Studiu de Caz Privind Analiza Gestiunii Financiare a Intreprinderii
Studiu de caz privind analiza gestiunii financiare a intreprinderii
INTRODUCERE
Gestiunea financiară are ca obiect coordonarea relațiilor dintre componentele mediului financiar al întreprinderii: instituții financiare, piețe financiare, instrumente de plată, de finanțare și de acoperire a riscului, etc.
Gestiunea financiară reprezintă un ansamblu de metode și tehnici concrete de analiză și previziuni financiare, având ca obiectiv fundamental maximizarea valorii întreprinderii, respectiv creșterea averii proprietarilor săi. Realizarea acestui obiectiv presupune asigurarea și a protecției firmei contra riscurilor legate de instabilitatea mediului financiar.
Analiza economică cercetează activitățile sau fenomenele din punct de vedere economic, respectiv al consumului de resurse și al rezultatelor obținute. Esențial în analiza economică îl constituie luarea în considerare a relațiilor structural funcționale și a celor de cauză efect.
Analiză – activitate de examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, obiect, fenomen sau proces luat în studiu, prin descompunerea acestuia în părțile sale componente. Ea cuprinde și cercetarea relațiilor existente între aceste părți și întreg. Analiza este un procedeu de cercetare a fenomenului și proceselor economice care se completează cu sinteza. Metoda analiză are o vastă aplicabilitate în domeniul cercetărilor de marketing, începând cu cercetarea pieței, până la analiza comportării consumatorilor.
Analiză financiară – metodă de cercetare a fenomenelor și proceselor economice sub aspect financiar. Analiza financiară studiază cheltuielile, veniturile și rezultatele financiare pe care le antrenează orice activitate economică, pentru a descoperi cauzele care au influențat, pozitiv sau negativ, evoluția lor și întreprinde măsurile necesare care să contribuie la reducerea costurilor de producție, la îmbunătățirea calității produselor și la creșterea gradului de rentabilitate a activității.
Analiza financiară este prima fază a ciclului fundamental al gestiunii financiare. Ea reprezintă interes atât pentru conducătorii întreprinderii, cât și pentru partenerii externi ai acesteia. Indiferent de poziția analistului financiar (pe plan extern sau intern), obiectivele analizei financiare se referă la determinarea rentabilității și riscului. Astfel, managerii, acționarii și potențialii investitori sunt interesați mai ales de performanțele firmei, în timp ce băncile, furnizorii și alți creditori sunt interesați în primul rând de riscul de insolvabilitate, deci de echilibru financiar al întreprinderii.
Analiza financiară se efectuează pe baza documentelor contabile de sinteză (bilanț, cont de rezultate și anexe la bilanț) și a altor informații privind evoluția prețurilor și a cursurilor bursiere pe piață. Dacă bilanțul reflectă situația patrimonială a întreprinderii la sfârșitul exercițiului, contului de rezultate furnizează informații asupra activității acestei întreprinderii în timpul exercițiului considerat.
Obiectivele și metodele de analiză financiară pot fi sintetizate astfel:
Analiză pe bază de bilanț – are ca obiect stabilirea unui diagnostic asupra situației financiare și rentabilității întreprinderii.
Echilibrul economico-financiar al firmei reprezintă un sistem de corelație prin care se stabilesc anumite proporționalități în cadrul și între diferite fluxuri financiare. El constituie o premisă, dar și o consecință a desfășurării normale a activității firmei, în conformitate cu obiectul său.
Ca premisă, trebuie avute în vedere corelațiile obiective dintre necesitățile de resurse materiale (în sens general) și posibilitățile de finanțare. De asemenea modul în care sunt utilizate și valorificate aceste resurse, depinde de asigurarea echilibrului economico-financiar sau de reglare a acestora.
CAPITOLUL I
BILANȚUL CONTABIL
Bilanțul contabil evidențiază cifric și în etalon monetar, echilibrul dintre bunurile economice și sursele lor de finanțare, precum și rezultatele obținute ca urmare a investiției și utilizării capitalului. Structurile calitative prin care bilanțul realizează dubla reprezentare sunt cele de activ și pasiv.
Activul bilanțier evidențiază bunurile economice în raport cu destinația și gradul lor de lichiditate, iar pasivul bilanțier, sursele de finanțare în raport cu căile de formare și gradul lor de exigibilitate. De asemenea, în bilanț este consemnat rezultatul exercițiului sub formă de pierdere (în activ) sau sub formă de profit (în pasiv). Diferitele poziții care formează activul și pasivul bilanțului sunt denumite posturi de bilanț, respectiv posturi de activ și posturi de pasiv. Ordinea de dispunere a pozițiilor în activul bilanțului este, de regulă, cea inversă lichidității activelor, de la cele mai puțin lichide, cum sunt imobilizările necorporale, către disponibilitățile bănești, care îmbracă forma de bani. Cât privește ordinea de dispunere a pozițiilor de pasiv, ea este inversă exigibilității surselor de finanțare, începând cu elementele capitalului propriu, continuând cu datoriile pe termen lung și cu cele curente sau pe termen scurt.
Bilanțul contabil este un document oficial de gestiune al unității patrimoniale, care trebuie să dea o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, situației financiare și rezultatelor obținute.
Bilanțul contabil este inventarul, la o dată stabilită prin Legea Contabilității (în țara noastră la 31 decembrie) a tuturor activelor și datoriilor unei întreprinderi, soldul dintre acestea reprezentând avuția agentului economic.
Întocmirea bilanțului se realizează în conformitate cu unele reguli fundamentale, stabilite prin Legea contabilității:
– fluxurile fizice sunt înregistrate la data efectuării lor și nu în momentul reglementării lor financiare (încasări sau plăți). Astfel, vânzările sunt înregistrate în contabilitate atunci când s-a făcut livrarea mărfurilor și contravaloarea lor va determina creșterea imediată a veniturilor – deci a profitului – chiar dacă încasarea efectivă se va produce câteva luni mai târziu;
– în realizarea înregistrărilor contabile nu se ține seama de deprecierea monetară cauzată de inflație. În general, bunurile achiziționate de o firmă și păstrare în stoc sunt înregistrate în bilanț cu prețurile lor istorice (prețul cu care au fost cumpărate), eventual diminuate în urma deprecierii fizice (amortizării). Excepție fac situațiile când, prin legea specială, se stipulează reevaluarea mijloacelor fixe deținute de întreprinderi, potrivit unei metodologii bine determinate.
BILANȚ CONTABIL
– simplificat-
1.1 Activul este grupat în două mari rubrici: activ imobilizat și activ circulant, cu o poziție de închidere – disponibilități.
Imobilizările
Imobilizările reprezintă bunurile durabile (care nu sunt destinate vânzării sau transformării) aflate în posesia întreprinderii și care au rolul de a fi utilizate ca instrumente de lucru:
– imobilizările corporale cuprind terenurile, construcțiile, utilajele și instalațiile, mijloacele de transport ș.a. Acestea sunt contabilizate ca imobilizări nete, respectiv la prețul la care au fost cumpărate (imobilizări brute) din care se scade amortismentul, respectiv uzura fizică și morală suferită în timp de activ. Nivelul amortizării este reglementat de autoritatea fiscală a statului pentru fiecare categorie de bunuri industriale, în concordanță cu durata normată de viață a activului;
– imobilizările necorporale reprezintă brevetele, licențele, fondurile de comerț pe care le-a achiziționat întreprinderea;
– imobilizările financiare sunt plasamentele pe termen realizate de societate.
Activele circulante
Stocurile reprezintă valoarea materiilor prime și materialelor, mărfurilor, producția neterminată, produsele finite aflate în stoc în posesia întreprinderii. Acestea sunt evaluate ținând seama de nivelul costurilor de producție (fără să se țină seama de taxele de consum aferente), din care se scad eventualele mărfuri care au suferit deteriorări. În general, stocurile sunt înscrise în bilanț la valoarea lor istorică și nu sunt reevaluate în urma inflației.
Creanțele clienți
Postul de activ creanțe clienți grupează totalitatea datoriilor pe care le au clienții față de firma respectivă. Aceste creanțe sunt materializate în diverse forme: ca efecte de comerț (de încasat), cum sunt biletul la ordin, scrisoarea de schimb etc. Dacă unele efecte au fost depuse la bancă pentru a fi scontate și suma corespunzătoare nu a fost încă primită, ele vor fi înregistrate în afara bilanțului. Deoarece efectele de comerț reprezintă o formă de credit, întreprinderea suportă un risc, acela de a nu-și putea recupera banii de la clienților săi. În analiza financiară a poziției societății, nivelul acestui post din bilanț, precum și calitatea clienților au o mare importanță, mai ales că acestea trebuiesc confruntate cu totalitatea creditelor de trezorerie pe care banca le-a acordat întreprinderii pentru desfășurarea activității curente (de exploatare).
Alte creanțe de exploatare
Adesea, o societate dispune de creanțe asupra unor terți, altele decât cele obținute prin livrarea de bunuri sau servicii, cum sunt: plăți în avans unor furnizori, obligațiuni de plată achitate în avans, diverse conturi de regularizare etc.
Disponibilități
Societatea are, în general, lichidități pe care le conservă sub formă de disponibilități fie în casă fie în conturi la vedere la bănci. De asemenea, ea își plasează o parte din resursele disponibile în fonduri pe termen scurt pentru acoperirea necesităților financiare sezoniere sau în vederea unei activități investiționale mai mari. Aceste resurse se pot regăsi în bilanț în posturi de forma valori mobiliare de plasament.
1.2. Pasivul bilanțului reprezintă totalitatea datoriilor firmei. Soldul între activ și ansamblul datoriilor arată ce posedă în mod real acționarii (bogăția acestora), ceea ce se numește situația netă sau fonduri proprii. Pasivul este structura în ordinea exigibilității crescătoare (datorii care trebuiesc achitate din ce în ce mai repede).
Capitalurile proprii
Capitalurile proprii (sau fondurile proprii) corespund aportul acționarilor și pot fi calculate scăzând din întregul activ totalitatea datoriilor realizate de întreprindere. Aceste fonduri apar în bilanț în rubrici diferite:
– capital adus de acționar, respectiv capitalul social și primele de emisiune;
– parte din profit, lăsat de acționari la dispoziția întreprinderii (rezerve legale și facultative, provizioane și subvenții cu caracter de rezervă etc.).
Datoriile financiare
Datoriile financiare contractate de întreprindere sunt de două feluri: datorii pe termen mediu și lung și credite de trezorerie.
– Datoriile la termen sunt realizate pentru o perioadă mai mare de un an. Ele se pot prezenta sub formă de obligațiuni sau credite bancare, împrumutate fiind contractate la instituții specializate.
– Creditele de trezorerie reprezintă datorii contractate de întreprindere în sistemul bancar pe termen scurt, de obicei sub trei luni. Aceste credite se prezintă sub diverse forme: credite prin mobilizarea unor efecte de comerț, credite documentare sau credite descoperite de cont (overdraft).
Creditul comercial este o formă de credit prin care un furnizor de mărfuri sau servicii acordă clientului său comercial posibilitatea de a nu-i plăti imediat, ci după o anumită perioadă, de obicei scurtă, de timp.
Efectul de comerț este un titlu de credit care atestă obligația unei persoane (debitor) de a plăti o sumă de bani, de a da un bun sau de a executa un serviciu unei alte persoane (creditor) la o dată precizată, numită scadentă.
Credit documentar este o tehnică bancară menită să întărească încrederea între două părți implicate într-o operațiune comercială, prin acordarea amundorura de garanții de plată, respectiv de livrare la termenul și în condițiile contractate.
Creditul descoperit de cont (overdraft) reprezintă creditarea realizată de o bancă față de clientul sau în contul deschis de acesta, deși suma din cont este iorii pe termen mediu și lung și credite de trezorerie.
– Datoriile la termen sunt realizate pentru o perioadă mai mare de un an. Ele se pot prezenta sub formă de obligațiuni sau credite bancare, împrumutate fiind contractate la instituții specializate.
– Creditele de trezorerie reprezintă datorii contractate de întreprindere în sistemul bancar pe termen scurt, de obicei sub trei luni. Aceste credite se prezintă sub diverse forme: credite prin mobilizarea unor efecte de comerț, credite documentare sau credite descoperite de cont (overdraft).
Creditul comercial este o formă de credit prin care un furnizor de mărfuri sau servicii acordă clientului său comercial posibilitatea de a nu-i plăti imediat, ci după o anumită perioadă, de obicei scurtă, de timp.
Efectul de comerț este un titlu de credit care atestă obligația unei persoane (debitor) de a plăti o sumă de bani, de a da un bun sau de a executa un serviciu unei alte persoane (creditor) la o dată precizată, numită scadentă.
Credit documentar este o tehnică bancară menită să întărească încrederea între două părți implicate într-o operațiune comercială, prin acordarea amundorura de garanții de plată, respectiv de livrare la termenul și în condițiile contractate.
Creditul descoperit de cont (overdraft) reprezintă creditarea realizată de o bancă față de clientul sau în contul deschis de acesta, deși suma din cont este insuficientă (sau nulă) pentru a efectua operațiunile plată pe care titularul de cont dorește să le efectueze.
Datoriile de exploatare
Datoriile de exploatare cuprind ansamblul creditelor pe care furnizorii întreprinderii le-au acordat acesteia prin intermediul acordurilor încheiate la întocmirea facturilor. Creanțele furnizorilor asupra firmei se materializează sub diverse forme: facturi, efecte de plată ș.a. și sunt similare cu creanțele pe care le are firma asupra propriilor ei clienți.
Alte datorii de exploatare
Alte datorii de exploatare reprezintă diverse datorii pe termen scurt pe care întreprinderea le înregistrează sub diverse aspecte: datorii fiscale sau la fondurile sociale, avansuri primite din partea clienților, conturi de regularizare în pasiv etc.
Contul de rezultate
Contul de rezultate contabilizează totalitatea fluxurilor patrimoniale care afectează averea întreprinderii: încasările (și veniturile, respectiv înregistrarea sumelor ce vor trebui să intre în trezorerie) și operațiunile care conduc la distrugerea unor bunuri deținute, respectiv cheltuieli realizate pentru consumul activelor circulante.
Contul de profit și pierderi se întocmește cu scopul de a oferi informații asupra rezultatului net obținut de întreprindere (profitul sau beneficiul net) în urma desfășurării activității. Acest cont pune în evidență variația bogăției firmei, determinată de realizarea de venituri și efectuarea de cheltuieli legate de exploatare și de deprecierea activelor pe care le posedă întreprinderea. Spre deosebire de bilanț, care prezintă situația la un moment dat fiind, în consecință, un cont de stoc, static, contul de profit și pierderi este un cont de flux sau de variație a valorii, care prezintă evoluția dinamică a societății.
Obiectivul fundamental al oricărei întreprinderi este de a crea bogăție, în contrapartida acestor operațiuni ea fiind nevoită să distrugă anumite bunuri pe care le deține.
Încasări Creația brută de bogăție
– Cheltuieli – Scăderea brută a bogăției
= Rezultatul = Soldul net al creării (distrugerii) bogăției
Termenul de rezultat desemnează soldul fluxurilor patrimoniale care fac să varieze valoarea unui patrimoniu într-o perioadă dată. Rezultatul este pozitiv dacă valoarea patrimoniului va crește și negativ când patrimoniul scade.
Optica contului de rezultate nu este aceeași cu cea a tabloului de trezorerie, unele fluxuri financiare neregăsindu-se în contul de rezultate (dacă nici nu generează, nici nu distrug bogăție). De asemenea, există fluxuri patrimoniale care nu au nici un impact asupra trezoreriei (aportul acționariatului în natură).
În optica fluxurilor, în ciclul de exploatare se realizează operațiunile prin care sunt distruse anumite bunuri, dar în care se creează cele noi. Spre deosebire de procesul exploatării, în ciclul investițional bunurile sunt utilizate fără a fi distruse, astfel păstrându-și valoarea. În consecință, aceste bunuri sunt active fixe sau, mai precis, active imobilizate.
1. Ciclul exploatării
Ciclul exploatării este baza realizării averii întreprinderii. El se derulează prin operații concomitente care:
– creează avere – din încasările rezultate din vânzarea produselor a căror valoare este acceptată pe piață;
– distruge bunuri deținute de întreprindere – prin intermediul consumului de materii prime, materiale, utilizarea mâinii de lucru, consumul de servicii externe, cum sunt transporturile ș.a.
Rezultatul net al exploatării se calculează în mai multe etape:
Calculul soldurilor intermediare de gestiune (marja comercială, valoarea adăugată, EBE, profitul brut) se realizează ținând seama de mai multe considerente:
– în cazul unei întreprinderi cu activitate exclusiv de comerț, marja comercială se va calcula astfel:
Marja comercială = vânzările – prețul mărfurilor vândute
– se observă că, la calculul marjei comerciale se are în vedere numai producția vândută, dacă întreprinderea este cu profil de producție sau numai vânzările efective, dacă întreprinderea este de comerț. Dacă stocurile de produse finite destinate vânzării cresc, cheltuielile efectuate pentru acele produse finite care rămân în stoc nu se scad, adică nu sunt luate în calculul marjei comerciale;
– în ceea ce privește cheltuielile efectuate pentru achiziționarea de materii prime, materiale etc., dacă o parte dintre acestea au dus la creșterea stocului de materii prime etc., și nu la realizarea de produse destinate vânzării, cheltuielile aferente cumpărării acestei părți nu sunt luate în calculul marjei comerciale.
Pentru societățile care desfășoară atât activitate de comerț, cât și de producție, noțiunea de marjă comercială (asupra costului achiziționării) nu este suficientă, deoarece în costul produselor vândute apar și alte consumuri, care provin din afara firmei (furnituri, lucrări executate de terți, transporturi etc.). Valoarea adăugată reprezintă o marjă comercială lărgită cu acest fel de cheltuieli.
Crearea de bogăție Venituri din exploatare
Distrugerea d – Consumul de bunuri pe parcursul exploatării
= Excedentul Brut de Exploatare
Excedentul brut de exploatare (EBE), care rezultă prin scăderea din valoarea adăugată a salariilor, contribuțiilor sociale, impozitelor și taxelor (altele decât impozitul pe profit) este un indicator foarte important pentru analiza rentabilității întreprinderii. EBE reprezintă profitul obținut din exploatare, indiferent de politica financiară a firmei (nu este influențat de cheltuielile financiare).
Rezultatul procesului de exploatare se prezintă ca soldul dintre veniturile din exploatare și cheltuielile de exploatare, care au fost făcute pentru a obține aceste venituri. Acest rezultat se numește Excedentul Brut de Exploatare (EBE).
Determinarea EBE ridică anumite probleme. Dacă în contul de rezultate s-ar înregistra totalitatea cumpărărilor efectuate în timpul exercițiului și totalitatea facturilor emise, aceste înregistrări nu ar fi compatibile cu activitatea efectivă de exploatare, pentru că:
– întreprinderea constituie stocuri de materii prime, materiale etc., dintr-o parte ce poate fi însemnată a cumpărăturilor efectuate pe durata exercițiului. Valoarea acestor cumpărături stocate nu corespunde unei distrugeri efectuate în acest exercițiu, ci constituie un activ real, chiar dacă cu durată sub un an;
– parte dintre bunurile produse de întreprindere nu va fi vândută în timpul exercițiului, ci va intra în stocul de produse finite, dar cheltuielile relative la realizarea acestor produse se regăsesc în contul de rezultate.
În consecință, pentru a calcula și analiza corect rezultatul exercițiului, va trebui ca în contul de rezultate să se țină seama de:
– din valoarea cumpărăturilor de materii prime, materiale etc., să se scoată valoarea stocurilor ce se constituie din acestea. În acest fel se vor contabiliza numai consumurile, nu volumul total al achizițiilor;
– la valoarea vânzărilor să se adauge variația stocurilor de produse finite astfel contabilizând producția și nu numai vânzările.
Este important de observat că Excedentul Brut de Exploatare este dependent de metodele de evaluare a stocurilor adoptate de întreprindere, dar, ca și în cazul Excedentul de Trezorerie a Exploatării, Excedentul Brut de Exploatare nu depinde de metodele de evaluare a imobilizărilor corporale și necorporale și nici de sistemul de impozitare fiscală.
2. Ciclul investițional
Operațiunile de investiții nu apar explicit în contul de rezultate. Cu toate acestea, valoarea unei investiții se poate modifica în cursul unui exercițiu, astfel:
– poate să crească, dacă valoarea de piață a unor active se mărește. În această situație, în virtutea regulii de prudență, contabilitatea nu înregistrează creșterea valorii, singurul flux financiar de intrare ce va fi consemnat va fi numai acela generat de cesiunea activului;
– se poate diminua, ca urmare a uzurii fizice și/sau morale, înregistrarea contabilă în această situație realizându-se prin postul amortizare.
Amortizarea este constatarea contabilă a deprecierii unui activ, cauzată de utilizarea acestuia de către întreprindere.
Provizioanele pentru deprecierea activelor imobilizate constată pierderea de valoare a unui activ nelegată de utilizarea curentă a acestuia, deci, neprevizibilă:
– pierderea de valoare a unui activ necorporal (brevet, fond de comerț etc.);
– pierderea de valoare a participării într-o filială ș.a.
Amortizările și provizioanele pentru deprecierea activelor imobilizate se numesc „obligații calculate”, spre deosebire de cele ce înregistrează plata cumpărării mărfurilor ce intră în procesul fabricației.
3. Rezultatul economic al exercițiului
Din Excedentul Brut de Exploatare se scad „obligațiile calculate” prezentate mai sus și se obține rezultatul economic –înainte de impozitare- care arată creșterea de bogăție sau de valoare degajată de activitatea industrială sau comercială a întreprinderii.
Rezultatul economic constituie rezultatul obținut de întreprindere în procesul de exploatare și în cel investițional pe parcusul unui exercițiu.
Se numește „economic” pentru a-l deosebi de cel „financiar”, în care se are în vedere și modul de finanțare a activității întreprinderii (corespunde termenului anglo-saxon „operating profit”).
4. Ciclul de finanțare
În acest ciclu este urmărită finanțarea pe tipuri de resurse financiare:
– resurse împrumutate.
Cum un împrumut nu poate fi considerat o creștere de bogăție, rambursarea datoriei nu este, în contul de rezultate, o obligație. Potrivit acestei logici, în contul de rezultate vor apărea, sub formă de cheltuieli financiare, numai sumele ce reprezintă remunerarea împrumutului și alte cheltuieli legate de acesta (pentru creanțier, remunerarea împrumuturilor constituite, în schimb, o creștere a bogăției), dar niciodată valoarea rambursărilor, care vor diminua postul de datorii din bilanț.
– capitaluri proprii.
Capitalurile proprii se traduc în trezorerie prin aport de fonduri, ce generează dreptul de proprietate și/sau dreptul la dividende, care constituie fluxuri financiare de ieșire.
Privit pe ansamblul activității întreprinderii, dividendele, ca și dobânzile financiare, rezultatul nerepartizat și impozitul pe profit reprezintă diversele moduri de repartizare a beneficiului obținut de întreprindere din întreaga sa activitate, către cei îndreptățiți să participe la această distribuție.
Rezultatul exercițiului
Ciclul de exploatare conduce la Excedentul Brut de Exploatare, ca diferență între veniturile și cheltuielile din exploatare.
Procesul investițional apare în contul de rezultate numai prin amortismente și provizioane pentru deprecierea imobilizărilor.
Soldul dintre Excedentul Brut de Exploatare și amortizări și provizioane îl reprezintă activul economic, care va fi repartizat astfel:
– plata obligațiilor financiare, prin care sunt remunerați creanțierii întreprinderii;
– impozitul pe profit, obligație fiscală către Stat, chiar dacă acesta nu aduce, în contrapartidă, nici un fond în întreprindere;
– dividende, destinate acționarilor întreprinderii, care sunt, în fapt, proprietarii acesteia;
– rezultatul nerepartizat, care va constitui rezervă și va forma, alături de capitalul social, fondurile proprii, indispensabile pentru dezvoltarea firmei.
Indicatorul rezultatul curent se calculează scăzând din EBE sumele aferente amortizării fondurilor fixe și cheltuieli financiare. Amortizarea, reprezentând deprecierea înregistrată de activele imobilizate, nu corespunde unei cheltuieli reale, dar are ca efect pentru întreprindere reducerea bazei impozabile. Cheltuielile financiare, care cuprind, în principal sumele aferente dobânzilor, pot fi importante în cazul finanțării activității – de exploatare sau investiții – prin îndatorare externă. De remarcat că amortismentul împrumuturilor (rambursarea) nu face obiectul nici unui comentariu referitor la profitul firmei. Nivelul împrumutului apare la pasiv ca o datorie și contrapartida sa la activ (în casă sau în orice altă înregistrare a unei investiții).
5. Venituri și cheltuieli excepționale
În prezentarea contului de rezultate au fost trecute în revistă operațiunile care pot fi încadrate într-unul din ciclurile de activitate a întreprinderii: de exploatare, investiții, financiare. Totuși, există operațiuni ce nu pot fi prevăzute, ce vor fi considerate excepționale, cum ar fi procesele cu partenerii de afaceri, accidentele etc., ce pot să producă fluxuri monetare de intrare sau de ieșire.
Rezultatul operațiunilor extraordinare este, prin definiție, extraordinar. De aceea, când se previzionează activitatea întreprinderii, se ține seama de operațiunile curente, neluând în seamă operațiunilor extraordinare. Soldul monetar degajat de operațiunile curente se va numi rezultatul curent.
Soldul înregistrat după toate operațiunile, inclusiv cele excepționale, înainte de perceperea impozitului pe profit, se va numi rezultatul brut și va măsura suma totală (bogăția) nou creată în întreprindere.
6. Rezultatul net
Rezultatul net sau profitul net rezultă în urma adunării soldului dintre veniturile și cheltuielile excepționale și a impozitului pe profit. Veniturile și cheltuielile excepționale, respectiv acele fluxuri bănești ce apar în afara ciclului de exploatare, pot fi sume obținute în urma vânzării unor active, creării unor provizioane excepționale, cum sunt creșterile de prețuri, fluctuațiile cursului de schimb al monedei naționale etc.
Rezultatul net arată îmbogățirea sau sărăcirea întreprinderii în timpul exercițiului considerat. Acest indicator decurge din concepția patrimonială a întreprinderii și nu din conceptul de trezorerie.
CAPITOLUL II
PREZENTAREA SOCIETĂȚII
2.1. DENUMIREA SOCIETĂȚII
Societatea Comercială GUTENBERG S.A., cu sediul în București, este o societate mixtă româno-franceză, înființată conform Legii nr. 31/1990, la data de 29.10.1993, fiind înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului al Municipiului București sub nr. J 40/24857/1993.
Unitatea a fost înregistrată sub nr. 71839/10.11.1993, în Registrul Societăților Comerciale, deschis la D.G.F.P.C.F.S., direcția impozite și taxe a Municipiului București.
2.2. ACTIVITATEA SOCIETĂȚII
Activitatea societăți o constituie conform statutului pregătirea, editarea, imprimarea, xerografierea, finisarea și desfacerea produselor și materialelor poligrafice (cărți, ziare, reviste, pliante, etichete, ambalaje, formulare etc.), confecționat ștampile, importul exportul și comercializarea cu ridicata sau în comision cu amănuntul a utilajelor, produselor și materialelor tipografice, antrepozitare mărfuri, reprezentare firme străine, intermediari, leasing, consultații în domeniul poligrafic, transport intern și internațional de mărfuri și persoane cu mijloace proprii și închiriate, import export și comercializare, în comision a produselor industriale de birotică și publicitate etc.
Menționăm că activitatea desfășurată preponderent de societate este cea de tipărire fiind încadrată în activitățile de industrie a celulozei, hârtie și carton.
La începutul anului 1998, societatea a deschis o sucursală cu același profil tipografic la Câmpulung Moldovenesc.
În anul 1998, firma a achiziționat un camion Renault Magnum, camion cu care firma desfășoară și activități de transport intern și internațional de marfă, în special pentru achiziționarea materiilor prime și materialelor pentru societate.
În prezent firma își desfășoară activitatea în spațiul situat în incinta IOR 2, Bd-ul Theodor Pallady nr. 287, spațiu care a fost achiziționat prin licitație în anul 2001. Acesta are o suprafață totală de 2940mp, unde s-au realizat multiple lucrări de îmbunătățire, constând în instalarea a 3 centrale termice, refacerea instalațiilor electrice, lucrări de amenajări interioare etc.
SC GUTENBERG S.A. are un capital social de 2.126.350 mii lei, din care 1.008.500 mii lei și 515.523 USD. Din acesta 2.120.350 mii lei este aport în natură al asociaților.
Principalele mijloace fixe de care dispune societatea sunt:
I.TIPOGRAFIE
A. PREGĂTIRE TIPAR
Calculator AMD K7 850 ATHLON 35.110.500 lei
Monitor Philips 107 e 5.984.874 lei
Calculator 53.312.480 lei
PC PENTIUM III 12.894.000 lei
PC PENTIUM 150Mhz 9.593.100 lei
Monitor 1.402.500 lei
Linotronic 300 cu RIP 40000 63.956.100 lei
Sasiu copii BACHER 30135 18.800.000 lei
Banc foto AGFA 2024 13.903.500 lei
Aparat climatzare CARRIER 4.171.050 lei
Aparat developat film automatic ESKOFOT 13.903.50 lei
Aparat developat plăci HAAZE 19.464.900 lei
Masă montaj ESKOFOT 4.171.050 lei
Banc foto vertical 406.026 lei
Chassis copie film color 542.604 lei
Aparat optic de citit HELL 3030 (scanner) 245.717.700 lei
Mașină probă culoare IRIS 3024 1.542.000 lei
Mașină developat film 2.313.000 lei
Cititor optic SCREEN 1030 AIDS 77.093.500 lei
Copiator Minolta 4320 7.840.000 lei
Imprimantă HP SL 2.788.500 lei
B. IMPRIMARE PLANĂ
Rotativă Form Print 470 31.076.400 lei
Mașină de ansamblat cu compresor
OMK 25/35 STS 8879H 8.100.000 lei
Mașină de imprimat Heidelberg
TOK 495980 14.400.000 lei
Mașină de imprimat Heidelberg
SBBZ cu accesorii 75.199.997 lei
Mașină de imprimat 5 culori MARQUI
color MIAI 207.360.000 lei
Mașină offset Heidelberg GTOV în 4 culori 393.750.000 lei
Compresor AB500/850F
cod 152745000 32.835.200 lei
Mașină Heidelberg
de aurit la cald 1.155.000 lei
C. LEGĂTORIE
Massicot Polar 107 EL3/84
cu accesorii 27.000.000 lei
Mașină de șpiralat cu sârmă 10.333.840 lei
Transplet electric FENWICK WFAT 677.000 lei
Mașină de cusut cu sârmâ 5.590.000 lei
Regale casete complete 2.832.090 lei
II. APARATURĂ, MOBILIER SUB 2 MIL
Telefon Nokia 3110 1.950.000 lei
Frigider 512.713 lei
Mobilier 2.157.6000 lei
Monitor 436.650 lei
III. ALTE MIJLOACE FIXE
Freză FUS 200P 12.360.000 lei
Aragaz 3.500.000 lei
Centrală telefonică 4.178.689 lei
Centrală termică OS 130 20.375.000 lei
Centrală termică OS 170 22.700.000 lei
Telefon 3.389.495 lei
IV. TRANSPORT
Camion RENAULT MAGNUM 1.041.750.000 lei
Dacia PIC-up 38.524.500 lei
Întreaga grupă de utilaje este structurată în raport cu desfășurarea fluxului tehnologic.
Utilajele de bază care clasifică activitatea de producție sunt grupurile de imprimare, iar valoarea la care sunt înregistrate mijloacele fixe de bază, deși diferite între ele își găsesc explicația prin momentul la care au fost achiziționate, înregistrarea lor făcându-se la valoarea din momentul achiziționării.
Produsele specifice tipografiilor plane care se regăsesc în structura producției SC GUTENBERG S.A. sunt următoarele: cărți, reviste, pliante, broșuri, volante, prospecte, afișe, cataloage, etichete, mape, agende, calendare, cărți de vizită, invitații, formulare cu regim special, formulare tipizate.
Fiecare din aceste lucrări reprezintă, din punct de vedere tehnologic un unicat, ceea ce impune măsuri tehnologice și tehnico-organizatorice adecvate.
2.3. FLUXUL TEHNOLOGIC
Activitatea de producție a societății se desfășoară conform fluxului tehnologic.
Trebuie menționat că fiecare lucrare are specificul ei, în funcție de cerințele clienților, societatea neexecutând decât lucrări pe bază de comandă.
Orice comandă parcurge practic următoarele stadii.
a)Tehnoredactarea care cuprinde concepția grafică sau scanare de imagini, prelucrarea acestora, paginare, corectare, listare pe film. Pentru tehnoredactare se folosesc calculatoare performante, utilizate de specialiști în domeniu. Se folosește procedeul de scanare pe scanner plan și rotativ cu mare fidelitate în redarea imaginii solicitate de client. Se practică și procedeul de concepție grafică a imaginii, conform solicitărilor clientului.
Procesul de tehnoredactare este foarte important pentru societate și clienții societății, contribuind în proporție de aproximativ 50 % la modul în care va arăta viitoarea comandă.
În acest sens, pentru orientarea clientului, firma dispune de aparatură specială, care dă posibilitatea clientului de a vedea comanda sa, imprimată pe hârtie, înainte ca aceasta să intre în tipar pentru realizarea tirajului solicitat. Cu această ocazie, clientul face corecturile necesare și dă prin bunul de tipar, acceptul său de a începe tipărirea propriu-zisă.
Având acceptul clientului urmează prelucrarea imaginii obținute pe calculator și listarea acesteia pe hârtie, calc. sau film, în funcție de modul în care se va efectua tipărirea comenzii respective. Listarea pe film TR LR-I 5 se face prin intermediul unei mașini speciale, linotronic, care are posibilitatea de a scoate filme UV policromic, format 31/60, care se developează pe mașina de developat film Eskofot, în atelierul special amenajat în acest sens.
Filmele se transmit la montaj.
b) Montaj care presupune montarea imaginilor obținute la tehnoredactare, copierea pe plăci fotosensibilizate de aluminiu. Aici, filmele se taie conform dimensiunilor stabilite, se face colaj pe folie milimetrică, după care se montează pe cromofane, la formatul de tipar, care poate fi de la dimensiunea A4, la formatul maxim de 70/100 cm.
Urmează imprimarea pe plăci presensibilizate de aluminiu, montajele obținute la format, se introduc în mașina de developat plăci, obținându-se astfel presensibilizarea plăcilor de aluminiu, plăci care ulterior se retușează. Pentru fiecare culoare sau cel puțin pentru culorile de bază se prelucrează câte o placă, care ulterior se introduce în mașina de tipar, obținându-se imaginea propriu-zisă prin tipar.
c) Imprimarea pe suportul de hârtie cerut de beneficiar, care în prealabil este pregătit prin tăierea la dimensiunile necesare.
Înaintea procesului de tipărire propriu-zis se pregătește hârtia pentru tipar. Aceasta este scoasă din magazie, lăsată la temperatura din hala de producție 12 ore pentru a se realiza o climatizare a acesteia înainte de a intra în contactul cu soluțiile de tipar și a împiedica hârtia să lucreze, adică să se deformeze în timpul tipăririi.
Hârtia pregătită este băgată în mașina de tipar, pe care s-au montat plăcile presensibilizate de aluminiu, s-au spălat valurile și s-a alimentat cu cerneală care este necesară tipăririi și se trece la reglarea mașinii pentru imprimare. Aceasta presupune ca înainte de intrarea în tiraj să se efectueze unele probe, atât de culoare cât și potriveală a culorilor și a semnelor de montaj. Numai după ce au fost efectuate aceste reglaje, se trece la tipărirea tirajului propriu-zis. Pentru unele lucrări se folosește praf anticopiativ, care se pune pe coala de tipar pentru a fixa culoarea, împiedicând astfel copierea de pe o coală pe alta.
Societatea dispune de un număr de 10 mașini de tipar, fiecare cu caracteristici tehnice diferite de tipărire și imprimare. Toate acestea prezintă tehnologia de tipar plan ofset în coli, colatat în coală, cu eliminarea în coală sau continuă în cazul mașinii rotative.
Ca și accesoriu al mașinilor de tipar sunt compresoarele, care au rolul de a aera colile de tipar, înainte ca acestea să intre în grupul propriu-zis de tipărire, și care au rolul de a împiedica electrizarea colilor ceea ce ar duce la blocarea colilor în mașina de tipar și rebutarea acestora.
SC GUTENBERG S.A. dispune și de atelier propriu de reparație, de personal calificat, astfel încât, la cea mai mică defecțiune ivită la una dintre mașini, există posibilitatea reparării pe loc, sau într-un timp cât mai scurt, fără a se recurge la un service din afară. Atelierul este dotat cu strung SN 320 propriu, cu freză FUS 200P, pentru realizarea pe cât posibil a pieselor de schimb ce trebuie înlocuite sau reparate.
După tipărirea propriu-zisă, produsul brut urmează operațiunea de finisare, prin sortare, tăiere, fălțuire, adunare, legare, broșare, numărare, ambalare, în funcție de formatul finit la care este cerut de client.
d) Livrarea produsului
În funcție de modul de livrare stabilit cu beneficiarul se practică livrarea franco depozit furnizor sau franco depozit beneficiar.
În situația în care se practică livrarea la beneficiar, societatea dispune de un număr de 2 mașini, un camion Renault Magnum de 20 To și o Dacia Papuc carosată, care permite efectuarea transportului, la sediul beneficiarului. Acest procedeu se folosește mai ales pentru livrările de etichete de apă minerală, beneficiari cu care, la începutul anului se încheie contract de furnizare de etichete, conform comenzilor lunare solicitate de aceștia. Pentru cele mai multe lucrări însă, se practică livrarea franco depozit furnizor, beneficiarul lucrării ridicând produsul comandat cu propriile mijloace de transport. Este vorba în general de clienții care au lucrări de mai mic tiraj și care au sediul de producție în București.
Din punct de vedere al fluxului tehnologic, aproape întreaga activitate a firmei o reprezintă activitatea specific tipografică.
PERSONALUL
SC. GUTENBERG S.A. București, dispune de un personal calificat, cu pregătire tipografică. Împreună cu sucursala din Câmpulung Moldovenesc, societatea dispune de un număr de 48 de angajați cu contract de muncă și 6 colaboratori.
Menționăm că întregul personal este angajat cu carte de muncă pe durată nedeterminată și se află în evidența Camerei de muncă București și Suceava.
Din totalul de personal angajat cu carte de muncă un număr de 38 de persoane sunt angajate la București și 10 la Câmpulung Moldovenesc. În ceea ce privește media de vârstă se poate spune că unitatea are angajat un personal tânăr cu o medie de vârstă de 30 de ani.
BENEFICIARII
În timpul întregii perioade de funcționare, SC. GUTENBERG S.A., a încercat să-și păstreze și fidelizeze clienții importanți, cu care a încheiat contracte de colaborare și execuție de lucrări pe bază de comenzi lunare.
În general se poate spune că a reușit să realizeze acest lucru, o parte importantă dintre clienții săi rămânând fideli pe toată durata de funcționare a societății. Printre aceștia se numără: SC DORNA APEMIN S.A., RADIO ROMANIA INTERNAȚIONAL, CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE BUCUREȘTI, RAIN, I.O.R., EDITURA CAVALIOTTI etc.
FURNIZORII
SC GUTENBERG S.A. București, a menționat o rețea de furnizori de materie primă și materiale din care cei mai importanți sunt: SC SANEL S.A., R.T.C. HOLDING, EUROPAPIER S.R.L., PRINTMAN S.A., C.P.C.P. SERTI, INFO PRESS, ROL PRINT ODORHEI etc.
Activitatea principală a societății o constituie, conform statutului, tipărirea și comercializarea tipăriturilor de orice fel.
Evidența contabilă în cadrul societății se ține conform Legii Contabilității 82/1991, înregistrarea în contabilitate făcându-se în mod cronologic și sistematic potrivit planului de conturi și normelor emise de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Evidența contabilă se ține pe registrele contabile stabilite de normele în vigoare, contabilitatea ținându-se pe fișe carte mare care se întocmește lunar și ale căror solduri corespund cu soldurile din balanța de verificare, întocmită la finele fiecărei luni. La sfârșitul lunii, după întocmirea balanței de verificare se controlează și se pun de acord soldurile sintetice cu cele analitice.
De asemenea, se ține o evidență strictă a tva-ului, care se calculează lunar, conform cu înregistrările efectuate în jurnalul de vânzări, cumpărări și în borderoul de vânzări încasări.
În mod special s-a urmărit vărsarea la termen a tva-ului și a tuturor taxelor și impozitelor ce privesc bugetul statului.
Cu toate acestea, s-au înregistrat unele întârzieri la plata TVA-ului, a impozitului pe profit, precum și a viramentelor salariale, pentru care s-au calculat, înregistrat și plătit majorările de întârziere în anul financiar 2002. Suma ce se regăsește în soldul contului 448 (alte datorii și creanțe cu bugetul statului), reprezintă majorările de întârziere aferente anului 2002, pentru care s-a cerut scutire la plată conform OG 163/2000, care este în curs de soluționare. De asemenea au rămas în sold la finele anului sumele ce corespund obligațiilor salariale ale lunii decembrie, cu termen de scadență (conform plății salariilor aferente lunilor respective), în luna ianuarie 2002, și care au fost virate la data de 15 ianuarie 2002. In soldul contului 4423 (TVA de plată) se regăsește TVA-ul aferent lunii decembrie 2002 cu termen de virare ianuarie 2003 care a fost virat la data de 25.01.2002, iar în soldul contului 441 (Impozitul pe profit) se regăsește impozitul pe profit aferent trimestrului IV 2002, cu termen de virare la 25.01.2002.
În ceea ce privește amortizarea mijloacelor fixe, SC. GUTENBERG S.A. folosește un sistem de amortizare liniar ce constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a mijloacelor fixe pe toată durata de funcționare a acestora. Se poate afirma că, mijloacele fixe au fost folosite la întreaga lor capacitate pe tot parcursul anului, neînregistrându-se o amortizare aferentă gradului de neutilizare a acestora.
Unitatea are un număr mediu de 50 de salariați, din care 48 cu contract de muncă, iar 2 sunt înregistrați ca și colaboratori, cu contract civil
Bilanțul contabil s-a întocmit conform instrucțiunilor emise de Ministerul de Finanțe, privind întocmirea, verificarea și centralizarea bilanțurilor contabile pe anul 2002 OMF 2332/2001.
În ceea ce privește repartizarea profitului obținut în anul 2002, aceasta a fost făcută conform hotărârii Adunării Generale a Acționarilor, adică din profitul înregistrat de SC. GUTENBEG S.A., s-au constituit dividende la nivelul sumei de 1.052.623 mii lei iar restul repartizându-se la rezerve legale, adică 172.042 mii lei și rezerve constituite din beneficiu ca sursa proprie de finanțare 2.252.461 mii lei.
1. CAPITALUL SOCIAL al SC. GUTEBERG S.A. București a rămas constant în cursul anului 2002. Acesta este constituit ca aport în numerar și în natură (mașini și utilaje specifice activității tipografice: mașini de tipărit Heinberg și Davidson, mașini de developat filme și plăci fotosensibile, mașini de tăiat și finisat hârtie, etc.). Cota de participare a investitorului străin este de 80%.
2. CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE a SC. GUTENBERG S.A. a înregistrat un profit net de 3.477.135 mii lei care a fost repartizat astfel: pentru suma de 1.052632 mii lei s-au constituit și plătit dividende, suma de 172.042 mii lei s-a constituit ca rezerve legale conform Legii 31/1990, în cotă de 5 % din profit, suma de 39.623 mii lei reprezentând rezerve aferente creditului fiscal obținut din reducerea impozitului de profit la 5 % pentru veniturile încasate la export, iar diferența de 2.212.836 mii lei reprezintă rezerva constituită ca sursă proprie de finanțare.
3. CREANȚE ȘI DATORII
În ceea ce privește situația creanțelor și datoriilor, în cursul anului financiar 2002 aceasta se prezintă astfel:
– valoarea totală a creanțelor este de 2.678.597 mii lei, care este constituită din următoarele sume: clienți 2.500.781 mii lei
creanțe personal/asigurări sociale 7.615 mii lei
debitori diverși 125.000 mii lei
creanțe cu statul 22 mii lei
cheltuieli în avans 7.179 mii lei
creanțe imobilizate 38.000 mii lei.
Din valoarea totală a creanțelor, suma de 2.495.269 mii lei are un termen de lichidare sub un an, iar suma de 183.328 mii lei are termen de lichidare mai mare de un an.
– valoarea totală a datoriilor este de 3.34.968 mii lei, fiind constituită din următoarele datorii: furnizori 1.433.581 mii lei
clienți creditori 12.287 mii lei
– datorii cu personalul și asigurările sociale 208.705 mii lei
– datorii față de stat 1.688.395 mii lei
– decontări cu asociații 2.000 mii lei.
Din valoarea acestor datorii suma de 3.087.794 mii lei are termen de exigibilitate sub un an, cea mai mare parte provenind din datoriile către bugetul statului, datorii ce sunt scadente în luna ianuarie 2002, iar suma de 257.174 mii lei are termen de exigibilitate peste un an, reprezentând majorări de întârziere aferente anului 2002, pentru care s-a cerut scutire la plată conform OG 163/2000.
4. VENITURI
În cursul anului 2002, unitatea a înregistrat o cifră de afaceri de 25.488.241 mii lei, net superioară celei înregistrate în cursul anului 2002, adică 15.835.060 mii lei, veniturile înregistrându-se în cea mai mare parte din venituri din activitatea de exploatare.
Principalele elemente care formează veniturile sunt:
Venituri din exploatare din care: 25.502.527 mii lei
Venituri din producția vândută 24.696.142 mii lei
Venituri din producția stocată 5.598 mii lei
Venituri din vânzarea mărfurilor 792.099 mii lei
Alte venituri 8.688 mii lei
Venituri financiare 111.711 mii lei
Venituri excepționale 2.744 mii lei
Veniturile totale înregistrate de firmă sunt în valoare de 25.616.982 mii lei, ponderea cea mai mare 96 % având-o veniturile din producția vândută pe bază de comenzi.
5. CHELTUIELI
Cheltuielile totale înregistrate în anul financiar 2002 sunt în sumă totală de 20.903.863 mii lei, constituite din următoarele elemente:
Cheltuieli de exploatare total 20.626.845 mii lei
cheltuieli cu materia primă 7.710.448 mii lei
cheltuieli cu materiale 2.588.949 mii lei
cheltuieli cu mărfurile 742.613 mii lei
cheltuieli cu energia și apa 398.337 mii lei
alte cheltuieli materiale 362.576 mii lei
cheltuieli cu servicii executate de terți 3.382.653 miilei
cheltuieli cu impozite și taxe 1.524.006 mii lei
cheltuieli cu personalul și asigurări sociale 3.357.290 miilei
cheltuieli cu amortizările 453.099 mii lei
alte cheltuieli 106.874 mii lei.
Cheltuieli financiare 135.470 mii lei
Cheltuieli excepționale 141.548 mii lei
În totalul cheltuielilor de exploatare, ponderea principală o dețin cheltuielile materiale ce dețin 53 %, urmate de cheltuielile cu serviciile executate de terți 16 %, precum și de cheltuielile cu remunerarea personalului 16 %. Cheltuielile de exploatare dețin o pondere de 98 % din totalul cheltuielilor înregistrate de firmă.
O analiză generală a activității desfășurate de firmă arată că s-a obținut profit doar din activitatea de exploatare în timp ce din activitatea financiară și activitatea excepțională s-a înregistrat o pierdere de 165.307 mii lei, datorată mai ales majorărilor de întârziere calculate și virate.
La sfârșitul anului financiar 2002 au fost inventariate toate gestiunile, conturilor de terți și de gestiune, iar apoi înregistrate în Registrul inventar.
În continuare, SC GUTENBERG S.A. își propune diversificarea gamei sortimentale a produselor sale, executarea unor produse de un înalt nivel calitativ.
Acesta este și motivul pentru care o parte însemnată din profitul obținut de către aceasta a fost repartizarea la fondul de dezvoltare, pentru că pe viitor se prevede achiziționarea unor mașini și utilaje de un înalt nivel calitativ și care să înregistreze performanțe mai mari în producție.
CAPITOLUL III
ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII GUTENBERG S.A.
Analiză – activitate de examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, obiect, fenomen sau proces luat în studiu, prin descompunerea acestuia în părțile sale componente. Ea cuprinde și cercetarea relațiilor existente între aceste părți și întreg. Analiza este un procedeu de cercetare a fenomenului și proceselor economice care se completează cu sinteza. Metoda analiză are o vastă aplicabilitate în domeniul cercetărilor de marketing, începând cu cercetarea pieței, până la analiza comportării consumatorilor.
Noțiunea de echilibru financiar poate fi înțeleasă în două moduri diferite, dar nu opuse:
– ea semnifică, mai întâi, că întreprinderea trebuie să fie aptă, grație lichidităților sale, să facă față datoriilor atunci când acestea devin exigibile;
– ea presupune, de asemenea, menținerea unui echilibru funcțional între nevoile și resursele întreprinderii, ținând cont de destinațiile, nevoile și de stabilitatea resurselor.
Rezultă două tipuri de analiză a echilibrului financiar al întreprinderii pe baza bilanțului acesteia:
– analiza patrimonială (analiza lichiditate-exigibilitate);
– analiza funcțională.
3.1. ANALIZA SITUAȚIEI NETE
Patrimoniul unei întreprinderi se compune din:
– drepturi de proprietate și de creanță (activul bilanțier);
– obligații (datorii).
Patrimoniul se calculează ca diferență între cele două componente și se mai numește activ net sau situația netă.
SN = ACTIV – DATORII
SN2002= 10.823.780 – 3.344.968 = 7.478.812
SN2003 = 15.212.052 -7.655.486 = 7.556.566
SN2004 = 19.777.255 -12.241.488 = 7.535.767
Situația netă este un indicator mai restrictiv decât capitalurile proprii, ea neincluzând subvențiile pentru investiții și provizioane reglementate.
Acest indicator reflectă averea netă a acționarilor sau asociațiilor întreprinderii.
Situația netă este pozitivă și crescătoare, ca urmare a reinvestirii unei părți din profitul net sau a altor elemente (subvenții, reporturi din exercițiul precedent, etc.). Această creștere a situației nete reflectă atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, și anume maximizarea valorii întreprinderii, adică a valorii capitalurilor proprii.
O situație netă negativă semnifică o depășire a activului de către datorii și anunță falimentul întreprinderii. Această situație se poate datora pierderilor din exercițiile anterioare, care au consumat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită cade în sarcina creditorilor, care și-au asumat riscul de insolvabilitate al firmei.
Menținerea echilibrului financiar al unei întreprinderi constă în corelarea lichidității activelor (nevoilor) cu exigibilitatea datoriilor (resurselor).
Un activ este cu atât mai lichid cu cât el poate fi transformat mai rapid în monedă. Activele se clasifică în ordine crescătoare a lichidității: activele pe termen lung (ATL) formate din imobilizări (necorporale, corporale, financiare) și activele pe termen scurt (ATS) care cuprinde stocuri, creanțe, investiții financiare pe termen scurt și disponibilități.
Pasivele se clasifică după gradul lor de exigibilitate. Un pasiv este cu atât mai exigibil cu cât scadența sa este mai apropiată. Mai întâi se înscriu pasivele cele mai exigibile, adică pasivele pe termen sub un an (PTS), formate din datorii nonbancare (DTS) și credite bancare curente (PTZ). Urmează capitalul permanent al întreprinderii (CPM), format din datorii pe termen mediu și lung (DTL), provizioane pentru riscuri și cheltuieli (PROV) și capitaluri proprii (CPR), care nu au practic o scadență (cu excepția situațiilor de faliment).
Schematic, echilibrul dintre nevoile și resursele firmei este redat de următoarea formă a bilanțului patrimonial:
Pentru calcularea indicatorilor de echilibru financiar este necesară o detaliere a acestor mărimi.
Activele pe termen lung sunt formate din:
– imobilizările necorporale (cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare, concesiuni, brevete, licențe, mărci, etc.);
– imobilizări corporale (terenuri, clădiri, utilaje, etc.);
– imobilizări financiare (titluri financiare și creanțe pe termen lung).
Activele pe termen scurt cuprind:
– activele circulante (ACR), format din:
– stocuri (de materii prime, de producție în curs, de produse finite și mărfuri);
– creanțe (clienți);
– activele de trezorerie (ATZ), formate din:
– disponibil (în casă ș în bancă);
– investiții financiare pe termen scurt.
Pasivele pe termen scurt (PTS) sunt formate din:
– datorii pe termen scurt nonbancare (DTS), care cuprinde:
– datorii față de furnizori;
– datorii față de salariați;
– datorii față de stat;
– alte datorii.
– pasive de trezorerie (PTZ), formate din creditele bancare curente, numite și credite de trezorerie.
Datoriile pe termen mediu și lung (DTL) sunt:
– împrumuturi bancare;
– împrumuturi din emisiunea de obligațiuni.
Capitalul propriu (CPR) cuprinde:
– capitalul social;
– prime de capital;
– rezerve;
– rezultat reportat;
– rezultatul exercițiului.
Pentru calcularea indicatorilor de echilibru financiar sunt necesare prelucrarea prealabilă a bilanțului contabil și transformarea lui într-un bilanț financiar, în care activele sunt grupate după criteriul lichidității crescătoare, iar pasivele după cel al exigibilității descrescătoare.
Pentru transformarea bilanțului contabil în bilanț financiar, cel mai adesea se fac următoarele:
– cheltuielile în avans pe termen lung se trec la imobilizări, iar cele pe termen scurt la activele circulante;
– veniturile în avans pe termen lung se trec la datorii mai mari de un an, iar cele pe termen scurt la datorii mici de un an;
– împrumuturile bancare pe termen scurt se împart în pasive de trezorerie și alte împrumuturi.
3.2. Indicatorii de echilibru financiar patrimonial
Pe baza bilanțului financiar se pot calcula trei indicatori care exprimă echilibrul dintre nevoi și resurse: fondul de rulment financiar, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă.
a) Fondul de rulment permanent (financiar sau patrimonial)
Acest indicator se poate calcula în două moduri:
1) FR = CPM – ATL
FR2002= 7.478.812 -3.835.026 =3.643.786
FR2003= 8.016.077 – 4.609.506 = 3.406.571
FR2004 = 12.513.261 – 13.178.954 = -665.693
Dacă bilanțul este exprimat în valori brute, în capitalul permanent includem amortizările și provizioanele, iar activele pe termen lung reprezintă imobilizările brute. Dacă bilanțul este exprimat în valori nete, în capitalul permanent nu includem amortizările și provizioanele, iar imobilizările luate în calcul vor fi cele nete.
Fondul de rulment astfel calculat exprimă surplusul de resurse permanente rezultat din finanțarea investițiilor, care pot fi „rulat” pentru finanțarea activelor circulante. Fondul de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la realizarea echilibrului de finanțare pe termen scurt.
2) FR = ATS– PTS
În această variantă, fondul de rulment reprezintă partea din activele pe termen scurt care nu este finanțată de datoriile pe termen scurt.
Este prudent ca fondul de rulment patrimonial al unei întreprinderi să fie pozitiv, acest lucru constituind mult timp o normă importantă a oricărui diagnostic financiar. Dar cea mai mare parte a analiștilor financiari consideră azi că nivelul fondului de rulment, pozitiv sau negativ, nu are nici o semnificație intrinsecă și trebuie interpretat în funcție de numeroase variabile și mai ales de natura activității întreprinderii. Un fond de rulment negativ, care reflectă folosirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, este o situație inacceptabilă, periculoasă pentru o întreprindere industrială și acceptabilă pentru una comercială, în care datoriile față de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente, datorită volumului mare și caracterului permanent reînnoibil al acestora.
Fondul de rulment se poate descompune într-un fond de rulment propriu (FRP) și într-un fond de rulment împrumutat (FRÎ):
FRP = CPR – ATL
FRÎ = DTL și asimilate (provizioane pentru riscuri și cheltuieli)
FR = FRP + FRÎ
FRP2002 = 7. .478.812 -3.835.026 =3.643.786
FRP2003 = 8.016.077 – 4.609.506 = 3.406.571
FRP2004 = 12.513.261 – 13.178.954 = -665.693
Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările și relevă gradul de autonomie financiară al întreprinderii. Un fond de rulment propriu pozitiv asigură întreprinderii libertate în luarea deciziilor de investiții.
Fondul de rulment împrumutat reflectă mărimea îndatorării pe termen lung a întreprinderii.
b) Nevoia de fond de rulment (NFR)
Acest indicator exprimă partea din activele circulante (stocuri și creanțe) care nu este finanțată din datoriile pe termen scurt nonbancare (furnizori, datorii fiscale și salariale).
NFR = ACR – DTS
NFR2002= 4.949.374 -3.344.968 = 1.604.406
NFR2003 = 5.345.290 – 7.195.975 = – 1.850.685
NFR2004= 6.496.744 – 7.263.994 = – 767.250
O nevoie de fond de rulment pozitivă semnifică un surplus de nevoi temporare față de resursele temporare. Această situație poate fi normală, dacă se datorează creșterii stocurilor și clienților ca rezultat al unei politici de investiții. Situația este nefavorabilă dacă se datorează creșterii clienților (încetinirii încasărilor) și reducerii datoriilor de exploatare (urgentării plăților).
O nevoie de fond de rulment negativă se numește resursă în fond de rulment (RFR) și reflectă surplusul de resurse temporare în raport cu nevoile temporare. Situația este considerată favorabilă dacă se datorează accelerării încasărilor și contractării de datorii cu scadențe mai îndepărtate. Astfel, ea se apreciază negativ, fiind consecința unor rupturi de stoc (în faza de aprovizionare sau de producție).
c) Trezorerie netă (TN)
Trezoreria netă exprimă rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii (pe termen lung și pe termen scurt).
TN = FR – NFR
TN2002 = 3.643.786 – 1.604.406 = 2.039.380
TN2003 = 3.406.571 – (-1.850.685) = 5.257.256
TN2004 = – 665.693 – (- 767.250) = 101.557
Trezoreria netă reprezintă un excedent de finanțare, concretizat în disponibilități în casă și în conturi bancare.
O trezorerie netă pozitivă reprezintă suma rămasă după ce fondul de rulment finanțează în totalitate nevoia de fond de rulment. Acest surplus monetar va fi plasat pe piața monetară și/sau financiară în condiții de lichiditate, rentabilitate și securitate maxime.
Trezoreria netă negativă evidențiază existența unui deficit monetar la închiderea exercițiului. În acest caz, o parte din nevoia de rulment este finanțată din creditele de trezorerie.
Evoluția trezoreriei nete pe perioada exercițiului financiar reprezintă cash-flowul (CF) ce revine acționarilor sub formă de dividende de încasat sau de profit reinvestit.
CF = TN1 – TN0
Unde:
TN1 = trezoreria netă la sfârșitul exercițiului
TN0 = trezoreria netă la începutul exercițiului.
Un cash-flow pozitiv reflectă o majorare a activului real, a averii proprietarilor. Cash-flowul negativ semnifică, din contră, o sărăcie a acestei averi.
3.3. Ratele de echilibru financiar și de îndatorare
a) Ratele de lichiditate
Analiza patrimonială poate fi susținută și prin calculul unor rate de lichiditate:
– rata lichidității generale:
RLG € (2;2,25)
RLG2002 = € (2;2,25)
RLG2003 =
RLG2004 =
– rata lichidității parțiale:
RLP € (0,8;1)
RLP2002 =
RLP2003 =
RLP2004 = € (0,8;1)
– rata lichidității imediate:
RLI
RLI2002
RLI2003
RLI2004
Rata lichidității generale exprimă fondul de rulment financiar în mărime relativă. Ea compară lichiditățile potențiale (activele transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilitățiile potențiale (datoriile rambursabile pe termen scurt). O valoare supraunitară a acestei rate arată că întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile pe termen scurt. În acest caz fondul de rulment este pozitiv. Valoarea subunitară a ratei (fond de rulment negativ) reflectă faptul că datoriile pe termen scurt nu sunt acoperite de activele pe termen scurt. Acest lucru nu reprezintă un pericol dacă gradul de lichiditate al activelor este mai ridicat decât cel de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt. Mărimea optimă a acestei rate este cuprinsă între 2 și 2,5.
Rata lichidității parțiale exprimă capacitatea firmei de a-și plăti datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. Valoarea optimă a ratei este cuprinsă între 0,8 și 1.
Rata lichidității imediate exprimă capacitatea întreprinderii de a-și rambursa instantaneu datoriile pe termen scurt din disponibilul existent. O rată ridicată poate exprima și o folosire ineficientă a lichidităților. Se apreciază optimă o rată mai mare de 0,3.
b) Rata solvabilității
Această rată exprimă gradul în care întreprinderea face față datoriilor totale.
RS
RS2002
RS20023
RS2004
Rata solvabilității exprimă situația netă (SN) a întreprinderii în mărime relativă.
O valoare a ratei mai mare de 1,5 dovedește că întreprinderea este solvabilă, adică are capacitatea de a-și achita datoriile pe termen scurt, mediu și lung.
c) Ratele de îndatorare
Riscul dezechilibrului financiar al întreprinderii depinde de mărimea și structura îndatorării sale. Ratele de îndatorare furnizează informații asupra autonomiei firmei față de creditorii săi. De altfel, multe dintre aceste rate stau la baza normelor bancare de acordare de credite și servesc la definirea capacității de îndatorare.
Rata îndatorării totale se poate exprima în două moduri:
R1 sau <2
R1(2002)
R1(2003)
R1(2004)
Rata îndatorării la termen se poate calcula, de asemenea, în două variante:
R2 sau <1
Când limitele menționate pentru fiecare indicator sunt atinse, capacitatea de îndatorare a firmei este saturată (firmei nu i se mai acordă credite bancare).
3.4 ANALIZA FUNCȚIONALĂ
Bilanțul funcțional reflectă la un moment dat resursele și utilizările aferente principalelor cicluri de funcționare ale întreprinderii.
Ciclurile de funcționare ale întreprinderii
În funcționarea întreprinderii se disting trei cicluri:
a) ciclul operațiilor de investiții;
b) ciclul operațiilor curente;
c) ciclul operațiilor de trezorerie.
a) Ciclul operațiilor de investire se referă la activitățile de investire și dezinvestire ale firmei. Aceste operații se succed într-un ritm care depinde, între alți factori, de natura activității întreprinderii și de deciziile conducătorilor ei. Aceștia pot, de exemplu, să opteze pentru o strategie de înnoire rapidă a echipamentelor, care menține întreprinderea la vârful progresului tehnologic. Ciclul de investire implică fluxuri de întrebuințări, finanțate atât din resurse externe, cât și din capacitatea de autofinanțare. Aceste fluxuri dau naștere în bilanț, pe de o parte, unui stoc de imobilizări și, pe de altă parte, unui stoc de resurse stabile.
b) Ciclul operațiilor curente se referă la operațiile de aprovizionare, producție și comercializare. Durata medie a ciclului de exploatare depinde de natura activității întreprinderii, de organizarea sa și de relațiile acesteia cu furnizorii și clienții săi. Fluxurile de utilizări și resurse determinate de ciclul operațiilor curente dau naștere în bilanț unor stocuri de bunuri (materii prime, mărfuri, producție în curs de fabricație, produse finite), unor creanțe (clienți) și unor datorii (furnizori).
c) Ciclul operațiilor de trezorerie se referă la operațiile care au ca obiect gestionarea disponibilităților întreprinderii și acoperirea pe termen scurt, în cazul insuficienței disponibilităților, a nevoilor de finanțare ale întreprinderii prin credite bancare.
Indicatorii de echilibru financiar funcțional
Bilanțul funcțional are ca obiect reflectarea la un moment dat a stocurilor de utilizări și resurse corespunzătoare fiecăruia dintre cele trei cicluri de funcționare ale întreprinderii. Fiecărui ciclu îi poate fi asociat un indicator de echilibru.
Pe baza bilanțului funcțional se pot calcula următorii indicatorii:
a) Fondul de rulment funcțional (Net Global)
FRNG = Resurse durabile – Nevoi stabile
Resursele durabile sunt cele care, încă de la crearea (resurse interne) sau achiziționarea lor (resurse externe) au fost neexigibile sau puțin exigibile și care au fost destinate finanțării investițiilor.
Nevoile stabile sunt cele aferente ciclului de investire și corespund imobilizărilor.
Fondul de rulment net global exprimă incidența ciclului de investire asupra echilibrului financiare global.
Dacă fondul de rulment funcțional este pozitiv, rezultă că o parte din resursele durabile rămâne disponibilă pentru finanțarea activității curente.
Dacă este negativ, înseamnă că finanțarea investițiilor nu este decât parțial asigurată de resursele stabile.
Diferența dintre fondul de rulment patrimonial și cel funcțional constă în faptul că primul ia în calcul capitalul permanent, iar al doilea resursele stabile. În optica patrimonială, exigibilitatea unei resurse se apreciază în funcție de data stabilită în bilanț (se exclud din capitalul permanent împrumuturile contractate pe termen lung, care se vor restitui în mai puțin de u an). În optica funcțională, exigibilitatea unei resurse se apreciază în funcție de data creării sau colectării ei (în resursele durabile se includ și împrumuturile sub un an).
b) Nevoia de fond de rulment
NFR = Nevoi curente – Resurse curente
Nevoile curente cuprind stocurile, creanțele de exploatare și din afara exploatării.
Resursele curente sunt datoriile pe termen scurt non-bancare (datorii de exploatare și credite diverse).
O nevoie de fond de rulment pozitivă semnifică faptul că resursele curente nu acoperă în totalitate nevoile curente, diferența urmând să fie finanțată din fondul de rulment funcțional sau din credite de trezorerie.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă înseamnă că operațiile curente ale întreprinderii nu implică nici o imobilizare de capitaluri, ci, din contră, degajă niște resurse. Se vorbește în acest caz de o resursă în fond de rulment (RFR).
În funcție de natura sa, nevoia de fond de rulment se descompune în:
– nevoie de fond de rulment de exploatare:
NFRE = ACRE – DEX
– nevoie de fond de rulment în afara exploatării:
NFRAE = ACRAE – DAEX
Unde: ACRE = active circulante de exploatare
ACRAE = active circulante în afara exploatării (debitori diverși sau creanțe diverse)
DEX = datorii de exploatare
DAEX = datorii în afara exploatării (creditori diverși)
NFR = NFRE + NFRAE
c) Trezoreria netă
TN = ATZ – PTZ
Sau
TN = FRNG – NFR
Trezoreria netă exprimă excedentul activelor de trezorerie (ATZ), formate din disponibil și valori mobiliare de plasament, în raport cu pasivele de trezorerie (PTZ), reprezentate de credite bancare curente.
Nivelul de trezorerie nete depinde de diferența dintre fondul de rulment funcțional și nevoia de fond de rulment, deci de ciclul de investire și de ciclul operațiilor curente. Nu există deci o gestiune autonomă a trezoreriei.
Studiul echilibrului funcțional constă în interpretarea valorii trezoreriei (pozitivă sau negativă), a evoluției acesteia, și, de aici, în comentarea evoluțiilor fondului de rulment funcțional și a nevoii de fond de rulment.
Firma poate avea una din următoarele șase categorii de structuri funcționale:
1)
Nevoia de fond de rulment este în întregime finanțată din resursele stabile (FRNG>0), a căror mărime permite degajarea de disponibilități (TN>0). Trebuie cercetat dacă acestea nu se datorează folosirii insuficiente a capitalului.
2)
Nevoia de fond de rulment este finanțată parțial din resursele stabile (FRNG>0) și parțial dintr-un excedent al creditelor bancare curente în raport cu disponibilitățile (TN<0). Trebuie ținut cont în acest caz de riscul bancar.
3)
Creditele bancare curente acoperă o parte din activele fixe, nevoia de fond de rulment și disponibilitățile. Această situație este nefavorabilă (dacă nu este ocazională) și necesită o reconsiderare a structurii de finanțare.
4)
Resursele rezultate din ciclul de exploatare (NFR<0) se adaugă unui excedent al resurselor stabile (FRNG>0) pentru a degaja un excedent de lichidități important (TN>0). Trebuie analizat dacă această situație nu se datorează unei folosiri insuficiente a capitalurilor.
5)
Resursele ciclului de exploatare (NFR<0) acoperă un excedent de lichidități, eventual excesiv (TN>0), și o parte din activul imobilizat (FRNG<0). Furnizorii și avansurile de la clienți finanțează atât ciclul de exploatare, cât și o parte din imobilizări. Trebuie examinată posibilitatea unei revigorări a resurselor stabile.
6)
Sursele permanente nu acoperă decât o parte din activul imobilizat (FRNG<0), diferența fiind compensată de furnizori, avansuri de la clienți și credite bancare curente (TN<0). Firma prezintă o dependență financiară externă mare. Trebuie revăzută structura de finanțare.
Echilibrul economico-financiar al firmei reprezintă un sistem de corelație prin care se stabilesc anumite proporționalități în cadrul și între diferite fluxuri financiare. El constituie o premisă, dar și o consecință a desfășurării normale a activității firmei, în conformitate cu obiectul său.
Ca premisă, trebuie avute în vedere corelațiile obiective dintre necesitățile de resurse materiale (în sens general) și posibilitățile de finanțare. De asemenea modul în care sunt utilizate și valorificate aceste resurse, depinde de asigurarea echilibrului economico-financiar sau de reglare a acestora. Evident, pentru fiecare corelație și flux financiar, există indicatori specifici, care au fost prezentați pe parcursul lucrării.
Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelații implicate de echilibrul economico-financiar, se folosesc următorii indicatori:
a)
b)
c)
d)
Rata de autofinanțare se diminuează începând din 2002 până în 2004. Anul favorabil este 2004.
Rata de finanțare a stocurilor, anul cel mai prost al firmei de finanțare a stocurilor este 2004, față de ceilalți doi ani 2002 și 2003.
Rata de autofinanțare a activelor, anul 2004 este cel mai solicitat pentru ajutarea activelor să crească.
Rata datoriilor, anul 2002 este cel mai bun față de ceilalți în plătirea datoriilor.
CAPITOLUL IV
ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII
GUTENBERG S.A.
Pe baza contului de rezultate se poate determina o serie de indicatori valorici, privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii, acest lucru referindu-se la analiza soldurilor intermediare de gestiune. Pentru a ilustra cât mai bine analiza celor mai importanți indicatori ai soldurilor intermediare de gestiune se realizează o analiză diagnostic a cifrei de afaceri și a valorii adăugate.
Analiza pe baza contului de rezultate are ca obiectiv evaluarea performanțelor întreprinderii prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune, a capacității de autofinanțare și a ratelor de rentabilitate.
4.1. PREZENTAREA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE
Spre deosebire de bilanț, care exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, contul de rezultate arată cum s-a ajuns la această stare. El evidențiază deci fluxurile de venituri și de cheltuieli pe durata exercițiului financiar. Corelația dintre bilanț și contul de rezultate se realizează prin intermediul profitului.
Contul de rezultate poate fi prezentat sub formă de listă sau de tabel, prima variantă fiind mai utilizată. El are următoarea structură:
I. VENITURI DIN EXPLOATARE
1. Cifra de afaceri netă
a) Producția vândută
b) Venituri din vânzarea mărfurilor
c) Venituri din subvenții de exploatare aferente cifrei de afaceri nete
2. Variația stocurilor de produse finite, produse reziduale, semifabricate și producție în curs de execuție
3. Producția imobilizată
4. Alte venituri din exploatare
II. CHELTUIELI DE EXPLOATARE
5. a) Cheltuieli cu materii prime și materialele consumabile
b) Alte cheltuieli din afară
c) Cheltuieli privind mărfurile
6. Cheltuieli cu personalul
a) Salarii
b) Cheltuieli cu asigurările și protecția socială
7. a) Ajustarea valorii imobilizărilor corporale și necorporale (cheltuieli-venituri)
b) Ajustarea valorii activelor circulante (cheltuieli-venituri)
8. Alte cheltuieli de exploatare
8.1. Cheltuieli privind prestațiile externe
8.2. Cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate
8.3. Cheltuieli cu despăgubiri, donații și activele cedate
Ajustări privind provizioanele pentru riscuri și cheltuieli (cheltuieli-venituri)
III. REZULTATUL DIN EXPLOATARE (I-II)
IV. VENITURI FINANCIARE
9. Venituri din interese de participare
10. Venituri din alte investiții financiare și creanțe ce fac parte din activele imobilizate
11. Venituri din dobânzi și alte venituri similare
V. CHELTUIELI FINANCIARE
12. Ajustarea valorii imobilizărilor financiare și a investițiilor financiare deținute ca active circulante (cheltuieli-venituri)
13. Cheltuieli cu dobânzile și alte cheltuieli similare
VI. REZULTATUL FINANCIAR (IV-V)
VII. REZULTATUL DIN ACTIVITATEA CURENTĂ (III+VI)
VIII. VENITURI EXTRAORDINARE
IX. CHELTUIELI EXTRAORDINARE
X. REZULTATUL DIN ACTIVITATEA EXTRAORDINARĂ (VIII-IX)
XI. VENITURI TOTALE (I+IV+VIII)
XII. CHELTUIELI TOTALE (II+V+IX)
XIII. REZULTATUL BRUT (XI-XII)
14. Impozitul pe profit
XIV. REZULTATUL NET AL EXERCIȚIULUI FINANCIAR
Se observă că în contul de rezultate, veniturile și cheltuielile sunt grupate pe cele trei domenii de activitate:
– de exploatare, privind activitatea de bază a firmei, operațiile de gestiune și cele de capital;
– financiară, privind activitatea de plasament;
– extraordinară, privind calamitățile și alte eveniment extraordinare.
Fluxurile de venituri și cheltuieli se mai pot clasifica în:
fluxuri de venituri încasabile și cheltuieli plătibile;
fluxuri de venituri și cheltuieli calculate.
Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate în cursul exercițiului și cele de încasat în exercițiul următor. Ele influențează profitul net și trezoreria.
Cheltuielile plătibile sunt cele plătite în exercițiul curent și cele de plătit în exercițiul următor. Și ele influențează profitul net și trezoreria.
Veniturile și cheltuielile calculate nu afectează direct trezoreria, ele influențând doar rezultatul. Aceste venituri și cheltuieli se referă la: ajustarea valorii activelor (amortizări și provizioane), cedarea de active imobilizate, cote părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatelor exercițiului.
4.2. DETERMINAREA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE
Pornind de la structura prezentată a contului de rezultate se pot calcula anumiți indicatori privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii.
Datorită faptului că se calculează în trepte, pornind de cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net), seria acestor indicatori poartă numele de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune (S.I.G.). Ele reprezintă de fapt niște rezultate intermediare, care furnizează informațiii despre care fiecare treaptă de acumulare.
1) Marja comercială (MC)
MC = Venituri din vânzarea mărfurilor – Cheltuieli privind mărfurile
Marja se calculează doar pentru firmele cu activitate comercială. Această activitate presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor în aceeași stare.
Marja comercială (numită și adaos comercial) reprezintă un indicator fundamental pentru aprecierea performanțelor întreprinderilor comerciale și pentru studiile previzionale, permițând determinarea pragului de rentabilitate.
2) Producția exercițiului (QE)
QE = Producția vândută + Variația stocurilor + Producția imobilizată
Producția exercițiului este un indicator specific firmelor cu activitate industrială. Trebuie subliniat faptul că acest sold nu poate reflecta fidel valoarea producției în cursul unei perioade deoarece componentele sale sunt evaluate la prețuri și costuri diferite: producția vândută la preț de vânzare, iar cea stocată și imobilizată la cost de producție.
Indicatorul cifră de afaceri (CA) reprezintă suma dintre veniturile din vânzarea mărfurilor și producția vândută. Cifra de afaceri nu trebuie deci confundată cu producția vândută, cei doi indicatori fiind egali numai dacă firma are doar activitate industrială, nu și comercială.
VENITURI DIN VÂNZAREA
MĂRFURILOR
+ CIFRA DE AFACERI
PRODUCȚIA VÂNDUTĂ
+
PRODUCȚIA STOCATĂ PRODUCȚIA
EXERCIȚIULUI
+
PRODUCȚIA IMOBILIZATĂ
Valoarea adăugată este primul sold intermediar de gestiune și exprimă creșterea de valoare degajată de utilizarea factorilor de producție (capital și muncă), adică gradul de eficacitate al întreprindere în utilizarea capitalului său economic. Din valoarea adăugată vor fi remunerați participanții direcți și indirecți la activitatea economică a firmei astfel:
personalul (cheltuieli de personal și participații);
statul (impozite minus subvenții pentru exploatare);
creditorii (dobânzi și comisioane);
acționarii (distribuirea de dividende);
întreprinderea (autofinanțarea).
Evoluția valorii adăugate trebuie interpretată în funcție de factorii care au generat-o. Nu întotdeauna o creștere a valorii adăugate implică o creștere a rezultatului net și a rentabilității. Ea se poate datora, unei creșteri a stocurilor de produse finite fabricate la costuri foarte mari, a căror vânzare va fi foarte dificilă pentru întreprindere.
Valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activității întreprinderii.
Valoarea adăugată (VA) se determină pe baza formulei:
VA = MC + QE – Consumuri externe
Noțiunea de valoare adăugată exprimă prin conținutul său un plus de valoare care se obține prin desfășurarea activități tehnico-productive de către o societate comercială.
Ca indicator care semnifică mersul pozitiv sau negativ al activității, valoarea adăugată poate fi considerată unul dintre indicatorii importanți, pentru că, în fapt, ea redă aportul adus de societatea comercială respectivă în cadrul general al activității producției de bunuri și servicii necesare societății.
Valoarea adăugată redă în analiza diagnostic nivelul de performanță tehnico-productivă, economică și financiară, putând contribui totodată la consolidarea financiară a statului, a bugetului său de venituri și cheltuieli.
Cu ajutorul valorii adăugate poate fi construită o serie de indicatori necesari pentru caracterizarea eficienței factorilor de producție (muncă, capital) iar în cadrul fiscalității reprezintă baza impozitului datorat statului (TVA).
Valoarea adăugată (Qa) se poate determina prin două metode mai importante, și anume:
a) Prima medotă – metoda sintetică, potrivit căreia, din producția exercițiului (Qe) se scad consumurilor intermediare (M). De aici, relația de principiu este:
Qa = Qe – M
Dacă societatea desfășoară pe lângă activitatea productivă și activitatea de comerț, în această situație valoarea adăugată totală a întregii activități se determină printr-o însumare a diferenței dintre valoarea producției exercițiului e și consumurile intermediare (M), cu valoarea marjei comerciale (Mc).
Marja comercială este, de fapt, diferența dintre valoarea mărfurilor vândute (Qv) și costul acestora (Cv), respectiv:
Mc = Qv – Cv
b) A doua metodă – metoda de repartiție sau aditivă, care are în vedere însumarea următoarelor elemente:
– cheltuieli efectuate, în general, cu salariații (remunerări și alte drepturi potrivit legilor);
– valoarea cheltuielilor financiare, materiale, prin impozite și taxe;
– valoarea amortizărilor;
– valoarea profitului.
Analiza valorii adăugate vizează dinamica acesteia, gradul de realizare a nivelului prevăzut și explicarea modificării absolute, a schimbărilor intervenite în structura pe elemente, precum și direcțiile de acțiune în viitor în vederea sporirii acesteia.
Excedentul brut al exploatării (EBE)
EBE este un indicator corespunzător rezultatului economic brut legat de activitatea operațională a întreprinderii ca diferență dintre veniturile exploatării susceptibile a genera un flux de lichidități ca urmare a unor încasări imediate sau viitoare și cheltuielile de exploatare susceptibile a genera un flux de lichidități ca urmare a unor plăți efectuate sau de efectuat.
Pentru calculul excedentului brut al exploatării se pot utiliza două formule:
1.EBE = Valoare adăugată + Subvențiile de exploatare – Impozite, taxe și alte vărsăminte asimilate – Cheltuieli de personal
2. EBE = (Veniturile exploatării care dau loc la încasări imediate sau
Decalate + Venituri din vânzări + Subvenții de exploatare) – (Cheltuieli de exploatare care dau loc la plăți imediate sau decalate + Costul de achiziție al mărfurilor vândute + Consumul de la terți + Impozite, taxe + Cheltuieli de personal)
Această ultimă formulă permite caracterizarea EBE ca un surplus monetar potențial generat de activitatea curentă a întreprinderii și are o importanță analitică deosebită.
Importanța informațiilor exprimate de EBE:
– EBE măsoară eficiența întreprinderii prin activitatea sa curentă, astfel încât fondurile realizate să permită reînnoirea elementelor de activ supuse deprecierii și, eventual, remunerării aporturilor de fonduri;
– EBE constituie un indicator monetar în măsura în care este determinat pornind de la elementele legate de circuitul monetar efectiv, reprezentând un surplus monetar potențial;
– EBE este degajat pe toată durata exercițiului și repartizat, în același timp, diverselor mijloace în afara exploatării (finanțarea investițiilor, rambursarea datoriilor financiare etc.);
– EBE stabilește legătura între analiza statică a rezultatelor întreprinderii și analiza dinamică pe baza fluxurilor financiare datorită elementelor componente care sunt evaluate omogen.
EBE = VA + Subvenții de exploatare – Impozite și taxe – Cheltuieli de personal
Acest sold este calculat independent de politica financiară a întreprinderii (nu ține cont de veniturile și cheltuielile financiare), independent de politica de investiții (nu ține cont de amortizări), independent de politica fiscală (nu ține cont de impozitul pe profit) și independent de elementele excepționale. De aceea este indicativul cel mai folosit pentru compararea performanțelor întreprinderilor, nefiind perturbat de politica de finanțare, de investiții, de impozitul pe profit sau de factori excepționali.
Rezultatul exploatării (RE)
RE = EBE + Alte venituri din exploatare – Ajustarea activelor – Alte cheltuieli de exploatare
Rezultatul exploatării corespunde excedentului brut al exploatării corectat cu alte venituri și cheltuieli de exploatare și cu amortizările și provizioanele privind exploatarea.
„Alte venituri de exploatare” sunt venituri care nu privesc producția exercițiului (venituri din despăgubiri, donații, din vânzarea activelor, subvenții pentru investiții, etc.).
„Alte cheltuieli de exploatare” se referă la amenzi, donații, cedarea activelor, etc.
Determinarea rezultatului exploatării presupune luarea în considerare a deprecierii capitalului de producție și a riscurilor legate de activitatea de exploatare, prin intermediul cheltuielilor și veniturilor calculate (amortizări și provizioane).
Rezultatul curent (RC)
RC = RE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare
Acest sold este calculat pornind de la elementele normale și obișnuite ale activității, excluzând elementele extraordinare și incidența fiscală a impozitului pe profit. El permite compararea performanțelor între întreprindere și compararea performanțelor unui exercițiu cu ale altuia, deoarece este constituit după reguli de permanență (nu reține decât elementele normale și obișnuite).
Rezultatul net (RN)
RN = RC + Venituri excepționale – Cheltuieli excepționale – Impozit pe profit
Rezultatul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare a firmei. El urmează să fie repartizat în funcție de politica întreprinderii între:
– salariați și manageri (sub forma participării acestora la profit);
– acționari (sub formă de dividende);
– firmă (reinvestire).
Valoarea adăugată a avut o evoluție ascendentă, în 2002 față de 2003, datorată creșterii de valoare a utilizării fondurilor factorilor de producție (forță de muncă și capital), peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.
La nivelul anului 2004 se constă o creștere a valorii acestui sold intermediar ca urmare a creșterii cifrei de afaceri pe de o parte, iar pe de altă parte a creșterii cheltuielilor cu materiile prime și materiale.
În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de bani din care sunt plătiți participanții direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii.
La nivelul societății analizate aveam un excedent brut de exploatare a cărui valoare se diminuează în 2003 față de anii precedenți fiind o consecință directă a diminuării valorii adăugate.
Rezultatul exploatării reprezintă, în fapt, diferența dintre valoarea totală a veniturilor din exploatare și cea a cheltuielilor totale ale exploatării. La nivelul anului 2003, deși valoarea EBE s-a diminuat foarte mult față de anii precedenți, la nivelul rezultatului exploatării nu există diferențe mari de valoare. Această situație este posibilă datorită diminuării valorii altor cheltuieli de exploatare.
4.3. CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE
Capacitatea de auofinanțare exprimă, din punct de vedere financiar, ansamblul resurselor proprii degajate de întreprindere ca excedent ale veniturilor sale care corespund unei încasări imediate sau viitoare față de cheltuielile sale corespunzând unei plăți imediate sau următoare.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă capacitatea întreprinderii de a finanța remunerarea acționarilor, investițiile de expasiune și investițiile de reînnoire.
Pentru determinarea CAF –ului se folosesc două metode: metoda deductivă și metoda adițională.
a) Metoda deductivă
Potrivit acestei metode, capacitatea de autofinanțare se calculează pornind de la EBE, la care se adaugă alte venituri și din care se deduc, succesiv, cheltuielile plătibile ale întreprinderii.
CAF = Venit. Încasabile 1)– Ch. Plătibile2)
Sau
CAF = EBE + Alte venit. Încasabile1) –Alte ch. Plătibile2)
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare
– Alte cheltuieli de exploatare
+ Venituri financiare încasabile
– Cheltuieli financiare plătibile
+ Venituri extraordinare
– Cheltuieli extraordinare
– Impozit pe profit
1)exclusiv veniturile din cedarea activelor imobilizate
2)inclusiv impozitul pe profit
b) Metoda adițională
În aplicarea acestei metode se folosește ca punct de plecare rezultatul net al exercițiului, la care se adaugă cheltuieli privind amortizările și provizioanele și se scad veniturile din provizioane.
CAF = RN + Ch. Calculate – Venit. Calculate1)
1)inclusiv veniturile din cedarea activelor imobilizate
Detaliat, CAF se determină astfel:
RN = rezultatul net
CAF = RN + Ajustarea activelor
– Cote părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului
+ Valoarea netă contabilă a activelor imobilizate cedate
Venituri din cedarea activelor imobilizate
Mii lei
Capacitatea de autofinanțare a S.C. GUTENBERG S.A. cunoaște o evoluție descrescătoare în perioada de analiză ce este determinată în mare parte de diminuarea rezultatului financiar.
4.4. RATELE DE RENTABILITATE
O rată de rentabilitate exprimă relația dintre un rezultat (efect) și capitalul (efortul) investit pentru a-l obține. Trebuie deci să asociem indicatorilor prezentați precedent niște indicatori de capital (capital propriu, capital permanent, active fixe, activ total etc.).
Ratele de rentabilitate cele mai folosite în analiza financiară vizează fie rentabilitatea activului (rentabilitatea economică sau de exploatare), fie doar rentabilitatea capitalurilor proprii (rentabilitatea financiară).
Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
Există următoarele categorii de rate:
Rata marjei comerciale, utilizat îndeosebi de întreprinderile cu activitate comercială.
Rata marjei brute de exploatare ce măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor extraordinare.
Această rată indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.
Rata marjei nete exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței.
Rata marjei nete de exploatare pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.
Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influențat de amortismente și provizioane, devenind un rezultat net al exploatării.
Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și/sau remunerarea acționarilor săi.
Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare pentru 0,01 ron bogăție creată.
Se poate observa o tendință de diminuare a ratelor de rentabilitate comercială în 2002 față de 2004, ce se poate explica în totalitate printr-o diminuare într-o mai mare proporție a EBE, rezultatului net, rezultatului exploatării și CAF comparativ cu CA.
Rata rentabilității economice are o accepțiune mai largă vizând, în esență, eficiența capitalului economic alocat activității productive a întreprinderii. Ea se exprimă prin raportul:
Rezultatul economic, excluzând elementele financiare și extraordinare, favorizează comparațiile întreprinderilor aparținând aceluiași sector de activitate.
Datorită diminuării rezultatului exploatării, eficiența capitalului economic al societății alocat activității productive a societății s-a diminuat în 2003 față de primii doi ani ai analizei.
În exprimarea rentabilității economice, la numărătorul fracției se poate utiliza fie rezultatul exploatării, fie EBE, iar la numitor activul total.
Rentabilitatea economică brută, nefiind perturbată de deciziile privind amortizarea, este folosită frecvent în analize externe deoarece permite efectuarea comparațiilor în spațiu.
Rentabilitatea economică trebuie să depășească, în mod necesar, rata inflației, pentru ca întreprinderea să-și poată recupera integral eforturile depuse pentru desfășurarea activității, menținându-și astfel activul său economic.
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.
Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acționarilor unei întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiției de capital făcută de aceștia în procurarea acțiunilor, sau a reinvestirii profiturilor ce le revin de drept.
Rentabilitatea financiară se poate determina astfel:
4.5. ANALIZA PRAGULUI DE RENTABILITATE
Analiza pragului de rentabilitate are la bază datele din contul de rezultate și structurarea cheltuielilor de exploatare în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe în raport cu cifra de afaceri.
Cheltuielile variabile sunt direct proporționale cu cifra de afaceri (cheltuieli cu materii prime, cu salariile personalului direct productiv etc.).
Cheltuielile fixe sunt independente cu variația cifrei de afaceri, ele existând chiar și când cifra de afaceri este egală cu zero (cheltuieli cu energia electrică, apa, gazele, cu salariile personalului administrativ, cu amortizarea).
Această clasificare a cheltuielilor este valabilă doar pe termen scurt pentru că pe termen lung toate cheltuielile sunt variabile.
Pragul de rentabilitate, numit și punct critic sau punct mort, reprezintă cifra de afaceri pentru care rezultatul exploatării este nul. El evidențiază nivelul minim de activitate pe care firma trebuie să-l desfășoare pentru a nu lucra în pierdere. Peste acest nivel, rezultatul exploatării devine pozitiv, activitatea fiind rentabilă.
Pragul de rentabilitate se poate determina în unități fizice sau valorice, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a firmei.
Pragul de rentabilitate în unități valorice, pentru întreaga activitate.
Se vor folosi următoarele notații:
CA = cifra de afaceri
CV = cheltuieli variabile
CF = cheltuieli fixe
RE = rezultatul exploatării
RE = CA – CV – CF
MCV = marja asupra cheltuielilor variabile
MCV = CA – CV
MCV % = marja procentuală asupra cheltuielilor variabile (este constantă, indiferent de modificările cifrei de afaceri).
MCV % =
Determinarea pragului de rentabilitate (CAPR) se face pornind de la următoarea relație:
RE = 0
CAPR – CV – CF = 0
CAPR – CV = CF
Ultima relație se împarte la CAPR.
MCV % =
CAPR =
Analiza pragului de rentabilitate permite obținerea unor informații utile pentru calculele de previziune ale întreprinderii:
– profitul realizabil la o variație dată a cifrei de afaceri;
– cifra de afaceri necesară obținerii unei anumit profit;
– cifra de afaceri necesară menținerii uni anumit profit în condițiile în care se modifică nivelul cheltuielilor fixe.
Pragul de rentabilitate a evoluat diferit în cei trei ani. Considerând an de bază al analizei, anul 2002, pot aprecia că evoluția acestuia a fost ascendentă în următorii ani, însă dacă fac o comparație între anul 2003 și 2004, se constată o diminuare a acestuia ce se datorează creșterii marjei asupra cheltuielilor variabile procentuale.
CONCLUZII
Situația netă este pozitivă în cei trei ani de evaluare 2002, 2003, 2004 și crescătoare în anul 2003, ca urmare a reinvestirii unei părți din profitul net sau a altor elemente (subvenții, reporturi din exercițiul precedent, etc.).
Această creștere a situației nete reflectă atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, și anume maximizarea valorii întreprinderii, adică a valorii capitalurilor proprii.
Menținerea echilibrului financiar al unei întreprinderi constă în corelarea lichidității activelor (nevoilor) cu exigibilitatea datoriilor (resurselor).
Este prudent ca fondul de rulment patrimonial al unei întreprinderi să fie pozitiv cel al anilor 2002 și 2003, acest lucru constituind mult timp o normă importantă a oricărui diagnostic financiar. Dar cea mai mare parte a analiștilor financiari consideră azi că nivelul fondului de rulment, pozitiv sau negativ, nu are nici o semnificație intrinsecă și trebuie interpretat în funcție de numeroase variabile și mai ales de natura activității întreprinderii. Un fond de rulment negativ este cel din anul 2004, care reflectă folosirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, este o situație inacceptabilă, periculoasă pentru o întreprindere industrială și acceptabilă pentru una comercială, în care datoriile față de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente, datorită volumului mare și caracterului permanent reînnoibil al acestora.
Un fond de rulment propriu pozitiv asigură întreprinderii libertate în luarea deciziilor de investiții.
Fondul de rulment propriu pozitiv este cel din anii 2002 și 2003,reflectă autonomia financiară a întreprinderii, care și-a finanțat imobilizările în întregime din fonduri proprii.
Fondul de rulment, nevoia de fond de rulment si trezoreria netă a evoluat diferit în cei trei ani.
O nevoie de fond de rulment pozitivă cea a anului 2002, semnifică un surplus de nevoi temporare față de resursele temporare. Această situație poate fi normală, dacă se datorează creșterii stocurilor și clienților ca rezultat al unei politici de investiții. Situația este nefavorabilă dacă se datorează creșterii clienților (încetinirii încasărilor) și reducerii datoriilor de exploatare (urgentării plăților).
O nevoie de fond de rulment negativă cea a anilor 2003, 2004 se numește resursă în fond de rulment (RFR) și reflectă surplusul de resurse temporare în raport cu nevoile temporare. Situația este considerată favorabilă dacă se datorează accelerării încasărilor și contractării de datorii cu scadențe mai îndepărtate.
O nevoie de fond de rulment pozitivă cea a anului 2002 semnifică faptul că resursele curente nu acoperă în totalitate nevoile curente, diferența urmând să fie finanțată din fondul de rulment funcțional sau din credite de trezorerie.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă înseamnă că operațiile curente ale întreprinderii nu implică nici o imobilizare de capitaluri, ci, din contră, degajă niște resurse.
O trezorerie netă pozitivă a anilor 2002, 2003 și 2004 reprezintă suma rămasă după ce fondul de rulment finanțează în totalitate nevoia de fond de rulment. Acest surplus monetar va fi plasat pe piața monetară și/sau financiară în condiții de lichiditate, rentabilitate și securitate maxime. Dar cel mai bun an al firmei îl constituie anul 2003.
O valoare supraunitară a ratei lichidității generale arată că întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile pe termen scurt. În acest caz fondul de rulment este pozitiv. Mărimea optimă a acestei rate este cuprinsă între 2 și 2,5. Anul favorabil pentru rata lichidității generale este cel din 2002.
Rata lichidității parțiale exprimă capacitatea firmei de a-și plăti datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. Valoarea optimă a ratei este cuprinsă între 0,8 și 1, iar anul cel bun este 2004.
Rata lichidității imediate exprimă capacitatea întreprinderii de a-și rambursa instantaneu datoriile pe termen scurt din disponibilul existent. O rată ridicată poate exprima și o folosire ineficientă a lichidităților. Se apreciază optimă o rată mai mare de 0,3. Firma nu are o rata mai mare de 0,3, ani favorabili sunt cei din 2002 și 2003
O valoare a ratei solvabilității mai mare de 1,5 dovedește că întreprinderea este solvabilă, adică are capacitatea de a-și achita datoriile pe termen scurt, mediu și lung.
Cei trei ani evoluați arată că firma poate să-și achite datorii pe termen scurt, mediu și lung. Cel mai bun an fiind cel din 2002.
Valoarea adăugată a avut o evoluție ascendentă, în 2002 față de 2003, datorată creșterii de valoare a utilizării fondurilor factorilor de producție (forță de muncă și capital), peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.
La nivelul anului 2004 se constă o creștere a valorii acestui sold intermediar ca urmare a creșterii cifrei de afaceri pe de o parte, iar pe de altă parte a creșterii cheltuielilor cu materiile prime și materiale.
În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de bani din care sunt plătiți participanții direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii.
La nivelul societății analizate aveam un excedent brut de exploatare a cărui valoare se diminuează în 2003 față de anii precedenți fiind o consecință directă a diminuării valorii adăugate.
Rezultatul exploatării reprezintă, în fapt, diferența dintre valoarea totală a veniturilor din exploatare și cea a cheltuielilor totale ale exploatării. La nivelul anului 2003, deși valoarea EBE s-a diminuat foarte mult față de anii precedenți, la nivelul rezultatului exploatării nu există diferențe mari de valoare. Această situație este posibilă datorită diminuării valorii altor cheltuieli de exploatare.
Capacitatea de autofinanțare a S.C. GUTENBERG S.A. cunoaște o evoluție descrescătoare în perioada de analiză ce este determinată în mare parte de diminuarea rezultatului financiar.
Se poate observa o tendință de diminuare a ratelor de rentabilitate comercială în 2002 față de 2004, ce se poate explica în totalitate printr-o diminuare într-o mai mare proporție a EBE, rezultatului net, rezultatului exploatării și CAF comparativ cu CA.
Noțiunea de echilibru financiar poate fi înțeleasă în două moduri diferite, dar nu opuse:
– ea semnifică, mai întâi, că întreprinderea trebuie să fie aptă, grație lichidităților sale, să facă față datoriilor atunci când acestea devin exigibile;
– ea presupune, de asemenea, menținerea unui echilibru funcțional între nevoile și resursele întreprinderii, ținând cont de destinațiile, nevoile și de stabilitatea resurselor.
Ca indicator care semnifică mersul pozitiv sau negativ al activității, valoarea adăugată poate fi considerată unul dintre indicatorii importanți, pentru că, în fapt, ea redă aportul adus de societatea comercială respectivă în cadrul general al activității producției de bunuri și servicii necesare societății.
Datorită diminuării rezultatului exploatării, eficiența capitalului economic al societății alocat activității productive a societății s-a diminuat în 2003 față de primii doi ani ai analizei
Rata de autofinanțare se diminuează începând din 2002 până în 2004. Anul favorabil este 2004.
Rata de finanțare a stocurilor, anul cel mai prost al firmei de finanțare a stocurilor este 2004, față de ceilalți doi ani 2002 și 2003.
Rata de autofinanțare a activelor, anul 2004 este cel mai solicitat pentru ajutarea activelor să crească.
Rata datoriilor, anul 2002 este cel mai bun față de ceilalți în plătirea datoriilor.
Pragul de rentabilitate a evoluat diferit în cei trei ani. Considerând an de bază al analizei, anul 2002, pot aprecia că evoluția acestuia a fost ascendentă în următorii ani, însă dacă fac o comparație între anul 2003 și 2004, se constată o diminuare a acestuia ce se datorează creșterii marjei asupra cheltuielilor variabile procentuale.
ANEXE
Județul Mun. București
Unitatea S.C. GUTENBERG S.A.
Adresa: București, Bdul Theodor Pallady, Ob 4 A, nr. 287, sectorul 3
Telefon/Fax: 3450928
Nr. Din Registrul Comerțului J 40/2485/1993
Forma de proprietate: Privată 34
Activitatea preponderentă (denumire clasa CAEN)
Alte activități de tipărire n.c.a.
Cod clasa CAEN 2222
Cod fiscal/Cod unic de înreg. 4879183
BILANȚ
La data de 31,12,2002-31,12,2003
-mii lei-
CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE
La data de 31,12,2002-31,12,2003
-mii lei-
BILANȚ
La data de 31,12,2003-31,12,2004
-mii lei-
CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE
La data de 31,12,2003-31,12,2004
-mii lei-
Bibliografie
Maria Grigore – Gestiune financiară a întreprinderii, Editura Dareco, 2002
Nicolae Titulescu – Master – Finanțe corporatiste, Note de curs, 2006
A.Ișfănescu – Analiza economico-financiară, Editura Economică, 1999
Mihai Toma, Felicia Alexandru – Finanțe și gestiune financiară, Editura Economică, 1998
Petre Brezeanu – Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piață, Concepte, teorii, politici financiare și studii de caz, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1999
Dumitru Mărgulescu, coordonator – Analiza economico-financiară a societăților financiare, Supliment la Revista „Tribuna Economică”, București, 1994
Georgeta Vintilă – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și pedagogică, București, 1999
Nicolae Georgescu – Analiza bilanțului contabil, Editura Economică, București 1999
I.Batrâncea – Analiza economică și financiară a societăților comerciale, Editura ETA, Cluj-Napoca, 1996
D. Rusu și colectiv – Analiza activiății economice a întreprinderilor, EDP, București, 1979
N. Hoanță – Gestiunea finanțelor firmei, Editura Tribuna economică, București, 1998
Stancu – Finanțe. Teoria piețelor financiare.Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București, 1997
D. Tudorache, M. Grigore, I. Duca – Finanțele generale și finanțele firmei, Editura Sylvi, București, 2000
G. Vintilă – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura didactică și pedagogică, București, 1999
G. Vintilă, M. Vuță – Gestiunea financiară a întreprinderii. Lucrări aplicative și studii de caz, Editura Rolcris, București, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu de Caz Privind Analiza Gestiunii Financiare a Intreprinderii (ID: 131360)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.