Studiu CU Privire LA Metodica Dezvoltării Calitatilor Motrice In Lectia DE Educatie Fizica Ciclul Gimnazial – Clasa A V A Prin Mijloace Specifice Jocului DE Baschet

PLANUL LUCRĂRII

Scurt istoric al jocului de baschet

Fundamentarea teoretică a lucrării

Orientări si tendințe metodologice in educatie fizică.

Obiectivele educației fizice.

Mijloacele educației fizice și sportului – mijloace specific.

Baschetul mijloc al educației fizice școlare

2.5.Calitățile motrice de bază solicitate în baschet

Organizarea și desfășurarea studiului propus

Ipoteza lucrării.

Metode de cercetare.

Proiectarea didactică.

Mijloace de acționare pentru dezvoltarea capacității motrice.

Probe și norme de control folosite în studiu

Prelucrarea și interpretarea datelor.

Concluzii

1.SCURT ISTORIC AL JOCULUI DE BASCHET

În anii anteriori apariției si introducerii jocului de baschet, activitatea sportivă in sălile de sport era dominată de activități a căror popularitate scădea in rândul adepților pentru mișcare. Se practicau gimnastica, ridicarea de greutăți, exerciții de manuire a măciucilor indiene, sau se încerca adaptatrea altor discipline sportive ca fotbal, atletism, box la dimensiunile reduse ale sălilor de sport.Studenții nu simțeau nici un fel de atracție pentru orele de educație fizică și exista pericolul ca activitatea sportivă să se restrângă.

Într-o asemenea ambianță, si-a început activitatea profesorul James A. Naismith de origine canadiana căruia i s-a încredințat conducerea orelor de educație fizică cu studenții din clasele mari de la Colegiul Springfield din statul Massachusetts (S.U.A.). În dorința de a găsi o ieșire din aceasta situație dificilă, a ajuns la concluzia ca numai propunându-le un nou joc atractiv, cu principii și reguli ușor de memorat, ar putea să-i atragă pe studenți.

Astfel în 2 ianuarie 1892, directorul Colegiului Springfield, profesorul Gulick, l-a invitat pe J. Naismith să facă o demonstrație cu noul său joc. Doua echipe de câte 9 jucători conving întreaga asistență de genialitatea inventatorului. Colegiul profesoral aprobă imediat cele 13 reguli ale jocului, fapt semnalat de gazeta Colegiului, care au rămas si astazi, alcătuind in cea mai mare parte principiile de baza ale baschetului.

Indiferent cum a apărut acest joc, cert este că a prins extraordinar de repede si absolvenții Colegiului Springfield mulți dintre ei originari din alte țări, au meritul de a-l fi răspândit rapid in lumea intreagă. În același timp au fost modificate și regulile de joc, contribuind la progresul tehnico-tactic, mult superior celorlalte jocuri sportive.Acest lucru a facut posibil ca la numai 12 ani de la inventarea lui, baschetul să fie prezent ca joc demonstrativ la Jocurile Olimpice de la Saint Luis (1904).

Astăzi, sala de sport a Colegiului Springfield sub o cupolă de sticla, adăpostește Muzeul baschetului, baschetul fiind in S.U.A.- sport national.

În continuare prezint câteva aspecte, considerate cele mai importante in evoluția sa de la apariție si până astăzi:

1892 – profesorul J. Naismith inventează un joc care se va numi „BASKET- BALL’’ , din dorința de a atrage studenții la lecțiile de educație fizică desfășurate iarna. Cele 13 reguli au fost formulate astfel :

Se joacă cu mingea mare similară aceleia de fotbal;

Mingea poate fi aruncată în toate direcțiile, dar niciodată cu pumnul sau cu piciorul;

Jucătorul nu are voie sî alerge cu mingea, el trebuie s-o arunce din locul în care a prins-o;

Mingea trebuie tinută în mâini sau între ele, corpul și brațele nu sunt adimse la ținerea mingii;

Nu este perminsă împingerea, ținerea, punerea de piedici si lovirea adversarului în nici un fel, orice greșeală din cele specificate este considerată fault;

Se consideră fault lovirea mingii cu pumnul, precum și abaterile de la regulile 3, 4 si 5;

Daca o echipa are 3 faulturi consecutive se socotește automat un gol;

Golul se consideră ca atare cand mingea aruncată în coș rămâne în el;

Dacă mingea iese din teren, ea va fi repusă de jucătorul care ajunge primul la ea

Arbitrul secund judecă pe jucători și ține evidența faulturilor;

Arbitrul principal ține evidența scorului și decide când e gol;

Se joacă 2 reprize a câte 15 minute, cu o pauză de 5 minute;

Echipa care marcheaza mai multe goluri câstigă.

1894 – se face prima delimitare a terenului: 2713,5m pentru echipe formate din 5 jucători și 46,8 23,4m pentru echipele formate din 9 jucători;

1894 – Bob Gailey a răspândit jocul în China, Duncan Patton îl introduce în India, iar mai târziu Ishakama îl aduce în Japonia, iar C. Harek în Iran;

1905 – E. Morales a primt postul de director al educației fizice la clubul Maiak din St. Petersburg. După numai un an clubul Maiak avea patru echipe de baschet. În anul 1909, o echipă Y.M.K.A. din S.U.A. a vizitat Petersburgul și a disputat o întâlnire amicală cu o formație a clubului Maiak. Partida între Maiak și Y.M.K.A. a fost probabil primul joc internațional de baschet jucat în lume;

1912 – se introduce numerotatrea tricourilor jucătorilor;

1918 – se introduc 2 jucători de rezervă, jucătorii schimbați neavând dreptul de a reintra în teren;

1919 – primul turneu internațional la Paris, cu participarea echipelor militare ale S.U.A. , Franței si Italiei;

1923 – aruncările libere sunt executate de cel faultat și nu de specialistul echipei;

18 iunie 1932 – ia ființa F.I.B.A. cu sediul la Geneva, un număr de 9 federații fiind membre fondatoare: Aregentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Letonia, Portugalia, Romania, Elvetia, Ungaria;

1935 – recunoaștera de către Comitetul Olipmic Internațional a F.I.B.A. și aprobarea includerii baschetului în programul Jocurilor Olimpice;

1936 – baschetul a fost introdus în programul J.O. de la Berlin, participând 22 de echipe din Europa, America de Nord, America de Sud, Asia, Africa, baschetul bătând recordul de participare pentru o disciplină sportivă. Se produc două modificări de regulament: numărul timpilor de întrerupere crește de la 3 la 4 și după fiecare coș marcat jocul reîncepe cu o reangajare între doi de la centru;

1937 – se reintroduce arbitrajul dublu în teren, cu ocazia celei de-a doua ediții a Campionatului European de la Riga;

1938 – primul C.E. feminin la Roma – câștigătoare echipa Italiei;

1944 – numărul de schimbări devine nelimitat;

1946 – organizarea primei balcaniade masculine și feminine la București;

1948 – delimitare terenului în două zone (de atac și de apărare), intoducerea regulilor de 3 și 10 secunde;

1950 – organizarea primului Campionat Mondial masculin la Buenos Aires;

1960 – se introduce regula celor 30 de secunde și se desemnează un oficial care să cronometreze durata fiecărui atac;

1972 – organizarea primei ediții a Cupei Cupelor la masculin și feminin;

iulie 1992 – la J.O. de la Barcelona se admite pentru prima oară participarea sportivilor profesioniști;

2000 – jocul se desfașoară după sistemul cu patru reprize de câte 10 minute fiecare, timpul de atac se reduce la 24 de secunde;

2003 – angajarea 1 la 1 se face doar la începutul reprizelor 1 și 3 în rest mingea revenind alternativ celor 2 echipe.

2. Fundamentarea teoretică a lucrării

2.1. Orientări si tendințe metodologice in educatie fizică

Diferitele concepții existente în secolul al XIX – lea au fost generate, în principal, de curentul umanist mondial și de ideologia pe care se sprijinea organizarea statală din țările în care au fost create sistemele de educație fizică.

Se remarcă, în mod deosebit, precizarea conținutului educației fizice, a cadrului său organizatoric, în concordanță cu o serie de funcții și de obiective corelate pentru prima dată și determinate în curentul general al epocii.

Sistemele de educație fizică ,cu aspectele lor pozitive și negative, au contribuit decisiv la stabilirea statutului educației fizice, a formelor ei de aplicare în diferite condiții și au pus pentru prima dată problema elaborarii unor teorii, ca măsuri necesare de intelectualizare a acestei activități.

Concepția englezească despre practicarea exercițiilor fizice a fost cea care a contribuit la promovarea concepției despre sport. Deși practicarea exercițiilor fzice sub formă de întrecere există incă din antichitate, niciodată până la Arnold, nu au fost subliniate mai binevalențele educative ale întrecerii, în cadrul unui sistem competițional.

R. Singer (1984), considerând că nu se poate vorbi despre o concepție cu privire la educația fizică decât cu apariția sistemelor naționale, propune periodizarea evoluției acesteia in cinci etape:

Etapa 1. La sfarșitul secolului al XIX – lea, se constată o accentuare a efectelor educației fizice în planul sanatății, al proporțiilor corporale și al pregătirii fizice, fapt ce i-a determinat pe specialiști să utilizeze, pentru această latură a educației, sintagma de „pregatire fizică˝.

Etapa 2. În 1893, Thomas Wood crea înlocuirea acestei sintagme cu cea de „educație fizică” , afirmând că „marea știință în educația fizică nu este educarea naturii fizice, ci relația pregătirii fizice cu educația completă, și apoi efortul de a face fizicul să contribuie la integrarea individului în societate. Tot la sfârșitul secolului al XIX – lea, Clark Hethernington lanasa o nouă perspectivă asupra educației fizice, înțelegând atributul de „fizică” doar în sensul că activitatea întregului organism este un agent educațional. El propunea, pentru conținutul educației fizice, patru componente de bază: educația organică – nutriție, educația psihomotorie – deprinderi, educația caracterului – calități morale și educația intelectuală – înțelegere, învățare.

Etapa 3. Prin 1900, educația fizică avea multe dintre aspectele altor laturi ale educației. Rigiditatea instruirii, exercițiile, formalismul, au făcut ca nevoile și interesele individuale, divertismentul și expresia să fie reconsiderate. Sporturile și jocurile cu mingea devin principalul punct al programelor de învațământ, programe care subliniază contribuția educației fizice la starea de bine, pe plan fizic, mental emoțional și social.

Etapa 4. Se caracterizează prin faptul că profesorii încearcă să aplice rezultatele obținute de cercetările din domeniul psihologiei învațării la științele educației, la pedagogie, în vederea creșterii eficienței învațării.

Etapa 5. Se manifestă pe la jumătatea deceniului 5, când s-a accentuat intelectualizarea activitaților motrice. Dezvoltarea unei atitudini favorabile față de activitate, încurajarea interacțiunii sociale, obținerea unei stări de împlinire și posibilitatea de autoexprimare au fost câteva dintre principalele obiective urmărite prin practicarea organizată a exercițiilor fizice.

Concepții moderne despre educația fizică

În 1984 J. B. Parks face o analiză a materialelor publicate între 1930 – 1984, pe tema concepțiilor despre educația fizică, din care a rezultat existența a trei școli de gândire:

Educația fizică – educație prin fizic. La baza acestei concepții a stat ideea că educația minții se poate realiza și prin educația corpului. De aceea, obiectivele generale ale educației fizice erau formulate în termeni valabili și pentru alte discipline de învațământ, iar obiectivele sale specifice erau:

dezvoaltarea organică (creșterea), neuromusculară (deprinderile), interpretativ corticală (inteligență) și emoțională (comportamentul);

contribuția la o viață intensivă, completă, formarea deprinderilor pentru activitațile de timp liber și eficiența în activitațile recreative.

Alte obiective vizau dezvoltarea socială, morală intelectuală, a sănătații fizice si mentale, reducerea delicvenței juvenile, îmbogățirea vieții personale, promovând ideea dezvoltării echilibrate a ființei umane prin educație fizică.

Educația fizicului. În 1936 , C.H. McCloy spunea că „baza tuturor formelor de educație fizică constă în antrenarea adecvată și dezvoltarea corpului însuși”. Afirmația a stat la baza programelor inițiate de pionierii educației fizice din S.U.A., care susțineau că educația fizică își justifică prezența în planul de învățământ prin cotribuția unică pe care o aduce educarea copilului. Dezvoltarea corpului, formarea de deprinderi fizice și motrice pot contribui la dezvoltarea caracterului șilicvenței juvenile, îmbogățirea vieții personale, promovând ideea dezvoltării echilibrate a ființei umane prin educație fizică.

Educația fizicului. În 1936 , C.H. McCloy spunea că „baza tuturor formelor de educație fizică constă în antrenarea adecvată și dezvoltarea corpului însuși”. Afirmația a stat la baza programelor inițiate de pionierii educației fizice din S.U.A., care susțineau că educația fizică își justifică prezența în planul de învățământ prin cotribuția unică pe care o aduce educarea copilului. Dezvoltarea corpului, formarea de deprinderi fizice și motrice pot contribui la dezvoltarea caracterului și a personalității, dar accentul trebuie pus pe aspectele fizice, deoarece fiecare domeniu educațional trebuie să-și urmarească speicificul.

Concepția nu a reușit să se impună în gândirea secolului al XX – lea, dar i se acordă respectul cuvenit, pentru că a încercat să reorienteze, conținutul domeniului.

Educația prin și pentru mișcare. În sprijinul acestei concepții, Eleonor Mathews afirmă că „dacă definim o persoană educată complet drept cea care are dezvoltată plenar abilitatea de a utizila constructiv toate capacitațile sale potențiale, ca o persoana în relație cu lumea în care trăiește, atunci se poate defini persoana educată din punct de vedere psihic drept cea care are dezvoltată plenar abilitatea de a utiliza constructiv toate capacitățile potențiale de mișcare ca mod de exprimare, explorare, dezvoltare și interpretare a ei inăși și a relației cu lumea in care trăiește”.

B.J. Logsdon considera că „educația fizică este o parte a educației mișcării care a fost concepută ca program educațional în cadrul curriculum- ului școlar”. Susținătorii acestei idei formulează concepții obiective specifice, care ilustrează domenile de învățare psihomotor, afectiv și cognitiv. „Asociația Americană pentru Sănătate, Educație Fizică și Recreere” afirmă că „educația fizică este o parte integrată a educației totale, care contribuie la dezvoltarea fiecarui individ prin intermediul mișcării umane”. În ceea ce privește predarea educației fizice, în literatura de specialitate au fost promovate trei concepții:

a) Educația fizică tradițională – asimilată pedagogiei tradiționale, pedagogiei performanței (Siedentop 1984), are la bază răspunsul direct și imediat care trebuie furnizat de subiect la un stimul al profesorului. Esența ei constă în strategiile de aplicare practică a cunoștințelor.

În această modalitate de abordare a educației fizice, se subliniază rolul profesorului, în calitate de specialist: el ia toate deciziile privind conținutul instruirii, ordinea sarcinilor, localizarea, posturile, timpii de începere și încheiere a execuțiilor, ritmul, durata, evoluția sarcinilor etc.

După Mosston și Ashworth, profesorii care promovează această concepție cu privire la predarea educației fizice au în vedere realizarea următoarelor obiective: răspuns imediat la un stimul, uniformitate, conformitate, performanță sincronizată, adeziune la un model prestabilit, reproducerea unui model, precizia și acuratețea modelului, perpetuarea tradițiilor culturale prin ceremonii, obiceiuri, cutume și ritualuri, menținerea standardelor estetice, creșterea spiritului de grup, eficiența în utilizarea timpului, siguranța.

Scopul concepției tradiționale asupra educației fizice este învățarea cât mai fidelă a unor sarcini motrice, într-un timp prestabilit.

b) Concepția umanistă – orientată în special spre integrarea judecății critice și reconstrucției personale în context social, ea subliniază dezvoltarea sinelui prin acțiune, proiectare și autodepășire. Ea nu este privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc de dezvoltare echilibrată și integrată a personalității umane.

c) Paradigma socială – promovată de Daniel (1992, 1996), se bazează pe filosofia pragmatică a educației. Conform acestei paradigme, o activitate nu este educatională când se adreseaza în special transmiterii de cunoștințe sau realizării mecanice a unor acțiuni. Atributul de „educațional” poate fi asociat procesului de formare a individului integrat în societatea căreia îi aparține și motivat să se implice în restructurarea experienței sociale.

Concepția europeană pornește de la ideea că educația fizică și sportivă este parte integrată a educației în școlile de toate gradele, răspunzând celor patru nevoi fundamentale ale copiilor:

De solicitare fizică favorabilă proceselor de creștere și dezvoltare;

Dobândirea de experiență motrică;

De a fi apreciați, lăudați și menajați;

De a acționa în grup.

Obiectivele educației fizice în țările europene sunt următoarele:

dezvoltarea unor obișnuinte de activitate fizică pentru sănătate;

formarea obisnuinței de a efectua activități fizice întreaga viață;

formarea deprinderilor motrice, gimnice sportive, de expresie, artistice și a calităților motrice;

dezvoltarea fizică optimă și atitudinea corectă a corpului;

dezvoltarea armonioasă a componentelor personalității;

favorizarea integrării în grup și a comunicării în cadrul acesteia;

formarea atitudinii de fair-play și a respectutlui față de regulamente, a spiritului de toleranță și încurajarea cooperării.

Pentru realizarea acestor obiective, țările membre ale C.E. acordă trei lectți pe săptămână. Fiecare țară valorifică experiența națională dobândită în domeniul educației fizice și este preocupată permanent pentru crearea unor condiții materiale cât mai bune pentru desfășurarea activităților.

2.2. Obiectivele educației fizice

Activitățile educaționale, proiectate și programate implica în primul rând formularea finalităților și apoi alegerea strategiilor care să ducă la atingerea acestora.

Nota definitorie a obiectivelor este dată de faptul că ele anticipează rezultatul educației în termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei anumite secvențe sau etape de invățare.

Scopurile pot fi concretizate în numeroase obiective care vizează influențarea personalității în ansamblul ei.

Conținutul obiectivelor se măsoară prin metode consacrate, care oferă posibilitatea unui control riguros al activității educaționale. În domeniul educației fizice, precizarea obiectivelor evidențiază, pe de o parte, caracterul programat pe diferite etape al procesului instructiv-educativ și, pe de altă parte, inlesnește analiza teleologică (pe baze obiective, prin scopuri), pe diferite trepte ale dezvoltării și ale cunoașterii.

Formularea obiectivelor sau reformularea lor la diferite perioade de timp este un proces impus de reformă, de dinamica dezvoltării sociale. De câte ori se simte nevoia optimizării procesului de educație fizică, se începe prin revizuirea și reformularea obiectivelor și abia după aceea se elaborează conținutul procesului instructiv-educativ.

Funcțiile educației fizice și sportului, integrate în sistemul educațional și, la scara mai largă, în cel social, tebuie să satisfacă cerințele fundamentale care asigură activitatea optimă a întregului sistem. Educația fizică isi realizează rolul în funcție de complexitatea și de diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în viziunea deja prezentată, a perspectivelor bio-psiho-sociale.

Obiectivele educației fizice sunt legate nemijlocit, derivă din și compun idealul educației fizice. „Idealul” este înteles ca deziderat general al educației fizice, integrat în idealul educațional și ca model maximal, proiectat în linii generale (caracteristici) cu valoare orientativă, obiectivat, și care poate constitui un criteriu de evaluare.

Obiectivele evidențiaza modul de realizare al funcțiilor sociale ale educației fizice și cerințele modelului de educație fizică. Ele asigură activitatea optimă a intregului sistem educațional (în sens larg) și a celui de educație fizică (în sens restrâns).

În educația fizică, obiectivele sunt delimitate dupa efectele acestei activități asupra sferelor biomotrică, psihomotrică și sociomotrică fapt care pune în lumină polivalentă educației fizice. Pentru a concretiza aceste informații, prezentăm o clasificare a obiectivelor, ca sinteză a principalelor taxonomii consemnate de literatura de specialitate a domeniului.

A. După gradul de generalitate

Obiective generale – evidențiaza esența educației fizice, dimensiunile comune ale subsistemelor ei. Dupa M. Epuran, V. Epuran, I. Siclovan, E. Firea, A. Dragnea, Gh. Mitra, A. Mogos, Gh. Carstea si P. Dragomir, aceste obiective sunt:

Menținerea unei stări optime de sănătate;

Favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

Dezvoltarea capaității motrice generale; educarea calităților motrice de bază și formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative și specifice unor ramuri de sport;

Formarea capacității de practicare sistematică și independentă a exerițiilor fizice;

Dezvoltarea armonioasă a personalității.

Obiective specifice – repezintă o particularizare a obiectivelor generale, la nivelul subsistemelor educației fizice (tabel nr.2).

Obiective intermediare – acționează la nivelul ciclurilor de învățământ, al anilor de studiu etc.

Obiective operaționale – vizează comportamentele imediate, observabile în timp scurt, care pot fi urmărite și măsurate, adică acțiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei activități, al unei lecții, al unei ședințe.

B. După sfera de influență și tipul de comportament vizat

Obiective de dezvoltare structural-funcțională a organismului.

armonia între indicii somatici și funcționali;

armonia și proporționalitatea în interiorul fiecărei categori de indici;

menținera unui tonus muscular optim;

dezvoltarea lateralității și a armoniei laterale;

formarea și menținerea unei atitudini corporale corecte;

prevenirea și corectarea deficiențelor posturale și fizice;

combaterea excesului ponderal și a obezității.

Obiective în plan motric:

dezvoltarea componentelor fitnessului (rezistență cardiovasculară, rezistență musculară, forță, mobilitate – suplețe, compoziție corporală);

dezvoltarea componentelor fitnessului motor (echilibru, coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacție, viteză);

formarea unui sistem de deprinderi și priceperi de bază, utilitar-aplicative specifică unor ramuri și probe sportive;

îmbunătățirea capacității de efort, prin stimularea marilor funcții.

Obiective psihomotorii:

dezvoltarea schemei corporale în două direcții: ca reper în reglarea mișcărilor și ca nucleu al imaginii în sine;

dezvoltarea coordonărilor senzori-motorii normale;

dezvoltarea echilibrului static și dinamic;

realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;

formarea coordonatelor de timp ale mișcării (ritm, tempou, durată, elemente ce conferă deficiența mișcării);

dezvoltrea lateralității și a armoniei laterale;

formarea reprezentărilor ideomotorii și a capacității de a opera cu unele;

educarea capacității de relaxare generală și cea selectivă;

dezvoltarea capacității de diferențiere kinestezică.

Domeniul psihomotor evidențiază controlul corporal și coordonarea mișcărilor, așa încât individul să reacționeze cu ușurință, eficiență și expresivitate. Aceste caracteristici privesc toate acțiunile și deprinderile motrice, precum și structurile operaționale care formează conținutul educației fizice.

Obiectivele cognitive conduc la cunoașterea și înțelegerea tuturor aspectelor asociate exercițiului fizic, efortului, ecoului acestora în planul subiectiv al individului. O serie de autori (Bloom, Guilford, Gagne, Merril, Harrow, Epuran) au realizat taxonomii (clasificari) ale obiectivelor educației fizice. În forma adaptată de noi acestea sunt:

dezvoltarea capacității de a cunoaște propria persoană, mediul ambiant, natural și social (percepere, descoperire, redescoperire, înțelegerea informațiilor sub diverse forme);

dezvoltarea capacității de a analiza și a interpreta elementele de conținut, relațiile care se stabilesc în procesul educației fizice (generare de informații unice, convențional acceptate, în care subiecții respectă regula, principiul etc);

valorizarea efectelor pozitive ale educației fizice (luarea unor decizii sau formularea unor judecăți evaluative, conforme cu conținuturile însușite);

dezvoltarea calităților atenției, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativitătii (motrice), adică generarea de informații variate, pornind de la aceleași date, originalitate, sistem numeric și cu atât mai puțin un etalon, în sensul strict al termenului;

dezvoltarea memoriei mișcărilor și a memoriei topografice;

dezvoltarea inteligenței motrice;

dezvoltarea unor aspecte ale gândirii (capacitate de anticipare, rapiditate, intuiție, operativitate);

dezvoltarea creativității ,motrice.

Obiectivele educației fizice specifice subsistemelor acesteia

Obiective în plan motivațional și afectiv-volitiv – răspund necesității de modelare a intereselor, atitudinilor și valorilor, în vederea creșterii capacității de adaptare. Acestea sunt:

formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciților fizice în creșterea calității vieții;

echilibrarea și reglarea emoționala (prin descărcarea agresivității defulare etc.);

educarea atitudinilor, a convingerilor, a sentimentelor morale (fair-play, respect, colaborare, întrajutorare, prietenie etc.);

educarea emoțiilor estetice (date de aprecierea frumuseții mișcărilor și a esteticii corporale);

În conținutul programelor de educație fizică figurează două categorii de obiective. În funcție de termenul vizat pentru a fi realizate: obiective-cadru și obiective de referință .

Obiectivele-cadru exprimă, la un înalt nivel de generalitate, capacitățile și atitudinile specifice care trebuie formate sau dezvoltate la elevi de-a lungul unui ciclu de învățământ (de exemplu: dezvoltarea calităților motrice de bază, formarea unui sistem corespunzător de cunoștințe teoretice de specialitate etc.).

Obiectivele de referință derivă din cele cadru și precizează gradul de realizare a acestora la sfârșitul unui an școlar (de exmplu: să posede un nivel optim de dezvoltare a rezistenței etc.).

Obiectivele se adresează dezvoltării diferitelor laturi ale personalității elevilor: fizică, motrică, cognitivă, socio-afecticvă. Măiestria profesorului este reflectată în maniera în care el reușește să operaționalizeze, în conținutul lecțiilor de educație fizică, obiectivele-cadru și de referință formulate în programele școlare.

2.3. Mijloacele educației fizice și sportului – mijloace specific

Mijloacele educației fizice și sportului sunt instrumente prin care se poate realiza ansamblul funcțiilor și obiectivelor acestor două activități. (după Dragnea și colaboratorii – Educație fizică și sport, editura FEST, București, 2006).

Mijloacele sunt elementele de intervenție și pârghii de realizare a obiectivelor educației fizice și sportului. Mijloacele specifice acestor activități constituie totodată și conținutul lor, diferențiindu-le în funcție de finalități și modalități de lucru.

Literatura de specialitate consemnează o mare varietate de mijloace, clasificate în: mijloace specifice și mijloace asociate educației fizice și sportului.

Mijloacele specifice

Mijloacele specifice sunt instrumentele cele mai importante, deoarece ele asigură în mod direct orice proces în ceea ce privește dezvoltarea somatică, funcționala și motrică a omului. Mijloacele specifice sunt: exercițiul fizic, procedee de refacere a capacității de efort și aparatura de specialitate.

În decursul timpului, mijloacele educației fizice și sportului s-au diversificat, devenind mai complexe din punctul de vedere al efectelor, din următoarele motive: dezvoltarea gândirii metodice (care a imaginat noi combinații și mișcări), instalații și aparate noi și introducerea unor cunoștințe din alte domenii de activitate.

Exercițiul fizic

În didactica domeniului, exercițiul fizic este cel mai important instrument, cu multiple funcții și aplicații în programarea și realizarea procesului de instruire. El face parte din tehnologia predării și a însușirii conținutului educației fizice și al antrenamentului sportiv.

Etimologic, termenul de „exercițiu” provine din latinescul „exercere”, care înseamnă repetarea de mai multe ori, până la câștigarea ușurinței sau a abilității în efectuarea unei mișcări.

După I. Siclovan, exercițiul fizic reprezintă „o acțiune preponderent corporală, efectuată sistematic și conștient, în scopul perfecționării dezvoltării fizice și a capacității motrice a oamenilor”. Cu alte cuvinte, exercițiul fizic este o acțiune motrică cu valoare instrumentală, conceput și programat în vederea realizării obiectivelor proprii educației fizice și antrenamentului sportiv (dezvoltarea tonicității și a troficității musculare, însușirea și perfecționarea deprinderilor și a priceperilor motrice, dezvoltarea calităților motrice și a capacității de efort etc.).

Exercițiul fizic nu trebuie înteles numai ca o repetare stereotipă, ci ca o posibilitate de adaptare permanentă la condițiile externe și interne. În acest context, exercițiul fizic nu presupune doar o repetare sisitematică, ci și posibilitatea de a construi, de a ansambla, pe baza mișcărilor învățate, o conduită proprie subiectului care a asimilat anumite cunoștințe motrice, pe care le exteriorizează apoi sub forma comportamentului motric.

Exercițiul fizic trece astfel din zona actelor și acțiunilor motrice, automatizate în zona actelor și acțiunilor motrice operaționalizate. (A. Dragnea, A Bota, 1999).

Așa cum evidențiaza I. Cerghit, exercițiul nu se reduce numai la formarea deprinderilor (motrice), a unor moduri de acțiune bine consolidate, ci contribuie la realizarea și a altor sarcini, pe care noi le concepem astfel:

înțelegerea rațiunii efectuării într-o anumită structură, a actelor și acțiunilor motrice;

înțelegerea respectării regulilor de execuție stabilite;

dezvoltarea capacității (operațiilor mentale) de asociere imaginativă a diferitelor secvențe de mișcare (favorizarea transferului);

consolidarea învățării prin înțelegerea rațiunii efectuării repetărilor și evitarea uitării.

Indiferent de domeniul în care se aplică, exercițiul este un instrument astfel conceput încat să ușureze însușirea rațională a conținutului informațional.

Nu toate mișcările sau acțiunile motrice pot fi considerate exerciții fizice: particularitatea distinctivă a exercițiului fizic este data de concordanța conținutului și a formei acestuia cu esența educației fizice și sportului și cu legitățile acestora (de exemplu, alergarea este o acțiune extrem de comună, care poate deveni exercițiu când i se conferă reguli precise de practicare, modalități raționale de execuție, o anumită dozare a efortului etc.).

Conținutul și forma exercițiului fizic

Conținutul exercițiului fizic, structurat pentru a conduce la realizarea scopului final al educației fizice (sportului), cuprinde:

mișcările corpului și/sau ale segmentelor (translație, rotație, balansare, răsucire, circumducție etc.);

efortul fizic solicitat, apreciat prin parametrii săi principali (volum, intensitate, complexitate si densitate);

efortul psihic, respectiv gradul de solicitare al procedeelor psihice (cunoscându-se ca exercițiul este un act voluntar, intenționat și orientat conștient, având influențe benefice asupra comportamentului uman în ansamblul său).

Forma exercițiului fizic reprezintă modul în care se succed mișcările componente, precum și relațiile dintre acestea. Ea este legata de aspectul exterior, vizibil, care dă atributul calitativ al mișcării. Dacă conținutul înseamnă coordonări interne și procese energetice complexe, forma exprimă plastica mișcării, ritmul, forța de redare, semnificația sa.

Dupa Martin (citat de Weineck), forma exercițiului fizic are o structura:

cinematică – reunește aspectele spațio-temporale ale mișcăriilor:

repartizarea pe faze a mișcării;

caracteristicile de viteză;

reperele temporale ale fazelor mișcării;

lungimile și traiectoriile mișcării caracterizate prin direcție, amplitudine;

dinamica – se referă la forțele interne și externe ale mișcării:

forțele externe (gravitaționala, de reacție a reazemului, de frânare a aerului, centrifuge și centripete care se manifestă în timpul mișcării etc.);

forțele interne (forța mușchilor).

Structura dinamică a exercițiului fizic se referă și la relația dintre puseele de forța si de frânare, precum și la coordonarea impulsurilor parțiale care permit însumarea forțelor.

Adeseori, în literatura de specialitate, forma exercițiului fizic este sinonimă cu tehnica definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente și raționale, pentru îndeplinirea anumitor sarcini motrice.

Clasificarea exercițiilor fizice

Criteriile utilizate pentru clasificarea exercițiilor fizice sunt variate și complementare, dar nici unul din ele, luat separat , nu poate cuprinde întreaga gamî a mișcărilor și efectelor acestora.

Prezentăm în continuare clasificarea exercițiilior fizice, dupa cele mai utilizate criterii.

Din punctul de vedere al structurii și al formei:

exerciții analitice și globale – reproduc fragmentar sau în totalitate, cu o anumită structură tehnică, o situație tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică;

exerciții simple și complexe – au o influență selectivă sau de ansamblu asupra unor capacități, calități etc. ;

exerciții standardizate și variabile- presupun o învățare de tip algoritmic și creativ;

exerciții speciale – reproduc sarcinile pe care le solicită competiția într-o ramură sau proba sportivă.

După gradul de codificare:

exerciții cu codificare internă – toți parametrii exercițiului sunt clar definiți (distanță, timp estimativ, pauze etc.);

exerciții cu codificare externă – exersarea se realizează în condiții externe definite (dribling printre jaloane, trasee utilitar-aplicative etc.);

exerciții cu codificare mixtă – atât parametrii mișcării, cât și condițiile externe sunt bine precizate (volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole);

exerciții fără codificare – se realizează conform unei orientări generale ( alergare de o oră pe teren variat, în tempo uniform);

exerciții cu codificare strictă – au caracter competitiv și presupun măsurarea performanțelor realizate și întocmirea de clasamente.

După natura efectelor pe care le induc:

exerciții pregătitoare, specifice de concurs.

După calitățile motrice vizate:

exerciții pentru forță, viteză, rezistență, coordonare, suplețe, precizie etc. și pentru combinațiile acestora.

După tipul de încărcătură adițională:

exerciții cu partener, cu haltere, cu gantere, cu saci de nisip, cu mingi medicinale, cu bănci de gimnastică.

După componentele antrenamentului sportiv:

exerciții de pregătire fizică, tehnică, tactică, artistică, psihologică.

După sistemele biologice solicitate:

exerciții neuromusculare, cardiorespiratorii, endocrino-metabolice.

După natura contracției musculare:

exerciții dinamice, statice și mixte.

După intensiatatea efortului:

exerciții supramaximale, maximale, submaximale, medii.

După natura obiectivelor:

exerciții pentru dezvoltarea calităților motrice;

exerciții pentru dezvoltarea fizică armonioasă;

exerciții pentru învățarea deprinderilor și priceperilor motrice;

exerciții pentru dezvoltarea capacității de efort.

După funcțiile îndeplinite:

exerciții introductive (pregătitoare, de încălzire), repetitive (de fixare a mecanismului de bază), asociative (defavorizarea transferului), aplicative, creative (sub formă de joc aleatoriu), de întrecere, de recuperare (compensatorii), de expresie corporală.

După structura socială de efectuare:

exerciții individuale, în grup, mixte, demixtate.

După gradul de constrângere:

exerciții tipizate, semitipizate, libere.

În antrenamentul sportiv în funcție de obiectivele de instruire și de performanță, se disting:

mijloace de pregătire generala: cuprind exerciții din diverse ramuri de sport, care contribuie la dezvoltarea funcțională generala a organismului ,asigurând și o pregătire multilaterală;

mijloace cu caracter mixt: conțin structuri motrice apropiate de procedeele tehnice specifice probei respective sau exerciții care sunt utilizate în fazele inițiale ale invățării unor elemente și procedee tehnice complexe;

mijloace de pregătire specifică: se regăsesc sub forma procedeelor tehnice sau a acțiunilor tehnico-tactice având ca scop dezvoltarea capacității motrice specifice, cea care va asigura un randament superior în competiție;

mijloace competiționale cu caracter integrativ

Procedee de refacere a capacitatii de efort

Măsurile de refacere a capacității de efort diferă în educația fizică, în raport cu cele din antrenamentul sportiv.

În lecția de educație fizică se utilizează pauzele înte repetări, cu o durată și un caracter impuse de caracteristicile efortlului prestat, iar la sfârșitul lescției există veriga „revenirea organismului după efort”, în care se realizaează acest obiectiv.

În activitatea sportivă, solicitarea severă din antrenamente, numărul crescut al acestora, susținerea concursurilor cu o toatală angajare a disponibilităților fizice ți psihice, reclamă o strategie complexă de refacere a sportivilor după efort.

După I. Silcovan, această strategie de refacere include:

pauzele (active sau pasive) de revenire;

schimbarea (temporară sau definitivă) a competitorilor în timpul concursurilor;

procedee hidro-fizio-terapeutice (dușurile calde, relaxarea în bazine cu apă caldă și cu sare, oxigenarea, sauna, utilizarea susținătoarelor de efort, vitaminizarea);

un regim riguros de viață (alimentația adecvata și somnul).

Aparatura și echipamentul de specialitate

Acestea au o importanță specială în antrenamentul sportiv, dar și o contribuție aparte în educația fizică.

În funcție de scopul urmărit, se întâlnesc următoarele tipuri de aparatură:

aparatura componentă a practicării sporturilor (aparatele în gimnastică, mingile în jocurile sportive, schiurile, obiectele portative, ambaracțiunile, halterele etc.;

aparatura pentru perfecționarea tehnicii sau aparatura specială și îngrăditoare de mișcare (manechinele în sporturile de luptă, lonjele în gimnasticî, groapa cu bureți, bazinul cu apă moale la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi de tenis);

aparatura cu rol de protecție (casca de box, rugby, lupte, bob, ciclism, schi, apărători volei, handbal etc);

aparatura de tip trenajoare și simulatoare (trenajoanele asigură dezvoltarea calităților motrice specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecționarea tehnicii parașutism, canotaj, iar simulatoarele creează posibilitatea pregătirii tehnice și fizice specifice, în condiții analoage probei respective – natație).

Condiții favorizante și mijloace asociate în practiacarea exercițiilor fizice

Condițiile favorizante în practicarea exercițiilor fizice, care le potențează efectele și care creează suportul progresului, sunt:

factorii naturali de călire – implică expunerea rațională a corpului la soare, folosirea diverselor procedee de fricționări cu apa și practicarea exercițiilor fizice în aer curat, ceea ce creează posibilitatea creșterii vigorii fizice și psihice a organismului, îmbunaătățește rezistența la diferite afecțiuni, reduce uzura și ajută la călirea organismului;

condițiile de igienă – implică preocupări ale responsabilităților cu privire la crearea unui climat favorabil de practicare a exercițiilor fizice; este vorba despre igiena sălilor de educație fizică, despre dotarea acestora cu dușuri, cu instalații de aerisire și de iluminat corespunzătoare, despre igena persoanală (echipament adecvat cerințelor efortului prestat, precum și despre asigurarea unui regim rațional de viașă, în care efortul și odihna să fie complementare, favorizând astfel volume și sarcini mari de lucru).

2.4. Baschetul mijloc al educației fizice școlare

Jocul de baschet, ca mijloc al educației fizice, prin conținutul său tehnic, tactic și prin formele sale de organizare, își aduce alături de celelalte ramuri sportive din programă, o contribuție însemnată la:

lărgirea cunoștințelor însușite;

favorizarea procesului de creștere și dezvoltare fizică armonioasă;

perfecționarea capacității motrice, concomitent cu stimularea aptitudinilor sportive;

capacitarea subiecților cu elemente necesare autoorganizării și practicării independente a exercițiilor fizice.

Exigența pregătirii subiecților din ciclu liceal, trebuie să fie crescută linear, ascendent, spre sfârșitul ciclului, pentru atingerea modelului absolventului acestei etape școlare.

„În contextul asumării acestor finalități, s-a impus necesitatea gândirii unui nou mod de abordare a curriculum-ului, pornind de la elementele specifice politicii curriculare și terminând cu cele legate de implementare și evaluare.

Noutățile avute în vedere în proiectarea curriculară sunt următoarele:

prioritatea acordată procesului de învățare și intereselor elevului;

centrarea demersurilor didactice pe formarea și dezvoltarea competențelor funcționale de bază, necesare pentru continuarea studiilor;

diversificarea graduală a ofertei curriculare conform filierelor, profilurilor și specializărilor și multiplicarea posibilităților elevului de a alege;

centrarea profesorului pe comportamentele specifice rolurilor de organizator și mediator al experiențelor de învățare;

T. Predescu (1999), consideră că elementele de conținut ale jocului de baschet influențează procesul instructiv-educativ în două direcții:

„dezvoltarea capacității motrice generale, sporirea indicilor pregătirii fizice și a indicilor dezvoltării fizice multilaterale;

inițierea elevilor în execuția procedeelor tehnice-structuri și tactică independentă în atac și apărare și aplicarea lor în joc”.

Tendințe privind predarea jocului de baschet în școală

Dintre toate jocurile sportive predate în școală, baschetul s-a instalat în mod categoric direct cea mai frecventă disciplină sportivă, dorită de majoritatea elevilor indiferent de vârstă și sex.

Practicarea jocului de baschet reprezintă un important mijloc al educației fizice școlare datorat multiplelor influențe pe care acesta le are asupra organismului elevilor putând fi prezent ca teme de lecții în mod curent cât și sub forma activității extracurriculare sub forma cercurilor sportive.

În obiectivele jocului de baschet în școală sunt urmărite următoarele:

întreținerea și îmbunătățirea stării de sănătate;

dezvoltarea fizică armonioasă,

dezvoltarea capacității motrice generale;

educarea trăsăturilor de caracter.

Dinamismul jocului prin alternanța fazelor de atac și apărare, jucătorii aflându-se alternativ în atac și apărare, mingea trecând pe la fiecare jucător din atac satisfacția reușitei în aruncările la coș, intrarea în posesia mingii în urma recuperărilor și a intercepțiilor, structuri tehnice cu și fără minge în condițiile de joc și respectând regulamentul, contribuie pozitiv la realizarea obiectivelor educației fizice școlare.

Jocul de baschet realizează în totalitate obiectivele cadru ale programei de educație fizică școlară și anume:

dezvoltarea capacității motrice generale a elevilor, necesare desfășurării activității sportive;

asimilarea procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice specifice practicării jocului de baschet de către elevi în școală și în afara acesteia;

favorizarea întreținerii și îmbunătățirii stării de sănătate conform particularităților de vârstă și sex ale elevilor;

dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale.

Constituirea echipei reprezentative școlare prezintă o serie de influențe atât asupra dezvoltării tuturor calităților motrice, a perfecționării numeroaselor procedee tehnice atât ale elevilor dotați și atent selecționați dar și o contribuție deosebită la formarea trăsăturilor de caracter (cooperare, corectitudine, respectul față de adversar, perseverență, asumarea responsabilității) amplificând dorința de întrecere și emulație realizând creșterea la parametrii ridicați a stării emoționale a elevilor.

Obiectivele jocului de baschet în școală

primul an de instruire (clasele V-VI)

capacitatea de a aplica în joc procedeele tehnice fundamentale cu efectiv redus, cu reguli simplificate

al doilea an de instruire (clasele VII-VIII)

capacitatea de a desfășura joc 5 x 5 cu respectarea principalelor reguli de joc

Indicații metodice privind predarea baschetului

în lecțiile de educație fizică

durata temei de baschet în lecția de educație fizică este de 15 – 25 min.;

grupe cu efectiv mic – pentru asigurarea unui număr cât mai mare de repetări fiecărui elev;

exerciții sub formă de concurs;

ștafete și jocuri de mișcare;

corectitudine în execuție;

temele menținute mai multe lecții;

finalizarea (aruncarea la coș) în fiecare lecție;

joc cu efectiv redus sau 5 x 5 în fiecare lecție.

CLASA A V-A

CONȚINUTUL PROGRAMEI

Procedee tehnice folosite în atac:

prinderea, ținerea și pasarea mingii cu două mâini de la piept, de pe loc și urmată de deplasare;

oprirea într-un timp;

*pivotarea prin pășire și întoarcere;

dribling mediu;

aruncarea la coș cu o mână de deasupra capului

*aruncarea la coș din dribling.

Procedee tehnice folosite în apărare:

poziția fundamentală în apărare;

deplasările cu pași adăugați;

*lucrul de brațe și jocul de picioare.

Acțiuni tactice folosite în atac:

demarcajul;

depășirea.

Acțiuni tactice folosite în apărare:

marcajul normal.

Joc de baschet cu aplicarea procedeelor învățate, cu reguli adaptate:

2 x 2 și 3 x 3 la un panou;

*5 x 5, la două panouri.

Sugestii metodologice

În clasa a V-a, vor fi valorificate cunoștințele, deprinderile, priceperile, capacitățile și atitudinile dobândite în anii școlari anteriori, în activități de învățare care să determine manifestarea competențelor prevăzute pentru gimnaziu, la disciplina Educație fizică.

În acest sens, profesorul va prezenta elevilor și va realiza practic cu aceștia modele variate de „încălzire”, de influențare selectivă și globală a aparatului locomotor, de dezvoltare a calităților motrice (izolate și combinate), de prevenire și corectare a atitudinilor corporale deficiente, angrenându-i și pe elevii care le manifestă în conceperea, conducerea și organizarea exersării. Aceste componente ale instruirii se vor realiza cu întreaga clasă.

Instruirea va urmări aprofundarea și extinderea cunoștințelor și a componentelor pregătirii fizice și tehnico-tactice, dându-se o pondere crescută activităților de exersare globală, inclusiv sub formă de întrecere, în regim de autoorganizare, cu îndeplinirea de către elevi (prin rotație) a rolurilor de arbitru, căpitan de echipă, șef de grupă.

În aceste domenii de instruire opțională, cadrul didactic, spre deosebire de varianta de lucru frontal cu întreaga clasă, va îndeplini rolul de organizator, mediator, consiliind alternativ fiecare grupă și pe componenții acestora.

SISTEMATIZAREA

Procedeelor tehnice, structurilor tehnice și formațiilor pentru lecția de educație fizică cu teme din baschet

( după T.Predescu, 1999)

2.5.Calitățile motrice de bază solicitate în baschet

Baschetul este un sport care necesită o multitudine de calități fizice de bază din partea individului, calități care se întrepătrund între ele, realizând un joc cu caracter complex. Efortul în baschet este de intensitate maximală care alternează cu perioade scurte de efort submaximal. Calitățile fizice de bază care trebuie dezvoltate la un baschetbalist sunt viteza, rezistența, forța, capacitățile coordinative, mobilitatea fiecare cu forme diferite și regimuri de manifestare.

Dezvoltarea vitezei în baschet

În baschet ritmul jocului este rapid, variabil și alergarea durează doar câteva secunde, datorită lungimii mici a terenului. Jucătorii trebuie să se deplaseze în teren cu viteză, reacțiile lor să fie rapide și explozive, să se deplaseze brusc către toate direcțiile în timp ce controlează mingea sau adversarul ori dimpotrivă, să fie controlat (marcat) de adversar și toate acestea într-un spațiu relativ mic.

Viteza este capacitatea mușchilor de a lucra foarte rapid și cu un ritm repetat, adică jucătorul să poată executa acte si acțiuni într-un interval mic de timp. Viteza este o calitate motrică moștenită și care depinde de natura fibrelor musculare. Aceasta nu înseamnă că nu se poate îmbunătăți într-un antrenament potrivit.

Viteza este o calitate „independentă”, dar depinde de puterea explozivă, de elasticitatea musculaturii, de mobilitatea articulară, de timpul de reacție, de tehnica jocului, adică de colaborări neuromuculare.

În baschet, o importanța speciala o au următoarele forme de manifestare a vitezei: viteza de reacție, viteza de execuție, viteza de accelerare

Calitatea de accelerare este un factor de bază al vitezei. Este capaciatatea individului de a atinge punctul maxim de viteză la cel mai mic interval de timp de la momentul startului. Este în strânsă legatură cu forța explozivă și cu perfecționarea tehnică.

În jocul de baschet foarte rar se face o pornire dintr-o poziție statică, fiindcă de obicei jucătorul este în mișcare și brusc schimbă ritmul și accelerează. Este adevărat că la fel de rar se ajunge la maximum de viteză, deoarece dimensiunile terenului și natura sportului, nu-i permit așa ceva.

Viteza de execuție este capacitatea individului de a efectua o mișcare cât mai repede posibil. Este bazată pe calitățile fiziologice ale jucătorului cum ar fi gradul de îndemânare în sportul respectiv.

Viteza de reacție este capacitatea individului de a reacționa corect si rapid in situații variabile. Are o reputație strictă cu capacitatea sistemului nervos central de a primi, transporta și prelua stimuli.

Viteza în baschet este prezentă sub următoarele forme:

viteza fără minge (alergare)

viteza cu minge (dribling)

viteza cu minge în prezența adversarului (schimbare de direcție)

viteza cu minge în colaborare cu coechpierii (pasele din deplasare)

viteza cu minge în prezența adversarului (dribling cu schimbări de direcție, cu piruetă, cu trecerea mingii pe la spate, cu trecerea mingii printre picioare, cu variații de ritm)

viteza cu minge în colaborare cu coechipierii și în prezența adversarilor (combinații ofensive de 2-3 jucatori)

viteza fără minge în colaborare cu coechipierii și în prezența adversarilor (combianții de 2-3 jucători)

viteza în diferite forme de atac colectiv

viteza în diferite forme de apărare colectivă

În antrenarea vitezei generale si specifice trebuie ținut cont de următoarele:

Antrenarea vitezei, mai ales a celei generale trebuie să se facă la începutul antrenamentului atunci când sportivul este odihnit;

Intensitatea trebuie să fie mare, până la maximă, cu încercarea de multe ori de a trece de limita maximă;

Durata trebuie să fie mică, repetiții puține și intervale mari;

Repetiția ajută și la îmbunătățirea rezistenței în regim de viteză.

Dezvoltarea forței în baschet

Se disting trei forme de forța: forța maximală, forța explozivă, rezistența musculara.

Forța maximă este capacitatea mușchiului de a executa efort muscular maxim posibil un timp scurt. În baschet este utilă pentru determinarea nivelului de antrenabilitate a forței.

Baschetbaliștii nu au în special nevoie de forța maximă, care este urmată de o tensiune ridicată și o alimentare sangvină insuficientă a mușchiului. Deși dezvoltă forța musculară, jucătorul devine totuși mai lent și obosește mai repede.

Forța explozivă este capacitatea mușchiului de a executa un efort muscular oarecare într-un timp minim posibil.

Forța explozivă este specifică baschetului. Capacitatea de a sări, săriturile dinamice pentru recuperarea mingii, săriturile bruște , acțiunile dinamice pentru înscrierea coșurilor, sărituirle bruște pentru aruncare și în general toate acțiunile dinamice sunt strict legate de natura jocului de forța și viteză. Capacitatea de a sări este in strânsa legatură cu forța explozivă.

Rezistența musculară este capacitatea musculaturii de a efectua un efort timp îndelungat.

Rezistența musculară joacă un rol important în baschet datorită frecvenței mari a săriturilor, starturilor, opririlor, schimbărilor de direcție, luptei pentru recuperarea mingii etc.

Exercițiile pentru dezvoltarea forței pot fi caracterizate ca:

generale – au ca scop dezvoltarea musculaturii folosind exerciții selectate, care nu sunt apropiate de baschet și constituie baza pentru antrenamentul specializat al dezvoltării forței musculare;

speciale – au ca scop dezvoltarea unor mușchi sau grupe musculare care au legatură directă directa cu mișcările și jocul de baschet;

cu îngreuiere – se face cu folosirea vestelor speciale, gleznierelor etc. și au ca scop dezvoltarea forței musculaturii care acționează la baschetbaliști.

Pentru dezvoltarea forței trebuie să se țină cont de următoarele reguli:

Pentru dezvoltarea forței maxime, exercițiul trebuie să aibă o îngreuiere maximă și durata scurtă, adică greutatea să permita 1-3 repetări, exercițiul să fie executat de 2-3 ori cu pauze de 4 minute.

Pentru imbunătățirea forței explozive, ritmul trebuie să fie rapid, greutatea să permită 8-12 repetări, de 3-4 ori cu pauza de 3 minute.

Pentru dezvoltarea rezistenței musculare, exercițiul trebuie să aibă o îngreuiere mică și o durata lungă, adică, greutatea să permită 15 sau chiar mai multe repetiții, de 4 ori cu pauza maximă de 1 minut.

Dezvoltarea rezistenței în baschet

Un jucător este considerat ca are o condiție fizică bună, atunci când poate da randament un itmp îndelungat fără sa obosească. Organismul fiecărui om are o anumită rezistență care diferă de la individ la individ. Putem spune că este totuși o calitate ereditară, care este condiționată de tipul fibrelor musculare (roșii), fără să însemne că ea nu poate fi și dobândită. Această calitate, care este numită de mulți ,,forța organică,, permite jucătorului să aibă un randament anume timp îndelungat și în același timp constituie condiție de bază pentru rezistența organismului la oboseală pe parcursul învătării și exersării în timpul antrenamentului.

Formele rezistenței întâlnite în baschet sunt:

rezistența musculară (rezistența în regim de forță)- capacitatea organismului de a executa în orice moment al jocului procedeele tehnice și acțiunile tactice cu indici constanți de forță.

rezistența de viteză (rezistența în regim de viteză)- capacitatea organismului de a acționa cu o viteză constantă pe tot parcursul activității fizice a jocului.

rezistența la forța explozivă (rezistența în regim de detentă)- capacitatea organismului de a mobiliza forța explozivă a brațelor și a picioarelor pe tot parcursul jocului.

Regimul înseamnă manifestarea diferită a rezistenței determinată de influența altei calități motrice manifestată simultan.

Deci în jocul de baschet întâlnim:

rezistența în regim de poziție fundamentală;

rezistența în regim de săritura;

rezistența în regim de joc de brațe și picioare;

rezistența în regim de aruncări în coș etc.

Rezistența specifică progresează relativ ușor, eficacitatea ei durând câteva săptămâni, lucru pe care antrenorul trebuie să-l aibă în vedere în elaborarea programelor de pregătire.

Antrenorul care are ca scop menținerea rezistenței speciale, nu trebuie oprit, multe din exercițiile din baschet având acest scop. Pentru îmbunătățirea rezistenței speciale este indicat un antrenament cu intervale. Intensitatea trebuie să varieze intre 85-100℅. Durata exercițiilor trebuie să fie mică până la mijlocie. Rezistența specială se obține prin folosirea exercițiilor specifice de baschet, care sunt executate într-un ritm rapid cu sau fără minge, cu intensitate aproximativ maximă și cu pauze mici.

În antrenamentul de baschet, volumul și intensitatea trebuie să fie controlate. Volumul trebuie săc fie mai mare decât durata jocului, în timp ce intensitatea poate fi controlata prin măsurarea pulsului cardiac și trebuie să corespundă nevoilor specifice ale jocului.

Durata, regulamentul, intensitatea și oscilația ei în jocul de baschet fac necesar atât antrenamentul aerob cât și cel anaerob.

Rezistența poate fi dezvoltată în cadrul antrenamentelor de baschet prin:

executarea exercițiilor într-un ritm moderat mărind treptat durata;

executarea exercițiilor mărind treptat distanța;

executarea exercițiilor de un număr X de ori într-un ritm susținut sau moderat, cu acordarea de pauze între reprize;

practicarea globală a jocului de baschet sub diferite variante.

Mijloace pentru dezvoltarea rezistenței

Procedee metodice bazate pe variația efortului fizic:

procedeul eforturilor uniforme, când se menține în exersare aceeași intensitate si crește volumul (exprimat prin durată, distanță, număr de repetări) în aceeași activitate sau de la o activitate la alta;

procedeul eforturilor repetate, când intensitatea efortului rămâne tot constantă, dar efortul se efectuează cu un număr de repetări în creștere a aceleiași unități de efort (fie în aceeași activitate, fie de la o activitater la alta)

Procedee metodice bazate pe variația intensității efortului fizic:

procedeul eforturilor variabile, când se menține aceeași unitate de efort (durată/repriză, distanță, număr de repetări), dar se modifică intensitatea, în sens de creștere și descreștere;

procedeul eforturilor progresive, când se menține aceeași unitate de efort, dar se modifică intensitatea numai în sens de creștere (fie pe parcursul unității de efort, fie de la o unitate de efort la alta)

Procedeul metodic cu intervale care se bazează atât pe variațiile volumului cât și a intensității efortului fizic.

Dezvoltarea capacităților coordinative (îndemânarea)

Capacitățiile coordinative sunt:

Capacitatea de combinare si cuplare a mișcărilor care permite stabilirea legăturilor între abilitățile motrice automatizate (alrgarea, săriturile), combinarea diferitelor elemente tehnice.

Capaciatea de orientare spațio-temporală permite modificarea poziției și mișcarea corpului în spațiu și în timp în raport cu un anumit câmp de acțiune. Accentul este pus mai degraba pe mișcarea corpului în ansamblu în raport cu mediul exterior, decât pe raporturile dintre segmente.

Capacitatea de diferențiere chinestezică permite un control fin diferențiat al parametrilor dinamici, temporali și spațiali ai mișcării.

Capacitatea de echilibru este capacitatea de a menține corpul într-o poziție echilibrată și de a reface echilibrul acesteia dupa deplasări și solicitări cu amplitudine mare.

Capacitatea de reacție permite reacția la stimuli prin acțiuni motrice adecvate, ca raspuns la un anumit semnal.

Simțul ritmului este aptitudinea de a organiza cronologic diferitele intervenții musculare, în raport cu spațiul și timpul.

Capacitatea de transformare a mișcării permite ca programul motric al unei acțiuni în curs, să se adapteze sau să se modifice fața de transformări neprevazute ale situației, putând chiar să necesite o întrerupere a mișcării, cum se întâmplă în cazul fetelor.

Organizarea și desfășurarea studiului

3.1. Ipoteza lucrării

Dacă pe parcrsul procesului instructiv-educativ, în lecția de educație fizică, pentru unitatea de învățare baschet, se urmăresc indicațiile programei de specialitate, se realizează programe de pregătire fizică adecvate nivelului de pregătire și se folosesc metode moderne de instruire, atunci se poate obține o îmbunătățire a performanțelor elevilor la probele de control specifice cu influențe și asupra unor calități motrice ce au o importanta majoră în jocul de baschet.

3.2. Metode de cercetare

Rezolvarea sarcinilor lucrarii a necesitat următoarele metode de cercetare:

Studierea bibliografiei de specialitate;

Observatia;

Prelucrarea statistica a datelor înregistrate

3.3. Organizarea studiului

Studiul s-a desfășurat pe perioada noiembrie 2007 – mai 2008 pe un grup de 15 elevi de 11-12 ani (clasa a V-a) la Gr. Șc. Ctin. Brâncoveanu din Horezu – Vâlcea.

Elevii au fost aleși din trei clase, fiecare clasă având un efectiv de 23-24 de elevi. Am urmărit dezvoltarea fizică generală efectuând 2 antrenamente săptămânal și două ore de educație fizică.

Pentru dezvoltarea vitezei, îndemânării, rezistenței, forței, am folosit exerciții prezentate în lucrare adaptate la categoria 11-12 ani.

Testarea inițiala (T.1) a fost efectuată în toamna anului 2007 iar a doua testare (T.2) efectuată în mai 2008, atât în ceea ce privește testele pentru calitațile motrice de bază, cât și pentru întrgistrarea unor parametrii antropometrici. După obținerea rezultatelor am comparat datele obținute cu cele de specialitate.

Obiectivele pregătirii fizice la clasa a V-a au vizat:

Dezvoltarea vitezei cu accent pe viteza de reacție și de repetiție în execuția prcedeelor tehnice și a acțiunilor tactice individuale, educarea vitezei cu accent pe realizarea și menținerea unui ritm și tempo de joc rapide.

Dezvoltarea și perfecționarea îndemânării și efectuarea complexelor de procedee și acțiuni tactice individuale de atac și apărare.

Dezvoltarea forței întregii musculaturi (membre inferioare, membre superioare, centura abdominală, centura scapulo-humerală).

3.4. Mijloace de acționare pentru dezvoltarea capacității motrice

Pe parcursul celor șapte luni de pregătire au fost folosite următoarele mijloace :

Exerciții pentru dezvoltarea vitezei

Exerciții pentru dezvoltatrea vitezei de execuție a deplasărilor specifice

1 – Deplasarea pe traseul micului maraton (98 m) în viteză maximă. Jucătorul parcurge traseul executând schimbările de direcție întotdeauna cu fața spre aceeași latură a terenului pentru exersarea schimbării de direcție cu și pe piciorul drept și pe piciorul stâng (stâng-drept, drept-stâng).

Scop: – dezvoltarea vitezei în regim de rezistență

2 – Aceeași execuție poate fi realizată și pe traseul marelui maraton,conform

3 – Într-un pătrat cu laturile de 5×5 m jucătorul execută deplasări specifice in poziție fundamentală cu pas adăugat lateral astfel:

1-deplasare cu pas adăugat lateral oblic înainte;

2-4-deplasare cu pas adăugat lateral;

3-deplasare cu pas adăugat lateral , oblic înapoi.

Jucătorul execută traseul de 3 ori consecutiv.

Scop: – deplasarea vitezei în regim de rezistență.

4 – Jucătorul aflat la marginea suprafeței de restricție, execută o deplasare în poziție fundamentală până ce atinge cu talpa latura opusă a trapezului și continuă în același fel execuția în partea opusă.

Scop:

dezvoltarea vitezei în regim de rezistență;

exersarea deplasării cu pas adăugat lateral.

Durata: 10 repetări în cât mai puține secunde. Exercițiul se poate desfașura sub forma de concurs între doi jucători.

5. Pentru dezvoltarea vitezei de deplasare și a vitezei de execuție putem folosi și următoarele exerciții:

ruperi de rânduri și regrupări în diferite formații;

sărituri ușoare de pe loc cu spatele spre direcția de deplasare la semnal sonor, întoarcere urmată de alergări în viteza;

jocuri dinamice și ștafete;

pe perechi față în față, unul șezând, celălalt se deplasează spre el executând alergare cu joc de glezne. La un moment dat prin surprindere, cel din șezând se ridică, se întoarce și aleargă evitând să fie prins de celălalt;

ștafete cu dribling, ștafete cu dribling și pase;

subiecții dispuși în linie pe un rând, fiecare cu o minge, la un semnal sonor aruncă mingea înainte, cu traiectorie medie,aleargă și prind mingea înainte ca aceasta să atinga solul;

alergare accelerată pe distanțe variabile (15 – 20 – 25m);

sprinturi pe distanțe mici cu plecare din poziții diferite;

alergare ușoara alternată cu accelerări;

alergare cu joc de glezne, trecere in alergare cu ridicarea genunchilor sus, tercere în alergare accelerată (10m + 10m + 20m);

naveta 5x10m;

subiecții dispuși în linie pe un rând cu spatele pe direcția de deplasare, la un semnal sonor execută deplasare cu spatele, la următorul semnal execută alergare accelerată până la locurile inițiale.

din linie pe un rând, mers, la semnal subiecții execută o săritura înalta apoi aleargă accelerat până la următorul semnal.

Exerciții pentru dezvoltarea vitezei de reacție

1 – Jucătorii se deplasează și la diferite semnale vor executa diferite mișcări dinainte stabilite: pivotare, joc de brațe și picioare, alergare laterală, sprint, retragere cu spatele, sărituri etc.

2 – „Comandă inversă”:

„toți jucătorii aleargă” – ei vor sări;

„toți jucătorii pasează” – ei vor dribla;

„toți jucătorii dribleaza” – ei vor sări.

3 – Jucătorii cu fața la perete, la semnal se întorc, driblează până la centru, așează mingea pe sol, driblează înapoi și așează mingea la punct fix. Ultimul jucător execută 10 sărituri cu genunchii la piept.

4 – Jucătorii sunt in poziția de culcat dorsal, mâinile incrucișate pe piept și capul pe linia de start. La semnal, se întorc și aleargă. La al doilea semnal se culcă din nou și execuția continuă în același mod.

5 – Jucătorii împartiți pe perechi cu o minge. Jucătorul fără minge stă cu spatele la jucătorul cu minge. Odată cu pasa, jucătorul fără minge trebuie să se întoarcă cu fața spre coechipierul lui. Exercițiul continuă cu creșterea treptată a ritmului.

6 – Jucătorii stau la linia de fund cu spatele spre teren. Antrenorul se află la linia aruncării libere, cu 2- 3 mingi. Antrenorul rostogolește mingea pe sol și strigă numele unui jucător. Cel care și-a auzit numele, se întoarce, vede unde este mingea, aleargă, o prinde și o așează lângă antrenor și se intoarce la locul lui. Ritmul crește terptat.

7 – Jucătorii pleacă de la linia de fund la semnal, la al doilea semnal se opresc și execută de 5 ori genuflexiuni, sărituri cu brațele în sus, apoi exercițiul continuă.

8 – Pase în doi din alergare, la fluier se schimbă sensul alergării.

Exerciții pentru dezvolatrea vitezei de execuție a paselor, driblingului și aruncări la coș

1 – Execuții rapide de pase, aruncări dribling, opriri,pivotări etc. în unitatea de timp;

2 – Execuții rapide de pase – cine termină mai repede 10, 15, 20, de execuții – pe perechi;

3 – „Pasa la capitan” – 2 sau mai multe șiruri fiecare cu mingea pasează si se deplasează la coada șirului;

4 – Suveică simplă;

5 – Suveică dublă;

6 – Pase în 2 sau în 3 pe lungimea sălii dus-întors fără și cu schimb de locuri;

7 – Concurs sau ștafeta cu dribling în viteza până la o linie trasată pe sol, pasează cu un coechipier, revine în dribling și transmite mingea următorului jucător din șir;

8 – Aruncări la coș din dribling, plecând de la 6-8 m;

9 – Un jucător se află sub coș pe post de pasator și recuperator. Jucătorul executant se află în colțul terenului. Executantul face sprint pe traseul indicat. Când ajunge aproape de colțul terenului, primește mingea, execută o aruncare la coș din săritura apoi repetă traseul în sens opus;

10 – Dribling și pase:

dribling: 15s + pase în doi 15s; 15s pauză;

dribling: 30s + pase în doi 30s; 20s pauză;

dribling: 45s + pase în doi 45s; 25s pauză;

dribling: 60s + pase în doi 60s; 30s pauză;

dribling: 45s + pase în doi 45s; 25s pauză;

dribling: 30s + pase în doi 30s; 20s pauză;

dribling: 15s + pase în doi 15s; 15s pauză.

11 – Aruncări la coș din dribling:

pe partea mâinii îndemânatice: –

5 cu minge oferită

5 cu o mână de sus

5 în săritură

Se înregistrează timpul pentru execuția celor 15 de aruncări.

Mijloace pentru dezvoltarea forței

Exerciții cu localizare precisă (articulațiile cuprinse în lanțul triplei extensii), folosite de către atleți dar deosebit de utile și pentru jucătorii de baschet.

Exerciții cu localizare la articulația gleznei

din culcat dorsal:

1. Pe perechi, cu sprijin pe tălpi, extensia labei piciorului pe gamba cu rezistența partenerului.

2. Extensia labei piciorului pe gamba cu autorezistență realizată cu coarda la vârful labei piciorului.

3. Extensia labei piciorului la perete (contracții izometrice).

4. Rostogolirea unei mingi medicinale prin extensia labei piciorului pe gambă.

din stând:

5. Sprijin la scara fixă, ridicare pe vârfuri, liber sau cu îngreuiere, de pe sol sau cu vârfurile labelor sprijinite mai sus.

6. Același exercițiu ca cel precedent, cu desprindere, liber și cu îngreuiere, cu genunchii blocați.

7. Sărituri peste coardă cu genunchii blocați.

8. Sprijin pe un picior – alternativ dreptul si stângul – avântarea piciorului liber, despridere cu genunchii blocați.

Exerciții cu localizare la articulația genunchiului

pe plan înclinat:

1. Semigenuflexiuni cu extindere rapidă pe ambele picioare sau pe un picior.

2. Semigenuflexiuni pe ambele picioare cu îngreuiere, cu extindere rapidă.

3. Același exercițiu ca cel precedent, cu desprindere, liber și cu îngreuiere.

4. Din semigenuflexiune, sărituri peste diferite obstacole.

pe plan orizontal:

5. De pe o saltea desprindere cu blocarea articulației genunchilor.

Exerciții cu triplă extensie

Sărituri ca mingea, la semnal, atingerea cu mâna a unui obiect suspendat.

Sărituri și coborâri succesive de pe ambele picioare pe o bancă de gimnastică (6-8 sărituri).

Sărituri și coborâri succesive de pe două pe două picioare pe un șir de 4-8 bănci de gimnastică.

Din stând pe banca de gimnastica, coborâri prin depărtarea picioarelor de o parte a băncii, revenire pe bancă (4-6 sărituri).

Din stând cu fața sau lateral, sărituri pe banca de gimnastică și coborâre în partea opusă și invers (6-8 sărituri).

Același exercițiu ca și cel precedent, cu săritura peste banca de gimnastică (4-6 sărituri).

Săritura în adâncime (40 cm) urmată de sărituri peste un obstacol (40 cm).

Multisărituri: triplu, penta, sărituri din ghemuit în ghemuit.

Exerciții pentru dezvoltarea forței abdominale și a musculaturii inferioare a spatelui

Indicații pentru antrenamentul forței abdominale

Antrenamentul începe cu un set de 4-6 repetări pentru fiecare exercițiu. Dacă nivelul forței permite, numărul de repetări pe set poate crește. De asemenea poate crește și numărul de seturi dintr-un ciclu. Numărul de seturi și de repetiții variază în funcție de perioada de antrenament (precompetiționala, competiționala, de tranziție).

Trebuie să se mențină o ușoara contracție abdominala de-a lungul setului. Între repetările din același set nu se face niciodată pauză, iar pauza dintre seturi trebuie redusă la maximum. Se lucreaza mai întai cu mușchii slabi. Pentru maximaizarea forței abdominale se recomandă următoarea ordine:

musculatura oblică a abdomenului

partea inferioară a abdomenului

partea superioară a abdomenului

Deoarece partea superioară a abdomenului participă la mișcările din regiunea abdominală oblică și inferioară este important să nu obosim de la început musculatura abdominală superioară, deoarece ar duce la scăderea lucrului efectuat de ceilalți mușchi ai trunchiului și torsului inferior.

Trebuiesc evitate exercițiile care plasează coatele în poziție arcuită cum ar fi ridicările de trunchi cu picioarele drepte sau ridicările de picioare.

Trebuie să existe un permanent echilibru în ceea ce se execută. Grupele musculare opuse trebuie antrenate egal pentru a preveni dezechilibrările musculare. De exemplu, după lucrul pentru abdomen tebuie executate câteva exerciții pentru partea inferioară a spatelui.

EXERCIȚIUL 1: Mușchii din zona inferioară și oblică a abdomenului

Piciorul drept încrucisat deasupra piciorului stâng. Piciorul stâng se află cu talpa pe podea. Mâinile se află sub cap sau încrucișate pe piept. Contractați musculatura abdominală, ridicați, rotiți, apoi atingeți cu cotul stâng genunchiul drept. Mentineți poziția sus până numarați la doi și readuceți omoplații pe podea. După realizarea unui set se poate executa și cu piciorul stâng.

2: Mușchii din zona superioară a abdomenului

Culcat dorsal cu picioarele la 90 de grade din șolduri. Mâinile se află întinse înainte. Contractați musculatura superioara a abdomenului și ridicați umerii de la podea. Atingeți coatele de genunchi, mentineți până numărați la doi apoi reveniți. Mențineți flexarea picioarelor din șolduri pe tot parcursul exercițiului.

EXERCIȚIUL 3: Musculatura oblică și superioară a abdomenului

Culcat dorsal cu genunchii îndoiți și rotiți spre partea stângă. Mâinile se află sub cap. Contractați musculatura abdominală, ridicați umerii de pe sol la aproximativ 10-15cm, mențineți poziția până numărați la doi, reveniți ușor cu umerii pe sol și apoi repetați mișcarea. Executați și cu picioarele rotite spre partea dreaptă.

EXERCIȚIUL 4: Musculatura din zona superioară a abdomenului

Culcat dorsal, cu genunchii flexați, tălpile picioarelor lipite de podea. Mâinile sunt pe coapse cu degetele orientate către genunchi. Ridicați umerii de pe podea și până numarați la doi încheietura mâinii tebuie să ajungă deasupra genunchiului după care, până numarați la doi trebuie să ajungeți din nou cu umerii pe podea.Tineți bărbia în piept când coborâți pe spate. Nu permiteți nici o relaxare a mușchilor abdominali în timpul exercițiului.

EXERCIȚIUL 5: Musculatura din zona superioară a abdomenului

Culcat dorsal, cu picioarele ridicate la 90 de grade, brațele sus. Ridicarea trunchiului și atingerea vârfurilor degetelor de la picioare cu degetele de la mâini. Revenire.

EXERCIȚIUL 6: Musculatura oblică

Culcat dorsal, brațul stâng întins în față, celălalt întins, picioarele cu genunchii puțin înodiți. Ridicarea trunchiului, menținerea până a număra la doi și revenire. Același exercițiu și întors pe partea dreaptă.

EXERCIȚIUL 7: Musculatura abdomenului inferior

Culcat dorsal, genunchii îndoiti, brațele pe lângă corp. Ridicarea trunchiului, menținere până a număra la doi, revenire.

Exerciții prin care se încearcă împingerea unui obiect imobil

EXERCIȚIUL 1: Bara este fixată la o înalțime care să permită întinderea totală a mâinilor în sus ale jucătorului, care stă culcat dorsal sub bară. Deschiderea mâinilor pe bară terbuie să fie egală cu lățimea umerilor. Jucătorul împinge bara în sus.

EXERCIȚIUL 2: Bara este fixată la înălțimea umerilor jucătorului care stă sub ea și împinge în sus.

EXERCIȚIUL 3: Bara este fixată la înalțimea bazinului jucătorului care trage în sus.

EXERCIȚIUL 4: Bara este fixată la o înălțime mai mică decât cea a umerilor jucătorului care stă sub ea cu genunchii îndoiți la aproximativ 120 de grade. Bara se împinge în sus cu umerii.

EXERCIȚIUL 5: Culcat facial pe o banca, corpul până la genunchi se află pe bancă. Bara este fixată aproximativ la nivelul băncii, jucătorul cu călcâiele sub bara, împinge în sus.

EXERCIȚIUL 6: Jucătorul culcat dorsal cu picioarele sub bară, cu corpul la 90 de grade. Înălțimea barei se fixează astfel încât să nu se permită întinderea completă a genunchilor. Jucătorul împinge bara în sus.

EXERCIȚIUL 7: Jucătorul culcat dorsal pe o bancă cu bara fixată deasupra umerilor, la o înălțime care să nu permită întindera completă a brațelor. Se împinge cu brațele.

EXERCIȚIUL 8: Jucătorul stă culcat dorsal pe banca cu picioarele sub bară, care este situată la o înălțime joasa și încearcă să ridice bara ridicând picioarele.

EXERCIȚIUL 9: Jucătorul strânge în palmă o bucată de material, prosop etc.

Exerciții cu coarda

Exercițiile cu coarda au efecte multiple și pot fi folosite în toate perioadele de pregătire. Sunt considerate extrem de utile pentru îmbunătățirea rezistenței, creșterea vitezei și explozivității, la creșterea detentei și la coordonarea mișcării membrelor superioare cu cele inferioare.

Exerciții cu coarda:

Săritura simplă. Jucătorul cu picioarele apropiate, sare peste coardă la fiecare trecere a acesteia pe sub picioare.

Săritura dublă. Jucătorul cu picioarele apropiate, sare peste coardă la fiecare a doua trecere a acesteia pe sub picioare.

Sărituri succesive. Jucătorul sare succesiv pe cele două picioare astfel: stă pe piciorul drept, sare peste coardă și aterizează tot pe acesta, stă și sare pe piciorul stâng aterizând tot pe stângul, stă și apoi sare din nou pe dreptul.

Alergare. Jucătorul trece coarda alternativ pe sub un picior și pe sub celălalt, dând impresia de alergare.

Sărituri în spate. Coarda este în fața corpului și se învârte spre înapoi. Se pot folosi toate procedeele de sărituri descrise până acum.

Sărituri pe un picior. Jucătorul, pe un picior sare cu trecerea corzii pe sub picior la fiecare săritura. Pentru îngreuierea execuției se poate trage genunchiul la piept la fiecare săritură.

Sărituri duble pe un picior. Jucătorul pe un picior, sare peste coardă la cea de a doua tecerea a acesteia pe sub picior.

„Șut în față”. Jucătorul trece succesiv peste coardă, la început cu piciorul drept, apoi cu stângul. Piciorul care se ridică de pe sol este dus în față cu genunchiul întins.

„Șut în spate”. Același exercițiu ca și cel precedent, dar ducerea piciorului se face în spate.

Sărituri drepte. Jucătorul cu picioarele apropiate, genunchii întinși, sare pe ambele picioare la fiecare trecere a coardei pe sub picioare.

Sărituri cu picioarele încrucișate. Jucătorul sare cu picioarele încrucișate, schimbând poziția acestora la fiecare trecere peste coardă.

Sărituri „apropiat-depărtat”. Jucătorul la fiecare săritură departează picioarele în plan lateral și le apropie.

Sărituri cu încrucișarea mâinilor. După fiacare tecere a corzii pe sub picioare, jucătorul încrucișează sau desface mâinile, astfel încât o săritură este cu mâinile încrucișate și o săritură cu mâinile desfăcute.

Mijloace specifice jocului de baschet pentru dezvoltarea forței

Dezvoltarea forței prin mijloace specifice din baschet se poate realiza prin două categorii de exerciții:

exerciții în care îngreuierea o reprezintă greutatea propriului corp (sărituri, joc de brațe și picioare, schimbări de direcție, opriri, deplasări în poziție fundamentală).

exerciții cu îngreuiere sau cu rezistență externă folosind:

mingea de baschet;

mingea medicinală;

rezistența mediului extern (alergare și sărituri prin zăpadă, apă, nisip, la vale, la deal).

Privind dezvoltarea forței, la nivelul diferitelor grupe musculare, prin mijloacele jocului de baschet, se contribuie în special la dezvoltarea forței în brațe, a articulației pumnului, forța în picioare (detenta), forța abdominală.

Exerciții cu mingea medicinală

Exercițiile cu mingea medicinală sunt necesare pentru pregătiera fizică în jocul de baschet pentru completarea antrenamentului cu greutăti, ele neputâtnd să înlocuiască ședințele normale de antrenament de forță. Împreună cu acestea, ele ajută la creșterea puterii secțiunii superioare a corpului.

Execuțiile cu mingea medicinală au fost etichetate ca exerciții care implică mișcări explozive. Aceste exerciții sunt aplicabile în baschet, deoarece ele implică mișcări care sunt identice cu cele din jocul efectiv.

EXERCIȚIUL 1: Pasa cu două mâini de la piept

La acest exercițiu se lucreaza cu mușchii pieptului, umerilor și brațelor. La sfârșitul pasei, brațele trebuie să fie extinse la maximum, pentru a antrena și mușchii încheieturilor, adesea neglijați. Execuția rapidă a exercițiului determină contracția rapidă, adăugând putere secțiunii superioare a corpului.

EXERCIȚIUL 2: Aruncarea cu două mâini de deasupra capului

La acest exercițiu se lucrează cu mușchii umerilor, spatele superior și brațele. La sfârșitul mișcării, brațele vor fi întinse la maximum, lucrând astfel și mușchii încheieturii. Exercițiul ajută de asemenea la creșterea flexibilității umerilor, deoarece, la începutul aruncării, brațele sunt aduse mult deasupra capului.

Alte exerciții pentru dezvoltarea forței în brațe:

transport de 1-2-3 mingi de baschet sau o minge medicinală (în brațe sau sub axilă)

transport cu mingi cu brațele întinse lateral sau ridicate oblic în sus;

pase din poziția așezate pe genunchi;

aruncare la coș de pe loc cu mingea grea;

idem cu mărirea distanței;

imitarea paselor cu două gantere, pasă cu două mâini de la piept, pasă cu două mâini de deasupra capului;

imitarea pasei cu o mână de la umăr la scripetele cu îngreuieire;

dribling de pe loc sau din deplasare cu mingea grea;

suveică cu mingea medicinală;

din poziție fundamentală cu ganterele în mâini, brațele depărtate lateral, deplasări laterale;

joc 5×5 folosind mingea medicinală.

Dezvoltarea forței în picioare:

sărituri cu mingea medicinală între glezne;

transport de mingi (ținute între glezne sau între genunchi) prin săritură;

transport de două mingi medicinale (ținute în brațe) folosind pasul adăugat, lateral, pasul sărit, pasul săltat, mersul ghemuit etc.

sărituri cu două mingi in brațe (pe ambele și pe un picior);

drilbing din pozițe joasa;

pase și aruncări la coș din săritură cu mingea grea;

joc de 1×1.

Detenta

Detenta este cea mai importantă dintre calitățile speciale ale baschetbaliștilor. Se află in strânsa legătură cu forța explozivă și conține unul dintre scopurile de bază al antrenamentului. Jucătorul sare ca să arunce, sare la intercepția mingii și sare pentru recuperare. Se știe că echipa care controlează recuperările, câștigă jocul, pentru că inmulțește atacurile proprii și le micșorează pe cele ale adveresarului.

Modul cel mai frecvent folosit pentru îmbunătățirea capacității de a sări, include unul sau mai multe din următoarele exerciții:

genuflexiuni cu greutăți;

semigenuflexiuni cu greutăți;

urcare – coborâre pe o bancă, cu greutăți;

sărituri pe verticală.

Exerciții pentru dezvoltarea rezistenței

mers în tempo susținut;

exerciții libere efectuate în tempo moderat (30-40 de secunde fiecare exercițiu);

sărituri la coardă executate pe loc (1-2 minute);

jocuri dinamice cu efective mici de jucători;

parcurgerea treptată a unor trasee aplicativ-utilitare;

circuite cuprinzând 8-10 stații, cu exerciții simple;

alergare alternată cu mers până la 300-400m, 600-800m;

alergare de durată în tempo uniform (1/4 sau 2/4);

alergare în tempo variat (ex: 400m = 100m ¾ + 200m 1/4; 800m = 200m 2/4 + 20m ¼ + 200m 2/4 + 200m 1/4);

exerciții pentru dezvoltarea rezistenței în regim de viteză.

Mijloace specifice jocului de baschet pentru dezvoltarea rezistenței

serii de sprinturi (2-4-6) pe distanța de 8-10m cu oauze mici;

3-4-5 serii de 8-10-15 pase sau aruncări la coș (sau alte procedee tehnice);

reprize de joc de brațe și picioare de 20-40 secunde (pauza între repetări de 5-10-15);

repize de pase sau aruncări la coș cu creșterea treptată a numărului de execuții;

serii de sărituri la panou: 5-8-10 sărituri cu durata de lucru pe serie de 10-20-30 secunde. (în pauză deplasare prin mers)

serii de pase în doi din deplasare; seria 1 o lungime de teren, seria 2 două lungimi se teren, seria 3 trei lungimi de teren etc;

la fel cu pase în trei din deplasare cu sau fără schimb de locuri;

reprize de pase (arucări la coș sau dribling), intercalate cu sărituri peste coardă sau peste banca de gimnastică;

suveică simplă sau dublă efectuata timp mai îndelungat;

concurs de pase, dribling, aruncări la coș, schimbări de directie, sărituri la panou- cine poate execută mai multe, cine rezistă mai mult, cine rezistă mai bine;

joc 1×1, 2×2, 3×3, pe tot terenul cu sau fără dribling;

joc bilateral cu durata mai mare decât a celor două reprize.

Exerciții pentru dezvoltarea îndemanării cu mingea

EXERCIȚIUL 1. Cercuri în jurul bazinului spre partea dreapta și spre parte stângă.

EXERCITIUL 2. Cercuri în jurul capului (la nivelul cefei cu mingea spre partea stângă și spre partea draptă)

EXERCIȚIUL 3. În poziție fundamentală, cercuri țn jurul piciorului drept (stâng) spre partea drapră și spre partea stângă.

EXERCIȚIUL 4. În poziție fundamentală, optul printre picioare spre partea draptă și spre partea stângă.

EXERCIȚIUL 5. Deplasare spre îainte cu trecerea mingii răstogolită printre piciuoare la fiecare pas.

EXERCIȚIUL 6. Deplasare spre înapoi cu trecerea mingii răstogolită printre picioare la fiecare pas.

EXERCIȚIUL 7. Deplasare spre înainte, cu trecerea mingii pe sub piciorul ridicat la fiecare pas în viteză maximă.

EXERCIȚIUL 8. Stând depărtat cu mingea ținută la piept, aruncarea mingii spre înapoi, prinderea ei la spate cu două mâini.

EXERCIȚIUL 9. Același exercițiu, cu aruncarea mingii din spate în față.

EXERCIȚIUL 10. Pase executate din poziții diferite: culcat dorsal, culcat facial etc.

Exerciții cu mai multe mingii

EXERCIȚIUL 1. Deplasare în alergare ușoara cu două mingi în mâini, aruncare alternativă a mingilor în sus și prinderea cu aceeași mâna.

EXERCIȚIUL 2. Același exercițiu, cu aruncarea simultană a mingilor în sus.

EXERCIȚIUL 3. Deplasare in alergare, dribling simultan cu două mingi.

EXERCIȚIUL 4. Deplasare în alergare, dribling alternativ cu două mingi.

EXERCIȚIUL 5. Dribling pe loc, în lateral, cu două mingi, cu trecere simultană a mingilor din față în spate și din spate în față.

3.5. Probe de control folosite în studiu

Probele de control la care au fost supuși elevii sunt:

alergarea de viteza pe 50 de m;

săritura în lungime de pe loc;

alergarea de rezistență;

aruncarea mingii de oină;

ridicarea trunchiului din pozitia culcat dorsal în șezând și revenire (30’’);

aruncarea mingii de baschet la coș de la linia de aruncări libere.

Probe si norme de control propuse de Leon teodorescu, Teodora Petrescu, Lucian Vasilescu

3.6. Prelucrarea și interpretarea datelor

Valorile parametrilor antropometrici în luna noiembrie (T1)

Valorile parametrilor antropometrici în luna mai (T2)

Rezultatele probelor de control din luna noiembrie (T1)

Rezultatele probelor de control în luna mai (T2)

4. Concluzii

Am analizat datele din noiembrie 2007 cu cele din mai 2008 și am constatat următoarele:

Alergrea de viteză pe 50 m:

În noiembrie cel mai slab rezultat a fost 8’’9 care în mai a ajuns 8’’2. Am avut și un rezultat bun; am plecat de la 7’’2 și am ajuns la 6’’8 în luna mai. Îl consider un rezultat bun ținând cont că nu ne-am pregătit în mod special pentru alergarea de viteză.

Alergarea de rezistență pe distanța de 600 m:

Și aici am constatat că sunt rezultate bune. Am avut și rezultate mai slabe, dar am ajuns la 1’40’’ cel mai bun rezultat.

Aruncarea mingii de oină:

Cel mai slab rezultat a fost de 16,2 m care a ajuns la 18,2 m. Cel mai bun rezultat a fost 35,1m.

Ridicarea trunchiului din poziția culcat dorsal și șezând în revenire:

Au fost îmbunătățiri de la 16 ridicări în 30’’, la 18 ridicări. Cel mai bun rezultat a fost plecând de la 26 de ridicări și am ajuns la 30 de ridicări în 30’’.

Aruncarea mingii de baschet la coș de la linia de aruncări libere:

Fiecare elev a aruncat de 10 ori și am constatat o îmbunătățire a reușitelor de la 1 din 10, la 4 – 5 chiar 6 aruncări după cele șapte luni de pregătire.

Săritura în lungime de pe loc:

Cea mai slaba săritura a fost de 1,50m care în mai a ajuns la 1,55.cea mai buna săritura a fost de la 1,90 și a ajuns la 2,10m.

În urma studiului am ajuns la concluzia ca sunt câțiva elevi care s-au apropiat de baremurile date în carțile de specialitate. Acești elevi dacă sunt pregătiți în antrenamente specifice jocului de baschet, cred că vor putea juca baschet la un nivel înalt.

Practicarea organizată a exercițiilor fizice acționează favorabil asupra dezvoltării calităților motrice la care se adaugă calitățile de ordin psihic și anume: voința, perseverența, încrederea în forțele proprii, curajul.

Lecțiile de educație fizică generală trebuie concepute încât să creeze probleme, situații noi de rezolvare, contribuind la educarea memoriei, echilibrului, orientării în spațiu, coordonării mișcărilor prin folosirea adecvată a mijloacelor din educație fizică.

Exercițiile de dezvoltare fizică generală au contribuit la obținerea unor rezultate mai bune după practicarea lor atât în cursul celor 2 ore de educație fizică săptămânale cât și în cele 2 antrenamente săptămânale.

Exercițiile trebuie bine selecționate, combinate corespunzător nivelului de dezvoltare al colectivului cu care se lucrează, fără depăși posibilitățile elevilor, deoarece fiind complicate și dificile nu vor fi executate corect.

Cred ca daca s-ar dubla numărul orelor de educație fizică în școli, copiii ar crește mult mai frumos, numărul celor cu deficiențe fizice ar fi mai redus iar cei predispuși spre obezitate ar fi mult mai puțini la număr.

Bibliografie

Cârstea, Gheorghe, (1999) – Educație fizică. Fundamente teoretice și metodice. București, Casa de Editură Petru Maior:

Cârstea, Gheorghe, (2000) – Teoria și metodica educației fizice și sportului. București, Editura AN-DA;

Cerghit, Ioan, (2006) – Metode de învățământ. Editura Polirom, București;

Colibaba-Evuleț,Dumitru; Bota, Ioan, (1998) – Jocuri sportive, Editura Aldin, București;

Curriculum Național. Programe Școlare pentru clasele V – VIII, (1999), București, M.E.N., Consiliul Național pentru Curriculum;

Dragnea, A. (1984) – Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport București, Editura Sport-Turism;

Dragnea, Adrian și colab. (2000) – Teoria educației fizice și sportului, Editura Cartea Școlii, București

Dragnea, Adrian; Mate-Teodorescu, Silvia, (2002) – Teoria Sportului, București, Editura FEST;

Dragnea, A., Stănescu, M., Patriksson, G., (2002) – Educația fizică și sportul factori de integrare socială (Note de curs), ANEFS, București

Dragnea, A., Bota, A., Teodorescu, S. Stănescu, M., Șerbănoiu, S., Tudor, V. (2006) – Educație fizică și sport, teorie și didactică, Editura FEST, București

Dragomir, Petrică, (2001) – Ghid metodologic de aplicare a programei de educație fizică și sport în învățământul primar, gimnazial și liceal. București, Editura Aramis Print;

GHID METODOLOGIC DE APLICARE A PROGRAMEI DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT, (2001) – Învățământ gimnazial. București, MEC, Consiliul Național pentru Curriculum;

Ghițescu, Gabriel, I,. (2002) – Baschet. Exerciții pentru învățarea tehnicii și tacticii individuale. Editura Semne, București;

Ghițescu, Gabriel, I., (2002) – Baschet. Editura Arvin, București;

Ghițescu, Gabriel; Moanță Alina, (2005) – Baschet. Fundamente teoretice și metodice. ANEFS, București;

Moanță, Alina, (2000) – Pregătirea fizică în jocul de baschet. Pro-Editura, București;

Moanță, Alina, (2005) – Baschet. Metodică. Editura Alpha, Buzău;

Negulescu, Corneliu, Popescu, Florentina, Moanță, Alina, Preda, Cosmin, (1997) – Metodica învățării și perfecționării tehnicii și tacticii jocului de baschet. MI, ANEFS, București;

Predescu, Teodora; Moanță, Alina Daniela (2001) – Baschetul în școală – Instruire-învățare, Editura Semne, București;

Predescu, Teodora; Ghițescu, Gabriel (2001) – Baschet – pregătirea echipelor de performanță. Editura Semne, București; Stănescu Monica (2002) – Educație fizică pentru preșcolari și școlari mici. Editura Semne, Bucuresti;

Scarlat, Eugen; Scarlat, Mihai,. (2002) – Educație fizică și sport. Manual pentru învățământul gimnazial. București, Editura Didactică și Pedagogică;

Stănescu Monica, (2002) – Educație fizică pentru preșcolari și școlari mici- Editura Semne Bucuresti

Stănescu, Monica, (2002) – Strategii de învățare motrică prin imitație. București, Editura Semne;

Stănescu, Monica, (2004) – Didactica educației fizice. Note de curs. București, ANEFS;

Stănescu, Monica; Ciolcă, Corina; Urzeală, Constanța, (2004) – Jocul de mișcare – metodă și mijloc de instruire în educație fizică și sport, Editura Cartea Universitară, București;

Șerbănoiu, Sorin, (2002) – Lecția de educație fizică. București Editura Făgăraș;

Tudor, Virgil, (2001) – Evaluarea în educație fizică. București, Editura Printech;

Tudor, Virgil, (2005) – Măsurare și evaluare în educație fizică și sport, Buzău, Editura Alpha;

Vințanu, N., (1998) – Prelegeri despre educația sportivă. București, Editura Pro Transilvania;

REZUMAT AUTOR

Titlul lucrării mele este „STUDIUL CU PRIVIRE LA METODICA DEZVOLTĂRII CALITĂȚILOR MOTRICE ÎN LECȚIA DE EDUCAȚI FIZICĂ CICLUL GIMNAZIAL – CLASA A-V-A PRIN MIJLOACA SPEICIFICE JOCULUI DE BASCHET”.

Am plecat de la ipoteza că dacă dacă pe parcrsul procesului instructiv-educativ, în lecția de educație fizică, pentru unitatea de învățare baschet, se urmăresc indicațiile programei de specialitate, se realizează programe de pregătire fizică adecvate nivelului de pregătire și se folosesc metode moderne de instruire, atunci se poate obține o îmbunătățire a performanțelor elevilor la probele de control specifice cu influențe și asupra unor calități motrice ce au o importanta majoră în jocul de baschet.

Am organizat un studiu care s-a desfășurat pe o perioadă de șapte luni în care am folosit o grupa de elevi de 11, 12 respectiv 13 ani. Li s-au consatat valorile parametrilor antropometrici și au fost supuși la șase probe de conrol ce au constat în: alergare viteză pe 50m, alergare rezistență 600m, aruncarea mingii de oină, săritura în lungime, ridicări de trunchi și aruncări la coș. Au existat două testări, una inițială și una finală.

În urma studiului am ajuns la concluzia ca sunt câțiva elevi care s-au apropiat de baremurile date în carțile de specialitate. Acești elevi dacă sunt pregătiți în antrenamente specifice jocului de baschet, cred că vor putea juca baschet la un nivel înalt.

Practicarea organizată a exercițiilor fizice acționează favorabil asupra dezvoltării calităților motrice la care se adaugă calitățile de ordin psihic și anume: voința, perseverența, încrederea în forțele proprii, curajul.

Creșterea atât cantitativă cât și calitativă a exercițiului fizic în școli ar aduce multe beneficii copiilor, reducând numărul celor cu deficiențe, asigurând totodată o integrare socială optimă și un regim de viața sănătos.