Studiu de Caz Privind Dianosticul Financiar

INTRODUCERE

Atât teoria cât și practica financiară au demonstrat că investiția este motorul oricărei creșteri puternice și durabile. Creșterea economică cere dezvoltarea capacitaților de producție competitive, care să permită firmelor să-și lărgească segmentul lor de piață, astfel încât exploatarea să creeze premizele unor creșteri viitoare. Dacă rentabilitatea și riscul unei firme depind esențial de strategiile și investițiile pe care decide să le realizeze și modalitățile lor de finanțare, pot influența puternic acești parametrii.

Fiecare întreprindere, indiferent de forma de proprietate, profil sau dimensiune, trebuie să se adapteze în permanență la cerințele pieței și ale mediului în care să își desfășoare activitatea, să-și îmbunătățească performanțele economico-financiare și capacitatea de concurentă în raport cu alți agenți economici.

Un rol important în realizarea acestor obiective îl are analiza rentabilității și a profitului unei întreprinderi, care prin metodele și tehnicile utilizate, permite diagnosticarea stării diferitelor fenomene, cunoașterea factorilor și cauzelor care provoacă anumite disfuncționalități și luarea unor măsuri corespunzătoarea pentru reglarea și optimizarea rezultatelor economico-financiare.

Categoria economică ce exprimă capacitatea întreprinderii de a obține profit, ceea ce reflectă performanța acesteia se numește rentabilitate. Obiectivul major al întreprinderii este atât mărirea averii participanților la viața întreprinderii, cât și creșterea valorii sale, pentru asigurarea propriei dezvoltări. Realizarea acestui obiectiv este condiționată de desfășurarea unei activități rentabile, care să permită remunerarea factorilor de producție și a capitalurilor utilizate, indiferent de proveniență. Orice afacere implică o investiție care are drept consecință rezultatul așteptat de investitor. Cu cât acest rezultat este mai mare, cu atât se pot forma noi surse disponibile pentru alte investiții în diverse scopuri: stimularea partenerilor, asigurarea propriei dezvoltări, crearea de rezerve. Rentabilitatea unei afaceri rezultă din comensurarea efectelor concretizate în venituri cu eforturile depuse reflectate în cheltuielile aferente.

După modul în care se realizează comparația între efecte și eforturi, în analiza rentabilității se utilizează două serii de indicatori de evaluare care se exprimă în mărimi absolute și în mărimi relative. Indicatorii în mărimi absolute se obțin sub forma unor marje, (diferențe) între venituri și cheltuieli, iar indicatorii în mărimi relative se obțin sub forma unor rate (rapoarte) între diverse rezultate și cheltuielile sau capitalurile utilizate.

CAPITOLUL 1

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR A ÎNTREPRINDERII PRIN INTERMEDIUL INDICATORILOR DE ECHILIBRU FINANCIAR ȘI PERFORMANȚA ÎNTREPRINDERII MĂSURATĂ PRIN INDICATORI DE PERFORMANȚĂ

1.1. Fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă

Fondul de rulment

Echilibrul financiar al întreprinderii rezultă din confruntarea maselor mari ale bilanțului: Fondul de Rulment (FR) cu Necesarul de Fond de Rulment (NFR), din care rezultă Trezoreria (T). Acest echilibru este determinat conform concepțiilor de prezentare a bilanțului: optica financiară și optica funcțională. Pe baza bilanțului financiar care grupează posturile după criteriul permanenței, echilibrul financiar presupune finanțarea activului cu durata mai mare de 1 an din resurse cu scadența peste 1 an, iar finanțarea activelor sub 1 an din resurse scadente sub 1 an.

Un prim echilibru rezultă din confruntarea pasivului pe termen lung (capitalurile permanente) cu necesarul permanent (activul imobilizat), așa cum rezultă din analiza părții superioare a bilanțului financiar:

FRF = Capitaluri permanente (Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung și mediu) + Provizioane pentru riscuri și cheltuieli – Necesar permanent (Active imobilizate nete).

Această metodă pune în evidență echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulment reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanțarea imobilizărilor, pe care întreprinderea o consacră finanțării activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care servește finanțării elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de crescut. Un Fond de Rulment staționar reflectă stagnarea întreprinderii, care poate fi temporară sau de durată, având diferite cauze. Partea inferioară a bilanțului financiar permite determinarea Fondului de Rulment Financiar ca diferență:

FRF = (Active circulante + Cheltuieli în avans) – (Datorii pe termen scurt + Venituri în avans)

Metoda pune în evidență afectarea și finalitatea Fondului de Rulment care este finanțat din activul circulant. În această ipostază, fondul de rulment Financiar arată surplusul activelor circulante nete nefinanțate din datoriile temporare, evidențiind excedentul de lichiditate potențială, ca o marjă de securitate privind solvabilitatea întreprinderii.

Bilanțul contabil armonizat permite determinarea mai rapidă a Fondului de Rulment în două moduri:

a) FRF = (Total active – Datorii sub 1 an) – Active imobilizate = F – A;

b) FRF = Active circulante, respectiv datorii curente nete (E).

Teoretic, Fondul de Rulment trebuie să fie pozitiv, ceea ce nu înseamnă că în anumite situații nu poate exista un fond de rulment negativ fără a compromite buna funcționare a întreprinderii.

Un Fond de Rulment pozitiv (Capitaluri permanente > Imobilizări nete) constituie marja de securitate a întreprinderii pentru exploatarea sa cotidiană, permițându-i să-și asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare funcționării (stocuri minime, fond de casă minim), activul circulant fiind superior datoriilor pe termen scurt (Activ circulant net > Datorii sub 1 an).

Un Fond de Rulment negativ constituie un semnal de alarmă pentru întreprindere, care va fi lipsită de capitaluri permanente suficiente să-i asigure finanțarea imobilizărilor (Capitaluri permanente < Imobilizări nete), sau care are active circulante inferioare datoriilor scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita (Activ circulant net < Datorii sub 1 an). Această situație se întâlnește mai frecvent în sectorul de distribuție, unde viteza de rotație a stocurilor este foarte rapidă (sub o lună) și unde există credite-furnizori însemnate.

Fondul de Rulment pozitiv și în creștere confirmă o dinamică favorabilă a marjei de securitate a întreprinderii. În interiorul capitalurilor permanente, ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie excesivă în raport cu cea a capitalurilor proprii (să nu depășească 50 %), ceea ce impune determinarea Fondului de Rulment propriu (FRp) și a Fondului de Rulment străin (FRs):

FRp = Capitaluri proprii – Imobilizări nete;

FRs = Împrumuturi pe termen lung și mediu – Imobilizări nete.

Fondul de Rulment propriu pune în evidență influența structurii de finanțare asupra constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii, ceea ce reflectă gradul de autonomie financiară.

Nevoia de fond de rulment

Necesarul de Fond de Rulment desemnează nevoile financiare generate de executarea unor operațiuni repetitive care compun ciclul de exploatare curentă (cumpărări, vânzări, plăți salarii), al cărui total trebuie acoperit cel puțin parțial de resurse stabile (Fondul de Rulment Net). Structura Necesarului de Fond de Rulment cuprinde, pe de o parte, stocurile (de materii prime, produse finite, semifabricate) a căror valoare încorporează cheltuielile de fabricație și, pe de altă parte, creanțele. Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare și în afara exploatării), care corespund decalajelor între încasări și plăți:

NFR = Necesități ciclice – Resurse ciclice,

în care: Necesități ciclice = Necesar temporar – Disponibilități;

Resurse ciclice = Resurse temporare – Credite de trezorerie.

Pe baza bilanțului necesarul de fond de rulment se determină ca diferență:

NFR =(Active circulante + Cheltuieli în avans– Casa și conturi la bănci) – (Datorii ce trebuie plătite într-un an + Credite bancare + Venituri în avans).

Pornind de la relația care trebuie să existe între necesarul temporar și resursele temporare, NFR constituie un indicator de echilibru financiar, care poate fi pozitiv sau negativ, după cum urmează:

a) Dacă NFR > 0, rezultă un surplus de necesar temporar față de resursele temporare ce pot fi mobilizate, fiind o situație normală dacă este consecința unor investiții privind creșterea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare.

În caz contrar, NFR > 0 arată un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare, în sensul încetinirii încasărilor și accelerării plăților.

b) Un NFR < 0 reflectă un surplus de resurse nete temporare față de capitalurile circulante, necesitățile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi mobilizate. Această situație este favorabilă dacă este consecința accelerării rotației activelor circulante, a urgentării încasărilor și relaxării plăților. Necesarul de fond de rulment reflectă echilibrul curent al întreprinderii, este mai fluctuant, mai instabil decât fondul de rulment și depinde de cifra de afaceri), durata de rotație a stocurilor, decalajul dintre termenul de recuperare a creanțelor și termenul de plată a furnizorilor. El poate fi exprimat în zile de vânzare prin intermediul vitezei de rotație (NFRz = NFR•360/ CA) care reflectă acest decalaj.

Trezoreria netă

Trezoreria Netă (TN) poate fi determinată pornind de la egalitatea de bilanț Activ = Pasiv care conduce la confruntarea fondului de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care rezultă echilibrul financiar al întreprinderii, fiind un rezultat al operațiunilor ce afectează toate posturile de bilanț și rezultând din lectura pe orizontală a bilanțului financiar, respectiv:

a) a părții superioare: TN = FR – NFR;

b) a părții inferioare: TN = Disponibilități – Credite de trezorerie sau:

TN = Trezoreria activă – Trezoreria pasivă.

Trezoreria activă cuprinde disponibilitățile curente degajate de funcționarea întreprinderii, la care se adaugă plasamentele rambursabile în orice moment (valori mobiliare de plasament).

Trezoreria pasivă este reprezentată de creditele bancare curente, soldurile creditoare de bănci și efectele scontate (în afara bilanțului).

c) Pe baza bilanțului contabil armonizat, trezoreria este dată de diferența:

TN = Active circulante respectiv datorii curente nete (E) – NFR.

Trezoreria Netă (±) rezultă atât din operațiuni ce afectează capitalurile permanente și activul imobilizat, cât și din operațiuni care privesc activele circulante și datoriile pe termen scurt. Creșterea Trezoreriei Nete poate fi realizată prin creșterea fondului de rulment și prin scăderea necesarului de fond de rulment, sau prin creșterea disponibilităților și reducerea creditelor bancare de trezorerie.

Valoarea pozitivă sau negativă a Trezoreriei Nete este consecința unor inegalități între Fondul de Rulment și Necesarul (resursa) de Fond de Rulment:

1. Trezorerie pozitivă (TN > 0), când: FR > NFR și respectiv, Disponibilități > Credite trezorerie, în următoarele cazuri:

a) FR > 0 și NFR > 0, când NFR este finanțat în întregime din resurse permanente (FR > 0), care degajă disponibilități ce pot ascunde o sub-utlizare de capitaluri;

b) FR > 0 și NFR < 0, când resursele din ciclul de exploatare (NFR < 0) se adaugă la un excedent de resurse permanente (FR > 0) pentru a degaja un excedent mare de lichidități, care pot ascunde sub-utilizări de capitaluri;

c) FR < 0 și NFR < 0, când resursele din exploatare (NFR < 0) acoperă un excedent crescut de lichidități și numai o parte a activului imobilizat ( FR < 0).

Ciclul de exploatare și o parte din imobilizări sunt finanțate din datorii pe termen scurt (furnizori și avansuri clienți), ceea ce impune creșterea capitalurilor permanente (resurselor stabile).

2. Trezorerie negativă (TN < 0), când FR < NFR și respectiv, Disponibilități < Credite trezorerie, în următoarele cazuri:

a) FR > 0 și NFR > 0, când NFR este finanțat parțial din capitaluri permanente (FR> 0) și parțial din credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilitățile, ceea ce impune aprecierea riscului bancar curent;

b) FR < 0 și NFR > 0, când creditele bancare pe termen lung și mediu acoperă o parte din imobilizări (FR < 0), NFR și disponibilitățile (inferioare creditelor de trezorerie), ceea ce impune reconsiderarea structurii de finanțare;

c) FR < 0 și NFR < 0, când resursele permanente nu acoperă decât o parte a activului imobilizat (FR < 0), restul fiind acoperit din datorii pe termen scurt (furnizori, avansuri clienți) și din credite bancare curente, ceea ce impune revederea structurii finanțării, fiind crescut riscul dependenței de exterior.

1.2. Corelația dintre fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă

Între activele circulante (Ac) , resursele de trezorerie (Rt) și fondul de rulment net (FRN) există posibilitatea unei triple corelații din care să rezulte fond de rulment net pozitiv , neutru sau negativ , după cum urmează :

a. În cazul fondului de rulment neutru

(AC =Rt FRN = 0) solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată , însă riscul diferit al elementelor de activ sau de pasiv face ca acest echilibru ( AC =Rt) să fie fragil.

În cazul fondului de rulment net pozitiv

( AC>Rt FRN >0 ) se constată un excedent potențial al lichidității pe termen scurt, față de exigibilitățile potențiale pe termen scurt.

c. În cazul fondului de rulment net negativ

( AC <Rt FRN<0) ,lichiditățile potențiale nu acoperă exigibilitățile potențiale, ceea ce înseamnă dificultăți previzibile sub aspectul echilibrului financiar pe termen scurt

Echilibrele financiare pot fi analizate și prin prisma prezentării bilanțului conform opticii funcționale, care structurează posturile de bilanț în strânsă legătură cu ciclurile economice care caracterizează viața întreprinderii: investiții, exploatare, finanțare, trezorerie. Analiza efectuată pe baza bilanțului funcțional (economic) este o analiză funcțională, mai bine adaptată unei gestiuni previzionale, care situează în centrul atenției ciclul de exploatare. Ea completează analiza financiară statică prin intermediul Tabloului de Finanțare, principalul instrument al analizei dinamice a echilibrului financiar funcțional.

Echilibrul financiar funcțional impune ca utilizările stabile să fie finanțate din resurse durabile, surplusul resurselor durabile față de imobilizările brute reprezentând fondul de rulment net global (FRNG):

FRNG = Resurse durabile – Utilizări stabile brute.

Un FRNG pozitiv arată excedentul de resurse stabile după finanțarea utilizărilor stabile, destinat finanțării ciclului de exploatare, fiind și diferența:

FRNG = Activ circulant – (Datorii diverse + Credite bancare de trezorerie)

Această valoare a FRNG arată mărimea necesarului ciclic și de trezorerie rămasă nefinanțată de resursele ciclice și de trezorerie, ceea ce arată că întreprinderea are lichidități pentru a-și finanța necesarul de exploatare.

Necesarul de fond de rulment (NFR) decurge din confruntarea nevoilor de finanțare cu resursele de finanțare a operațiilor repetitive:

NFR = Utilizări ciclice – Resurse ciclice

Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor și creanțelor impusă de ciclul de exploatare, surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele ciclice de capital devine un necesar de finanțare permanent reînnoibil. Acest necesar este finanțat din Fondul de Rulment Funcțional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse stabile, fiind un Necesar de Fond de Rulment Total (NFRT), cu două componente legate de: activitatea de exploatare și din afara exploatării:

NFRT = NFRE + NFRAE.

La originea NFRE se află ciclul de exploatare (cumpărare – producție – vânzare), cu o durată variabilă. Acest necesar corespunde unor alocări de fonduri pentru constituirea stocurilor și creanțelor, reflectă decalajele între vânzări și încasări, respectiv, între cumpărări și plăți și se calculează prin diferența:

NFRE = Active circulante de exploatare – Datorii de exploatare.

Plățile îl măresc, iar încasările îl reduc.

NFRAE este mai mic față de NFRE și se obține prin diferența:

NFRAE = Alte active circulante – Datorii în afara exploatării,

în care: – Alte active circulante cuprind: creanțe diverse, capital subscris nevărsat;

– Datoriile în afara exploatării cuprind: datorii fiscale, alte datorii.

Necesarul de Fond de Rulment astfel determinat mai poartă numele de necesar net când este pozitiv, sau resursă netă când este negativ. Din confruntarea Fondului de Rulment Net Global cu Necesarul de Fond de Rulment (necesarul net) rezultă Trezoreria Netă (TN):

TN = FRNG – (NFRE + NFRAE)

Trezoreria Netă este legată de operațiile financiare pe termen scurt care sunt evidențiate în partea inferioară a bilanțului funcțional, ea fiind și diferența:

TN = Necesar de trezorerie – Resurse de trezorerie sau:

TN = Activ circulant financiar – Credite bancare curente.

Trezoreria Netă poate fi pozitivă sau negativă, după cum urmează:

a) TN > 0, când FRNG > NFRT, sau Necesar trezorerie > Resurse trezorerie;

b) TN < 0, când FRNG < NFRT, sau Necesar trezorerie < Resurse trezorerie.

Reducerea Trezoreriei Nete reflectă reducerea cu aceeași valoare a activului circulant financiar, respectiv a Trezoreriei active în condițiile absenței creditelor de trezorerie (Trezoreria pasivă). O Trezorerie Netă pozitivă reflectă un excedent de trezorerie în raport cu obligațiile financiare pe termen scurt, ceea ce asigură întreprinderii posibilitatea de face plasamente pe piața de capital. Spre deosebire de resursele ciclice obținute în activitatea curentă și reflectate de un Necesar de Fond de Rulment negativ, o Trezorerie Netă negativă reflectă resurse de trezorerie furnizate de parteneri financiari (bănci) și sunt legate de gestiunea financiară pe termen scurt.

1.3. Soldurile intermediare de gestiune

Structura tabloului de finanțare

Tabloul de finanțare reprezintă un instrument de analiză dinamică a fluxurilor de utilizări și resurse. Utilizarea tabloului de finanțare în analiza financiară a întreprinderii este relevantă de complexitatea informaților pe care le furnizează. Standardele internaționale de contabilitate, în speță Directiva "IAS7 Cash Flow Statements", recomandă construcția tabloului de trezorerie în completarea documentelor contabile de sinteză: bilanț, cont de profit și pierdere, și anexa la bilanț. Utilizatorii tabloului de trezorerie vor afla informații privind:

a) modificările în active le fixe nete de amortizare, în stocuri și creanțe nete de datoriile de exploatare;

b) modificările în masele bilanțiere privind lichiditatea și solvabilitatea întreprinderii;

c) capacitatea întreprinderii atunci când au loc modificări în sumele programate a fi încasate sau plătite, sau modificări ale scadențelor acestora;

d) relația dintre profit și cash-flow și previziunea cash-flow-ului pentru fundamentarea deciziilor financiare viitoare.

Tabloul de finanțare se întocmește, în principal, pe baza a două bilanțuri succesive și explică legătura între variația fondului de rulment, variația nevoii de fond de rulment și a variației trezoreriei nete.

În sinteză, tabloul de finanțare reflectă fluxurile de resurse financiare stabile (permanente) și cele pe termen scurt (ciclice, temporare), fiind astfel un instrument principal al gestiunii financiare pentru analiza și previziunea finanțării activelor fixe și circulante, și a variației trezoreriei nete.

În concluzie, pentru a judeca situația financiară a întreprinderii, se analizează bilanțurile succesive care permit aprecierea stării și evoluției echilibrului financiar și a îndatorării acesteia. Pentru a cerceta cauzele acestei situații financiare, pentru a înțelege evoluția sa și pentru a face previziuni se studiază:

– fluxurile de venituri și cheltuieli de gestiune din contul de rezultate;

– fluxurile de investiții și/sau de dezinvestiții în active fixe și circulante, și de finanțare și/sau de rambursare a acestora din tabloul de finanțare;

– decalajele între nașterea fluxurilor financiare și realizarea lor efectivă în cadrul trezoreriei, evidențiate, de asemenea, în tabloul de finanțare.

Situația financiară din bilanțul de la încheierea exercițiului este deci consecința situației financiare de la începutul exercițiului și a fluxurilor financiare realizate de întreprindere în cadrul exercițiului și evidențiate în contul de rezultate și în tabloul de finanțare.

1.4. Capacitatea de autofinanțare și potențial financiar de creștere economică a societății

Excedentul brut al exploatării (EBE), evidențiat în contul de profit și pierdere, reprezintă sursa potențială pentru capacitatea de autofinanțare a întreprinderii:

vânzări

– consumuri de materiale și servicii cumpărate din afară

– cheltuieli de personal

= excedentul brut al exploatării

+ alte venituri încasabile – alte cheltuieli plătibile

= capacitatea de autofinanțare

Capacitatea de autofinanțare apare, la rândul său, ca o sursă care permite finanțarea investițiilor, rambursarea împrumuturilor financiare contractate în anii anteriori și plata dividendelor către acționarii întreprinderii. Dacă autofinanțarea nu este suficientă pentru nevoile de finanțare stabile menționate mai sus, atunci întreprinderea va solicita noi surse externe stabile: aport nou de capital sau împrumuturi financiare noi.

Veniturile financiare s-au scăzut, deoarece sunt asociate cash-flow-ului de investiții. Totuși, în practică, firmele preferă metoda indirectă datorită simplicității și costurilor sale reduse.Fluxul net de trezorerie din activități de investiții reprezintă investiția netă sau dezinvestirea netă.

Finanțarea investițiilor realizate de întreprindere se face prin autofinanțare degajată din activitatea întreprinderii, împrumuturi pe termen mediu și lung – în vederea asigurării echilibrului financiar, precum și prin leasing.

Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală. Capacitatea de autofinanțare este un indicator de mare expresivitate economică, reflectând forța financiară a unei societăți comerciale, garanția securității și independența acesteia. Întreaga politică financiară privind partea superioară a bilanțului se va reflecta în variația fondului de rulment, respectiv în condițiile de finanțare a activității de exploatare și, mai departe, se va reflecta în variația trezoreriei nete. În fond, variația fondului de rulment nu reprezintă decât o influență potențială asupra trezoreriei nete. Aceasta din urmă este dependentă, în egală măsură, de variația stocuri lor și creanțelor pe termen scurt ale întreprinderii și de variația datoriilor de exploatare și a creditelor pe termen scurt.

Capacitatea de autofinanțare se determină după deducerea impozitului pe profit și este rezultatul întregii activități desfășurate de întreprindere, fiind deci echivalentul unui cash-flow potențial net global Capacitatea de autofinanțare (CAF), numită și marja brută de autofinanțare sau cash flow-ul net (CFN), reprezintă, practic, un surplus monetar net global. Caracterul net se referă la faptul că acest indicator se determină după deducerea impozitului pe profit, iar globalitatea rezidă în faptul că este degajată de întreaga activitate a întreprinderii. Capacitatea de autofinanțare vizează toate laturile activității firmei: exploatare, financiară și extraordinară.

Pentru calcularea capacității de autofinanțare se pot folosi metoda diferențelor și metoda aditivă.

Pe baza metodei diferențelor, mărimea CAF se determină ca diferență între veniturile totale monetare (Vtm) și cheltuielile totale monetare (Ctm):

CAF = Vtm – Ctm.

Conform metodei aditive, CAF se calculează plecând de la rezultatul brut de exploatare (RBE), la care se adaugă alte venituri monetare (alte venituri de exploatare, veniturile financiare și extraordinare) și din care se scad alte cheltuieli monetare (alte cheltuieli de exploatare, cheltuielile financiare și extraordinare, participarea salariaților la rezultate și impozitul pe profit), astfel:

CAF = RBE + (Ave – Ace) + (Vf – Cf) + (Vex – Cex) – Sp – Ip,

în care: Ave – alte venituri de exploatare;

Ace –alte cheltuieli de exploatare;

Vf – venituri financiare, cu excepția veniturilor din provizioane;

Cf – cheltuieli financiare, cu excepția cheltuielilor cu amortizările și provizioanele;

Vex – venituri extraordinare, cu excepția veniturilor din vânzarea de active, a subvențiilor pentru investiții virate în rezultatul exercițiului și veniturile excepționale din provizioane;

Cex – cheltuieli extraordinare, cu excepția valorii nete contabile a activelor cedate și a cheltuielilor excepționale privind amortizările și provizioanele;

Sp – stimulente salariale din profit;

Ip – impozitul pe profit.

În esență, capacitatea de autofinanțare reprezintă fluxul potențial de lichidități aferent întregii activități a întreprinderii, rezultat al deducerii din veniturile monetare totale (care presupun încasări) a cheltuielilor totale monetare (care presupun plăți).

Capacitatea de autofinanțare exprimă, deci, un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, care nu are decât un caracter potențial dacă nu este susținut de mijloace financiare efective. Surplusul monetar degajat prin creșterea trezoreriei nete, adică a cash flow-ului, dovedește că cea mai mare parte a capacității de autofinanțare trebuie susținută de o trezorerie efectiv disponibilă.

Mărimea CFN sau a CAF se mai poate calcula prin adăugarea la rezultatul net al exercițiului (Rn) a categoriilor de cheltuieli neimplicate potrivit metodei anterioare (cheltuieli cu amortizarea și provizioanele) și prin scăderea veniturilor neluate în calcul (venituri din provizioane, din vânzarea activelor și subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului), astfel:

CAF = Rn + (Ap – Vp) + (Vnc – Vva) – Si,

în care: Rn – rezultatul net al exercițiului (profit sau pierdere netă);

Ap – amortizări și provizioane (de exploatare, financiare, extraordinare);

Vp – venituri din provizioane (din exploatare, financiare, extraordinare);

Vnc – valoarea netă contabilă a activelor cedate;

Vva – venituri din vânzarea de active;

Si – cote părți din subvențiile pentru investiții virate în rezultatul exercițiului.

Se observă că nici una din cele două metode de calcul al capacității de autofinanțare nu are în vedere măsura în care veniturile corespund încasărilor, iar cheltuielile plăților. Presupunând că toate vânzările sunt încasate pe parcursul exercițiului și toate cheltuielile (cu excepția amortizărilor) sunt plătite, se poate calcula capacitatea de autofinanțare, identificată în acest caz cu fluxul net de trezorerie degajat în cursul exercițiului, sau autofinanțarea încasată.

În majoritatea cazurilor practice, veniturile realizare și cheltuielile angajate nu sunt integral încasate, respectiv plătite pe parcursul exercițiului. Cu toate acestea, ținând cont că fluxurile din decalajele de încasări și plăți sunt în general de scurtă durată și sunt compensate de decalajele exercițiului precedent, se poate afirma că mărimea capacității de autofinanțare reflectă aproape exact fluxul net de trezorerie degajat în cursul exercițiului curent.

Rezultatul exercițiului utilizat în calculul capacității de autofinanțare este disponibil pentru autofinanțare numai după deducerea din aceasta a cotei de participare a salariaților la profit, a cotei managerilor și a dividendelor.

În esență, capacitatea de autofinanțare reprezintă un indicator care exprimă independența financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilități potențial sau real, ce permite aprecierea rezultatelor firmei și a capacității sale de a degaja resurse interne de finanțare din activitatea sa proprie. Mărimea sa depinde, pe de o parte, de rentabilitatea întreprinderii, iar, pe de altă parte, de politica de investiții a întreprinderii și de metodele de amortizare a activelor imobilizate. Față de excedentul brut de exploatare, care se circumscrie numai activității de exploatare, CAF are un caracter global și include elemente generate de toate tipurile de activități ale întreprinderii. Cash flow-ul net sau capacitatea de autofinanțare poate fi înscris ca o resursă în tabloul de finanțare, asigurând legătura dintre analiza rezultatelor economice și analiza fluxurilor financiare.

Creșterea sau scăderea CAF se datorează evoluției elementelor sale componente, respectiv profitul net, amortismentele și provizioanele, iar aprecierea modificării fiecărui element se realizează corelat față de evoluția celorlalte componente și față de obiectivele stabilite de conducerea întreprinderii.

În general, capacitatea de autofinanțare contribuie la realizarea următoarelor obiective:

– finanțarea totală sau parțială a noilor investiții;

– creșterea fondului de rulment;

– rambursarea împrumuturilor și plata dobânzilor;

– remunerarea capitalurilor investite.

În funcție de mărimea CAF se poate o serie de indicatori utilizați pentru aprecierea independenței financiare a întreprinderii:

1) rata de rambursare a datoriilor financiare – reflectă numărul de ani necesari pentru rambursarea datoriilor financiare pe baza capacității de autofinanțare:

.

2) rata de finanțare a investițiilor anuale – reflectă proporția în care întreprinderea poate asigura finanțarea investițiilor anuale pe seama CAF, în situația în care întreaga sumă ar fi alocată în acest scop:

.

3) rata de acoperire a excedentului brut de exploatare – reflectă participarea fluxului potențial de lichidități din activitatea de exploatare la formarea fluxului total de disponibilități al întreprinderii:

.

4) rata de acoperire a rezultatului exercițiului – se determină ca raport între capacitatea de autofinanțare și rezultatul exercițiului, astfel:

.

Rezultatul exercițiului luat în calculul capacității de autofinanțare nu este în totalitate disponibil pentru autofinanțare. De aceea, se poate afirma că autofinanțarea (Af) reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanțare rămasă disponibilă după distribuirea dividendelor (Div). Aceasta pune în evidență aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanța, după deducerea remunerării acționarilor:

Af = CAF – Div.

Mărimea autofinanțării se mai poate stabili prin însumarea profitului net repartizat pentru fondul de dezvoltare (Pnd) cu amortizarea mijloacelor fixe (A), adică:

Af =Pnd + A.

Autofinanțarea măsoară tot un volum de resurse financiare potențial disponibile pentru întreprindere, însă probabilitatea de realizare a acestor resurse este mai mare decât în cazul capacității de autofinanțare, întrucât există certitudinea menținerii în totalitate a acestor surse la dispoziția firmei, dar nu se știe în ce măsură ele au fost acoperite sub formă de lichidități..

În procesul de analiză economico-financiară se urmăresc atât evoluția autofinanțării în mărime absolută, cât și ratele autofinanțării, care corelează evoluția acesteia cu cea a altor indicatori de bază ai activității întreprinderii. În acest sens, se pot construi următoarele rate:

– rata de acoperire a efortului financiar (Raef), numită și rata de autofinanțare a nevoilor globale de finanțare:

,

în care: Af – autofinanțarea; Afm – autofinanțarea de menținere;

Nf – nevoia de finanțare sau efortul financiar; In – investiții noi.

Rata de acoperire a efortului financiar ne arată în ce măsură autofinanțarea este suficientă pentru înlocuirea activelor uzate și pentru realizarea obiectivelor de investiții. Dacă avem în vedere că elementele ce compun numitorul ratei sunt reprezentate în fapt de activele imobilizate (Ai) și de variația nevoii de fond de rulment (), se poate obține o altă variantă a acestei rate:

.

– rata autofinanțării imobilizărilor (Rai), corporale (Ic) și necorporale (In), astfel:

.

– rata autofinanțării investițiilor anuale (Raiv):

.

– structura autofinanțării (Gaf), astfel:

,

în care: Pn – profitul net; A – amortismente; Pv – provizioane.

Problema autofinanțării este larg dezbătută în literatura de specialitate, precizându-se frecvent că ,,…autofinanțarea constituie, în general, pivotul finanțării întreprinderilor și, pentru unele dintre ele, sursa exclusivă a finanțării în fazele decisive ale dezvoltării”. Prin intermediul autofinanțării, întreprinderea își procură o parte din mijloacele de finanțare, fără să mai opteze pentru aporturi noi sau pentru îndatorare la terți.

Importanța autofinanțării se poate argumenta prin multiplele avantaje pe care aceasta le oferi întreprinderii, principalele fiind:

– constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursă independentă și stabilă, având în vedere că în anumite situații conjuncturale întreprinderea întâmpină greutăți în colectarea capitalurilor de pe piața financiară sau monetară;

– apară libertatea de acțiune a întreprinderii, în sensul că autonomia financiară dobândită prin autofinanțare îngăduie acesteia independență de gestionare fată de organismele financiare și de credit;

– conferă întreprinderii un mare grad de libertate privind alegerea investițiilor (de exploatare, imobilizări de expansiune, de înlocuire), cu condiția realizării unor investiții utile, și nu de irosire a resurselor;

– permite frânarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare. În fapt, nivelul autofinanțării depinde de arbitrajul realizat de întreprindere între recurgerea la capitaluri proprii sau la îndatorare.

Cu toate acestea, importanța autofinanțării condiționează recurgerea la noi capitaluri împrumutate. Indicatorul care furnizează informații, în acest sens, este capacitatea de îndatorare (stabilită ca raport între autofinantare și îndatorarea medie). Aceasta evidențiază marja teoretică de care dispune întreprinderea pentru creșterea angajamentelor sale în cursul exercițiilor ulterioare. Deoarece autofinanțarea este baza capacițății de rambursare, nivelul ei actual și tendințele în evoluția sa sunt elemente analizate cu multă atenție de creditorii și investitorii potențiali. Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală.

Autofinanțarea corespunde unei rețineri din remunerarea anuală a acționarilor pentru finanțarea diverselor nevoi ale întreprinderii, constituind procesul de economisire realizat de aceasta.

1.5. Rentabilitatea – indicator de performanta al întreprinderii

Rentabilitatea constituie o formă sintetică de exprimare a eficienței economice, care reflectă capacitatea unei firme de a realiza profit. Profitul constituie obiectivul de bază al oricărei întreprinderi. Creșterea acestuia, implicit și a rentabilității constituie o necesitate absolută, vitală pentru existența întreprinderii. Firmele care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului. Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri, în urma vânzării și încasării producției fabricate, mai mari decât cheltuielile efectuate cu realizarea acesteia.

Creșterea rentabilității prezintă interes pentru toți participanții la activitățile firmei:

a) Managerii-sunt apreciați prin prisma profiturilor obținute;

b) Acționarii – sunt interesați doar de obiectivele creșterii rentabilității;

c) Salariații –caută să își asigure o remunenarație stabilă, dar și posibilități de promovare;

d) Creditorii –sunt interesați de rentabilitatea operațiunilor întreprinderii pentru că aceasta condiționează posibilitatea rambursării datoriilor contractate.

Pentru realizarea unui obiectiv de investiții, în practică există mai multe posibilități concretizate în diferite variante, fiecare având avantajele și dezavantajele sale. De aceea este necesar ca alegerea variantei după care se va executa investiția să fie făcută pe baza unor criterii și calcule riguros științifice. Aceste calcule trebuie să indice alegerea acelei variante care prezintă cele mai mari avantaje, altfel realizarea investiției se va dovedi neinspirată. În această idee, realizarea unor obiective de investiții cu efort economic (de munca vie și muncă trecută – materiale) mai mic decât cel propus, reprezintă concretizarea unei activități desfășurată în mod eficient. Pentru exprimarea rentabilității la nivelul unei firme se utilizează două categorii de indicatori:

a) Indicatori absoluți: excedentul brut de exploatare; rezultatul excercițiului; rezultatul din exploatare și capacitatea de autofinanțare.

b) Indicatori relativi: rata rentabilității economice; rata rentabilității financiare; rata rentabilității resurselor consumate; rata rentabilității veniturilor și rata rentabilității comerciale.

1.5.1. Cuantificarea rentabilității prin intermediul ratelor de rentabilitate

Rentabilitatea este definită sintetic ca fiind capacitatea întreprinderii de a realiza profit, necesar atât dezvoltării, cât și remunerării capitalurilor.

Ca premisă, se are în vedere faptul că inițierea unei afaceri, implică o anumită investiție, iar consecința o constituie rezultatul așteptat de investitor. Cu cât acest rezultat este mai mare. cu atât se formează noi surse disponibile pentru investiții. Integrată în sistemul de relevare a potențialului economico-financiar al firmei, rentabilitatea reprezintă o informație indispensabilă băncilor, creditorilor, unor parteneri de afaceri. De aceea este socotită ca un modul semnificativ în analiza financiară. Analiza rentabilității se realizează pe baza contului de profit și pierdere, care arată modul în care s-a ajuns la o anumită stare patrimonială, care au fost fluxurile și cheltuielile. Obiectivul de maximizare a averii acționare, respectiv de creștere a valorii de piață a unei firme, nu exclude în nici un fel existența sau sporirea profitului, ci dimpotrivă recunoaște rolul acestuia de prim factor de influență în atingerea obiectivului propus.

Profitul se dimensionează prin intermediul prețurilor ca urmare a raportului cerere – ofertă și al costurilor care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumatorilor influențează oferta și, prin mecanismul rentabilității orientează plasarea capitalurilor și deci producția.

Rata rentabilității este unul din cei mai importanți indicatori prin care se apreciază eficiența activității unei întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obținute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic, respectiv aprovizionare, producție și desfacere.

Indicatorul rata rentabilității, ca indicator de eficiență, poate căpăta forme diferite, după cum se ia în considerare profitul brut sau net la numărător sau se schimbă baza de rapoarte care exprimă efortul sau cheltuiala (resurse consumate, capitaluri, costul unui factor al procesului de producție sau costul mai multor factori, valoarea producției vândute la preț de vânzare). Diferitele modele utilizate pentru exprimarea ratei rentabilității au putere informativă diferită, oglindind eficiența diferitelor laturi ale activității economice a unității patrimoniale.

Rata rentabilității (r) se poate determina ca raport între profit și costul complet, potrivit relației:

Analiza acestui indicator se poate efectua astfel:

– sub aspectul gradului de realizare a ratei rentabilității antecalculate;

– în dinamică la nivelul societății.

Analiza gradului de îndeplinire a ratei rentabilității antecalculate la nivelul unității se poate realiza prin utilizarea metodei indicilor.

Această metodă necesită determinarea următorilor indicatori:

1. Indicele gradului de realizare a ratei rentabilității antecalculate ()

unde: r1, rp – reprezintă rata rentabilității efective, respectiv rata rentabilității antecalculate;

q1, qp – reprezintă cantitatea de produse realizate, respectiv antecalculate;

c1, cp – reprezintă costurile unitare efective, respectiv antecalculate;

p1, pp – reprezintă tarifele unitare efective, respectiv antecalculate.

2) Abaterea ratei rentabilității de la nivelul antecalculat ()

Factorii de influență ce acționează asupra realizării dinamicii generale a rentabilității antecalculate sunt: volumul fizic al producției, costurile de producție unitare și tarifele de vânzare.

Indicatorii de apreciere a ratei rentabilității ca urmare a factorilor de influență sunt:

a) Indicele gradului de realizare a ratei rentabilității antecalculate, respectiv abaterea absolută pe seama modificării volumului fizic al producției (,).

– reprezintă rata rentabilității ce s-ar fi obținut în perioada curentă în condițiile costurilor și prețurilor din perioada antecalculată

b) Indicele gradului de realizare a ratei rentabilității antecalculate, respectiv abaterea absolută, ca urmare a modificării costurilor de producție unitare (,)

– reprezintă rata rentabilității ce s-ar fi obținut în perioada curentă în condițiile prețurilor antecalculate

c) Indicele gradului de realizare a ratei rentabilității antecalculate, respectiv abaterea absolută, ca urmare a modificării prețurilor unitare (,)

Indicatorii calculați anterior verifică testul reversibilității factorilor, respectiv:

1.5.2. Ratele de rentabilitate comercială, economică și financiară

Analiza diagnostic a ratei rentabilității economice

Rata rentabilității economice măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii.

Rata rentabilității economice apare sub diverse versiuni ale exprimării, ca de exemplu:

1)

unde: Re – rata rentabilității economice Pb – profit brut At – active totale

2)

unde: Pe – profitul din exploatare Ae – activele din exploatare

3)

unde: Pc – profitul curent Cp – capitalul permanent

a) Influența capitalului permanent

b) Influența profitului curent

din care:

– Influența profitului din exploatare

– Influența profitului financiar

din care:

– Influența veniturilor financiare

– Influența cheltuielilor financiare

Ratele de rentabilitate economică exprimă randamentul activelor și compară: – un indicator al rezultatelor;

– activele utilizate de unitate a patrimonială.

1. Rentabilitatea activului economic brut (Raeb) se determină conform relației:

2. Rentabilitatea economică brută (Reb) se calculează astfel:

3. Rentabilitatea economică netă (Ren) se calculează astfel:

Rata rentabilității economice trebuie să fie superioară ratei de inflație pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică. Dacă întreprinderea are o rată a rentabilității economice mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci acționarii pot beneficia de efectul de levier (de pârghie financiară) al îndatorării întreprinderii.

Rata rentabilității economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă. De aceea se consideră corespunzătoare o rată EBE/active fixe brute mai mare de 25%.

Analiza diagnostic a ratei de rentabilitate financiară

Ratele de rentabilitate financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar, pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii. Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii prin acordarea de dividente acestora și prin creșterea rezervelor care, în fapt, reprezintă o creștere a averii proprietarilor.

Rata rentabilității financiare are ca modele de analiză diagnostic următoarele:

1)

2)

unde: Rf – rata rentabilității financiare Cpr – capitalul propriu

Vt – veniturile totale Pi – profit impozabil

Pn – profit propriu Re – rata rentabilității economice

După modelul , rata rentabilității financiare se poate diagnostica factorial astfel:

1. Influența capitalului propriu:

2. Influența profitului net

Rentabilitatea financiară este deci influențată de modalitatea de procurare a capitalului și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării întreprinderii. Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de piață, pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier. Avantajul ratei de rentabilitate financiară este de a elimina distorsiunile provenind din diferențieri sau schimbări în structura de finanțare a nevoilor permanente, adică în proporția respectivă a fondurilor.

Analiza diagnostic de tip factorial a ratei rentabilității comerciale

Rata rentabilității comerciale reprezintă. raportul dintre profitul aferent cifrei de afaceri și cifra de afaceri în prețul de vânzare (exclusiv TVA) sau raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată.

Există astfel următoarele categorii de rate:

1. Rata marjei comerciale, ce se utilizează de întreprinderile ce au activitate comercială, se calculează astfel:

2. Rata marjei nete exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței determinându-se după formula:

3. Rata marjei nete exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței determinându-se după formula:

4. Rata marjei nete de exploatare, măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare rară influența rezultatului financiar și excepțional, astfel:

Ca modele de calcul și analiză ale ratei rentabilității comerciale se pot utiliza:

unde:P – profitul aferent cifrei de afaceri qv – producția vândută

p – prețul mediu de vânzare c – costul pe produs

qi – structura (ponderea) producției vândute

rci – ratele rentabilității comerciale pe produse

1.5.3. Rentabilitatea medie ponderata a capitalurilor

Ratele de structură a bilanțului reflectă structura financiară (de finanțare) a întreprinderii și se definește prin proporțiile posturilor din activul și pasivul bilanțului în raport cu totalul acestuia. Ratele de structură se obțin în urma analizei pe verticală a bilanțului financiar și pun în evidență caracteristici financiare ale întreprinderii, cum ar fi: capacitatea activelor de a se transforma în lichidități, autonomia și independența financiară a întreprinderii, calitatea echilibrului financiar pe termen scurt, ș.a.

Structura activului caracterizează compoziția patrimoniului economic al întreprinderii, în concordanță cu caracterul mai mult sau mai puțin “capitalistic” al acesteia ca și vulnerabilitatea sa la evoluțiile inflaționiste.

Ratele de structură a activului reflectă apartenența sectorială și depind de natura activității întreprinderii, astfel:

1) Ponderea imobilizărilor: (%)

reflectă indirect intensitatea capitalistică (prin ponderea imobilizărilor corporale) și a relațiilor financiare cu alte unități (prin ponderea imobilizărilor financiare).

2) Ponderea activului circulant: (%)

depinde de sectorul de activitate și durata ciclului de producție (prin ponderea stocurilor), de durata termenelor de plată convenite cu clientela (prin ponderea creanțelor) și reflectă esența trezoreriei (prin ponderea lichidităților în patrimoniu).

Structura pasivului degajă politica de finanțare a întreprinderii, evidențiind gradul de stabilitate a finanțării și autonomia financiară pe care le asigură combinația de resurse cu maturități și origini diverse.

Ratele de structură a pasivului reflectă autonomia financiară și gradul de îndatorare a întreprinderii, astfel:

1) Ponderea capitalurilor permanente: (%) reflectă autonomia financiară globală (prin ponderea capitalurilor proprii), autonomia la termen a întreprinderii (prin ponderea datoriilor pe termen lung).

2) Ponderea datoriilor pe termen scurt: (%) se corelează cu trezoreria întreprinderii.

Cu cât este mai mare ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivului, cu atât este mai mare autonomi și independența financiară a întreprinderii.

Ratele de sinteză reflectă echilibrul financiar în mărimi relative:

1) Rata de finanțare stabilă a imobilizărilor: ≥ 1

măsoară stabilitatea resurselor afectate finanțării activelor durabile, din care:

a) Rata de finanțare din resurse proprii: ≥1 exprimă autonomia financiară de care dispune întreprinderea;

b) Rata de finanțare din resurse străine:

exprimă gradul de insecuritate financiară a întreprinderii.

2) Rata de lichiditate generală: ≥1

exprimă gradul de lichiditate potențială(echilibrul financiar pe termen scurt), din care:

a) Rata de lichiditate relativă (Testul acid)): ≥1 exprimă capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe termen scurt;

b) Rata de lichiditate imediată (Testul acid): exprimă aptitudinea întreprinderii de rambursare a datoriilor cu scadența sub 1 an.

Ratele de sinteză se corelează cu ratele de finanțare și reflectă indirect structura financiară a întreprinderii.

1.5.4. Influența efectului de levier asupra rentabilității întreprinderii

Efectul de levier financiar (ELF) exprimă efectul îndatorării asupra rentabilității capitalurilor proprii, care poate însemna și riscul întreprinderii îndatorate de a nu putea face față angajamentelor, afectându-i solvabilitatea.

Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face față scadențelor pe termen lung și mediu și depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadențe și de cheltuielile financiare (costul îndatorării). Solvabilitatea reprezintă un obiectiv prioritar al întreprinzătorului care dorește să-și păstreze autonomia financiară și flexibilitatea gestiunii și ea rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări și fluxurile de plăți, dar și dintr-un fond de rulment net pozitiv, ceea ce rezultă dintr-o bună adecvare între necesarul de finanțare pe termen lung (în active corporale și financiare) și resursele de finanțare cu caracter permanent (capitalurile proprii și îndatorarea la termen). Solvabilitatea se definește mai ales în perspectiva unei lichidări a întreprinderii, dacă se află în încetare de plată ca urmare a lipsei de lichiditate a bilanțului. În acest sens, întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor.

Menținerea solvabilității este condiționată de sincronizarea ritmului încasărilor de fonduri legate de transformarea în monedă a activelor ajunse la maturitate și ritmul plăților imperative legate de lichidarea datoriilor ajunse la scadență. În acest sens, o primă apreciere a solvabilității se realizează prin compararea între lichiditatea activului și exigibilitatea pasivului, respectiv a activelor totale cu datoriile totale, din care rezultă:

1) Activul net contabil: ANC = Activ total – Datorii totale, care exprimă mărimea capitalurilor proprii.

În aprecierea solvabilității se mai utilizează o serie de rate din structura pasivului ce caracterizează îndatorarea și autonomia financiară a întreprinderii:

2) Rata solvabilității patrimoniale: , care exprimă ponderea capitalului propriu în pasiv, a cărei valoare minimă trebuie să se situeze între 0,3 – 0,5. Valorile mai mari de 0,5 reflectă o situație normală.

3) Rata solvabilității generale: ,

în care: = Gradul de autonomie financiară (inversul levierului financiar).

Creditorii sunt interesați într-o valoare cât mai mare a raportului, garanția lor fiind constituită din activul întreprinderii, în condițiile unui activ net pozitiv.

4) Există și alte variante de calcul privind rata solvabilității generale:

a) ;

b) .

5) Rata îndatorării totale: = LF

6) Rata îndatorării pe termen lung:

Această rată exprimă dependența de creditorii pe termen lung, este majorată de inflație, fiind un indicator de risc direct proporțional cu valoarea ei și cu gradul de variabilitate beneficiilor. Variază de la un sector de activitate la altul.

7) Capacitatea de îndatorare: , care depinde de structura financiară și arată posibilități de îndatorare crescute pentru valori ≥ 0,5.

8) Capacitatea de rambursare: , care exprimă capacitatea întreprinderii de a-și rambursa datoriile totale și completează rata de îndatorare, valoarea minimă de 0,25 fiind acceptabilă.

9) Rata cheltuielilor financiare: , care exprimă indirect solvabilitatea, prin ponderea cheltuielilor financiare în rezultatul exploatării, trebuind să fie cât mai mică pentru a evita riscul de non-plată.

O variantă a acestei rate se obține prin raportul:

10) , care nu trebuie să depășească 3 %, ceea ce face întreprinderea vulnerabilă și o expune riscului de insolvabilitate.

Pentru ca întreprinderea să fie într-o situație satisfăcătoare, nu este suficient ca ea să-și poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadența convenită.

Întreprinderea poate fi solvabilă, având un activ total superior datoriilor (situație netă pozitivă), dar să nu posede suficiente lichidități pentru a respecta scadențele, ceea ce impune analiza separată a lichidității sale. Dacă solvabilitatea vizează aptitudinea întreprinderii de a-și regla datoriile pe termen mediu și lung și oferă o informație parțială asupra lichidității pe termen scurt, gradul de lichiditate exprimă calitatea echilibrului financiar al întreprinderii pe termen scurt.

Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a face față obligațiilor pe termen scurt și reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilități (bani). O întreprindere este “lichidă” când resursele degajate de operațiunile curente ale exercițiului îi furnizează suficiente disponibilități pentru a face față scadențelor pe termen scurt.

Noțiunea de lichiditate poate viza bilanțul și activele acestuia: lichiditatea bilanțului se referă la faptul că activele sub 1 an sunt superioare datoriilor sub 1 an, ceea ce ferește întreprinderea de faliment pe termen scurt. Ea rezultă din comparația între activele “lichide” și pasivul exigibil, ceea ce se reflectă în:

1) Fondul de rulment financiar: FRF = Active circulante – Datorii curente(< 1 an).

2) Rata lichidității generale: , care exprimă gradul de lichiditate potențială (echilibrul financiar pe termen scurt) și variază după sectorul economic: este subunitar în sectorul de distribuție și aproape 2 în sectoarele industriale cu ciclu lung.

Valoarea acestei rate trebuie comparată cu întreprinderi similare și ea depinde de viteza de rotație a stocurilor și a datoriilor pe termen scurt.

Valorile supraunitare ale ratei arată o lichiditate satisfăcătoare, în caz contrar, lipsa de lichidități, ca urmare a unui fond de rulment negativ, poate conduce la încetare de plăți, ceea ce echivalează cu riscul de faliment sau de insolvabilitate. Insuficiența de lichidități are consecințe atât pentru întreprindere (limitarea dezvoltării), cât și pentru creditori (întârzieri de plată a dobânzilor, de rambursări, pierderi de creanțe), precum și pentru clienți (modificarea condițiilor de credit).

3) Rata lichidității reduse: ,

care reflectă capacitatea de rambursare a datoriilor pe termen scurt, valoarea optimă peste 0,5 confirmă o lichiditate normală.

4) Rata lichidității imediate (rapide): ,

numită rată de trezorerie, sau Testul acid, a cărei valoare minimă de 0,2 – 0,3 reflectă o garanție de lichiditate satisfăcătoare.

Ratele de rentabilitate-profitabilitate și de risc au un aspect static și punctual și ele trebuie coroborate cu ratele de gestiune privind rotația posturilor de bilanț. Lor li se poate adăuga analiza în dinamică prin intermediul fluxurilor de lichidități pe perioade mai scurte, ceea ce vizează excedentele de trezorerie, ceea ce implică determinarea unor fluxuri de mijloace și resurse pe baza unor bilanțuri succesive.

CAPITOLUL II

STUDIU DE CAZ PRIVIND ANALIZA DIAGNOSTICULUI FINANCIAR LA S.C. ROSTRAMO S.A. TG-JIU

2.1. Prezentarea generală a S.C. ROSTRAMO S.A. TG-JIU

Ca întreprindere în domeniu, a luat ființă în anul 1959, prin H.C.M. 1406/25 septembrie 1959 și a început să funcționeze în 1960 cu 680 de angajați. În anul 1969 s-a unificat cu I.F.E.T. Tg-Jiu devenind C.E.I.L., cu un număr de 3128 de angajați. În urma decretului Consiliului de Stat nr. 162/1973, în anul 1974 s-a separat activitatea de prelucrare de cea de exploatare a lemnului și a devenit C.P.L. cu un număr de 2751 salariați, funcționând cu 4 secții de producție (cherestea, placaj, mobile 1 și P.A.L. 1) și o secție de întreținere și reparații C.E.T. Ca Societate Comercială pe acțiuni a luat ființă prin H.G.1224/23 noiembrie 1990 și este înregistrată la Registrul Comerțului la numărul J 18/59/1991 la 30 ianuarie 1991, cu un număr de 2786 salariați, având în componență 7 secții de producție (cherestea, placaj, P.A.L.1 P.A.L.2, Mobila 1, Mobila 2, Mobila 3) și o secție de întreținere-reparații CET. Codul unic de înregistrare: R 2165390.

Organigrama de la S.C. ROSTRAMO S.A. TG-JIU se prezintă la anexa.

2.2. Analiza situației financiară a întreprinderii pe baza bilanțului contabil

Schema bilanțului la S.C. Rostramo S.A. este următoarea:

Tabelul nr. 2.1. – lei –

Tabelul nr. 2.2. – lei –

Patrimoniul net poate fi apreciat din punct de vedere material și al resurselor de finanțare care îl compun; active fixe, circulante, creanțe, disponibilități.

Relația bilanțieră de principiu prin care se evaluează situația patrimoniului net este:

PATRIMONIUL NET = ELEMENTE DE ACTIV – DATORII

La “Romstramo” S.A. situația este:

– patrimoniul net 2006 = 85.586,416– 4.435,125 = 81.151,291 lei

– patrimoniul net 2007 = 92.255,744 – 8.023,121 =92.247,721 lei

– patrimoniul net 2008 = 85.630,714 – 9.333,475 = 76.297,239 lei

– patrimoniul net 2009 = 96.163,289 – 16.075,882 = 80.087,407 lei

Modificarea patrimoniului net de la 2009 la 2008 este următoarea:

Pn = 80.087,407 – 76.297,239 = 3.790.168 lei

Din relația de determinare a mărimii patrimoniului net rezultă că factorii de gradul I care influențează patrimoniul net sunt activul și pasivul.

Graficul nr. 1: Repartizarea grafică – patrimoniul net specific SC Rostramo SA

Având în vedere că activele sunt formate din active fixe și active circulante; influența modificării structurii activelor poate fi aprofundată astfel:

I. Influența modificării elementelor de activ

A = A2009 – A2008 = 96.163,289 – 85.630,714 = 10.532,575 lei

A = A2008 – A2007 = 85.630,714 – 92.247,721 = – 6.617,007 lei

A = A2007 – A2006 = 92.247,721 – 81.151,291 = 11.096,3 lei

I.1. Influența modificărilor activelor fixe

Af = Af 2009 – Af2008 = 75.703,137 – 79.651,021 = -3.947,884 lei

Af = Af 2008 – Af2007 = 79.651,021 – 82.154,014 = -2.502,993 lei

Af = Af 2007 – Af2006 = 82.154,014 – 76.680,35 = 5.473,664 lei

I.2. Influența modificării activului circulant

Ac = Ac2009 – Ac2008 = 20.460,152 – 5.849,694 = 14.610,458 lei

Ac = Ac2008 – Ac2007 = 5.849,694 – 10.101,73 = -4.252,036 lei

Ac = Ac2007 – Ac2006 = 10.101,73 – 8.906,066= 1.195,664 lei

Din analiza datelor în anul 2009 patrimoniul net al S.C. “Rostramo” S.A., sub aspectul componenței sale materiale a crescut față de 2008 cu 3.790,168 lei Această modificare a fost determinată de influența următorilor factori:

1. Activele fixe în anul 2009 față de 2008 au scăzut cu 3.947,884 lei ceea ce a determinat o scădere a patrimoniului cu această sumă.

2. Activele circulante au influențat pozitiv patrimoniul, determinând o creștere a acestora față de 2008 cu 14.610,458 lei. Creșterea realizată pe baza activelor circulante de 14.610,458 lei a fost diminuată de influența negativă a activelor fixe cu 3.947,884 lei determinând pe total o influență pozitivă de 10.532,575 lei. În condițiile în care activele fixe nu se modificau această creștere a patrimoniului pe seama elementelor de activ ar fi fost de 14.610,458 lei.

Se presupune că scăderea activelor fixe s-a realizat prin vânzarea acestora pentru obținerea de lichidități în vederea achitării obligațiilor față de terți.

II. Influența modificării elementelor de pasiv

II.1. Influența modificării capitalului

C = C2009 – C2008 = 79.805,928 – 75.257,148 = 4.548,780 lei

C = C2008 – C2007 = 75.257,148- 73.344,122 = 1.913,026 lei

C = C2007 – C2006 = 73.344,122 – 70.444,123 = 2.899.999 lei

Capitalul social a înregistrat o creștere față de anul precedent cu 4.548,780 lei, aceasta este un aspect pozitiv fiind determinat de creșterea în principiu a profitului în exercițiu curent față de exercițiul precedent, când s-au înregistrat pierderi.

II.2. Influența modificării datoriilor

D = D2009 – D2008 = 16.075,882 – 9.333,475 = 6.742,407 lei

D = D2008 – D2007 = 9.333,475 – 8.023,121 = 1.310,354 lei

D = D2007 – D2006 = 8.023,121 – 4.435,125 = 3.587,996 lei

Datoriile în anul analizat au crescut în 2009 față de anul precedent cu 6.742,407 lei, această modificare pare un aspect negativ deoarece în anul analizat a crescut aprovizionarea au crescu salariile și implicit legate de acestea au crescut datoriile față de bugetul statului, asigurările sociale, fondul de șomaj și altele. Acestea din urmă au crescut mult mai puțin decât stocurile destinate desfacerii și disponibilitățile bănești existente cu care întreprinderea are posibilitatea să-și achite aceste datorii.

Fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă și ratele financiare

În bilanț necesarul fondului de rulment apare ca diferență între activele și pasivele de exploatare.

Tabelul nr. 2.3. – lei –

Tabelul nr. 2.4. – lei –

Tabelul nr. 2.5. – lei –

Tabelul nr. 2.6. – lei –

Pe baza acestor date se poate calcula:

Fondul de rulment

Fondul de rulment = Capital permanent – Total imobilizări

Fr / 2006 = 70.444,123– 76.680,35= – 6.236,227 lei

Fr / 2007 = 73.344,122– 79.651,021 = -6.306,899 lei

Fr / 2008 = 72.290,042 – 79.651,021 = -2.360,979 lei

Fr / 2009 = 80.180,198 – 75.703,137 = 4.477,061 lei

Graficul nr. 2: Repartizarea grafică – fondul de rulment specific SC Rostramo SA

Fondul de rulment în anul analizat a crescut cu 4.477,061 lei apreciindu-se ca un aspect pozitiv. Această creștere este determinată pe seama creșterii capitalului propriu în anul curent față de cel precedent, a scăderii împrumuturilor și datoriilor asimilate precum și a provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli.

2. Necesarul de fond de rulment

Nfr = Total active circulante – Pasive de exploatare

Nfr / 2006 = 8.906,066– 17.709,56= – 8.803,494 lei

Nfr / 2007 = 10.101,73– 10.599,68= – 497,95 lei

Nfr / 2008 = 5.849,694 – 8.311,609 = – 2.461,915 lei

Nfr / 2009 = 20.460,152 – 15.701,612 = 4.758,540 lei

Graficul nr. 3: Repartizarea grafică – fondul de rulment specific SC Rostramo SA

Necesarul de fond de rulment în anul curent a crescut cu 4.758,540 lei față de anul precedent, aceasta datorită creșterii activelor circulante pe de o parte și pe de altă parte ca urmare a scăderii conturilor de regularizare.

Din cele prezentate rezultă că activele circulante au ca surse de acoperire pasivele de exploatare, fondul de rulment și creditele de trezorerie. De asemenea o creștere puternică a activelor circulante nu trebuie să fie finanțată decât în limitele rentabilității investițiilor și a sporului cifrei de afaceri.

3. Trezoreria netă

Tn = Fondul de rulment – Necesarul de fond de rulment

Tn / 2006 = – 6.236,227 – (- 8.803,494) = 2.567,267 lei

Tn / 2007 = -6.306,899 – (–497,95) = – 5.808,949 lei

Tn / 2008 = – 2.360,979 – (- 2.471,915) = 100,936 lei

Tn / 2009 = 4.477,061 – 4.758,540 = – 281,479 lei

Graficul nr. 4: Repartizarea grafică – trezoreria netă specific SC Rostramo SA

În 2009 trezoreria netă a scăzut cu 281,479 lei față de anul precedent când trezoreria netă a crescut cu 100,936 lei, aceasta înseamnă că unitatea și-a achitat obligațiile față de terți din numerarul în caserie și disponibilitățile de la bancă.

Având în vedere conținutul posturilor de activ și de pasiv precum și modul de determinare a fondului de rulment, bilanțul practicat la 1/01/2009 poate fi grupat în 6 zone principale deosebit de utile pentru efectuarea analizei financiare pe baza bilanțului.

Societatea Rostramo S.A. a desfășurat o activitate bună, aceasta fiind reflectată de profitul obținut: 4.532,386 lei.

Rezultatul net al societății a fost diminuat de rezultatul financiar (pierdere) de 309,071 lei. Pentru a cuantifica eficiența activității întreprinderii, implicit evaluarea bonității sale financiare, se calculează indicatorii relativi denumiți rate sau rotații. Valoarea lor informațională se dezvăluie cu precădere prin urmărirea evoluției în timp.

Se pot calcula următoarele rate:

I. Rate utilizate in analiza statistica

Graficul nr. 5: Repartizarea grafică – rate utilizate de analiza statistică specific SC Rostramo SA

I.1. Rate privind structura activului

I.1.1. Rata activelor imobilizate = Active imobilizate /Activ total

R.I.C/2009 = 79.651,021/85.630,714 x 100 = 93,01%

R.I.C/2008 = 75.703,137/96.163,289 x 100 = 78,72%

R.I.C/2007 = 82.154,014/92.255,744x 100 = 89,05%

R.I.C/2006 = 76.680,35/85.586,416x 100 = 89,59%

= R.I.C/2009-R.I.C/2008=93,01 -78,72= 14,33%

= R.I.C/2008-R.I.C/2007=78,72-89,05 = -10,33%

= R.I.C/2007-R.I.C/2006=89,05-89,59 = -0,54%

Rata activelor imobilizate în anul analizat este de 78,72% ceea ce reprezintă o scădere cu 14,33% față de anul precedent când rata a fost de 93,01%. Aceasta reflectă faptul că “S.C. Rostramo S.A.” a vândut o parte din activele imobilizate.

I.1.2. Rata stocurilor: = Stocurile și producția în curs de execuție/Activ total

R.S/2009 = 3.207,309/85.630,714 x 100=3,74%

R.S/2008 = 12.362,999/96.163,289 x 100=12,85%

R.S/2007 = 4.636,367/92.255,744x 100=5,02%

R.S/2006 = 5.342,812/85.586,416x 100=6,24%

= R.S/2009 – R.S/2008=3,74 – 12,85 = – 8,11%

= R.S/2008 – R.S/2007=12,85-5,02=7,83%

= R.S/2007 – R.S/2006=5,02-6,24= – 1,22%

În anul 2009 fața de 2008 se constată o creșterea ratei stocurilor cu 8,11%, ceea ce înseamnă că în societate atât activitatea productivă cât și cea financiară s-a îmbunătățit.

I.1.3. Rata creanțelor: = Creanțe/Activ total

R.C/2006 = 264,645/85.586,416 =0,30%

R.C/2007 = 200,000/92.255,744 =0,21%

R.C/2008 = 2.579,044/85.630,714=3,01%

R.C/2009 = 7.832,457/96.163,289=8,14%

= R.C/2009 – R.C/2008 = 8,14-3,01=5,13%

= R.C/2008 – R.C/2007 = 3,01-0,21=2,8%

= R.C/2007 – R.C/2006 = 0,21-0,30=- 0,09%

Rata creanțelor a crescut în 2009 față de 2008 cu 5,13% ceea ce înseamnă un aspect pozitiv, reprezentând drepturi de încasat ale “S.C. Rostramo S.A.” de la terți.

I.1.4. Rata activelor circulante = Active circulante/activ total

R.A.C/2006 = 8.906,066/85.586,416 x 100=10,40%

R.A.C/2007 = 10.101,73/92.255,744 x 100=10,94%

R.A.C/2008 = 5.849,694/85.630,714 x 100=6,83%

R.A.C/2009 = 20.460,152/96.163,289 x 100=21,27%

= R.A.C/2009 – R.A.C/2008=21,27-6,83=14,44%

= R.A.C/2008 – R.A.C/2007=6,83-10,94=-4,11%

= R.A.C/2007 – R.A.C/2006=10,94-10,40=0,54%

Pe total rata activelor circulante în anul analizat a crescut cu 14,44%, aceasta fiind determinată de o creștere a ratei stocurilor cu 8,11% și o creștere a ratei creanțelor de 5,13%

I.1.5 Rata disponibilităților și plasamentelor = Disponibilități+Plasamente/ Activ total

R.D.P/2006=3.563,254/85.586,416 x 100=4,16%

R.D.P/2007=5.465,363/92.255,744 x 100=5,92%

R.D.P/2008=62,795/85.630,714 x 100=0,07%

R.D.P/2009=264,696/96.163,289 x100=0,27%

= R.D.P/2009 – R.D.P/2008 = 0,2%

= R.D.P/2008 – R.D.P/2007 = -5,85%

= R.D.P/2007 – R.D.P/2006 = 1,76%

Rata disponibilităților și plasamentul a crescut în anul analizat față de cel precedent cu 0,2% ,ceea ce înseamnă că “S.C. Rostramo S.A.” a încasat din desfacere și din creanțe sume ce se găsesc în caseria societăți mai mari în perioada curentă față de cea precedentă, dându-i posibilitatea solvabilității.

I.2. Rate privind structura pasivului

I.2.1. Rata stabilității financiare = Capital permanent/Pasiv total

R.S.F/2006 = 70.444,123/96.175,582x 100=73,24%

R.S.F/2007 = 73.344,122/80.211,417x 100=91,43%

R.S.F/2008 = 77.290,042/85.630,714 x 100=90,25%

R.S.F/2009 = 80.180,198/96.163,289 x 100=83,37%

= R.S.F/2009 – R.S.F/2008 = -6,88%

= R.S.F/2008 – R.S.F/2007 = -1,18%

= R.S.F/2007 – R.S.F/2006 = 18,19%

Graficul nr. 6: Repartizarea grafică – rate privind structura pasivului specific SC Rostramo SA

Rata stabilități financiare în anul 2009 față de 2008 a scăzut cu 6.88% ceea ce ar părea un aspect negativ însă având în vedere mutațiile structurale ale societății economice, precum si legătura acestor modificări cu modificarea ratelor din activul bilanțului, putem spune că este un fenomen normal care se va redresa în perioada imediat următoare.

I.2.2. Rata autonomiei globale = Capital propriu/Pasiv total

R.A.G/2006=70.444,123/96.175,582x 100=72,24%

R.A.G/2007=73.344,122/80.211,417x 100=91,43%

R.A.G/2008=75.257,148/85.630,714 x 100=87,88%

R.A.G/2009=79.805,928/96.163,289 x 100=82,99%

= R.A.G/2009-R.A.G/2008=-4,88%

= R.A.G/2008 – R.A.G/2007 = -3,55%

= R.A.G/2007 – R.A.G/2006 = 18,19%

Rata autonomiei globale în 2009 față de 2008 a scăzut cu 4,88% ceea ce reflectă același fenomen menționat anterior.

I.2.3. Rata datoriilor pe termen scurt = Datori pe termen scurt/Pasiv total

R.D.T.S./2006=17.709,56/96.175,582x 100=18,41%

R.D.T.S./2007=10.599,68/80.211,417x 100=13,21%

R.D.T.S/2008=8.311,609/85.630,714 x 100=9,70%

R.D.T.S/2009=15.701,612/96.163,289 x 100=16,32%

= R.D.T.S/2009-R.D.T.S/2008=6,62%

= R.D.T.S./2008 – R.D.T.S:/2007 = -3,51%

= R.D.T.S:/2007 – R.D.T.S./2006 = -5,2%

Această creștere cu 6,62% a ratei datoriilor pe termen scurt în anul 2009 față de 2008, pare la prima vedere un aspect negativ, însă nu poate fi considerat astfel, deoarece această creștere a ratei sa realizat în principal pe creșterea datoriilor față de furnizori care pot fi plătite în perioada imediat următoare din creanțele ce se vor încasa.

I.2.4. Rata independenței financiare= Capital propriu/Capital permanent

R.I.F/2006=70.444,123/70.444,123×100=100%

R.I.F/2007=73.344,122/73.344,122×100=100%

R.I.F/2008=75.257,148/77.290,042 x 100=97,36%

R.I.F/2009=79.805,928/80.180,198 x100=99,53%

= R.I.F/2009-R.I.F/2008=2,17%

= R.I.F/2008 – R.I.F/2007 = -2,64%

= R.I.F/2007 – R.I.F/2006 = –

Din analiza ratei independenței financiare se poate confirma același lucru ca și la rata datoriilor pe termen scurt, rata independenței financiare înregistrând o creștere cu 2,17% în anul analizat față de cel precedent.

I.2.5. Rata îndatorării pe termen lung: Datorii pe termen mediu și lung/Capital propriu

R.I.T.L/2006=-/70.444,123×100=-

R.I.T.L./2007=-/73.344,122×100=-

R.Î.T.L/2008=1.021,866/75.257,148 x 100=1,35%

R.Î.T.L/2009=374,270/79.805,928 x 100=0,46%

= R.Î.T.L/2009 – R.Î.T.L/2008=-0,88%

= R.Î.T.L/2008 – R.Î.T.L/2007=1,35

= R.Î.T.L/2007 – R.Î.T.L/2006=–

Rata îndatorării pe termen lung a scăzut față de perioada precedentă cu 0,88%, ceea ce înseamnă că “S.C. Rostramo S.A.” a avut posibilitatea să-și ramburseze împrumutul pe termen mediu și lung la scadență pe de o parte, iar pe de o parte și-a limitat extinderea.

I.3. Rate sintetice

I.3.1 Rata finanțării permanente = Capital permanent/Activ imobilizat

R.F.P/2006 = 70.444,123/76.680,35x 100=91,86%

R.F.P/2007 = 73.344,122/82.154,014x 100=89,27%

R.F.P/2008 =77.290,042/79.651,021 x 100=97,03%

R.F.P/2009 =80.180,194/75.703,137 x 100=105,91%

= R.F.P/ 2009-R.F.P/2008=8,8%

= R.F.P/ 2008-R.F.P/2007=7,76%

= R.F.P/ 2007-R.F.P/2006=-2,59%

Rata finanțării permanente a crescut în anul 2009 față de anul 2008 cu 8,8% datorită pe de o parte creșterii profitului în anul analizat ,creșterii rezervelor,a fondului de repartizare și a altor fonduri.

Aceasta este un aspect pozitiv, întrucât “S.C. Rostramo S.A.” poate să-și finanțeze cercetarea și modernizarea, iar pe de altă parte poate să-și constituie fonduri care să cointereseze salariații în desfășurarea unei activități de calitate și de îmbunătățire a întregi activități economico-financiare.

I.3.2. Rata lichidități generale = Activ circulant/Datori pe termen scurt

R.L.I/2006=8.906,066/17.709,56x 100=50,28%

R.L.I/2007=10.101,73/10.599,68x 100=95,30%

R.L.I/2008=5.849,694/8.311,609 x 100=70,37%

R.L.I/2009=20.460,152/15.701,612 x 100=130,3%

= R.L.I/2009-R.L.I/2008=45,02%

= R.L.I/2008-R.L.I/2007=-24,93%

= R.L.I/2007-R.L.I/2006=59,93%

Rata lichidități generale în anul analizat este de 130,3%, față de 70,37% în anul precedent ceea ce reprezintă o creștere cu 59,33%, ceea ce creează societății o desfășurare în bune condiții a activității, precum și o credibilitate mare față de terți.

I.3.3. Rata echilibrului financiar la scadență =Creanțe+Disponibilități/Datori pe termen scurt

R.E.Fs/2006=8.906,066/17.709,56x 100=50,28%

R.E.Fs/2007=10.101,73/10.599,68x 100=95,30%

R.E.Fs/2008=2.642,385/8.311,609 x 100=31,79%

R.E.Fs/2009=8.097,153/15.701,612 x 100=51,56%

= R.E.Fs/2009-R.E.Fs/2008=19,77%

= R.E.Fs/2008-R.E.Fs/2007=-63,51%

= R.E.Fs/2007-R.E.Fs/2006=45,02%

Din datele analizei rezultă că rata echilibrului financiar la scadență în 2009 față de 2008 a crescut cu 19,77%. Această creștere a echilibrului financiar privind datorile pe termen scurt a fost posibilă datorită realizării unor lichidități sporite în anul analizat circa de 4 ori, față de datoriile pe termen scurt au crescut circa de 2 ori.

I.3.4. Rata trezoreriei imediate (la vedere) =Disponibilități/Datori pe termen scurt

R.T.I/2006=3.563,254/17.709,56 x 100=20,12%

R.T.I/2007=5.465,363/10.599,68 x 100=51,56%

R.T.I/2009=63,341/8.311,609 x 100=0,76%

R.T.I/2009=264,696/15.701,612 x 100=1,68%

= R.T.I/2009-R.T.I/2008=0,92%

= R.T.I/2008-R.T.I/2007=-50,58%

= R.T.I/2007-R.T.I/2006=31,44%

Din analiza datelor rezultă că rata trezoreriei imediate în anul 2009 este de 1,68% față de 0,76% în anul 2008, reprezentând o creștere de 0,92%. Această creștere a ratei s-a realizat ca urmare a influenței celor 2 factori:

• disponibilitățile care au crescut în anul 2009 față de 2008 de 4 ori, acest factor găsindu-se în raport direct proporțional cu rata trezoreriei imediate și determinând creșterea acesteia

• datoriile pe termen scurt care se găsește în raport de inversă proporționalitate cu rata trezoreriei, a scăzut de 5,5 ori.

Graficul nr. 7: Repartizarea grafică – indicatorii de gestiune specific SC Rostramo SA

I.4. Ratele de rentabilitate

I.4.1. Rata rentabilității financiare = Rezultatul net / Capitalul propriu

P.R.F/2008 = –

P.R.F/2009 = 4.532,386/79.805,928 x 100=5,67%

În anul 2009 rata rentabilități financiare este de 5,67% aceasta fiind determinată de creșterea profitului cu 4.383,386 lei față de perioada precedentă când “S.C. Rostramo S.A.” a înregistrat un deficit de 4.383,567 lei.

Creșterea acestei rate face ca societatea să se mențină pe o poziție favorabilă.

I.4.2. Rata rentabilități capitalului permanent =Rezultatul net/Capitalul permanent

R.R.C.P/2008 = –

R.R.C.P/2009 = 4.532,386/80.180,198 x 100=5,65%

Rata rentabilități capital permanent s-a calculat numai pentru 2009 aceasta fiind de 5,65% deoarece s-a realizat profit de 4.532,386 lei, rată ce nu poate fi comparată cu perioada precedentă cu care s-a realizat un deficit (pierdere) de 4.383,567 lei.

Graficul nr. 8: Repartizarea grafică – indicatorii de gestiune specific SC Rostramo SA

I.4.3. Rata îndatorării (levierul) = Datorii (pe termen scurt, mediu, lung)/capital propriu

R.Î/2008 = 9.333,475/75.257,148 x 100=12,4%

R.Î/2009 = 16.075,882/79.805,928 x 100=20,14%

= R.Î/2009 – R.Î/2008 = 7,74%

Rata îndatorărilor măsoară importanța îndatorări pentru gestiunea financiară a întreprinderii “Rostramo S.A.”.

În anul analizat a crescut cu 7,74%, față de anul precedent, această creștere realizându-se în principal pe seama creșterii datoriilor.

Graficul nr. 9: Repartizarea grafică – indicatorii de gestiune specific SC Rostramo SA

I.4.4. Solvabilități întreprinderi = Disponibilități bănești lichide și potențiale – Obligații

S/2008=5.849,694-9.333,475=-3.483,781

S/2009=20.460,152-16.075,882=4.384,270

Solvabilitatea are în vedere capacitatea întreprinderi de a-și plăti obligațiile la un moment dat. În anul precedent solvabilitatea a fost negativă, societatea nu-a avut posibilitatea de plată a datoriilor întrucât disponibilitățile bănești și potențiale au fost mai mici decât obligațiile.

În anul analizat servabilitatea a crescut cu 4.384,270 lei, datorită creșterii disponibilităților lichide și potențiale care au crescut de 4 ori față de perioada precedentă, pe când obligațiile în perioada analizată au crescut de 2 ori.

I.5. Indicatorii de gestiune

Graficul nr. 10: Repartizarea grafică – indicatorii de gestiune specific SC Rostramo SA

a) Rata valorii adăugate (Rva)

Valoarea adăugată

Rva = –––––––––– x 100

Producția exercițiului

Rva/2006 = –

Rva/2007 = –

4.146,935

Rva/2008 = –––––– x 100 = 19,04 %

21.769,394

17.483,808

Rva/2009 = –––––– x 100 = 31,36 %

56.864,808

= Rva/2009 – Rva/2008 = 12,32%

Creșterea ratei VA cu 12,32% în anul analizat reprezintă un aspect pozitiv deși au crescut cheltuielile efectuate cu producția, ca urmare a creșterii producției, creșterea VA este mult mai mare decât a cheltuielilor.

Se impune în perioada imediat următoare urmărirea cheltuielilor cu producția și reducerea acesteia până la limita admisibilă a volumului producției realizate.

b) Rata marjei (Rm)

Marfă comercială

Rm = ––––––––– x 100

Vânzare de mărfuri

72,377

Rm/2008 = –––––– x 100 = 10,45

692,153

18,350

Rm/2009 = –––––– x 100 = 1,80%

1.018,325

= Rm/2009 – Rm/2008 = 8,64 %

Rata marjei în anul analizat a scăzut cu 8,64% față de anul precedent ,această scădere este determinată de influența celor doi factori: – marja care scade față de anul precedent de 4 ori și vânzarea de mărfuri care crește față de perioada precedentă de 1,5 ori.

c) Rata rezultatului exploatării (Re)

Rezultatul din exploatare

Re = –––––––––––- x 100

Cifra de afaceri

-2.269,654

Re/2008 = ––––––– x 100 = -9,70%

23.396,442

4.085,316

Re/2009 = ––––––– x 100 = 7,97 %

51.240,666

Rata rezultatului exploatării în anul analizat este de 7,97% și reprezintă un aspect pozitiv, ceea ce înseamnă că profitul s-a obținut din exploatare (vânzare de produse, mărfuri, servicii prestate) față de perioada precedentă când rata negativă de 9,7% deoarece rezultă din exploatare, a constituit un deficit de 2.269,654 lei.

Acești indicatori confirmă situația financiară stabilă a întreprinderii care dispune de o bună capacitate de autofinanțare fiind o firmă independentă din punct de vedere financiar. Pentru a-și menține această firmă se va orienta spre amplificarea exporturilor care vor fi încurajate de statul român și diminuarea la minim a importurilor deoarece acestea devin din ce în ce mai puțin rentabile datorită politicii de descurajare a acestora din partea guvernului. Este necesar ca la închiderea exercițiului financiar întreprinderea să prezinte prin situațiile de sinteză pe lângă bilanț cont de profit și pierdere și un tablou de trezorerie care analizează variația de trezorerie.

În concluzie, ratele și rapoartele sunt necesare nu numai pentru comparație cu alte întreprinderi, ci și pentru gestiunea internă a întreprinderii pentru orientarea sa pe termen scurt, cât și pe termen lung.

Pe baza ratelor se creează imaginea stării de sănătate a întreprinderii, asupra poziției sale pe piață față de clienți și furnizorii săi, față de creditori și acționarii săi.

CAPITOLUL III

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Concluzii

În majoritatea studiilor de specialitate se recunoaște importanța deosebită pe care o are bilanțul în caracterizarea activității economico-financiare, desfășurată la nivel micro și macroeconomic, atestă și prin aceea că noțiunea de bilanț a încetat să reprezinte numai o noțiune de strictă specialitate, ea găsindu-și pe orizontală semnificații în domenii ale vieții economice sociale ca element de referință asupra calității activității desfășurate în cadrul lor.

Aceeași extensiune a noțiunii de bilanț este evidentă și pe verticală, în cadrul specialității în sensul că informațiile furnizate de bilanțul contabil se aplică și se valorifică la toate nivelurile ierarhice, începând cu nivelul operativ al întreprinderii continuând cu nivelul tactic al ramurilor și încheind cu nivelul strategic al întregii economii naționale.

Caracterul dinamic al informatizării rezultate din același bilanț și cu precădere din bilanțurile aferente mai multor perioade de gestiune oferă condiții prielnice pentru aprecierea în timp a eficienței sistemului analizat, pentru sesizarea de decizie ca organe de reglare asupra sensului pozitiv sau negativ al activității unităților respective în vederea luării măsurilor necesare. În felul acesta se conturează o altă dimensiune caracteristică bilanțului contabil privitoare la manifestarea în timp a valențelor sale informaționale.

Cu privire la această trăsătură caracteristică a proiectării informațiilor bilanțiere în timp, s-au făcut în literatura economică de specialitate aprecieri de genul următor: Bilanțul contabil își are înfipte rădăcinile sale în trecut, unde s-au format și acumulat sursele; el proiectează spectrul său asupra viitorului deoarece sursele au fost agonisite azi pentru a face față necesităților viitoare.

Una din procedeele de bază ale procesului cunoașterii constă în generalizarea și sintetizarea datelor și informațiilor; aceste operații vizează în cazul operațiilor contabile identificarea corelațiilor dintre fenomenele economico-financiare, a factorilor care le influențează, ale legăturilor și a tendințelor de dezvoltare în viitor a fenomenelor respective. Există o legătură indisolubilă între sistemul informațional economic și funcțiile de bază ale întreprinderii, între informațiile furnizate de bilanț și atribuțiile conducerii unităților economice.

Prin intermediul bilanțului, procesul cunoașterii contabile se ridică la nivelul superior al generalizării datelor și informațiilor prin parcurgerea unui traseu ascendent de la simplu la complex, de la particular la general, izbutind să formuleze în final concluzii care pot servi ca bază pentru efectuarea calculelor previzionale.

În ciuda progreselor înregistrate din ultima vreme pe plan teoretic și aplicativ pentru perfecționarea subsistemului informațional contabil prin intermediul modelării instrumentelor sale uzuale de lucru, literatura de specialitate reține o serie de lipsuri care se mai mențin în acest domeniu. Este vorba în primul rând de discrepanța dintre tipul de răspuns al informației contabile și necesitatea conducerii operative a proceselor economice din întreprindere; cerința calculării cât mai exacte a unor indicatori economico-financiari nu se corelează în mod satisfăcător cu perioadele scurte la care aceștia sunt solicitați de factori decizionali. În felul acesta apare o disonanță între funcția de informare a contabilității și funcția și altele de control.

S-a relevat, de asemenea distorsiunea existentă între rigoarea dublei reprezentări bilanțiere și a mecanismului dublei înregistrări în conturi derivată din acestea pe de o parte și convenționalismului ce caracterizează, pe de altă parte unele procedee de lucru ale metodei contabilității, printre care trebuie menționat calculația costurilor de producție. O remarcă similară se face apoi între exactitatea mai mare a stabilirii unor indicatori economico-financiari la nivelul unităților economice, comparativ cu fidelitatea determinărilor la nivel macroeconomic, în cazul surselor de proveniență concordanța aceasta presupune folosirea unor calcule mai complexe care până la ora actuală nu și-au găsit rezolvare corespunzătoare. Pentru înlăturarea acestor discrepanțe și distorsiuni s-a considerat că adâncirea modelării contabile ca urmare a complexității crescânde a proceselor specifice economiei moderne constituie o necesitate obiectivă. În același scop s-a făcut aprecierea potrivit căreia deschiderea contabilității către structuri organizatorice mai largi posibilă prin adoptarea contabilității naționale ar contribui la eliminarea unora dintre neconcordanțele actuale și la implementarea unui sistem informațional contabil operativ, coerent și eficient.

În etapa actuală, bilanțul contabil servește pentru comensurarea riguroasă a consumului de muncă, materiale, financiare și a rezultatelor obținute de fiecare agent economic la nivelul fiecărei ramuri și prin calcule suplimentare la nivelul întregii economii. Informațiile furnizate de bilanț înlesnesc stabilirea cu exactitate a raportului dintre eforturile depuse și rezultatele obținute iar prin aceasta a eficienței economice a fiecărei activități în parte cât și a totalității acestora la nivelul ramurilor cât și a întregii economii. Normele metodologice în vigoare privitoare la organizarea contabilității agenților economici au creat condițiile necesare ca în sistemul înregistrărilor cronologice ale contabilității curente, generalizarea și sintetizarea periodică a informațiilor contabile să se realizeze până la nivelul economiei naționale inclusiv.

Cu toate rezultatele obținute pe această linie, nu există încă în măsură suficientă, mijloace și metode pentru transmiterea datelor la toate nivelurile, din care cauză datele referitoare la rezultatele economico-financiare ale unităților situate în primul eșalon necesită elemente informaționale și prelucrări suplimentare și succesive la fiecare treaptă ierarhică de centralizare.

Pentru remedierea acestor neajunsuri, este necesară ca prelucrarea datelor din situațiile lunare ale principalilor indicatori economico-financiari, din bilanțurile contabile trimestriale și anuale, verificarea și centralizarea lor să se efectueze pe toate treptele organizatorice pe baza unui sistem unitar de prelucrare și centralizare automată. Într-o asemenea manieră de lucru s-ar înlătura indicatorii derivați, paralelismul în munca de rutină a centralizării și s-ar amplifica sfera de cuprindere a analizei economico-financiare pe bază de bilanț.

Propuneri privind posibilitățile de îmbunătățire a elaborării și analizei bilanțului contabil

Tabloul de finanțare este documentul financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică variația patrimoniului întreprinderii, evidențiind fluxurile financiare care au avut loc în cursul perioadei analizate. El constituie un instrument extrem de eficient în diagnosticarea financiară a unei întreprinderi.

În vederea posibilitatii de imbunatatire a elaborarii si analizei bilantului contabil se propune:

– elaborarea tabloului de finanțare pe baza datelor provenite din trei bilanțuri succesive, precum și cele din contul de rezultate;

– elaborarea corectă și exactă a tabloului de finanțare pentru a permite să se aprecieze politica de investiție sau de dezinvestiție, de repartizare a profitului, de îndatorare sau de rambursare de gestiune a ciclului de exploatare, de evoluție a trezoreriei la nivelul întreprinderii;

– generarea de lichidității prin realizarea tabloului de finanțare și evaloarea evolutiei în vederea furnizarii de informatii necesare utilizatorilor în vederea evaluării capacității întreprinderii;

– realizarea soldurilor intermediare de gestiune prin regruparea și restructurarea conturilor din contul de profit și pierdere determinând abordarea sectorială a rezultatelor;

– implementarea caracterului obligatoriu al tabloului de finanțare care are la bază analiza bilanțului, contului de profit și pierdere și alte informații financiare suplimentare, deoarece se v-a cunoaște cu exactitate realizarea obiectivelor strategice pe perioada respectivă precum și previziunile surselor de finanțare necesare pentru activitatea fiitoare a organizației.

Concluzia este aceea că acest document financiar de sinteză constituie nu numai un instrument util conducerii întreprinderii, dar și o formă de satisfacere a cerințelor informaționale ale utilizatorilor externi.

Poziția actuală pe piață a societății comerciale este câștigată de raportul atractiv preț – calitate al produselor, dar ea va putea fi menținută și consolidată doar dacă se va extinde activitatea și se vor pune bazele unei rețele eficiente de desfacere. Lipsa rețelei proprii de desfacere și lipsa unei activități susținute de marketing poate duce la scăderea cotei de piață a societății.

Promovarea unor tineri specialiști în profilul marketing – desfacere ar putea îmbunătăți acest compartiment, obținând rezultate care să ducă la creșterea lichidităților și la scăderea împrumuturilor pe termen scurt.

Analiza financiară-contabilă, precum și a celei pe bază de bilanț, a devenit în prezent o necesitate stringentă pentru orice întreprinzător care dorește să cunoască în profunzime mecanismul cash-flow-ului afacerilor sale.

În economia de piață, analiza economico-financiară ocupă un loc deosebit de important, fiind metoda obiectivă de evaluare și prezentare a societăților comerciale din punct de vedere economic și financiar în scopul identificării punctelor forte și a celor slabe ale respectivelor societăți.

În al doilea rând, analiza economico-financiară prin metodele sale practice constituie un instrument al managementului firmelor întrucât oferă soluții practice în prevenirea și rezolvarea problemelor în domeniile cu lipsuri și, în același timp, oferă posibilități de manifestare a acțiunilor pozitive în cadrul firmelor.

În acest scop se propune înființarea unui compartiment de analiză economico-financiară, care să colaboreze în condiții de eficiență cu compartimentul de contabilitate și să pregătească periodic rapoarte cu privire la evaluarea activității productive desfășurate de firmă.

Acest compartiment de analiză ar trebui să urmărească în mod operativ și sistematic nivelul indicatorilor ce relevă eficiența, calitatea, profitabilitatea și rentabilitatea activității firmei, să pregătească rapoarte trimestriale sau semestriale de evaluare a acestor indicatori și să raporteze rezultatele obținute managerului firmei.

În concluzie, putem afirma că SC Rostramo SA are toate resursele necesare pentru a se dezvolta și a deveni o firmă puternică și competitivă.

Anexa 1

Bilanț Contabil armonizat restrâns

Anexa 2

Structura organizatorică la S.C. ROSTRAMO S.A

Anexa 3

Tabloul soldurilor intermediari de gestiune la 31.XII.2009 ( lei)

BIBLIOGRAFIE

Achim V. M. – ”Analiză economico-financiară”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010;

Andronic B. C. – „Performanța firmei”, Editura Polirom, Iași, 2000;

Bărbulescu C. – ”Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică”, Editura Economică, București, 2003;

Balu M. E. – ”Analiza economico – financiară. Teorie și aplicații practice”, Editura Fundația „România de mâine”, București, 2007;

Bătrâncea I. (coordonator) – ”Diagnosticul și evaluarea întreprinderii”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003;

Bătrâncea M., Bătrâncea L. M. – „Analiza financiară întreprinderii” Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004;

Brezeanu P. (coordonator) – ”Analiză financiară”, Editura Meteor Press, București, 2007;

Bușe L., Siminică M., Marcu M. – „Analiză economico-financiară”, Editura Scrisul Românesc, Craiva, 2003;

Căruntu C. – ”Analiza reflectării muncii și capitalului real în principalele performanțe economico-financiare ale întreprinderii”, Editura Hermes, București, 1998;

Căruntu C. – Analiza economico-financară a firmei. Concepte. Metode. Aplicații”, Editura Universitaria, Craiova, 2009;

Cojocaru C. – „Analiza economico-financiară”, Editura Economică, București, 2004;

Crecană C. – „Analiza afacerilor”, Editura Economică, București, 2002;

Deacanu A. – „Bilanțul contabil – modele de analiză”, Editura Intelcredo, Deva, 2000;

Dinu E. – „Analiza economică și financiară a firmei”, Editura ASE, București, 2003;

Dinu E. – „Rentabilitatea firmei în practică”, Editura All Beck, București, 2004;

Victor Dragota (coordonator), Management financiar, volumul 1, Editura Economica, Bucuresti, 2003;

Ioana Duca, Rodica Gherghina, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura UTM, Bucuresti, 2005.

Georgescu N., Robu V. – ”Analiză economico-financiară”, Editura ASE, București, 2001;

Ghiorghiu A. – „Analiza economico-financiară la nivel microeconomic”, Editura Economică, București, 2004;

Ișfănescu A., Stănescu C., Băicuși A. – „Analiză economico-financiară”, Editura Economică, București, Ediția a-II-a, 2004;

Ișfănescu A. (coordonator) – „Analiza economico-financiară”, Editura ASE, București, 2002;

Mărgulescu D. (coordonator) – „Analiza economico-financiară”, Editura Fundației România de mâine, București, 2000;

Moroșan I. – ”Analiza economico-financiară”, Ediția a-II-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de mâine, București, 2008;

Pavaloaia W., Paraschivescu M. D., Olaru G. D., Radu F. – ”Analiza financiară. Studii de caz”, Editura Tehnopress, 2006;

Petcu M. – ”Analiza economico-financiară a întreprinderii. Probleme. Abordari. Metode. Aplicații”, Editura Economică, București, 2009;

Petrescu S. – ”Diagnostic economic financiar. Metodologie. Studii de caz”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004;

Radu F., Dincă M., Bușe L., Siminică M. – „Analiza economico-financiară a firmei”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2001;

Rusu C., Albu M. – „Diagnosticul și strategia firmei”, Editura Tribuna Economică, București, 2005;

Ion Stancu, Finante, Editura Economica, Bucuresti, 2007

Ștefea P. – „Analiza rezultatelor întreprinderii”, Editura Mirton, Timișoara, 2002;

Țole M. – „Analiza economico-financiară”, Editura Universitară, București, 2004;

Vâlceanu Gh., Robu V., Georgescu N. – „Analiza economico-financiară”, Editura Economică, București, 2004.

Georgeta Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2010.