2 SUBIECȚII
3.3 METODE DE CERCETARE FOLOSITE 7
CAPITOLUL 4
PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
4.1 PROBE UTILIZATE PENTRU SELECȚIA JUNIORILOR II
4.2 ANALIZA REZULTATELOR OBȚINUTE
CAPITOLUL V
5.1 CONCLUZII
5.2 PROPUNERI
Bibliografie
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE
PREZENTAREA TEMEI
PROBLEMATICA CERCETĂRII ȘI REFLEC-TAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE – MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
De la apariție și până în prezent, jocul de fotbal a parcurs o lungă perioadă de dezvoltare și progres, fapt ce a dus la crearea unui spirit competitiv de înaltă clasă, cu puternice tendințe de afirmare în ierarhia internațională.
Având un puternic efect legat de activitatea sportivă, jocul de fotbal, datorită formelor de instruire, din ce în ce mai perfecționate, bazate și pe aportul științelor generale și speciale (fiziologie, biologie, biomecanică) a atins un înalt grad de dezvoltare.
Urmărind problemele acestui joc din punctul de vedere al performanței, remarcăm tendințe de sporire a preocupărilor specialiștilor pentru eșalonul de copii și juniori. Prefigurarea modelelor dale juniorilor au un rol deosebit în dezvoltarea și perfecționarea fotbalului. Lupta dintre atac și apărare a determinat schimbări ale sistemului și a creat un stil nou de joc. Acesta la rândul său a provocat modificări în structura și conținutul procesului instructiv-educativ în general, și al antrenamentelor propriu-zise în special. Cerințele de practicare a unui joc rațional, lipsit de hazard și întâmplare au influențat pregătirea atletică ( fizică).
Forțele au fost mai bine repartizate pe toată suprafața terenului de joc.
Eforturile pentru calitate, în orice domeniu de activitate, sunt dependente de valorificarea maximă a tot ce este nou pe plan științific și tehnologic.
Marile performanțe depind de o serie de factori: pe de o parte de structura sportivului, iar pe de alta de gradul de motricitate cât mai complex, rezultat din dezvoltarea corectă a calităților motrice de bază și a celor specifice.
Printr-o selecție optimă și o pregătire specifică de lungă durată, s-a ajuns la concluzia că sportivii care au cele mai bune rezultate la o disciplină dată, au anumite asemănări în ceea ce privește structura somatică, motrică, funcțională și psihică ceea ce înseamnă că aceste structuri trebuie să servească drept model și celorlalți sportivi.
Cu ajutorul acestei teme, încercăm să stabilim conținutul pregătirii atletice și al selecției la nivelul juniorilor II, cuprinzând unele aspecte care au stat mai puțin în atenția specialiștilor domeniului.
Pentru reușita selecției este necesar ca, pe de o parte, să se cunoască calitățile motrice ale sportivului respectiv, iar, pe de altă parte, cei propuși selecției să posede acele calități la un nivel cât mai ridicat, cunoscând că unele din acestea sunt perfectibile prin antrenament, iar altele mai puțin.
Selecția este cea care decantează în timp valorile. Orice profesionist, oare poate să pretindă cunoașterea tuturor secretelor fotbalului fără a fi edificat asupra primelor forme de selecție la copii și juniori?
Selecția este un capitol de mare ținută științifică și ea nu trebuie bagatelizată prin rutină, printr-o tratare superficială, ce va conduce la un inevitabil eșec pe viitor. Acest domeniu implică o mare strategie, un spirit de observație deosebit, de prospectare creatoare, de răbdare pedagogică. Selecția este permanentă deoarece continua creștere a indicilor funcționali și biomotrici cer: permanentizarea ei, perceperea continuă a adaosurilor de orice fel.
Dezvoltarea și perfecționarea jocului juniorilor generează apariția unor modele de structură și modalități de funcționare corespunzătoare. În acest sens exigența selecționărilor trebuie să fie foarte mare de la început. Nu este deloc întâmplător faptul că sistemul competițional contribuie în mod esențial la dezvoltarea jucătorilor și echipelor, dar totodată poate fi și un obiectiv proces de selecție.
Selecția nu poate fi numai științifică, ea trebuie să fie și diplomatică, strategică și să reflecte priceperea, intuiția și diplomația selecționerului, căruia trebuie să i se respecte puterea de decizie.
1.2 SCOPUL ȘI IMPROTANȚA PRACTICĂ A LUCRĂRII. GRADUL EI DE ACTUALITATE
Deoarece pregătirea sportivă pentru performanță angrenează eforturi materiale și de timp din partea celor care conduc această activitate, nu toți tinerii pot practica fotbalul de performanță.
Care antrenor ar fi dispus să-ți consume timpul și energia cu sportivii netalentați, al căror progres este anticipat ca necorespunzător? Răspunsul e că numai un antrenor ce nu-și respectă meseria sau are interese pecuniare poate proceda astfel. Nu excludem însă situația în care anticiparea ratei de progres, prognoza performanței, să fi fost greșit făcută.
De aceea, selecția pentru sportul de performanță trebuie să fie un proces bazat pe cât mai multe date obiective, să fie cât mai științific (desigur nu fără a valorifica acel simț empiric pe care-l au unii antrenori, pe baza căruia fac uneori selecții stupefiante, dar care ulterior se dovedesc a fi justificate).
Adesea, în procesul de selecție se pleacă de la un model al campionului, al performerului. Modelul campionului este o sumă de caracteristici esențiale-somatice, funcționale, motrice, psihice, proprii fiecărei ramuri sportive, discipline, probe (post în jocul de fotbal).
Nu este clar, din păcate, care sunt acele caracteristici esențiale sau care nu sunt esențiale. Totuși, unele caracteristici ale campionului sau performerului sunt atât de evidente încât nu pot fi contestate. Astfel criteriul înălțimii corporale este esențial în baschet, criteriul vitezei (sub forme specifice) este esențial la sprinteri, criteriul stabilității posturale este de asemenea esențial la tir, etc.
Se știe că fotbalul de performanță modern (în fotbalul de mare performanță) este constituit fizic în așa zisul “tip atletic” are viteză, are rezistență (aleargă și acoperă o arie mare de teren), are o orientare spațială și un simț al anticipării, cu alte cuvinte o inteligență motrică deosebită.
Unii antrenori consideră că în sistemul mingii, precizia și tăria șutului sunt caracteristici greu perfectibile; oricum ceea ce intenționăm să rezolvăm este că selecția are la bază testarea și anticiparea nivelurilor expectate la caracteristicile esențiale greu perfectibile.
Puțini autori acordă importanța cuvenită învățării motrice (în selecție), iar și mai puțini autori acordă importanța cuvenită testelor care relevă trăsături de caracter și spirit de sacrificiu (renunțare la unele activități distractive, învingerea disconfortului generat de oboseala apropiată epuizării).
Plecând de la aceste realități, apreciez că lucrarea mea are un grad mare de actualitate și că importanța teoretică și practica se înscrie în preocupările de îmbunătățire a metodicii de selecție din punct de vedere tehnico-tactic la nivelul juniorilor II.
După cum am arătat și mai înainte, preocupările actuale ale tuturor antrenorilor și specialiștilor privind fotbalul de înaltă performanță sunt orientate către realizarea actualelor cerințe ale fotbalului modern, printre care se găsește și titlul lucrării mele, cu toate implicațiile de ordin teoretic, tehnic și tactic. Împreună cu aprecierea, analizarea și amplificarea părerilor specialiștilor din mijlocul fotbalului în legătură cu subiectul studiului efectuat, pot afirma că lucrarea de față are un scop bine definit și consider că poate veni în sprijinul antrenorilor de la toate nivelele eșalonului de copii și juniori: cercetarea având o importanță teoretico-metodică pe care în concluzie o susțin.
IPOTEZELE ȘI SARCINILE LUCRĂRII
Lucrarea mea de cercetare are următoarele ipoteze:
– stabilirea potențialului optim pregătirii atletice al juniorului II (15-16 ani);
– creșterea și îmbunătățirea nivelului pregătirii altetice (fizice) al jucătorului de fotbal de 15-16 ani;
– cunoașterea în amănunțime a domeniului și edificarea unor teste și probe care să realizeze eficiența practică a viitorului specialist.
CAPITOLUL 2
FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ A LUCRĂRII
NOUTĂȚI ȘI TENDINȚE ÎN JOCUL DE FOTBAL
Evoluția jocului de fotbal cunoaște în zilele noastre o intensă accelerație, sesizabilă la modul concret în ultimii 20 de ani; ani în care efectul pe plan fotbalistic al spiritului de competitivitate sportiv (pe care-l manifestă omul modern) se regăsește în tendința de ierarhizare națională și internațională a valorilor.
Alături de aceste condiții externe, stimulatoare ale dezvoltării sale, fotbalul a evoluat în aceeași măsură și datorită acumulărilor înregistrate în conținutul factorilor săi competenți – pregătirea fizică, tehnică, tactică și psihologică.
Au existat și există preocupări permanente orientate spre însușirea componentelor acestui joc, izvorâte din dorința de a-l face mai rațional, mai eficient și mai spectaculos.
Transformările aduse fotbalului au schimbat de la o etapă la alta aspectul, conținutul și forma de desfășurare. Studiind desfășurarea jocului actual practicat de cele mai valoroase echipe, puține își mai amintesc că a existat o perioadă când fotbalul se practica cu mijloace rudimentare, care îl făceau să se deosebească radical de ceea ce vedem astăzi.
Problemele ridicate de fotbalul contemporan, perfecționat în toate compartimentele sale, sunt mult mai complexe decât altădată.
Schimbările survenite în jocul actual se referă la orientarea și structura lui în ansamblu, pe linii de jucători și posturi precum și dinamismul cu care se desfășoară trecerile din atac în apărare și invers.
Apar diferite sisteme de joc; jucătorii primesc sarcini (unii ofensive, alții defensive, care caută să le împiedice pe primele).
În metodica de pregătire actuală se face simțită mai mult necesitatea studierii și cunoașterii conținutului jocului, problemă ce condiționează “fundamentarea științifică și metodică a bazelor antrenamentului”.
Conținutul jocului trebuie cunoscut atât de jucători cât și de antrenori.
Muncă susținută și competentă a specialiștilor care vizau ameliorarea concepției și sistemului de joc, a mijloacelor și metodelor de antrenament, s-a concretizat într-o evoluție calitativ superioară superioară și verificată prin rezultatele obținute în toate componentele antrenamentului.
Delimitarea conținutului procesului instructiv-educativ pe componente (factori) specializate, având scopuri obiective și mijloace de realizare proprii, au permis specialiștilor o analiză mai amănunțită a acestora. Prin cercetări multidisciplinare pe eșantioane diferite ca vârstă, nivel de pregătire și sex, s-a ajuns la concluzii de valoare ce au permis practicienilor să-și reconsidere unele din procedeele metodice, stabilirea obiectivelor și chiar a mijloacelor de realizare. Acest proces complex a contribuit la o reorientare a întregului sistem psiho-pedagogic prin coborârea vârstei de angrenare a copiilor, ce poate avea ca rezultat benefic mărirea numărului de ani cu maximum de randament.
Concursul, jocul oficial, adevăratul examen pentru evoluarea la un moment dat a nivelului capacității biometrice și pregătirii atletice (fizice) a fiecărui jucător, deci și a echipei, a demonstrat că nivelul de perfle obținute în toate componentele antrenamentului.
Delimitarea conținutului procesului instructiv-educativ pe componente (factori) specializate, având scopuri obiective și mijloace de realizare proprii, au permis specialiștilor o analiză mai amănunțită a acestora. Prin cercetări multidisciplinare pe eșantioane diferite ca vârstă, nivel de pregătire și sex, s-a ajuns la concluzii de valoare ce au permis practicienilor să-și reconsidere unele din procedeele metodice, stabilirea obiectivelor și chiar a mijloacelor de realizare. Acest proces complex a contribuit la o reorientare a întregului sistem psiho-pedagogic prin coborârea vârstei de angrenare a copiilor, ce poate avea ca rezultat benefic mărirea numărului de ani cu maximum de randament.
Concursul, jocul oficial, adevăratul examen pentru evoluarea la un moment dat a nivelului capacității biometrice și pregătirii atletice (fizice) a fiecărui jucător, deci și a echipei, a demonstrat că nivelul de performanță atins poate fi depășit. Cercetările au condus la concluzia că la un nivel sensibil egal din punct de vedere al capacității fizico-tehnice, învinge echipa cu un bagaj teoretic specific bogat dar în special cu un profil psihologic genetic și dobândit dar si cu o pregatire fizica superioară echipei adverse.
Acesta a fost momentul, poate crucial, când psihologii, pedagogii, metodiștii, dar și antrenorii au ajuns la unanima concluzie și convingere că fiecare componentă a antrenamentului are și trebuie să se bazeze pe conținutul psihologic specific. Explicația este cât se poate de logică, deoarece mobilul procesului instructiv-educativ este însăși ființa umană dotată cu calitatea biologică esențială: inteligență – gândire.
Unele școli de fotbal și echipe cu tradiție, unele personalități remarcabile în fotbal, au descoperit din necesitate zone insuficient exploatate printre componentele jocului și a procesului de antrenament pe care le-au valorificat într-o manieră creatoare.
Mișcarea permanentă și jocul fără minge sunt foarte importante în realizarea dinamicii unui sistem sau concepții de joc; realizează un profund caracter anticipativ capabil în orice moment să aducă jucătorul în posibilități concrete și eficiente.
Jocul în atac se compune din acțiuni cu minge și acțiuni fără minge, iar în apărare din acțiuni de recuperare a mingii și acțiuni de organizare a apărării.
La început duelul dintre atac și apărare s-a manifestat sub forme primitive, ca rezultat al lipsei de organizare, dar, încet, încet, în funcție de exigența factorului spectacol, au sporit exigențele de raționalizare, standardizare și optimizare a pregătirii.
Caracteristicile principale ale jocului de fotbal contemporan ar fi:
– dinamism și solicitări la efort în special pe componente de intensitate;
– disponibilitățile factorilor de certă valoare, la multiplele faze de joc prin treceri rapide din apărare în atac și invers, pe baza unor eforturi mari fizice și psihice;
– exerciții rapide și eficiente (creșterea continuă a vitezei de joc exprimată prin accelerări în special prin fazele de finalizare);
– acțiuni individuale și colective bine concepute care evidențiază creativitatea, concepția, gândirea practică, decizia și angajarea responsabilă a jucătorilor;
– permanenta integrare între zonele, liniile și posturile din echipă, solicitând jucători polivalenți, capabili să participe eficient la toate fazele și acțiunile de joc;
– atitudini și mentalități ale jucătorilor, responsabile și angajate care evidențiază clase profesionale;
– mare varietate în modul de a acționa al echipei și jucătorilor, soluții originale în combinarea mijloacelor în cadrul concepției și sistemului, care devin proprii fiecărei echipe și care sunt mult mai elastice, pretându-se la adaptări creatoare.
Stadiul actual al fotbalului va fi depășit în viitorii ani. Fotbalul de performanță a încetat de mai multă vreme să fie o activitate de agrement.
Antrenamentele și jocurile s-au transformat în activități responsabile, care solicită un mare efort (travaliu fizic și psihic, în cadrul căruia capacitatea de a suporta efortul și lupta sportivă, voința de a lupta cu tine însuți pentru autodepășire sunt puse la grele încercări).
Referitor la arbitraj, ultimele modificări de regulament vin în ajutorul creșterii și aprecierii fazelor de joc. Aplicarea largă, extrem de largă a avantajului, păzirea cu strictețe a regulii privind ofsaidul, împiedicarea jocului cu mâna de către portar la mingile trimise de coechipieri cu piciorul, stăvilirea cu strășnicie a antijocului și a practicilor obstrucționiste sunt măsuri foarte eficace. Regulile jocului nu trebuie să fie statice sau rigide. Ele urmează în mod judicios evoluția vremurilor și se străduiesc să se adapteze dezvoltării jocului.
SELECȚIA
Performanțele obținute, experimentele, teoretizările i-au determinat pe specialiști să stabilească pe parcursul anilor un număr de componente ale antrenamentului care reprezintă în fond conținutul procesului instructiv-edu-cativ. Numărul acestora a crescut odată cu aprofundarea științifică, cu ajutorul unor științe cum ar fi psihologia, pedagogia, sociologia, farmacologia, cibernetica și altele.
Caracteristicile generale ale tuturor au fost considerate:
– instrumente de acționare la îndemâna antrenorilor și a corpului tehnic;
– permanenta lor prezență pe parcursul stadiilor de instruire și educarea elementului uman selecționat pentru performanță.
În consecință ne punem următoarea întrebare: nu lipsește în contextul prezentat, din rândul componentelor antrenamentului, o verigă ce îndeplinește cele două caracteristici, și anume SELECȚIA? Selecționăm? Când? Cum? Pe cine? Ce mijloace folosim?
Obținerea performanței nu poate fi concepută fără actele selecției, de la începutul pregătirii, pe toată durata ei și chiar în timpul stadiului superior al măiestriei. De calitatea selecției inițiale și a celei efectuate pe toate treptele pregătirii va depinde randamentul muncii depuse în relația antrenor-jucător-echipă, respectiv îndeplinirea obiectivelor de instruire și performanță, eșecurile și pierderile.
În urma cercetărilor la nivel mondial, s-a ajuns la concluzii, care, folosite în mod rațional, au condus la impunerea unui sistem unic de selecție, sistem care rămâne perfectibil în continuare. Acest sistem condiționează toate fazele selecției la diferite vârste. El evidențiază prin rezultatele sale exprimate prin norme, valoarea posibilităților corpului uman, aptitudinilor motrice generale și speciale ale celor aflați în procesul de selecție.
Nu putem vorbi de absolutizarea probelor și normelor deoarece potențialul biometric al organismului uman este într-o continuă explozie de date noi revelatoare.
Organismul uman este într-un proces continuu perfectibil, depășirea multor limite care se credeau inaccesibile datorându-se ridicării procesului de pregătire fizică la un înalt grad de conștiință.
Totuși o limită trebuie să existe! Bineînțeles că numai cine studiază acest domeniu poate ajunge mai repede la ea. . Creșterea continuă a performanțelor este unicul mijloc care demonstrează că activitatea justificată devine oponajul antrenorilor și tehnicienilor. Din acest motiv este necesar să ridicăm studiul și cunoașterea științelor la rang de crez al activității profesionale.
O selecție justificată va justifica oricând material investițiile făcute de cei în drept pentru creșterea valorică pe plan mondial a nivelului performanțelor fotbaliștilor noștri.
În practica de până acum nu puține au fost cazurile în care o bună parte dintre copiii selecționați pentru practicarea fotbalului au fost eliminați după o activitate de 3-4 ani, timp în care rentabilitatea muncii depuse, a energiilor psihice și fizice consumate, au rămas pentru aceștia fără rezultatul scontat.
Cercetând cauzele, vom ajunge la concluzii interesante în contextul pozițiilor interdisciplinare.
O primă problemă este stabilirea vârstei potrivite pentru orientare și selecție. Pe plan mondial se selecționează la vârsta copilăriei mici. Primii ani de viață au rol determinant în dezvoltarea ulterioară a calităților fizice, psihice și intelectuale. Unii specialiști susțin că perioada cea mai favorabilă de învățare a deprinderilor tehnice este cea între 9 și 14 ani.
J.Pioget afirmă că: “Dezvoltarea percepției senzoriale coincide cu afirmarea capacității de a aprecia distanța și timpul, care apare în jurul vârstei de 8-9 ani, iar aprecierea vitezei și accelerației corpurilor pe traiectorie spre vârsta de 11 ani”.
Studiile cercetate, trimiterile la cele mai actuale concluzii și rezultate interne și internaționale, ne dezvăluie incontestabil conjugarea dintre aspectul psihologic și aspectul proxiologic ale procesului denumit “selecție”, a cărei sferă cuprinzătoare se relevă în următoarea definiție: “selecția psihologică este demersul științific prin care se realizează cunoașterea particularităților psihologice ale copiilor, adolescenților sau tinerilor și corespondența acestora cu cerințele precis delimitate ale unei activități (pentru fotbal)”. Selecția implică alegerea celor mai bine dotați pentru activitatea de performanță după criterii optime stabilite.
De regulă, selecția operează asupra juniorilor în așa fel încât îi stabilește domeniul de activitate pentru întreaga viață performanțială.
În mod obișnuit se practică selecția pentru o anumită disciplină, antrenorii fiind aproape convinși că și-au reținut elementele cele mai de perspectivă, neglijând complet aspectele privitoare la orientare.
Dacă selecția este alegerea elementului uman potrivit pentru fotbal, orientarea însă este alegerea ramurii sportive în raport cu disponibilitățile individului.
În cazul selecției definitive timpurii pentru o ramură de sport, responsabilitatea morală pentru destinul sportiv al copilului sau adolescentului este deosebit de mare și însoțită de riscuri ce-l privesc direct mai ales pe el, pe sportiv, și mai puțin pe antrenor.
Cercetătorii români susțin că psihomotricitatea crește intensiv între 6 și 10 ani, iar între 10 și 16 ani procesul continuă normal în condițiile practicării sistematice, în cazul nostru, a jocului de fotbal.
Revenind la problema orientării sportive trebuie să recunoaștem că unele prevederi ale materialelor metodice de a realiza mai întâi o bază de pregătire generală și mai apoi dirijarea spre un anumit sport, par să fie uitate, cu precădere pentru jocurile sportive.
Cluburile polisportive pot realiza în condiții optime orientarea în urma unei perioade cu program general de pregătire (chiar dacă au venit pentru un anumit sport). Antrenorii observându-i, stimulându-i după un anumit timp (3 luni) în care diferențele de pregătire fizică și tehnică s-au mai nivelat, folosind tehnica psihodiagnozei, pot trece la selecția propriu-zisă pentru fotbal, evitând în mare măsură pierderile umane cu consecințe uneori ireversibile.
În vederea selecționării viitorilor fotbaliști de performanță prima măsură este, deci, identificarea celor dotați pentru această activitate.
O altă problemă o constituie cadrul organizatoric necesar pentru asigurarea bazei de masă a performanței fotbalistice.
În practica curentă selecția se operează pe trei etape:
selecția inițială;
selecția secundară;
selecția finală.
Selecția inițială (prima treaptă) are un caracter de investigație complexă și urmărește să stabilească aptitudinea sau implitudinea copiilor pe criteriul sănătății și dezvoltării fizice.
Starea de sănătate se va stabili printr-un examen clinic pe aparate cât mai complet. În cazurile în care se ivesc probleme pe care medicul sportiv nu le poate rezolva singur, se va recurge la consultul specialiștilor din policlinică și la diversele laboratoare, necesitate de fiecare caz în parte, pentru elucidarea diagnosticului și precizarea compatibilității sau incompatibilității practicării sportului de performanță. În cazul stării funcționale interesează integritatea funcțională: endocrino-metabolică, neuromusculară, neuropsihică, hepato-renală, hematologică, cardiorespira-torie (dintre toate organele și sistemele, aparatul cardiovascular și cel respirator sunt cele care se adaptează cel mai repede la efortul fizic).
Selecția secundară (a doua treaptă) urcă în perioada adolescenței când se poate constata destul de obiectiv prezența unor aptitudini specifice unei ramuri sportive (orientare în diverse situații, organizarea activității motrice, independența rezolvării, sarcinilor alese, precizia și rapiditatea execuției, spirit de cooperare, participare efectivă, motivație, spirit de observație).
Selecția finală (a treia etapă) pentru sportul de performanță, conform normelor și probelor de control ale F.R.F. și a criteriilor alcătuite după modelele de jucători și echipe de nivel național.
La aceste trei trepte se adaugă selecția diferențială intermediară sau permanentă pe care o efectuează antrenorul în cadrul fiecărei trepte și constă din alegerea jucătorilor care în săptămâna respectivă prezintă indici superiori colegilor lor, sau care corespund exigenței antrenorului pentru jocul oficial care urmează.
Contradicțiile dintre aptitudini și dinamica personalității atrage atenția că ne aflăm în fața unei limite sau dificultăți metodologice, deoarece selectarea numai pe baza criteriilor aptitudinale fizice și motrice, nu poate satisface exigențele unui demers științific. De aceea în procesul selecției trebuie luate în considerare și criteriile psihologice privind structura și dinamica personalității jucătorului.
O altă limită sau dificultate este creată de contradicția dintre selecția timpurie a jucătorilor și maturizarea relativ târzie a personalității lor. Pentru aceasta trebuie respectate trei reguli metodice:
– înțelegerea justă a caracteristicilor psihologice ale diferitelor vârste și a limitelor de vârstă ale unor funcții psihice și trăsături ale personalității (dacă gândirea logică se dezvoltă în jurul vârstei de 12 ani, este inutil să insistăm mai timpuriu pentru instruirea tehnică);
– schimbarea de pantă din personalitatea adolescentului (dinamica unor trăsături caracteriale, atitudinale, motivaționale) impune un nivel superior de pregătire psihologică și pedagogică din partea antrenorilor. Competiția – jocul oficial, solicită diferite grade de responsabilități adolescentului selecționat, îi solicită maturitatea de gândire, capacitatea de decizie, stăpânirea de sine și echilibrul afectiv, pe care în alte domenii de activitate abia le găsim prezente la oamenii formați și experimentați;
– sportul de performanță solicită calități psihice adecvate competiției, o atentă organizare și conducere a pregătirii psihice a copiilor și adolescenților în direcția maturizării timpurie a unor calități, prin acțiune, metode și tehnici adecvate.
A treia dificultate este de ordin metodologic și este exprimată prin contradicția dintre caracterul analitic și examenul psihodiagnostic și caracterul complex al personalității juniorului. O cunoaștere deplină reclamă obligatoriu corelarea datelor examinării psihologice cu studiul conduitelor și rezultatelor din activitatea școlară, sportivă, socială și familială, din timpul liber.
Ultima dificultate sau limită în selecție este dată de ordin motivațional. Este exprimată în contradicția dintre caracterul benevol al practicării inițiale a fotbalului și marea răspundere a performerului.
Pentru o selecție cât mai eficientă ar trebui identificată capacitatea individuală de a progresa rapid în însușirea aptitudinilor necesare marilor performanțe.
Condiții pentru o selecție deosebită:
concepție clară despre selecție – motivare științifică;
criterii clare pentru depistarea calităților;
sistem de probe și teste pe criterii de vârstă;
sistem competițional intern și internațional adecvat.
Privind selecția și orientarea copiilor în fotbal, specialiștii domeniului au diverse păreri. Profesorul Constantin Ardeleanu era de părere că în selecție trebuie să urmărim:
– copiii au calități fizice deosebite;
– fără control medical selecția poate fi inutilă;
– să se facă în perspectivă;
– să țină cont de vârsta biologică;
– să deducem dacă cei posibil selecționați corespund următoarelor condiții:
să pot
să știu
să vreau.
Cele mai complete trăsături sunt cele care se obțin defalcat.
Cele medicale se referă la starea de sănătate, cele fizice se referă la încadrarea în model, cele tehnice se rezumă în prima fază la susținerea lor după care urmează o perioadă scurtă de pregătire în vederea înregistrării posibilităților de progres.
În probele tehnice și tehnico-tactice se recomandă ca, în general, execuțiile să se facă în condiții cât mai apropiate de joc. Aspectele esențiale în tehnică le constituie dezvoltarea simțului mingii și al distanței.
Probele și normele date de F.R.F. sunt de natură fizică generală și de natură tehnică. Prin ele ne putem da seama de gradul de complexitate al copilului. Este firesc ca testările fizice să se facă în condiții cât mai apropiate de joc, dar în același timp factorul tehnic să nu fie neglijat.
Având în vedere problematica descrisă mai sus putem afirma din nou că pe lângă caracterul științific al selecției, diplomația, strategia, priceperea și intuiția antrenorului (selecționerului) au un rol important, succesul dând încredere în forțele proprii și fiind un argument pentru reușită.
2.3CARACTERISTICI GENERALE ȘI SPECIFICE PRIVIND PREGĂTIREA ATLETICĂ ( FIZICĂ) A FOTBALIȘTILOR JUNIORI II ( 15+16 ANI )
Fotbalul actual reclamă ca pregătirea să fie desăvârșită în așa măsură, încât jucătorii să suporte în condiții optime și fără repercusiuni eforturile mari ale jocului modern.
Însemnătatea pregătirii fizice este astăzi recunoscută pe plan mondial. Ea constituie baza pe care se sprijină activitatea sportivă. Jucătorul își va putea valorifica în meci posibilitățile tehnico-tactice, calitățile morale și de voință numai în măsura în care pregătirea fizică îl va ajuta în acest sens. Cu cât pregătirea fizică este ridicată la un nivel mai înalt, cu atât se pot asigura posibilități mai mari de perfecționare a tehnicii avansate și a tacticii moderne.
Importanța pregătirii fizice este foarte determinantă intr-un joc de fotball si nu numai, deoarece cu ajutorul pregătirii atletice se pune în mișcare mecanismul de funționare a echipei. Acțiunile jucătorilor fără minge care reprezintă aproximativ 80 min din durata meciului, cât și mișcările cu mingea vor fi executatea cu promptitudine, economic, la momentele oportune și în condiții impuse de necesitățile jocului, în funcție numai de nivelul pregătirii fizice.
Pregătirea fizică cuprinde o sferă largă de probleme,are un conținut complex dar și delimitări precise.
În accepțiunea actuală, pregătirea fizică cuprinde:
a ) Dezvoltarea fizică, cu cele două aspecte ale sale:
– dezvoltarea somatică ( talie, greutate, dezvoltarea musculaturii, raporturi armonioase între diversele segmente ale corpului)
– dezvoltarea funțională prin care se înțelege dobîndirea unei ridicate capacități de muncă a organismului în vederea efectuării unor eforturi intense și prelungite.
b ) Pregătirea fizică generală și pregătirea fizică specială, cele două laturi ale pregătirii fizice.
– Pregătirea fizică generală urmărește să asigure organismului o bună capacitate de lucru în timpul efortului. În același timp printr-o rațională și sistematică pregătire fizică generală, sunt realizate următoarele sarcini:
– întărirea și mentinerea sănătății jucătorilor, creșterea rezistenței organismului
– dezvoltarea și pregătirea corpului pentru activități și mișcări cu caracter aplicativ
– perfecționarea formelor de manifestare a calităților fizice de viteză, forță, îndemânare și rezistență
– dezvoltarea generală a corpului, perfecționarea organelor și sistemelor corpului
– îmbunătațirea deprinnderilor motrice și o capacitate mărită de adaptare la orice proceeu nou sau la orice situație dificilă de perfecționare a tehnicii și a acțiunilor tactice
Pregătirea fizică generală nu poate fi identică la toate ramurile sportive. În fotbal, pregătirea fizică generală trebuie să dea jucătorului dezvoltarea morfologică motrică și funcțională de care el are nevoie pentru obținerea calităților necesare practicării jocului însuși. De aici și importanța selecționării mijloacelor pentru pregătirea fizică generală a fotbaliștilor. Pricipalul este ca mijloacele folosite să contribuie la dezvoltarea calităților fizice de bază, la îmbunătățirea deprinderilor motrice în conformitate cu conținutul real al jocului. Deci, orientarea pregătirii fizice generale spre specificul jocului de fotbal.
Pentru a fi mai explicit voi da un exemplu. Ridicarea lentă și repetată până la oboseală a unor greutăți mari contribuie la dezvoltarea forței generale a sportivului. Mișcarea de ridicare efectuată în acest fel dezvoltă forța pură, cu un stereotip de contracție muculară lent și lipsiți de explozivitate; sportivul capătă treptat o rigiditate musculară și ligamentară care va micșora mobilitatea segmentelor și amplitudunea mișcărilor. Dacă fotbaliști și-ar dezvolta forța generală în acest fel, le-ar dăuna, pentru că le-ar micșora forța explozivă reclamată de mișcările specifice fotbalului, le-ar frâna executarea relaxată și precisă a procedeelor tehnice. Educarea forței generale a fotbaliștilor trebuie să se facă în acest caz prin ricarea rapidă a unor greutăți mai mici. Același raționament este valabil și în cazul celorlalte calități fizice.
Din acele de mai sus reiese că dezvoltarea generală a unei calități fizice nu trebuie să intre în contradicție cu forma ei de manifestare.
Lipsurile în pregătirea fizică generală, ca de altfel și subaprecierea importanței ei, reduc din capacitatea de efort a jucătorului, îngreunează perfecționarea tehnicii, cauzează apariția greșelilor în executarea precedeelor tehnice deja îmsușite.
Unii antrenori mai merg încă pe linia recunoașterii, deci și a folosirii exclusive a exerciților specifice, ca bază a bunei pregătiri fizice. Este adevărat că pregătirea fizică specifică dă o creștere a pregătiri fizice a jucătorilor, dar această creștere este temporară, iar mai târziu devine înceată.
Tot ca subapreciere a pregării fizice generale trebuie considerată și mentalitatea unora care cred că odată cu începerea campionatului se termină și pregătirea fizică generală, argumentând că ea se dezvoltă și se menține cu ajutorul pregării tehnice sau prin efortul jocurilor oficiale și de preagătire. Aceștia nu trebuie să uite că de-a lungul campionatului unele deprinderi și calități pierd din valoarea lor dacă nu se lucrează permanent pentru menținerea lor. Dacă jucătorul pierde din viteză, din rezistență, perde într-o oarecare măsură și din valoarea tehnică și tactică.
Pregătirea fizică generală este subapreciată și de unii jucători cu calități fizice înnăscute și care nu mai fac nimic pentru perfecționarea acestor calități. Desigur că asemenea jucători obțin temporar rezultate bune, însă ar fi rațional ca rezultatele acestora să crească permanent dacă s-ar pregăti continuu, în tot cursul anului în acestă direcție.
De asemenea, jucătorii lipsiți de această pregătire fizică de bază ating un plafon pe care cu greu mai pot să îl depășească.
– Pregătirea fizică specifică reprezintă modelarea calităților fizice de bază în vederea dobândirii celor mai înalți indici morfo-funcționali, în concordanță cu cerințele tehnice și tactice ale jocului.
Pregătirea fizică specifică asigură o îmbinare armonioasă și unitară a calităților și deprinderilor motrice specifice fotbalului, cu cerințele de dezoltare concretă a tehnicii și tactici din meciuri.
Pregătirea fizică specifică se caracterizează prin:
mișcări care dezvoltă și perfecționează calitățile fizice cerute de partcularitățile tehnicii și tacticii jocului de fotbal. Aceste mișcări se concretizează prin exerciții pregătitoare care dezvoltă viteza, forța, îndemânarea și rezistența în conformitate cu cerințele speciale ale executării corecte a procedeelor tehnice, dar în condiții specifice fotbalului.
exerciții specifice pregătitoare în tehnica și tactica fotbalului. Din această categorie fac parte alergările și săriturile specifice jocului, precum și exercițiile pregătitoare pentru toate procedeele tehnice. De exemplu, pentru perfecționarea mișcărilor înșelătoare se vor efectua mișcări laterale ale corpului, mișcări de simurale a lovirii mingii, etc.
Asigurarea unei pregătiri fizice superioare se face numai dacă la baza ei stă pregătirea fizică multilaterală. Aceasta se obține prin îmbinarea armonioasă a pregătirii fizice generale cu cea specifică.
Pentru a sublinia caracterul obligatoriu al pregătirii fizice multilaterale necesare fotbalistului trebuie sa analizăm în mod dialectic legătura dintre pregătirea fizică generală și pregătirea fizică specifică. Specificul este reprezentat de acele trăsături caracteristice care îi conferă o identitate precisă. De exemplu, viteza fotbalistului are același mecanism fiziologic și biochimic, același substrat comun tuturor manifestărilor de viteză. Totuși viteza jucătorului de fotbal are anumite particularități, un specific care îl deosebește de forma concretă a vitezei atletului, voleibalistului, etc.
Ar fi dăunător dacă în antrenament s-ar pune accent numai pe perfecționarea vitezei specifice, dar tot atât de greșit ar fi să negăm existența trăsăturilor specifice vitezei fotbalistului și să dezvoltăm numai viteza fizică generală.
Legătura dintre pregătirea fizică generală și pregătirea fizică specifică trebuie să fie înțeleasă și aplicată în practică. În metodica antrenamentului sportiv legătura strânsă dintre cele două laturi ale pregătirii fizice se face evidentă în următoarele două sensuri:
în primul rând se lucrează pentru asigurarea bazei generale a calități fizice și numai după aceea, cu ajutorul pregătirii fizice specifice se desăvârșește aspectul particular specific calităților și care se îmbină amrmonios cu tehnica și tactica jocului.
în al doilea rând, legătura armonioasă întrte pregătirea fizică generală și cea specifică se extinde pe toată durata anului, bineînțeles în proporții variate, în funcție de perioadele antrenamentului sportiv.
În prima etapă a perioadei pregătitoare, de iarnă, predomină mijloacele pregătirii fizice generale, în proporție de aproximativ 50%. La începutul acestei etape, ședințele de antrenament vor fi consacrate în întregime pregătirii fizice generale prin crosuri, alergări în aer liber, gimnastică, etc.
În a doua etapă precompetițională, pregătirii fizice generale i se acordă timp mai puțin, iar mijloacele se restrâng, se renunță la crosuri, la unele exerciții care dezvoltă forța. În schimb, folosind metoda individualizării, se continuă lucrul cu acei jucători care din diferite cauze nu au reușit să dobândească o bună pregatire fizică generală.
În general, importanța și greutatea specifică a mijloacelor de pregătire fizică generală scad o data cu apropierea perioadei competiționale, facând loc treptat exercițiilor specifice. Efortul crește mai departe nu pe seama volumului, ci a intensității. Volumul scade treptat pe seama reducerii timpul afectat pregătirii fizice generale. Încep să fie create condiții favorabile pentru dobândirea formei sportive.
În perioada competițională, pregătirea fizică generală nu este suprimată și înlocuită total cu exerciții speciale. În această perioadă, cu toate că ponderea cade pe pregătirea fizică specifică, dobândirea și menținerea unei pregătiri fizice superioare nu se obține decît în condițiile unei îmbinări armonioase a pregătirii fizice specifice cu cea generală. La acest aspect mai trebuie să luăm în considerare că la fotbal o perioadă competițională durează cam 3 sferturi din pregătirea generală și este normală menținerea mijloacelor variate de pregătire fizică generală. Acestea apar mai pregnant în perioadele de “ prevenire” a oboseli, de odihnă activă utile după 4-5 săptămâni de eforturi intense și jocuri grele, în care a existat un mare consum de energie și supraîncordarea centrilor nervoși.
Sarcinele perioadei de tranziție – realizarea odihnei active, refacerea sistemului nervos- sunt rezolvate numai cu ajutorul mijloacelor de pregătire fizică generală. Ele nu trebuie să pretindă vreo încordare deosebită, iar efortul necesar să nu depășească nivelul mediu.
Fotbalul modern se bazează pe o tehnică avansată, pe o tactică elastică, pe jucători cu mare personalitate și inteligență în joc. Aceste caracteristici nu pot fi valorificate dacă nu sunt dublate de o pregătire fizică superioară. Fotbalul nu concepe ca jucătorii să prezinte deficiențe în una din calitățile fizice. Aceasta înseamnă să asigurăm pregătirea echipei în ansamblu și a jucătorilor un progres valoric la nivelul celor mai inalte cerințe fizice.
Astăzi un jucător de fotbal nu poate dobîndi valoare internațională dacă nu posedă din punctu de vedere fizic o dezvoltarea armonioasă, o stare perfectă a sănătății, calități fizice specifice dezvoltate și echilibrate între ele, precum și o mare capacitate de efort și procese rapide de restabilire a capacității de muncă.
Pentru a avea o imagine deplină despre rolul pregătirii fizice pe plan mondial, trebuie să subliniem faptul că echipele mari participă în același timp atât în competițiile oficiale interne cât și la competițiile internaționale ( campionat mondial, turneu olimpic, cupa campionilor, cupa cupelor, turnee lungi, etc.). Toate acestea arată calitățile fizice pe care trebuie să le întrunească un jucător de clasă înaltă.
În privința dezvoltării fizice a jucătorilor de clasă internațională s-au constatat cayuri de fotbaliști cu talie diferită, dar omogeni în ceea ce privește deyvoltarea armonioasă a tuturor grupelor musculare.
Fotbalul pretinde desfășurarea rapidă a acțiunilor de joc. Aceasta înseamnă că jucătorii trebuie să aibă o dezvoltată viteză în toate formele ei de manifestare ( de reacție, de deplasare pe diferite distanțe, de execuție), lucru care ne îndreptățeste să afirmăm că viteza constituie una din caracteristicile jocului modern. Economia forțelor este o trăsătură evidentă în desfășurarea jocului, în vederea păstrării fondului de energie pentru momentele decisive, de explozie ale jocului.
La campionatul mondial nu s-a constatat la nici o echipă deficiențe în privința rezistenței în regim de viteză. Cu toate că jocurile se succedau la distanțe scurte, jucătorii aveau resurse mari pentru toate meciurile, chiar și pentru ultimele minute de joc la capătul unei partide epuizante. Forța a fost vizibilă la toți jucătorii participanți. Manifestarea forței s-a făcut simțită în dinamica jocului cu ocazia eforturilor de forță propriu-zisă, de viteză-forță, îndemânare, adică forța a fost prezentă la baza tuturor celorlalte calități.
Îndemânarea dezvoltată la un nivel superior este prezentă în jocul marilor jucători prin: execuții relaxate, ușurința în execușia celor mai dificile procedee tehnice, din poziții total dezechilibrate, evitarea ciocnirilor în alergările de mare viteză, varietatea de mișcări înșelătoare etc.
La marile echipe se profilează, în general, două concepții de joc: a) concepția bazată pe jocul tehnic, relaxat și în viteză care pretinde dezvoltarea la un nivel superior a vitezei și îndemânării, fără neglijarea celorlalte calități fizice; b) concepția jocului în forță care necesită dezvoltarea forței. Ambele concepții au însă la bază pregătirea fizică multilaterală.
Considerațiile de mai sus asupra unor laturi ale pregătirii fizice , servesc drept etalon pentru aprecierea nivelului pregătirii fizice asupra jucătorilor.
Fotbalul este un joc sportiv care solicită din partea jucătorilor eforturi diferite. Aceastea sunt determinate de sensul acțiunilor de joc și se caracterizează prin alergări cu viteză diferită, cu schimbări de direcții și de ritm, prin sărituri din poziții neașteptate, întoarceri, accelerări etc. În același timp, fotbalul solicită forța necesară unor lovituri puternice, a unei detente cît mai mari, precum și în lupta pentru posesia mingii. Toate aceste solicitări variate se repetă cu intensități și frecvențe diferite pe toată durata jocului.
În aceste colicitări sunt angrenate toate calitățile fizice: forță, îndemânare, viteză și rezistență, dezvoltate într-un anumit raport specific. Aceasta înseamnă că între calitățile fizice există o anumită corelație în sensul că orice mișcare în fotbal cuprinde toate calitățile fizice, însă una sau mai multe calități predomină asupra celorlalte. Deci, lucrând pentru dezvoltarea unei calități fizice, solicităm și celelalte calități fizice, fiecare dintre ele dezvoltându-se și manifestându-se în regimul celorlalte.
De fapt, nici una din calitățile fizice nu există în stare pură, nu întâlnim forță, viteză sau îndemânare ca fiind de sine stătătoare. De aceea în metodica dezvoltării calităților fizice trebuie specificate metode și mijloace de pregătire care să ducă la realiyarea acestei legături armonioase dintre aceste calități, considerându-le ca fiind laturi diferite ale unui proces unic de pregătire fizică. Numai pentru a ușura întelegerea teoretică a fiecărei calități fizice și din necesități de ordin metodic, tratarea lor se face separat.
Este cunoscută problema corelației, a influenței reciproce, a legăturii dintre diferite fizice, ca și dintre acestea și deprinderile motrice.
Dezvoltarea unei calități influențează întotdeauna pe celelalte într-un sens pozitiv sau negativ. Cum fotbalul este un sport care reclamă un raport specific între gradul de dezvoltare al diferitelor calități fizice, trebuie găsite mijloace și metode de pregătire care să conducă la realizarea acestei sinteze proprii fotbalului.
Trebuie să se realizeze maximum de dezvoltare posibilă a unei calități în raport cu celelalte, să se folosească transferul pozitiv dintre calități și să se evite atingerea acelui punct critic de unde creșterea unilaterală a uneia stânjenește vizibil nivelul celorlalte.
Diversele calități fizice sunt procese separate, laturi diferite ale uni proces de pregătire fizică unic.
Unitatea dintre calitățile fizice își găsește explicația în unitatea organismului, în corelația funcțională a diferitelor aparate și siteme, asigurată de sitemul nervos central, vegetativ și de stabilitatea mediului intern al organismului.
Între diversele calități fizice nu sunt excluse nici influențele negative, explicabile printr-un anumit substrat material, care produc dificultăți în metodica dezvoltării lor cu cât sportivul atinge o calificare mai înaltă.
Pe scurt, între diferitele calități fizice există următoarele posibilități de transfer:
viteza dă transfer pozitiv pentru forță și rezistență
Forța este favorabilă vitezei cu excepția următoarelor situații:
când se întrebuințează încărcăturii prea mari
când lucrul pentru forță se execută lent
când lucrul pentru forță se execută până la oboseală.
Forța de transfer negativ pentru rezistență, iar aceasta dă transfer negative pentru forță și mai puțin pentru viteză.
Aceste noțiuni nu trebuie înțelese rigid și ar fi util ca antrenorii să adâncească cunoașterea lor peste datele cuprinse în lucrarea de față.
Viteaza, reprezintă aptitudinea jucătorului de a-și deplasa corpul sau un segment în minimum de timp.
Jocul purtat cu acțiuni în viteză, fiind una din caracteristicile concepției noastre trebuie să ocupe un loc important în pregătirea echipelor. De aceea, viteza sub toate formele ei de manifestare trebuie dezvoltata permanent și la un nivel cât mai ridicat.
Viteaza slab dezvoltată influențează negative atât asupra celorlalte calități fizice, cât și asupra îndeplinirii la timp a sarcinilor tactice; deci ea influențează valoarea și eficacitatea jocului.
Datorită specificului jocului de fotbal, viteza se manifestă sub următoarele forme:
viteza de deplasare
viteza de reacție
viteza de execuție.
Viteza de deplasare este necesară jucătorului de fotbal în majoritatea acțiunilor lui.
Distanța pe care o parcurge este relativ mică, până la 20-30 metrii si depinde faza de joc,ca și de specificul postului.
Viteza de deplasare este influențată atât de capacitatea jucătorului de a-și deplasa corpul în minimum de timp, cât și de forța membrelor inferioare. Așadar, în viteză maximă poate să se deplaseze cel care are dezvoltată și forța corespunzătoare.
Deplasările jucătorilor pe teren se efectueză cu mingea, dar mai cu seamă fără minge. Aceste deplasări se fac nu numai în linia dreaptă, ci de cele mai multe ori însoțite de schimbări de direcție, de opriri și porniri bruște.
Alergările jucătorilor efectuate pentru primirea mingii, demarcările, dezlipirile de lângă adversar, deplasările spre adversarul care conduce mingea spre poartă, schimburile de locuri etc. devin eficace numai dacă sunt efectuate cu rapiditate.
În legătură cu viteza trebuie menționate două elemente: pornirea si poziția de pornire. Pornirea la fotbal nu se face niciodată dintr-o poziție dinainte stabilită; nici nu se știe cel puțin cu care picior începe. Este normal ca dintre doi jucători cu aceeași viteză de deplasare să câștige cel care are o pornire mai rapidă.
Viteza de reacție se măsoară prin durata timpului care se scurge de la producerea excitației până la efectuarea mișcării. Printre excitanți avem: mingea, coechipierul, poarte si mai cu seamă adversarul. Cu cât jucătorul reușeste să realizeze un timp mai scurt, cu cât își angrenează mai rapid musculatura în lucru , cu atât efectuează mai rapid execuțiile tehnico-tactice în joc.
Lipsa vitezei de reacție se recunoaște prin mișcări întârziate , prin acțiuni lipsite de eficacitate. Adeseori vedem cum atacanții pierd numeroase ocazii de a trage la poartă, deoarece durata timpului care se scurge de la preluarea mingii până la execuția loviturii la poartă este atât de mare încât dă posibilitate apărătorilor adverși să intervină.
Viteza de execuție este o calitate care permite jucătorului să rezolve favorabil situații de joc prin executarea rapidă a unui procedeu sau complex de procedee tehnice. Viteza de execuție este în strânsă dependență cu viteza de reacție. De aceea exercițiile selecționate de antrenor pentru dezvoltarea acestor forme de viteză să dea posibilitatea jucătorilor să execute rapid orice procedeu tehnic, să preia rapid mingea, s-o conducă și să fenteze cu mare rapiditiate, să efectueze schimbări brușste cu mingea etc.
Perfecționarea și desăvârșirea formelor de manifestare a vitezei se fac tot timpul anului, cu precădere în perioada pregătitoare și competițională, în fiecare ședință de antrenament. Viteza nu se dezvoltă în cateva ședințe și nici în cursul unui singur ciclu de antrenament. De asemenea , trebuie să avem în vedere că viteza o data dobândită nu se menține decât prin repetări si prin exercișii variate.
Deoarece viteza se dezvoltă prin repetări continue, trebuie să ținem seama neapărat de faptul că numărul repetărilor este în funție de gradul de pregătire fizică a jucătorilor, de rezistența lor, de lungimea distanșelor de parcurs.
În strânsă legătură cu numărul repetărilor este perioada de odihnă pentru refacerea capacității de lucru a organismului. Este știut că exercițiile care dezvoltă viteza pretind un efort fizic și de voință foarte mare, chiar și la jucătorii maturi. De aceea între repetări e necesară o perioadă de odihnă suficientă pentru restabilire. Forma cea mai eficace pentru odihnă este alergarea ușoară, însoțită de mișcări de relaxare, deplasări cu mișcări de respirație profundă. După un exercițiu cimplex efectuat în viteză maximă și care durează până șa 10sec, jucătorii trebuie să aibă o perioadă de odihnă de 30-40 sec.
În general, intervalul pentru odihnă este în funcție de numărul de repetări, de lungimea distanței de parcurs și mai cu seamă de greutatea exercițiului, precum și de gradul de pregătire a jucătorilor.
Exercițiile pentru dezvoltarea vitezei de deplasare, de reacșie și execuție devin eficiente dacă sunt executate numai după ce organismul a fost suficient de încălzit, dacă sunt efectuate numai până în momentul în care apar semne vizibile de oboseală sau înaintea apariției stării de oboseală.
În legătură cu metodica dezvoltării vitezei trebuie să luăm în considerare și cauzele care frânează dezvoltare ei. Cunoscând cauzele, antrenorul va putea găsi și selecționa mijloacele cele mai eficiente pentru înlăturarea lor. Dintre cauze menționez următoarele:
în perioada formării jucătorului – se ignoră importanța alergării corecte
forța si elasticitatea musculaturii membrelor inferioare sunt insuficient dezvoltate
părerea greșită a unor jucători și chiar antrenori care cred că viteza se dezvoltă de la sine, prin exersarea tehnicii sau numai prin practicarea jocului propriu-yis
aplicarea exclusivă a execițiilor specifice fără ca jucătorul să aibă formată viteza din cadrul pregătirii fizice generale
unele greșeli metodice privind repetarea, nerespectarea pauzelor de odihnă, programarea exercițiilor de viteză când jucătorul este obosit
Din diferite cauze se poate întâmpla ca nu toți jucătorii să-și fi dezvoltat viteza la un nivel ridicat și corespunzător cerințelor de joc. În acest caz, antrenorul trebuie să stabilească ce formă de viteză lipsește jucătorului și în funcție de aceasta să selecționeze exercițiile corespunzătoare pentru fiecare categorie. Deci, prin individualizare pot fi înlăturate deficiențele, dar în același timp sunt dezvoltate și diferitele forme de manifestare a vitezei.
În privința vitezei de reacție și de execuție trebuie să menționăm că în general la antrenamente jucătorii nu caută să execute mișcări rapide, mai cu seamă când nu sunt sipravegheați indeaproape. De aceea este recomandabil ca antrenorul să insiste în execușia rapidă a mișcărilor și procedeelor tehnice cu ocazia exercițiilor programate și conduse de el.
Pentru dezvoltarea vitezei de reacție cele mai eficiente mijloace sunt exercițiile cu schimbare bruscă a mișcării efectuate la semnal sau la apariția unor semne, pornirile și întoarcerile bruște, unele jocuri sportive (baschet, handbal pe teren redus), jocuri pe teren de dimensiuni reduse, jocurile dinamice.
La jucătorul de fotbal trebuie să deosebim în metodica de pregătire viteza nespecifică și viteza specifică.
În vederea dezvoltării vitezei nespecifice vom folosi alergare cu frecvență maximă ăe distanțe scurte, care permite menținerea ei, fără să folosim în exerciții mingea și executarea concomitentă a unor procedee tehnice.
Pentru viteza specifică, care reprezintă de fapt împletirea vitezei de deplasare cu viteza de reacție și de execuție, sunt recomandate exerciții complexe executate la semnal, pornite exploziv, presărate cu variate execuții tehnice si oprite brusc.
Din punct de vedere metodic fuziunea exercițiilor de viteză propriu-zisă cu executarea rapidă a unor procedee tehnice să se facă treptat, urmărindu-se executarea corectă, cu viteză redusă , dar crescută progresiv pe măsură ce mecanismul și finețea mișcărilor nu se perturbă la mărirea vitezei.
Repetarea exercițiilor fizice pentru dezvoltarea vitezei de deplasare sau a vitezei de reacșie este eficientă dacă se execută până la apariția oboselii. Oboseala provoacă scăderea frecvenței lucrului, astfel că în continuare repetarea nu mai dezvoltă viteza, ci rezistența în regim de viteză. Repetarea cu urmări favorabile se face numai în perioada capacității de muncă crescută, când e posibilă manifestarea vitezei maxime sau chiar depășirea ei. Sunt necesare între repetări perioade de odihnă suficiente pentru restabilirea capacității celulelor nervoase. Efortul pentru antrenarea vitezei durează relativ puțin și capacitatea de muncă se stabilește în acest caz relativ repede.
Lucrul pentru viteză trebuie să fie plasat în lecții, la sfârșitul părții pregătitoare sau începutul părții fundamentale și să fie complicat cu executarea unor procedee tehnice simple și complexe.
Între repetări forma cea mai eficace a odihnei este alergarea ușoară sau mersul.
Atingerea frecvenței maxime de către fiecare sportiv în parte este intr-un anumit sens o opțiune arbitrară. În lucrul pentru dezvoltarea vitezei, sportivul nu beneficiază de cele mai multe ori de ajutorul excitant extern, așa cum se întâmplă în lucrul pentru dezvoltarea forței. De aceea ca să beneficieze de un criteriu obiectiv de apreciere a intensității atinse sunt necesare:
exerciții concepute sub formă de întrecere
semnale sonore pentru declanșarea reacției motrice sau care impun frecvențe pașilor
folosirea unor forțe externe ca de exemplu un coechipier cu viteză mare trage artificial pe un altul
alergările la vale
Așa cum pregătirea fizică generală stă la baza pregătirii fizice specifice, tot așa și viteza din cadrul pregătirii fizice generale stă la baza vitezei specifice fotbalului.
Mijloacele prin care se dezvoltă viteza generală sunt:
execițiile de viteză pe distanțe variind între 15 și 100 m în linie dreaptă
alergări lansate
alergări cu pas tropotit sau cu genunchii ridicați
întrecerile și ștafetele ( 4x100m sau 5x60m)
Exerciții pentru dezvoltarea vitezei de deplasare și de pornire.
Alergări în viteză pe distanțe de 10-20 m, cu pornirea din poziția „ din picioare”.
Porniri de pe loc în viteză maximă începând cu pași mici; la semnal se contună 15-20 m cu alergare lansată
Alergare pe loc, cu genunchii ridicați, timp de 10-20 s; se repetă de 8-10 ori. Între alergări, mișcări de relaxare prin scuturarea picioarelor și a brațelor
Joc de glezne din deplasare, 30-40 s, cu trecerea în alergare lansată 15-20m, continuată cu alergare relaxată și plimbare până se revine la poziția inițială de plecare.
Alergări pe distanțe de 60-100 m cu 2-3 variante de viteză ( pe loc, cu genunchii ridicați, lateral, lansat )
Alergare laterală pe 8-10 m continuată la semnal cu alergare în viteză dar în linie dreaptă pe 15-20 m.
Alergări ușoare pe distanțe de 10-15 m, intercalate cu alergări în viteză maximă pe 10-15m. Pornirile se dau la semnal; se repetă de 8-10 ori.
Alergare cu spatele înainte pe 8-10 m ; la semnal alergare în viteză pe 10-15 m în directiile indicate de antrenor.
Din alergare ușoară se pot efectua la semnal alergări de viteză pe distanțe diferite și intercalate cu diferite mișcări:
șprinturi cu 1-2 schimbări de direcție
întoarceri urmate de șprint
rostogoliri urmate de șprint
diferite sărituri ( la cap, laterale) urmate de șprint
Jucătorii, doi câte doi, unul în spatele celuilalt la 2 m. Primul jucător conduce mingea, în timp ce al doilea îl urmărește. La semnal, primul jucător împinge mingea înainte, iar al doilea, printr-un șprint, intră în posesia mingii pe care o conduce 10-15 m. La al doilea semnal, rolurile se schimbă; se execută de 8-10 ori.
Exercițiul se poate termina cu tras la poartă. În acest caz jucătorii se împerechează pe posturi apropiate, pe cupluri sau tandemuri, ca, de exemplu, mijlocașul cu atacantul, mijlocașul cu fundașul de pe aceeași parte.
Ștafetele și întrecerile constituie mijloace eficace de a dezvolta toate formele de manifestare a vitezei
Antrenorii cunosc și, deci pot să impovizeze o sumedenie de ștafete și întreceri.
Exerciții pentru dezvoltarea vitezei de reacție și de execuție. Viteza de reacție și de execuție se dezvoltă dacă exercițiile pe care le folosim:
se repetă în număr suficient
sunt adaptate situațiilor tactice întâlnite în joc
sunt legate de procedeele tehnice
conțin mișcări inverse la comandă, întreruperi de direcție
Executarea rapidă a lovirii mingii cu piciorul, la perete; distanța se micșorează și se mărește permanent fără a depăși 5 m.
Jucătorii, 2 câte 2, față în față la 2-3 m unul de celălalt, își pasează mingea fără oprire. Treptat ei se apropie până la 1 m apoi se depărtează la distanța inițială, din nou se apropie si tot asa.
Conducerea a două mingi dintr-o dată prin lovituri scurte și repetate.
Jucătorii, la 20 m de poartă, stau jos cu spatele la poartă; antrenorul transmite mingea în diferite locuri ale suprafeței de pedeapsă, numind în același timp și jucătorul care să execute lovitura la poartă.
Jucătorii având fiecare câte o minge sunt la 30 m de poartă. La semnalul antrenorului, primul jucător conduce mingea cca. 10 m, apoi o pasează la antrenor. După pasare execută o rostogolire, și reprimind mingea de la antrenor trage la poartă.
Trei jucători, în linie, la 3 m deistanță unul de altul, se deplasează în lungul terenului. Jucătorii mărginași au fiecare câte o minge. În deplasarea lor , cei mărginași paseayă mingea alternativ jucătorului de la mijloc. Mingea se pasează direct fără oprire.
Câte doi jucători față în față, la 20 m distanță, își pasează mingea. Cel care primește mingea efectuează o oprire, apoi o răsucire de 360 grade și pasează cu celălalt picior. Se insistă ca răsucirea și pasarea să se execute foarte rapid.
Jucătorii conduc mingea în viteză în direcții dorite. La un semnal, ei efectuează conform indicațiilor antrenorului una din următoarele mișcări:
oprire bruscă, prin călcarea mingii
schimbarea bruscă a direcției de conducere
sar rapid peste minge și o conduc în sens contrar
Joc la 2 potițe pe teren cu dimensiuni reduse.
Practicarea jocurilor de baschet și handbal pe teren redus, a jocurilor dinamice constituie mijloace eficace pentru dezvoltarea vitezei de reacție.
Forța. Această calitate este înțeleasă în mod diferit. Unii înțeleg numai forță pură, corporală, necesară în lupta cu adversarul pentru posesia mingii, ca apanaj al jocului „ în forță”. Pe noi ne interesează însă forța ca produs al contracției musculare. În timpul desfășurării jocului și în majoritatea mișcărilor pe care le efectuează, jucătorul trebuie sa-și concentreze un număr mare de unități neuromusculare pentru a fi capabil:
să-și desfășoare forța necesară unei alergări cât mai rapide
să-și desfășoare forța necesară pentru a imprima o viteză cât mai mare mingii lovită cu piciorul sau cu capul.
Mărimea forței este condiționată de viteza de angrenare în lucru a uni numpr mare de unitați neuromusculare și, deci, forța este influențată de starea sistemului nervos. Dar forța și mărimea ei sunt legate și de:
diametrul mușchilor și calitatea fibrei
numărul grupelor de mușchi excitați
starea de oboseala
În fotbal, forța este asociată cu viteza, îndemânarea și rezistența. În complexitatea mișcărilor pe care le execută jucătorul, este de neînchipuit o mișcare a organismului sau a segmentelor lui fără participarea forței. În aces sens putem afirma că forța determină rapiditatea mișcărilor, viteza de deplasare a jucătorului, intensitatea cu care este lovită mingea.
Din cele de mai sus rezultă că fotbalistul are nevoie de o anumită forță specifică, însă aceasta nu va putea fi dezvoltată dacă jucătorul nu va dobândii mai întâi forța generală, cea care angrenează întreaga musculatură a corpului. Acest aspect trebuie reținut deoarece s-a constatat la fotbaliști disproporție între musculatura trenului superior față de cea a membrelor inferioare.
Forța se dezvoltă prin practicarea exercițiilor din pregătirea fizică generală și prin exerciții specifice.
Pentru dezvoltarea forței genrale se recomandă exerciții cu:
încărcătură mare
viteză medie cu greutăți
repetări putine
La tineri, în perioada creșterii organismului, se recomandă multă prudență, deoarece programarea exagerată a unor exerciții de forță poate avea urmări grave asupra stării de sănătate. De aceea se vor programa exerciții de forță de durată mai redusă și cu un număr de repetări mai mic. În schimb la jucătorii deja formați, eforturile mici le dezvoltă insuficient forța.
În ceea ce privește forța specifică fotbalistului, trebuie să nu uităm că nu urmărim forța în general, ci forța-viteză, precum și necesitatea respectării unui anumit raport optim între forță, viteză, rezistență, îndemânare.
În baza celor de mai sus intervin următoarele recomandări metodice:
Majoritatea exercițiilor, după structura mișcărilor, trbuie să fie apropiate de procedeele tehnice specifice
Exercițiile să fie simple și accesibile
Încărcătura să nu depășească 75% din greutatea fotbalistului, dar poate fi și mai mică
Frecvența mișcărilor să fie mare în unitatea de timp; la ultimele repetări din fiecarea serie să se obțină frecvența maximă
Să folosim în principal exerciții de balansare, acordând atenția amplificării mișcărilor pentru a nu diminua mobilitatea articulară. Pentru a nu provoca o scurtare a musculaturii, care duce de asemenea la limitarea mișcării în articulații, după fiecare serie de exerciții să fie efectuate exerciții de relaxare și întindere a musculaturii.
Numărul exercițiilor din serie, greutatea încărcăturii și numărul seriilor cresc treptat de la începutul perioadei pregătitoare și scad, dar nu dispar în etapa precompetițională și cea competițională
Să se respecte particularitățile legate de vârstă, sănătate, nivel de pregătire, grupe musculare, bine sau slab dezvoltate
Cifre orientative:
repetări: 3-10 într-o serie
încărcătură: 30%-75% din greutatea jucătorului
serii:3-6 serii într-o lecție
pauză: 4-5 min între serii, interval în care se execută mișcări de întindere și relaxare a musculaturii
În prima etapă a perioadei pregătitoare, exercițiile de forță să fie incluse în cel puțin două lecții din ciclul săptămânii. În perioada competițională să se lucreze pentru forță cel puțin o dată pe sătămână , cu seriii puține și încărcătură medie.
În nici o lecție și perioadă a unui an să nu se lucreze pentru forță până la oboseală
Exercițiile de forță să fie plasate în lecție după cele ce pretind coordonarea fină sau viteză maximă de execuție, după exercițiile cu conținut tactic, dar înaintea exercițiilor pentru rezistență. Să nu se abuzeze de exerciții specifice halterelor (împins, smuls, aruncat), precum și de exerciții pregătitoare pentru halterofili, genuflexiuni, aplecări etc. Să se folosească exerciții cu un pronunțat caracter specific. Materiale ajutătoare: discurile de la haltere, barele de la haltere, mingi medicinale, benzi de cauciuc, scripeți, aparate de gimnastică.
Să nu se neglijeze dezvoltarea forței mușchilor antagoniști.
Mijloace pentru dezvoltarea forței. Dezvoltarea forței se obține prin:
Exerciții de pregătire fizică generală. Acestea trebuie să constituie baza dezvoltării forței specifice:
exerciții de gimnastică ( libere și la aparate)
exerciții din atletism
marșuri
urcușuri, cățărări
jocuri de tracșiune
Exerciții pentru învingerea greutății propriului corp.
Exerciții cu îngreunare ( haltere, mingi medicinale). Exercițiile de gimnastică dezvoltă forța membrelor superioare, inferioare, a abdomenului; se recomandă gimnastica la sol și la aparate.
Din necesități metodice sunt descrise exerciții pentru diferitele regiuni și segmente ale corpului.
Exerciții de forță pentru membrele superioare:
Sprijin cu picioarele apropiate sau depărtate; îndoirea și întinderea brațelor. Se execută de 4-5 ori; se poate majora în funcție de pregătire până la 10-15 ori.
Corpul rămâne întins tot timpul; nu se atinge dușumeaua sau pământul;
la întinderea brațelor inspirație, la îndoire expirație
îndoirea se face lent;
Variantă: îndoirea brațelor cu ridicarea alternativă a unui picior.
Sprijin culcat cu picioarele ușor depărtate; îndoirea ușoară a brațelor și a genunchilor cu o ușoară arcuire a trunchiului printr-o împingere bruscă din brațe și picioare, desprinderea menbrelor-inferioare și superioare-de pe sol, având un moment de plutire.
Se execută de 4-5 ori.
Căderea se face elastic, prin îndoirea brațelor si genunchilor.
Exercițiul se poate complica și cu bataia palmelor în momentul plutirii.
Întreg șezând , cu picioarele apropiate întinse sau cu genunchii aduși. Ridicarea șezutei de pe sol prin întinderea brațelor cu sprijin pe degete.
Câte doi jucători: executantul ia poziția de sprijin culcat cu picioarele depărtate, partenerul îi ridică picioarele cu apucare la nivelul coapselor sau la nivelul genunchilor sau gleznelor, iar executantul efectuează:
îndoiri și întinderi de brațe
sărituri pe mâini
desprinderea bruscă a mâinilor de pe so0l cu bătaia palmelor
mers pe mâini
Partenerul ține picioarele executantului cu brațele întinse pe lângă corp sau pe umeri.
Căderea în față a corpului în sprijin culcat din pozițiile:
sprijin ghemuit
depărtat stând
stând
În cădere brațele se țin pe lângă corp până când trunchiul se apropie de sol și numai printr-o mișcare rapidă vin în față, palmele iau contact cu solul. Căderea se amortizează prin îndoirea brațelor.
Exerciții de tracțiune în doi:
apucat de mâini sau de coate, cu mâna dreaptă și cu mâna stângă
exerciții de tracțiune în trei:
câte trei; unul la mijloc în poziția depărtat stând, ceilalti unul într-o parte, altul în cealaltă, apucă de câte o mână ( cu amândouă mâinile la nivelul antebrațului) și îl trag înspre ei; cel din mijloc lasă brațele întinse, însă cu musculatura contractată depune un efort static.
Din poziția ghemuit cu sprijin în mâini, aruncarea picioarelor înapoi, ajungând în poziția înainte culcat, spijinit în brațe.
Ghemuit cu sprijin pe brațe, aruncarea picioarelor printre brațe înainte, ajungând în poziția întreg șezând.
Mișcarea de împingere înainte a brațelor, alternativ stâng și drept cu deplasarea relaxată a umărului în față.
din poziția stând sau depărtat, stând cu cu palmele deschise sau cu degetele semiflexate, lovitura directă a boxerului;
stând cu un picior în față; împingerea din piciorul din spate prin întinderea lui și cu îndoirea piciorului din față
Se exercută în ritm rapid.
Exerciții de forță pentru membrele inferioare
genoflexiuni:
genunchii depărtați;
genunchii apropiați
greutate în spate-haltere, partener, saci cu nisip
Sprijin ghemuit cu genunchii depărtați; întinderea picioarelor cu ducerea brațelor prin înainte în sus, extensie cu ridicarea pe vârfuri, revenire în sprijin ghemuit.
Atât întinderea, cât și revenirea sunt rapide. Se menține în echilibru poziția în extensie pe vârfuri. Mâinile se pot sprijini înapoi sau între picioare.
Stând: corpul cade întins în față și apoi ducem un picior în față ( fandare); se execută 2-3 tensiuni, după care print-o împingere puternică din piciorul din față revenim la verticală.
Fandarea se execută alternatic cu picorul stând si drept.
Ghemuit cu picioarele ușor depărtate, tălpile paralele, brațele întinse oblic înapoi: săritura în extensie, cu ducerea brațelor prin îaninte în sus, revenirea cu cădere elastică.
După revenirea în ghemuit, o mică pauză cu expirație forțată.
Se execută energic de 3+4 ori revenire, apoi iar execuție rapidă.
Săritura ca mingea; depărtarea și apropierea picioarelor cu ridicarea și coborârea brațelor prin lateral.
Culcat pe spate cu picioarele ridicate la verticală, brațele întinse pe lângă corp, spijinite pe sol;
îndoirea și întinderea alternativă a genunchilor;
mișcări de pedalare;
forfecare cu picioarele întinse pe plan vertical.
Mișcările trebuie să fie curgătoare, respirația normală.
Mers pe loc, trecere în sărituri pe un picior și pe celălalt ( alternativ), trecere în alergare pe loc cu genunchii la piept.
În timpul alergării cu genunchii la piept, se va pune accent și pe lucrul brațelor.
Sărituri succesive laterale de pe un picior pe celălalt.
Din poziția șezând cu picioarele încrucișate; ridicarea și așezarea pe sol fără ajutorul brațelor; se execută lent
Din poziția depărtat stând, flexarea ușoară a genunchilor, până când șezuta atinge calcâiele. Revenirea lentă în poziția inițială; brațele la șolduri.
Ghemuit, brațele pe șold sau la ceafă, se duce alternativ câte un picior înainte. Acest exercițiu executat rapid este o parte din jocul căzăceasca.
Mers în poziție ghemuit „ pasul piticului”
Mers cu fandări „pasul uriașului”. Se poate executa și în lateral , prin fandări laterale.
Cumpănă în care piciorul de sprijin se îndoaie și apoi se întinde.
Stând cu mâinile la ceafă, ridicarea unui picior întins înainte cât se poate de sus, rotări cu piciorul întins într-un sens sau altul.
Câte doi spate în spate stând, brațele întinse, îndoirea și întinderea genunchilor. Se execută în ritm lent.
Câte doi față în față depărtat stând, apucat de mâini, corpul lăsat ăe spate; ghemuire și revenire.
Câte doi, pe spate culcat, talpă în talpă, cu genunchii îndoiți. Întinderea și îndoirea alternativă a unui picior sau a ambelor picioare cu rezistența partenerului.
Pe spate culcat, unul lângă altul, cap la picioare. Angajarea unei lupte pentru răsturnarea prin încrucișarea piciorului de lângă partener.
Exerciții de gimnastică pentru dezvoltarea forței trunchiului și abdomenului
Culcat pe spate, mâinile sub ceafă, rotări ample de picioare din artuculația coxofemurală în ambele sensuri.
Picioarele întinse și apropiate tot timpul. Rotarea picioarelor se poate face în ritm lent sau accelerat.
Depărtat stând, trunchiul aplecat la orizontală, mâinile la ceafă, arcuiri de trunchi. Mâinile trebuie să împingă capul în jos până la tensiuni finale.
Culcat cu fața în jos, mâinile la ceafă sau întinse lateral:
ridicarea simultană a trunchiului și a picioarelor în extensie; mișcarea este bruscă și se repetă de câteva ori fără pauză
leagăn în față prin ridicarea alternativă a trunchiului și a picioarelor
Sprijin ghemuit, zvâcnirea picioarelor înapoi în sprijin culcat și revenirea în sprijin ghemuit
Se execută ritmic. Se poate îngreuna cu depărtarea și apropierea picioarelor în sprijin culcat.
Șezând, genunchii aduși ( călcâiele ridicate), brațele sprijinite oblic:
întinderea simultană a picioarelor oblic în sus, cu picioarele lipite sau depărtate
descrierea unui „opt” cu picioarele întinse și apropiate
ridicarea și coborârea picioarelor întinse și apropiate; călcâiele nu ating solul.
Culcat pe spate cu brațele în prelungirea corpului, ridicare trunchiului la verticală, revenire ăn poziție inițială.
Se execută lent, călcâiele nu se ridică de pe sol, iar trunchiul se menține în extensie.
Exerciții de gimnastică la aparate
Exerciții de gimnastică la aparate nu se practică aproape deloc cu toate că efectul lor este mult mai mare decât atunci când se execută exerciții de forță pe teren.
Câteva exerciții la aparate care dezvoltă forța membrelor superioare, inferioare, a abdomenului, cât și a întregului corp:
Atârnat cu spatele la scara fixă. Ridicarea genunchilor la piept sau ridicarea picioarelor întinse până la orizontală.
Atârnat la inele sau la bara fixă, ridicarea corpului prin îndoirea brațelor.
Cățărare pe frânghie sau prăjină cu sau fără ajutorul picioarelor.
Alte mijloace pentru dezvoltarea forței
Ascensiunile la deal, mersul în zăpadă sunt mijloace pentru dezvoltarea forței.
Mersul în zăpadă se poate practica numai pe timpul iernii, când activitatea în săli este intercalată cu cea în aer liber. Totuși acest mijloc nu poate fi folosit decât pe o scurtă perioadă, cât există zăpadă.
Ascensiunile, urcușurile la deal se pot practica în special în prima parte a perioadei pregătitoare, în regiunile de deal sau munte.
Pentru același scop fotbaliștii au la îndemână tribunele stadionelor. Folosirea tribunelor este un bun mijloc pentru dezvoltarea forței, în special a membrelor inferioare.
Urcarea pe tribune se poate efectua:
în ritm lent sau alergare
cu fandări și tensiuni la fiecare treaptă
Exerciții cu mingea medicinală
În pregătirea echipelor exercițiile cu mingea medicinală sunt folosite pre puțin; dar chiar când sunt folosite ele se aplică fără o sistematizare sau pentru atingerea unui scop bine definit.
Exercițiile cu mingea medicinală angrenează întreg aparatul locomotor, și prin ele se obțin chiar efecte mult mai mari decât prin exercițiile simple. Ele dau o amplitudine mai mare mișcărilor, servind în primul rând dezvoltarea forței, însă contribuie și la perfecționare îndemânării și a vitezei.
Important este faptul că în exercițiile cu mingea medicinală efortul se poate localiza asupra anumitor segmente sau grupe musculare pe care vrem să le dezvoltăm, deci se poate acționa după necesități.
Exerciții cu mingea medicnală pentru dezvoltarea forței brațelor
depărtat stând, mingea ținută cu ambele mâini în fața coapselor; ridicare mingii cu brațele întinse prin îaninte sus, prin lateral în sus. Revenire. Aceeași mișcare înspre partea opusă. Mișcarea se efectuează lent.
Depărtat stând, mingea ținută cu ambele mâini în fața coapselor: aruncarea în sus și prinderea ei în cădere.
Variantă: în cădere, mingea se prinde pe spate.
Pe spate culcat, brațele întinse, mingea sprijinită pe ambele palme: aruncare mingii înainte cu brațele întinse. Trunchiul nu se ridică în timpul aruncării.
Doi jucători față în față: mingea ținută cu ambele mâini deasupra capului. Aruncarea la partener.
Câte doi jucători la 2,3,4 m unul de altul. Cel care are mingea stă cu spatele le partener și aruncă mingea pe deasupra capului; celălalt jucător, după ce o prinde, se întoarce cu spatele și o aruncă pe deasupra capului.
Exerciții cu mingea medicinală pentru dezvoltarea forței trunchiului
Depărtat stând, mingea ținută cu ambele mâini deasupra capului; răsucirea trunchiului spre dreapta și aplecarea cu pieptul ce genunchiul drept care se îndoaie mult, ducerea trunchiului aplecat spre stânga deasupra genunchiului stâng, care se îndoaie în timp ce genunchiul drept se întinde.
Depărtat stând, mingea ținută deasupra capului. Îndoirea trunchiului înainte joc, depărtarea bruscă și aruncarea mingii înapoi sus, peste cap cu extensie.
Depărtat stând, mingea deasupra capului. Fandare laterală.
Șezând, picioarele depărtate, mingea pe sol între picioare ținută cu ambele mâini; ducerea ei spre dreapta în sus, apoi răsucirea trunchiului și aruncare ei spre stânga.
Echipa împărțită în grupe de câte 3-4 jucători, formează 2 cercuri. Jucătorii, la 2-3 m unul de altul, stau pe șezută, cu picioarele depărtate; aruncarea mingii prin lateral de la unul la altul.
Câte doi jucători față în față la 2-3 m, stând pe șezută cu picioarele depărtate; aruncare mingii pe deasupra capului sau prin lateral.
Exerciții cu mingea medicinală pentru dezvoltarea forței membrelor inferioare
Șezând, palmele lateral pe sol, genunchii ușor îndoiți: mingea prinsă între glezne. Aruncarea mingii în sus prin întinderea bruscă a picioarelor ți prinderea mingii în cădere cu ambele mâini.
Pe spate culcat, brațele întinse, mingea prinsă între glezne. Ridicarea la 45 de grade, apoi circumducția în plan vertical prin îndoirea și întinderea genunchilor; mingea descrie un cerc într-un plan vertical antero-posterior printr-o mișcare de pedalare simultană a picioarelor. Rotarea se face și într-un sens și în celălalt. Stând, mingea prinsă între glezne: îndoirea ușoară a genunchilor, apoi săritură în sus cu ridicare genunchilor spre piept.
Jocuri-întreceri cu mingea medicinală
Jucătorii prin flanc împărțiți în două grupe; primii jucători au câte 3 mingi medicinale. Înaintea grupelor se trasează o linie, iar la 15 m sunt așezate două scaune.
La semnal, primii jucătoridin fiecare grupă pornesc în alergare, ocolesc semneel și revin, predând mingile următorilor. Jocul durează până ce toți parcurg distanța.
Câștigă al cărei ultim jucător a revenit mai repede la locul inițial.
Jucătorii împărțiți în doua grupe prin flanc unul în spatele celuilalt, la 1 m distanță. Primii jucători din grupe au câte o minge, fiind în poziția depărtat stând.
La semnal, primii jucători predau mingea următorilor prin lateral în urma unei rotări a trunchiului, aceștia următorilor și așa mai departe până la ultimii; în aces moment toată grupa execută o întoarcere și mingea este purtată orin aceleași mișcări.
După două sau trei purtări, câștigă echipa ai cărei jucători au terminat mai repede.
Variantă: mingea se predă pe deasupra capului.
Jucătorii împărțiți în două grupe prin flanc câte unul; interval între grupe 4-5m. Înaintea grupelor se trasează o linie, iar la 10-15 m două semne. Fiecare echipăare câte o minge.
La semnal, primii jucători care au mingea prinsă între picioare, le nivelul genunchilor, pornesc, sărind, ocolesc semnele, revin la loc și predau mingea următorilor, după care trec la urma coloanie.
Câștigă echipa al cărei ultim jucător a revenit mai repede la locul de pornite.
Variantă: pentru îngreunare se vor utiliza două mingi, una purtată între picioare, a doua purtată în mâini.
La stabilirea greutății mingii trebuie să ținem seama de forța executanților și de vîrsta lor.
Exercițiile cu mingea medicinală se pot introduce în perioada pregătitoare și competițională; în perioada pregătitoare ele sunt folosite ca exerciții de pregătire fizică denerală, iar în perioada competițională numai ca exerciții speciale în vederea dezvoltării forței anumitor grupe musculare.
Exerciții și jocuri de tracțiune
Echipa se împarte în două grupe care se plasează față în față; jucătorii stau prin flanc cîte unul. Fiecare jucător cuprinde cu ambele brațe mijlocul celui dinaintea lui. Capii coloanelor se apucă de ambele mâini. Întrei ei se trasează o linie.
La semna, coloanele încep să se tragă una pe cealaltă. Jocul este câștigat de echipa care reușește să ducă pe cealaltă cu 1 m peste linia care le separă.
Reguli: tracțiunea începe de la semnal. Se trage atenția jucătorilor de a nu da drumul la brațe, ceea ce ar putea produce căderi și accidente.
Tracțiunea în doi. Câte doi jucători se așează față în față, apucându-se de mâini. În spatele lor se trasează câte o linie.
La semnal începe tracțiunea. Cel care reușește să-și tragă adversarul peste linia din spatele său iese învingător.
Tracțiunea se efectuează de 2-3 ori.
Alte jocuri și întreceri care dezvoltă forța
„Grămada de la rugbi”. Se formează două echipe care se împing una pe alta ca în jocul de rugbi.
„Lupta cocoșilor”
„Cursa roabelor”. Jucătorii se înșiră pe două rânduri înapoia unei linii trasate; distanța între rânduri – jumatate de metru.
Partenerul din față se culcă cu picioarele depărtate, sprijinit în mâini: jucătorul din spate îl apucă de coapse.
La semnal „ roabele” pornesc înainte spre linia care indică ținta. Odată ajuns la țintă, jucătorul care a dus „ roaba” revine în viteză și devine la rându-i „ roabă”.
Împingere în doi. Jucătorii stau pe vine câte doi, față în față. La semnal jucătorii caută să împingă pe celălalt cu mâinile.
Cel care a pus mâna jos este învins.
Exerciții pentru dezvoltarea forței prin folosirea halterelor
Exercițiile cu halterele de diferite greutăți ne permit să obținem într-un termen relativ scurt succese importante în dezvoltarea forței, în ăntărirea diferitelor grupe musculare alea trunchiului, brațelor și picioarelor. Prin varietatea lor, organismul se dezvoltă armonios.
În exercițiile cu haltere se va trece treptat de la greutăți mai mici la greutăți mai mari.
Exercițiile cu haltere se execută după principiul: cu cât greutatea este mai mică, cu atât exercițiul va fi repetat de mai multe ori. Ritmul de execuție variază după greutate halterei; exercițiile în ritm scăzut alternează, în general, cu cele executate în ritm vioi și rapid.
Câteva exerciții cu haltere:
Stând ușor, depărtat, brațele pe ,lângă corp, cu halterele în mâini. Ducerea brațelor prin lateral sus, cu menținerea coatelor întinse. Greutatea halterei: 2-2.5 kg.
Din aceeași poziție, rotări ample de brațe în ambele sensuri. Greutatea halterei: 2-2.5 kg.
Din poziția stând, împingerea simultană sau alternativă a halterelor de la umăr în sus și revenire; brațele merg pe verticală.
Ușor depărtat, trunchiul aplecat la 90 de grade, brațele întinse în jos cu halterele în mâini; ducerea brațelor lateral până la orizontală cu coatele întinse, revenire lentă.
Pe spate culcat, brațele lateral, ținând halterele în mâini, ducerea brațelor deasupra toracelui pe verticală, menținând coatele puțin îndoite.
Din poziția stând cu halterele la umăr; îndoirea și întinderea picioarelor.
Ca element de îngreunare, în momentul îndoirii picioarelor, brațele se întind cu halterele în sus, iar la revenirea în poziția inițială, halterele revin la umăr.
Exercițiul se efectuează cu haltere mici.
Îndoiri și întinderi de genunchi cu haltera în spate.
Mers ghemuit cu haltera în spate.
Pe spate culcat, ridicarea ușoară c halterei cu picioarele, revenirea lentă.
Exerciții cu haltere până la 70% din greutatea proprie; ridicări prin procedeele aruncat, smuls, împins.
Detenta este o calitate complexă rezultată din îmbinarea forței și vitezei cu dexteritatea de a îndrepta acțiunea respectivă într-un mod cât mai coordonat.
Detenta se face vizibilă la actiunea de sărituri la loviturile cu capul ale jucătorilor de câmp, cât și la acțiunile de săritură și aruncare ale portarului.
Lipsa acestei calități se remarcă în special la jocul cu capul.
Nu spunem un neadevăr când afrimăm că jucătorii, și în special atacanții manifestă lipsuri mari în loviturile cu capul care se execută în prezența adversarului, tocmai din cauza insuficienței dezvoltări a detentei.
Cauza acestor deficiențe trebuzie căutată în procesul de antrenament, unde, în afară de lipsa unor preocupări pentru dezvoltarea acestei calități, se mai observă o sărăcie de exerciții ( de obicei pasul săltat, sau simpla exersare a lovirii mingii cu capul).
O dezvoltarea complexă a detentei nu se poate realiza decât în cadrul unui antrenament sistematic și multilateral. Mai menționez că pentru dezvoltarea acestei calități trebuie folosite în primul rând diferite feluri de exerciții, precum și exerciții de forță executate însp în ritm rapid.
În metodica antrenamentului dezvoltarea detentei se realizeazăprin diferitele activități cuprinse în cadrul:
Pregătirii fizice generale ; exercițiile respective au în mod indirect o influență pozitivă asupra deuvoltării detentei specifice.
Pregătirii fizice specifice; mijlocul principal și cel mai eficace îl constituie săriturile specfice fotbalului.
Exerciții și mijloace pentru dezvoltarea detentei în cadrul pregătirii generale
Exerciții din gimnastică- sărituri libere, sărituri la aparate și sărituri acrobatice
Sărituri pe loc, în serie cu desprindere simultană pe ambele picioare. La început se execută lent, apoi mai energic.
Sărituri în înălțime de loc, cu ducerea gambelor înapoi. Se execută în serii.
Sărituri de pe loc, cu extensia corpului în aer.
Sărituri ușoare pe loc, terminate printr-o săritură cu o extensie puternică.
Sărituri lente, apoi săritură înaltă cu forfecarea picioarelor în aer.
Sărituri energice executate din deplasare.
Sărituri cu deplasarea laterală a picioarelor.
Sărituri cu ghemuirea picioarelor sub corp.
Sărituri cu ridicarea coapsei piciorului de bătaie la piept ( din deplasare).
Sărituri ca mingea, cu depărtarea si apropierea picioarelor.
Sărituri ca mingea, cu încrucișarea picioarelor.
Pas săltat, executat cu elan de 3 sau 4 pași în continuare.
Sărituri la aparate
Pas sărit, alternativ, peste obstacole-bănci, mingi, sfori întinse.
Săritura pe bancă, ladă, săritură cu extensie în înălțime
Exerciții din atletism
Sărituri de pe loc în lungime
Sărituri în lungime cu elan.
Sărituri de pe loc în înălțime.
Sărituri în înălțime cu elan.
Exerciții cu coarde de sărit
Exerciții de săritură cu atingerea diferitelor obiecte
Săritura pentru atingerea cu mâna a barei transversale sau a coșului de baschet ( în sală)
Săritura pentru atingerea cu picorul a unei mingi suspendate.
Jocuri sportive-baschet și volei.
Exerciții pentru dezvoltarea detentei specifice
Din ghemuit, săritură oblică în sus înainte.
Din ghemuit, săritură combinată cu lovirea mingii. Ambele exerciții se pot combina cu lovirea mingii cu capul sau cu prinderea ei de către portar.
Stând ghemuit, săritură cu lovirea mingii suspendate cu capul.
Săritura în înălțime pentru lovirea cu capul a unei mingi suspendate.
Săritura în înălțime peste un obstacol ( bancă, frânghie, minge) prin lovirea cu capul a mingii suspendate.
Doi jucători stau apropiați unul în spatele celuilalt; al treilea jucător, aflat în față la 2m , aruncă mingea cu boltă; jucătorul din spate o retransmite cu o lovitură cu capul.
Exerciții pentru dezvoltarea detentei
La jucătorii de fotbal exercițiile pentru dezvoltarea detentei se caracterizează printr-un efort intens, dar de scurtă durată. Această activitate trebuie folosită cu pricepere de antrenor.
În perioada de creștere, o exersare mult prelungită, dar prea puțin variată obosește. În această etapă activitatea pentru dezvoltarea detentei trebuie să constituie baza pe care să se poată clădi apoi pragătirea specifică a viitorului fotbalist. De aceea la vârsta timpurie, exercițiile care dezvoltă detenta vor fi efectuate mai mult sub formă de joc, folosind larg mișcarea naturală de săritură. Cele mai indicate sunt săriturile care se execută cu ajutorul diferitelor obiecteve de sărit.
Treptat, activitatea se canalizează spre forme mai precise, prin folosirea exercițiilor de foță executate în ritm rapid și a folosirii exercițiilor specifice. În această etapă exercițiile de dezvoltare a detentei duc la rezultate bune dacă se execută în număr mare, dar numai până la apariția oboselii.
Detenta se dezvoltă prin exerciții separate pentru viteză și pentru forță sau prin dezvoltarea simultană a acestor calități. Este bine însă ca atunci când se exersează detenta să nu se exagereze în practicarea exercițiilor de forță; acestea trebuie considerate numai ca mijloace ajutătoare ăentru dezvoltarea detentei.
După fiecare exercițiu sau a unor serii de sărituri jucătorii trebuie să execute mișcări de relaxare.
Legătura dintre viteză și forță. Calitatea mixtă viteză-forță trebuie să devină o trăsătură precisă în pregătirea fizică a fotbaliștilor, pentru că jocul însuși o cere și pentru că viteza maximă se dezvoltă numai atunci când există și forță corespunzătoare. Aceste două calități au un substrat funcțional și biochimic oarecum asemănător. Aceasta ne duce la concluzia că în dezvoltarea lor se pot sprijini reciproc până la un punct oarecare, că viteza contracției are nevoie de forța grupelor musculare care se contractă și invers, forța beneficiază de angrenarea rapidă, explozivă aproape, a cât mai multor unități neuromusculare.
Toate acestea rămân incă valabile până la un punct oarecare. Contracțiile apar când dezvoltarea forței hipertrofiază execesiv grupele musculare, marind greutatea corpului, sau când în metodica dezvoltării forței se produc următoarele erori:
Folosirea unor greutăți foarte mari, în cât contracțiile musculare se fac lent și astfel se consolidează un stereotip dinamic greoi. Din aceleași motive grupele musculare se dezvoltă excesiv, mușchii se scurtează, apar modificări în strutura ligamentelor și a extremităților articulare, toate acestea ducând la diminuarea supleței mișcărilor.
Când nu se alternează exercițiile de forță cu exercițiile de întindere a musculaturii, cu exercițiile de mobilitate articulară.
Când se fac repetări numeroase până „ la refuz”.
Când nu se păstrează o proporție rezonabilă între exercițiile de viteză și de forță. Trebuie avută în vedere și corelația dintre viteză , forță și rezistență.
Jocul de fotbal pretinde ca efortul de viteză-forță să fie repetat de nenumărate ori în decursul celor 90 de minute. Aceasta impune și o ridicare calitativă a indicilor de rezistență în regim de viteză-forță.
Îndemânarea este calitatea fizică cu ajutorul căreia jucătorul execută toate mișcările- cu sau fără minge-precis, economic și eficace. Ea pretinde o înaltă coordonare funcțională între diferiți centri nervoși, se dezvoltă și atinge un nivel superior numai în prezența celorlalte calități fizice bine dezvoltate. Cu cât îndemânare generală este dezvoltată la un grad mai înalt, cu atât jucătorul este mai stăpân pe mișcările sale, ca ști să cadă fără a suferi accidente, își va echilibra mai bine corpul din poziții dificeile și neprevăzute.
Cu ajutorul îndemânării specifice jucătorul are capacitatea să efectueze cu un minin de efort o mișcare dificilă, spre deosebire de jucătorul cu o îndemânare insuficient dezvoltată care execută toate mișcările încordat, crispat, deci consumă mult mai multă energie. De asemenea, îndemânarea ușurează alegerea și aplicarea procedeului cel mai corespunzător rezolvării situațiilor tectice, favorizează execuția corectă a procedeelor tehnice.
În esență, îndemânarea este o calitate complexă fizică-tehnică și putem afirma că dezvoltând îndemânarea ușurăm însușirea și perfecționarea tehnicii.
Mulți cred că îndemânarea se dezvoltă numai prin exerciții tehnice cu mignea, transformând astfel îndemânarea într-o calitate specifică. Baza îndemânării specifice o constituie dezvoltarea îndemânării gnerale.
Îndemânarea generală trebuie dezvoltată în toate perioadele, la toate antrenamentele; ea se aplică la sfârșitul părții pregătitoare a lecției sau la începutul părții fundamentale.
Cele mai indicate mijloace pentru dezvoltarea îndemânării generale sunt:
Exercițiile de gimnastică, mai ales din gimnastica acrobatică;
exercițiile și săriturile la aparate ( ladă, capră, cal, saltea)
În ceea ce privește efecutarea exercițiilor de gimnastică se recomandă:
Să se execute cât mai corect; în caz contrar nu au nici un efect asupra dezvoltării îndemânării.
Să se repete de 15-20 de ori, deoarece mișcările de gimnastică sunt ușor de executat și nu cer un efort deosebit
Să conțină mișcări accentuate de flexie și extensie,balansări ample ale membrelor inferioare și superioare, răsuciri accentuate ale trunchiului.
Jocurile și întrecerile, care, de fapt, nu cer un efort deosebit, în schimb, aduc o notă de voioșie și de bună dispoziție, ca de exemplu: coloana săritoare, tumba în patru, podul viu.
Dezvoltarea îndemânării specifice se realizează prin exerciții specifice de îndemânare efectuate în general cu mingea. Exercițiile tehnice, ca și jocul însuși, dezvoltă îndemânarea specifică, dar într-o măsură insuficientă. De aceea trebuie improvizate exerciții combinate de tehnică cu cele de îndemânare, dică procedeele tehnice se vor efectua în condiții variate și neobișnuite, ca de exemplu:
Conducerea mingii și trecerea ei pe sub un gard ( de atletism) concomitent cu săritura jucătorului peste gard.
Lovirea mingii suspendate la o înălțime mai mare decât în mod obișnuit.
Conducerea minii și trecera ei și a jucătorului pe sub gardul de atletism
Lovirea mingii peste cap prin căderea jucătorului pe spate.
Lovirea mingii în înălțime prin rostogolire înainte, ridicarea și preluarea mingii.
Același exercițiu, dar în loc de preluare jucătorul trage la poartă.
Jonglerii cu mingea. Mingea se menține în aer prin lovituri cu piciorul, coapsă, opriri cu pieptul, lovituri cu capul. La început se execută de pe loc, apoi din deplasare.
Doi jucători față în față, stând jos cu picioarele depărtate. Menținerea mingii în aer cu piciorul și cu capul.
La exercițiile de mai sus jucătorul este nevoit să efectueze concomitent cu manevrarea mingii mișcarea de amplitudine mai mare, să execute rostogoliri, să preia mingea din poziții neobișnuite, mișcări care dezvoltă îndemânarea specifică.
Rezistența reprezintă capacitatea organismului de a menține un timp îndelungat activitatea motrică în regim cariat de viteză, forță și îndemânare. Ea este deteminată de înalta capacitate de lucru a sistemului circulator, respirator, de coordonarea perfectă a aparatului locomotor și a organelor interne, precum și de existența marilor resurse energetice din organism.
Rezistența se formează ca o reacție împotriva oboselii. Între rezistență, oboseală și capacitatea de muncă există legătură și anume:
la o intensitate concentrată capacitatea de muncă durează și este în funcție de mărimea rezistenței
rezistența împinge cțt mai departe apariția oboselii
la un organism cu o rezistență dezvoltată, oboseala apare mult mai târziu
în condițiile unei rezistențe crescute, capacitatea de mucă a organismului nu scade nici după apariția oboselii.
Rezistența dezvoltată la un înalt nivel dă posibilitate jucătorilor să execute toate procedeele tehnico-tactice în condiții de joc, fără eforturi vizibile și fără ca eficacitatea și precizia lor să scadă.
În fotbal, efortul se caracterizează prin neuniformitatea lui ca intensitate. În desfășurarea acșiunilor de joc sunt momente de efort intens, prelungit, dar sunt momente când intensitatea scade, pentru ca imediat să se schimbe. Aceste variații sunt determinate de intensitate acțiunilor de joc, de valoarea echipelor, de specificul partenerilor. Jucătorii a căror rază de de acțiune s-a mărit în sistemul cu patru fundași, fiind permanent solicitați, depun, prin natura sarcinilor, eforturi mai mari și deci, trebuie să aibă o rezistență dezvoltată pe toată durata jocului.
Fundașii sunt permanent hărțuiți în momentele de presiune a adversarului, iar în jocul atacanților abundă o schimbările de ritm și de locuri, țâșnirile, deplasările permanente.
De aici reiese necesitatea formării rezistenței asemănătoare condițiilor în care se desfășoară acțiunile de joc. În caz contrar, dacă rezistența este insuficient dezvoltată jucătorii nu sunt capabili să urmărească desfășurarea jocului, comit infracțiuni, lasă complet inițiativa adversarului.
Rezistența genrală se dobândește în prima parte a perioadei pregătitoare de iarnă, când trebuie să realizeze o capacitate crescută a marilor funcții și acumularea unor mari resurse energetice în organism. Pe baza acestor acumulări și pe măsură ce se înaintează în pregătire, rezistența generală începe treptat să se modeleze în conformitate cu specificul jocului.
La începutul perioadei pregătitoare se vor executa ședințe separate, cu sarcină specială pentru dezvoltarea rezistenței generale. Cele mai indicate mijloace sunt:
Alergări în teren variat (crosul), pe distanțe diferite și cu intensități variate. Astfel de alergări vor fi programate ca lecții de sine stătătoare sau la sfârșitul ședințelor de pregătire fizică generală.
În primul caz, alergările se efectuează pe distanțe mai mari ( 5000-7000m) și se compun din alergări moderate, intercalate, cu plimbări, când se execută mișcări de relaxare și de respirație.
Treptat cu cât se înaintează în pregătire, distanța de parcurs scade, iar intensitatea crește.
În cel de-al doilea caz, distanța de parcurs va fi de 1500-2000m.
Pentru ca aceste alergări să-și atingă scopul trebuie să se respecte unele măsuri organizatorice și metodice și anume:
trena alergării să fie condusă de jucătorul considerat mediu; se va tempera tendința unora care vor să imprime de la început o trenă rapidă
să se pornească la alergare numai după ce organismul jucătorilor a fost suficient de bine încălzit
jucătorii să iasă dintr-un vestiar încălzit și să se reîntoarcă în același vestiar încălzit și cu un aer curat. După alergare să se facă neapărat baie caldă.
crosul va fi programat la 3 ore după luarea mesei sau în cursul dimineții
o atenție deosebită trebuie acordată mișcărilor de respirație în timpul alergării.
Alergările în zăpadă mare dezvoltă atât rezistența genrală cât și forta.
Tot pentru dezvoltarea rezistenșei generale și când antrenamentul se efectuează pe terenul de joc se folosesc alergările repetate și uniforme; se aleargă pe 200-400m cu intensitate moderată, apoi mers normal pe 50-60m pentru relaxare și respirație. Într-o lecție se efectuează 10-20 de repetări.
Jocuri dinamice.
Rezistența specifică este determinată de desfășurarea neuniformă a eforturilor, de condițiile specifice și cerințele acțiunilor de joc. În timpul jocului, jucătorii execută șprinturi pe distanțe variate, întretăiate de opriri bruște, de schimbări de direcții, la capătul căruia trebuie să execute precis procedeul tehnic corespunzător situației tactice. Pe toată durata jocului jucătorul parcurge în alergare până la 4000-5000m, în care se intercalează alergări în mare viteză, dar pe distanțe mai mici.
Toate aceastea impun ca în antrenament să se exerseze acțiuni asemănătoare și caracteristice efortului solicitat de joc; acestea se realizează prin folosirea mijloacelor de dezvoltare a rezistenței specifice.
Rezistența specifică se formează și se dezvoltă cu cât ne apropiem de etapa precompetițională , se desăvârșește în etapa precompetițională, iar în perioada competițională se caută menținerea ei.
Mijloace pentru dezvoltarea rezistenței specifice:
Alergări repetate și în ritm variat. Astfel, din alergare ușoară se ponește brusc în viteză pe distanță de 20-30m, se continuă cu alergare ( aceeași distanță), din nou alergare în maxim de viteză pe 20-30m. Distanțele de parcurs în viteză pot fi mărite sau micșorate în funcție de gradul de pregătire fizică a jucătorilor.
Alergări de viteză repetată și crescând; prima porțiune de 10m, apoi pe 15-20m, cu intercalări de alergări în ritm moderat. Alergările pot fi efectuate și cu mingea.
Alergare în apnee, adică cu respirația oprită, în viteză mare, pe distanțe de 20-30 m. Se repetă de 5-10 ori. Se poate efectua concomitent cu conducerea mingii.
Executarea rapidă a unor acțiuni de joc individuale sau colective, ca de exemplu: conducerea mingii în mare viteză, pe 20-30m, terminată cu tras la poartă; pasarea mingii în doi jucători din deplasare, în viteză mare și pe distanțe de 40-50m.
Jocuri 2×1, 2×2, 3×2 etc.
Jocuri de antrenament cu adversari din ce în ce mai tari.
Joc de antrenament contra a două echipe, cu care se joacă câte o repriză.
Joc 7×7 sau 8×8 pe tot terenul, cu indicația de a se imprima un ritm rapid în unele perioade ale jocului sau la semnalul antrenorului.
Metoda repetării variabile. Jucătorul aleargă cu cea mai mare viteză 40-60m. După aceea nu se oprește însă,ci aleargă în continuare cu viteză mică o distanță aproximativ egală. Aceasta reprezintă porțiunea unde se odihnește. Cu această metodă se realizează antrenarea vitezei pe porțiunile vizate, iar în lipsa repausului pasiv se dezvoltă și rezistența. Beneficiem astfel de înlănțuirea celor mai utili excitanți pentru dezvoltarea vitezei și a rezistenței. E cea mai bună metodă pentru dezvoltarea rezistenței în regim de viteză.
În plină periaodă competițională rezistența specifică se asigură prin practicarea jocului în sine. Aceasta nu înseamnă însă renunțarea totală la exercițiile care dezvoltă rezistența specifică
2.4 PARTICULARITĂȚI DE VÂRSTĂ ȘI MORFOFUNCȚIONALE ALE JUCĂTORILOR DE 15-16 ANI
În jurul vârstei de 15-16 ani, tinerii încep să se apropie ca dezvoltare de adulți. Se intensifică creșterea în înălțime și creșterea masei musculare. Dacă până la 12 ani corpul copilului a crescut global, într-un ritm moderat, la vârsta de 15-16 ani corpul începe să crească brusc și dă un aspect fusiform.
Această perioadă de creștere este urmată de o stabilitate relativă în perioada de 16-18 ani, când dezvoltarea scheletului se termină în mare parte și se continuă cu creșterea intensivă a organelor interne și a țesutului muscular.
Indicele de armonie biocromial și biotrohonterial se pozitivează iar toracele se dezvoltă mai mult decât bazinul.
Trebuie să se aibă în vedere că acum apar punctele de osificare (articulația tibiotorsională nu este încă osificată).
De aceea în pregătirea juniorilor la această vârstă se vor folosi multe exerciții pentru formarea corectă a deprinderilor motrice de lovire.
Creșterea în greutate este determinată de mai mulți factori, fiind la baza procesului de dezvoltare.
Luând în considerare datele reieșite din cercetările specialiștilor, indicele de greutate și înălțime se prezintă astfel:
Greutatea
Înălțimea
La vârsta de 16 ani, dezvoltarea musculaturii este rămasă în urmă în comparație cu dezvoltarea sistemului osos (de abia la vârsta de 18 ani musculatura începe să ajungă din urmă dezvoltarea scheletului, moment în care lucrul de forță poate fi intensificat).
Dezvoltarea greutății se face pe seama scheletului, a musculaturii, țesutului adipos și a organelor interne.
Dezvoltarea aparatului cardio-vascular – în timpul efortului aparatul cardio-vascular este supus unui mare efort. Inima poate transporta până la 30-40 de litri de sânge pe minut. Începând de la naștere până la adolescență, creșterea inimii se face treptat și nu numai în greutate ci și în volum.
Variațiile frecvenței și tensiunii arteriale la vârsta de 14-16 ani sunt:
– pulsul – 85-90 de bătăi pe minut;
– tensiunea arterială: – maximă în mm Hg – 100-110;
– minimă în mm Hg – 60-70.
Pe măsură ce tânărul înaintează în vârstă și crește în volum inima și puterea de pompare a acesteia este mai mare.
Crescând volumul inimii se observă o scădere a frecvenței pulsului care se apropie de datele adultului. Treptat, la vârsta de 15-16 ani, cordul începe să aibă volumul și greutatea apropiată de a adultului.
Gradul de antrenament, condițiile de desfășurare a competițiilor, starea lor emoțională are ca rezultat revărsarea unei cantități de adrenalină, care mobilizează rezervele de glucide. Ca urmare glicemia crește și de aceea la sfârșitul jocului ea se găsește în sânge în cantități mai mari decât în repaus.
Acest lucru demonstrează încă o dată rolul sistemului nervos în mobilizarea rezervelor energetice.
În timpul jocului se observă și alte modificări biochimice ale sângelui cum ar fi scăderea sărurilor de sodiu, a rezervelor alcaline, etc.
Dezvoltarea aparatului respirator – în jurul vârstei de 15-16 ani, capacitatea vitală se găsește la un nivel mediu.
Paralel cu dezvoltarea capacității vitale se dezvoltă și căile respiratorii superioare, precum și țesuturile pulmonare. Pe măsură ce plămânul are o absorbție mai mare de oxigen, poate să susțină mai bine efortul fizic.
Dezvoltarea toracelui este strâns legată de creșterea organismului. Pe măsură ce creșterea în înălțime se termină și se dezvoltă masa toracică, indicele Erisman (reprezintă diferența dintre perimetrul toracic și jumătatea înălțimii) se pozitivează ajungând în jurul vârstei de 19 ani la 8 cm.
Redăm mai jos evoluția capacității vitale:
Datorită capacității vitale și a elasticității toracice, frecvența respiratorie se micșorează iar absorbția de oxigen este mai bună:
– 15-16 ani – frecvența respiratorie: 18
– absorbție de oxigen: 340 cmc/hkg
Dezvoltarea sistemului nervos – evoluează morfologic centrul cortical și analizatorul motric.
Se intensifică frecvența de analiză și viteză a scoarței cerebrale, se dezvoltă procesul de inhibiție. Viteza formării diferențierilor crește, iar reflexele condiționate, formate, se sting mai lent.
Funcțiile celui de-al doilea sistem de semnalizare domină pe primul.
Începând din jurul vârstei de 15 ani, după Forfel, capacitatea motrică poate atinge un nivel înalt deoarece se pot forma stereotipuri dinamice, mai perfecționate, în analizatorul motric. La această vârstă mai persistă într-o oarecare măsură slăbiciunea proceselor de inhibiție față de puterea proceselor de excitație.
Datorită acestui fapt, uneori, pe la vârsta de 15-16 ani, unele mișcări au un caracter brusc, activitatea motrică fiind excesivă.
Încep să se contureze tot mai pronunțat trăsăturile individuale specifice tipului de activitate nervoasă superioară.
Particularitățile tipologice manifestate în comportament cu o influență evidentă asupra rapidității formării durabilității deprinderilor motrice asupra capacității generale de efort, asupra rapidității apariției oboselii, asupra calităților de voință și a altor trăsături de caracter.
Particularități psihologice – vârsta de 15-16 ani din punct de vedere psihologic nu este încă conturată în contextul dezvoltării generale.
Tinerii manifestă hotărâri deliberate; aceste manifestări sunt agitate, iar neliniștea domină comportamentul. Momentele de oboseală se întrepătrund cu reacții impulsive și cu dificultăți de concentrare.
Se dezvoltă interesul pentru situații de adaptare socială. Se formează păreri personale, crește interesul pentru problemele abstracte și de sinteză.
Este faza de intensă dezvoltare a intereselor pentru ceea ce se petrece împrejur. Se manifestă dorința de afirmare personală.
Modificările excreției – se manifestă prin modificarea compoziției urinei și transpirației. Modificările sunt cauzate de intensitate, durata efortului și condițiile atmosferice.
La analiza urinei se observă o cantitate crescută de săruri, în special cloruri, albumină, acid lactic, etc.
Acestea sunt urmare a efortului mare, aprovizionării insuficiente cu oxigen și acidității sângelui. De aceea, datorită eliminării tuturor acestor substanțe catabolice, rezultă o scădere vizibilă în greutate a jucătorilor.
Modificările circulației – sunt influențate atât de procesul de antrenament cât și de intensitatea jocului și postul pe care-l ocupă în echipă. Dintre caracteristicile principale se observă:
– media pulsului este de 120 de bătăi/minut, iar tensiunea maximă și diferențială crește cu 40 mm Hg;
– creșterea tensiunii arteriale maxime de la 120 la 160-200 mm Hg;
– după 4-6 ore de la sfârșitul jocului, frecvența cardiacă revine la valorile inițiale.
CAPITOLUL 3
ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1 PERIOADA ȘI LOCUL DESFĂȘURĂRII CERCETĂRII
Cercetarea a fost efectuată în cadrul secției de copii și juniori a clubului CSS Sebes incepand cu luna octombrie a anului 2010.
Baza materială a fost formată din:
– teren de fotbal – gazon;
– mingi de fotbal;
– jaloane (10 bucăți);
– portițe (2 bucăți).
Condițiile de desfășurare au vizat în perioada nefavorabilă (ploi, lapoviță) și lucrul pe terenul de bitum cu dimensiuni reduse.
Perioada în care a avut loc cercetarea a fost cuprinsă între 10 octombrie 2010– 25 mai 2011.
SUBIECȚII
Eșantionul cercetării a fost format din grupa de juniori născuți între 1.08.1995-31.07.1997 (juniori II) formată din 18 jucători (2 portari și 16 jucători de teren).
Această grupă a activat în anul competițional 2010-2011 în campionatul de juniori II, în organizarea Federației Române de Fotbal.
Sportivii care alcătuiesc grupa condusă de profesorul Neamțu Sorin sunt:
Drâmbărean Lucian-portar
Dănăilă Costel-portar
Lazăr Mihai-apărător central
Ruscă Ionel-apărător central
Todea Ovidiu-apărător central
Hulea Alin-apărător dreapta
Crețiu Ionel-apărător dreapta
Crețiu Florin-apărător stânga
Stan Andrei-mijlocaș central
Cazan Florin-mijlocaș central
Neamțu Alexandru-mijlocaș central
Busuioc Mircea-mijlocaș dreapta
Fântână Cătălin-mijlocaș drapta
Londroman Flavius-mijlocaș stânga
Moșoi Tudor-mijlocaș stânga
Bica Spanac Aurel-atacant dreapta
Bișboaică Iosif-atacant central
Corneliu Daniel-atacant stânga
METODE DE CERCETARE FOLOSITE
Pentru rezolvarea sarcinilor propuse am folosit următoarele metode de cercetare:
a) Studiul bibliografiei de specialitate.
Problemele selecției din toate punctele de vedere – fizic, tehnic, tactic, sunt probleme ale tuturor care vor să facă parte din sfera lumii fotbalistice.
În actuala conjunctură a fotbalului modern, perfecționarea activității de selecție face obiectul unor lucrări de specialitate a unor lucrări cu caracter statistic de cercetare.
Pentru a reuși să-mi întregesc imaginea conținutului activității de selecție, am studiat și de un real folos mi-au fost materialele de specialitate apărute sub semnătura unor specialiști renumiți. Astfel am preluat numai problematica care a avut directă legătură cu tema lucrării.
b) Metoda observației.
Această metodă, pentru culegerea informațiilor privind aspectele pozitive și negative ale domeniului este necesar să se respecte unele cerințe fundamentale:
– observația să se facă sistematic și ritmic;
– să fie îmbinată cu convorbirea, atât cu sportivul cât și cu alți factori colaterali;
– să nu fie subordonată unor sentimente sau resentimente față de cei observați;
– rezultatul observației să fie consemnat cât mai discret și de preferință nu în prezența celor în cauză.
c) Metoda chestionarului.
Pe bază de chestionar cu un număr de 3 întrebări ne-am adresat unui grup de 6 antrenori cu o bogată activitate în muncă la nivel de juniori. Răspunsurile obținute ne-au ajutat să clarificăm diferite optici ale aspectelor teoretice și practice ale metodelor și mijloacelor folosite în selecție.
d) Metoda înregistrărilor.
– tabele cu grupa și antrenorii chestionați;
– tabele cu probele și normele folosite în selecție;
– tabele cu rezultatele obținute de jucători;
e) Calculul statistico-matematic.
A fost realizat pe baza rezultatelor concrete ale sportivilor constatând progresul sau regresul individual periodic al fiecăruia.
CAPITOLUL 4
PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
PROBE UTILIZATE PENTRU SELECȚIA JUNIORILOR II
La clubul Rival Alba Iulia antrenorul Pisoiu Nicolae folosește următoarele probe în vederea selecției:
– joc bilateral 7*7 pe teren normal;
– tehnica individuală în joc;
– starea de sănătate;
– tras la poartă după autopasă (5 lovituri);
– joc bilateral 11*11, cu acțiuni constructive bazat pe precizia transmiterii mingii și eliminarea acțiunilor întâmplătoare.
La clubul Lagental Aiud antrenorul Mif Cornel folosește următoarele probe în vederea selecției:
– joc bilateral 5*5 – cu cât sunt mai puțini sportivi în joc cu atât spațiile sunt mai mari, iar participarea fiecăruia și posibilitatea de a recepta mai bine bagajul motric al jucătorilor sunt mai mari;
– maniera de comportare fizică dar în special psihică (voința de a învinge, confruntarea directă cu greul, cu munca);
– tras la poartă după autopasă (5 lovituri);
– stare de sănătate bună;
– joc rapid cu acțiuni în viteză și în continuă mișcare;
– joc cu acțiuni în adâncime, bazat pe pătrunderea spre poartă a jucătorilor cu mingea.
La clubul Europa Alba Iulia antrenorul Paul Geolgau folosește următoarele probe în vederea selecției:
– joc bilateral 11*11, cu acțiuni colective, concretizat prin pase, combinații, sprijinirea reciprocă între coechipieri și compartimente în așa fel încât echipa să funcționeze într-un bloc funcțional;
– aprecierea asupra tehnicii generale;
– starea de sănătate;
– lovituri de pedeapsă.
ANALIZA REZULTATELOR OBȚINUTE
Grupa supusă cercetării activează în cadrul clubului CSS Sebes din localitatea Sebes și este condusă și pregătită de profesorul Neamtu Sorin.
Prima testare (inițială)
A avut loc în perioada 15-16 octombrie 2010:
– în ziua de vineri, 15 octombrie, după o încălzire generală de 20 de minute, sportivii au fost testați la următoarele trei probe:
proba complexă nr.1;
trei curse în suprafața de pedeapsă;
lovirea mingii suspendate cu capul în 15.
– în ziua de sâmbătă, 16 octombrie, după o încălzire generală de 10 minute și specială de 10 minute, sportivii au fost testați la probele:
proba complexă nr.2;
triunghiul presingului.
Menționăm că în prima zi cei doi portari au susținut proba: “aruncarea mingii cu mâna în teren după plonjon lateral stânga și dreapta”, iar în a doua zi “transmiterea mingii cu piciorul în teren după plonjon lateral stânga și dreapta”. Mai amintim că la începutul celor două zile de susținere a probelor, înainte ca jucătorii să înceapă încălzirea, probele susținute au fost prezentate și explicate după cum urmează:
Vineri:
– Proba complexă nr.1 – conducerea mingii printre jaloane 3*15 m cu tras pe spațiul porții. Se cronometrează primul pas, iar cursa care se termină fără ca mingea să fie transmisă pe spațiul porții se penalizează cu un minut (vezi anexa 1 și 18);
– Trei curse în suprafața de pedeapsă – se pleacă din orice punct de pe linia porții, cu mingea la picior, se ocolesc jaloanele, se revine pe linia porții și se pleacă în următoarea cursă până la a treia (vezi anexa 4 și 19);
– Lovirea mingii suspendate cu capul în 15 – mingea suspendată într-o plasă la bara transversală se va atinge de cât mai multe ori în intervalul de 15 secunde (vezi anexa 7).
Sâmbătă:
– Proba complexă nr.2 – se pleacă cu mingea la picior la semnalul sonor și se urmărește traseul de la anexa 10 și 20. Cronometrul se oprește când jucătorul intră în suprafața de poartă. Se notează pe lângă timpul obținut și execuțiile tehnice;
– Triunghiul presingului – se pleacă la semnalul sonor și se fac trei ocoliri în jurul unui triunghi cu latura de 5 m (vezi anexa 13 și 21).
Probele portarilor constau în: start de pe linia porții, plonjon dreapta și stânga în dreptul punctului de 11 m după care urmează transmiterea mingii cu mâna – vineri, și cu piciorul – sâmbătă. Se măsoară lungimea repunerii mingii în joc în metri, în condiții de efort – 3 repetări legate, iar ultima se măsoară.
În aceste condiții au început testările inițiale cu următoarele rezultate:
“Proba complexă nr.1” – jucătorii au obținut rezultate satisfăcătoare pentru nivelul de pregătire dobândit după aproximativ 4 ani de antrenamente. Cele mai bune rezultate au fost realizate de: Alioanei Ion și Lăcătușu Liviu cu 23,1”. Cel mai slab s-a clasat cu 24,7” Bâzu Bogdan Emanuel (apărător dreapta – lipsit de conducerea mingii în viteză).
La această primă testare media grupei calculată după formula următoare:
ne conduce la obținerea datelor necesare calculării omogenității la această probă:
Valoarea de 0,4 este situată pe scara valorică dintre 0 și 10 foarte aproape de 0, ceea ce denotă o omogenitate foarte bună a grupei la această probă.
“Trei probe în suprafața de pedeapsă” – sportivii au realizat timpi buni în contextul în care pentru prima dată au parcurs un astfel de traseu cu mingea la picior. S-au detașat cu 48,2” doi jucători: Bișboaică Iosif (atacant central) și Neamțu Alexandru (mijlocaș central), iar cel mai slab Crețiu Florin (apărător stânga) cu 49,5”.
“Lovirea mingii suspendate cu capul în 15 sec.” – jucătorul Hulea Alin cu 13 atingeri realizează o performanță foarte bună pentru grupă, la polul opus situându-se cu 7 atingeri (coordonare slabă) Todea Ovidiu (apărător central). Media grupei a fost de 10,2 atingeri, iar valoarea abaterii medii de 1,6 corespunde unei omogenități bune la această probă.
“Proba complexă nr.2” – din punct de vedere tehnic cele mai bune execuții au fost realizate de Todea Ovidiu (apărător central), Busuioc Mircea (mijlocaș dreapta) și Stan Andrei (mijlocaș central), iar din punct de vedere al timpului realizat: Todea Ovidiu (apărător central) cu un timp foarte bun, 16“. Media la capitolul tehnic a fost de 7,2, iar valoarea abaterii medii de 0,8 corespunde unei omogenități foarte bune (dar media de 7,2 la note este o valoare mediocră).
“Proba triunghiului presingului” – a fost o probă de asemenea în premieră, rezultatele de 16,3” și 16,5” obținute de Bișboaică Iosif (atacant central) și Bica Spanac Aurel (atacant dreapta) sunt cele mai bune, surprinzătoare fiind posturile pe care cei doi evoluează (la această testare inițială se pare că posibilitățile cele mai mari pentru realizarea presingului le au atacanții). Media grupei a fost de 17”, iar valoarea de 0,65 a abaterii ne conduce spre o omogenitate foarte bună a grupei la această probă. Se observă acest lucru și din diferența de timp dintre rezultatul cel mai bun și cel mai slab: 18,7” – 16,3” =2,4”. Rezultatul cel mai slab aparține lui Corneliu Daniel (atacant stânga) în opoziție cu cei doi colegi de post.
“Aruncare mingii cu mâna în teren” – se detașează din punct de vedere al distanței portarul titular al echipei Drâmbărean Lucian cu 38 m, față de 36 m de Dănăilă Costel portarul de rezervă. Din punct de vedere tehnic, cei doi portari sunt sensibil egali, Drâmbărean Lucian având execuții mai în forță decât Dănăilă Costel , care a acuzat o accidentare mai veche.
“Transmiterea mingii cu piciorul în teren” – seamănă sensibil cu proba anterioară, Drâmbărean Lucian având un rezultat cu 4 m mai bun decât Dănăilă Costel (48 m față de 44 m) în aceleași condiții tehnice.
CAPITOLUL V
5.1 CONCLUZII
În cazul studiului efetuat am constatat importanța unor probe fizice în selecția la nivelul de vârstă 14-16 ani.
Aceste probe reprezintă conținutul fizic al selecției la juniori II, alături de joc. Ele sunt un util jalon în conducerea activității de pregătire și selecție, putând obiectiviza creșterea performanțelor în urma unui proces de pregătire.
Fără existența în selecție a unor probe și norme, pe lângă cele fizice și a celor tehnico-tactice, factorii care hotărăsc performanța pot avea o evoluție nedirijată, la voia întâmplării.
Probele și interpretarea rezultatelor obținute rămân deocamdată cel mai eficace sistem de măsurare a activității fizice depuse în procesul instructiv.
Conținutul tehnico-tactic al selecției ne indică măsura însușirii diverselor procedee tehnice și deprinderi tactice pentru:
verificarea stadiului la care jucătorul a ajuns după o anumită perioadă de pregătire;
organizarea grupelor de lucru pe criteriul omogenității ca valoare;
planificarea obiectelor pentru antrenamentele de individualizare;
alcătuire corectă a antrenamentelor (alegerea mijloacelor de lucru), ținând cont de problemele deficitare.
Selecția fizică să conțină în mod obligatoriu modelul juniorilor II.
Modelarea pregătirii juniorilor II trebuie să se desfășoare în condiții cât mai apropiate de valorile de joc oficiale.
Materialul bibliografic clarifică în mare măsură o parte din problemele ridicate la începutul cercetării.
Selecția să conțină probe și norme care să fie folosite continuu în aceleași condiții (de mediu și organizatorice) pentru a fi cât mai precise.
5.2 PROPUNERI
În selecția fizică să nu se folosească doar jocul ca unic sistem de apreciere.
Baza conținutului selecției să fie reprezentată de un model al juniorului II și un model al seniorului pe postul respectiv în perspectivă.
Selecția să fie multilaterală, să cuprindă toate posibilitățile de exprimare ale jucătorului.
Conținutul selecției să fie prezent și în procesul de pregătire pentru ca juniorii să fie formalizați cu probele respective în vederea creșterii randamentului.
Să se țină seama de părerile unor specialiști în activitatea de selecție pe plan național.
Bibliografie
DEMETER, A. – Bazele fiziologice și biochimice ale calităților motrice, Ed. Sport-Turism, 1981
DRAGNEA, A. – Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, Ed. Sport-Turism, 1984
DRAGNEA, A. – Teoria antrenamentului sportiv, Ed. I.E.F.S. București, 1990
EPURAN, M. – Psihologia sporturilor, Ed.I.E.F.S. București, 1969
EPURAN, M. – Metodologia cercetării științifice, Ed. I.E.F.S. București, 1978
HARRE, D. – Teoria antrenamentului, Ed. Stadion, 1973
MOTROC, I. – Fotbal de la teorie la practică, Ed. Rodos, 1994
MOTROC, I.; MOTROC, F. –Fotbalul la copii și juniori, Ed. Didactică și Pedagogică, 1996
MOTROC, I.; RĂDUCANU, D.; COJOCARU, F. – Fotbal – curs de bază, Ed. Fundația România de Mâine, 1995
PALFAI, J. – Metode și lecții de antrenament pentru fotbal, Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, București
ROȘCULEȚ, N. – Probleme de joc și antrenament, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1966
STĂNCULESCU, V. – Fotbal – aspecte moderne de antrenament și joc, Ed. Sport-Turism, 1977
***- Fotbal-Joc și antrenament-Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1992
*** – Conținutul și metodica antrenamentului sportiv contemporan, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1967
*** – Bazele științifice ale antrenamentului, vol.XII, Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, București, 1986
ANEXE
ANEXA 1
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA COMPLEXĂ Nr.1
ANEXA 2
“PROBA COMPLEXĂ NR.1”
PROBĂ SPECIFICĂ A F.R.F.
ANEXA 3
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA “TREI CURSE ÎN SUPRAFAȚA DE PEDEAPSĂ”
ANEXA 4
“TREI CURSE ÎN SUPRAFAȚA DE PEDEAPSĂ”
ANEXA 5
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA “LOVIREA MINGII SUSPENDATE CU CAPUL ÎN 15”
ANEXA 6
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA “TRIUNGHIUL PRESINGULUI”
ANEXA 7
“TRIUNGHIUL PRESINGULUI”
PROBĂ PROPUSĂ
ANEXA 8
“PROBA COMPLEXĂ NR.2”
PROBĂ PROPUSĂ
ANEXA 9
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA COMPLEXĂ Nr.2
Bibliografie
DEMETER, A. – Bazele fiziologice și biochimice ale calităților motrice, Ed. Sport-Turism, 1981
DRAGNEA, A. – Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, Ed. Sport-Turism, 1984
DRAGNEA, A. – Teoria antrenamentului sportiv, Ed. I.E.F.S. București, 1990
EPURAN, M. – Psihologia sporturilor, Ed.I.E.F.S. București, 1969
EPURAN, M. – Metodologia cercetării științifice, Ed. I.E.F.S. București, 1978
HARRE, D. – Teoria antrenamentului, Ed. Stadion, 1973
MOTROC, I. – Fotbal de la teorie la practică, Ed. Rodos, 1994
MOTROC, I.; MOTROC, F. –Fotbalul la copii și juniori, Ed. Didactică și Pedagogică, 1996
MOTROC, I.; RĂDUCANU, D.; COJOCARU, F. – Fotbal – curs de bază, Ed. Fundația România de Mâine, 1995
PALFAI, J. – Metode și lecții de antrenament pentru fotbal, Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, București
ROȘCULEȚ, N. – Probleme de joc și antrenament, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1966
STĂNCULESCU, V. – Fotbal – aspecte moderne de antrenament și joc, Ed. Sport-Turism, 1977
***- Fotbal-Joc și antrenament-Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1992
*** – Conținutul și metodica antrenamentului sportiv contemporan, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1967
*** – Bazele științifice ale antrenamentului, vol.XII, Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, București, 1986
ANEXE
ANEXA 1
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA COMPLEXĂ Nr.1
ANEXA 2
“PROBA COMPLEXĂ NR.1”
PROBĂ SPECIFICĂ A F.R.F.
ANEXA 3
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA “TREI CURSE ÎN SUPRAFAȚA DE PEDEAPSĂ”
ANEXA 4
“TREI CURSE ÎN SUPRAFAȚA DE PEDEAPSĂ”
ANEXA 5
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA “LOVIREA MINGII SUSPENDATE CU CAPUL ÎN 15”
ANEXA 6
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA “TRIUNGHIUL PRESINGULUI”
ANEXA 7
“TRIUNGHIUL PRESINGULUI”
PROBĂ PROPUSĂ
ANEXA 8
“PROBA COMPLEXĂ NR.2”
PROBĂ PROPUSĂ
ANEXA 9
TABEL COMPARATIV CU REZULTATELE SPORTIVILOR OBȚINUTE LA PRIMA TESTARE LA PROBA COMPLEXĂ Nr.2
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu de Caz Privind Pregatirea Atletica Si Selectia la Fotbalistii Juniori (ID: 166897)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.