Studiu de Caz Comisia Nato Ucraina Infiintare, Misiune, Obiective, Capabilitati Si Capacitati In Conflictul din Ucraina

Studiu de caz : Comisia NATO- Ucraina : înființare, misiune, obiective, capabilități și capacități în conflictul din Ucraina.

NATO percepe statul ucrainean ca fiind unul suveran, independent și stabil, centrat pe perspectiva democrației și a statului de drept, fiind astfel un element vital pentru dezvoltarea și consolidarea securității euro-atlantice. Parteneriatului NATO și Ucrainei a debutat în 1997 devenind din acel moment, una dintre cele mai durabile și închegate raporturi de parteneriat ale NATO.

Premisele înființării Comsiei NATO-Ucraina și obiectivele acesteia

Integrarea în structurile NATO a fost în beneficiul strategic al Ucrainei constituind totodată și o posibilitate socială amplă, din următoarele premise:

NATO ar putea genera garanții temeinice pentru menținerea suveranității Ucrainei, dar și a identității naționale și a integrității sale teritoriale;

Alianța își poate aduce aportul la dezvoltarea, închegarea și perpetuarea reformelor democratice din Ucraina;

Prin înregistrarea constantă de progrese, pentru atingerea standardelor democratice euro-atlantice, ar ocroti, stimula și sprijinii evoluția culturală a populației majoritare și a minorităților, dar și evoluția societății civile ucrainene. 

Cooperarea dintre NATO și Ucraina a fost situată pe un alt plan prin semnarea la Madrid, în 1997, a Cartei asupra unui Parteneriat distinctiv recunoscându-se oficial importanța unei Ucraine suverane, stabile și democratice pentru întreaga Europă.

Raporturile dintre NATO și Ucraina au început să evolueze la scurt timp după ce aceasta și-a câștigat suveranitatea respectiv în anul 1991. Ucraina imediat a devenit parte a Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) fiind un veritabil participant activ, alăturându-se totodată programului Parteneriatului pentru pace în 1994 și s-a situat printre membrii fondatori ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, cel care sunstituise NACC în mai 1997.

Prin vizita Președintelui Kucima la NATO pe 1 iunie 1995, s-a manifesat aspirația țării sale de a actualiza raporturile NATO-Ucraina la un stadiu nou. După trei luni, respectiv la 14 septembrie 1995, Ministrul de externe Udovenco a vizitat NATO pentru a consimți oficial Programul pentru Parteneriat individual ucrainean al PfP și pentru a dezbate cu Consiliul Nord-Atlantic problematica corelată cu securitatea europeană. Este elaborată o declarație comună de presă care prezenta principiile generale ale raporturilorr NATO-Ucraina pe fundalul Parteneriatului pentru Pace dar și în alte segmente.

Ulterior acestor evenimente, s-au derulat și alte întâlniri la diverse stadii, în 1996 și 1997 fiind consolidată o Misiune ucraineană la NATO ce cuprinde un reprezentant militar, dar și reprezentanța ucraineană în Celula de coordonare a Parteneriatului (PCC), alipită cartierului general al SHAPE din Mons, Belgia. În concordanță cu hotărârea asumată de către Comisia NATO-Ucraina la întâlnirea sa din Luxemburg în mai 1998, la Kiev a fost desemnat un ofițer de legătură al NATO, pentru a înlesni participarea totală a Ucrainei la Parteneriatul pentru Pace și pentru a optimiza cooperarea dintre NATO și autoritățile militare ucrainene în general. Ucraina s-a manifestat ca un participant activ la PfP găzduind deja diverse activități ale PfP pe propriul teritoriu. Prin ratificarea de către parlamentul Ucrainei a unei Convenții privind sttautu rolul forțelor (SOFA) componentă a Parteneriatului pentru Pace, a determinat continuarea exploatării acestui potențial, incluzând utilizarea Centrului de instrucție Iavoriev din vestul Ucrainei.

Comisia NATO-Ucraina, fundamentată în 1997, constituie forumul esențial de dialog politic între Alianță și Ucraina, având drept misiune principală consolidarea raportului de parteneriat și determinarea în comun acord a direcțiilor de acțiune. Principalele segmente de cooperare dintre NATO-Ucraina ar fi:

Operațiile;

reforma apărării și a sectorului de securitate;

cooperarea militară;

cooperarea științifică;

planificarea urgențelor civile;

diplomație publică.

Ucraina și-a adus aportul, într-un mod semnificativ, la activitățile internaționale de consolidare a păcii, contribuind efectiv cu un batalion de infanterie însumând 550 de oameni la Forțele de implementare coodonate de NATO (IFOR) din Bosnia, după finalizarea Acordului de pace de la Dayton. De asemenea, a contribuit la Forțele de stabilizare (SFOR) care au substituit IFOR, participând cu un batalion de infanterie mecanizată și cu un escadron de elicoptere, înglobând aproximativ 400 de oameni. Cu toate că nu mai participă la acțiunile SFOR, Ucraina contribuie activ la Forțele din Kosovo (KFOR) de sub egida NATO implicându-se și în Forțele internaționale de intervenție ale poliției și din forțele ONU din estul Slavoniei.

Prima manifestare a intenției Ucrainei de a-și amplifica nivelul de integrare în structurile euro-atlantice a fost asumată în Carta NATO-Ucraina pentru un Parteneriat Distinct, care a permis constituirea și consolidarea Comisiei NATO-Ucraina (NUC) și a identificat segmentele de consultare și cooperare. Însă, cooperarea pentru înregistrarea de progrese în materializarea de către Ucraina a scopurilor sale de integrare euro-atlantică a cunsocut o orientare mai intensă odată cu elaborarea Planului de Acțiune NATO-Ucraina, respectiv în noiembrie 2002.

Se desfășoară întâlniri periodice între Consiliul Nord-Atlantic și reprezentanții ucraineni, în mod normal de cel puțin de 2 ori pe an, potrivit forumului asumat prin Carta pentru un Parteneriat Distincitv, intitulat Comisia NATO-Ucraina. Misiunea acestei Comisii este de a evalua implementarea Cartei și de a dezbate mijloace, modalități de ameliorare, dezvoltare sau de consolidare a cooperării.

În luna aprilie a anului 1999, la Washington, s-a derulat o Întrunire la Nivel Înalt; în martie au debutat întâlnirile Comisiei NATO-Ucraina la Kiev iar Comitetul Politic al NATO a vizitat Ucraina de trei ori între 1997 și 2000 susținând o spectru amplu de consultări și schimburi de informații la Kiev și în alte orașe ucrainene. Cadrul de desfășurare a întrunirilor, participanții și misiunile acestor întruniri sunt după cum urmează:

Comisia NATO-UCRAINA (NUC)

Planul de Acțiune are ca misiunea principală adâncirea și extinderea raporturilor NATO-Ucraina, precum și sprijine eforturile Ucrainei în segmentul reformelor, privind integrarea absolută în structurile euro-atlantice. Acesta fixează scopuri specifice referitor la elementele politice, economice, de securitate și militare, de informații și juridice. La concretizarea acestora intervin Planurile Anuale de Obiective, în cadrul cărora Ucraina își stabilește propriile obiective pentru activitățile pe care urmărește să le deruleze atât în plan intern, cât și în cooperare cu NATO. 

Carta pentru un Parteneriat Distinctiv

În luna iulie a anului 1997, s-a derulat la Madrid întrunirea de la Nivel Înalt, la care au participat șefii statelor partenere, liderii NATO precum și Președintele Ucrainei, Kucima, în cadrul căreia s-a lansat o “Cartă pentru un Parteneriat Distinctiv între NATO și Ucraina”, inițiată pentru prima dată, la Sintra, în Portugalia. Prin asumarea acestei Carte, țările partenere NATO își confirmă susținerea față de Ucraina și respectiv față de suveranitatea, autonomia sa, față de integritatea teritorială a acesteia, de consolidarea democratică, de bunăstarea prosperă economică și statutul de entitate fără arme nucleare, dar și pentru fundamentarea principiul inviolabilității frontierelor. Aceste elemente sunt considerați defapt factori-cheie de către Alianță în ansamblul sau, pentru materializarea stabilității și securității în Europa Centrală și de Est dar și în întregul continent.

Hotărârea Ucrainei de a susține expansiunea nelimitată a NATO privind neproliferarea armelor nucleare (NTP) și aportul acesteia la retractarea și anihilarea armelor nucleare existente pe teritoriul său, au fost extreme de apreciate de către NATO.

Exceptând Memorandumul de colaborarea asupra organizării situațiilor de urgență civilă și instruirii pentru calamități, consimțit de NATO și Ucraina la 16 decembrie 1997, ce fixa organizarea situațiilor de urgență civilă ca segment primordial al cooperării, alte programe de colaborare îmbracă un spectru amplu de tematici.

Prin intermediul seminariilor comune și întâlnirilor grupurilor comune de lucru, se realizează consultările și cooperarea, tematicile acestora acoperind următoarele segmente:

Pe lângă aceste colaborări, în domeniile prezentate anterior, NATO și Ucraina sunt părți ai unul Dialog Intensificat referitor la dorințele de integrare ale Ucrainei și reformele corelate cu acestea. Dezvoltarea acestui Dialog nu asigură în mod indubitabil obținerea invitației de aderare la Alianță și nici nu va influența o hotărâre finală a Alianței în această privință întrucât o astfel de invitație se va întemeia doar pe performanțele Ucrainei în implementarea obiectivelor cheie ale reformelor. În ultimă instanță, depinde de poporul și de liderii aleși din Ucraina să genereze, printr-o discuție deschisă și constructivă, viitorul relațiilor acestei țări cu NATO.

Capabilități și capacități NATO în conflictul din Ucraina

 Instituirea Ucrainei ca stat independent și suveran, la  24 august 1991, de către Rada Supremă, este percepută de mulți analiști ca fiind elementul primordial ce a demonstrat insuccesul reformării U.R.S.S. făcând posibilă emiterea proiectului Comunității Statelor Independente (C.S.I.). După aceste evenimente respectiv după 1991, poporul ucrainean era general animat de conceptul statului național însă, pe parcursul consolidării, dezvoltării sale, populația a întâmpinat dificultăți imprevizibile ce au generat diminuarea nivelului de trai precum și nimicirea euforiei naționale. Din perspectiva istorică și geopolitică, analiștii consideră că Ucraina, în frontierele sale actuale, este un stat vulnerabil și fragil, fapt determinat de absența componentelor de unitate națională.

Instabilitatea în Ucraina este asociată și cu iminența dezintegrării, pericolul provenind din interior și fiind generată de criza economică, situația politică, diferendele dintre grupurile politice și conflictele dintre principalele regiuni. Naționaliștii ucraineni, reprezentând partea de vest a țării, preferă independența absolută față de Moscova, optează pentru orientare spre Occident și armonizarea cu structurile euroatlantice, pe când rusofonii din est și din sud îndeosebi din peninsula Crimeea și bazinul Donețk optează pentru consolidarea raporturilor strânse de colaborare cu Federația Rusă și incorporarea Ucrainei în sistemele C.S.I. economice, politice și de securitate. Disensiunile dintre ucraineni și populațiile din diferitele regiuni ale țării constituie o amenințare serioasă la adresa independenței și integrității Ucrainei, tensiunile regionale transformându-se în solicitări insistente pentru autonomie, cu precădere cele din partea rusofonilor din estul țării și Crimeea. Divizarea politică a împărțit statul ucrainean în două componente, regiunea de est și regiunea de vest, fiecare dintre acestea străduindu-se, prin diverse mijloace, să-și consolideze propriul drum spre supraviețuirea economică.

Având în vedere o definiție a crizei, ce relevă faptul că aceasta „reprezintă o schimbare radicală a situației naționale sau internaționale, caracterizată prin existența unor amenințări directe la adresa obiectivelor de securitate, a intereselor și a valorilor fundamentale ale părților implicate într-o competiție conflictuală” , se poate aprecia cu certitudine că acest fapt s-a întâmplat și în Ucraina, afectându-i serios scopurile de securitate, interesele și valorile naționale generând izolarea țării în sfera internațională. Problema principală a Ucrainei o constituie Crimeea, extrem de importantă pentru securitatea granițelor de sud ale Rusiei și C.S.I., fiind poziționată strategic, iar mișcarea ei secesionistă pro-rusă a afectat integritatea teritorială a Ucrainei. Mai mult decât atât, între Crimeea și Rusia există raporturi economice, militare și culturale consolidate, iar peninsula constituie un spațiu istoric rus transmis Ucrainei în 1954, fapt pentru care desprinderea și înstrăinarea Crimeei a devenit reală, determinând în această regiune disensiuni violente și un declin economic perpetuu.

           În urma protestelor antiguvernamentale din 2013-2014 și plecării președintelui Viktor Ianukovici de la conducerea țării, debutează Criza din Crimeea din 2014 , factorul declanșator al acestui proces fiind suprimarea legii privind limbile cu statut regional prin care mai multe limbi utilizate în Ucraina, inclusiv româna, au fost eliminate din uzul oficial. Protagoniștii diferendelor sunt, pe de o parte, grupările rusofone care refuzau vehement modificările politice de la Kiev și urmăreau alipirea Crimeei de Rusia iar, pe de altă parte, grupuri de ucraineni și tătari crimeeni, care susțineau mișcarea Euromaidan.

           Rada Supremă a Ucrainei, pe 23 februarie,  a suprimat legea privind temelia politicii de stat în segmentul lingvistic, conferind în schimb limbii ruse statut de limbă regională în 13 din cele 27 de regiuni administrative ale Ucrainei, unde membrii comunităților etnice constituiau mai mult de 10% din populație. Începând cu 23 februarie, Rusia a convocat și mobilizat forțe de intervenție rapidă la granițele Ucrainei și în Crimeea urmând ca la 25 februarie grupuri de militanți pro-ruși solicite în fața Parlamentului republicii autonome din Simferopol  constituirea unui referendum, dezaprobând puterea de la Kiev. Pe data de 27 februarie, un grup înarmați pro-ruși ocupă sediul Parlamentului și Guvernului din Crimeea arborând steagul rus, urmând ca în noaptea de 27 spre 28 februarie, să ocupe și aeroporturile din Crimeea. Ca urmare a acestor evenimente, la 1 martie, noul premier al Crimeei, Serghei Aksionov solicită autorităților rusești, prin medierea președintelui rus Vladimir Putin, „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul” Crimeei pentru a asigura „temporar controlul securității” crimeene, urmând ca toate autoritățile să respecte ordinele sale sau să demisioneze. Răspunsul Statelor Unite respectiv a președintelui Barack Obama, a constituit o avertizare a Rusiei privind consecințele inițierii unei intervenții armate în Crimeea și în estul Ucrainei.

  Problema crimeeană dobândește, în contextul securității naționale și regionale, valențe economice, etnice, militare și chiar politice, situația din Crimeea reducându-se la o confruntare între grupurile pro-ruse și pro-ucrainene existente în aceste zone. Gruparea pro-rusă este susținută de forțele armate ruse, având cartierul general la Sevastopol pe când misiunea grupării pro-ucrainene o constituie păstrarea teritoriului în limitele existente, intangibilitatea granițelor și menținerea statutului actual al Republicii Crimeea, ca parte componentă a Ucrainei. Din cauza reminiscențelor istorice, respectiv a faptului că naționaliștii nu s-au opus deportării tătarilor și nu au manifestat interes față de autodeterminarea lor, gruparea tătaro-ucraineană este fragilă și vulnerabilă.

            Situația din societatea crimeeană este foarte complicată, pe de-o parte din cauza dificultăților economice severe pe care le întâmpină Ucraina iar pe de altă parte din cauza lipsei unor reforme economice concrete, toate aceste generând deteriorarea continuă a nivelului de trai în Crimeea, precum și insatisfacția populației față de guvern și administrația centrală. Pe fundalul dominației economice a Moscovei, demersurile secesioniste a grupurilor pro-ruse au mobilizat tot mai mulți partizani.

            Problematica Crimeei este amplificată și de componența etnică a populației, și îndeosebi de exploatarea acestor circumstanțe demografice de către entități politice direct interesate în materializarea obiectivelor lor. În urma recensământului ucrainean din 2001, au rezultat următoarele: 

  Diferendul primordial este însă de ordin militar, situație în care disensiunile administrative referitoare la pretențiile rusești asupra fostei Flote sovietice a Mării Negre sunt din ce în ce mai controversate și încă active, retragerea trupelor rusești de pe teritoriul Crimeei fiind o problemă sensibilă, pe fundalul percepției Rusiei ce consideră că are dreptul strategic de a-și păstra prezența în această regiune.

            Problema primordială a Ucrainei o constituie stagnarea decadenței economice în plină desfășurare însă pe fondul lipse reformelor de tranziție la economia de piață, producția industrială s-a diminuat substanțial, inflația s-a amplificat vertiginos. Aceste realități au făcut ca Ucraina să se numere printre țările care nu au putut să implementeze cu succes programele de privatizare după dezintegrarea comunismului. Problemele nu derivă din absența democrației, ci din faptul că în societate încă conduc vechile principii de tip sovietic, determinând consecințe negative asupra evoluției Ucrainei. Dificultățile principale resimțite în calea reformelor s-au materializat în existența în parlamentul ucrainean a grupării foștilor partizani comuniști care a refuzat mecanismele de reformă economică, importurile rusești de țiței și gaze naturale, și au perpetuat mentalitățile comuniste în administrație, crima organizată și corupția.

Consecințele crizei geopolitice din Ucraina pe plan internațional și măsurile interprinse de NATO pentru soluționarea diferendelor

De-a lungul anilor, N.A.T.O. și-a consolidat o experiență amplă în sfera prevenirii conflictelor și gestionării crizelor fapt pentru care a intervenit și în criza geopolitică din Ucraina, țară fostă membră a Tratatului de la Varșovia, o alianță totalitară, în care sovieticii conduceau și monopolizau toate structurile politice și militare, prin intermediul principiului centralismului desăvârșit. Total contrară ideii de multinaționalitate, specifică spiritului N.A.T.O., țările satelit membre ale Tratatului, nu aveau niciun cuvânt de spus, iar toate funcțiile de comandă militară erau atribuite generalilor și mareșalilor ruși.

           N.A.T.O. a devenit, după 1990, din bloc militar de apărare europeană occidentală în organizație politico-militară globală, în acest scop, modificându-și concepția strategică privind scopurile și misiunile sale, trecând de la articolul 5 al Tratatului Nord Atlantic („atacul asupra unui stat membru N.A.T.O. presupune acțiunea militară comună a Alianței”; regula mușchetarilor: „toți pentru unul, unul pentru toți”), la non-articol 5 (depășirea zonei clasice de responsabilitate și extinderea acțiunilor sale la nivel global: Balcani, Irak, Afganistan, Libia).

            Declarațiile fundamentale ale Alianței referitor la prevenirea crizelor, din Tratatul de la Washington, respectiv Articolul IV ce consacră angajamentul de a derula consultări atunci când este amenințată integritatea teritorială, independența politică sau securitatea vreunui stat membru N.A.T.O. sau partener, sunt așadar valabile și în cazul crizei geopolitice din Ucraina. Mai mult decât atât, N.A.T.O. își asumă rolul și misiunile prin intermediul unei organizări și funcționări ierarhice, cu structuri civile și militare guvernate prin consilii, comitete, departamente și birouri, elaborate la stadiu strategic, operațional și tactic, ce hotărăsc prin consens, prin consultarea tuturor membrilor Alianței în orice situație de criză ce se ivește.

Cu toate acestea, chiar și pe fundalul unui parteneriat de consultare și cooperare activ și prosper între NATO și Ucraina, realizat prin intermediul Comisiei NATO-Uraina, societatea și populația ucraineană s-a dovedit a fi extrem de reticentă față de capacitățile de intervenție efective ale NATO în cadrul crizei din Crimeea. Un argument relevant ar fi numeroasele statistici, realizate de către diverse institute de cercetare privind direcția de orientare a populației ucrainiene, respectiv anti sau pro integrării în NATO. Rezultatele au fost următoarele:

Rezultatele sondajelor de opinie au refliefat faptul ca Vestul Ucrainei a fost întotdeauna mult mai pro – NATO decât în ​​restul țării pe când Estul Ucrainei este mult mai anti – NATO și pro -Rusia decât restul Ucrainei.

Un sondaj Gallup efectuat în octombrie 2008 a arătat că 45% dintre ucraineni asociază NATO cu o amenințare la adresa țării lor, în timp ce doar 15% au asociat cu protecția. Sondajul de opinie realizat în noiembrie 2009, de Ukrainian Project System, a reliefat faptul că 40.1% dintre ucrainienii chestionați considera că Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) a fost cel mai bun grup de securitate la nivel mondial pentru Ucraina; 33,9% dintre respondenți au susținut pe deplin aderarea Ucrainei la OTSC ; mai mult de 36% din respondenții sondajului au spus că Ucraina ar trebui să rămână neutră și doar 12,5 % au susținut aderarea Ucrainei la NATO. Un sondaj Gallup 2009 a arătat că 40 % dintre adulții ucrainieni asociază NATO cu " amenințarea " și 17% cu " protecția".

Potrivit unui sondaj realizat de Centrul Razumkov în martie 2011, 20,6% , din respondenți au considerat NATO o amenințare; acest număr a fost de 51 % doar în Crimeea. Un sondaj Gallup din 2013 a arătat că 29% au asociat NATO cu "amenințare" și 17% cu "protecția"; 44% nici nu i-a interesat aceste aspecte.

În urma anexării Crimeei de către Rusia și începutul războiului Donbass, multi ucraineni și-a schimbat opiniile față de NATO: de la mijlocul anului 2014 sondajele arată că majoritatea ucrainenilor acum susțin aderarea la NATO.

       Evenimentele generate de  criza geopolitică din Ucraina au fost dezbătute din punct de vedere politic și militar la Cartierul General al N.A.T.O. de la Bruxelles și la Celula de Coordonare a Parteneriatului pentru Pace. În cadrul Cartierului General al N.A.T.O., sediul diplomatic și politic al Alianței, activează toate reprezentanțele permanente ale delegațiilor naționale ale statelor membre N.A.T.O., ale Secretarului General, ale Secretariatului Internațional, ale reprezentanților militari naționali, ale președintelui Comitetului Militar și ale Statului Major Militar Internațional, fiind preocupate de situația din Ucraina, existând programe de cooperare cu această organizație. Totodată, Ucraina este reprezentată la N.A.T.O. de un ambasador, ajutat sau secundat de o delegație națională formată din consilieri și oficiali, ce activează din partea statului ucrainean în diferite comitete și comisii de lucru.

            Secretarul General al N.A.T.O., în virtutea sa de președinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic și al Consiliului Permanent Comun N.A.T.O.-Rusia și președinte asociat al reprezentantului Comisiei N.A.T.O.-Ucraina este direct interesat de evoluția situației din Ucraina fiind împuternicit cu organizarea și derularea procesului de consultare și de adoptare a deciziilor în cadrul Alianței.         

S-a prefigurat ca soluționarea situației create de criza geopolitică din Ucraina, să se realizeze prin mijloace politice și prin înlăturarea diferendelor dintre părțile aflate în conflict. În acest sens, Departamentul pentru probleme politice este ipreocupat de situația din Ucraina, îndeosebi datprită faptului că acesta este însărcinat cu studierea evoluțiilor politice ale N.A.T.O. în țările membre și cele partenere, acum fiind vorba despre raporturile N.A.T.O. cu Rusia respectiv Ucraina. În același timp Centrul de criză al N.A.T.O. monitorizează constant derularea evenimentelor din Ucraina, prin transferul și transmiterea informațiilor politice și militare care constituie un interes pentru N.A.T.O.

            Consiliul Nord-Atlantic, autoritatea absolută politică și de putere de decizie din N.A.T.O., constituit din reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre, s-a întrunit în ședințele de lucru, în regim de urgență, pentru a dezbate implicațiile asupra N.A.T.O. și posibilele soluții în ceea ce privește criza geopolitică din Ucraina. În acestă privință, statele membre Alianței și-au manifestat direct opiniile față de situația din Ucraina, iar hotărârile asumate au constituit voința colectivă a guvernelor statelor membre. Orice hotărâre în cadrul Alianței privind evenimentele din Ucraina s-au luat prin consens, conferit de unanimitatea sa și de acordul comun, unde membrii Alianței s-au fondat pe experiența și concepțiile individuale ale fiecărei țări, beneficiind, totodată, de mecanisme și proceduri ce permit acționarea în comun, rapid și decisiv, în această situație de criză.

            În cadrul Celulei Parteneriatului pentru Pace (PCC), la care Ucraina s-a integrat în mai 1994, s-a realizat difuzarea informațiilor despre situația din societatea ucraineană, autoritățile militare naționale și partenerii luând astfel la cunoștință despre evoluțiile programelor de cooperare militară cu Ucraina iar sub aspect militar, situația din Ucraina a fost dezbătută și în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC).

            Deși N.A.T.O. exercită un rol activ în gestionarea crizei geopolitice din Ucraina, își coordonează eficace acțiunile cu O.N.U., U.E. și O.S.C.E., mobilizând toate mecanismele și structurile consultative în această problematică, în percepția Federației Ruse, N.A.T.O. este o relicvă a Războiului rece, entitate care trebuia desființată odată cu Tratatul de la Varșovia, fiind în momentul de față o structură politico-militară internațională contestată. În cadrul Strategiei Securității Naționale rusești, strategii militari ruși prezintă N.A.T.O. ca potențial „inamic”, dar și statele componente N.A.T.O. sunt percepute ca forțe rivale Rusiei iar scopul primordial al acestei strategii este securitatea cetățeanului rus în interiorul țării cât și în exteriorul acesteia.

    În concluzie, criza geopolitică din Ucraina constituie efectele modificărilor din statele ex-sovietice, materializarea conținutului politicii de securitate și apărare a Federației Ruse și modalitățile de funcționare a organismelor internaționale. Cunoașterea situației din spațiul ex-sovietic este o problemă de actualitate, „fierberea geopolitică” din acest segment al lumii nu s-a finalizat încă, în condițiile în care, pe de o parte, Federația Rusă încearcă cu orice preț să-și consolideze influența în statele care au aparținut fostei U.R.S.S. iar, pe de altă parte, noile state independente care militează pentru o strategie proprie de evoluare, cel puțin declarativ, fără intervenția Moscovei, având ca prototip de inspirație democrațiile occidentale, preocupate de instituirea și menținerea stabilității internaționale și regionale.

Pentru România, criza geopolitică din Ucraina constituie un semnal clar pentru manifestarea fermității și conștiinciozitățiii în politica sa internă și internațională și protejarea drepturilor românilor din afara frontierelor țării. Întrucât Ucraina se învecinează cu România, cu N.A.T.O. și U.E., procesele și fenomenele politice și sociale ce se derulează în această țară ar trebui să fie în preocuparea tuturor liderilor politici și administrativi din România, indiferent de orientarea lor politică. Agitația geopolitică și geostrategică europeană se desfășoară în sistemul: Organizația Atlanticului de Nord, Uniunea Europeană, Federația Rusă, S.U.A. iar necesitatea expresă pentru România este de a se poziționa cât mai benefic în acest torent fierbinte.