Studiu de Caz Privind Impozitele Indirecte

CUPRINS

INTRODUCERE

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație directă din partea statului. După trăsăturile de fond și formă, impozitele se grupează, așa cum se regăsesc de altfel și în clasificația bugetară, în impozite directe și impozite indirecte.

Inițial, impozitele directe reprezentau temelia sistemului financiar. Treptat, prin extinderea impozitelor indirecte s-a observat că încasările la bugetul statului, provenite din acestea din urmă, erau mult mai stabile pe termen lung decât cele provenite din impozite directe.

Din experiența celorlalte țări cu economii aflate în tranziție, modificările din sistemul fiscal sunt legate întotdeauna de o slabă performanță în ceea ce privește realizarea veniturilor. Pe de o parte, devine din ce în ce mai dificilă sprijinirea pe impozite percepute de la întreprinderile proprietate de stat care încearcă cu greu să se alinieze noilor realități economice, iar pe de altă parte, nu este mai puțin dificilă impozitarea efectivă a sectorului privat, aflat în plin proces de formare. De aceea, în aceste țări, de regulă, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe cea a impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale ale statului.

În general, impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri și a prestărilor de servicii. Cotele utilizate pentru stabilirea acestor impozite nu sunt diferențiate în funcție de venitul, averea sau situația personală a celor care cumpără mărfurile sau apelează la serviciile ce fac obiectul impozitelor indirecte. Drept urmare, impozitele indirecte lasă falsa impresie că ele ar afecta, în aceeași măsură, veniturile tuturor consumatorilor de mărfuri și servicii. În realitate, însă, ele îi afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele se percep, de regulă, la vânzarea bunurilor de larg consum.

Impozitele indirecte sunt vărsate la bugetul de stat, de regulă, de către indrustriași, comercianți, dar sunt suportate de către consumatori, deoarece se include în prețul de vânzare al mărfurilor. Drept urmare, impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale, ci numai pe cele reale, ceea ce înseamnă că ele micșorează puterea de cumpărare.

În perioada când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot avea un randament fiscal ridicat; în schimb în perioadele de criză și de depresiune, când producția și consumul înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează aceeași evoluție, periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea deficitului bugetar.

În grupa impozitelor indirecte, alături de taxa pe valoarea adăugată, care deține rolul principal de impozit asupra consumului se înscriu și accizele, amândouă fiind impozite caracteristice țărilor cu economie de piață.

Lucrarea intitulată „Impozitele indirecte in sistemul fiscal din Romania“este structurată pe trei capitole în care sunt abordate aspecte teoretice privind noțiunile generale ale impozitelor indirecte în sistemul fiscal românesc: accizele, taxa pe valoarea adǎugatǎ, taxele vamale, prezentând și câteva aplicații practice în studiu de caz.

Pentru a pune în evidență toate cele prezentate mai sus, am apelat la o gamă largă de tabele, grafice, care susțin concluziile prezentate.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND IMPOZITELE

1.1. Conținutul impozitelor

În societățile libere bazate pe proprietatea privată și economia de piață, statul este prezent în viața politică, economică și socială, asigurând colectivității bunuri și servicii publice. Finanțarea costurilor acțiunilor sale în domenii devenite tradiționale precum apărarea, ordinea publică, funcționarea organelor administrației publice, educație, sănătate, cultură, dar și din domenii economice, a determinat creșterea nevoilor sale financiare și o diversificare a surselor de finanțare.

O parte din resurse provin ca urmare a participării statului în cadrul economiei de piață, ca subiect de drept suveran, care își impune deciziile prin constrângere, preluând o parte din venitul creat în economia reală prin intermediul prelevărilor obligatorii și ca urmare a participării sale ca partener în societăți instituții de credit și întreprinderi de asigurări.

Alte resurse provin ca urmare a relațiilor pe care statul le are cu organisme naționale și internaționale.

O ultimă categorie de resurse, statul și-o poate asigura utilizând structura financiară a piețelor financiare naționale sau internaționale, prin lansarea unor împrumuturi publice.

Ponderea acestor resurse depinde de particularitățile economiei și de politica promovată de puterea publică, dar întotdeauna importanța încasărilor pe care statul le poate realiza pe seama prelevărilor obligatorii depinde integral de nivelul valorii adăugate create în economia reală.

Prelevările fiscale se realizează prin intermediul impozitelor și taxelor fiscale. Acestea constituie cele mai vechi și tradiționale mijloace financiare de care statul dispune, pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor sale, în permanentă evoluție.

Rădăcina etimologică a noțiunii de impozit provine din limba latină de la „impositum”, iar cea de taxă din limba greacă de „taxis”, ambele având sensul de obligație publică, impozit.

Reflectarea și analiza opiniilor exprimate de specialiști constituie cadrul fertil pentru noi abordări conceptuale, de natură a reflecta ansamblul caracteristicilor impozitului și rolul său în societate. Într-o astfel de abordare, impozitul constituie un produs intelectual de natură financiară, sub forma unor prelevări fiscale asupra diferitelor forme de manifestare a veniturilor subiecților din economia reală, cu titlu obligatoriu și definitiv, fără contraprestație imediată și directă, impusă de stat sau de autoritățile publice locale, în vederea finanțării obligațiilor publice ale acestora și a intervenției statului în scop economic și social.

Ca produs intelectual, impozitul este rezultatul puterii de gândire și de inovație a geniului uman, ajuns pe o anumită treaptă de dezvoltare și organizare socială. Aceasta explică apariția sa pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății și evoluția sa în timp. Scopul este determinant de necesitatea finanțării nevoilor autorităților publice, ale căror funcții și sarcini au un caracter permanent evolutiv. Venitul realizat, acumulat, consumat, constituie sursa impozitului, iar preluarea unei părți a acestuia se realizează prin prelevări pecuniare stabilite în mod direct, definitiv și obligatoriu asupra diverselor forme de venit.

Caracterul obligatoriu trebuie înțeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice și juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit.

Impozitele sunt prelevări cu titlu definitiv și nerambursabil pentru că, odată vărsate în contul bugetului statului sunt utilizate numai la finanțarea unor acțiuni și obiective de interes general, necesare tuturor membrilor societății și nu numai unor interese individuale de grup.

În schimbul impozitelor, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Deși nu constituie o contraprestație directă din partea statului (ca în cazul taxelor), impozitele se reîntorc sub forma unor acțiuni, gratuități, servicii de care beneficiază în primul rând cei care au contribuit la formarea fondurilor generale ale societății.

În schimbul impozitelor încasate, statul se obligă să creeze un cadru general favorabil desfășurării activităților economice, sociale, politice.

1.2. Rolul impozitelor

Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic și social, cel mai important fiind rolul impozitelor pe plan financiar, deoarece acestea constituie principala modalitate de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

În prezent tendința este de creștere relativă și absolută, prin sporirea numărului plătitorilor, extinderea bazei de impozitare, impunere, precum și majorarea cotelor de impunere.

Dar impozitele nu servesc numai la punerea la dispoziția economiei a fondurilor necesare desfășurării activităților publice. Ele au, totodată, scopul de a contribui la o repartiție optimă în spațiu și timp, a resurselor între diferiți beneficiari ai acestor fonduri, conducând pe această bază la o mai mare stabilitate fiscală.

Repartiția efectuată cu ajutorul impozitelor este urmată de o a doua repartiție, realizată pe calea alocațiilor bugetare, a subvențiilor și a transferurilor de resurse de la fondurile publice la diverși beneficiari.

Rolul impozitelor pe plan economic este determinat de necesitatea intervenției statului în economie.

După marea recesiune economică din 1929-1933, impozitele, taxele au fost utilizate pe o scară mai largă sau mai restrânsă, ca instrumente ale mecanismului de funcționare a economiei.

Astfel, impozitele se manifestă ca pârghii de politică economică prin însăși modul concret în care sunt așezate și percepute.

Pentru sporirea eficienței impozitelor, autoritățile publice trebuie să țină seama de faptul că dorința agenților economici de a investi și economisi este în funcție de anticipațiile lor mai ales de rentabilitate, dar este determinată într-o oarecare măsură și de povara fiscală. În mod frecvent trebuie analizate mai multe variabile pentru aprecierea eficienței mai scăzute sau mai ridicate a impozitelor, și anume: modul lor de funcționare, condiții de intervenție, alocarea ulterioară a fondurilor la formarea cărora conduc aceste impozite, rolul lor în asigurarea echilibrului economic real.

Statul acționează asupra consumului prin diminuarea cererii solvabile a populației, cu ajutorul impozitelor. Când se are în vedere orientarea cererii de consum spre anumite produse, atunci statul are la îndemână sistemul taxelor de consumație (accize) și taxelor generale de vânzări (taxa pe valoarea adăugată), care permite o abordarea selectivă a produselor supuse impunerii și o diferențiere a cotelor impunerii, în funcție de scopul urmărit.

Astfel, o creștere a taxei pe valoarea adăugată în perspectiva de a lupta contra inflației, determină o restricție a consumului prin creșterea prețurilor.

Reducerea taxei pe valoarea adăugată, din contră, este un instrument de relansare economică și de luptă contra inflației, dacă aceasta nu duce la o creștere a cererii în raport cu oferta.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut între grupuri sociale și indivizi, între persoanele fizice și cele juridice.

Prin folosirea impozitelor în scopuri sociale se urmărește întărirea echității fiscale, adică impozitarea contribuabililor în funcție de capacitatea lor contributivă, dar criteriile acestei echități sunt departe de a fi precise, explicite, universale sau imuabile.

Astfel, perceperea de accize asupra tutunului și a băuturilor alcoolice capătă, în condițiile aplicării unor cote de impozit deosebit de ridicate, caracterul unui instrument de limitare a fumatului și de prohibire a alcoolului, de prezervare a sănătății populației.

1.3. Structura impozitelor și taxelor care compun sistemul fiscal

Analiza științifică în orice domeniu necesită delimitări ale sferei de cercetare, în scopul aprofundării cunoașterii evoluției sale și a realizării unor studii comparative. Gruparea impozitelor constituie un procedeu al cunoașterii științifice, prin care se urmărește surprinderea unor caracteristici esențiale, distinctive și respectiv dominante ale acestora.

Scopul îl constituie analizarea modului în care impozitele acționează în economie, respectiv efectele produse la nivel individual și global.

După trăsăturile de fond și de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe și indirecte.

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul și suportatorul impozitului sunt în intenția legiuitorului, una și aceeași persoană, deși, practic, uneori acestea nu coincid.

Impozitele indirecte sunt așezate asupra vânzărilor de mărfuri și prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum.

Această ultimă formulare decurge din faptul că suportatorul impozitelor indirecte este consumatorul final. Toți ceilalți agenți economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau serviciu include cheltuielile de achiziție a acestora în costul produsului/serviciului pe care ei îl fabrică și îl oferă spre vânzare pe piață. Ei transferă impozitul indirect (inclus în prețul de achiziție) asupra prețului de vânzare a propriului produs/serviciu, astfel încât nu mai suportă acest impozit.

Baza de calcul la impozitele indirecte este prețul bunului, după caz, tariful serviciului prestat. Calculul impozitului se face în cote proporționale sau în sumă fixă pe produs. În consecință, la impozitele indirecte nu se practică discriminări în mărime după puterea contributivă și nici reduceri ori scutiri, sunt aceleași pentru toți consumatorii aceluiași bun (serviciu).

Schema impozitelor indirecte are configurația:

– pe produs (accize)

– impozit cumulativ

Taxe de consumație – generale pe vânzări – impozit unic

(cifra de afaceri) – taxa pe valoare

adăugată

– asupra producției

Monopoluri fiscale – asupra vânzării

– asupra producției și vânzării

Impozite indirecte

– de import

Taxe vamale – de export

– de tranzit

– de timbru

– de înregistrare

Taxe tradiționale – pe circulația averii

– alte taxe, contribuții

– taxe parafiscale

Sistemul impozitelor indirecte cuprinde variate prelevări. Se practică frecvent taxele de consumație, monopolurile fiscale, taxele vamale și diferite alte taxe considerate tradiționale.

Taxele de consumație sunt impozite cuprinse în prețul de vânzare al mărfurilor produse și realizate în interiorul țării. La plata acestora sunt supuse atât bunurile de consum cât și mijloacele de producție.

Taxele de consumație au un câmp de aplicare diferit de la țară la țară. În orice caz, randamentul lor fiscal este mare. Se mai numesc și impozite pe consum, deoarece se aplică asupra prețului bunurilor care intră în consum și pot fi de două feluri: pe produs și generale pe vânzări.

1. Taxele de consumație pe produs sau accizele (impozitele speciale pe consum). Sunt cele mai vechi taxe pe consum, tradiționale. Obișnuit, se așează asupra bunurilor care intră în consumul celor mai largi categorii ale populației. Astfel de produse sunt: zahărul, sarea, uleiul, tutunul, dulciurile, cafeaua, ceaiul, combustibilii lichizi, cerealele în unele țări, aparatele electrice, textilele, încălțămintea, anumite obiecte de lux, care se consumă în cantități mari și nu pot fi substituite ușor cu altele, având o cerere neelastică.

Caracteristic este însă faptul că toate țările, în ultima vreme, în valoarea taxelor de consumație, ponderea taxelor pe produs (accize) este în scădere.

Accizele se stabilesc fie în sume fixe pe unitatea de marfă, fie în procente (proporțional) asupra prețului de vânzare. Produsele de import sunt supuse acelorași taxe, iar produsele de export, cu unele excepții sunt scutite. Cât privește nivelul taxelor de consumație pe produs, se afirmă o tot mai pronunțată tendință de creștere. Practicarea accizelor, cum se vede, are nu numai scopuri fiscale, dar și sociale, uneori chiar politice.

Accizele sunt stabilite în cote procentuale, diferențiate după felul produselor, mai ridicate pentru cele de lux, așa cum se practică și în alte țări. Baza de calcul este prețul negociat, în cazul bunurilor din producția proprie, iar la produsele din import se aplică la valoarea în vamă (la aceasta se adaugă și taxele vamale, alte taxe speciale stabilite prin lege). Plătitorii acestora sunt întreprinderile de orice fel, asociațiile comerciale, persoane fizice autorizate care produc, importă sau comercializează bunuri din categoria celor care, portivit legii, intră sub incidența accizelor (H.G. nr.779/1991 și O.G. nr.3/1995). Se suportă firesc de către consumatori, ca orice impozit indirect.

2. Taxele generale de consumație (impozitele pe consum generale). Se aplică asupra vânzării tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau elemente pentru producție și sunt cunoscute sub denumirea generică de impozite pe cifra de afaceri.

În practica financiară a țărilor capitaliste sunt întâlnite trei forme de așezare a impozitului pe cifra de afaceri și anume: a) forma cumulativă; b) forma impozitului unic și c) forma impozitului unic, cu plata fracționată (taxa pe valoarea adăugată).

a) În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt impuse în fiecare stadiu prin care trec, de la ieșirea din fabricație și până intră în consum. Este perceput, deci, de fiecare dată când bunurile sunt supuse unei tranzacții. Același produs deci, se impune de mai multe ori. Aceasta înseamnă că cu cât ciclul de producție și circulație este mai lung, cu atât impozitul datorat statului va fi mai mare.

Impozitul cumulativ, numit și “impozit în cascadă”, “multifazic”, “bulgăre de zăpadă” etc., tocmai fiindcă se percepe pentru fiecare tranzacție (în cascadă), are ca bază de calcul prețul de vânzare a bunurilor care include și impozitul plătit la stadiile anterioare, adică cifra de afaceri brută.

Impozitul cumulativ pe cifra de afaceri (vânzări, tranzacții) are caracter multiplu. El majorează prețul bunurilor cu mărimea impozitelor plătite în aval și prin aceasta provoacă greutăți în desfacere, influențând negativ capacitatea de concurență a întreprinderii. Faptul că afectează întregul circuit are ca efect integrarea pe verticală (concentrarea producției), care face posibilă evitarea plății impozitului la una sau chiar două stadii, dezavantajând întreprinderile neintegrate și stânjenind diversificarea producției. Prin urmare, este lipsit de neutralitate. Este totodată lipsit de transparență, adică nu se poate cunoaște cât s-a vărsat la buget de-a lungul parcursului mărfii. Practicarea impozitului cumulativ, induce în economie distorsiuni. Unele avantaje trebuie însă, recunoscute: are randament fiscal ridicat (prin cumulul de impozite), nu ridică probleme de identificare a contribuabilului, frauda este mai mică. Totuși inconvenientele sunt numeroase, motiv pentru care azi, impozitele cumulative nu se mai practică.

b) Impozitul unic sau monofazic pe cifra de afaceri se încasează o singură dată, indiferent de numărul stadiilor prin care trece marfa supusă impunerii. Sunt întâlnite două practice de percepere a impozitului monofazic. Una, când impozitul se plătește în momentul vânzării produsului de către producător și atunci se numește taxă de producție. Cealaltă, când impozitul se percepe în stadiul comerțului (cu ridicata ori cu amănuntul) și poartă numele de taxă asupra vânzării sau impozit pe circulație. Impozitul unic se mai practică azi în S.U.A.

c) Cât privește forma impozitului unic, dar cu plata fracționată, este de arătat că el constituie o sinteză a impozitului cumulativ pe tranzacții și a celui unic pe producție (comerț), eliminând inconvenientele lor. Este o formă mai nouă de impozitare. A fost introdus întâia oară în Franța (în 1954), ulterior, treptat, în țările membre ale Uniunii Europene (C.E.E.). Azi se practică în peste 50 de state de pe toate continentele.

Impozitul, în acest caz, este tot multistadial, se aplică pe întreg circuitul economic până la utilizatorul final al produselor și serviciilor, dar numai asupra cifrei de afaceri nete, adică la valoarea adăugată în fiecare fază a acestui circuit. De aici își trage denumirea de taxă pe valoarea adăugată, cum se folosește pretutindeni.

Valoarea adăugată este plusul de valoare pe care bunul (serviciul) îl dobândește într-un anumit stadiu în urma prelucrării proprii. Cantitativ, este echivalentă cu diferența dintre prețul de vânzare a produsului, după ce i s-a adăugat prelucrare proprie și prețul de cumpărare a acestuia (diferență, pentru un producător, între valoarea producției evaluate la prețurile pieței și cea a consumului său intermediar).

Plătitorii taxei pe valoarea adăugată sunt toate persoanele juridice și fizice care efectuează operații supuse taxării. Suportatorii taxei sunt însă, consumatorii mărfurilor respective odată cu cumpărarea lor, ca în cazul oricărui impozit indirect.

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă prețul de vânzare a bunurilor sau tariful serviciilor prestate. Cum perioada de impunere este luna (uneori trimestrul) se stabilește volumul total al vânzărilor sau prestărilor (cifra de afaceri) la care se aplică cota de impozit.

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula folosind una din metodele: a) din totalul vânzărilor agentului economic se scade totalul cumpărăturilor sale, diferența (valoarea adăugată) urmând a fi impozitată. În practică este puțin folosită fiindcă nu permite diferențierea cotelor, iar documentele (facturile) ce însoțesc marfa nu oferă informații asupra taxelor plătite în amonte; b) se aplică cota de impozit asupra prețului de vânzare din stadiul respectiv, obținându-se taxa pe prețul de vânzare din care se scade suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată (calculată în același mod) în stadiul anterior, conform informațiilor din facturi.

Numărul și nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată sunt diferite de la țară la țară. Obișnuit, se practică între 1 la 4 cote în funcție de natura mărfurilor și a operațiilor efectuate, diferențiate. Astfel, în Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia se folosesc trei categorii de cote: o cotă redusă pentru mărfurile de primă necesitate, care ia valori între 2% și 17%, o cotă normală aplicată bunurilor și serviciilor obișnuite, care are o mărime intermediară cuprinsă între 12% și 23% și o cotă majorată, la bunurile de lux și la cele care fac obiect al monopolului de stat, cu niveluri cuprinse între 25% și 38%. În alte țări, cum sunt Germania, Olanda, Irlanda; Luxemburg se utilizează numai două categorii de cote și anume, cota redusă și cota normală, în Marea Britanie se practică o singură cotă. În ultima vreme, în cadrul Uniunii Europene, se manifestă tendința de reducere a diferențelor nivelurilor cotelor pe țări, urmărindu-se unificarea lor și a regimului scutirilor, pentru înlăturarea, în final, a granițelor fiscale intracomunitare.

În practica fiscală internațională cotele acestei taxe se pot întâlni la patru niveluri: cota zero (practicată de obicei pentru bunurile exportate), cota redusă (sub nivelul cotei normale, de regulă pentru produse de strictă necesitate), cota normală sau standard și cota majorată (peste nivelul celei normale, de regulă pentru produse de necesitatea a doua și de lux).

Modelul taxei pe valoarea adăugată adoptat de România este cel practicat în țările din vestul Europei, cu unele particularități ce țin de perioada pe care economia țării o parcurge și de politica economico-socială de guvern.

Monopolurile fiscale

Dreptul exclusiv al statului de a produce și comercializa la un anumit preț produse și de a-și însuși pe această cale venituri poartă denumirea de monopol fiscal. Prețurile la care respectivele mărfuri se vând depășesc valoarea, respectiv include pe lângă cost plus profit, și impozit indirect. În cele mai multe țări, constituie monopoluri fiscale, de regulă, produsele a căror consum trebuie, în anumite limite, ținut sub control și care aduc venituri mari. Astfel de mărfuri sunt: sarea, tutunul, chibriturile, alcoolul, zahărul uneori, petrolul, cărțile de joc, alte produse specifice, precum și unele servicii publice cum ar fi poșta, telecomunicațiile, altele.

În funcție de sfera de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi depline sau parțiale. Se consideră monopol fiscal deplin dacă se instituie atât asupra producției, cât și a comerțului cu ridicata sau cu amănuntul a produselor. Parțiale sunt monopolurile dacă sunt instituite, fie numai asupra unei părți a producției și vânzărilor cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu amănuntul.

Sporirea veniturilor de la monopolurile fiscale se poate realiza prin: diminuarea costurilor; înrăutățirea calității produselor în condițiile unui nivel neschimbat al prețurilor; creșterea prețurilor, etc.

În prezent, monopolurile fiscale se procură și se gestionează, în cazul multor activități, diferit de trecut. Statul nu mai administrează toate activitățile aducătoare de venituri de natura monopolurilor fiscale, ci cedează unele din acestea unor particulari – persoane fizice și juridice – care varsă trezoreriei în schimbul licențelor contribuții cu acest titlu. Și în România, legea privind monopolurile fiscale este elaborată pornind de la această particularitate, dar statul continuă să păstreze în gestiune proprie activități ce fac obiect al monopolurilor fiscale (producția de armament și material militar, de pildă).

Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite percepute de stat asupra mărfurilor la trecerea granițelor vamale ale statului respectiv. Ele sunt o categorie de impozite deosebite, având rolul de a procura venituri fiscale bugetului, dar și de a proteja economia națională de concurența străină.

Consumatorul final este doar parțial suportator numai în cazul unor piețe puternic competitive și pe care cererea este relativ bine satisfăcută. Pe astfel de piețe, vânzătorul nu are posibilitate să introducă în preț întreaga taxă vamală deoarece prețul produselor oferite de el ar putea fi prea mare față de cel al altor ofertanți, astfel încât produsele sale nu s-ar mai vinde. De asemenea, raportul preț/calitate pentru produsele sale ar putea fi neconvenabil pentru consumatori, astfel încât s-ar ajunge la același rezultat al imposibilității de a-și vinde produsele. Această incidență a taxelor vamale asupra consumatorului din țara importatoare (țara de destinație a produselor) este vizibilă și directă. Există însă și o incidență asupra contribuabililor din țara exportatoare (țara de origine a produselor).

În funcție de obiectul lor, taxele vamale pot fi de export, de tranzit de mărfuri, de import.

Taxele vamale de export sunt așezate asupra valorii exporturilor și sunt puțin frecvente deoarece frânează exportul, ceea ce are efecte negative asupra balanței comerciale. Motivația introducerii lor este, în general, de două feluri:

• economică: taxarea materiei prime cu scopul de a încuraja prelucrarea ei în țară, cu efecte pozitive în ce privește numărul locurilor de muncă și eventuala creștere a încasărilor valutare pe seama exporturilor de produse finite rezultate din prelucrare;

• fiscală: taxarea unor produse exportabile cu caracter de monopol sau quasimonopol natural, care au mare putere competitivă pe alte piețe, de regulă materii prime sau puțin prelucrate.

Taxele vamale de tranzit sunt așezate asupra volumului mărfurilor tranzitate între doi parteneri externi pe teritoriul unui stat terț. Sunt taxe relativ frecvente, mai ales în legătură cu marile artere de transport rutier sau feroviar, cu transportul pe conducte al hidrocarburilor lichide sau gazoase și cu transportul energiei pe magistrale electrice internaționale.

Taxele vamale de import sunt așezate asupra importului exprimat valoric sau fizic și sunt generalizate în toate țările. Perceperea lor se face în sarcina importatorului și în momentul depunerii de către acesta în vamă a documentelor doveditoare ale apartenenței respectivei partide de import.

Aceste taxe au rolul de egalizare a prețului mărfii importate (de regulă mai mic) cu prețul mărfii indigene de același tip (de regulă mai mare). Se obține astfel protejarea producătorilor interni față de cei externi mai competitivi, ca și a resurselor valutare ale țării importatoare, dar și limitarea posibilităților de alegere ale consumatorilor interni.

Așezarea taxelor vamale de import se face în trei modalități:

(a) ad-valorem, adică în cotă procentuală asupra valorii importului;

(b) taxe vamale specifice, adică în cotă fixă pe unitatea fizică de marfă importată;

(c) taxe vamale compuse, adică taxarea în doi pași: întâi o taxă ad-valorem, apoi o taxă specifică.

Taxele de înregistrare și de timbru

Aceste taxe sunt obligatorii numai în cazul în care cetățeanul solicită un serviciu din partea statului. În prezent există o multitudine de astfel de taxe și câteva dintre ele le vom prezenta mai jos.

După natura lor taxele pot fi:

• judecătorești, plătite instanțelor judecătorești pentru acțiunile de judecată introduse de orice persoană fizică sau juridică;

• de notariat, plătite notariatelor pentru serviciile solicitate lor (legalizări, autentificări etc.);

• consulare, plătite consulatelor pentru serviciile specifice lor (vize, certificate de origine ș.a.);

• de administrație, plătite primăriilor, prefecturilor, altor instituții pentru autorizații, permise, legitimații etc.;

• de timbru, plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte/documente autorizate, înregistrate, certificate, transpuse, eliberate etc. de unele instituții publice;

• de înregistrare, plătite autorităților publice pentru servicii de vânzări de imobile, fuzionarea sau dizolvarea unor firme, înregistrarea unor firme, cumpărări de titluri prin bursă ș.a.

1.4. Noțiunea de presiune fiscală și limitele acesteia

1.4.1. Noțiunea de presiune fiscală

Sistemul fiscal nu poate fi numai mijlocul prin care se acoperă de către stat cheltuielile publice cu care acesta se confruntă, ci poate constitui și obiectivul politicii fiscale la îndemâna guvernului pentru realizarea unei politici economice a statului respectiv.

Veniturile publice sunt venituri realizate de administrațiile publice. Acestea servesc mai întâi la finanțarea cheltuielilor publice și participă astfel la realizarea politicii economice și sociale a puterii publice.

Datorită importanței lor, veniturile publice exercită, de asemenea, o influență directă asupra comportamentului persoanelor fizice și juridice și sunt utilizate ca instrumente specifice de intervenție în viața economică și socială.

Noțiunea de prelevări obligatorii înglobează toate sumele vărsate de agenții economici administrațiilor publice, cu condiția ca aceste vărsăminte să nu fie legate de o decizie voluntară și ca ele să nu fie însoțite de o contraprestație imediată sau directă individualizată.

Vărsămintele în cauză cuprind două mari categorii: impozite și contribuții sociale.

Impozitele pot fi definite ca prelevări pecuniare impuse persoanelor fizice și juridice, pe cale de autoritate, cu titlul definitiv și fără contrapartidă directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice și realizării intervenției economice și sociale a puterii publice.

Strâns legat de aceste prelevări obligatorii și cu mare semnificație ne apare termenul de rată a presiunii fiscale, cu incidente foarte serioase la nivel macroeconomic.

Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii este egală cu raportul dintre ansamblul impozitelor și contribuțiilor sociale efectiv încasate în administrația publică și produsul intern brut.

Acest indicator permite realizarea unor comparații internaționale, semnificative, deoarece nu este indiferentă ponderea respectivelor impozite și contribuții sociale în finanțarea securității sociale asigurată de către puterea publică.

Acest indicator poate avea o dublă accepție:

– presiunea fiscală în sens strict egală cu raportul dintre mărimea impozitelor încasate de către stat și produsul intern brut;

– presiunea fiscală în sens larg egală cu raportul dintre ansamblul impozitelor și contribuțiilor sociale pe de o parte și produsul intern brut pe de altă parte.

Mergând mai departe, se pot remarca semnificațiile ratei presiunii fiscale atât în plan contabil, cât și în planul analizei economice.

Pe plan contabil este important să se remarce că rata de presiune fiscală nu ține cont de faptul că prelevările obligatorii finanțează alte prelevări obligatorii. Astfel, fluxurile contabilizate la numărător nu sunt consolidate, adică ele nu elimină prelevările obligatorii vărsate de administrațiile publice. Ca urmare, nu este vorba deci de prelevări nete, operate asupra unor agenți economici. De asemenea, pe de o parte, puterea publică recuperează, sub forma impozitelor, o parte a sumelor pe care ea le cheltuiește.

Din punct de vedere al analizei economice, se consideră rata de presiune fiscală o cheltuială ce pune în evidență aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii și se neglijează faptul că ele sunt reinvestite în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice.

Rata de presiune fiscală reprezintă, așadar, un indicator de comensurare a părții de venituri provenite din producție care tranzitează printr-un proces de afectare, obligatorie și publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziție a inițiativei private. În România, rata de presiune fiscală a evoluat de la 57% în 1990 la 38,8% în 2000, la 34,9% în 2002,oscilînd în jurul a 30% în ultimii ani.

La începutul perioadei de tranziție, România se situa în grupa țărilor cu o politică fiscală ridicată (1990-57%) și deci sistemul fiscal românesc era mai degrabă rezultatul unor acțiuni de răspuns la unele presiuni bugetare. Astăzi, se poate afirma că nivelul fiscalității în România este la limita de jos a fiscalității practicate în țările dezvoltate. În ciuda acestei realități, agenții economici și populația resimt, totuși, agresivitatea fiscalității.

1.4.2. Limitele presiunii fiscale

Încă din secolele al XVII-lea și XIX-lea, când securitatea socială nu exista, economiștii și juriștii considerau că fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră posibil.

Se apreciază că, în orice moment, prelevările obligatorii au o limită peste care pot periclita activitatea.

Arthur Laffer rămâne celebru pentru ideea pe care a demonstrat-o cu ajutorul unei curbe, care îi poartă numele, potrivit căreia de la un anumit prag orice creștere a presiunii fiscale provoacă o scădere a sumei prelevărilor obligatorii încasate de puterea publică.

Curba lui Laffer reflectă legătura dintre presiunea fiscală și încasările fiscale.

Noutatea teoriei lui Laffer constă în identificarea a două zone: zona acceptabilă și zona inadmisibilă.

Zona acceptabilă sau „normal range” delimitată de punctele O, M și PO, în care subiecții economici acceptă creșterea presiunii fiscale, întrucât doresc o cantitate superioară de utilități publice. Încasările fiscale cresc deși se produce o reducere treptată a activității economice și a materiei impozabile, unii subiecți economici preferând să-și mărească timpul liber în detrimentul timpului destinat muncii iar alții dimpotrivă. Ritmul de creștere a încasărilor fiscale tinde să se diminueze pe măsură ce presiunea fiscală crește, dar într-un ritm descrescător față de aceasta.

Zona inadmisibilă sau „prohibitive range” delimitată de punctele PO, M și P, în care o parte tot mai importantă din venitul factorilor este preluată de stat. În consecință subiecții din economie își restrâng activitățile impozabile iar materia impozabilă se reduce. Pe măsură ce presiunea fiscală crește se produce scăderea producției și a încasărilor fiscale.

Se observă că pentru o presiune fiscală P, scăzută situată în zona acceptabilă și pentru una foarte puternică P2 situată în zona inadmisibilă se obține aceeași sumă de încasări fiscale. În consecință presiunea fiscală din zona inadmisibilă determină redistribuiri inutile de venit, egalizarea prin constrângere publică a subiecților și descurajarea activităților economice, a inițiativelor individuale și asumării riscurilor. În schimb reducerea sa generează în același timp creșterea producției și a încasărilor fiscale.

1.5. Probleme provocate de creșterea presiunii

Ideea de bază care se desprinde este aceea că orice creștere a presiunii fiscale riscă să se lovească de întreprinderi în fața unei concurențe internaționale acerbe.

Riscurile de diminuare ale eforturilor productive: în această privință se remarcă economiști liberali care insistǎ asupra efectelor descurajate pe care le provoacă nivelurile ridicate ale prelevărilor obligatorii asupra muncii, economiilor și investițiilor, precum și asupra spiritului de întreprindere.

Frauda și evaziunea fiscală: dacă frauda constituie o încălcare a legii fiscale prin diminuarea voluntară a veniturilor, vânzări fără facturi etc., evaziunea constă în sustragerea de la prelevări obligatorii printr-o utilizare abilă a legii fiscale sau de a profita de caracterul teritorial al legilor fiscale și sociale pentru a localiza activități, venituri sau bunuri în țări străine unde ele nu vor fi sau vor fi mai puțin impozitate (paradisuri fiscale).

Riscul de inflație prin fiscalitate este legat de faptul că orice creștere a impozitelor sau a contribuțiilor sociale se repercutează asupra proceselor de determinare a prețurilor și salariilor și de alimenta, astfel, inflația.

Astfel, chiar dacă întreprinderile caută să le includă în prețul lor de vânzare, salariații doresc să recupereze, sub formă de salarii mai ridicate, reducerea puterii lor de cumpărare care rezultă din creșterea impozitelor sau contribuțiilor sociale sau din creșterea costului vieții.

Exigențele concurenței internaționale: pentru țările care sunt deschise schimburilor internaționale, competitivitatea întreprinderilor, adică capacitatea de a înfrunta cu succes concurența internațională (rezistență la importuri și capacitate de export), constituie un factor determinant pentru creșterea economică și a nivelului de trai. Este motivul pentru care imperativul de competitivitate constituie una din preocupările majore ale puterii publice.

Astfel, orice creștere a prelevărilor obligatorii, suportate de întreprinderi, riscă să atingă competitivitatea lor repercutându-se în prețurile lor sau în scăderea autofinanțării și, din această cauză, a capacității lor de investiții și de modernizare.

CAPITOLUL II

ROLUL IMPOZITELOR INDIRECTE ÎN FUNDAMENTAREA COORDONATELOR POLITICII FISCALE DIN ROMÂNIA

2.1. Sistemul fiscal și politica fiscală din România în perioada de dinainte de 1989 și în prezent

În orice timp și în orice tip de societate, fiscalitatea este privită ca o inoportunitate pentru orice contribuabil. Existența și manifestarea ei este justificată, deoarece funcționarea oricărei societăți implică costuri care trebuie să fie acoperite prin resurse suficiente. Dacă resursele proprii pe care statul le poate obține, care provin, de exemplu din proprietățile publice (domeniile statului) nu sunt suficiente, ceea ce se întâmplă în general, atunci trebuie prelevate impozite De fapt, impozitele plătite de către persoanele fizice și persoanele juridice pot fi considerate remunerații ale serviciile de orice natură pe care le asigură statul sau instituțiile sale.

Fiecare stat, din antichitate și până astăzi, și-a adoptat propriul său sistem fiscal, mai mult sau mai puțin perfecționat, după cum acesta a cunoscut o mai mare sau mai mică putere economică și militară. Sunt astfel cunoscute sistemele fiscale ale Chinei, Mesopotamiei, Indiei, Egiptului și Romei în antichitate, apărute și perfecționate în strânsă legătură cu nevoile războaielor purtate de aceste state pentru expansiuni teritoriale, sau în interior, pentru menținerea ordinii și a frontierelor.

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar. Resursele financiare publice se constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, și anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice, în condițiile asigurării echilibrului financiar.

Principalele categorii de resurse publice sunt:

I. Resursele bugetului de stat:

– venituri curente:

– venituri fiscale

– impozite directe

– impozite indirecte

– venituri nefiscale

– venituri din capital

– încasări din rambursarea împrumuturilor acordate

II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat și ale asigurărilor pentru șomaj:

– venituri fiscale

– contribuția angajatorilor și a angajaților

– alte contribuții

– venituri nefiscale

III. Resursele bugetelor locale

– venituri proprii (fiscale și nefiscale)

– cote și sume defalcate din venituri ale bugetului de stat

– cote adiționale la unele venituri ale bugetului de stat și ale bugetelor locale

– transferuri cu destinație specială de la bugetul de stat

IV. Resursele fondurilor speciale

Un sistem fiscal poate fi definit ca totalitatea impozitelor instituite într-un stat care-i procură acestuia o parte covârșitoare din veniturile publice, fiecare impozit având o contribuție specifică și un anumit rol în constituirea veniturilor bugetului public. Orice sistem fiscal prezintă anumite caracteristici:

a) exclusivitatea aplicării care presupune faptul că el se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector ai resurselor fiscale pentru un buget sau pentru un sistem bugetar;

b) autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că conține toate regulile de așezare, încasare și lichidare necesare pentru punerea sa în aplicare.

Această autonomie are loc chiar dacă conținutul unui sistem fiscal dat a fost elaborat sub influența directă a altui sistem fiscal, sau dacă el evoluează în aceeași direcție cu acesta din urmă. Dacă un sistem fiscal a fost elaborat de organele proprii ale teritoriului în care se aplică, se va putea vorbi de autonomie fiscală completă sau de suveranitate fiscală în decursul istoriei, sistemele fiscale au evoluat, urmărind ca:

1. prin numărul și mărimea impozitelor să satisfacă necesitățile de fonduri ale statului;

2. să simplifice și să înlesnească munca de colectare a impozitelor;

3. impozitele să fie suportabile pentru contribuabili;

4. să crească numărul contribuabililor pentru a micșora povara fiscală individuală.

Impozitele finanțează activitatea statului. Totuși, impozitele sunt și instrumente prin intermediul cărora statul redistribuie venitul și avuția și, în plus sunt o parte integrantă a politicii fiscale a statului.

De asemenea, sistemul fiscal trebuie să se caracterizeze prin nediscriminare. Acest principiu semnifică faptul că impozitele trebuie să fie stabile, urmând reguli care sunt aceleași pentru toți. Orice măsură fiscală direct sau indirect discriminatorie adresată unui grup social este incompatibilă cu principiile generale ale unei societăți. Sistemul fiscal trebuie să fie animat de dezinteresul unei impuneri cât mai echitabile. Echitatea impunerii presupune diferențierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în funcție de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura și proveniența veniturilor și altele. Sistemul fiscal, prin procesul așezării urmărind impozitele, dă posibilitatea statului să exercite în anumite limite un control asupra economiei, influențând dezvoltarea sau restrângerea activităților unor ramuri economice. Pe linia evoluției sistemelor fiscale trebuie arătat că, mai aproape de zilele noastre, această evoluție a avut următoarele coordonate:

1) trecerea de la impozitele analitice la impozitele sintetice;

2) adoptarea de noi proceduri de așezare, urmărire și percepere a impozitelor;

3) creșterea randamentului fiscal.

Criteriile unui sistem fiscal optim

Sistemul fiscal îndeplinește trei funcții esențiale, care sunt adesea contradictorii. Importanța relativă care le este acordată evoluează în funcție de aprecierea care se face asupra capacității unei economii de piață de a asigura optimul în mod spontan. Dezbaterea asupra fiscalității optime reflectă tocmai această apreciere: criteriile utilizate sunt cel mai adesea de natură conflictuală. Două dintre ele domină dezbaterea: criteriul eficienței și criteriul echității.

Funcțiile sistemului fiscal

Sistemul fiscal asigură trei funcții, destinate realizării următoarelor obiective:

– funcție de finanțare a cheltuielilor publice, urmărind obiectivul de venit bugetar;

– funcție de redistribuire a veniturilor și patrimoniilor, în conformitate cu un obiectiv de echitate;

– funcție de stabilizare a activității economice.

În decursul timpului, importanța relativă a acestor funcții diferite a evoluat în strânsă legătură cu rolul statului în viața economică.

După criza anilor '30 și al doilea război mondial, sub influența ideilor keynesiste, crește intervenția statului în economie, în paralel crescând rolul impozitului. Instrument privilegiat de finanțare a cheltuielilor publice, el devine și un instrument de politică economică și socială.

În literatura de specialitate, apărută în țara noastră, sistemul fiscal este analizat, în majoritatea cazurilor, având în vedere următoarele perioade:

– perioada până la Regulamentele Organice din Muntenia și Moldova (1831-1832);

-perioada de la Regulamentele Organice până la Convenția de la Paris (august 1958);

-perioada cuprinsă între domnia lui Alexandru Ioan Cuza și Primul război mondial;

-perioada interbelică (1919-1940);

-perioada „finanțelor comuniste“ ale României (1948 – 1989);

-perioada „post decembristă" care a început cu anul 1990.

Perioada până la Regulamentele Organice

În viața poporului român primul impozit (dare în bani) consemnat în documente datează de pe vremea cnezilor (clasa nobililor care își transmiteau puterea de conducere din generație în generație asupra ținuturilor pe care le stăpâneau) în secolul al XIII-lea. Este vorba despre taxele vamale încasate în moneda timpului. Ele au fost cel dintâi mijloc de a strânge bani pentru voievozi. Vămile erau așezate atât la granițele Voievodatului, cât și la granițele județelor și barierelor orașelor.

În secolul XIV este consemnată și dijma (din zece una) care era cunoscută și în timpul lui Mircea cel Bătrân sub denumirea de vamă și se percepea în natură. în secolul XV apare birul, impozit în bani, singurul venit al visteriei. Plata se făcea numai de către „poporul de jos" și se stabilea pe cap de locuitor după sistemul cisluirii, adică impozitul se împărțea pe fiecare persoană de către obștea satului, în funcție de avere. Perceperea birului se făcea de către slujbașii domnitorului – birari -care au apărut după închinarea la turci.

Birul este impozitul cel mai vechi al țărilor române. Dacă cineva nu plătea birul, acesta trebuia achitat de ceilalți locuitori sau de proprietarul moșiei. Cel ce plătea birul altuia, rară îndeplinirea vreunei alte formalități, dobândea dreptul de proprietate asupra bunurilor debitorului său. În secolul XVI mai apar găinăritul, vama la cosit, văcăritul (sub Iancu Vodă în 1580). În secolul XVII apar alte dări în natură (fumărit, desetina, pogonărit), iar în 1700 birul este cunoscut sub denumirea de rupta. Se fixează, în această perioadă, pentru prima dată termenul de plată.

În secolul XVII este consemnată, pe la mijlocul acestuia, o dare numită „sferturi" (eiverturi) care era un impozit personal (capitația), plătibil în sferturi trimestriale. Ea se strângea sub forma cislei.

În istoria sistemului fiscal românesc, reforma domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat, în a treia sa domnie în Muntenia în 1739, este recunoscută ca prima încercare de așezare și percepere a impozitelor.

Pentru a aplica reforma sa fiscală, Constantin Mavrocordat a trebuit să recurgă și la măsuri de organizare administrativă. Domnitorul a dispus efectuarea unui recensământ al contribuabililor, cu ocazia căruia s-au recenzat 147.000 de contribuabili. A contopit venitul cămării domnești, până atunci separat de venitul țării, cu venitul Tezaurului public, constituind o singură casǎ (măsură retrogradă). Din această casǎ se plăteau Tributul Porții, dările către pasajele turcești și milele. Ceea ce prisosea se vărsa în casa domnitorului.

Reforma încercată de Constantin Mavrocordat a urmărit să aplice principiile generalității, proporționalității și al răspunderii individuale față de fisc, principii care se regăsesc în legislația fiscală din epoca modernă. Prin această reformă domnitorul a urmărit și stârpirea unor abuzuri legate de strângerea impozitelor pe de o parte, iar pe de alta mărirea venitului său.

Perioada de la Regulamentele Organice până la Convenția de la Paris (1858)

În această perioadă fiscalitatea românească a fost dominată de trei repere temporale:

– anul 1832, când s-a pus în aplicare sistemul de impozite înființat de Regulamentul Organic;

– anul 1859, când au fost supuse la impozite toate clasele societății, precum și proprietatea funciară;

– anul 1874, când s-a accentuat tendința către impozitele indirecte. Constatând haosul lăsat de domnitorii fanarioți, Regulamentul Organic a reglementat un nou regim fiscal. El a desființat toate dările în bani și în natură care existau în cele două Principate. Totodată, Regulamentul Organic a păstrat următoarele impozite:

– directe: capitația (dare personală), dajdia mazililor și patenta (impozit pe clasă, asupra comercianților și profesionștilor);

– indirecte: vămile (a desființat, însă, pe cele interioare, taxa de export asupra boilor și vacilor, oieritul și impozitele asupra veniturilor domeniilor);

– adiționale: o zecime din capitație pentru „cutia satelor" și o zecime din patentă pentru „cutia orașelor";

– locale.

Perioada cuprinsă între domnia Iui Alexandru loan Cuza și Primul război mondial

Sistemul financiar din timpul domniei lui Cuza a trebuit să ia în considerație prevederile Convenției de la Paris, dar, totodată, să țină seama de situația reală a celor două țări române rezultată în urma aplicării Regulamentului Organic. La începutul domniei lui Cuza, în mesajul din 1859, declară că impozitele vor fi stabilite „numai treptat și aceasta în urma unor studii adânci". În 1862, odată cu unificarea administrativă, s-au pus bazele unui început de organizare financiară în scopul unificării fiscale a ambelor Principate.

În anul 1863 s-a votat o nouă serie de legi fiscale, printre care cea mai importantă a fost legea patentelor cu mai multe clase de patentări. Tot în 1863 s-a tipărit „Codul Controlorilor". Încasarea impozitelor se făcea de perceptori care erau ajutați de agenți. Impozitele în vigoare în perioada 1859 – 1866 se pot grupa în impozite directe (capitația țărănească, impozitul funciar, patenta). Aceste impozite nu au putut să procure întregul volum de venituri necesare echilibrării bugetului, astfel că exercițiile bugetare din timpul lui Cuza au fost aproape toate deficitare.

Odată cu urcarea pe tron, în 1866 a lui Carol de Hohenzollern, România a intrat într-o nouă fază de evoluție. În anul 1872 a început reforma impozitelor, care a ameliorat, până la un punct, situația financiară după perioada domniei lui Cuza, când doar în 1863 bugetul s-a încheiat cu excedent.

Organizarea administrației fiscale în această perioadă s-a concretizat în 1871 cu apariția „Legii contribuțiilor directe" și desființarea Corpului controlorilor, locul lui fiind luat de Comisiile comunale. În 1877 apare „Legea pentru recensământul contribuțiilor directe". În 1882 s-a introdus carnetul de contribuabil și a apărut „Legea de organizare a Ministerului Finanțelor", iar în 1897 este votată „Legea pentru organizarea Administrației financiare a statului".

Sistemul fiscal romanesc între cele două războaie mondiale

Partea de venituri a bugetului României interbelice a avut ca sursă principală de alimentare veniturile fiscale.

Varietatea sistemelor fiscale preluate de la Provinciile Românești, unite în 1918, a impus unificarea sistemului fiscal, care a fost desăvârșită între anii 1923 – 1927. La baza sa, ca și a sistemului financiar în general, au stat și după Marea Unire, instituțiile financiare și bugetare ale nucleului central al Vechiului Regat.

Reforma fiscală după Unirea de la 1 decembrie 1918 era strict necesară, dată fiind moștenirea celor patru regimuri deosebite (în Ardeal erau zece feluri de impozite directe, în Basarabia erau două regimuri diferite în privința impozitelor – în cele trei județe de sus Cahul, Ismail și Bolgrad era adoptată legislația fiscală a României Mici, în restul Basarabiei erau cinci impozite directe). Pe de altă parte, vechiul sistem fiscal nu mai aducea statului venituri suficiente.

În această perioadă se remarcă reforma fiscală a lui Nicolae Titulescu din1921, care făcea următoarele propuneri:

– reducerea cheltuielilor publice până la limita unde începe dezorganizarea serviciilor publice;

– sporirea veniturilor prin crearea de noi impozite până la limita care nu se poate depăși fără a stânjeni producția.

Principiile de bază ale noului sistem fiscal erau:

– impunerea venitului efectiv realizat, în baza declarației contribuabilului;

– discriminarea sistemului de cote după natura veniturilor realizate;

– introducerea impozitului pe venitul global.

Sistemul fiscal românesc în perioada comunistă

Studierea sistemului fiscal al României din perioada 1948 – 1989 nu contribuie cu nimic la constituirea unui sistem fiscal modern.

Într-o societate în care posibilitățile de realizare a unor averi personale semnificative erau aproape inexistente, recurgerea la impozitare a constituit, permanent, un mijloc de aplatizare a nivelului de trai al majorității populației. Și economiile socialiste, cu toate că ele concentrau la bugetele statelor respective, în cadrul repartiției primare, cea mai mare parte a venitului național, au recurs la mecanismul impozitelor, dar nu atât din rațiuni economice, cât, mai ales, politice și sociale.

Așa se face că impozitele și politica fiscală nu au jucat un rol reglator în economie, conducerea planificată nefiind compatibilă cu un astfel de rol din partea fiscalității.

Sistemul fiscal actual

După 1989 apare necesară organizarea unui sistem fiscal coerent și eficient, care să asigure obținerea veniturilor necesare activităților comerciale, sociale și financiare pe cale fiscală și nu prin metode administrative.

Reforma fiscală ce se realizează în România are în vedere, în general, condițiile sociale și economice specifice etapei actuale de dezvoltare. Sistemul fiscal este conceput pentru a corespunde cerințelor impuse de reforma socială și economică aflată în dezvoltare. Nu este posibil a se copia un sistem fiscal specific unor anumite state avansate, deoarece condițiile economice și sociale sunt esențial diferite. În țările avansate există o economie de piață echilibrată, care s-a realizat după o lungă perioadă de dezvoltare. Un exemplu în acest sens este Uniunea Europeană, în cadrul căreia se militează intens pentru unificarea sistemelor fiscale naționale. Cu toate încercările, s-a reușit doar o anumită armonizare fiscală, piedica în calea alinierii sistemelor fiscale reprezentând-o condițiile diferite din cadrul țărilor membre.

Reforma fiscală urmărește, în același timp, perfecționarea rolului și funcțiilor impozitelor indirecte. În cadrul acestora, impozitul pe circulația mărfurilor deține o pondere importantă, astfel că reglementarea lui a suferit importante modificări. De la 1 iulie 1993, impozitul pe circulația mărfurilor a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată (T. V.A.).

Reforma fiscală s-a extins și la alte impozite și taxe, care au însă o pondere mai restrânsă în sistemul fiscal român. Au fost făcute, astfel, modificări importante în domeniul taxelor vamale, taxelor de timbru, taxelor consulare, taxei pentru folosirea terenului proprietate de stat, contribuției pentru asigurările sociale.

Consecințele reformei fiscale trebuie să se materializeze la nivel macroeconomic în construirea unui sistem fiscal viabil și de randament, care să-i asigure veniturile aprobate prin bugetul de stat în condițiile folosirii impozitelor și ca pârghii ale politicii fiscale, iar la nivel microeconomic să asigure o presiune fiscală suportabilă pentru contribuabili (persoane fizice sau juridice) care să nu descurajeze munca, economisirea și investițiile și nici să incite la evaziune sau fraudă fiscală.

Experiența acumulată în primii ani ai tranziției la economia de piață demonstrează că este absolut necesară reformarea fundamentală atât a sistemului fiscal în sine, cât și a administrării impozitelor, iar aceasta se poate realiza numai dacă se schimbă substanțial rolul statului în economie.

Adoptarea unor noi sisteme fiscale nu este deloc ușoară, deoarece trebuie să se țină seama de considerente care adesea au efecte contradictorii: venituri, eficiență, stabilitate, echitate, rezistență la schimbările din sistem și implicare armonioasă a diferitelor niveluri administative etc.

Introducerea noilor sisteme trebuie să urmărească atât reducerea cheltuielilor totale, prin concentrarea lor în domeniile esențiale, cum ar fi serviciile publice, infrastructura și serviciile sociale, cât și diminuare treptată a rolului statului în subvenționarea industriei, administrației și apărării. În acest fel se poate asigura lărgirea bazei de impozitare prin introducerea unor noi domenii apărute în economie.

În construirea noilor sisteme fiscale, organismele economice și financiare europene consideră că, în actuala etapă, trebuie avute în vedere câteva direcții importante:

– asigurarea eficienței sistemului fiscal este elementul de bază de la care trebuie să se pornească. Sistemul trebuie să permită ca presiunea fiscală să fie împărțită corespunzător între diferiții contribuabili, fie ei indivizi sau firme. Aceasta se poate realiza prin lărgirea bazei de impozite, practicarea unor rate scăzute de impozitare și dacă punctul central al impozitării indirecte devine consumul final, simplitatea și transparența sistemului fiscal permite o mai mare flexibilitate în adoptarea deciziilor și în utilizarea unor mijloace eficiente de combatere a corupției;

– stabilitatea sistemului fiscal asigură venituri sigure fără a apela la schimbări frecvente ale regulilor și ratelor de impozitare, evitând creșterea evaziunii fiscale și reducerea dorinței de a investi a întreprinzătorilor;

– sistemul fiscal trebuie să urmărească realizarea unei echități sociale prin utilizarea unor rate diferențiate de impozitare și a unor scheme de sprijinire a veniturilor categoriilor defavorizate ale societății;

– coerența sistemului fiscal constituie elementul esențial al asigurării descentralizării administrative.

2.2. Politica fiscală și de administrare a veniturilor provenite din impozitele indirecte în România

Principalele tendințe ale politicii fiscal – bugetare prezentate în Programul Economic de Preaderare din anul 2003 sunt menținute și în continuare de actuala guvernare. Cu toate acestea, trebuie subliniat că există și unele modificări care au rolul de a îmbunătăți aportul politicii fiscal bugetare la obiectivul de accelerare a procesului de convergență reală.

Unii autori consideră că cel mai important impact al politicii bugetare, în general și al celei fiscale, în special, îl constituie efectele acestora asupra economisirii și asupra formării capitalului.

Aceasta deoarece forța de muncă este mai productivă dacă este dublată de un stoc important de capital. La creșterea acestuia din urmă contribuie venitul care este economisit și investit. Astfel, prin influența pe care o exercită asupra venitului disponibil, politica fiscală are un important impact asupra creșterii economice în general. O creștere a fiscalității are drept consecință reducerea economisirii asupra capitalului privat destinat investirii, care va afecta consumul viitor.

Din această cauză, problema care se pune în legătură cu politica fiscală ce trebuie aplicată este una legată de alegerea între consumul prezent și consumul viitor. Programele de reformă trebuie concepute să promoveze alocarea eficientă a resurselor și creșterea economică. În cadrul acestor programe, măsurile tradiționale de stabilizare pe termen scurt sunt integrate cu măsuri de ajustare structurală, ținând la stimularea ofertei.

Politica fiscală capătă o semnificație mai mare în programele de ajustare orientate spre creșterea economică. Nu numai că măsurile de politică fiscală trebuie să contribuie la creșterea economiilor interne necesare finanțării investițiilor asociate cu obiectivele creșterii economice, dar, totodată, o atenție specială trebuie acordată modurilor în care politica fiscală influențează alocarea resurselor și creșterea economică.

O atenție particulară este acordată procesului de reformă a finanțelor publice prin dezvoltarea și implementarea unui „Plan Strategic" de reformă a managementului finanțelor publice.

Reforma administrației fiscale este crucială pentru susținerea procesului de reducere a nivelului taxării fără a înregistra o scădere substanțială a nivelului veniturilor și cheltuielilor bugetare ca raport în produsul intern brut. Măsurile de îmbunătățire a colectării trebuie concentrate asupra următoarelor direcții:

– declanșarea cu operativitate a procedurii de executare silită prin emiterea somației în mod automat în toate cazurile;

– identificarea și aplicarea sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale debitorului și trecerea de îndată la evaluarea și valorificarea acelora care pot fi vândute;

– începerea procedurii de poprire asupra tuturor conturilor bancare ale debitorilor comunicate de bănci, odată cu comunicarea somației debitorului, precum și asupra veniturilor datorate de terții debitorului.

2.3. Conținutul resurselor financiare publice și alocarea acestora

Într-o economie modernă, de regulă, necesarul de resurse depășește posibilitățile de procurare a acestora. De asemenea, în timp ce resursele au un caracter limitat, cererea de resurse înregistrează o tendință de creștere continuă. Resursele, ca elemente ale bogăției unei națiuni, includ în structura lor, alături de resursele materiale, umane, informaționale, valutare, și resursele financiare.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării obiectivelor economico-sociale într-o anumită perioadă de timp.

La nivel național, resursele financiare includ:

– resursele financiare ale autorităților și instituțiilor publice;

– resursele financiare ale unităților publice și private;

– resursele financiare ale organizațiilor fără scop lucrativ;

– resursele financiare ale populației.

Între resursele financiare ale societății și resursele financiare publice există un raport ca de la întreg la parte, deoarece resursele financiare ale societății au o sferă de cuprindere mult mai largă. Alături de resursele financiare publice, resursele financiare ale societății includ și resursele financiare private.

Datoritǎ caracterului limitat al resurselor financiare, o problemǎ foarte importantǎ a societǎții o constituie alocarea resurselor producerii tuturor categoriilor de bunuri (publice, mixte și private).

Deciziile privind alocarea resurselor între sectorul public și cel privat influențează decisiv, atât producția de bunuri publice cât și raportul dintre acestea și bunurile private.

În teoria finanțelor publice, se apreciază că alocarea resurselor este optimă atunci când cerințele consumatorilor sunt satisfăcute la un nivel maxim, prin intermediul sectorului privat și a celui public. La un moment dat, cetățenii unei țări pot manifesta, în funcție de distribuția averii și veniturilor, anumite preferințe față de procurarea bunurilor publice și a celor private, iar comportamentul acestora este pus în evidență de curbele de indiferențǎ.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ PRIVIND IMPOZITELE INDIRECTE

3.1. Contribuția impozitelor indirecte la constituirea veniturilor bugetare în România 2009 – 2014

Analiza evoluției resurselor publice mobilizate în cadrul bugetului public al României pune în evidență predilecția guvernelor postdecembriste pentru impozitele indirecte și reducerea rolului impozitelor directe.

Sporirea volumului încasărilor din impozitele indirecte s-a realizat prin extinderea bazei de impunere, precum și prin majorarea cotelor de impozitare în cadrul aplicării tipurilor de impozite indirecte compatibile cu sistemul economiei de piață și cu practica țărilor dezvoltate, precum și pe fondul procesului inflaționist.

Statul a recurs la impozite indirecte pentru a-și completa veniturile bugetare, pentru că aceste impozite sunt cuprinse voalat în prețurile mărfurilor de consum și în tarifele lucrărilor și serviciilor. Cumpărând mărfurile și beneficiind de anumite servicii, contribuabilul suportă și impozitul indirect.

Structural, veniturile bugetare pe anii 2009 – 2014 se prezintă astfel:

Tabelul 3.1 Veniturile bugetare pe anii 2009 – 2010

Tabelul 3.2 Veniturile bugetare pe anii 2010 – 2011

Tabelul 3.3 Veniturile bugetare pe anii 2011 – 2012

Tabelul 3.4 Veniturile bugetare pe anii 2012 – 2013

Tabelul 3.5 Veniturile bugetare pe anii 2013 – 2014

Ponderea taxei pe valoarea adăugată în totalul impozitelor indirecte a fost de 64% în anul 2009, 65% în anul 2010, 67% în 2011, 65% în 2012, 65% în 2013, 62% în anul 2014.

De remarcat că ponderea accizelor în total impozite indirecte a manifestat o ușoară scădere de la 31% în 2008, la 29% în anii 2009, 2010, până la 26% în 2013, înregistrând o revenire la 30 % în anul 2014 .

Taxa pe valoare adăugată constituie cea mai mare parte a veniturilor bugetului de stat a impozitelor indirecte.

Produsul intern brut realizat în conformitate cu evidențele Institutului Național de Statistică se prezintă astfel:

Tabelul 3.6 Valoarea produsului intern brut și a principalelor sale componente -mld lei, prețuri curente-

Sursa: 2004 – 2013 date INS

Tabelul 3.7 Evoluția produsului intern brut și a principalelor sale componente (în termeni reali)-modificare procentuală față de anul precedent, %-

PIB 2008- 2014 (miliarde lei)

Încetinirea creșterii economice în ultimul trimestru din 2008 la 2,9%, minimul perioadei respective în ultimii nouă ani, a limitat avansul Produsului Intern Brut la 7,1% în 2009, care a fost însă cu 1,1 puncte procentuale peste nivelul din 2008, potrivit datelor estimative ale Insitutului Național de Statistică.

Creșterea economică din 2009 s-a plasat sub estimarea Comisiei Naționale de Prognoză, care indica un nivel al creșterii reale a PIB de 7,9%. Potrivit institutului, încetinirea creșterii PIB din ultimul trimestru al anului 2009 a fost determinată de reducerea cererii interne cu 1,3 puncte procentuale, comparativ cu același trimestru din anul 2008, cauzată în principal de scăderea cu 2,8 puncte procentuale a consumului final total. Industria, precum și activitățile financiare, imobiliare, de închirieri și serviciile pentru întreprinderi și-au redus volumul de activitate cu 7,7%, respectiv cu 1,5%. De asemenea, impozitele pe produs colectate la bugetul de stat au scăzut cu 1,3%.

În 2009, creșterea economică a fost determinată, în mod semnificativ, de mărirea volumului de activitate și, în consecință, a valorii adăugate brute din agricultură, silvicultură și piscicultura (+21,4%) și construcții (+26,1%), a căror contribuție la formarea Produsul Intern Brut a fost de 17%.

În anul 2010, Produsul Intern Brut a fost de 523.740,8 milioane lei, exprimat în prețuri curente ale anului 2010. Pentru 2011, sub rezerva unor corecții ulterioare, datele sunt clare și edificatoare, evidențiind creșterea PIB cu circa 1,1% față de 2010, ceea ce, ajustat la nivelul anului 2011, reliefează o valoare de 557.290,8 milioane lei.

Astfel, PIB-ul a înregistrat o reducere de -1,1% în 2010, față de 2009. În același timp, ținta de inflație nu a putut fi atinsă, investițiile străine directe s-au redus dramatic, fiind de doar 2,411 miliarde euro în 2011, și de câteva sute de mii de euro în primele șase luni ale anului 2012, a crescut datoria externă, a sporit datoria publică internă, balanța de plăți externe înregistrează un deficit cumulat uriaș, veniturile populației s-au redus dramatic, ramurile economiei naționale au înregistrat scăderi sau stagnări, bugetul consolidat a devenit volatil datorită veniturilor certe reduse, rezultat al unei colectări deficitare sau dezinteresate etc.

Valoarea nominală a PIB (serie brută) a însumat, în trimestrul II 2011, 117,2 miliarde lei, în scădere (în condiții comparabile) cu 0,5% față de trimestrul II 2009, iar la nivelul semestrului I 2010, PIB a însumat 214,4 miliarde lei, în scădere cu 1,5 pp față de semestrul I 2009. În trimestrul III al anului 2010, putem vorbi de o creștere (139,4 miliarde lei) ca și în trimestrul patru al aceluiași an (159,8 milioane lei), asigurând un PIB, în 2010, de 523,7 miliarde lei. În 2011, s-au înregistrat noi creșteri ale PIB, trimestru de trimestru, comparativ cu anul 2010. Astfel, nivelul înregistrat în primele două semestre din 2011 a fost de 233,7 miliarde lei, față de 214,4 miliarde lei în 2010.

În anul 2011, ca și în 2012, PIB s-a realizat pe seama activității desfășurate în principalele ramuri ale economiei naționale.

În anul 2012 creșterea reală a PIB a fost de -0,3% pe ansamblul UE și de -0,6% în zona euro, cu efect negativ asupra cererii externe și, implicit, asupra industriei românești.

De remarcat este faptul că în 2012, România a reușit să evite recesiunea economică, neînregistrându-se două trimestre de reducere a activității față de trimestrul precedent. Dintre țările UE, Cehia, Spania, Franța, Italia, Ungaria, Portugalia, Olanda s-au aflat temporar sau pe tot parcursul anului, în recesiune. Sursele creșterii economice pe anul 2012, care au reușit să atenueze impactul contextului internațional și al secetei, au fost investițiile (o contribuție de un procent la creșterea reală a PIB), cu efect în redresarea activității de construcții, și consumul, cu deosebire cel de servicii.

Conform Raportului privind execuția bugetară din anul 2013, România a fost al doilea stat din UE cu o creștere a produsului intern brut în 2013 de 3,5%, fiind al treilea an consecutiv de creștere (2,3% în 2011 și 0,6% în 2012), ceea ce consolidează tendința de revenire din criza economică și financiară care a afectat și România în anii 2009 și 2010.

Creșterea din 2013 s-a datorat, în principal, contribuției pozitive a exportului net, în timp ce cererea internă s-a redus ca urmare a scăderii formării brute de capital fix.

Din punct de vedere al ofertei interne, industria și agricultura au fost principalii factori ai creșterii economice. Valoarea adăugată brută din industrie a contribuit cu 2,3 procente la creșterea reală a PIB, în timp ce sectorul agricol a susținut cu 1,1 procente creșterea economică din 2013.

În trimestrul II din anul 2014 s-a înregistrat un sold primar pozitiv de +0,2% din PIB cu 0,1pp peste cel înregistrat în aceeași perioadă a anului 2013 (+0,1% din PIB).

Pentru anul 2015, Comisia Nationala de Prognoza (CNP) a modificat în creștere la 2,8% estimarea privind evoluția PIB-ului României. 
În prognoza anterioara, CNP previziona o creștere economică de 2,5%. În ceea ce priveste creșterea PIB aferentă anului 2014, acesta este estimată la 2,9%, cu 0,3% mai mare decat in prognoza anterioară. 

Referitor la produsul intern brut nominal, CNP estimează pentru acest an o valoare de 709,7 miliarde lei, iar pentru 2014 de 674,3 miliarde lei. 

Potrivit Institutului National de Statistică, produsul intern brut în anul 2014 a fost, în termeni reali, mai mare cu 2,9% comparativ cu anul 2013.

3.2. Influențele economice ale impozitelor indirecte in România

Impozitele indirecte nu acționează în mod direct asupra veniturilor agenților economici, ci prin intermediul prețurilor și tarifelor. Acestea reduc puterea de cumpărare a agenților economici prin scumpirea bunurilor și serviciilor.

Impactul impozitelor indirecte asupra prețurilor

Nefiind personalizate, impozitele indirecte acționează oriunde se produce faptul economic (operațiunea economică) care intră, conform legii, sub incidența impozitării indirecte. De aceea, se poate spune că acțiunea impozitelor indirecte este uniformă, nediscriminatorie.

Creșterea prețurilor sub impactul impozitelor indirecte are unele caracteristici față de creșterea lor sub impactul altor elemente de cost:

a) este o creștere involuntară; creșterea costului de producție nu este la latitudinea producătorului, ci este o creștere imperativă, dictată din afara procesului nemijlocit de producție;

b) este o creștere cu caracter permanent; această creștere nu poate fi eliminată ulterior prin măsuri manageriale, sau alte măsuri care sunt la îndemâna producătorului, ci depinde exclusiv de procesul normativ din societate și, în orice caz, de rațiuni macroeconomice care depășesc rațiunea economică de la nivelul firmei;

c) este o creștere generală; deci, sub acest aspect, impozitarea indirectă nu introduce elemente de concurență artificială între firme, prin diferențierea costurilor.

Impactul impozitelor indirecte asupra cererii (consumatorului)

Impozitele indirecte sunt plătite de consumatori (deci din perspectiva cererii) nu în mod nemijlocit, ci prin intermediul creșterii prețurilor la bunuri și servicii. Ca atare, consumatorul va reacționa prin intermediul elasticității – preț a cererii (numărul de procente cu care se schimbă cantitatea cerută dintr-un bun, atunci când prețul acestuia se modifică cu un procent).

Se pot face următoarele remarci generale:

a) randamentul fiscal al impozitării (din perspectiva cererii) este maxim atunci când cererea pentru bunul sau serviciul impozitat este rigidă;

b) cu cât coeficientul de elasticitate este mai mare în valoare absolută, cu atât randamentul impozitării indirecte scade;

c) cu cât impozitarea indirectă este mai mare, cu atât randamentul impozitării este mai mic;

d) cu cât prețul inițial al produsului la care se aplică impozitarea indirectă este mai mare, cu atât randamentul fiscal al acestei impozitări este mai mare. Această concluzie ne poate duce la ideea că impozitarea indirectă trebuie aplicată la acele produse la care deja prețul este foarte ridicat, concluzie care nu poate fi acceptată. Dar prețul inițial și coeficientul de elasticitate trebuie privite împreună.

Impactul impozitelor indirecte asupra ofertei (producătorului)

Deși creșterea prețului la bunurile și serviciile supuse impozitării indirecte ar trebui să conducă, în conformitate cu legea ofertei, la stimularea ofertei, acest lucru nu se produce, întrucât impozitul indirect încasat de către producător nu rămâne în profitul acestuia, ci este prelevat de către stat la dispoziția bugetului de stat.

Cu alte cuvinte, din perspectiva producătorului, nu este vorba despre creșterea prețului, ci despre creșterea costurilor, crescând costul mediu variabil (independent de volumul producției), creștere care micșorează marja profitului așteptat. Sau, creșterea costului mediu variabil va conduce la creșterea costului marginal, ceea ce va avea ca efect reducerea ofertei.

Deci, ca o consecință macroeconomică a impozitării indirecte asupra ofertei, aceasta din urmă va suferi o presiune în sensul scăderii ei. De menționat că această tendință este una pe termen scurt, pe termen lung producătorii vor încerca să contracareze creșterea costurilor administrative prin reducerea cât mai mult a costurilor economice (printr-un mai bun management, prin reproiectarea produselor).

Impactul impozitelor indirecte asupra bugetului de stat

Principalul impact al impozitelor indirecte asupra bugetului de stat îl constituie asigurarea veniturilor bugetare, care să permită finanțarea cheltuielilor bugetare angajate de guvern.

Consecințele asupra bugetului depind în mod direct de randamentul fiscal al impozitării indirecte. După cum s-a văzut anterior, nu orice creștere a impozitării (a gradului de fiscalitate) are drept efect creșterea venitului bugetar, datorită micșorării bazei de impozitare, ca urmare a reacției comportamentului consumatorului și producătorului la instituirea sau creșterea impozitării.

Economiștii consideră că există un prag (diferit de la țară la țară și de la un moment la altul, în cadrul aceleiași țări), dincolo de care creșterea în continuare a gradului de fiscalitate conduce nu la creșterea, ci la diminuarea venitului bugetar. S-a observat că în perioadele de criză de subproducție, cum este cazul României în prezent, este de preferat o politică fiscală relaxată (grad de fiscalitate mic), care să încurajeze oferta, mărind astfel baza de impozitare și, implicit, veniturile bugetare. În practică, acest deziderat este realizat prin diferențierea impozitelor indirecte, în așa fel încât anumite activități să fie încurajate, iar altele să fie descurajate.

De aici rezultă că impozitele indirecte nu au numai un rol pur tehnic, de canale de colectare a veniturilor bugetare, ci constituie un important instrument de politică economică (politica fiscală).

3.3. Principiile generale ale Codului Fiscal din România

Codul fiscal reunește legislația fiscală privind impozitele și taxele care dețin peste 85% din veniturile bugetare: impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți, impozitul pe reprezentanțe, taxa pe valoarea adăugată, accizele, impozitele și taxele locale.

Prin elaborarea și adoptarea legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal se evită multitudinea reglementărilor fiscale, modificările și contradicțiile dintre diverse prevederi, se simplifică regulile de impozitare, se asigură abordarea corelată și coerența unitară a impozitelor și taxelor.

Codul fiscal reflectă cadrul legal privind așezarea, stabilirea și încasarea impozitelor și taxelor, indiferent de bugetul la care se încasează acestea. Cadrul de administrare al impozitelor și taxelor este asigurat prin Codul de procedură fiscală. Impozitele și taxele reglementate prin Codul fiscal se așează, se stabilesc și se încasează pe baza anumitor principii:

a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate pentru a asigura condiții egale investitorilor, capitalului român și străin. Prin intermediul acestui principiu se urmărește ca reglementările fiscale să capete un caracter neutru și să asigure același impact, indiferent de categoriile de investitori, capitaluri, formă de proprietate;

b) certitudinea impunerii presupune ca prin elaborarea de norme judiciare clare să se elimine interpretările arbitrare. De asemenea, certitudinea impunerii, care constă în stabilirea precisă pe fiecare plătitor a termenelor, modalităților și sumelor de plată, îi permite acestuia să urmărească sarcina fiscală ce îi revine și să determine influența fiscalității asupra producției și afacerilor derulate;

c) echitatea fiscală necesită diferențierea impozitelor, în funcție de capacitatea contributivǎ a contribuabililor, prin impunerea diferențiată a veniturilor, în funcție de mărimea acestora;

d) eficiența impunerii urmărește ca prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal să se exercite influență pozitivă asupra mediului de afaceri și asupra situației persoanelor fizice.

În vederea aplicării unitare a principiilor și normelor din Codul fiscal s-a prevăzut crearea Comisiei fiscale centrale, care are misiunea să analizeze impactul prevederilor din Codul fiscal și să propună măsuri de îmbunătățire.

Ministerul Finanțelor este autorizat să elaboreze norme metodologice în vederea aplicării principiilor și normelor din Codul fiscal.

Prevederile Codului fiscal urmăresc asigurarea unei mai bune predictibilități cu privire la impactul impozitelor asupra mediului de afaceri și asupra întăririi disciplinei impozitelor.

Prin intermediul unei legislații coerente se asigură cunoașterea cadrului fiscal în care își desfășoară activitatea atât agenții economici, cât și populația.

În elaborarea Codului fiscal s-a mai urmărit promovarea stabilității legislative, reducerea fiscalității, combaterea evaziunii fiscale și modernizarea legislației fiscale, în vederea alinierii la normele Uniunii Europene.

În vederea eliminării unor interpretări, capitolul al treilea al Codului fiscal explică semnificația unor termeni și a unor expresii.

Codul fiscal prevede reguli de aplicare generală așezate la baza impozitelor, și anume: plata impozitelor în moneda națională a României; veniturile impozabile sunt formate din veniturile în numerar și/sau în natură; dreptul autorităților fiscale de a nu lua în considerație o tranzacție care nu are scop economic sau să reîncadreze forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic în stabilirea unui impozit sau a unei taxe; aplicarea unor metode la stabilirea prețului de piață al tranzacțiilor dintre persoane și delimitarea veniturilor care se consideră a fi obținute din România, indiferent dacă sunt primite din România sau din străinătate.

CONCLUZII

Impozitele indirecte aduc o contribuție importantă la formarea resurselor bugetare, resurse pe care statul le poate utiliza la realizarea programelor economice și sociale pe care și le propune.

În multe țări dezvoltate, pentru a încuraja exportul unor produse cu un grad înalt de prelucrare, statul acordă exportatorilor diferite facilități fiscale (scutiri, reduceri sau restituiri ale impozitelor indirecte instituite asupra exportului).

În Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie și Norvegia se acorda scutiri de la plata taxei pe valoarea adăugată pentru produsele destinate exportului (în special manufacturate).

În România, în condițiile introducerii taxei pe valoarea adăugată, cota de impozitare a fost astfel stabilită încât să le egalizeze pe cele din impozitul pe circulația mărfurilor.

Principalul avantaj al taxei pe valoarea adăugată pentru economiile de tranziție este acela că noua structură a impunerii pe vânzări ajută la sfărâmarea cercului vicios al mecanismului de formare a prețului și al intervențiilor de corectare a dezechilibrului microeconomic. Taxa pe valoarea adăugată ajută economia să se îndrepte spre un sistem fiscal mai sigur pentru agenții economici, caracterizat de transparență pentru autorități.

Oportunitatea introducerii taxei pe valoarea adăugată a fost privită atât din punct de vedere economic cât și fiscal-bugetar.

Într-o economie normală, când relațiile dintre agenții economici decurg în conformitate cu legile economiei de piață, iar plățile decurg cu maxim de operativitate, taxa pe valoarea adăugată poate acționa ca o pârghie de stimulare a accelerării vitezei de rotație a mărfurilor și capitalurilor, dar în condițiile blocajului financiar din România, taxa nu a avut efectele scontate.

Cu privire la accize, se poate spune că ele au avut o evoluție ascendentă atât în mărime absolută cât și în procent. O parte a acestei creșteri se datorează, ca și în cazul taxei pe valoarea adăugată, influenței inflației.

Introducerea accizelor este argumentată de nevoile tot mai mari ale bugetului de stat, precum și de a limita sau chiar de a stopa consumul de produse dăunătoare sănătății.

Accizele, prin aplicarea lor, protejează anumite ramuri ale ecomomiei, acționând concomitent și paralel cu taxale vamale. Se urmărește frânarea consumului de înaltă tehnologie importată de diverși agenți economici.

Taxele vamale au și ele mai multe scopuri, cel mai important dintre ele fiind acela de a proteja industria națională și a aduce venituri bugetului statului.

Taxele vamale au un rol deosebit în promovarea exportului, România aliniindu-se altor țări în ceea ce privește utilizarea cotei zero pentru exporturile românești. Doar unele produse, îndeosebi cele brute neprelucrate, au restricții vamale. În ceea ce privește importurile, taxele vamale au un impact deosebit ajungând de la zero la 100% asupra valorii produselor în vamă. De asemenea, pentru unele bunuri de investiții, statul acordă o reducere substanțială sau chiar elimină taxele vamale.

Modificarea tarifului vamal periodic vădește preocuparea statului de a alinia obiectivele taxelor vamale cu întreaga strategie financiară a acestuia.

.

Propuneri în vederea perfecționǎrii sistemului fiscal din România

O primă propunere este legată de reducerea în continuare a gradului de fiscalitate, de micșorarea continuă a presiunii fiscale exercitate asupra agenților economici, deoarece cei defavorizați sunt agenții economici profitabili. În aceste condiții, agenții economici au posibilitatea de a-și spori propriile resurse pentru recapitalizare și restructurare.

Impozitele indirecte trebuie stabilite la acele nivele la care nu se realizează o presiune fiscală mare, care ar putea înăbuși liberă ințiativă, însă ele trebuie să asigure un minim necesar de resurse statului cu ajutorul cărora să-și poata realiza obiectivele economice și sociale.

Majorările la accize din ultima perioada de timp nu trebuiesc înțelese greșit; este normal ca accizele la carburanți să aibă un asemenea nivel (a se vedea experiența țărilor membre UE), dar greșeala guvernanților este la destinația pe care o dau acestor accize.

În același timp, legislativul și executivul din țara noastră trebuie să țina seama că acest organism european nu dictează strict o anumită politică, ci lasă la latitudinea statelor membre anumite libertăți de opțiune în funcție de specificul național, iar în alte cazuri, propun anumite perioade de timp, care uneori se întind pe mai mulți ani, pentru aducerea la un regim unitar a unor reglementări sau practici naționale. Trebuie să se urmărească sporirea simplității și transparenței sistemului de impozitare, precum și descurajearea tentativelor de evaziune fiscală, proces ce în România a atins cote foarte mari.

Flexibilitatea sistemului fiscal constituie un element esențial în succesul aplicării acestuia, în procesul de intervenție a statului în economie prin care se pot înlătura unele creșteri defectuoase ale activității economice.

Nivelul anumitor taxe și impozite la import trebuie astfel stabilite încât să se poată realiza o protecție reală a producătorilor interni, însă nivelul acestora nu poate fi foarte mare pentru că ar conduce la prohibirea importurilor.

Având în vedere fragilitatea actuală a economiei românești sunt necesare măsuri pentru continuarea reformei sistemului fiscal, astfel încât impozitele și taxele să asigure resurse financiare publice într-un mod echilibrat, fară a produce dististorsiuni în domeniul prețurilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Achimescu Georgeta, Verișan Cristina Alina, „Fiscalitate”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008

2. Bîrle Vasile, „Frauda fiscalǎ”, Editura Teora, București, 2005

3. Brânzǎ Ștefan, „Resursele financiare publice și echilibrul bugetar, Editura Europolis, Constanța, 2002

4. Brezeanu Petre, „Fiscalitate: concepte, metode, practici”, Editura Economicǎ, București, 1999

5. Drosu Șaguna Dan, Iliescu Simona, Coman Șova Dan, „Procedura fiscalǎ în România”, București, Editura Oscar Print, 1996

6. Moșteanu Tatiana, Dinu Sorin, „Reforma sistemului fiscal în România”, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, București , 1999

7. Negrea Alexandru, „Fiscalitate”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2009

8. Topciu Constantin, Vintilǎ Georgeta, „Fiscalitate”, Editura Secorex, București, 1998

9. Vintilǎ Georgeta, Cǎlin Magdalena, Vintilǎ Nicoleta, „Fiscalitate”, Editura Economicǎ, București, 2002

10. Voinescu Lucian, „Ghid fiscal”, Editura Ecran Magazin, 2005

11. Legea bugetului de stat pe anii 2008-2014

12. www.mfinanțe.ro

13. www.insse.ro