. Studiu Corelational Privind Frecventa Minciunii Si Profilul DE Personalitate
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………………………………….4
Rezumat……………………………………………………………………………………………………………6
Capitolul I – Cadrul teoretic………………………………………………………………………………7
Ce este minciuna?……………………………………………………………………………..7
Minciună și limbaj…………………………………………………………………………….9
Niveluri ale înșelăciunii……………………………………………………………………..9
Mecanismele minciunii……………………………………………………………………..10
Minciună și personalitate………………………………………………………………….11
Minciuna și vârstele omului………………………………………………………………13
De ce mint copiii?………………………………………………………………………………15
Cauzele minciunii……………………………………………………………………………..16
Efectele minciunii……………………………………………………………………………..19
Victimele minciunii……………………………………………………………………………21
Tipuri de minciuni…………………………………………………………………………….22
Tipuri de mincinoși…………………………………………………………………………..24
Minciuna și grupurile sociale…………………………………………………………….26
Autoînșelarea……………………………………………………………………………………28
Minciuna și regimurile totalitare……………………………………………………….30
Costurile și beneficiile minciunii………………………………………………………..32
Detectarea minciunii…………………………………………………………………………32
Patologia minciunii (mitomania)……………………………………………………….34
Criterii de analiză ale minciunii………………………………………………………..35
Despre personalitate…………………………………………………………………………36
Capitolul îi – Metodologie……………………………………………………………………………….40
Obiectivele cercetării……………………………………………………………………….40
Ipotezele cercetării…………………………………………………………………………..40
Modelul cercetării……………………………………………………………………………41
Descrierea instrumentelor………………………………………………………………..42
Rezultate…………………………………………………………………………………………………………46
Concluzii………………………………………………………………………………………………………..51
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………….52
Introducere
“În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluționar”
(George Orwell)
În această lucrare ne propunem să răspundem la o serie de întrebări care ne frământă mai de mult sau măcar să punem niște întrebări care să suscite interesul unor studii ulterioare. În foarte multe cărți pe care le-am citit în ultimul timp legate de psihologie și psihoterapie am găsit îndemnuri către autenticitate, către cunoașterea de sine, către acceptarea sinelui și unificarea lui. Cu toate acestea, în viața cotidiană am observat o îndepărtare din ce în ce mai mare de acest deziderat. Deci motivele care ne stârnesc în a realiza acest studiu sunt legate de îngrijorarea pe care o avem legată de drumul pe care a pornit societatea în ultimii ani. Cum putem să fim autentici când vedem roșu și îi spunem polițistului că era verde, sau când luăm nota 10 pentru că suntem fiul cutărei personalități, sau când îi spui mamei că doar prietenii tăi fumează și din cauza asta miroși a tutun. Cum putem să aspirăm spre egalitate și unitate, spre echilibru și autenticitate când înșelătoria și minciuna se găsesc la tot pasul? Cum putem noi, psihoterapeuții sau viitorii psihoterapeuți, să mai sperăm că putem să îi ajutăm pe oameni să se accepte și să se cunoască. Cum să îi îndemnam să fie ei înșiși când nici măcar nu știu cine sunt, sau când e mult mai ușor să trăiești mințind, când societatea iți cere să fii așa și nu acceptă să îi strici planurile?
Pentru că nu ne-am pierdut speranța și pentru că mai credem încă în fericirea prin noi înșine o să scriem această lucrare până la capăt.
Care sunt, deci întrebările la care vrem să răspundem: Cum s-a născut prima dată minciuna? Cum se naște acum minciuna la copil? Câte feluri de minciuni există? Care este legătura dintre minciună și autoînșelare? Există vreo legătura între minciună și fericire sau nivelul satisfacției, și dacă da care? Cât de mult bruiază minciuna autocunoașterea? Este minciuna un pericol social și individual? Cum poate fi ea combătuta? Există și minciuni bune? De ce mint oamenii? Ce este autoînșelarea (self-deceiveing)? Cum se explică auto-înșelarea? Există cumva un pattern după care se grupează trăsăturile personalității în funcție de frecvența cu care cineva minte?
De-a lungul timpului s-au dat foarte multe răspunsuri la întrebările de mai sus, foarte multe din ele contradictorii. Fără a avea pretenția de exhaustivitate vom prezenta în prima parte a lucrării un rezumat al studiilor realizate până acum.
Cercetarea se referă la legătura dintre minciună și personalitate. În realizarea prezentului studiu s-a plecat de la urmatoarea asumpție: supraeul persoanelor din aceeași cultură și din aceeași generație tinde să fie constant atât că și conținut cât și că forță. Adică, în cazul nostru, supraeul persoanelor române de 21 de ani tinde să urmeze un anumit pattern. Această asumpție este motivată de faptul că în România, clasa de mijoc reprezintă de departe o majoritate; în rândul clasei de mijoc, percepțiile sociale tind să nu varieze prea mult; cei de 21 de ani s-au născut în perioada comunistă și supraeul lor s-a născut înainte de revoluție, fapt care a generat o altă asemănare puternică în conturarea supraeului; genul de educație atât formală cât și informală se aseamană foarte tare în cazul României (vezi proverbele românești) etc. Această asumpție ne conduce spre următoarea afirmație: dat fiind că supraeul este asemănător pentru majoritatea românilor de aceeași vârstă, acesta tinde să se raporteze aproximativ asemănător la minciună că și valoare socială, că și interdicție interiorizată, că și cenzură a acestuia. Deci, minciuna va avea în principal aceași valoare și interpretare pentru toți tinerii din această categorie, care vor tinde să se raporteze în mod asemănător față de aceasta. Acest lucru conduce la o concluzie foarte simplă și deductibilă: dat fiind că în cultura românească, că și în alte culturi, minciuna este dezaprobată, oamenii care mint vor experimenta un conflict între cenzura supraeului și dorința eului, care în plan psihologic se traduce în sentimenul de vinovăție. Ipoteza acestei lucrări pleacă tocmai de la această concluzie și spune: cu cât o persoană va minți mai mult, cu atât conflictul interior va fi mai mare și nivelul de satisfacție va fi mai mic, cu atât echilibrul interior va fi mai degradat.
Al doilea deziderat al acestei lucrări este să stabilească o tipologie a mincinosului (un profil psihologic) pornind de la trăsăturile de personalitate surprinse de Inventarul Psihologic California și de la o tipologie a minciunii care stabilește 4 tipuri de minciuni (minciuni albe sau altruiste, minciuni de punere în valoare a eului, minciuni egoiste și minciuni antisociale). Principala problemă a acestui obiectiv este că nu s-au putut controla o serie de variabile incidente care, după cum veți vedea în concluzii, au distorsionat rezultatele studiului. Printre aceste variabile enumerăm: motivația pentru care s-a mințit, contextul social în care se minte, influența vârstei, importanța problemei despre care se minte, nivelul de maturitate, partenerul care este mințit, concepția despre minciună a persoanelor, etc.
Al treilea obiectiv a fost măsurarea proporției celor patru tipuri de minciuni în cadrul lotului de subiecți. Adică am vrut să arătăm care dintre cele patru tipuri de minciuni sunt folosite cel mai frecvent și în ce proporție.
Un alt obiectiv, care însă nu s-a putut atinge, dar care este în plan, este constatarea diferențelor între sexe în ceea ce privește tipul de minciuni folosite, frecvența lor și patternurile de personalitate specifice.
Considerăm că minciuna este o barieră în dezvoltarea oamenilor și în calea împlinirii personale a acestora. Demonstrând și știintific că fiind autentici suntem mai fericiți, ne asteptăm că interesul oamenilor pentru autocunoaștere și pentru sinceritate și corectitudine să crească. Nu putem decât să visăm la acest ideal și la implicațiile lui, la înflorirea umanității și la îmbogățirea nivelului cultural și spiritual care i-ar urma. „Orice călătorie începe cu primul pas.”
Rezumat
Această lucrare prezintă legătura dintre frecvența cu care o persoană minte și personalitatea acesteia. Pornind de la constatarea că unii oameni mint mai mult, iar alții mai puțin, unii mint mai bine, iar alții mai rău, unii mint despre lucruri mai importante, iar alții despre lucruri mai superficiale, s-a dorit surprinderea acelor trăsături de personalitate care conduc la aceste comportamente. Ipotezele cercetării sunt următoarele: cu cât oamenii mint mai mult cu atât vor avea un nivel al satisfacției mai scăzut; mincinoșii au anumite trăsături de personalitate comune, deci se poate stabili un profil psihologic al mincinosului; persoanele care au scoruri mici la scala de responsabilitate au scoruri mari la scala de minciună; oamenii folosesc predominant minciuni altruiste sau albe și mai puțin minciuni egoiste sau antisociale. S-au aplicat două chestionare, unul pentru minciună, care măsoară frecvența cu care o persoană minte și unul pentru personalitate (CPI). După aplicarea acestor chestionare pe un lot de 62 de subiecți, studenți la psihologie în anul 3 și după realizarea corelațiilor s-a ajuns la următoarele rezultate: nu există o corelație semnificativă între frecvența cu care o persoană minte și nivelul său de autoîmplinire sau satisfacție; există anumite trăsături de personalitate care îi caracterizează pe cei care mint mai mult (acceptarea de sine ridicată, autocontrol scăzut, impresie bună scăzută, flexibilitate crescută etc.); subiecții testați folosesc predominant minciunile albe, urmate de minciunile de punere în valoare a eului, apoi minciunile egoiste, iar pe ultimul loc minciunile antisociale; nu există nici o legătură între responsabilitate și frecvența cu care o persoană minte.
La prima vedere putem spune că simtul comun este greșit, nefondat, iar ipotezele noastre s-au infirmat în mare parte, însă la o privire mai atentă putem să ne dăm seama de unde decurg aceste rezultate. Întradevăr poate să nu existe legături strânse între frecvența autoevaluată cu care o persoană minte și personalitate, dar nu din cauză că nu există nici o legătură între minciună și personalitate, ci, mai degrabă, pentru că există o mare discrepanță între autoevaluarea frecvenței cu care o persoană minte și frecvența reală cu care aceasta o face. Drept urmare un studiu viitor ar trebui făcut prin măsurarea obiectivă a numărului de minciuni pe care le spusocial în care se minte, influența vârstei, importanța problemei despre care se minte, nivelul de maturitate, partenerul care este mințit, concepția despre minciună a persoanelor, etc.
Al treilea obiectiv a fost măsurarea proporției celor patru tipuri de minciuni în cadrul lotului de subiecți. Adică am vrut să arătăm care dintre cele patru tipuri de minciuni sunt folosite cel mai frecvent și în ce proporție.
Un alt obiectiv, care însă nu s-a putut atinge, dar care este în plan, este constatarea diferențelor între sexe în ceea ce privește tipul de minciuni folosite, frecvența lor și patternurile de personalitate specifice.
Considerăm că minciuna este o barieră în dezvoltarea oamenilor și în calea împlinirii personale a acestora. Demonstrând și știintific că fiind autentici suntem mai fericiți, ne asteptăm că interesul oamenilor pentru autocunoaștere și pentru sinceritate și corectitudine să crească. Nu putem decât să visăm la acest ideal și la implicațiile lui, la înflorirea umanității și la îmbogățirea nivelului cultural și spiritual care i-ar urma. „Orice călătorie începe cu primul pas.”
Rezumat
Această lucrare prezintă legătura dintre frecvența cu care o persoană minte și personalitatea acesteia. Pornind de la constatarea că unii oameni mint mai mult, iar alții mai puțin, unii mint mai bine, iar alții mai rău, unii mint despre lucruri mai importante, iar alții despre lucruri mai superficiale, s-a dorit surprinderea acelor trăsături de personalitate care conduc la aceste comportamente. Ipotezele cercetării sunt următoarele: cu cât oamenii mint mai mult cu atât vor avea un nivel al satisfacției mai scăzut; mincinoșii au anumite trăsături de personalitate comune, deci se poate stabili un profil psihologic al mincinosului; persoanele care au scoruri mici la scala de responsabilitate au scoruri mari la scala de minciună; oamenii folosesc predominant minciuni altruiste sau albe și mai puțin minciuni egoiste sau antisociale. S-au aplicat două chestionare, unul pentru minciună, care măsoară frecvența cu care o persoană minte și unul pentru personalitate (CPI). După aplicarea acestor chestionare pe un lot de 62 de subiecți, studenți la psihologie în anul 3 și după realizarea corelațiilor s-a ajuns la următoarele rezultate: nu există o corelație semnificativă între frecvența cu care o persoană minte și nivelul său de autoîmplinire sau satisfacție; există anumite trăsături de personalitate care îi caracterizează pe cei care mint mai mult (acceptarea de sine ridicată, autocontrol scăzut, impresie bună scăzută, flexibilitate crescută etc.); subiecții testați folosesc predominant minciunile albe, urmate de minciunile de punere în valoare a eului, apoi minciunile egoiste, iar pe ultimul loc minciunile antisociale; nu există nici o legătură între responsabilitate și frecvența cu care o persoană minte.
La prima vedere putem spune că simtul comun este greșit, nefondat, iar ipotezele noastre s-au infirmat în mare parte, însă la o privire mai atentă putem să ne dăm seama de unde decurg aceste rezultate. Întradevăr poate să nu existe legături strânse între frecvența autoevaluată cu care o persoană minte și personalitate, dar nu din cauză că nu există nici o legătură între minciună și personalitate, ci, mai degrabă, pentru că există o mare discrepanță între autoevaluarea frecvenței cu care o persoană minte și frecvența reală cu care aceasta o face. Drept urmare un studiu viitor ar trebui făcut prin măsurarea obiectivă a numărului de minciuni pe care le spune o persoană și corelarea rezultatelor cu chestionarul de personalitate.
CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC
Minciuna există dintotdeauna și tot dintotdeauna este și dezaprobată, însă în ultimul timp ea începe să fie prezentă cam tot timpul la mai toate nivelurile sociale și în mai toate țările, ba chiar mai mult, ea începe să fie aprobată și chiar recomandată.
De ce există minciuna? Are omul nevoie de minciună? O serie de gânditori au vorbit despre nevoia de minciună a oamenilor și de incapacitatea oamenilor de a cunoaște și accepta adevărul total. Nietzsche spune la un moment dat în Voința de putere că „avem nevoie de minciuni pentru a trăi”. La fel și Kierkegaard se intreabă „suntem oare pregătiți să recunoaștem toate consecințele adevarului?”. Omul poate să înfrunte mai ușor realitatea și condiția de muritor prin minciună. Tudor Arghezi spunea că omul „se dezagregă” atunci când nu este mințit. Este adevărat că minciuna are și o parte terapeutică și că la acest nivel, al cunoașterii supreme, ea este necesară, poate singura soluție, dar aceasta este o altă discuție. Ce ne interesează pe noi este minciuna din viața de zi cu zi, cea folosită în a obține avantaje nemeritate și în a induce oamenii în eroare și a le cauza probleme.
Un punct de vedere convențional este acela că minciuna este rea prin sine însăși și că trebuie evitată cu orice preț. Acest punct de vedere absolutist este susținut de Immanuel Kant. Un alt punct de vedere clasic este acela că efectele minciunii sunt cel mai adesea negative, așa că minciuna ar trebui evitată cu excepția situațiilor extreme. Bok (1978) susține că minciuna ar trebui ținută la un nivel minim deoarece consecințele ei sunt cel mai adesea indezirabile. Cum vom vedea mai târziu, efectele minciunii sunt dăunatoare într-adevar, însă există și situații în care minciuna este singura soluție, poate răul cel mai mic. Prin urmare ne conducem după concepția Sisselei Bok, și susținem că minciuna trebuie menținută în anumite limite (care s-au depășit de mult), dar nu putem absolutiza spunând că trebuie evitată cu orice preț. Ar fi că și cum am cere unui om să nu mai fie om, să fie perfect, să fie o mașină, că și cum nu ar mai avea sentimente și impulsuri cărora să le facă față. Dar să vedem ce este cu adevărat minciuna.
1. Ce este minciuna?
Există mai multe accepțiuni ale termenului de minciună. În dicționarul Larousse classique, minciuna este „propoziția contrară adevarului”. În Littre, minciuna apare că „discurs contrar adevărului făcut cu intenția de a înșela”. Cea mai adecvată definiție ni se pare cea a Fericitului Augustin: „prin intenție, și nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuși, trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte… Se poate minți spunându-se adevărul… A minți înseamnă a vorbi împotriva gândirii proprii cu intenția de a înșela”. Și această definiție este restrictivă în sesnsul că nu se minte doar prin vorbă ci și prin mimică, gesturi și comportament. Ea surprinde însă un fapt deosebit de important. Acela că minciuna nu înseamnă în mod necesar falsitate. Adică se poate minți și comunicând adevărul, numai că acesta e comunicat în așa fel încât să îl inducă în eroare pe interlocutor.
O altă definiție care ar completa-o pe cea dinainte ar fi cea data de Ekman, care definește minciuna că “o alegere deliberată de a induce în eroare o persoană, fără a-i specifica faptul că intenționezi să faci asta.”
Această definiție include în conceptul de minciună atât comunicarea unui neadevăr cât și ascunderea adevărului. Un punct foarte important pentru că mulți oameni consideră că minciuna este doar comunicarea intenționată a unui neadevăr.
Definiția lui Ekman acoperă și minciuna nonverbală. Un zâmbet, un gest poate fi la fel de mincinos că și o declarație.
O altă parte a definiției susține că minciuna implică alegere, că este deliberată. Transmiterea neintenționată a unui neadevăr nu este o minciună. Cineva care crede cu adevărat că Holocaustul nu a avut loc, nu minte afirmând asta.
Definiția lui Ekman exclude din categoria minciunilor domeniile în care minciuna este de așteptat să apară. De exemplu, în operele literare, în jocul de poker, în sporturile bazate pe păcăleală și distragerea atenției, în actorie, în science-fiction etc.
Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorințe, de interese. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Ea este o achiziție culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul ajunge la o anumita performanță cognitivă, dobândește o anumită experiență praxiologică, știe să selecteze și să ierarhizeze, dispune de o anumită performanță discursivă, este integrat în comunitate și are anumite interese. Nu se minte doar de dragul de a minți.
Actul de a minți presupune:
O anumită capacitate proiectivă, ideațională, prin care să se treacă dincolo de prezent (în general, mincinosul este un individ nemulțumit);
Cunoașterea adevărului dar, atenție, și abținerea de a-l spune, de a-l exprima;
Fructificarea efectivă de a ști mai mult decât alt subiect, de a i-o lua înainte.
Relația dintre mincinos și mințit este una de co-participare, adică este întreținută de ambele părți. Ea nu se naște pe un teren gol, este cerută așteptată de cel ce va fi mințit. În actul înșelăciunii se exploatează predispoziția conștientă sau inconștientă a auditoriului către minciună. Ea se pliază pe așteptările și nevoile nesatisfăcute ale auditoriului. De aceea, mincinoșii „veritabili”, înainte de a implanta o minciuna, trebuie să își cunoască „victima” cu toate punctele sale slabe și să profite de acestea.
Atitudinea privitoare la adevăr este diferită dacă ne raportăm la agentul mincinos și pacientul mințit. Și iată cum:
• Mincinosul nu se sinchisește atât de mult de adevăr sau falsitate, ci de grija de a desfășura un mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui mințit, de a ajunge cât de repede la o țintă;
• Mințitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru că se raportează la adevăr, la univocitatea sterilă a acestuia, ce mai mult îl limitează, îi încurcă mintea decât o limpezește; el se centrează mai ales pe spusa mincinosului, pe discursul său care mai întotdeauna pare impecabil (este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc.). Furat de aparențele și frumusețile construcției, cel mințit uită că aceasta folosește la ceva.
Mințitul se oprește la suprafața lucrurilor, la idiosincraziile unei logici abstracte, „idealiste” pe când mincinosul are priza profunzimilor și operează după o logică concretă, elastică și spornică, fapt pentru care sorți de izbândă are mincinosul, pentru că el are un referențial valoric care-l avantajează.
2. Minciună și limbaj
Ceea ce ne-a frapat cel mai tare a fost faptul că, deși a spune o minciună este mai greu decât a spune adevărul, care este tendința naturală a omului, minciuna există. Sinceritatea este mai aproape de naturalitate, pe când prefăcătoria este un artefact complicat care s-a amplificat odată cu dezvoltarea umană. Cum a ajuns omul să renunțe la tendința naturală de a reda realitatea așa cum e percepută și știută? Cred că răspunsul la această întrebare este următorul: prin dobândirea limbajului. Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om să mintă.
Constantin Cucoș afirma că „limba pe care o posedăm nu ne conduce întotdeauna la adevăr și nici nu este în stare să-l suporte, să-l vehiculeze. S-ar părea că ea nu transmite ceea ce este, și că nu-s suficiente cuvintele pentru a spune adevărul…cuvântul secvențiază realitatea, o decupează, o reclădește după alte legi decât cele intrinseci acesteia. Cuvântul ascunde gândurile noastre despre realitate.” (Cucoș, 1997, p. 35). Limbajul nu poate reda realitatea în întregime, așa că o fragmentează în funcție de instanțele interioare fiecărei persoane, în funcție de motivația și interesele sale. „Intenționalitatea umană se strecoară și structurează orice experiență umană, tulburând ordinea limbajului. Vectorul trecut – prezent – viitor, recuperat la nivelul limbii, privilegiază tentația rostirii minciunii.” (Cucoș, 1997, p. 35). George Steiner susține că limba este cel mai important instrument prin care omul poate să refuze realitatea și lumea așa cum este.
Ba chiar s-a afirmat că punctul culminant al progresului unui copil în deprinderea limbajului este atunci când știe „să mintă eficient”.
3. Niveluri ale înșelăciunii
Procesele sociale și mentale prin care oamenii mincinoși își păcălesc semenii sunt mult mai complicate decât acelea care au loc, spre exemplu atunci când păsările de pradă sunt induse în eroare de prezența unor semne înșelătoare pe aripile fluturilor. Numai oamenii și poate animalele evoluate pot înșela intr-un mod care ține cont de posibilele reacții ale celor păcăliți la acțiunile întreprinse de cei care înșeală.
Există patru niveluri la care este posibilă înșelăciunea și minciuna:
Nivelul programat. Se referă la calitățile înnăscute și fizice ale animalelor cu care îi păcălesc pe prădători, sau prădători care îi păcălesc pe vânați. Animale care se camuflează.
Coordonarea percepțiilor. Animale care sunt programate să facă ceva dacă se întâmplă ceva. Dacă x atunci y. Acționează un anumit mecanism numai în anumite cazuri. Atunci când un iepure este vânat de un șoim încearcă să îl păcălească făcând diferite eschive.
Nivelul bazat pe învățare și experiențe anterioare. Se referă la condiționările primare. Câinele învață că dacă se gudură va primi un biscuite, deși nu își da seama ce duce la acest rezultat.
Nivelul minciunii în care emițătorul chiar intenționează să înșele. Este un nivel foarte controversat, în sensul că este specific doar omului sau se întâlnește și la animale?
4. Mecanismele minciunii
Pentru a induce pe cineva în eroare oamenii se folosesc de anumite tehnici sau mecanisme care se potrivesc cel mai bine situației și care se presupune că vor avea efecte cât mai puternice. Acestea pot fi folosite separat sau împreună și țin cont de importanța faptului care se dorește a fi indus sau condiționat victimei. Cele mai cunoscute mecanisme de inducere în eroare sunt următoarele:
Negarea. Presupune a da răspunsuri false la o întrebare directă. Este cel mai stresant mod de a minți, așa că majoritatea oamenilor folosesc alte forme de minciună. Negarea creează un dezechilibru în psihicul oamenilor numit disonantă. Cei ce practică negarea trebuie să se protejeze de pericolul de a fi descoperiți, dar trebuie să ia în considerare și prohibițiile pe care le-au interiorizat cu privire la minciună din partea bisericii, societății, părinților. Conflictul psihologic creează comportamente de evitare.
Omisiunea. Cea mai comună formă de minciună este omisiunea sau evitarea. Autorul nu spune o minciună, ci doar omite să spună o informație pe care nu vrea să o comunice. Stresul este mic, pentru că nu a mințit în mod direct, și riscul de a fi descoperit că a omis să spună ceva este mic. „am uitat” sau „nu mi-am dat seama că e important atunci” lasă la îndemâna celui mințit să demonstreze că informația a fost omisă intenționat.
Fabricarea. Implică crearea unei povești. Este cea mai grea formă de minciună. Cei ce mint trebuie să aibă memorie bună și să gândească repede. Ei trebuie să testeze dacă minciuna se potrivește cu ceea ce a spus deja. Ea poate fi descoperită dacă cei mințiți compară povestea cu investigațiile pe care le-au făcut sau dacă aceștia observă inconsistența în fraze sau în detalii în timpul povestirii. Din nefericire pentru mincinoși, poveștile false sunt ancorate doar la început sau la sfârșit. Când li se cere la jumatea poveștii să se întoarcă la ceva anterior sau să meargă mai departe pierd șirul evenimentelor.
Exagerarea – această formă de minciună este folosită în interviurile de pre-angajare. Aplicanții exagerează experiența de muncă, responsabilitățile, educația, etc. Întrebările bine țintite despre cunoștințele lor descoperă această formă de minciună.
Minimizarea – această formă de minciună este folosită pentru a micșora gravitatea unor probleme: „Nu ne descurcăm chiar așa de rău”. Mai este folosită și pentru a micșora anvergura unor greșeli pe care le-am făcut pentru a fi mai puțin pedepsiți.
5. Minciună și personalitate
Minciuna este un act comportamental foarte complex, ce antrenează toate palierele personalității: gândire, limbaj, afectivitate, voința, atenție etc. Ea se raportează atât la vârsta cronologică, cât și la starea de normalitate sau anormalitate a persoanei.
Pornind de la faptul că nu oricine poate minți sau că nu poate minți bine sau convingător ajungem la concluzia că un mincinos are niște trăsături de personalitate specifice.
Se poate face un portret robot al mincinosului tipic, ba mai mult se poate predetermina tipul de minciună pe care îl va spune, cu prioritate. Importanți în descrierea personalității mincinosului sunt factorii temperamentali, înnăscuți, privind sociabilitatea, emotivitatea, etc. cât și factori caracteriali dobândiți prin experiență.
Conform tipologiei psihanalitice tipul oral (caracterizat de necesitatea de a depinde de alții) minte din conformism și utilizează cu precădere minciunile constructive, emoționale și tăinuirea adevărului; tipul anal (descris prin zgârcenie, iritabilitate și pedanterie) este specializat în minciuni egoiste, rațional-emoționale și adesea distructive; tipului uretral (caracterizat prin ambiție și spirit de competiție) îi este proprie minciuna neagră, egoistă, rațională, dar și emoțională, chiar și metaminciuna; tipul falic (definit de temeritate, hotărâre și încredere în sine) se servește mai rar de minciună, iar atunci când o face apelează preferențial la minciuni raționale și antisociale; tipul genital (caracterizat de echilibru) folosește mai mult minciunile albe, folositoare, prosociale, emoționale. Frecvența minciunii este mai mare în cazul tipurilor anal și uretral și mai mică în cazul tipurilor falic și genital.
Conform tipologiei lui Jung, care împarte indivizii în funcție de atitudinea fața de viață, aceștia se împart în introverți și extroverți.
Introverții recurg mai des la minciuni prosociale, autoapreciative (pentru a-și masca jena sau a ieși din situații dificile) și emoționale (mai ales hiperemotivii, tahipsihicii, inhibații și subiectivii), dar și raționale (la abstracți sau cerebrotoni).
Extravertiții pot fi hiperemotivi, excitabili, supertficiali, obiectivi, concreți, bradipsihici, senzoriali și viscerotoni. Excitabilii și superficialii sunt predispuși la minciuni distructive și antisociale, senzorialii și viscerotonii recurg la minciuni albe și emoționale, pe când obiectivii, concreții și bradipsihicii mint rațional, rațional-emoțional și uzează mai des de metaminciună.
Tipologia clinică, întemeiată pe anomaliile de personalitate, divide indivizii în următoarele tipuri: hipertimic sau hipomaniacal, cu tendința de euforie și hiperactivitate, depresiv, cu tendința spre depresie ți durere morală, neliniștit sau anxios, aflat în tensiune permanentă, anancast, obsesional și impulsiv, fanatic sau paranoic, cu rigiditate și hipertrofie a eului, isteroid sau histrionic, egocentric și cu tendința de fabulație, instabil, cu o variabilitate a dispoziției și instabilitate socială, exploziv, cu reacții emoționale violente și agresive, apatic, insensibil și cu o răceală afectivă, abulic, influențabil și ușor maleabil, astenic, indecis, suspicios, cu energie de viață scăzută.
Minciunile constructive, “albe”, pro-sociale, spun în special hipertimicii și depresivii, pe când repertoriul fanaticului, anacastului și isteroidului abundă în minciuni distructive, antisociale, și egoiste. Minciuna rațională și rațional-emotivă este apanajul apaticului, astenicului, dar și al paranoicului, pe când explozivul instabilul și isteroidul folosesc minciuni emoționale. Campionul minciunilor este indiscutabil isteroidul (aflat la limita mitomaniei) și instabilul, primul, ca frecvență, cel de-al doilea, ca varietate a minciunilor debitate. La polul opus se află abulicul.
Cercetări mai noi arată că extroverții, oamenii sociabili sunt mai predispuși la minciună, și că unele personalități și trăsături fizice, încrederea în sine, atractivitatea fizică sunt considerate abilități individuale pentru minciună când se afla sub presiune. Pe de altă parte, oamenii mai puțin predispuși la minciună sunt aceia care au scoruri mari la scalele de responsabilitate și cei care au relații semnificative cu un partener de același sex. La această categorie subscriu și persoanele deprimate, pentru că aceștia par să perceapă și să descrie realitatea cu o mai mare acuratețe decât ceilalți.
Există și diferențe în funcție de sex. Femeile au tendința de a face afirmații pe ocolite, având o atitudine mai evaziva decât atunci când spun adevărul, în timp ce la barbati diferența nu este prea mare. Femeile au, mai mult decât barbatii, tendința de a nu observa sau a se preface că nu observa semnalele pe care mincinosul vrea să le ascundă.
Băieții păstrează pentru ei secretul unei minciuni, de multe ori fiind chiar complici unii cu alții, atitudine pe care fetele o au rareori, ele preferând să pârască, pentru că au convingerea că tot se va descoperi până la urma sau altcineva tot va para dacănu o fac ele.
Deși ambele sexe mint în mod egal, femeile sunt mai predispuse să ascundă adevărul pentru a proteja sentimentele cuiva. Barbatii, pe de alta parte, sunt mai predispuși să mintă despre sine, o conversație tipica intre doi barbati conține de 8 ori mai multe minciuni orientate spre sine decât minciuni despre alții.
Minciuna este implicata și în relațiile noastre romantice. Într-un studiu america, 85% dintre cuplurile intervievate au raspuns că unul dintre cei doi sau chiar amândoi au mințit în legătura cu relațiile anterioare sau indiscrețiile recente. De Paulo a arătat că în cupluri necăsătorite minciuna intervine în jur de 30 % din interacțiunile lor, poate mai mult decât în relațiile cu alți oameni. Din fericire în cuplurile căsătorite minciuna se pare că intervine doar în jur de 10 % din conversațiile majore. Dar veste rea este că cele mai mari minciuni care implica trădări adânci ale încrederii se petrec în relațiile intime. Ea spune că ne păstram cele mai mari minciuni pentru persoanele cele mai apropiate.
Potrivit lui Geis și Moon (1981), persoanele care se simt confortabil cu vina și minciuna se spune că au un punct de vedere machiavelic asupra vieții, care presupune că minciuna este o funcție necesara pentru supraviețuire intr-o lume imperfecta. Acești oameni sunt mult mai competenți la a manipula oamenii decât ceilalți care cred că oamenii sunt de încredere și că minciuna nu este scuzabilă. Cu toate acestea nu există nici o diferență între aceștia în a detecta mincinoșii. Un bun mincinos nu este neapărat și un bun detector de minciuni.
După cum am văzut există și predispoziții înnăscute și dobândite pentru minciună, personalități mai potrivite și personalități mai puțin potrivite pentru aceasta, tipuri de minciuni mai potrivite unei personalități decât alteia, motivații diferite în funcție de personalitate. Toate acestea nu fac decât să demonstreze complexitatea fenomenului minciunii și înșelătoriei și să trezească curiozitatea, minciuna fiind un domeniu foarte puțin studiat.
6. Minciuna și vârstele omului
La fel de interesantă este și prezentarea minciunii în raport cu vârstele omului. Diferențe există și aici, legate de mecanismele de producere, de complexitatea minciunilor în raport cu vârsta și mai ales de motivația lor. Minciuna este un mecanism evolutiv a cărui înțelegere ar fi imposibilă fără o observare logitudinala a acestuia.
Astfel s-a constatat că la copii, abilitățile de a recunoaște minciuna preced pe cele de a o crea și a o utiliza, care apar intre 5 și 9 ani. Un mare pas înainte în asimilarea și reproducerea fenomenului de câtre copii se face atunci când cei mici își dau seama că părinții nu le pot citii gândurile și încep să verifice aceasta presupunere prin minciună, ca instrument de testare a autonomiei eului. Această tendință se dezvoltă treptat, ea atingând apogeul în adolescentă.
Minciuna apare o dată cu vârsta, ea nefiind un comportament înnăscut, ci unul de adaptare. La copii minciunile sunt majoritar pro-sociale și nu anti-sociale. Ca repartizare a conținutului minciunilor s-a constatat că, în general, copiii spun mai multe minciuni prosociale colegilor (pentru a intării comunicarea de grup) și mai multe minciuni egoiste mamelor lor (pentru a evita pedepsele și a-și consolida independența). Numărul și ocurența minciunilor la copii depinde însă în mod direct de mediul familial, de fundalul educațional și cultural al părinților, de comportamentul modelelor adulte din anturajul lor.
Minciunile pe care le spun copiii, chiar dacă uneori par nevinovate, ar trebui să dea de gândit părinților și educatorilor. Dar și mai importante pentru dezvoltarea copilului sunt minciunile pe care le spun părinții copiilor. Punerea unei bariere în discutarea unor probleme delicate din viata copilului sau răspunsurile mincinoase care induc copilului o stare de frustrare conduc la rezultate dăunătoare în calea dezvoltarii psihice firești a copiilor.
În jurul vârstei de 5 sau 6 ani, copiii încep să dezvolte o înțelegere mai consistentă a diferenței dintre fantezie și realitate și este mai puțin probabil să insiste pe adevărul imaginației lor. În jurul acestei vârste, un copil începe să dezvolte o conștiința și o înțelegere că aceste comportamente îi pot dezamăgii pe părinții lui. El începe să experimenteze sentimente de vinovatie asociate cu greșeala. Pentru prima oara, copilul poate inventa o minciuna în încercarea de a evita pedeapsa sau dezaprobarea. La aceasta vârsta ei pot exagera pentru a atrage atenția părinților.
Pana la vârsta de 7 sau 8 ani majoritatea copiilor au invatat să spună care e diferența dintre fantezie și realitate și se poate conta pe ei să spună adevărul. Cel mai comun motiv pentru care un copil la aceasta vârsta să mintă este evitarea pedepsei, sau să evite să facă ceva neplăcut, că dusul gunoiului. Ei încep să priceapă conceptul de minciuna sociala din politețe la aceasta vârsta. Ei pot spune că le plac șosetele urate de la bunica, sau pot complimenta un prieten pentru freza lui chiar dacăli se pare ridicula. Minciuna altruista, pentru ai proteja pe alții se invata tot acum. Minciunile la aceasta vârsta pot fi un strigat după ajutor. Copiii cărora le e frica să nu îi dezamăgească pe părinți și care se simt copleșiți de școala sau de altceva din viata lor, pot minți pentru a se descurca cu aceasta presiune.
Până la adolescentă, minciuna capătă altă semnificație și părinții pot devenii mai alarmați de minciunile pe care adolescenții le spun. Adolescenții știu sigur diferența dintre fantezie și minciună și sunt conștienți de consecințele pe care le pot avea minciunile pe care le spun. Ei se pricep din ce în ce mai bine să mintă. Cu toate acestea nu toate minciunile pe care un adolescent le spune indica faptul că va face ceva periculos sau interzis.
Ajunși la adolescentă, tinerii își manifestă din ce în ce mai acut dorința de independență și propria identitate, iar frecvența minciunilor poate crește dacă relația părinte-copil se deteriorează din diverse motive.
In timpul adolescentei, copii experimentează un imperativ comportamental: să devina independenți de părinți și să își stabilească propriile identități separat de identitățile părinților lor.
Adolescenții pot minții pentru a-și proteja intimitatea, pentru a-și atesta independența, pentru a evita situațiile rușinoase sau pentru a scuti pe cineva de niște sentimente. Desigur, ei pot minții ca să nu fie pedepsiți sau pentru a primi ceva ce nu ar obține spunând adevărul.
Începând cu anii preadolescenței, copiii vor face aproape orice să atingă acest scop – inclusiv să-și mintă părinții, dacă este nevoie. Părinții care sunt mintiti sunt supărați mai ales pentru că realizează că copilul lor a ales relația cu altcineva decât cu ei.
Costurile minciunii sunt legate de relația cu părinții. Renunțând la oportunitatea de a fi cu prietenii, va avea în schema lui de reprezentări, costuri și mai mari, și într-o arie în care se simte mai puțin sigur de poziția sa.
Părinții sunt răniți de faptul că sunt mințiți de copiii lor pentru că la bază se afla realizarea faptului că aceasta reprezintă un semn al îndepărtării copilului de ei și este dureros să îi dea drumul.
Dacă trebuie să rupă o înțelegere cu părinții pentru a face ce simte, pentru a face ce trebuie pentru a ajunge la autonomie și identitate, copilul va alege să rupă înțelegerea. Se va alege pe sine și relația cu prietenii în locul relației cu părinții. Aceasta este cea mai mare suferință a părinților și vine din nerealizarea puterii schimbărilor din dezvoltarea unui adolescent: copilul chiar trebuie să se separe de părinți și trebuie să își găsească locul printre covârstnici.
Datorită diferitelor funcții ale minciunii din adolescentă, nu credem că trebuiesc desemnate consecințe pentru minciună în sine. Acest lucru ar conduce la o forțare a adolescentului de a păstra relația cu părinții și de a se ghida exclusiv după valorile lor când de fapt nu ar trebui să facă asta. În plus va fixa atenția copilului pe ce a spus nu pe ce a făcut sau nu a făcut.
Uneori când un adolescent minte în legătura cu comportamentul său este un semn bun. Pentru că asumându-si sarcina de a minți, înseamnă că înca îi pasa de reacțiile părinților și că nu a mers atât de departe încât să sfideze toate regulile. Minciuna este semn că există un conflict: fac ce vreau sau mă supun părinților? Minciuna ocazională facilitează stabilirea unui spațiu privat, o arie a vieții unde adolescentul e sigur că părinții nu au control.
La vârsta adulta minciunile tind să fie mai sofisticate mai rare și mai raționale.
Pentru vârsta a treia motivația minciunii devine alta, minciunile de compensare cresc ca număr, abilitatea și credibilitatea cresc și ele, însă numărul minciunilor scade.
7. De ce mint copii?
În încercarea de a explica de ce există minciuna, ce conduce la apariția ei, studiile au arătat că cele mai frecvente motive pentru care un copil minte sunt următoarele:
ascunderea faptelor rele;
a insucceselor;
a anumitor aspecte legate de persoana sa sau de a altora, dintr-o proastă înțelegere a prieteniei și a solidarității;
ascunderea adevărului (neplăcut) din timiditate, rușine, lipsă de curaj, lașitate;
uneori chiar din dorința de a menaja sensibilitatea părinților;
severitatea excesivă a părinților;
restricțiile absurde;
anturajul;
exemplul negativ al părinților (părinții i-au mințit pe copiii sau alte persoane în fața copiilor);
lipsa de unitate în cerințe;
fantezie, curiozitate, mister;
inconștiență;
dorința de a obține anumite favoruri, de a-și satisface anumite plăceri;
lăcomie, egoism;
dorința de afirmare, vedetism;
greutăți familiale;
lipsa de bun simt, de respect;
răzbunare;
plăcerea de a păcăli;
comoditate;
lene;
Credem că următoarele motivații sunt cele mai importante și de aceea le prezentam mai în detaliu. Astfel minciuna poate să apăra atunci când una sau mai multe din situațiile de mai jos sunt prezente.
Înțelegerea copilului. Copii intre 3 și 6 ani pot confunda unele fenomene și fapte între ele și din acest motiv să deformeze realitatea. Însă ei nu mint, pentru că nu o fac cu intenție, ci dintr-o incapacitate de înțelegere datorată vârstei și dezvoltarii mentale. La vârsta preșcolară copilul va spune povestiri fantastice. Acestea sunt normale și bune pentru copil dezvoltându-se creativitatea și imaginația. Cu toate acestea se poate ajunge la minciună când copiii nu sunt ajutați să facă diferența dintre realitate și imaginar.
Intenții bune. Un copil poate spune o minciună pentru a calma lucrurile în familie. De exemplu atunci când părinții se ceartă pot spune că au avut un succes pe care nu l-au avut pentru că așa crede că se vor rezolva lucrurile. Sau solidaritatea fata de un coleg de clasă care a spart geamul. Deși toata clasa știe nimeni nu spune adevărul pentru că ar fi considerat un pârâcios.
Complexe de inferioritate. Sentimentele de inferioritate față de cineva îl poate face pe un copil să mintă. Unii copii ascund insuccesele, insatisfacțiile pentru că nu vor să fie priviți cu compătimire. Vor să apară ca persoane ce merită și se bucură de respect.
Neîncrederea și teama. Dacă între un copil și alții sau între copil și părinți se instalează neîncrederea se poate ajunge la minciună. Neîncrederea se creează din cauza inconsecvenței părinților, care îi derutează pe copii. Teama este și mai periculoasă. Îl face pe copil să se închidă în sine și să spună minciuni pentru a se salva.
Atragerea atenției. Când copii nu primesc atenție sau afectivitate suficientă din partea părinților, încep să simuleze anumite dureri sau necazuri pentru a și-i apropia. Părinții devin îngrijorați și le dau mai multă atenție .
Minciuna că mijloc de îndeplinire a unor dorințe nesatisfăcute. Rigiditatea părinților în ceea ce privește îndeplinirea dorințelor copiilor îi pot determina pe aceștia din urma să mintă pentru a obține ceea ce vor.
Părinții au obligația de a cunoaște dorințele copiilor și de a-i face să inteleaga de ce o dorința poate fi îndeplinita și alta nu.
Reacție împotriva dependenței. Când părinții nu le lasă copiilor un spațiu personal și încearcă sa-i controleze, aceștia din urmă sunt tentați să mintă pentru a nu-i înfrunta direct pe părinți. Aceasta se întâmplă mai ales în cazul preadolescenților și adolescenților care simt nevoia de independență.
Arma împotriva celorlalți. Unii copii care au făcut ceva rău aruncă cu lașitate vina pe altcineva. Alți copii chiar țes intrigi pentru a rupe legătura dintre doi prieteni. Unii copii care sunt supărați pe colegi sau pe părinți aduc o vină mincinoasă sau spun o minciună pentru a se răzbuna pe aceștia.
8. Cauzele minciunii
Au existat controverse în ceea ce privește caracterul înnăscut sau dobândit al minciunii, specialiștii tinzând totuși să vadă în minciună un mecanism dobândit. Care sunt cauzele ce conduc la interiorizarea acestui mecanism? Cum dobândește copilul această deprindere? Cauzele cele mai frecvente pentru care unii copii ajung să mintă se datorează unor greșeli pe care le fac părinții lor, ca de exemplu:
1. Manifestări de indulgență: răsfăț ; ingaduință exagerată; lipsă de supraveghere și control;
2. Manifestări de excesivă severitate: pedepse aspre, exagerate, care generează teamă; restricții absurde care oricum vor fi încălcate; rigiditate, lipsă de afecțiune, de încredere; umilință;
3. Exemplul personal negativ dat copiilor: promisiuni neîndeplinite; atitudinea incorectă față de munca proprie și a celorlalți; folosirea în anumite împrejurări a minciunii;
4. Lipsa de unitate a cerințelor educative: între părinți, între părinți și școală. Copilul o să folosească minciuna pentru a-i satisface pe toți;
Sa le luam pe rând:
1. răsfațul.
Un lucru foarte important în educația unui copil este ca părinții să îl evalueze corect, pentru ca el însuși să se poată evalua corect. Când copilul este supraevaluat el ajunge să aibă o atitudine de superioritate și o lipsă de respect față de copiii de aceeași vârstă. Începe să creadă că totul i se cuvine. Va ajunge doar să își ceara drepturile fără să își îndeplinească datoriile. Obișnuiți că li se cuvine orice, vor recurge la orice mijloc pentru a obține ceea ce vor, inclusiv minciuna. Prin răsfăț copilul nu va învăța să își frâneze dorințele, sau să le amâne.
2. Întrebări care sugerează răspunsul. Părinții pun destul de des întrebări care sugerează răspunsul care i-ar aduce copilului o răsplată: „pe cine iubești tu mai mult și mai mult?” (întreabă tatăl). Copilul va răspunde că pe el. Dacă îl întreabă mama va spune că pe ea. Copilul nu se gândește pe cine iubește cu adevărat mai mult și mai mult dar intuiește că tata vrea să răspundă că pe el. O asemenea întrebare îl îndemnă pe copil să își exploateze sentimentele în funcție de împrejurări, îl îndemnă la fățărnicie, la lingușire, implicit la minciună.
3. Muncă, sinceritate și merite. Când unui copil părintele îi face un desen și acesta îl prezintă la școala ca fiind făcut de el, implicit îl împinge pe copil să înșele buna-credință a profesorilor, să mintă.
4. Supravegherea copilului. Lipsa de supraveghere nu reprezintă în mod direct cauza care declanșează minciuna. Copiii pot face ceea ce vor, uneori lucruri pe care părinții lor nu le-ar aprecia, și pentru că ei nu doresc ca părinții lor să cunoască aceste lucruri, mint. Nesupraveghind copilul părintele nu are cum să contrazică afirmațiile copilului și astfel copilul înțelege că prin minciună se poate distrage atenția părinților.
5. Exigența irațională. Prin opoziție cu răsfățul, exigența exagerată are efecte asemănătoare. Unii părinți, din dorința de a fi autoritari, încalcă multe din nevoile firești ale copilului. Acestea trebuiesc satisfăcute, în caz contrar copilul va căuta să și le satisfacă singur și să mintă. Restricțiile absurde și constrângerile vor slabi și autoritatea în numele căreia unii părinți procedează astfel, și copilul este împins pe panta atât de nefastă a minciunii.
6. Pedepsele. Este necesar ca părinții să discearnă cu atenție când și cum e cazul să pedepsească un copil pentru ca acesta să nu își piardă încrederea în judecata părintească. Dacă părinții sunt drepți, copilul nu va încălca recomandările și sugestiile lor.
7. Lipsa de comunicare verbală și sufletească între părinți și copii generează timiditate și lipsa de încredere în propriile calități și în părinți. Vor devenii retrași și nu vor putea să meargă la părinții pentru a mărturisii o greșeală, pentru a cere un sfat. Încercând să acționeze de capul lui, copilul va greși și va încerca să ascundă acest lucru. Copiii simt nevoia afecțiunii și încrederii părintești. Ar fi ideal dacă părinții ar reuși să îi facă pe copii să le comunice deschis atât succesele cât și insuccesele.
8. Curiozitatea neîmplinită. Copiii sunt prin natura lor curioși. Uneori atât de curioși încât iți trebuie destulă răbdare și calm să poți vorbi cu ei. Unii părinții îi repezesc pe copii „mi-ai împuiat capul”. Copilul nu va mai venii a doua oară să întrebe și probabil se va duce la altcineva mai mult sau mai puțin competent. Curiozitatea nesatisfăcută va duce la obiceiuri ca trasul cu urechea, căutarea în sertare intime etc. Cel mai grav ar fi să se răspundă unei curiozități cu o minciună.
9. Exemplul personal. În educația copiilor o foarte mare importanță o are exemplul pe care îl da părintele. Dacă între comportamentul părintelui și regulile pe care le recomandă copilului există discrepanțe atunci copilul nu va interioriza convingerea că trebuie să le urmeze.
10. Unitatea de cerințe. Lipsa de concordanță și de înțelegere între oamenii care concura la educația copilului între metodele pe care le folosesc duc la importante tensiuni în conștiința copilului și la dezechilibre majore. Cerându-i-se lucruri diferite de câtre persoane importante din viața să copilul va încerca să satisfacă ambele părți, și atunci când va fi depășit de situație va fi tentat să mintă.
11. Confidentele. Este foarte important ca părinții să discute cu copiii lucruri specifice vârstei acestora. Este nepotrivit ca un părinte să devină foarte intim în discuțiile cu un copil mic. Acesta, făcându-i-se niște confesiuni personale și intime va încerca să șantajeze indirect părintele. Acesta din urmă va face toate poftele copilului ca să nu îl supere și ca să nu cumva să îi scape ceva.
12. O alta cauza este influența anturajului. Văzând la prieteni că minciuna îi ajută să obțină avantaje nemeritate sau să scape de unele probleme ajung să creadă că minciuna e ceva util.
Aceste lucruri fiind știute, nu putem decât să sperăm că părinții au o conștiință morală și o înțelegere bună a psihologiei copilului. Educația părintească are cea mai mare pondere în ceea ce privește formarea conștiinței morale la copil, de aceea majoritatea cauzelor ce conduc la minciuna se găsesc în mediul familial. Este o responsabilitate a noastră a tuturor să ne educam copii în spiritul adevărului și să evitam pe cât posibil greșelile enumerate mai sus.
9. Efectele minciunii
Dacă există cauze trebuie să existe și efecte. Minciuna nu face abstracție de la acest lucru. Astfel oamenii percep minciuna ca pe o deprindere blamabilă tocmai prin raportare la efectele ei. În mod normal efectele minciunii sunt considerate ca fiind exclusiv negative sau preponderent negative, însă există și foarte multe efecte pozitive, care tind să scape percepției cotidiene. O minciuna o dată lansată are o serie de efecte, negative sau pozitive atât la nivelul emitentuluicât și al receptorului. Astfel:
A. în categoria minciunilor cu efect dublu, cu urmări pozitive sau negative asupra ambilor poli ai situației mincinoase le putem consemna pe următoarele:
– se resimt benefic la ambii poli. Situație în care cel ce minte se simte bine că minte, iar cel mințit se simte bine că este mințit.
– se manifesta pozitiv la nivelul emitentului, dar negativ la nivelul receptorului. Cel ce minte are un beneficiu din minciuna în favoarea celui mințit care are o pagubă.
– se manifestă negativ la nivelul emitentului, dar pozitiv la nivelul receptorului. Soțul onest care își minte soția din diferite motive va fi stresat din aceste motive, în timp ce soția, absolut ignorantă, va fi satisfăcută de „corectitudinea” soțului ei.
– se manifesta negativ atât la nivelul receptoruluicât și al emitentului. Acuzatorul care prin jurământ strâmb nedescoperit atrage răul asupra altei persoane, dar și asupra sa.
B. în categoria minciunilor cu efect simplu, cu urmări doar asupra unuia dintre participanți avem 5 situații:
– aduc avantaje emitentului fără să afecteze receptorul. Autominciuna satisface adesea vanitatea subiectului care o formulează, lăsându-i în stare de neutralitate pe cei care receptează.
– aduc un dezavantaj emitentului lor, fără a afecta pe cel ce receptează. Afirmațiile autoacuzatoare ale elevului care spune „nu am învățat nimic” deși știe că a învățat.
– îl dezavantajează pe receptor fără a-l afecta pe emitent. Povestea cu lupul la oi.
– efect neutru asupra emitentului dar pozitiv asupra receptorului. Când doctorul îl minte pe pacient pentru a-l tonifia psihic.
– efecte neutre asupra ambilor participanți.
C. în funcție de modul de asumare responsabilă (conștienta) de către autorul minciunii a scopului minciunii sau de către beneficiar a consecințelor ei, există 4 situații:
– efecte de care emitentul nu este (deplin) vinovat, întrucât ignora faptul că ceea ce susține este neadevărat (Giordano Bruno).
– efecte resimțite de beneficiar care nu este responsabil și pe care, adesea le ignora sau nu le poate evita (Desdemona).
– afectează pozitiv emitatorul, deplin conștient de aceasta, și negativ receptorul (care ignora la început acest efect). Cineva minte pentru a-și salva semenii.
– au consecințe negative asupra emitentului, deplin conștient de aceasta (masochistul).
Efecte negative:
minciunile ne afectează capacitatea de a gândi adevărat;
distrug încrederea;
ne despart de oameni.
minciuna este stresantă din cauza grijilor de a nu fi prins;
ne poate face sensibili, incapabili de a comunica deschis.
în ciuda sentimentului de triumf când scăpam, ne simțim falși.
în cazuri extreme ne poate afecta capacitatea de a distinge realitatea, ne putem chiar face griji că înnebunim.
minciuna creează o dizarmonie între lumea noastră interioară și lumea exterioară.
In cartea sa „Sociologia minciunii”, J.A.Barnes prezintă, prin raportare la accepțiunea sociologică, dar și etică a minciunii, efectele pozitive și cele negative ale acesteia. Deși minciuna este blamată din toate timpurile, și considerată ca o tară a societății, Barnes arată că minciuna este absolut necesară. El se refera la principalele efecte pozitive ale minciunii mai ales în plan social, însă alți autori au arătat și efectele pozitive în plan psihologic. Iată ce spune Barnes: „A învăța să minți este un pas fundamental în procesul de socializare a ființei umane, deoarece un număr mare de adulți își exersează sociabilitatea în diferite contexte sociale sau culturale prin talentul de a spune minciunile potrivite la momentul potrivit și persoanelor potrivite”.
El vorbește despre convingerea că adulții ar trebui să-i descurajeze pe copii de la mărturisirea permanenta a adevărului gol-goluț, ca de exemplu a spune „mătusa Maria e grasă”. Copiii trebuie să învețe cum să mintă în mod acceptabil dacă vor să se maturizeze pe deplin. Părinții, deși își învață copii că nu e bine să mintă, îi informează (explicit sau implicit) și că uneori nesinceritatea este necesară în societate.
DePaulo și Jordan susțin și ei că „atunci când copiii au crescut îndeajuns de mult încât să se familiarizeze cu convențiile sociale… este riscant pentru ei să nu spună minciuni”. De unde învață copiii în ce fel este obstrucționată sinceritatea de convențiile sociale? Ca răspuns la această întrebare J.A.Barnes susține că mai degrabă copiii învață această deprindere de la prieteni (pentru că aceștia le arată cum să fie răi în mod acceptabil) decât de la părinți (pentru că aceștia le arată cum să fie buni în mod acceptabil).
Un exemplu de efect pozitiv al minciunii în plan psihologic și chiar fizic este dat de cazurile în care minciuna are un efect terapeutic. S-a constatat că oamenii care sperau să se întâmple un miracol se vindecau mult mai repede decât cei care priveau situația realist.
O poziție asemănătoare cu cea a lui Barnes este și cea a sociologului Erving Goffman, care privește viata că pe o piesă de teatru, în care fiecare dintre noi interpretează un rol. În cartea sa „Viata cotidiană ca spectacol” minciuna apare atunci când vorbește de regizare și de culise. El susține că raporturile sociale formale sunt bazate pe un fel de scenariu scris în baza așteptărilor celor doi participanți în vederea realizării unui profit cât mai mare. Unele raporturi sociale formale implică o anumită ținută, un anumit cod disciplinar și comportamental care este cu mult diferit de situațiile informale ale participanților. În ceea ce privește culisele spectacolului acestea sunt privite ca partea autentică, adevărată a persoanelor, iar performarea și personajul interpretat apare ca o înșelare ca o minciună. Societatea nu poate să funcționeze fără aceste roluri. De exemplu, într-un hotel în care directorul și personalul vorbesc la per-tu în cadrul informal, dar folosind pronumele de politețe în cadru formal, adică în prezenta persoanelor străine, dacă un angajat face greșeala să îi vorbească pe numele mic directorului de față cu o persoana străină importantă, există riscul ca acea persoană să își scadă respectul față de director. Astfel fără aceste convenții legate de aspectul formal și informal, buna funcționare a unor instituții ar putea fi pusă în pericol, iar profesionalismul lor ar deveni îndoielnic. Să ne gândim la instituțiile cu un grad mare de formalitate, ca poliția sau armata. Aceste instituții și-ar pierde din autoritate dacă planul informal și cel formal s-ar suprapune, așa că interpretarea rolurilor și implicit minciuna este benefică. Goffman vorbește de aparențe, de nevoia de a lăsa o anumită impresie care să te avantajeze în activitatea pe care o desfășori. Putem spune că actorii sociali sunt niște prefăcuți care încearcă să te facă să crezi ceva fără a cunoaște însă anumite detalii care poate te-ar face să te răzgândești. Vorbim în acest caz de o minciună prin omisiune, care este inevitabilă. De exemplu, Oficiul De Protecția Consumatorilor se ocupa tocmai cu reducerea diferenței dintre aparență și realitate. Să ne gândim că există restaurante în care bucătăria e plină de mucegai și unde șobolanii merg ca la ei acasă. Cum ar mai reuși patronul să atragă clienții dacă nu ar recurge la aparențte și prefăcătorie?
Toate aceste exemple au efecte pozitive la nivel pragmatic, și pe un termen destul de scurt, pentru că mai devreme sau mai târziu minciunile respective vor fi demascate, iar acele rezultate care ar fi trebuit să se întâmple la început se vor întâmpla acum. Minciunile folosesc că mijloace de amânare a responsabilității în cel mai bun caz, dacă nu chiar ca mijloace de neasumare a ei.
10. Victimele minciunii
Există trei tipuri de victime ale minciunii:
victima individuală – este definită de persoana supusă unei înșelăciuni mai mult sau mai puțin întâmplătoare, înșelată fără voia sa, care ignoră faptul de a fi mințită, care află ulterior acest lucru sau nu îl află niciodată.
victima autogenerată este persoana care se autovictimizează prin minciună, situație în care emitentul este în același timp și beneficiarul minciunii. Aceasta formă a autominciunii reprezintă cea mai rafinată expresie a înșelăciunii. Este situația în care mincinoșii ajung să creadă propriile invenții, începând de la cele conștiente cuprinse în biografii sau curriculum vitae, și până la cele mai stranii forme de paranoia.
victima cuplată se bazează pe o relație stranie de simbioză între două persoane distincte. Este cazul relațiilor de genul:
Complicitate. Cel ce minte se simte bine că minte, iar cel ce este mințit se simte bine că este mințit, atâta timp cât este mințit frumos.
Ipocrizie. Fiecare dintre cei doi știe că celalalt minte, dar acceptă situația, crezând că el este cel ce l-a păcălit pe celălalt.
Cooperare. Minciuna inconștientă a unui partener servește la autominciuna celuilalt. Don Quijote și Sancho Panza.
Respingere. Mincinoșii reacționează negativ la minciunile celorlalți. Unii părinți care își mint copiii reacționează negativ la minciunile copilului.
11. Tipuri de minciuni
Există mai multe tipologii de clasificare ale minciunii. Cele mai răspândite împart minciunile în 4 clase, altele în trei clase. Vom prezenta pe rând fiecare tipologie, accentuând tipologia căreia îi dam cel mai mare credit.
Tipologia 1
Minciuni prosociale (albe) – presupune a minți pentru a ajuta o alta persoana. Această minciună nu generează nici un rău direct nici unei persoane, dar ajută pe termen scurt persoana care este vizată. Exemplu: dacă o persoană te întreabă dacă îi stă bine cu noua lui coafură, și ție nu iți place, dar știi că dacă i-ai spune adevărul ar suferi, îi spui că iți place pentru a-l cruța de suferință.
Minciunile de punere în valoare a eului – a minți pentru a părea mai bun, pentru a salva aparențele, pentru a evita jena, dezacordul sau pedeapsa fără a-i răni pe ceilalți. Aceste minciuni au menirea de a pune în valoare persoana care minte fără a-i defavoriza în vre-un fel pe ceilalți.
Sunt spuse de obicei de persoanele care nu au o încredere de sine foarte puternică, și care au nevoie de recunoaștere și apreciere. Exemplu: când îi spui prietenului tău că ai stat la aceeași masa cu solistul de la vama veche și că ați băut o bere împreuna, deși nu este adevărat.
Minciuna egoistă – a minți pentru a se proteja pe sine în defavoarea altora sau a ascunde o infracțiune. Începând cu această minciună ar trebui cu toții să fim îngrijorați de cursul minciunilor și de viitorul lor, pentru că după cum vedem acestea încep să ne privească direct. Persoanele care mint egoist încearcă să obțină anumite avantaje, deși nu le merită, în defavoarea altcuiva care le merită. Și în cazul minciunilor anterioare, prosociale și de punere în valoare, persoana obținea un anumit avantaj. În primul caz avantajul era că persoana mințită nu se supăra, iar în cel de-al doilea caz persoana care mințea reușea să genereze o imagine de sine mult mai bună, și reușea să se facă apreciat pentru ceva ce nu era adevărat. Însă în aceste două cazuri persoana mințită nu era nedreptățită direct, ca în cazul minciunii egoiste.
Minciuna antisocială – a minți pentru a face rău deliberat unei alte persoane. Aceste minciuni nu au alt scop decât să facă rău deliberat pentru a aduce satisfacție celor care le generează. Sunt legate de un complex antisocial și de o tendință sadică. Principalul ei scop este să facă rău și abia apoi să obțină, eventual, și alte avantaje.
S-a constatat că copiii între 6 și 11 ani spun cel mai des minciuni prosociale, urmate de minciuni de punere in valoare a eului, apoi de minciuni egoiste și în cele din urma de cele antisociale. După cum am văzut, minciunile, indiferent de tipul lor au efecte negative în primul rând. Adică mai devreme sau mai târziu se ajunge să genereze un rău, mai mare sau mai mic. Singura justificare posibilă ar fi că primele două tipuri de minciuni amână confruntarea cu o realitate prea brutală, care ar putea eventual să destabilizeze persoana. Poate că amânând confruntarea persoana ajunge să-și interiorizeze mecanismele de a face față problemei ascunsă de minciună. Cu toate acestea rezultatele ar putea să fie și mai devastatoare în cazul în care persoana mințită nu învață să facă față problemei, pentru că minciuna, prin ea însăsi, va constitui o problema suplimentară. Deci putem spune că minciunile pot avea efecte pozitive dacă sunt bine gestionate.
Tipologia 2
Minciuni lase (egoiste). Acestea sunt cele mai periculoase, sunt proiectate pentru beneficiul mincinosului. Sunt spuse intenționat pentru a se proteja sau pentru a obține un avantaj pe care altfel nu l-ar obține.
Minciunile din curiozitate (albe). Acestea nu sunt dăunătoare și sunt spuse să scutească o cunoștința, un prieten sau un membru al familiei de niște sentimente neplăcute. Când un prieten te întreabă cum îi sta freza, și îi sta că naiba, ai câteva opțiuni. Poți să îi spui că este urâtă, riscând să îi provoci sentimente negative. Un răspuns potrivit ar fi: iți stă bine, dar cred că ar trebui să încerci frizerul meu, e foarte bun. Câteodată folosirea diplomației, discreției și suportului este cea mai bună alegere.
Minciunile curajoase (altruiste, ne-egoiste). Minciunile curajoase sunt spuse pentru a-i apăra pe ceilalți sacrificându-ne pe noi. Atunci când îl ajuți pe un prieten la o munca fizică grea și te întreabă dacă mai poți, iar tu ești foarte obosit, dar știi că dacă i-ai spune asta ar renunța la un serviciu pe care vrei să i-l faci, îi spui că te simți bine și că poți să termini.
Tipologia 3
Joseph Tecce a identificat șase tipuri de minciuni:
minciuna protectivă, care poate proteja mincinosul de pericol;
minciuna eroică, creată pentru a proteja pe altcineva de pericol și pedeapsă;
minciuna din joacă, cea spusă de pescar despre mărimea peștelui prins;
minciuna eului, proiectată pentru a proteja pe cineva de jenă;
minciuna avantajoasă, care imbogațește caracterul;
minciuna malițioasa, spusă pentru a răni deliberat pe cineva.
Tipologia 4
Bowyer (1982) clasifica minciuna în doua tipuri principale:
ascunderea realului;
arătarea falsului (deși aceasta implica și ascunderea);
Aceste tipuri fundamentale se împart mai departe în șase categorii de înșelare:
Prin ascundere
mascarea – a se amesteca în mulțime (ex. camuflajul);
reformularea (ambalarea) – a prezenta sub altă formă;
orbirea – confundarea țintei (ex: codurile);
Prin arătarea falsului
imitația, mimarea – o replică ce are una sau mai multe caracteristici reale;
inventarea – crearea unei noi realităti;
momirea – orientarea greșită a atacatorului;
Tipologia 5
Clasificarea minciunilor în funcție de consecințele pe care le produc (http://www.gsb.uchicago.edu/fac/uri.gneezy/vita/deception.pdf). Există 4 tipuri de minciuni după acest criteriu:
Minciuni care ajuta ambele parti, sau cel puțin nu fac rău nimănui. De exemplu o minciuna alba nu îl costa nimic pe mincinos, dar îl face pe cel mințit să se simtă bine.
Minciuni care îl ajută pe cel mințit chiar dacă îi fac rău celui care minte. Motivația pentru acest tip de minciuni poate fi purul altruism, sau alt motiv poate fi faptul că oamenii iubesc actul de a dărui.
Minciuni care nu îl ajută pe mincinos, dar pot răni ambele parti, sau cel puțin, persoana mințită. Motivul pentru aceste minciuni poate fi ranchiuna pentru un comportament nedrept.
Minciuni care cresc avantajele mincinosului și scad avantajele celui mințit. Aceasta categorie este foarte relevanta pentru multe evenimente economice.
12. Tipuri de mincinoși
Pentru a reuși să împarți tipurile de mincinoși în niște categorii cât mai generale trebuie să ții cont de anumite variabile ca de exemplu: natura minciunii, mărimea sau seriozitatea minciunii, subiectul minciunii, rezultatele minciunii, cauzele externe ale minciunii, cauzele interne ale minciunii, ocupația mincinosului, ocaziile minciunii, sau alți factori asociați cu minciuna. Astfel există :
Mincinoșii patologici
Mulți dintre noi am avut de-a face cu oameni care frecvent sau chiar permanent ne mint. Oameni care mint constant, fără un motiv întemeiat sunt cunoscuți ca mincinoși patologici. Ei au o nevoie intensă ca oamenii să îi placă, dar minciuna lor îi ține pe oameni la distanță. în acest sens ei sunt auto-distructivi, în sensul că alții decid că mincinosul este mai stresant decât merită.
Unii mincinoși patologici nu sunt conștienți că spun tot timpul minciuni. Ei merg și mai departe și chiar trăiesc o minciună, uneori chiar adoptă o identitate complet diferită și o trăiesc ca și cum ar fi adevărată. Ei pot poza în fizicieni, avocați, vedete rock, eroi, etc. Cea mai importantă recompensă pentru aceștia este o creștere a stimei de sine. Cam o treime dintre mincinoșii patologici adoptă identități false.
Aceștia sunt împărțiți egal între bărbați și femei. Au de obicei o inteligență medie și au abilitați verbale peste medie. Unul din patru simulează boala, și unu din cinci a fost arestat pentru furt, escrocherie, plastografie, etc.
Mincinoșii patologici sunt unii dintre cei mai șarmanți oameni pe care ai vrea să îi cunoști. Sunt experți în înșelatorie, și spre deosebire de ceilalți oameni, nu arată emoțiile sau nu se supără când mint.
Dintre mincinoșii non-patologici fac parte:
Mincinoșii ocazionali – din care facem parte toți. Chiar nu le place să mintă, dar o vor face din când în când pentru a evita situații neplăcute sau pentru că nu vor să admită că au făcut ceva greșit sau jenant. Pentru că se simt inconfortabil mințind, se vor trăda când mint prin expresivitate și limbajul trupului sau voce.
Mincinoșii frecvenți – știu că minciuna este greșită, dar asta nu îi face să se simtă prost. Din acest motiv este posibil că ei să mintă regulat și e puțin probabil să se dea de gol. Totuși pentru că se simt bine mințind, nu acordă așa de multă atenție consecintelor și logicii declarațiilor lor.
Mincinoșii din obișnuință – sunt ieșiți din comun. Ei au dificultăți în a separa realitatea de ficțiune și spun tot ce le trece prin minte indiferent de cât de exagerat, ridicol, ilogic sau fals ar fi. Ei mint atât de frecvent încât nu își arată disconfortul psihic, dar sunt atât de neglijenți cu conținutul încât sunt ușor de prins.
Mincinoșii profesioniști – sunt cei mai greu de identificat. Ei nu mint fără discriminare ca mincinoșii din obișnuință. Ei mint cu un scop. Mincinoșii profesioniști își duc minciunile până la capăt și știu exact ce au de spus și când. Pentru că a fost exersată atâta, minciuna nu se va arăta în comportamentul lor expresiv. Singura metodă de ai prinde este prin verificarea unei alte surse independentă. În această clasă sunt incluși aceia care își câștigă existența prin minciună: magicienii, vrăjitoarele, mediumii, ghicitorii etc.
13. Minciuna și grupurile sociale
Minciuna în sistemul judiciar
Scopul, rațiunea de a fi a profesiilor din sistemul juridic este scoaterea la lumină a adevărului și distribuirea echitabilă a dreptății pe baza legii. Minciuna este prezentă la tot pasul de obicei sub forma sa neagră sau gri, antisocială și egoistă. Avocații sunt obligați să apere oameni care sunt vinovați de faptele pentru care sunt învinuiți și deci să pretindă că aceștia ar fi nevinovați, să mintă. Avocații prin însăsi natura și structura profesiei lor sunt legați de minciună.
Minciuna în profesiile de sprijin ale legii
Aflarea adevărului se dovedește a fi problematică în cadrul unui mediu în care minciuna este la tot pasul și se încearcă ascunderea ei. Pentru a reuși să descopere adevărul oamenii legii sunt obligați ca pe langă metodele cinstite și morale să recurgă la o serie de strategii de disimulare, înșelaciuni, minciună pentru a-i demasca pe infractori. Este cazul polițiștilor care lucrează sub acoperire. În acest caz minciuna este folosită pentru binele social.
Minciuna în profesia militară
Se spune că adevărul este prima victimă a unui război. În caz de război minciuna este de așteptat să intervină, așa că ambele părți folosesc tehnici de spionaj și contraspionaj. Minciuna este atât de importantă încât poate conduce la pierderea sau câștigarea unui război. Dacă se reușește ascunderea unei informații foarte prețioase sau a unei acțiuni secrete aceasta poate fi fatală pentru adversar. În ultimul timp războiul se poartă între serviciile de informații ale participanților.
Minciuna și serviciile secrete.
Agentul își disimulează adevărata personalitate, își ascunde unele abilitați intelectuale sau fizice pentru a nu se da de gol. Minciuna este folosită pentru a reuși în îndeplinirea misiunii, justificarea găsindu-se în dragostea de țară și binele compatrioților săi.
Minciuna în activitățile economice
În domeniul economic zonele cele mai sensibile la minciună se găsesc în sfera vânzărilor și a negocierilor. Un experiment arată că zâmbetul fals aduce vânzătorilor aproximativ de doua ori și jumătate mai mult bacșiș decât un zâmbet minimal. Cu toate acestea, pe termen lung, acești vânzători si-au scăzut sensibil respectul de sine și au fost expuși suplimentar la apariția unor nevroze.
Minciuna în relațiile publice și advertising
Pentru că relațiile publice acționează în zona comunicării umane ele se afla în contact cu potențialitatea transmiterii unor informații false și atunci când aceasta se face voit , se pătrunde pe teritoriul minciunii. Principalele tipuri de minciuni din cadrul relațiilor publice sunt: refuzul de a comenta unele afirmații ale ziariștilor, oferirea de răspunsuri evazive la întrebări clare, discreditarea și infirmarea zvonurilor, neprezentarea intenționată a informațiilor deținute ziariștilor etc.
În ceea ce privește advertissing-ul minciuna are motivația maximizării profitului, prin crearea, implementarea și susținerea imaginii de marcă: creșterea notorietății produsului (awareness), a preferinței consumatorului pentru acel produs (preference), a încrederii în marca (brand) și fidelizarea consumatorilor. Publicitatea nu este interesată în promovarea strictă a adevărului despre produs, ci ea spune ce vrea să audă publicul său țintă, pentru a obține din partea acestuia răspunsul dorit.
Minciuna în jurnalism
Aparținând comunicării de masa , minciuna jurnalistică se dovedește a fi foarte nocivă mai ales dacă este pusă în serviciul unor interese arbitrare și ilicite. Falsul intenționat în jurnalistică poate lua atât forma ascunderii informațiilor, a instituirii embargoului sau a cenzurii, cât și a aserțiunilor tendențioase, insidioase, neacoperite logic sau argumentativ de fapte sau raționament, el se poate manifesta atât prin neacordarea dreptului la replică, cât și prin șantajul voalat asupra potențialilor achizitori de spațiu publicitar, se poate insera atât la ordinul politicului, patronatului, finanțatorilor, cât și datorită intereselor personale ale jurnalistului.
Minciuna în profesia politică
Percepția socială privind profesia politică este că aici minciuna este la ea acasă, ea fiind folosită ca instrument de manipulare a opiniei publice și a adversarilor politici. În acest domeniu minciuna produce beneficii uriașe în raport cu riscul de a fi descoperită. În diplomație, întrucât sinceritatea duce la rezultate mediocre, folosirea minciunii este pe deplin argumentată.
Minciuna în profesia medicală
Jurământul lui Hipocrate îl obligă pe medic la confidențialitate, însă această tăinuire poate deveni din secret profesional minciună prin ascundere. Minciunile despre boală sau moarte îl poate avea ca receptor pe pacient. În îîumite situații în care comunicarea diagnosticului ar putea deteriora starea pacientului medicul este forțat să mintă.
Minciuna în profesiile artistice
Problema etică comună tuturor formelor de artă este minciuna implicată în plagiere și imitare. Este în mod cert o minciuna când pretinzi că o creație iți aparține când știi că ți-ai însușit-o în mod fraudulos. Playbackul este și el o formă de minciună de joasă speță.
Actorii deși își clădesc eșafodajul interpretativ pe identităti false, nu mint decât convențional. Deci tehnic avem de-a face cu o minciună a actorului odată cu interpretarea fiecărui rol, morala acestuia ramane nepătată.
14. Autoînșelarea
Potrivit părerii tradiționale asupra autoînșelarii, aceasta este o analoagă intrapersonală a decepției interpersonale. În acest din urmă caz cei ce inșeală în mod intenționat îi fac pe ceilalți să creadă că „p”, și există un moment în care cel ce înșeală crede că „p” este fals, în timp ce, cel înșelat crede că „p” este adevărat. În autoînșelare este de la sine înțeles că cei ce se autoînșeală se înșeală intenționat crezând că „p” și există un moment în care crede că „p” este fals în timp ce cred și că „p” este adevărat.
Prima problemă care se pune este dacă autoînșelarea reprezintă un act de voință, dacă implică intenția și responsabilitatea, având astfel trăsăturile standard ale oricărei minciuni, sau dimpotrivă, este un act reflex de autoapărare, care nu incumbă nici o obligație morală.
Autoînșelarea nu este produsă de grabă sau de îngrijorare, de confuzie sau de afecțiuni psio-fizice. Ea nu este o eroare mecanică. Ea implica persoana, dorințele și scopurile sale, credințele ei, conferind: „convenabilitate, instrumentalitate și confort”. De aceea ea este o formă blamabilă de iresponsabilitate aleasă conștient ca opțiune.
Motivul pentru care autoînșelarea se întâmplă ține probabil de un reflex al instinctului de conservare mai mult sau mai puțin dezvoltat de la un individ la altul, în funcție de care oamenii cooperează cu ei inșiși pentru a se autoînșela sau dimpotrivă, opun rezistență rămânând ancorați în real.
Autoînșelarea intră în funcțiune când cel ce înșeală nu realizează că el se induce în eroare pe sine, și nu cunoaște motivele pentru care se înșeală pe sine. Distingerea autoînșelării de raționalizare este o problemă foarte subtilă și încearcă să scuze judecata greșită sau reprimarea.
Cerința crucială pentru autoînșelare este ca victima să fie inconștientă pe motivele sale de a menține credința falsă. Ar putea părea că autoînșelarea este un alt termen pentru conceptul freudian de reprimare. Există cel puțin două diferențe. În reprimare, informația ascunsă de sine reiese dintr-o nevoie adânc așezată în structura de personalitate, ceea ce nu este cazul tipic în autoînșelare. Unii susțin că confruntarea celui ce se autoinșeală cu adevărul poate rupe înșelarea, în timp ce în reprimare, o asemenea confruntare nu va conduce la conștientizarea adevărului. Pacientul bolnav de cancer nu este conștient că înșelarea sa este motivată de inabilitatea sa de a se confrunta cu frica morții sale iminente.
După Freud cunoașterea începe cu percepția și sfârșește cu răspunsul. Fluxul informațional poate fi deviat, transformat, șters, informația ajungând apoi în primul sistem de memorie de unde se distribuie într-o serie de alte sisteme de memorie. Sistemul primar triază însă informațiile care ar putea provoca durere sau anxietate. Aceste informații ieșind din circuit, duc la o informație lacunar conștientizată. Aici s-ar găsi resorturile minciunii de sine.
Jean-Paul Sartre vorbește de rezultatele îndoielnice ale autoînșelarii, afirmând că aceasta are rezultate bune numai pe termen scurt.
Fingarette se întreabă cum se poate ca una și aceeași persoana să știe și să nu știe ceva în același timp. Un răspuns posibil este cel dat de Leon Festinger în teoria disonanței cognitive, și anume acela că oamenii resping informațiile care le produc disconfort și acceptă informațiile care sunt concordante cu valorile personale, acesta fiind singurul criteriu de sortare.
Gur și Sackheim definesc autoînșelarea ca „motivarea inconștientă a uneia din doua cognitii aflate în conflict”. Există câteva condiții necesare autoînșelării:
individul să aibă 2 credințe contradictorii (p și non-p);
aceste credințe să fie simultane;
individul să nu fie conștient de reținerea uneia dintre credințe;
operațiunea mentală ce determină care conținut mental este și care nu este subiectul conștientizării să fie motivată.
Se remarcă faptul că totuși, cunoașterea adevărului reprimat rămâne înregistrată cumva în creier.
S-a pus întrebarea „ce anume motivează autoînșelarea?”. Ca răspuns la această întrebare, cea mai cunoscută teorie era că cel ce se autoînșeală își dorește ca acel lucru să fie adevărat. Aceasta ipoteză justifică anumite cazuri de autoînșelare ca de exemplu atunci când cineva care mai are puțin păr se minte pe sine că are un păr foarte des. Se poate spune că această credință greșită este motivată de dorința subiectului de a avea mai mult păr. Dar ce se întâmplă în cazurile în care, de exemplu, un soț crede că soția lui îl înșeală fără ca aceasta să o facă. Când din cauza geloziei și în lipsă de argumente rezonabile un soț crede acest lucru, se mai poate spune că acesta își dorește ca soția lui să îl înșele? În acest caz nu mai putem vorbi despre motivarea autoînșelării de dorința ca șotia lui să îl înșele. Nimeni normal nu și-ar dori asta.
Deci, nu se poate vorbi despre o motivație generală care ar putea genera autoînșelarea, ci mai degrabă despre una particulară, specifică de la caz la caz, bazată pe structurile inconștiente personale, pe nevoile și vulnerabilitățile fiecăruia.
Autoînșelarea poate apărea în mai multe ipostaze:
autoînșelarea metafizică – este o necesitate pentru a te putea împăca cu viata, cu insuportabilul ei, în caz contrar realitatea fiind prea dură. Se referă la faptul că oamenii își creeaza iluzia că viata lor are un sens fără a fi siguri și fără a avea argumente palpabile că este adevărat.
autoînșelarea ca autoiluzie – reprezintă o credință cinstită într-o falsă caracterizare a sinelui, care duce la erori cognitive sau informaționale;
autoînșelarea ca dezindividualizare – conduce la fenomene precum camuflarea identității și a personalități proprii. Este cazul uniformelor care modifică personalitatea purtătorilor lor;
autoînșelarea prin biasarea onestității (fairness bias) – tendința subiectivă inconștientă prin care ne reprezentăm pe noi mai pozitiv decât suntem în realitate în ceea ce privește onestitatea, moralitatea, dar nu și în ceea ce privește inteligența, deoarece nivelul de controlabilitate a unei trăsături de personalitate este proporțional mai ridicat cu dezirabilitatea acesteia. Tindem să prețuim mai mult ceea ce putem controla;
autoînșelarea ca dubla înșelare – oamenii se pot autoconvinge că nu mint. Acest lucru se întâmplă deoarece conștiința minciunii este ușor de detectat și implică sancțiuni dure. Prin această dubla înșelare a sinelui (mințirea propriu-zisă și minciuna asupra faptului că ne-am mințit), sistemul devine atât de fluid încât poate scăpa chiar și unui psiholog;
autoînșelarea ca spălare a creierului – deși agentul declanșator se găsește în exteriorul psihicului, individul continuă să schimbe caracterul de fals sau adevărat al informațiilor din propria voință.
autoînșelare în minciuna de masă – autoînșelarea se amplifică atunci când și celor din jur li se întâmpla același lucru.
Autoînșelarea este explicată în psihanaliză de fenomenul refulării. Aceasta presupune alungarea din conștiința oamenilor a conținuturilor care ar putea să le tulbure acestora starea de bine. Aceste conținuturi pot fi emoții, gânduri, situații, amintiri etc. Deci refularea permite protejarea echilibrului psihologic al individului. Conștiința este înșelată de partea inconștientă a psihicului. Dar psihicul fiind compus din partea conștientă și cea inconștientă, se ajunge la autoînșelare. Cu toate acestea aceste conținuturi nu se pierd. Ele rămân în inconștient și acționează de acolo pe căi insesizabile străine conștiinței.
Putem să explicăm autoînșelarea și prin celelalte mecanismele de apărare, sau prin câteva dintre mecanismele de apărare. În cartea sa „Mecanismele de apărare. Teorie și aspecte clinice”, Șerban Ionescu spune că mintea este înșelată de inimă în cazul raționalizării. Aceasta este folosită inițial ca apărare socială, dar ajunge să fie folosită ulterior ca mecanism intern. Când eul nu mai face față provocărilor realității, când pulsiunile inconștiente intră în conflict cu cenzura supraeului, mecanismele de apărare intră inconștient în funcțiune, pentru a proteja eul și astfel se produce autoînșelarea. Nu de puține ori spunem despre unii oameni că sunt niște mincinoși și că nu vor să recunoască adevărul, când de fapt ei cred cu adevărat în ceea ce au spus, dar mecanismul negării au pus stăpânire pe o parte din realitatea lor internă. Realitatea obiectiva este atât de dureroasă sau atât de intolerabilă încât negarea intră inconștient în funcțiune pentru a ajuta persoana să reziste tensiunii.
La fel se întâmpla și cu mecanismul transformării în contrariu, care nu de puține ori ne scoate din sărite la apropiații noștii. Din cauza acestor mecanisme de apărare apar contraziceri la fel de fondate din ambele parti, pentru că amândoi participanții la comunicare cred cu toată puterea în ceea ce afirmă. Însă numai unul dintre ei reușește să se mintă pe sine și astfel să îl „mintă” și pe celălat. Recurgerea la refuz conduce adesea, în cazul adultului , la minimizări sau maximizări manifeste ale realității. Astfel, neplăcerile sunt minimizate, iar succesele maximizate.
Așa stau lucrurile și cu celelalte mecanisme de apărare, care nu fac altceva decât să înlăture sau să modifice o parte din realitate care dacă ar fi conștientă ar produce niște conflicte interioare cărora eul nu le-ar rezista.
15. Minciuna și regimurile totalitare
Știm cu toții cât de importantă a fost minciuna în regimurile totalitare, cât de mult rău a putut genera și cât de greu ne-a fost să trecem peste credințele greșite adânc sădite în conștiința noastră de liderii comuniști persuasivi și convingători. Ce au încercat liderii totalitari a fost nu doar păstrarea la cârma conducerii a sistemului pe care îl conduceau, dar mai ales modificarea conștiinței supușilor și transformarea lor în niște sclavi care să le servească scopurilor personale. S-a încercat asuprirea voinței libere a oamenilor prin dezinformare și minciună, prin impunerea cu forța a unor valori arbitrare, prin inducerea forțată a unor credințe despre sistemul respectiv și despre liderii lor. Minciuna și neadevărul erau esența acestor regimuri, iar oamenii erau cobaii pe care se făcea experimentul. Este cel mai bun exemplu pentru a observa efectele minciunii. Dar să vedem cum anume au reușit să ajungă atât de departe.
Pentru a se influența ceea ce se concepe, ce se proiectează, ce se gândește nou se folosește minciuna conceptuală care influențează felul de a vedea realitatea , ansamblurile de opinii, de idei cu privire la problemele filosofice, științifice, politice, sociale, economice, artistice etc., iar intr-un cadru mai general influențând concepția despre lume și viață.
Orice taxonomie este de fapt o convenție, realitatea fiind un întreg indivizibil, un continuum spatio-temporal. De fiecare dată, intr-un act comunicațional se produce inevitabil o reducere de date și deci o distanțare de realitate. Definirea oricărei probleme influențează rezolvarea ei, prin însăsi îmbinarea conceptelor ei constituente. S-ar părea că minciuna conceptuala este intrinsecă reflectării realității în conștiință, iar dimensiunea ei depinde de mărimea devianței dintre aceste doua planuri. Dar determinantă pentru acordarea calificativului de minciuna unui mesaj este prezenta intenționalității de a transmite falsul la emintator (sursa).
Educația are o dilemă majoră: „trebuie deschis spiritul către lumea înconjurătoare sau trebuie formați buni cetățeni?”. Răspunsul la această întrebare face diferența dintre propagandă și educație, deoarece ultima iți arată cum să gândești, iar prima ce să gândești. Deși ambele sunt manipulări formative bazate pe minciună conceptuală, este evident că manipularea prin educație este mult mai periculoasă, căci ea deschide spiritul în mod selectiv spre valori prefabricate, convenabile ideologiei oficiale.
Apogeul manifestării minciunilor conceptuale îl găsim în regimurile totalitare. Aici apar minciunile cel mai minuțios elaborate, deoarece menirea lor era să confere ideologiei totalitare caracterul de sacralitate, de adevăr final, dincolo de orice îndoială, pervertind conceptele deja cunoscute cărora le confereau înțelesuri noi, care să servească exclusiv ideologiei lor. ”In societățile sovietice minciuna devine adevăr. Totalitarismul, întrucât el reușește să abroge însăsi ideea de adevăr, nu mai poate fi acuzat de minciuna” (Leszec Kolakowski în tratat de manipulate p. 52).
La rândul sau Piotr Wierzbicki distinge trei modalităti de deformare prin minciună conceptuală în regimurile totalitare:
anularea limbajului – realizata prin intermediul limbii de lemn, prin conferirea de noi sensuri, prin schimbarea semanticii uzuale și a semnificațiilor anterioare ale cuvintelor.
anularea logicii – realizata prin apelarea la încredere u la realitate, prin recursul la mistica doctrinara și abandonarea efortului argumentativ.
anularea realității – consa în înlocuirea parților de realitate incomode cu agregate conceptuale conforme dogmei și cu mituri legitimatoare și justificative. Noua realitate este văzuta că fiind cea mai buna, superioara oricărei alte realitati.
Refuzul minciunii conceptuale în regimurile totalitare se face cu mare dificultate și prin asumarea unor riscuri uriașe. Să ne amintim de arestul politic din țara noastră. Câți intelectuali care au luptat pentru adevăr și dreptate au avut de suferit. Câți au fost nevoiți să fugă peste hotare pentru că le stricau planurile comuniștilor și trebuiau eliminați.
Date fiind acestea, și observând puterea de distrugere a minciunii la nivel de mase, mai există oare dubii că efectele minciunii, mai devreme sau mai târziu, sunt negative? Are oare cineva dreptul să ne controleze dreptul la libertatea de gândire? Poate fi cineva atât de bun și atât de cinstit încât să ne mintă pentru a ne face fericiți? Se poate ajunge la fericire pornind de la niște credințe false? Este oare nevoie să construim o noua realitate pentru a ajunge la scopul final? și mai mult, atât de greu este de suportat adevărul și realitatea aceasta încât să avem nevoie să fim mințiți pentru a putea trăii în liniște? Credem că educația copiilor noștii ar trebui să plece de la prezentarea onestă a realității lăsând la latitudinea lor posibilitatea de a alege drumul viitor, de a se lăsa conduși de credințe false despre realitate. Si, mai mult credem că avem cu toții responsabilitatea de a ne conduce viețile după niște principii reale și oneste, pentru că în caz contrar conflictele nu vor înceta să apară.
16. Costurile și beneficiile minciunii
Credibilitatea este o forma de avere. Relațiile de durată se bazează pe credibilitate și încredere. Oamenii fac puține unul pentru celalalt fără un capital de încredere. Sinceritatea și încrederea sunt de obicei esențiale pentru bunul trai. Dacă cineva vrea să fie crezut atunci când spune adevărul, trebuie să aibă credibilitate. Credibilitatea este necesară și pentru ca cineva să creadă ceea ce minți. O persoana care rezistă minciunii are capacitatea de a construi relații de durată și de încredere.
Menținerea unei percepții greșite în mintea unei persoane cu care există o relație necesită menținere constantă și sârguință, un preț care nu este plătit de cineva care spune adevărul. Minciunile necesită noi minciuni pentru a întării impresia falsă. Mincinosul trebuie să țină minte toate minciunile pentru a menține iluzia. Adevărul devine un dușman de temut al mincinosului. Inteligenta persoanei păcălite devine dușmanul mincinosului. Acumularea de minciuni crește probabilitatea descoperirii. Odată cu descoperirea și colapsul unei fabricații complicate vine și o pierdere considerabilă a credibilității și a încrederii. Odată ce încrederea este pierduta este greu de recâștigat.
Un mincinos se va simți bine doar în compania celor care sunt ușor de păcălit – nu în acelora inteligenți care înțeleg. Încrederea este un ingredient foarte important în toate aspectele vieții care este dependentă de relațiile personale – inclusiv muncă, afaceri, prietenii familie, dragoste.
17. Detectarea minciunii
Pentru că minciuna există, oamenii și-au format și deprinderea de a depista minciunile spuse de alții. Pe lângă arta minciunii care există de atâta vreme, s-a constituit și arta detectării minciunii. Încă din antichitate se foloseau diferite metode de a scoate adevărul de la infractori. Unele metode erau foarte brutale (tortura), altele fiind mai subtile ca de exemplu îmbătarea infractorului sau „tragerea de limbă”.
Au existat multe idei și teorii care susțineau că anumite comportamente sunt indicatori ai minciunii, unele fiind mai aproape de adevăr, altele nu. Cele mai cunoscute comportamente care sunt asociate cu minciuna în viața cotidiană sunt următoarele:
Semne simple ale minciunii
Tipul de minciună și faptul de a se plia sau nu pe personalitatea mincinosului va determina semnele minciunii. Ocazional ele sunt foarte evidente, mai ales când mincinosul se simte vinovat.
Semnele evidente includ:
Negarea exagerată – proteste repetate legate de inocență;
Bâlbâiala – poticnirea în rostirea cuvintelor fără o fluență naturală;
Agitarea mâinilor – se prostește, își freacă mâinile, își alege și se joacă cu degetele și mâinile în timp ce vorbește.
Contactul vizual – îi este imposibil să îl realizeze sau să iasă din el.
Majoritatea oamenilor care intenționează să spună o minciuna își fabrică povestea cu mult înainte și devin confortabili cu ea și foarte rar sunt prinși așa de ușor. La fel, multe din semnele de mai sus pot fi simple semne ale nervozității sau timidității sau ale disconfortului provocat de situația nouă.
Există și multe semne subtile pe care mulți oameni le trec cu vederea și care pot afecta până și pe mincinoșii perfecți. Acestea sunt:
Discursul prea formal – folosirea cuvintelor lungi, foarte corect gramatical și o serie de formule de exprimare care în mod normal ar fi scurtate, sugerând un discurs scris mai degrabă decât o conversație naturală.
Foarte puține gesturi și nici o fixare – mișcările fizice ilustrează ceea ce este descris și sunt activități naturale și comune;
Justificarea – încercarea de a justifica fiecare detaliu cu explicații lungi;
Nepotrivirea – nepotrivirea între tonul vocii și expresivitate.
Problema dacă minciunile pot fi descoperite satisfăcător prin metode non-verbale este un subiect destul de controversat. În încercarea de a face detectarea minciunii cât mai riguroasă s-au construit diferite mașini care să surprindă acele comportamente care dezvăluie minciuna.
Detectorul de minciuni, poligraful, măsoară stresul psihologic pe care o persoana îl îndură într-un număr de măsurători, când el sau ea fac o serie de declarații sau răspund la niște întrebări. Sa întâmplat ca această metodă să dea greș, dar este în continuare folosită. Detectoarele de minciuni nu măsoară minciuna. Ele măsoară câteva schimbări fiziologice în corpul unei persoane, care sunt considerate răspunsuri automate la stresul produs de minciună. Este vorba de presiunea sângelui, pulsul, respirația, transpirația, activitatea electrodermală. Când aceste funcții ies din normalitate, se poate presupune că subiectul minte. Deci minciuna nu reprezintă un proces normal al omului.
Diferite seruri ale adevărului au fost propuse, dar nici unul nu este considerat de încredere.
Mai recent, oamenii de știință au descoperit că minciuna activează cu totul alte structuri cerebrale în timpul scanării MRI, care pot conduce la o metodă de detecție a minciunii mult mai corectă. Cercetătorii au descoperit că a spune o minciuna și a spune adevărul solicită activitați diferite în creier. Secțiunile din creier care sunt importante pentru concentrarea atenției, și pentru monitorizarea controlului erorilor (girusul anterior și părți din cortexul prefrontal și premotor) au fost mai active la oamenii care mințeau decât la cei ce spuneau adevărul. Dacă adevărul este starea de răspuns normală a creierului, atunci minciuna cere creșterea activității creierului în regiunile implicate în inhibiție și control.
Oamenii care mint se înroșesc. Bazându-se pe această constatare cercetătorii au realizat un aparat de detectare a minciunilor care măsoară temperatura pielii din jurul ochilor. Acesta are o precizie de 83-90 %. În mod normal oamenii au 29˚ în jurul ochilor dar când mint au 30˚.
Pentru că majoritatea oamenilor se simt stânjeniți atunci când mint, ei încearcă instinctiv să se separe de minciuna. În SUA, din analiza cuvintelor suspecților care dădeau alibiuri false, F.B.I. – ul a descoperit recent un indiciu: mincinosii încercau să elimine referințele la ei inșiși în timp ce mințeau, evitau să folosească cuvintele „eu” sau „pe mine”. De asemenea, mincinoșii vor încerca să evite folosirea numelui persoanelor în legătură cu care mint.
Oamenii cred că minciuna este asociată cu o creștere a miscărilor, dar de fapt, când mint oamenii își reduc mișcările. Studiile recente au arătat că în cazul mincinoșilor foarte motivați minciuna este asociată cu o scădere a miscărilor mâinilor, picioarelor și a tălpilor.
Când oamenii spun minciuni, intră în acțiune patru mecanisme, care ne-ar putea ajuta să recunoaștem mai ușor când suntem mințiți:
Stârnirea. Minciuna cauzează anxietate și trezire, fie din cauza disonanței cognitive dintre valori conflicuale cu comportamentul, fie din cauza fricii de a fi prins. Aceasta poate fi detectată prin detectorul de minciuni, erori în discurs, sau ezitare, repetiții, foială, activități deplasate, clipit, ridicarea tonului, dilatarea pupilei.
Controlul comportamentului. Încercăm să ne controlăm limbajul corpului care ne poate da de gol. De fapt asta este imposibil și apar scăpări, ca de exemplu atunci când ne controlăm fața, picioarele ne dau de gol.
Emoțiile. Emoțiile noastre se schimbă atunci când mințim. Poate apărea și vinovația. Micromiscările la nivel facial pot trăda emoțiile ascunse.
Gândirea. Ca să mințim, trebuie să ne gândim mai mult, pentru a asigura coerența faptelor pe care le relatăm. Asta ne face să facem pauze mai multe și mai dese. Suntem tentați să vorbim mai general pentru a evita să fim prinși cu detalii specifice.
18. Patologia minciunii (mitomania)
Ce este mitomania și cum se manifestă ea?
Cea mai simplistă definiție a mitomaniei este aceea de tendință patologică de a minți. Practic, mitomania se manifestă prin denaturarea adevărului sau prin născocirea unor întamplări extraordinare de către o persoană, cu scopul de a atrage atenția celor din jur asupra sa, de a ieși în evidență și a obține admirația și simpatia anturajului.
De ce și cum minte un mitoman?
Apariția și manifestarea mitomaniei sunt legate de domeniul afectivității. Mitomanul minte pentru a se simți bine, pentru a se simți securizat. El nu poate face față realității de a fi o persoană ștearsă, capacitațile sale neoferindu-i posibilitatea unei afirmări reale și atunci face apel la minciună, ca la o ultimă resursă. În acest mod el reușește să își găsească o satisfacție afectivă pe care realitatea concretă nu i-o poate oferi. Tocmai de aceea, de regula eroul acestor povestiri imaginare este tocmai autorul lor. El se simte deosebit de satisfăcut atunci când, în urma celor povestite, anturajul îi dă crezare, îl consideră inteligent, altruist, o persoană extraordinară. În ceea ce privește scopul acestor minciuni mitomanul nu urmărește prin ticluirile sale atingerea vreunui scop utilitar, ci insuși faptul minciunii, aceasta reprezentând una dintre deosebirile fundamentale dintre minciuna patologică și cea "normală".
De regulă, mitomanul este conștient de caracterul absurd al producțiilor sale dar recompensa afectiva pe care o primește atunci când minte este atât de importantă pentru el încât nu se poate abține. Acest obicei al denaturării adevărului poate avea însă, din păcate, urmări negative. Ea poate duce la alterarea relațiilor cu cei din jur odată ce aceștia sesizează caracterul fictiv al relatărilor mitomanului, poate isca neînțelegeri, certuri și chiar destrămarea unor relații de cuplu.
Există mai multe feluri de mitomanie?
Este important de știut faptul că există anumite "grade" ale mitomaniei. Cel despre care am vorbit până acum este cel mai puțin patogen, în sensul că această formă se caracterizează prin faptul că individul este conștient de minciunile sale și nu prezintă și alte simptome, modificări comportamentale care să îi tulbure sau chiar împiedice activitatea de zi cu zi și relațiile cu cei din jur. Din păcate însă, putem întâlni mitomania și că fenomen nedeliberat, fapt de care persoana în cauză nu este conștientă, caz în care ea se constituie într-un simptom patologic. Această situație poate să apară în cazul unei isterii sau a unor tulburări de personalitate, diagnostice mai grave și mai ample decât în cazul primei categorii.
În plus, există autori de specialitate care iau în considerare și o altă formă de mitomanie, respectiv "mitomania convențională". În cazul acesteia este vorba despre exagerările care apar atunci când sunt relatate povestiri "adevărate", cu scopul de a obține sau a întreține o stare de buna dispoziție. Este, de exemplu, cazul unor vânători sau pescari care "împodobesc" realitatea cu elemente de suspans sau prelungesc firul acțiunii tocmai pentru a-i face pe ascultători să o savureze din plin.
19. Criterii de analiza ale minciunii
În analiza minciunii trebuie să se țină cont de următoarele aspecte:
emitentul minciunii (cine?), vizând:
trăsăturile de personalitate ale mincinoșilor;
matricea combinațiilor posibile, generate de factorii de personalitate, factori bio-psiho-sociali, factori geo-cosmici;
natura și conținutul mesajului mincinos (ce?), descriind:
domeniile generale de manifestare a minciunii: ontologic, (epistemologic, axiologic, praxiologic);
forme de exprimare a minciunii;
semnificarea mincinoasă (cum?), urmărind:
tipurile de codare specifice discursului sistematizat (magico-ritualic, mitic, inițiatic, religios, filosofic, artistic, științific, ideologic, etc.) și discursului comun (interacțiune simbolică cotidiană);
funcțiile limbajului semnificant;
mijloacele de manipulare a conștiiței colective;
4. contextul actului mincinos (când și unde?), luând în seama: domeniile particulare și sociale de manifestare a minciunii.
20. Despre personalitate
Personalitatea se formează pe parcursul dezvoltarii individuale, în relația dintre persoană și mediul complex, pe baza disponibilităților native specifice ale fiecărei individualități.
În accepțiunea unor cercetători care au folosit analiza factorială în investigarea personalitatii (Cattel, Eysenck, Guilford), diferențele interpersonale constau în varietatea structurală a trasaturilor care se pot atribuii unei persoane, pe baza interpretării manifestărilor sale comportamentale relativ constante. Trăsăturile nu sunt entitati interne ale sistemului psihic, ci constructe convenționale utilizate în știința sau în vocabularul curent pentru abstractizarea și interpretarea unor comportamente. Asemenea trăsături desemnează manifestări relativ constante ale persoanei și în structura lor specifică, definesc personalitatea. Ele permit chiar anticiparea unor modalități de acțiune sau a unor performanțe. Caracteristic modelelor factoriale este faptul că privesc evoluția personalități ca modificări cantitative ale trăsătorilor în timp. Structura de baza a trăsătorilor de personalitate integrate se conturează relativ timpuriu – în prima copilărie – și rămâne constantă pe tot parcursul evoluției individuale.
R. B. Cattel consideră personalitatea “ca o construcție factorială, dinamică, exprimată în modalitatea răspunsurilor date la situații”. El a elaborat curba modificărilor cantitative a trăsăturilor de personalitate semnificative (16 trăsături fundamentale).
H. J. Eysenck consideră că noțiunea de personalitate desemnează “algoritmul de îmbinare a indicatorilor energetici, intelectuali și atitudinali la nivelul unui individ”.
În definiția lui Guilford, “personalitatea unui individ este structura unică a unor trăsături de personalitate”.
Spre deosebire de adepții modelului factorial, care au în vedere diferențele cantitative dintre trăsături, adepții modelului procesual aduc în prim plan modificările calitative ale proceselor psihice integrate. Atât dezvoltarea cât și personalitatea sunt înțelese procesual; aceleași procese se structurează și se exprimă diferit de la o vârstă la alta și de la o persoană la alta, funcție de efectul interacțiunilor individ-mediu asupra instrumentelor adaptative (procesele psihice în structura lor integrata) ale persoanei. H. Thomae consideră că personalitatea reprezintă integrarea unei serii de configurații (forme unitare, ansamblu compact) în desfășurare. Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 – 1939), ca o modalitate de a explora conținutul și mecanismele vieții mentale umane. Pregătirea sa l-a făcut să aprecieze importanța factorilor biologici (natura) și a experienței sociale (educația) pentru dezvoltarea și menținerea personalității umane. Freud credea că există necesități umane universale care ajută la ghidarea și modelarea comportamentului uman. Unul este eros “instinctul vieții”, nevoia oamenilor de a stabili legături între ei și altul este thanatos “instinctul morții”, baza înclinației agresive. În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (Sinele), Eul (Ego) și supraeul (Superego).
Sinele. El este produsul evoluției naturii biologice și partea cea mai primitivă a personalității. Sinele reprezintă aspectele inconștiente ale vieții psihice și este dominat de principiul plăcerii, adică de cerința satisfacerii imediate și absolute a dorințelor, de căutare a plăcerii și evitare a durerii. El reprezintă impulsurile instinctuale: sexual, agresiv și cele legate de nevoile primare. Dorințele nesatisfăcute creează tensiune, iar eliberarea de sub această tensiune este căutată fie prin soluții reale, fie prin fantezie.
Eul rezultă din relațiile pe care individul le are cu realitatea obiectivă și cu domeniul proceselor psihice superioare. Eul operează potrivit principiului realității, conform căruia satisfacerea nevoilor este amânată până la momentul și locul potrivit, introducând în structura psihică și în comportamentul omului regulile de etică socială. Eul – care din punctul de vedere al teoriei freudiene asupra personalității reprezintă ”nucleul” ei – este rezultatul organizării vieții sufletești în mod ierarhic și unitar, în așa fel încât pornirile libidinale sunt armonizate cu exigențele sociale reprezentate de Supraeu. El funcționează atât la nivel conștient cât și inconștient, fiind legat de funcțiile de percepție, de gândire, de planificare și decizie. Am putea spune că Eul reprezintă ”puterea executivă“ a personalității. Atunci când individul este bine adaptat, Eul domină Sinele și Supraeul și asigură relațiile cu lumea exterioară, conform intereselor și trebuințelor pe termen scurt și mai ales pe termen lung. Atunci când își îndeplinește în mod rațional ”funcțiile executive”, prevalează armonia și adaptarea. Dimpotrivă, de fiecare dată când abdică de la această raționalitate cedând în fața Sinelui sau a Supraeului, rezultă dezordine și inadaptare. Indiferent de situație, Eul reprezintă deja omul socializat.
Supraeul reprezintă exigențele sociale, cadrul intern, propriu individului, care stabilește ceea ce este ”bine” și ceea ce este ”rău”, în urma restricțiilor morale și restricțiilor culturale din care face parte. În cea mai mare parte inconștient, Supraeul are două componente: Eul ideal și conștiința morală. Eul ideal se concentrează asupra noțiunilor de ”bine” și ”corect”, reprezentând perspectiva individului asupra comportamentelor corecte care pot fi recompensate de ceilalți. Conștiința morală, pe de altă parte, interpretează și cenzurează impulsurile imorale ale Sinelui și previne intrarea acestora în sfera conștientă a Eului. În fiecare individ, Supraeul reprezintă interesele societății: el controlează și reglează pulsiunile (agresive, sexuale etc.), a căror expresie necontrolată ar risca să pună societatea în pericol. El impune constrângeri interne celor înclinați spre ilegalitate și anarhie, permițând individului să devină un membru supus al societății din care face parte.
Freud insistă asupra faptului că aceste subsisteme ale personalității sunt într-un permanent conflict. Sinele încearcă să obțină gratificarea impulsurilor, în timp ce Supraeul stabilește standarde morale, uneori foarte înalte și greu de atins. Eul este obligat să mențină echilibrul între aceste două forțe opuse și cerințele exterioare ale realității sociale.
Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat biologic și legate de vârstă, pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării psiho-sexuale”.
Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale (suptul, mușcatul).
Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor și al vezicii urinare.
Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conștientizării sexuale inițiale, sau altfel spus conflictul Oedipal.
Al patrulea stadiu este stadiul latenței (5 ani–pubertate) în care este importantă dezvoltarea fizică și deprinderile intelectuale.
Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură.
Allport (1937) considera personalitatea că fiind “o organizare dinamică a sistemelor psihofizice individuale, care determină adaptarea singulară a unei persoane la mediu”.
Concepția lui Gough privind evaluarea personalității
În construcția scalelor C.P.I. Gaugh nu a adoptat o teorie formală. Se pare că era implicat în primul rând un anume scepticism privitor la aplicabilitatea în practică a pozițiilor teoretice, mai ales lipsa lor de consistență când se punea problema evaluării comportamentului interpersonal normal. Același scepticism îl face să nu stabilească rațional care anume par să fie variabilele importante.
Metoda generală a lui Gaugh era de a porni de la situațiile în care se cerea utilizat testul. În funcție de situații, va construi măsurători care să se bazeze pe acele constructe care sunt deja operaționale în felul cum se comportă indivizii în conjuncturile situațional specifice. Această concepție, a derivării datelor pe cale empirică, era desigur legată pe de o parte de tradiția empiristă a Universității Minnesota, dar și de experiența anterioară, pentru că C.P.I.-ul trebuia să fie un instrument simetric fată de M.M.P.I.; dacă Inventarul Multifazic de Personalitate fusese destinat psihopatologiei, trebuia construit un instrument paralel pentru normalitatea psihică, normalitate care înseamnă, și aici accentuăm, persoana nu în ipostaza ei statică, ci în cea reală dinamică, adică în interrelaționare. De asemenea, dacă Inventarul Multifazic fusese construit pornind de la "variabilele" clinice, de la concepte derivate empiric din experiența clinică, trebuiau găsite căile pentru construirea inventarului pentru "normalitate psihică" pornindu-se de la realitățile ființei normale, obișnuite, aflate în interrelație.
După cum observă Magargee, aceasta este abordarea tipică pentru un psihodiagnostician practician care lucrează cu acele concepte care au relevanță funcțională.
Perspectiva după care construiește Harrison Gough chestionarul este dublă: – de la contextul de utilizare și de la acele concepte care deja există în domeniul comportamentului interpersonal. Anume acei termeni descriptivi pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-și descrie modurile de a se comporta, caracteristicile obișnuite, zilnice sau, pentru a utiliza chiar denumirea dată de Gough, "conceptele populare" în sensul cel mai direct al acestei expresii.
În modul cum definește Gough, un "concept popular" nu este doar un termen utilizat în vorbirea curentă, ci are și calitatea de a transcende o societate particulară: termenul de "responsabil" sau "iresponsabil" se regăsește în vorbirea curenta a diferitelor societăți. În aceeași măsură, ca să utilizăm un exemplu al autorului, termenul de "dominant" era utilizat de Plutarh pentru descrierea lui Caesar, dar și de omul obișnuit de azi când caracterizează de pildă un personaj politic cu o prezentă socială pregnantă.
Se sprijină pe și caută acele concepte care apar în interrelationarea socială, în viata socială curentă, atribute ce se pot regăsi în toate culturile și societățile și care au o relație directă și integrală cu formele de interrelaționare socială (Gough, l968).
Ca sursă primă pentru identificarea lor este chiar limbajul cotidian în măsura în care experiența socială a reținut în formele acestuia orice informație care este semnificativă pentru supraviețuirea socială. În procesul istoric al creșterii limbii respective apar desigur cuvinte noi, echivalente care se rețin și, în același timp, dispar alte cuvinte.
Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect, o anume temă a comportamentului interpersonal.
Capitolul 2. Metodologie
2.1. Obiectivele cercetării
Cercetarea se referă la legătura dintre minciună și personalitate, iar primul obiectiv este acela de a vedea dacă există vreo legătură între frecvența cu care o persoană minte și nivelul de autoîmplinire al acesteia. Dacă starea de bine a persoanei variază în funcție de frecvența cu care minte, dacă fericirea unei persoane este condiționată și de numărul de minciuni pe care le spune.
Al doilea deziderat al acestei lucrări este să stabilească o tipologie a mincinosului (un profil psihologic) pornind de la trăsăturile de personalitate surprinse de Inventarul Psihologic California și de la o tipologie a minciunii care stabilește 4 tipuri de minciuni (minciuni albe sau altruiste, minciuni de punere în valoare a eului, minciuni egoiste și minciuni antisociale). Adică am vrut să vedem dacă persoanele care mint mai frecvent au anumite trăsături de personalitate comune. Detectarea minciunii ar fi mult mai simplă, iar cunoașterea oamenilor din jur ar fi mult mai sigură. Principala problemă a acestui obiectiv este că nu s-au putut controla o serie de variabile incidente care, după cum veți vedea în concluzii, au distorsionat puțin rezultatele studiului. Printre aceste variabile enumerăm: motivația pentru care s-a mințit, contextul social în care se minte, influența vârstei, importanța problemei despre care se minte, nivelul de maturitate, partenerul care este mințit, concepția despre minciună a persoanelor, etc.
Al treilea obiectiv a fost măsurarea proporției celor patru tipuri de minciuni în cadrul lotului de subiecți. Adică am vrut să arătăm care dintre cele patru tipuri de minciuni sunt folosite cel mai frecvent și în ce proporție. Care este ordinea în care sunt folosite cele patru tipuri de minciuni. În funcție de această ordine putem deduce principalele probleme cu care se confruntă studenții români la psihologie, principalele conflicte care generează minciuna.
Un alt obiectiv, care însă nu s-a putut atinge, dar care este în plan este constatarea diferențelor între sexe în ceea ce privește tipul de minciuni folosite, frecvența lor și patternurile de personalitate specifice.
2.2. Ipotezele cercetării
Pentru a atinge primul obiectiv, acela de a constata dacă există vreo legătura între frecvența cu care o persoană minte și nivelul său de autoîmplinire, de satisfacție, s-a recurs la următorul demers: pentru a măsura primul construct s-a realizat un chestionar cu 29 de întrebări, iar pentru cel de-al doilea construct s-au folosit 2 scale din Inventarul Psihologic California, Nivelul de Autoîmplinire și Well Being.
Prima ipoteză a fost că intre frecvența cu care o persoană minte și nivelul său de autoîmplinire, de satisfacție va exista o corelație negativă. Adică cu cât frecvența minciunilor va fi mai mare cu atât nivelul de autoîmplinire și satisfacție va fi mai scăzut.
Cea de-a doua ipoteză a fost că există corelații pozitive și negative între frecvența cu care o persoana minte și trăsăturile de personalitate măsurate de CPI (nivel de autoîmplinire, acceptarea de sine, responsabilitate, independenta, conformism social etc.). Astfel ne așteptăm să putem stabili o tipologie a persoanelor care mint și a celor care nu mint.
Ne așteptam ca profilul psihologic al celor cu scoruri înalte la chestionarul de minciuna să se structureze pe anumite dominante. Adică să putem stabili un anumit profil psihologic al persoanelor care mint mai mult și al celor care mint mai puțin.
A treia ipoteză a fost că există o legătura între tipul de minciună folosit și profilul de personalitate. Adică persoanele care folosesc mai frecvent minciunile albe vor avea un anumit profil de personalitate, cele care folosesc minciunile de punere în valoare a eului vor avea alte trăsături de personalitate dominante și așa mai departe. Oamenii care folosesc un anumit tip de minciună vor avea un profil psihologic diferit de alții care folosesc predominant alt tip de minciuna.
A patra ipoteză a fost că persoanele responsabile mint mai rar decât cele mai puțin responsabile. Ceea ce înseamnă ca, cu cât o persoana este mai responsabilă cu atât ea minte mai puțin, sau cu cât o persoană minte mai mult cu atât este mai iresponsabilă.
A cincia ipoteză a fost că în rândul întregii populații anumite tipuri de minciunii sunt folosite mai frecvent decât altele. Cele mai frecvente minciuni vor fi cele albe, urmate de cele de punere în valoare a eului, apoi de cele egoiste și în ultimul rând cele antisociale.
2.3. Modelul cercetării
Ideea inițială de la care s-a pornit a fost că oamenii mint pentru a transforma cel puțin fictiv realitatea și pentru a-si îndeplinii măcar în imaginație unele dorințe. Dat fiind că realitatea este subiectivă și că granița dinte realitatea exterioară și cea interioară nu se poate trage foarte clar, s-a presupus că oamenii pot trece foarte ușor de la minciună la auto-minciună, Drept urmare oamenii care mint au o predispoziție spre a se autoînșela. Aceasta duce la o mai mare subiectivitate și la o îndepărtare și mai mare între cele doua planuri, al realității exterioare și al celei interioare. Astfel se creează un cerc vicios, care conduce la discrepanțe mari între așteptările persoanei și realitate, care conduc la frustrare și conflict interior. Pornind de la aceasta idee s-au formulat o serie de întrebări că de exemplu: De ce mint oamenii? Care sunt persoanele pe care le mint cel mai frecvent? Cu ce frecventă mint oamenii? În legătură cu ce fel de lucruri (importante sau mai puțin importante) mint? Care sunt principalele tipuri de minciuni? etc. Inițial s-a vrut că toate aceste variabile să fie cuprinse în cercetarea de față, dar dată fiind întinderea acestei lucrări a fost nevoie ca numărul lor să fie redus, iar restul să fie cât mai mult cu putință controlate sau neutralizate. Astfel variabilele dependente care au rămas în ceea ce privește minciuna sunt: tipul de minciuna și frecventa minciunii în viata persoanei. Amândouă au fost măsurate printr-un chestionar de autoevaluare întru-cât realizarea unui studiu longitudinal cu observarea directă a numărului de minciuni spuse și a conținutului acestora era foarte departe de posibil. Printre variabilele incidente cele mai importante se numără:
1. importanța conținutului minciunii;
2. persoanele care sunt mințite;
3. motivația pentru care se minte;
4. contextul în care se minte.
S-a încercat reducerea ponderii acestora prin formularea cât mai generală a itemilor chestionarului. Importanța conținutului minciunii considerată a avea o mare importanță în evaluarea minciunii a fost diminuată prin crearea celor 4 scale de măsurare a minciunii, care împarte minciuna în funcție de importanta și efectele minciunii.
Astfel se poate face o distincție între persoanele care au scoruri înalte la scale care măsoară minciuni considerate importante și scoruri mici la scale care măsoară minciuni considerate mai puțin importante și invers.
În ceea ce privește personalitatea, variabilele avute în vedere au fost în principal nivelul de autoîmplinire, responsabilitatea și independența, dar si celelalte scale ale chestionarului. Pentru realizarea tipologiei mincinosului s-au folosit toate scalele Inventarului Psihologic California (la descrierea instrumentelor vom prezenta succint câteva dintre scalele cele mai reprezentative pentru studiu).
Întru-cât studiul de față nu are nici pe departe pretenția de exhaustivitate și își dorește doar să surprindă niște adevăruri orientative pentru un viitor studiu mai complex, numărul de subiecți a fost relativ mic (62 de subiecți), iar aceștia au fost selectați doar din rândul studenților la psihologie din anul 3. Acest lucru se datorează și faptului că un studiu mai amănunțit ar fi fost mult prea costisitor, ceea ce nu ar fi fost scopul unei lucrări de diplomă. Drept urmare s-a încercat realizarea unui studiu cât mai valid posibil date fiind condițiile. Așa că rezultatele obținute pot fi extinse doar la populația de psihologi din anul 3, eventual am putea spune că pe întreaga populație de studenți la psihologie (întru-cât 62 de persoane este un număr reprezentatativ pentru numărul total de studenți). Alte considerente pentru care s-a ales acest eșantion au fost disponibilitatea acestora, dat fiind faptul că se găsesc în aceeași situație și faptul că în anul 3 în semestrul 2 se aplica CPI-ul pe toți studenții de anul 3. Drept urmare colectarea datelor despre personalitate a fost foarte facilă. Un alt motiv ar mai fi încrederea că cei de la psihologie vor da răspunsuri cât mai aproape de adevăr și nu vor încerca să inventeze răspunsurile.
2.4. Descrierea instrumentelor
Chestionarul CPI a fost construit de Harrison G. Gough în anul 1951 și a fost revizuit până în anul 2002 de 5 ori. Acesta se aplica începând cu vârsta de 13 ani, iar răspunsurile sunt înregistrate pe o scala dihotomică de tip adevărat/fals.
În continuare vor fi prezentate cele mai importante scale CPI, de la care s-a așteptat o corelație cu scorurile de la minciună.
1. Acceptare de sine – Sa (Self acceptance)
Scala vizează identificarea persoanelor care manifestă un simț confortabil și imperturbabil al valorii personale (manifestată activ sau pasiv în comportamentul social). Evaluează aspecte legate de simțul valorii personale, acceptarea de sine, capacitatea de a gândi și acționa independent.
Conținuturile itemilor se referă la încrederea în sine, o atitudine lipsită de rigiditate față de prohibițiile sociale, valorizarea muncii perseverente, atenția față de sarcina de muncă, acceptarea candidă a slăbiciunilor umane.
Scorurile înalte definesc o persoană inteligentă, sinceră și spirituală, pretențioasă, activă, centrată pe sine, insistentă, cu fluență verbală, cu siguranță și încredere în sine.
Scorurile joase indică un comportament conservator, ordonat, de nădejde, liniștit, comod și convențional, cu sentimente de culpabilitate și gata să se autoblameze, pasiv în acțiune și limitat că interese.
2. Independență – In (Independence)
Scala este destinată a evalua orientarea către autonomia personală.
Există două mari teme la care itemii din această scală fac referire:
1. Siguranță de sine, resursele personale și sentimentul de competență;
2. Distanța dintre sine și ceilalți în ceea ce privește cererile convenționale sau regulile.
Scorurile înalte indică putere, capacitatea de reziliență și un fel de tărie personală. Sunt persoane distante față de ceilalți și care stau separat de grup. Au nevoie să fie singuri și să facă lucrurile singuri. Sunt persoane cu și de încredere, cu resurse, cu determinare personală, întreprinzătoare, independente, individualiste (lupi singuratici), asertivi, ascendenți social, puternici, detașați și au tendința de a fi dominanți în relațiile interpersonale.
Scorurile scăzute indică persoane cu multe îndoieli (legate de sine); sentimente de inadecvare personală; caracterizate prin slăbiciune, reticență, tăcute, timide, nesatisfăcute, ușor de distras, cu toleranță scăzută la ambiguitate, care nu-și asumă (diferite aspecte ce țin de sine sau sarcini și responsabilități), submisive; îngrijorate; cu sentimente de vinovăție; cu dificultăți sociale, ușor de stânjenit, dependente, precaute; cu tendința de a evita conflictele interpersonale; cu tendința de a urma pe ceilalți în luarea deciziilor; fără inițiativă și fără încredere în sine; încearcă să-i mulțumească pe ceilalți; încearcă să evite dezaprobarea socială.
3. Responsabilitate – Re (Responsability)
Scala identifică persoanele conștiincioase, responsabile, care își iau obligațiile în serios și în care se poate avea încredere. Sunt indivizi legați de reguli și ordine, care consideră că viața ar trebui guvernată de rațiune.
Conținuturile manifeste ale itemilor vizează preocuparea pentru obligațiile sociale, civice și morale, accentul pe datorie și disciplină de sine, dezaprobarea pentru orice privilegii sau favoritisme speciale, afirmarea echilibrului și încrederii în sine și ceilalți.
4. Conformism social (Socializare) – So (Socialisation)
Scala este concepută pentru a evidenția gradul de maturitate socială, integritate și corectitudine atins de individ. Scala indică nivelul de maturitate socială, integritatea morală, capacitatea de a judeca și respecta normele morale.
Conținuturile manifeste se referă la aspecte care ilustrează teoriile psihologice privind delincvența. Alți itemi se referă la sensibilitatea socială și empatie ca opuse ignorării sau desconsiderării valorii personale, la optimism și încredere în sine în contrast cu sentimente de alienare, inferioritate, disperare, adaptarea familială și școlară opuse vagabondajului și opozanței.
5. Sănătate (bună – stare personală) – Wb (Well being)
Inițial a fost numită scală de disimulare, în care a fost inversată cheia de cotare rezultând scala actuală. Scorurile ridicate reprezintă indivizi sănătoși și stenici iar cele joase indivizi cu o vitalitate diminuată, incapabili să facă față cerințelor vieții cotidiene.
Scala diferențiază indivizii care stimulează nevroza de normali și de pacienții care răspund sincer, fiind și una dintre scalele de validare ale testului.
Conținutul itemilor se referă la negarea unor simptome fizice și mentale, negarea oricăror probleme familiale majore, negarea conflictelor și preocupărilor sexuale, negarea unor stări de tensiune, anxietate, teamă, afirmări ale independenței personale și sentimentului de suficiență de sine, afirmarea încrederii în viitor.
6. Prezență socială – Sp (Social presence)
Conținuturile itemilor vizează: plăcerea pentru interacțiuni sociale, o încredere bine afirmată, spirit deschis, atitudini aerisite față de regulile și prohibițiile sociale, paralel cu accentul pus pe îndatorire, moderație, conformism.
Scorurile înalte indică un comportament spontan, imaginativ, neformalist, rapid, cu o natură expresivă și creativă.
Scorurile joase caracterizează un individ precaut, moderat, răbdător, simplu, modest, oscilant, nesigur în decizii, cu o gândire necreativă.
7. Nivelul satisfacției
Cei care sunt plasați spre polul negativ legat de aceasta evaluare tind să fie nemulțumiți cu statutul lor curent și simt că potentialitatile lor nu sunt împlinite sau realizate. Cei care obțin scoruri înalte, tind să simtă că trăiesc la un nivel superior de potențialitate și de asemenea că ei se pot descurca efectiv cu cerințele vieții
8. Impresie bună – Gi (Good impresion)
Conținuturile manifeste ale itemilor se referă la aprecieri asupra bunei funcționări; la virtuți; negarea conduitei antisociale, a plângerilor și eșecurilor personale; negarea tendințelor agresive, afirmarea încrederii și siguranței de sine cu aspecte de modestie; afirmarea stabilității și a capacității de a face față adversității; axarea pe aspectele aprobate social; afirmarea capacității de a întreține relații pozitive și a opiniei favorabile despre oameni.
Percepția socială descrie un bărbat cu scor înalt ca: adaptabil, amabil, maleabil, binevoitor, rezonabil, tandru, cu tact, altruist, cald, prietenos. Femeia cu scor înalt este descrisă ca: moderată, calmă, conservatoare, modestă, răbdătoare, împăciuitoare, încrezătoare, neliniștită, înțelegătoare.
Chestionarul de minciună a fost creat de către autor cu sprijinul profesorului coordonator și cu ajutorul unor colegi care au ajutat la realizarea validării acestuia. Construcția a cuprins o perioada de documentare încheiată cu operaționalizarea clară a conceptului ce se dorea a fi măsurat. S-au construit itemi pornind de la cele 4 tipuri de minciuni descrise mai înainte, iar apoi s-a făcut validarea interevaluatori și reformularea itemilor, unde a fost cazul. S-a făcut o pretestare pe un eșantion de 30 de subiecți, iar apoi analiza itemilor prin fidelitatea alfa. Coeficientul de încredere alfa a fost de .73. Au fost eliminați câtiva itemi rămânându-se la forma finală a chestionarului cu 28 de itemi a câte 8 itemi pe scală.
Prima scală măsoară minciunile prosociale (albe) – presupune a minți pentru a ajuta o alta persoană. Această minciună nu generează nici un rău direct nici unei persoane, dar ajută pe termen scurt persoana care este vizată. Exemplu: dacă o persoană te întreabă dacă îi stă bine cu noua lui coafură, și ție nu iți place, dar știi că dacă i-ai spune adevărul ar suferi, îi spui că iți place pentru a-l cruța de suferință.
Scala a doua măsoară minciunile de punere în valoare a eului – a minți pentru a părea mai bun, pentru a salva aparențele, pentru a evita jena, dezacordul sau pedeapsa fără a-i răni pe ceilalți. Aceste minciuni au menirea de a pune în valoare persoana care minte fără a-i defavoriza în vre-un fel pe ceilalți. Sunt spuse de obicei de persoanele care nu au o încredere de sine foarte puternica, și care au nevoie de recunoaștere și apreciere. Exemplu: când îi spui prietenului tău că ai stat la aceeași masă cu solistul de la vama veche și că ați băut o bere împreuna, deși nu este adevărat.
Cea de-a treia scala surprinde minciuna egoista – a minți pentru a se proteja pe sine în defavoarea altora sau a ascunde o infracțiune. Persoanele care mint egoist încearcă să obțină anumite avantaje, deși nu le merită, în defavoarea altcuiva care le merită. Și în cazul minciunilor anterioare, prosocială și de punere în valoare, persoana obținea un anumit avantaj. În primul caz avantajul era că persoana mințită nu se supăra, iar în cel de-al doilea caz persoana care mintea reușea să genereze o imagine de sine mult mai bună, și reușea să se facă apreciat pentru ceva ce nu era adevărat. Însă în aceste două cazuri persoana mințită nu era nedreptățită direct, ca în cazul minciunii egoiste.
A patra scala surprinde minciuna antisociala – a minți pentru a face rău deliberat unei alte persoane. Aceste minciuni nu au alt scop decât să facă rău deliberat pentru a aduce satisfacție celor care le generează. Sunt legate de un complex antisocial și de o tendință sadică. Principalul ei scop este să facă rău și abia apoi să obțină, eventual, și alte avantaje.
Rezultate
Pentru a verifica prima ipoteză, s-au făcut corelații între scalele la minciună și nivelul de autoîmplinire și Well Being (Wb). Nu s-au găsit corelații semnificative între nici o scală a chestionarului de minciună și nivelul de autoîmplinire, iar în ceea ce privește Wb s-a constatat o corelație semnificativă de r=-209 la p=.023 cu scala 2 a chestionarului de minciună. Reamintim că scala 2 măsoară minciunile de punere în valoare a eului. Drept urmare, putem spune că acele persoane care mint pentru a se pune în valoare tind să aibe un scor la scala Wb al chestionarului CPI mai mic decât cei care mint mai puțin. Întrucât indicele de corelație este foarte mic, această inferență este destul de nesigură, dar are cel puțin o valoare orientativă. Încercând să dăm o explicație acestui rezultat care infirmă ipoteza noastră, ne gândim la faptul că nivelul de autoîmplinire (în cadrul chestionarului CPI) măsoară în primul rând satisfacția în ceea ce privește realizarea socială și nu realizarea personală, intelectuală sau spirituală cu care mai degrabă ar avea de-a face minciuna.
Ce ne spun aceste rezultate? Faptul că între felul în care persoanele se evaluează în ceea ce privește frecvența minciunii și nivelul lor autoevaluat de satisfacție nu există o corelație. Că nu există nici o legătură între aceste două variabile.
Acest lucru ne face să ne gândim că felul în care este autoevaluată minciuna variază foarte mult de la o persoană la alta și nu urmează un pattern legat de cele două variabile de personalitate. Avem motive să credem că în autoevaluarea minciunii intră foarte multe variabile personale și din mediu familial. Aceste variabile implicate ar putea să nu fie caracteristici ale personalității și să nu fie stabile. Drept urmare, pentru a realiza un studiu mai complet ar trebui făcută o corelație între frecvența reală a minciunilor și aceste două trăsături de personalitate.
Pentru a observa mai bine rezultatele la primele 4 ipoteze, vom prezenta într-un tabel succint principalele corelații între cele două chestionare.
Corelații semnificative la .05 între chestionarul de minciună și scalele CPI.
Deși, după cum se poate vedea în tabelul de mai sus, corelațiile sunt medii și mici, și au existat mai puține corelații decât ne-am așteptat, se pot face unele inferențe și comentarii. Astfel, se poate spune că oamenii care mint mai mult au un scor mai mare la acceptarea de sine, deci sunt mai încrezători, mai siguri pe ei înșiși, se prezintă cu convingere, le place să vorbească, exprimă un sentiment înalt al valorii lor personale.
Aceștia au un nivel de autocontrol destul de mic, adică vor să își asume riscuri, au sentimente și emoții puternice, vorbesc răspicat când sunt furioși și supărați, sunt nechibzuiți. Nu sunt interesați să lase o imagine bună în urmă, sunt sceptici și pot fi individualiști.
Au scoruri mari la flexibilitate, ceea ce înseamnă că le place schimbarea și varietatea, găsesc plictisitoare rutina, obișnuința, gândesc repede și sunt deștepți.
Nu sunt orientați spre aplicarea legii, adică văd aplicarea legii ca strictă și severă, le place să-și asume riscul, tind să fie nonconformiști, oarecum pesimiști și nesatisfăcuți. Această descriere se apropie foarte tare de nivelul intuitiv și de nivelul așteptat de noi atunci când am formulat ipotezele, însă este doar orientativ, pentru că nivelul corelațiilor a fost mic. Cu toate acestea, ni se pare că există o coerență destul de mare în acest tablou psihologic și aceste rezultate sunt destul de bine închegate, ceea ce ne face să ne gândim că rezultatele sunt destul de semnificative, iar nivelul scăzut al corelației este dat de altceva, ca numărul redus de subiecți sau caracterul special al studenților la psihologie.
Pentru a realiza o tipologie mai detaliată am propus ipoteza numărul 3. Rezultatele sunt prezentate tot în tabelul de mai sus, reprezentând corelațiile la fiecare scală și scalele CPI. Astfel, interpretările psihologice ar fi următoarele:
Persoanele cu scoruri mari la scala 1 de minciună (minciuni albe) se caracterizează prin scoruri mari la orientarea spre aplicarea legii. Adică, văd aplicarea legii că strictă și severă, le place să-și asume riscul, tind să fie nonconformiști, oarecum pesimiști și nesatisfăcuți. Tot ei au scoruri mici la potențialul managerial, ceea ce arată că nu sunt prea ambițioși, sunt ciudați în luarea de decizii, își pun propriile interese pe prim-plan, reacționează defensiv la critică.
Cei care au scoruri mari la scala ce măsoară minciuna de punere în valoare a eului au scoruri mici la orientarea spre muncă. Sunt nestatornici, ușor de distras, adesea neglijenți, nu sunt niște muncitori harnici, au dispoziții fluctuante.
Au scoruri mici la potențialul managerial, ceea ce arată că nu sunt prea ambițioși, sunt ciudați în luarea de decizii, își pun propriile interese pe prim-plan, reacționează defensiv la critică.
De asemenea au scoruri mici la nivelul satisfacției, nu sunt pe deplin confortabili în situațiile curente, pot fi îngrijorați de sănătate sau probleme personale, tind să fie anxioși, nu sunt optimiști în ceea ce privește viitorul.
Aceștia au scoruri mici la independență, caută suport la alții, ascultă de alții, evită să ia o poziție, tind să renunțe când lucrurile iau o întorsătură proastă. Și acest tablou ni se pare foarte coerent, sugerând că cei care mint pentru a se pune în valoare pe sine au o imagine de sine destul de precară, sunt îngrijorați de ce se va întâmpla, de cum sunt priviți, nu au curaj să se impună tocmai pentru că se simt slabi și neputincioși.
Nu sunt ambițioși pentru că li se pare că nu au valoare și că sunt neimportanți. Sunt preocupați să facă o impresie bună și asta îi distrage din alte activități, sunt încordați și crispați.
Scorurile mari la scala de minciuni egoiste corelează cu scorurile de la acceptarea de sine. Persoanele cu scoruri mari la această scală sunt încrezători, siguri pe ei, se prezintă pe ei înșiși cu convingere, le place să vorbească, exprimă un nivel înalt al valorii lor personale.
Ei au un nivel de autocontrol destul de mic, adică vor să își asume riscuri, au sentimente și emoții puternice, vorbesc răspicat când sunt furioși și supărați, sunt nechibzuiți.
Nu sunt interesați să lase o imagine bună în urmă, sunt sceptici și pot fi individualiști
Nu sunt orientați spre aplicarea legii, adică văd aplicarea legii că strictă și severă, le place să-și asume riscul, tind să fie nonconformiști, oarecum pesimiști și nesatisfăcuți.
Nu pot să ajungă la realizarea de sine prin conformism. Au dificultăți în a lucra bine într-un cadru foarte normat și structurat, nu le place să se conformeze, tind să fie subrealizați.
Au scoruri mici la orientarea spre muncă. Sunt nestatornici, ușor de distras, adesea neglijenți, nu sunt niște muncitori harnici, au dispoziții fluctuante.
Acest tablou ne spune că aceste persoane au o imagine bună despre sine, dar sunt nonconformiști și nesupuși regulilor. Nu le place ordinea și disciplina, se simt nedreptățiți tocmai din această discrepanță între percepția de sine și exterior, realitate. Nu le pasă de ceilalți, sunt centrați pe sine și nu contează prin ce mijloace trebuie să își atingă scopurile. Sunt impulsivi și toată atenția le e centrată spre a le fi recunoscute drepturile și valoarea. De fapt, tot ce vor este să nu le stea nimic în cale și să fie tratați că speciali.
Minciunile antisociale sunt spuse mai ales de persoanele caracterizate prin:
acceptarea de sine mare, sunt încrezători, siguri pe ei, se prezintă pe ei înșiși cu convingere, le place să vorbească, exprimă un nivel înalt al valorii lor personale.
Au un nivel de autocontrol destul de mic, adică vor să își asume riscuri, au sentimente și emoții puternice, vorbesc răspicat când sunt furioși și supărați, sunt nechibzuiți.
Nu sunt interesați să lase o imagine bună în urmă, sunt sceptici și pot fi individualiști.
Au scoruri mari la comunalitate, ceea ce înseamnă că nu le place să iasă în evidență, au foarte puține răspunsuri neobișnuite, se văd similari cu alții, au o perspectivă practică.
Prezența socială îi caracterizează, caută atenție și recunoaștere socială, le place să aibe audiență, sunt spontani, versatili și greu de încurcat.
Au o capacitate de statut mare, sunt ambițioși, vor să aibe succes, își doresc un stil de viață prosper, au o mare varietate de interese.
Aceste persoane au o imagine bună despre ei înșiși, și deși nu au un bun control asupra propriilor reacții și instincte, au fler suficient cât să compenseze și să îi pună într-o lumină bună. Consideră că și ceilalți se ghidează după aceleași principii, pentru că el însuși vrea să fie comun, să nu iasă în evidență.
Aceste persoane nu au însă nimic împotriva regulilor, a legii că cei dinainte. Ceea ce îi face mai puțin discordanți. Urmăresc obiective înalte, sunt suficient de deștepți cât să nu se dea de gol și se folosesc de flerul lor de care sunt conștienți.
Cea de-a patra ipoteză s-a infirmat total, adică nu există nici un fel de legătură între autoevaluarea frecvenței cu care o persoană minte și responsabilitate. La prima vedere pare foarte ciudat pentru că în mod normal asociem minciuna cu iresponsabilitatea, sau mai mult, oamenii sinceri cu responsabilitatea.
Se pare că, într-un fel, care ne este străin, autoevaluarea frecvenței minciunii diferă foarte mult de frecvență reală cu care un om minte. Adică oamenii care cred despre ei că mint mai mult nu cred neapărat că sunt și iresponsabili. Și această explicație este posibilă, gândindu-ne la câte concepții există și au existăt despre moralitatea minciunii. Sunt implicate foarte multe variabile, de la fondul afectiv din familie, stilul de educație parentală autoritară sau democratică, educația școlară despre moralitate etc. Deci putem spune că o persoană responsabilă poate crede despre ea fie că minte fie că nu minte. Cel care va spune că minte este probabil destul de autocritic, iar celălalt este realist. O persoană iresponsabilă poate spune, de asemenea, că minte sau că nu minte. Dacă spune că minte va fi cinstită cu ea însăși, și autentică, dacă va spune că nu minte, înseamnă că este extrem de indulgentă cu sine, ceea ce ne duce cu gândul la relațiile cu părinții (probabil că a fost un răsfățat).
În ceea ce privește ultima ipoteză, putem spune că suntem pe deplin satisfăcuți, pentru că a fost confirmată total. Ordinea frecvenței minciunii pe clase este următoarea: minciuni albe, minciuni de punere în valoare a eului, minciuni egoiste și minciuni antisociale. După aplicarea chestionarului de minciună pe 62 de subiecți, sau obținut următoarele medii și abateri standard ale scalelor:
Scala 1, m=15.40, s=4.29;
Scala 2, m=13.74, s=3.88;
Scala 3, m=13.00, s=3.80;
Scala 4, m=12.35, s=3.28.
Total m=54.50, s=11.68.
Mai jos vă prezentăm proporția exactă a celor patru tipuri de minciuni și graficul frecvențelor acestora:
Un alt aspect care ne-a atras atenția a fost faptul că din cei 62 de subiecți, doar unul a avut scorul peste media virală sugerată de chestionar. Restul s-au autoevaluat că mint mai puțin decât media.
Concluzii
Această lucrare prezintă legătura dintre frecvența cu care o persoană minte și personalitatea acesteia. Pornind de la constatarea că unii oameni mint mai mult, iar alții mai puțin, unii mint mai bine, iar alții mai rău, unii mint despre lucruri mai importante, iar alții despre lucruri mai superficiale, s-a dorit surprinderea acelor trăsături de personalitate care conduc la aceste comportamente. Ipotezele cercetării sunt următoarele: cu cât oamenii mint mai mult cu atât vor avea un nivel al satisfacției mai scăzut; mincinoșii au anumite trăsături de personalitate comune, deci se poate stabili un profil psihologic al mincinosului; persoanele care au scoruri mici la scala de responsabilitate au scoruri mari la scala de minciună; oamenii folosesc predominant minciuni altruiste sau albe și mai puțin minciuni egoiste sau antisociale. S-au aplicat două chestionare, unul pentru minciună, care măsoară frecvența cu care o persoană minte și unul pentru personalitate (CPI). După aplicarea acestor chestionare pe un lot de 62 de subiecți, studenți la psihologie în anul 3 și după realizarea corelațiilor s-a ajuns la următoarele rezultate: nu există o corelație semnificativă între frecvența cu care o persoană minte și nivelul său de autoîmplinire sau satisfacție; există anumite trăsături de personalitate care îi caracterizează pe cei care mint mai mult (acceptarea de sine ridicată, autocontrol scăzut, impresie bună scăzută, flexibilitate crescută etc.); subiecții testați folosesc predominant minciunile albe, urmate de minciunile de punere în valoare a eului, apoi minciunile egoiste, iar pe ultimul loc minciunile antisociale; nu există nici o legătură între responsabilitate și frecvența cu care o persoană minte.
La prima vedere putem spune că simțul comun este greșit, nefondat, iar ipotezele noastre s-au infirmat în mare parte, însă la o privire mai atentă putem să ne dăm seama de unde decurg aceste rezultate. Întradevăr poate să nu existe legături strânse între frecvența autoevaluată cu care o persoană minte și personalitate, dar nu din cauză că nu există nici o legătura între minciună și personalitate, ci, mai degrabă, pentru că există o mare discrepanță între autoevaluarea frecvenței cu care o persoană minte și frecvența reală cu care aceasta o face. Drept urmare un studiu viitor ar trebui făcut prin măsurarea obiectivă a numărului de minciuni pe care le spune o persoană și corelarea rezultatelor cu chestionarul de personalitate.
Putem spune că minciuna este o componentș importantș de diagnostic al auto-implinirii, însă este destul de greu de măsurat. La fel de importantă este minciuna și pentru echilibrul individual și social. Am văzut mai sus cum influențează minciuna bunul mers al evoluției personale si sociale, cum noi metode de înșelare se dezvoltă, cum noi metode de descoperire a înșelării sunt construite. Pentru ce toate acestea? Probabil pentru un dezechilibru care sa contribuie la un echilibru ulterior mai calitativ. Sau poate pentru a contribui la tendința auto-distructivă a omului, pentru a-i confirma lui Freud că instinctul mortii există și este la fel de puternic, sau mai puternic decât cel al vieții. Sperăm că am reușit să tragem un semnal de alarmă pentru toți cei interesați de binele individual și social, pentru toți cei care mai au încă umanism în suflet și dragoste pentru oameni. Sperăm să fi trezit macăr interesul pentru reflecție asupra acestei probleme extrem de delicate. Exprimându-ne dorința de a continua studiul în acest domeniu și de a aprofunda aceste probleme legate de autenticitate și echilibru interior, încheiem acest studiu printr-un sfat umanist și optimist: Cunoaște-te pe tine însuți și fi tu însuți!
Bibliografie
Barnes, J. A. (1998). Sociologia minciunii. Iasi, Institutul European.
Best, Ben, Some Philosophizing About Lying. http://www.benbest.com/philo/lying.html.
Bok, Sissela, (1979). Lying: Moral Choice în Public and Private Life. New York: Vintage,
Carcea Maria Ieana, (2000). Cunoașterea personalității.
Conner, Michael G. The Heart of Anxiety, Panic, Phobias & Lying , http://www.crisiscounseling.com/Articles/FearAnxietyPhobiaLying.htm.
DePaulo, Bella M. (1996) Lying în Everyday Life. Journal of Personality and Social Psychology, Vol. 70, No. 5,979-995;
Ekman, Paul. Lying and deception, http://www.paulekman.com/pdfs/lying_and_deception.pdf.
Ekman, Paul.Why Don’t We Catch Liars? http://www.paulekman.com/pdfs/why_do_not_we_catch_liars.pdf.
Ekman, Paul. he ability to detect deceit. Journal of Personality and Social Psychology 097, Vol. 72. No.6, 1429—1439.
Ene, Andreea, ( 2002). Minciuna are picioare scurte. http://www.121.ro/content/show_article.php3?article_id=1132.
Gheorghe, Marin, (1969). Minciuna la copil. Editura didactica și pedagogica, București,
Gneezy Ury, Deception: The Role of Consequences. http://www.gsb.uchicago.edu/fac/uri.gneezy/vita/deception.pdf.
Goffman, Erving, Viata cotidiana că spectacol, Comunicare.ro, București.
Gorman, Michael John, (2003). Deception: Perspectives from Science, Technology and Art, http://www.stanford.edu/class/sts121b/syllabus.html.
Hage, Deborah. Antecedents to Lying and Teaching the Truth, http://e-magazine.adoption.com/articles/371/lying.php.
Hutchinson, W. The use of deception în systems. (http://ftp.informatik.rwth-aachen.de/Publications/CEUR-WS/Vol-72/040%20Warren%20deception.pdf).
Ionescu Șerban, Jacquet Marie-Madeleine, Lhote Claude, (2002). Mecanismele de apărare. Teorie și aspecte clinice, Polirom.
Lock, Carrie, (2004), Deception Detection, http://www.sciencenews.org/articles/20040731/bob8.asp.
Minulescu, Mihaela, (1996). Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică.
Morel, Corinne, (2003). ABC-ul psihologiei și psihanalizei, Corint, București.
Pease, Allan, Barbara, (2003) EL e cu minciuna, EA vorbește-ntruna”, Curtea Veche;
Quek, T. The Truth About A Child's Compulsive Lying.
http://webhome.idirect.com/~readon/lies.html;
Raley, Christina. What to Do About Lying. http://www.momtomom.com/lying.htm.
Samson, Jeri, (2000). Lying And Dishonesty. http://www.notmykid.org/parentArticles/Lying/
Shari Caudron, The Whole Truth About Workplace Lies, http://www.geocities.com/Athens/Forum/1611/sins22lies5c .
Walbridge, Jean, (1999). On Lying în Adolescence. http://www.selfgrowth.com/articles/walbridge.html.
Wayne D. Dyer, (2004). Zonele tale eronate. Esti ceea ce alegi să fii. Humanitas.
Webster, John, How To Get The Truth Out of Anyone! http://www.norom.com/ebooks/(ebook%20-%20pdf)%20how%20to%20get%20the%20truth%20out%20of%20anyone.pdf.
Wierzbicki, Piotr, (1996). Structura minciunii, Bucuresti, Nemira.
Wolfgang Steinel and Carsten K. W. De Dreu.Lying and deception. http://www.psychologie.leidenuniv.nl/seno/content_docs/Medewerkers_R_tot_Z/SteinelW/steinel_jpsp2004.pdf.
Wood, Derek.What is Compulsive Lying?
http://www.mental-health-matters.com/articles/dw001.php?artID=153;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Studiu Corelational Privind Frecventa Minciunii Si Profilul DE Personalitate (ID: 164403)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.