Studiu Corelational Intre Stima de Sine Si Satisfactia In Cuplu

=== e3995374c99495adc34e41acb3b4bc01ac06f634_128634_1 ===

CUPRINS

ABSTRACT

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. CUPLUL CONJUGAL, SOLIDARITATE, INTIMITATE

1.1. Cuplul: aspecte generale

1.2. Alegerea partenerului in cadrul cuplului

1.3. Iubirea conjugală

1.4. Cuplul conjugal – între funcționalitate și disfuncționalitate

CAPITOLUL 2. SATISFACȚIA ȘI STIMA DE SINE ÎN VIAȚA DE CUPLU

2.1. Definirea conceptului de satisfacție personală

2.2. Personalitatea partenerilor și sastisfacția

2.3. Stima de sine în viața de cuplu- vector al dezvoltării satisfacției personale

2.4. Bariere în atingerea satisfacției personale în viața de cuplu

2.4.1. Stresul

2.4.2. Diferențele de personalitate și locul de muncă

2.4.3. Problemele de comunicare

2.4.4. Infertilitatea

CAPITOLUL 3. AUTOEFICACIATATEA PERSONALĂ CA INFLUENȚĂ A STĂRII DE BINE ÎN CUPLU

3.1. Personalitatea și starea de bine

3.2. Autoeficacitatea si starea de bine

3.3. Dezvoltarea abilitaților și valorilor personale și de cuplu

3.4. Stabilirea și atingerea obiectivelor personale și de cuplu

CAPITOLUL 4. INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA CORELAȚIILOR DINTRE STIMA DE SINE ȘI SATISFACȚIA ÎN CUPLU

4.1. Metodologia cercetării

4.1.1. Context

4.1.2. Obiective

4.1.3. Ipoteze

4.1.4. Eșantionul și eșantionarea

4.1.5. instrumente de cercetare

4.1.6. Operaționalizarea variabilelor

4.1.7. Modelul de cercetare

4.1. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute

4.3. Testarea ipotezelor

4.4. Discuții

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

REZUMAT

În cadrul aceste lucrări s-a abordat problematica satisfacției în viața de cuplu, corelaă cu stima de sine a partenerilor. Important de prezizat este faptul că, am ales să abordez ideea de cuplu conjugal, nu de familie, însă am realizat o serie de corelații cu vârsta partenerilor și cu durata relației.

Prin intermediul acestei lucrări s-a realizat practic un studiu asupra elementelor acre intervin în determinarea satisfacției cuplului sau, dimpotrivă, a insatisfacției.

În urma cercetării realizate s-a constat faptul ca atât stima de sine cât si satisfacția dintre parteneri sunt elemente independente și nu depind unul de celălalt. Stima de sine însă depinde și de vârstă și de durata relației, însă nu depinde de satisfacție și nici invers.

Studierea cuplurilor reprezintă așadar o temă foarte importantă pentru psihologie si nu numai. Identificarea tuturor elementelor care determină insatisfacția în cuplu poate determina soluționarea unor foarte multe probleme de cuplu cu care partenerii se confruntă.

Practic, scopul acestei lucrări a fost acela de a afla în ce măsură stima de sine crescută a partenerilor determina un grad crescut de satisfacție în cuplu, însă media reultatelor obținute nu a indicat un nivel maxim nici de stimă de sine, nici de satisfacție în cuplu.

Deși nu există o corelație evidentă între stima de sine și satisfacția în cuplu, nu înseamna că cele două elemente nu au legătură între ele și, într-o formă sau alta, influențează viața de cuplu.

Corelația între cele două elemente studiat ar fi putut exista însă doar dacă valorile obținute ar fi fost altele. În acest context, se poate spune că utilizarea unui alt eșantion de cercetare ar fi putut conduce în mod automat și la alte rezultate.

Concluziile la care s-a ajuns în final au fost relativ previzibile și în concordanță cu studiile anterioare, însă acest fapt nu înseamnă că tema nu mai poate fi aprodundată și extinsă, chiar la nivel internațional.

ABSTRACT

Couples are often uncertain about what to expect from the process of couples therapy. They are not sure of what to expect of the therapist or even if the therapist has any expectations of them.

Couples often seek couples or marriage counseling when relationship problems begin to interfere with daily functioning or when partners are unsure about continuing the relationship.

Couples often approach counseling with the expectation that a therapist can help in some way—though they may not know just how they expect the therapist to help. Some couples may want to develop better communication skills, enhance intimacy, or learn to navigate new terrain in their lives.

Others may expect the therapist to mediate their arguments, or take sides and declare which partner is right.

All couples argue sometimes, but when insults, criticism, intimidation, threats, humiliation, or stonewalling become commonplace, the relationship enters the realm of emotional abuse.

Signs of emotional or psychological abuse are often more subtle and harder to recognize than those of physical abuse, although the psychological impact of emotional abuse is likely to be as severe as or worse than that of physical abuse.

Healthy boundaries are not present in abusive relationships, and this fact may make the therapy process difficult or impossible, as the safety of each partner is paramount to ensuring positive treatment outcomes.

Some therapists will not engage in relationship counseling if violence has occurred, unless and until both partners show tremendous growth in the areas of boundaries and safety.

Understood this theme because understand the real issue, both for couples in particular, but also for society in general.

Consider that improving the marital problems could facilitate the way to social wealth and presenting more theoretical arguments for this represents a big step in achieving this ambitious objective.

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să analizeze problematica staisfactiei personale dintre parteneri in viata de cuplu.

Motivația alegerii acestei teme constă în dorința de a analiza toate atitudinile partenerilor conjugali cu privire la funcționalitatea reală, precum și identificarea tuturor strategiilor acestora de mediere a conflictelor care apar în mod inevitabil în viața de cuplu.

Pornim astfel de la ipoteza potrivit careia, „cu unele excepții, majoritatea partenerilor se căsătoresc din dorința de a construi un cămin fericit în cadrul căruia să-și materializeze toate visurile și idealurile cu privire la familie. De la simpla atracție spre celălalt până la iubirea matură în care echilibrul funcțional confirmă calitatea unui cuplu fericit, toți partenerii își proiectează fericirea conform propriilor visuri și pretenții de îndeplinire’’. (Apostu, I., 2013, p.369)

Astfel toți partenerii își asumă responsabilitatea tipului de convietuire care probabil că li se potrivește cu adevărat cel mai bine, fără presiunea unor norme de conviețuire impuse de societate care ar putea aduce nefericire în viața lor, aceștia fiind liberii să aleagă.

,,Am ajuns, iată să avem nevoie de cineva, dar mereu de altcineva, numarul partenerilor unui individ de-al lungul vieți crescând necontenit’’. (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p.13).

S-a ales această temă ca urmare a faptul că s-a înțeles impotanța reală a problematicii puse în discuție, atât pentru cupluri în mod particular, cât și pentru societate, în general.

Se consideră astfel că ameliorareatuturor problemelor conjugale ar putea facilita calea reală către bunăstare socială, iar prezentarea mai multor tipuri de argumente teoretice în acest sens reprezintă un pas foarte important spre atingerea acestui obiectiv atât de ambițios.

CAPITOLUL 1.

CUPLUL CONJUGAL, SOLIDARITATE, INTIMITATE

Cuplul: aspecte generale

Cuplul conjugal reprezintă unicul grup social caracterizat de determinările naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste și capătă o importanță primordială prin interacțiunile multiple și determinante între toți membrii săi.

Cuplul se referă la acea relație dintre două persoane (de regulă de sex opus) legate doar prin dragoste.

Psihologia vorbește despre cuplu ca fiind integrat în cadrul familiei. În acest sens, cuplul conjugal ajuns la stadiul de familie joacă un rol foarte important în structurarea și formarea personalității copilului. Părinții influențează foarte mult copiii prin concepția lor despre lume și despre viață, dar și prin comportamentele, temperamentele, atitudinile, dorințele lor, gradul lor de toleranță.

Familia constituie de fapt factorul primordial al formării și socializării copilului, fiind primul său intermediar în relațiile cu societatea și tot aceasta constituie matricea care imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale, atitudinile pe care copilul le adoptă în familie punând bazele conduitelor viitoare. De asemenea, familia reprezintă locul în care sunt construite prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale (de supraordonare sau subordonare, de complementaritate sau de reciprocitate). (Nichols, M.,P., Schwartz, R.,C., 2005, p. 109-112)

Cuplul ar putea fi definit astfel ca drept o structură bipolară, de tip bio-psihosocial, fundamentată pe interdeterminismul mutual în cadrul căruia partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se dezvoltă reciproc și se realizează ca și individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt. (Mitrofan, I., 1989 p.59).

Astfel, partenerii se susțin reciproc, se dezvoltă și se realizează unul prin intermediul celuilalt, dar nu întotdeauna se întâmplă asta, nu tot timpul considerăm că existența noastră depinde de altcineva, însă în subconștient, toți avem această profundă convingere cum că, pentru a ne simți împliniți, fericiți și în siguranță avem nevoie de celălalt. (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p.9)

Funcționalitatea normală a cuplului poate fi urmărită din perspectiva factorilor interpersonali pe baza unor paternuri relaționale diferite.

Aceste paternuri au fost consolidate de-a lungul istoriei ca parte a relațiilor cu figurile semnificative, în situația în care individul dezvoltă modele de lucru interne, modele de comportament față de alte persoane semnificative, inclusiv modalități de răspuns la conflict și nemulțumire.

În contextul abordării psihologice, logica dezvoltării cuplului, precum și a familiei nu corespunde cu logica dezvoltării societății. Societatea și familia sunt simbiotice și sinergice doar într-o anumită măsură, dar, luând în considerare atât obiectivele societății, cât și pe cele ale familiei, ar putea să fie privite chiar ca antagoniste. 

Relația de cuplu trebuie întotdeauna înțeleasă în special ca grup uman fundamental și ca realitate socio-umană determinată de relațiile de cuplu, de cele parentale dar și de legăturile implicate în succesiunea generațiilor și în viața domestică în comun.

Modul de adaptare și implicare atât psihic dar și comportamental a partenerilor dintre un cuplu este diferit în funcție de forma de dragoste manifestată. El ne prezintă două feluri de iubire (dragoste romantică si dragoste pătimșă).

Dragostea pătimașă face referire la o legătură generică între iubire și atașament sexual. Diferența dintre dragoste pasională și dragoste romantică este data de faptul că în dragostea romantică iubirea predomină asupra dorinței sexuale care este specifică mai degrabă dragostei pasionale.,, (Giddens, A., 1992, p. 40)

Diferența dintre cele două tipuri diferite de dragoste poate fi dată și de vârstele partenerilor.

Dragostea la vârstele tinereții este diferită de cea de la vâstele adulte, acolo unde atât interesele cât și sentimentele devin diferite și nu se mai bazează neapărat pe iubire ci, mai degrabă pe atașament.

Foarte importantă în dezvoltarea unei relații sănătoase este și intimitatea, care, indiferent de vârstă, este absolut necesară. „Intimitatea sau, poate mai concret, intimitatea psihologică nu trebuie confundată nici cu sexualitatea dar nici cu familiaritatea fiind unul dintre secretele menținerii cuplului. Evident că în comportamentul socio-afectiv al oricărui cuplu este integrată și sexualitatea însă intimitatea nu se substituie neapărat sexualității.” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998, p. 250)

Intimitate simțim și în grupul de prieteni și chiar alături de familie, ea asigurând nevoile noastre de securizare, de afiliere, de solidaritate, oferindu-ne resurse de eficiență socială și un mediu în care ne simțim în siguranță și încrezători în propria persoana prin susținerea oferită de persoana de lângă noi.

Alegerea partenerului în cadrul cuplului

În vederea dezvoltării unei relații de cuplu sănătoase, foarte importantă este și alegerea partenerului potrivit, mai ales în condițiile în care este vorba despre un partener de viață care, ulterior poate deveni soț sau soție.

,,Un cuplu tradițional anost și măcinat de monotonie, supus dezintegrării, dar condamnat să-și ducă crucea care, ironia soartei, a fost construită de alții’’. (Ciupercă, C., 2000, p.71)

Pornind de la societățiile tradiționale unde comunitatea era cea care propunea cine se poate căsători și cu cine, unde părinții alegeau ce este mai potrivit pentru copii lor, observam că această alegere nu era bazată pe iubire, ea constând în criterii de ordin material precum apartenența la o familie respectată sau cu multă avere.

Detașarea de la regulile trecutului și de la obiceiul tradițional ne aduce în situația de a observa că în cuplul modern nu mai contează acele norme sociale care îi obligau oarecum pe tinerii să se căsătorească, principalul motiv care stă la baza căsătoriei cuplului modern fiind dragostea.

În prezent alegerea partenerului de viață nu mai este realizată de către rude, iar așteptările partenerilor de cuplu pot fi dintre cele mai convegente sau pot fi divergente, speranțele pe care unul și le pune în celălalt să nu corespundă cu ceea ce este celălalt. (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1996, p. 42)

Fiecare dintre noi avem aceste speranțe în care credem cu tărie dar nu vrem să vedem adevăratele lucruri care contează cu certitudine și ne impunem să le vedem în celălalt.

Aceiași autori menționati mai sus ne vorbesc despre importanța alegerii partenerului și despre modul coevoluției maritale de a rămane cât mai mult timp alături de partener, acesta bazându-se pe ,,principiul complementarității celor două persoane care se iubesc, evident în cadrul mai larg al unei similatități socio-culturale.,, (Idem., p. 4)

În aceste condiții, evoluția relațiilor conjugale dintre doi parteneri nu urmărește, în mod deosebit un echilibru ,,cantitativ’’ al volumului de sentimente dar, după o anumită perioadă de cunoaștere, necesitatea feedback-ului apare ca un răspuns pozitiv la acel ,,te iubesc”. (Apostu, I., 2013, p.154).

De asemenea, evoluția parteneriilor în cuplu se referă la modul de cunoaștere în care partenerii își dezvoltă și clarifică sentimentele, descoperă compatibilitatea sau incompatibilitatea, emoțiile și așteptările unul față de celălalt.

,,Unul dintre secretele fericirii conjugale este capacitatea unui cuplu de a se crea și recrea continuu, unde cele două personalități angajate se afirmă, se dezvoltă unul prin intermediul celeilalte,, (Mitrofan, I., 2008, p.62).

Așadar, indivizii care formează relația au proprile valori, principii și păreri, dar trebuie să ajungă la o înțelegere, un consens pentru o durată cât mai mare.

1.3. Iubirea conjugală

Iubirea conjugală reală tinde sa fie într-o oarecare măsură și altceva, ea este ,,creația comună a două personalități, una prin intermediul celeilalte, în situația specifică și complexă a paternintății maritale al cărui cadru sigur, recunoscut și respectat este căsătoria’’. (Idem, p. 108).

Consider că, iubirea conjugală este cunoașterea pe deplin a celuilalt, momentele, emoțiile și iubirea trăită alături de persoana respectivă reprezintă tot ceea ce înseamnă iubire în cadrul cuplului.

,,Deseori se confundă iubirea cu mirajul îndrăgostirii și mulți se așteaptă ca aceasta să perpetueze la infinit iar când se produce decepția, se produce fie brutal fie neconform cu așteptările mutual proiectate’’. (Mitrofan, I., Mittrofan, N., 1996, p. 48)

Este clar că indivizii care formează o relație intră în aceasta având propriile valori, principii, părerii despre cum își doresc ca această relație sa fie, în sens contrar neputându-se vorbi despre existența unei relații.

Dar de cele mai multe ori, oamenii așteaptă doar ceea ce își doresc și aud doar ceea ce își doresc să audă, ceea ce de multe ori rezultată este ca așteptările să fie în neconcordanță cu ceea ce își dorește celălalt.

Iubirea tinde de multe ori să se apropie de cele două forme de dragoste, opuse până nu demult: dragostea pasională și dragostea conjugală. (Ciupercă, C., 2000, p. 130)

De asemenea există unele cupluri care văd dragostea doar la suprafață și așteaptă ceea ce doresc să primească, realizând la un moment dat că nu a fost iubire ci doar o atracție și că iubirea este ceva mai mult și mai profund.

De aceea consider că iubirea conjugală are la bază atât dragoste cât și înțelegere, dar și atracție fizică, trebuie doar să învățăm să înțelegem defectele celuilalt ca fiind calități și să acceptăm persoana de lângă noi așa cum este.

În concluzie cred ca există o forma de iubire care să fie denumită matură și care să cuprindă elemente importante din toate domeniile sociale care alcătuiesc o relație stabilă între doua persoane.

Cei care îndeplinesc aceste condiții și se bucură de o astfel de relație ar trebui să aprecieze și să păstreze această iubire, apelând la înțelegerea și suținerea partenerului și chiar la compromisuri pentru ca relația să funcționeze în continuare, bineînțeles dacă se dorește acest lucru de către ambii parteneri.

1.4. Cuplul conjugal – între funcționalitate și disfuncționalitate

Diverse dispute și neînțelegeri motivate sau nemotivate, diferite dificultăți în asumarea unor roluri, problematici de ordin sexual, împărțirea inechitabilă a responsabilităților, gelozie, probleme de socializare și comunicare, infidelitate, dorința de a sprijini un partener care se confruntă cu o criză de personalitate sunt doar o parte dintre topicele de care au legătură cu un nivel scăzut al satisfacției maritale, pentru care se poate solicita ajutor specializat.    

Cuplurile din zilele noastre se confruntă cu serioase probleme, multe dintre acestea fiind de comunicare, de relaționare sau de așa-numitele nepotriviri de caracter.

În zilele noastre se simte o nevoie acută de reală adâncire a cunoașterii despre procesul comunicării sub toate aspectele și formele sale.

Atât la nivelul individului, cât și în ceea ce privește colectivitatea în care acesta trăiește, se observă o creștere constantă și accentuată a interesului pentru problematica comunicării.

Zi de zi ne confruntăm cu apariția de noi articole, cărți, se întâmplă des să luăm parte la o serie de workshop-uri sau training-uri care au ca scop îmbunătățirea comunicării, eficientizarea și dezvoltarea sa. Comunicarea este absolut vitală în absolut toate domeniile.

Barierele în comunicarea de cuplu se pot produce atunci când receptorul mesajului comunicat nu receptează sau interpretează greșit sensul pe care emițător a vrut să i-l dea.

Scopul studierii comunicării este acela de a reduce cauzele care provoacă aceste fenomene. Barierele pot fi identificate în orice sistem comunicațional și de aceea e mai corect să spunem că mesajul transmis nu e niciodată mesaj receptat.

În ciuda tuturor eforturilor, un număr foarte mare de bariere se pot interpune în calea unei comunicări eficiente în cuplu. Un obstacol major este reprezentat de faptul că niciun mesaj nu este receptat exact în forma în care acesta a fost emis (Băban, A., 2003, p. 83)

Alte motive de conflict conjugal pot fi generate și de lipsurile materiale și financiare, de anumite tipuri de dependețe, de sitații de boală, însă și de carieră. În momentul de față, tot mai mulți tineri se axează pe reușita profesională și își neglijează astfel partenrii de viață, determinându-i astfel să recurgă la gesturi de infidelitate.

Cu toate acestea însă, printre cele mai frcvente motive de divorț se numără așa-numita nepotrivire de caracter, care se pare că reușește să destrame foarte multe cupluri.

De cele mai multe ori, conflictele în viața de cuplu apar tocmai ca urmare a apariției acestor numeroase bariere în comunicare. Într-un fel sau altul cu toții suntem implicați în diferite conflicte.

Abordarea ordonată și sistematică a acestora reprezintă o reală necesitate cu atât mai importantă cu cât nevoile și temerile care ne conduc în situațiile conflictuale nu sunt conștientizate de toți cei implicați. Conflictul poate fi atât pozitiv cât și negativ, în funcție de modul în care îl privim.

Conflictul la nivelul cuplului ,,constituie o iminență în evolutia interacțională conjugala, având în esență o valoare dinamogenă și catharctică în procesul interacomodării diadice’ (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2009, p 138).

În concluzie se poate formula ideea că ,, nocivitatea comportamentului interacțional conflictual este certă numai pentru anumite formule de manifestare, saturate tensional, continuu sau intermitent. (Idemp. 142)

Putem spune că există foarte puține cazuri în care cuplurile să nu aibă la un moment dat în relație anumite situații conflictuale. Însă, pentru a evita aceste conflicte la nivele de cuplu, este foarte important să știm de la ce pornesc aceste discuții și cum trebuie rezolvate.

,,De multe ori, în prima parte a relației conjugale, fiecare preferă mai mult să participe la fericirea celuilalt, uneori investind în idealurile celuilalt chiar și atunci când sistemul său de valori diferă de cel al partenerului’’. (Apostu, I., 2013, p. 368).

Atunci când vorbim despre începutul unei relații după cum spune și autorul în citatul de mai sus totul se rezumă la a investi tot ceea ce avem mai bun în celălalt fără a te gândi și la proriile tale nevoi.

Indivizii în relație sunt destul de diferiți de aceea nivelul lor de comunicare poate fi uneori scăzut, ei neconștientizând diferențele și ajungându-se astfel la conflict.

Partenerii trebuie să accepte comportamentul celuilalt, să învețe să se formeze unul pe celălalt în cadrul unei relații chiar dacă acest lucru poate însemna renunțarea la anumite valori, principii, schimbările fiind necesare la nivel de cuplu, nu individual.

Se spune că în cazul femeilor, simțurile sunt mai dezvoltate ca în cazul bărbaților, astfel ,într-o lume a femeilor, deci de o mare receptivitate, ea se așteaptă ca el să-i interpreteze limbajul verbal, vocal și trupesc și să-i anticipeze nevoile asemeni unei femei.

Femeia presupune că bărbatul știe ce vrea ea sau de ce are nevoie, când el de fapt nu-și dă seama de nimic, iar în această situație ea începe să-l acuze că este „insensibil- habar nu ai de nimic!” Iar barbații de pretutindeni răspund invariabil.,, Dar ce-ai vrea, să-ți citesc gândurile? Studiile arată că bărbații nu sunt în stare să citească gândurile’’(Peasse, A., Peasse, B., 2001, p. 51-51)

La femei, ,,nevoia de siguranță necesită ca soțul să fie un suport constant, prezent în momentele importante, și să rezolve diversele probleme ale familiei împreună cu soția. El trebuie să-și manifeste iubirea și să-i asigure soției sentimentul de siguranță, de confort psihologic.

Pentru femei comunicarea verbală este mai importantă decât cea fizică. De aceea ele au nevoie de timp în care să discute în liniște despre anumite probleme banale, cotidiene. Deși aceste discuții par lipsite de importanță pentru soți, ele sunt importante pentru menținerea unei atmosfere de deplină înțelegere,, (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 170).

Așadar se poate spune că femeia, în comparație cu bărbatul folosește comunicare și în alte scopuri.

La bărbați, predomină nevoia de respectare a eu-lui. Nevoia de confort fizic și psihosexual este important pentru bărbat. Hrana și sexul nu sunt separate, evident, de confortul psihologic relațional al soțului, iar zicala ,,Cea mai bună cale spre inima unui bărbat trece prin stomac”, include o parte de adevăr. Respectul pentru ,,masă’’echivalează cu grija pentru echilibrul fiziologic al celuilalt. De asemenea inițiativa sexuală a soțului, la care nu se răspunde de cele mai multe ori, poate trece drept un ,,semn’’ de lipsa a iubirii, de neglijare, de respingere. Refuzul naște frustrare, iritabilitate, neîncredere în sine’’. (Idem, p. 172).

Acesta este un alt exemplu în care pot apărea conflicte în relația de cuplu, însă, pentru a evita conflictul, bărbatul trebuie să-și comunice nevoile iar femeia să le înțeleagă. De asemenea, poate însemna adaptarea la nevoile celuilalt, ele trebuie discutate și înțelese de ambele persoane, pentru ca atunci când sunt acceptate și înțelese doar de una dintre parți pot fi dăunătoare relației.

Gary Smalley (2005, p. 242) afirmă că ,,fiecare dintre noi are propria culoare și simte nevoia de a fi prețuit pentru unicitatea acelei culori. Ne străduim cu toți să ne schimbăm să devenim mai buni. Dar culorile noastre rămân cam aceleași de-a lungul anilor’’.

Încercăm tot timpul să dăm ce este mai bun din noi pentru ca relația să mergă și să evităm conflictele dar nu întotdeauna lucrurile stau cum am dori.

Comunicarea este foarte importantă în viața de cuplu iar atunci când aceasta lipsește are în mod sigur de suportat lucruri neplăcute.

Importanța unei relații de comunicare este de neînlocuit ,,comunicarea bazată pe respectul pentru adevăr, considerația pentru celălalt și disponibilitatea de a împărți percepții, idei, trăiri sau dorințe personale este esențială pentru o uniune durabilă, armonioasă si autentică’’(Nuță, A., 2006, p. 138).

După cum spune autorul în citatul de mai sus, înțelegem că este foarte importantă comunicarea și ascultarea, înțelegerea și respectarea între cei doi partenerii.O bună relație în care împărtășim la comun sentimente de fericire,bucurie, dorințe dar și supărari într-un mod în care să fie acceptate pozitiv de cei doi parteneri încat să evite conflictele, pot duce la o relație reușită.

Fidelitatea este de asemenea foarte importantă în relația pe care o are un cuplu, iar atunci când aceștia nu au niște limite bine stabilite, când încrederea nu este suficient de mare, poate apărea cu usurință gelozia.

Femeile cât și bărbații au diferite motive pentru a fi infideli ,,spre deosebire de bărbații, femeile infidele nu caută aventuri sau aventuri erotice incitante. Deși există excepții de la această regulă, de cele mai multe ori femeile care își înșeală partenerii au impresia că nu sunt iubite, se simt neglijate și, într-o aventură caută și siguranță și apropierea de care nu au parte alături de partenerul lor’’ (Peasse, A., 2007, p. 78).

Consider că nu este foarte simplu să vorbim despre fidelitate în cadrul unei relații, unde lucrurile nu stau destul de bine. De aceea este important să se spună de la începutul relației cum fiecare dintre ei văd fidelitatea și să se ajungă la un acord comun în privința așteptărilor.

În orice cuplu relația pornește de la iubire, respect și încredere, de aceea fidelitatea reprezintă baza unei relații stabile și armonioase. Siguranța și fidelitatea de care au nevoie femeile în cuplu sunt necesități normale la baza relației.

Iulian Apostu (2013, p. 421) privește gelozia ca ,, o teamă a cuiva de a pierde ceea ce el consideră a fi un bun personal. Această temă poate fi reală, potențială sau în totalitate imaginară’’.

Gelozia reprezintă lipsa de neîncredere la unul dintre partenerii când acesta simte că celălalt îi ascunde anumite lucruri sau când anumite probleme nu mai merg rezolvate, acesta poate provoca stare de durere, suferință nu doar persoanei geloase cât și celuilalt partener.

,,Suferinzii de gelozie cronică nu se mai pot controla, nu se mai pot purta civilizat, de aceea dușmanul cel mai aprig al gelosului este el însuși. Ei nu își asumă responsabilitatea pentru ceea ce fac deoarece obișnuiesc să își arunce vina pe ceilalți, în mod deosebit pe partener’’ (Mitrofan, L., 2002, p. 168).

De regulă, în cazul situațiilor în care apare gelozia, pot exista câteva diferențe în modul în care atât femeile cât și bărbați se comportă atunci când sunt geloși: bărbatii manifestă gelozia în special privitor la activitatea sexuală a partenerelor lor, iar femeile sunt mai geloase la implicarea emoțională a partenerilor.

Bărbații tind să nege sentimentele lor de gelozie dar le exprimă adesea prin furie și violență, în timp ce femeile admit sentimentul dar manifestă depresie. ,,Bărbații tind să acuze partenerele pe când femeile tind să se autoacuze’’(Nuță, A., 2006, p. 83).

În cuplu gelozia apare când cele două persoane nu respectă înțelegerile și regulile dintre ei, când sunt nesiguri de sentimentele și de modul în care se desfășoară relația în acel moment al vieții lor.

Așadar, gelozia poate fi o frică atât reală cât și imaginară produsă de sentimentul de nu a pierde dragostea, de a nu rămâne singuri.

CAPITOLUL 2.

SATISFACȚIA ȘI STIMA DE SINE ÎN VIAȚA DE CUPLU

2.1. Definirea conceptului de satisfacție personală

Satisfacția poate fi înțeleasă ca drept o stare de bine, la care individul aspiră, intotdeauna. Această stare de satisfacție apare odată cu îndeplinirea unor anumite obiective propuse ori cu diverse realizări sau solutionari ale unor probleme, mai mult sau mai puțin personale.

Satisfacția se referă așadar, la maniera în care indivizii își evaluează singuri viața. S-a stabilit astfel că toate aceste evaluări cuprind reacțiile emoționale ale indivizilor la anumite evenimente, la propriile lor stări și judecați pe care de fapt și le formează asupra starii de bine, împlinirii personale, satisfacției în diverse domenii particulare, cum ar fi căsătoria și profesia. Această satisfactie a prezentat un mare interes în studiile referitoare la ceea ce omul profan numește fericire sau satisfacție.

Pe această temă s-a realizat insa și un model al satisfactieu psihologice alcatuit din șase dimensiuni: (Bowlby, J., 2011, p. 95)

acceptarea de sine- atitudine si imaginea pozitivă față de propria persoana, acceptarea si mulțumirea față de toate aspectele eului, calitățile sau defectele, percepția pozitivă față de viață proprie;

relații pozitive cu cei din jur- relații satisfăcătoare, bazate pe încredere, pe empatie, afecțiune, intimitate;

autonomie- autoedeterminare, independență, capacitatea de a putea face față la presiunea de conformare, de autoreglare și evaluare a celorlalti într-o manieră stabilă, consistentă cu anumite standarde personale;

controlul permanent al mediului- sensul în competența de a se descurca astfel intotdeauna cu mediul altuia, abilitatea de a controla o mare varietate de activități externe, de a utiliza o serie de resurse și de oportunități desponibile, abilitatea de a putea negocia pentru a dezvolta convergența dintre mediu și toate nevoile personale;

obiectiv în viata- direcția personală, sensul existențial, gândirea obiectivelor în viață;

creșterea individuală- sentimentul dezvoltării permanente, al expansiunii individuale, deschiderea la noi tipuri de experiențe, abilitatea ascendentă de a putea integra autocunoașterea cu eficacitatea individuală.

Este foarte important de precizat și faptul că, satisfacția personală în viața de cuplu se află într-o strânsă legătură cu satisfacția profesională. Astfel că, un loc de muncă bine plătit, flexibil, relaxant, care oferă diverse tipuri de oportunități și de posibilități de promovare va conduce, automat, la satisfacție personală, la o stare de bine.

Nivelul de bază al satisfacției este astfel determinat de propria personalitate. In acest context, indivizii cu anumite personalități vor experimenta anumite tipuri de evenimente (extraverții au mai multe șanse să călătorească sau să capete un statut mai înalt în munca pe care o exercită, iar aceste evenimente influențează nivelul mediu individual al satisfacției); evenimente neobișnuite pot muta un individ deasupra sau sub nivelul de bază, dar, indivizii vor reveni la nivelul de bază odată ce evenimentele revin la normal. (Avram, E., 2009, p. 112).

În literatura de specialitate, termenul de satisfacție îl mai întâlnim și sub denumirea de autoeficacitate. În acest sens, o cercetare interesanta a testat din punct de vedere empiric măsura reala în care toate schemele metodologic-idiografice față de toate cele nomotetice permit astfel identificarea tuturor amprentelor comportamentale coerente. Autorul pornește astfel de la observația potrivit căreia autoeficacitatea reprezinta o funcție dependentă de autopercepția subiectivă a persoanei in cauza, atât cu privire la propriile tipuri de posibilități, cât și la gradul real de dificultate al situației cu care aceasta se confruntă. Ambele tipuri de evaluări fiind strict subiective, ar fi de așteptat faptul ca într-una și aceeași situație doi indivizi diferiti să varieze idiosincrazic. Ipoteza de la care s-a pornit astfel a fost aceea că toate percepțiile consiștiente de autoeficacitate crescută sau scăzută ar putea să apară de-a lungul multor tipuri de contexte situaționale, doar în cazul în care acestea din urmă dispun de aproape aceeași relevanță subiectivă în raport cu toate schemele personale. Rezultatele obținute au demonstrat că percepțiile de autoeficacitate, în cadrul contextelor relevante pentru punctele tari, au fost astfel semnificativ mai mari comparativ cu toate punctele slabe atunci când s-a aplicat astfel schema de analiză idiografică. (Roussillon, R., 2010, p. 53)

Așadar, fie că discutam despre buna stare personală, eficacitate ori stare de bine, tot la satisfacție personală ne referim de fapt. Iar atunci când ne referim la satisfacție personală trebuie să luăm în calcul toate realizările, împlinirile, obiectivele atinse, precum și tot ceea ce provoacă fericire, bucurie si satisfacție.

Orice individ poate ajunge deci la satisfacție personală, atât timp cât este bine motivat și își dorește cu adeavărat să-și ducă la îndeplinire toate planurile pe care și le conturează singur în minte.

2.2. Personalitatea partenerilor și sastisfacția

Satisfactia partenerilor in cuplu poate fi înțeleasă și perceputa in mod diferit de la un individ la altul. Toate aceste diferențe sunt date de personalitatea omului, mai exact de trăsături de personalitate.

Personalitatea în viața de cuplu reprezinta principala diferență dintre parteneri, reprezentând profilul general ori o combinație de diverse caracteristici psihologice care cuprind natura unică a unei persoane și care influențează astfel modul în care acea persoană reacționează și interacționează cu celelalte persoane, respectiv, cu partenerul.

Importanța studierii personalității in viata de cuplu rezidă în principal din faptul că atât progresele omenirii, cât și regresele acesteia sunt deci determinate de oamenii însăși. De asemenea, importanta studierii personalității devine absolut evidenta atunci când privim omul ca ființa socială prin excelență, intrucat indiferent de profesia, de locul de muncă, de organizarea familială, mediul și nivelul de trai, omul trăiește intotdeauna printre alți oameni.

Prin urmare înțelegerea reala a naturii personalității umane devine un factor absolut esențial atât în cunoașterea de sine, precum și în cunoașterea partenerilor.

Se poate spune, așadar, despre personalitate că exprimă o organizare dinamică a tuturor aspectelor cognitive, afective, conative (ale activității), fiziologice și morfologice ale individului.

Această unică organizare dinamică a tuturor trăsăturilor psihofiziologice se manifestă deci prin conduita omului în societate, personalitatea formându-se numai în cadrul societății.

Trăsăturile de personalitate ale partenerilor evoluează asadar de-a lungul vieții individului, întrucât el este în permanență interacțiune cu mediul social și cu cel fizic, în continuă transformare. În cadrul acestei interacțiuni ca și în urma retroacțiunii pot să apară și trăsături noi sau se accentuează cele formate anterior.

Oricare ar fi natura trăsăturilor, ele au o evoluție într-un timp lent, iar schimbările radicale, profunde ale personalității sunt relativ rare, sunt doar excepții care se produc în condiții cu totul ieșite din comun.

Personalitatea este surprinsă, din perspectiva psihosociologică în mod concret, așa cum se manifesta în situațiile și conjucturile sociale particulare, în sistemul interrelațional și al psihologiei colective.

Omul ca ființa socială, nu poate exista decât în cadrul relațiilor sociale, iar ansamblul acestor relații așa cum a fost preluat, interiorizat și sedimentat de către ficare individ în parte, constituie însăși esența personalității.

Personalitatea reprezinta deci o construcție teoretică eleborată de psihologie in scopul înțelegerii și explicării, la nivel teoretic, a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană. (Dafinoiu, I., 2002, p.31)

În cadrul relațiilor interpersonale contează nu atât cum este omul în realitate, ci cum se manifestă el de fapt în contactele cu ceilalți. Cu alte cuvinte este foarte important de avut în vedere acele însușiri și trăsături care se exteriorizează, care sunt făcute publice. În personalitatea omului exista deci mai multe tipuri de fațete ale acesteia: (Zlate, M., 2000, p.54)

personalitatea reală;

personalitatea autoevaluata, adică imaginea de sine;

personalitatea ideală, adică imaginea dorită, cea pe care individul aspira să și-o formeze;

personalitatea percepută, imaginea individului despre alții;

personalitatea proiectată, mai exact ceea ce crede individul că gândesc alții despre el;

personalitatea manifestată, mai exact cea exteriorizata în comportament.

Satisfacția în cuplu este deci influențată de personalitate, de modul în care ne simțim, de toate problemele personale cu care ne conruntăm, de toate așteptările noastre privind cariera profesională și viața personală, iar conștientizarea tuturor nevoilor personale pentru optimizarea stilului real de viață, a tuturor comportamentelor și percepțiilor despre viață reprezintă un prim pas în atingerea reala a echilibrului personal. (Klein, M., 2012 p. 13)

2.3. Stima de sine în viața de cuplu- vector al dezvoltării satisfacției personale

Stima de sine reprezintă o evaluare a propriei valori, pozitivă ori negativă față de imaginea de sine. Din organizarea tuturor trăsăturilor ce compun această imagine de sine rezultă stima de sine.

Concepțiile reale despre sine se conturează, având la bază informații preluate prin intermediul tuturor activităților de interacțiune socială, în care individul își formează astfel o părere despre sine în funcție de toate atitudinile și concepțiile proiectate de ceilalți asupra sa.

Toate acestea evoluează astfel continuu de-a lungul copilăriei și chiar adolescenței ca urmare a dezvoltării capacităților cognitive, intensificării și multitudinii experiențelor și relațiilor sociale întreprinse, asumării și interiorizării sistemului normativ și axiologic promovat de societate.

Dezvoltarea stimei despre sine se poate efectua mulțumita tuturor abilității de autoscindare caracteristică conștiinței umane, aceea de a fi obiect și subiect al analizei și evaluării.

Prin intermediul acestei abilități individul joacă deci rolul de subiect (cel care efectuează procesele de prelucrare-integrare a informației) precum și de obiect (cel care oferă informații, cel care suportă analiza cognitivă). Stima de sine se conturează progresiv și se modifică continuu, întreaga viață.

Stima de sine reprezintă, așadar, o evaluare obiectiva a propriei valori, pozitivă sau negativă față de imaginea de sine. Din organizarea tuturor trăsăturilor ce compun această imagine de sine rezultă stima de sine.

Această evaluare individuală poate fi complet diferită de la o persoană la alta ori chiar de la o situație la alta., fapt ce ne demonstrează cât de complex este de fapt omul. Psihologia a încercat de-a lungul timpului să explice de ce unele persoane prezintă o stima de sine ridicată, în timp ce alții nu au tocmai o părere bună despre propria persoană, însă nu a existat o terie care să mulțumească pe toată lumea.

Cu toate acestea, eșecul personal în a diferenția între comportament și persoană au foarte frecvent ca și consecință formarea unei stime de sine scăzute. Perceperea unui eșec ca drept simptom al lipsei de valoare este mai mult decât injustă și poate dăuna grav persoanei.

O stimă de sine scăzută afectează atât viața personală, cât și pe cea profesională, iar în toate aceste condiții este destul de dificil să poți ajunge la performanță.

Importanța imaginii de sine în personalitate este evidentă, însă în satisfacția personală nu putem vorbi decât despre o imagine de sine crescută, ce poate favoriza astfel dezvoltarea potențialului uman.

Fiecare individ in parte își dorește să-și atingă obiectivele, să se dezvolte și chiar să avanseze. Atunci când stima de sine este crescută, individul se automotivează din ce în ce mai mult și poate ajunge astfel mult mai ușor acolo unde își dorește, având deci atitudinea potrivită de atragere a succesului.

Când imaginea de sine este scăzută, atunci și individul se demotivează. În lipsă de voință și de perseverență, o astfel de persoană se va mulțumi intotdeauan cu puțin și nu va mai depune niciun fel de efort pentru a putea progresa.

2.4. Bariere în atingerea satisfacției personale în viața de cuplu

Satisfacția personală sau starea de “well being” reprezinta un deziderat la care toți indivizii ar ar vrea să acceadă, indiferent de vârstă. Cu toate acestea insa, există o serie de factori importanti care îl împiedică astfel pe individ să ajungă la această stare de bine. Dintre toți acești factori, am ales să-i perzint cei pe care i-am considerat a fi cei mai importanți și semnificativi:

2.4.1. Stresul

Stresul, deși este greu de recunoscut, își face simțită prezența în marea majoritate a activităților cotidiene pe care omul modern le realizează. Din păcate, nu toți oamenii realizează cât de stresați sunt și aleg să trăiască în continuare în același mediu, care îi afectează atât de mult și care practic le distruge viața.

Reziliența se referă insa la acele aspecte care ne ajută să supraviețuim adversităților, traumelor, amenințărilor sau altor agenti stresori și să ne continuăm viața cu un sentiment de control, de competență și de capacitate.

A fi rezilient nu înseamnă neaparat a trăi experiențe dificile și implicit emoții de disconfort.

A fi rezilient înseamnă a învăta să ne adaptăm la experința dificilă, precum și să facem față puternicelor emoții de disconfort cu care ne confruntăm. Suferința, tristețea, angoasa sau nelinistea sunt reacții emoționale naturale și firești, ce apar atunci când noi trăim o traumă majoră,  suferim o pierdere semnificativă etc.     

Reziliența psihologică poate fi inteleasă ca o capacitate individuala de a face fata agnetilor stresori fără a manifesta disfuncții psihologice, boli psihice sau odispoziții negative persistente.

Stresul apare ca reacție de adaptare a organismului uman la acei factori din exterior pe care individul îi percepe ca fiind agresivi și care induc frecvent o stare de alertă resimțită atât la nivel psihic, cât și la nivel fizic (creșterea secreției de adrenalină, intensificarea bătăilor inimii, transpirație).

Stresul nu este o boală propriu zisă, dar poate conduce la îmbolnăvire. Din acest motiv este important de știut ce anume ne stresează și cum ne putem elibera de stres. (Albu, C., 2007, p.17)

Atunci când nivelul de stres este unul scăzut, organismul este capabil să facă față situației, în timp ce, atunci când nivelul de stres este unul ridicat, organismul uman produce stări de anxietate, încordare, ingrijoare, tensiune și chiar panică.

De-a lungul timpului, psihologia a emis o serie de teorii explicative în ceea ce privește factorii determinanți ai stresului.

Astfel, unii cercetători tind să considere stresul ca fiind un fenomen psihologic, o parte a motivației acestei credințe stând în faptul că cea mai mare parte a cercetărilor au fost realizate de psihologi și psihiatrii, specialiști care, în mod natural tind să se centreze în munca de cercetare pe problemele psihologice și fiziologice cu care se confruntă indivizii.

Un alt motiv pentru care stresul este privit ca fiind un fenomen psihologic este reprezentat de tendința oamenilor de a psihologiza aproape totul.

Există societăți puternic orientate pe individ, unde pare natural să explici aproape orice aspect al comportamentului făcând referire la variabilele psihologice, care țin de persoana individuală. Similar, atunci când ne gândim la consecințele stresului, există tendința de a ne centra exclusiv pe efecte.

Desigur, stresul este un fenomen psihologic, în sensul că este experimentat de persoane individuale, dar există numeroase motive pentru care stresul poate fi considerat și un fenomen sociologic.

Dacă stresorul este identificat ca fiind periculos, atunci răspunsurile de coping sunt activate. In cazul acesta, reziliența presupune o gama de trăsături de personalitate care servesc ca drept resurse de rezistență in cazurile confruntarii cu situatii de distres.

În literatura de specialiate, concpetul de stres a fost asemănat cu agresiunea, cu acțiunea violentă exercitată asupra organismului, considerându-se că, acțiunile intense, precum și cele cu caracter amenințător reprezintă particularități ale condiției stresante și îl pot determina pe individ să recurgă la violență pentru a se elibera de stres. Însă, așa cum era de așteptat, această teorie a fost combătută și considerată ca fiind nefondată.

În prezent, conceptul de stres nu mai este înțeles că o acțiune violentă sau agresivă, ci este, mai degrabă, o formă de oboseală psihică pe care organismul o resimte în situații obositoare, aglomerate și dezorganizate.

Stresul se referă, așadar, atât la situațiile care amenință pe cineva, cât și la starea fizică și psihică rezultată.

Conflictele se nasc atunci când, în mod simultan apar mai multe tendințe în relație cu diferite alternative și când intensitatea lor este relativ egală. În acest sens, se pot evidenția trei tipuri de conflicte posibile: evitare-evitare, apropiere-evitare, apropiere-apropiere.

Din cele prezentate putem considera că stresul presupune confruntarea individului cu o situație care amenință bunăstarea și integritatea sa; în mod subiectiv său obiectiv, situația stresantă solicită organismul până la limitele posibilităților individului de a-i face față. Astfel, este necesar să avem în vedere cel puțin două aspecte: în primul rând, condiția stresantă iar în al doilea rând, starea de stres.

Condiția stresantă constă în cauza producerii stresului, în acțiunea tuturor agenților stresori, iar starea de stres reprezintă șocul emoțional, situația tensionată psihic la nivel individual sau de grup.

Stresul face parte din viața noastră cotidiană. Până să învățăm să-l recunoaștem și să ne ferim de urmările sale, deseori se răsfrânge asupra stării noastre de spirit și îl simțim pe propria noastră piele sub diferite forme: oboseală, panică, groază, frustrare, mânie furie etc. (Grigoriu, M., 2006, p.36)

2.4.2. Diferențele de personalitate și locul de muncă

Unii specialiști au identificat că trăsătura de personalitate poate atenua sau amplifica efectele stresului. Indivizii puternici manifestă trei trăsături fundamentale ale personalității: tind să devină mai implicați în ceea ce fac, acționează de obicei având convingerea că prin munca lor vor face ceva diferit și percep majoritatea schimbărilor din viață ca fiind benefice pentru dezvoltarea personală.

Îngrijorările din partea specialiștilor in domeniu cu privire la urmarile negative ale stresului în viața cotidiană și la locul de muncă au determinat companiile de succes să se preocupe din ce în ce mai mult de problema controlului stresului în rândul angajaților lor.

Eforturile vizează atât prevenirea stresului, cât și asistența specializată în vederea recuperării angajaților care întâmpină probleme datorită solicitărilor stresante.

Perspectivele individului ca angajat și grupului social ca angajator asupra succesului coincid uneori și acest lucru înseamnă o coabitare de mai lungă durată între cele două entități. Angajatorul vrea loialitate, competență profesională, onestitate etc.

Individul își dorește un salariu competitiv, un mediu de muncă sănătos, cursuri de instruire profesională, o prefigurare de carieră și tot mai mult echilibru între viață și muncă. Cele de mai sus se traduc prin promovare, creșteri salariale, training, timp alocat familiei, realizarea sarcinilor  și atingerea aobiectivelor stabilite etc. Fiecare dintre cele două părți are și alte responsabilități, care pot afecta echilibrul lor relațional și pot duce la conflicte sau chiar la divorț.

Se consideră că indivizii care au un grad mai ridicat de toleranță a stresului au în permanență controlul asupra situației, că au un scop bine fixat. Acestia pot influența pozitiv evenimentele ce au loc în jurul lor, în timp ce persoanele mai puțin tolerante în față stresului sunt convinse că nu pot întreprinde nimic ca să schimbe cursul evenimentelor.

Pe de altă parte, adaptabilitatea în fața stresului este condiționată de factorii externi, care nu țin neapărat de tipul de personalitate.

Vârsta, experiența, educația, factorul financiar, capacitatea organismului de a rezista stresului, nivelul educațional, concepțiile religioase, toate acestea determină percepția stresului în mod diferit.

Dacă viitorul este asigurat din punct de vedere financiar, stresul cauzat de lipsa unui loc de muncă stabil este minim.

Dacă jobul respectiv constituie însă principala sursă de existență, mai mult ca sigur că s-ar percepe aceeași situație ca fiind mult mai stresantă.

În momentul în care sunt puse în fața unor situații stresante, persoanele negativiste sau pesimiste se demotivează, devin impacientate, nerăbdătoare și dau dovadă de agresivitate atunci când trebuie să concureze cu altcineva. Uită să se relaxeze, devenind foarte agitate. Se autostresează și îi stresează și pe ceilalți prin felul lor de a fi. În schimb, persoanele perfecționiste gestionează eficient orice fel de situație.

Dacă se întâmplă însă să nu se încadreze în timp util, acest lucru le cauzează cea mai mare dezamăgire. Este foarte important să ne cunoaștem personalitatea pentru a face alegerile potrivite în viață.

Este necesară o bună autocunoaștere pentru a ne alege stilul de viață potrivit, jobul care să ne aducă satisfacții profesionale, persoana cu care vrem să ne împărțim viața sau tipurile de activități pe care trebuie să le evităm.

În acest mod se poate evidenția, așadar, relația dintre tipul de personalitate și o anumită simptomatologie somatică. Spre exemplu, în cazul personalității anxioase apar consecințe somatice cum ar fi: dispneea, hipersudoratia (transpirație excesivă), tremorul și insomnia.

Foarte frecvent, cel stresat prezintă simptome de anxietate cum ar fi tensiunea, neliniștea, preocupări și teama de viitor precum și stări de depresie.

Cercetările corelațiilor dintre diferitele trăsături ale personalității și conduita în condițiile de stres au pus în evidență anumite modalități adaptative caracteristice diferitelor tipuri de personalitate.

Se poate astfel anticipa cu un grad de probabilitate mai mare care va fi comportamentul unei persoane într-o situație stresantă, sau dacă suntem informați asupra particularităților individuale ale răspunsurilor, se poate reconstitui ansamblul condițiilor provocatoare.

Dacă problemele și conflictele interioare devin insuportabile, orice înfruntare ne poate arunca cu ușurință într-o stare de neliniște și depresie, din care este foarte greu de ieșit. Oricât ne dorim, nu putem evita stresul, însă putem învăța să îl controlăm.

Personalitatea are o influență deosebit de mare în viața de cuplu a individului, și implicit în adaptarea lui la diverse situații stresante. Tipurile de personalitate precum și trăsăturile individuale își spun spun cuvântul în cadrul unei situații de stres, în timp ce și modul de a reacționa al individului într-o astfel de situație ne poate spune foarte multe lucruri despre personalitatea sa. (Freud, S., 2001)

2.4.3. Problemele de comunicare

În zilele noastre se simte o oarecare nevoie acută de adâncire tot mai mare a cunoașterii asupra procesului comunicării sub toate aspectele și formele sale. Așadar, atât la nivelul individului, cât și în tot ceea ce privește colectivitatea în care individul trăiește, se observă o oarecare creștere constantă a interesului pentru tema comunicării.

Zi de zi ne confruntăm așadar cu apariția de noi articole, cărți, se întâmplă foarte frecvent să luăm parte la o serie de workshop-uri ori training-uri care au ca obiectiv îmbunătățirea reală a comunicării, eficientizarea și dezvoltarea sa. Comunicarea este absolt vitală în toate domeniile.

Demersul comunicativ nu este numai o căutare de noi procedee, implicite și explicite vizând să realizeze o competență de comunicare dar și un schimb de perspective în relațiile care se stabilesc între profesor și elev.

De-a lungul timpului specialiștii în acest domeniu au fost și sunt preocupați de abordarea anumitor aspecte ale comunicării ce îngreunează procesul de comunicare, căutând soluții pentru neutralizarea factorilor care le generează sau, cel puțin diminuarea influențelor acestora. Ei au realizat o serie de taxonomii care fac trimitere la personalitatea umană, în ansamblul ei.

Ideal ar fi ca tot ce se emite să fie și recepționat, dar practic asta este absolut imposibil, întrucât nu tot ce există în intențiile emițătorului se regăsește în așteptările receptorului, fiecare individ având un cadru de referință propriu (și chiar limitat), iar sensurile în care se realizează comunicarea diferă de la un individ la altul.

Abilitatea de a comunica într-un mod corect presupune de fapt și abilitatea de a soluționa conflictele de comunicare.

Conflictul nu presupune însă în mod absolut obligatoriu aspecte de tip negativ, așa încât comunicarea eficientă nu înseamnă deci simpla camuflare a conflictului. Acesta trebuie să fie acceptat ca o parte absolut firească a întregului proces de comunicare. (Godeanu, A.,S., 2011)

În general, espre un conflict interpersonal se poate discuta atunci când se opun mai multe interese.

Printre cele mai frecvente modalități absolut ineficiente și foarte larg răspândite de comportare în cadrul unui conflict se pot număra: cearta, culpabilizarea, învinuirea,victimizarea, moralizarea, umilirea, mustrarea, demascarea, jignirea, amenințarea, ridicularizarea etc.

În acest context, cadrul didactic se poate afla în ingrata situație de a utiliza aceste moduri pentru a putea interveni în conflict.

2.4.4. Infertilitatea

Infertilitatea reprezintă de fapt imposibilitatea de a concepe copii după cel puțin un an de contact sexual neprotejat.

În România, dacă un cuplu nu poate concepe copii, investigația medicală începe cu femeia, aceasta fiind considerată cel mai adesea cauza infertilității. După investigații multiple și deosebit de complexe, care durează uneori chiar și ani întregi, se constată că femeia este perfect normală.

Doar după aceea bărbatul face o spermogramă ce poate demonstra adevărata cauză a infertilității (ex. lipsa spermatozoizilor din spermă).

Pe de altă parte însă, investigațiile pentru un bărbat infertil sunt mult mai simple și durează mult mai puțin, ceea ce conduce la un diagnostic și un tratament cu mult mai rapid al infertilității masculine.

Abordarea întregii problematici a infertilității necesită de cele mai multe ori o adevărată muncă în echipă, din care nu vor lipsi: medicul generalist, endocrinolog, ginecolog, urolog, internist și de laborator, toți aceștia ajutând atât la precizarea diagnosticului cât și la conducerea tratamentului.

În ceea ce privește evaluarea cuplului infertil, aceasta trebuie să țină cont de absolut toate verigile procesului de concepție: ovulația, transportul tubar al ovulului, producția și viabilitatea spermatozoizilor, eliberarea în vagin la momentul oportun, receptivitatea mucusului cervical, fertilizarea și receptivitatea uterină pentru implantare.

Infertilitatea presupune diverse sentimente de pierdere, de doliu, care se accentuează foarte mult pe măsură ce tratamentele nu dau rezultatul dorit. Toate aceste sentimente conduc la scăderea stării de bine atât individuale, cât și a cuplului, implicând astfel în timp diverse tipuri de schimbări în obiectivele de viață, statut, prestigiu, încredere în sine și chiar sentimentul de pierdere a controlului asupra propriului corp, care devine obiectul unor intervenții medicale de natură să facă acel corp să devină fertil. (Convington, S.N., Hammer-Burns, 2006, -. 95-99)

Infertilitatea reprezintă un factor stresor, o criză în contextul interacțiunii mai multor factori generatori de stres: diagnosticul însuși, condiția medicală care a generat infertilitatea, intervențiile medicale pentru diagnostic și tratament, reacția partenerului de cuplu, a familiei și a societății la situația respectivă, caracteristicile psihologice individuale.

Problematica infertilității poate afecta foarte grav viața de cuplu. Dacă doar unul dintre parteneri este infertil, atunci celălalt, cel mai probabil se va simți foarte frustrat. Dacă ambii parteneri sunt infertili, atunci sentimentele de frustrare nu ar trebui să fie atât de puternice, însă, în această situație, cel mai probabil, parterii se vor simți incompleți, iar planurile de viitor vor fi diferite față de cele ale unui cuplu normal.

Problematica infertilității, de foarte multe ori devine mult mai greu de suportat pentru bărbați decât pentru femei.

Infertilitatea la bărbați este văzută ca reprezentând un defect și poate fi trăită ca o adevărată trauma psihologică.

La fel de traumatizant poate fi însă și pentru femeile care conviețuiesc alături de un bărbat infertil.

Așadar, toate traumele psihologice provocate de către infertilitate pot fi foarte dificil de depășit și necesită, în mod clar, tratament specializat, de ordin psihologic, menit să-i ajute pe parteneri să accepte mai ușor situația în care se află.

CAPITOLUL 3.

AUTOEFICACIATATEA PERSONALA CA INFLUENTA A STARII DE BINE IN CUPLU

3.1. Personalitatea și starea de bine

Conceptul modern de personalitate, precum și studierea procesului de formare a personalității sunt fenomene foarte recente, mai noi chiar decât studiile despre cultură și societate”. ( Zlate, 2004, p. 230).

Din perspectiva stării de bine, personalitatea este cadrul de referință fundamental pentru definirea sensului și valorii explicative ale celorlalte noțiuni psihologice.

Din perspeciva practica, personalitatea este cea mai complexă și uneori poate chiar cea mai dramatică realitate umană cu care intrăm în contact, o influențăm, o ameliorăm, fiind un important ghid în modelarea concretă a omului. Numai prin referire la personalitate putem înțelege și ajuta omul în construcția sa.

O personalitate puternică și autoîncrezătoare va conduce intotdeauna la ideea de stare de bine.

Personalitatea este singura care mediază receptarea și acceptarea influențelor externe, le integrează în structurile sale și le transformă în pârghii orientative și reglatorii pentru toate manifestările sale. Tot ea este și cea care diferențiază pe cineva de altcineva și dă fiecăruia o anumită valoare. Omul este unica ființa care are personalitate și pe măsură ce ea apare produce o serie de efecte asupra manifestărilor sale: stabilizează conduitele, le direcționează unitar, asigură consensul gândului cu fapta, le face să fie adaptate la condițiile prezente dar și viitoare, valorifică toate capacitățile și posibilitățile omului.

Conform lui Narly, personalitatea poate fi definită definită ca un maximum de dezvoltare a originalității individuale în armonie productivă cu mediul social dat (R.Linton, comentând realizarea aptitudinilor, conchide că: “Procesul formării personalității pare să fie în special un proces de integrare a experienței. La rândul ei, această experiență rezultă din interacțiunea individului cu mediul său. Deci chiar și medii identice, în cazul în care ele ar exista, vor furniza, unor indivizi diferiți, experiențe diferite și vor duce la formarea unor personalități diferite”

Personalitatea reprezintă așadar ansamblul tuturor fenomenelor de ordin psihic (tot ce ține de psihologie) însă, totodată, personalitatea este și un ansamblu de trăsături sau însușiri psihice, astfel încât cunoașterea personalității implică nu doar sesizarea trăsăturilor de personalitate, ci și recunoașterea relațiilor dintre ele și integrarea acestora într-un întreg. În cazul nostru întregul este personalitatea.

În concepția lui Golu, sistemul de personalitate se axează în special pe studiul interacțiunilor și relațiilor, iar „personalitatea umană nici nu poate fi concepută și analizată cât de cât științific decât prin prisma relaționării și interacțiunii sale permanente cu lumea… personalitatea există, se formează și se manifestă în și prin relaționare” (Golu, 2002, p. 680).

Personalitatea reprezintă așadar un ansamblu de structuri care îi asigură stabilitate și un nivel înalt de integrare, dar ea nu-și poate pierde atributul dinamicității, atât în plan individual, cât și social. În concluzie, personalitatea nu este numai statică sau stabilă, nici exclusiv dinamică ci, dimpotrivă, ea este rezultatul însușirilor și trăsăturilor neuropsihice relative stabile ale individului, într-un sistem dinamic aflat în permanentă desfășurare.

În calitate de concept, personalitatea reprezintă obiectul cel mai complex al psihologiei. Personalitatea înglobează astfel în sine întreaga psihologie umană. Practic se consideră că nu există experienta psihologică subiectivă neintegrată în personalitate sau care să nu servească la cunoașterea personalității.

Mielu Zlate (2000) expune alte tipuri de rațiuni care reliefează centralitatea personalității :

personalitatea corelează ,“sudează” toate elementele componente ale vieții psihice umane;

personalitatea integrează activ componentele vieții psihice, și le subordonează obiectivelor voluntare formulate, propuse;

personalitatea da viața tuturor mecanismelor vieții psihice, le orientează / direcționează, le forțează să interacționeze, le ordonează să se diferențieze, stratifice, ierarhizeze;

personalitatea facilitează selectarea tuturor diferitelor mijloace pentru punerea în funcțiune a mecanismelor psihice;

personalitatea asigura întotdeauna utilizarea personalizată a mecanismelor psihice, deci diferențierea lor de la persoana la persoană. Chiar dacă baza / “materialul” e asemănător, manifestarea, realizarea lor concretă diferă (spre exemplu: de la senzații, percepții etc. la performanță intelectuală);

personalitatea este cea care valorifica la maxim procesele psihice – este deci instanță valorizatoare. În lipsa personalității, toate mecanismele psihice, chiar dezvoltate, nu ar avea același impact asupra vieții psihice.

În cadrul relațiilor interpersonale contează nu atât cum este omul în realitate, ci cum se manifestă el în contactele cu ceilalți. În altă ordine de idei este foarte important de avut în vedere acele însușiri și trăsături care se exteriorizează, care sunt făcute publice. În personalitatea omului exista mai multe fațete ale acesteia.

3.2. Autoeficacitatea si starea de bine

În teoria social-cognitivă a personalității, autoeficacitatea percepută reprezintă o variabilă centrală în mecanismele de autoreglare a organismului la cerințele mediului. Conceptul de autoeficacitate, propus de Bandura (1982) reprezintă un construct relevant pentru înțeleg erea factorilor protectori la stres și boală.

Autoeficacitatea reprezintă convingerea unei persoane în capacitățile sale de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționale, necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date. (Băban, A., 1998).

În esență, consider că autoeficacitatea este credința individului că se poate comporta într-un anumit fel astfel încât să-și atingă țelurile.

Este credința că ai abilitatea de a executa acțiunile necesare pentru a gestiona situațiile presupuse. Spre deosebire de eficacitate, care este abilitate de a produce un un efect (competența), autoeficacitatea este o credință (corectă sau incorectă) în puterea de a produce efectul respectiv.

Autoeficacitatea ca proces cognitiv generează optiuni, motivatii, emotii, idei și comportamente. Persoana nu numai că își evaluează abilitătile în lumina succeselor sau eșecurilor trecute, dar șioptează pentru anumite sarcini, își dozează efortul, își monitorizează progresele în functie de experienta personală. Așa cum Bandura sugerează, evaluările optimiste ale autoeficacitătii pot ficonsiderate un imbold suplimentar pentru intentiile de actiune și pentru persistenta în depășirea obstacolelor.

Cu cât autoeficacitatea este mai accentuată cu atât nivelul de aspiratie vizând atingerea scopurilor propuse este mai înalt.

Pentru dezvoltarea autoeficacității, individul trebuie să creadă că este în control și că acțiunile pe care le realizează sunt inițiate intenționat. Dacă o persoană crede că este în control și are forța de a produce rezultate specifice, ea va fi motivată să încerce să schimbe situația. De aici rezultă importanța autoeficacității. Dacă un sportiv percepe sau crede că poate influența în bine rezultatul unei competiții, va dori cu ardoare să intre pe teren și să se angajeze în luptă.

Persoanele care se percep ca având un nivel ridicatde autoeficacitate, atribuie esecurile unor eforturi reduse.‡Cei care au o autoeficacitate redusa sustin faptul ca esecurile li se datoreaza lipsei unor abilitati.

Multe dintre persoanele cu nivel mai redus de autoeficacitate refuza posibilitati atractive, cu sanse mari de reusita, din simplul motiv ca nu cred ca ar fi în stare sa îndeplineasca sarcinile respective.

O autoeficacitate perceputa va determina intotdeauna rezultate pozitive în învӑțӑmânt sau la locul de muncӑ.

Astfel, persoanele cu autoeficacitate scӑzutӑ înregistreazӑ de regula rezultate scӑzute la învӑțӑmânt, tind sӑ se eschiveze de activitӑțile care implicӑ provocӑri și un grad ridicat de autonomie la locul de muncӑ și evitӑ interacțiunile cu alte persoane, din afara ariei de cunoștințe apropriate.

O serie de cercetari recente au demonstrat ca existӑ diferențe de gen în ceea ce privește autoeficacitatea perceputӑ. Garmon indicӑ faptul cӑ în general, femeile au o autoeficacitate perceputӑ mai scӑzutӑ fațӑ de cea a bӑrbaților, manifestând într-un grad mai redus încrederea de sine (2007).

Cu toate acestea, remarca lui Gramon nu trebuie generalizatӑ, întrucât femeile pot înregistra grade de auto-încredere mai ridicate decât bӑrbații în anumite domenii academice sau profesionale.

Așadar, în timp ce, de regulӑ, bӑrbații tind sӑ înregistreze rezultate mai bune la științele exacte, femeile sunt mai mult orientate cӑtre filologie. Acest lucru aratӑ o autoeficacitate perceputӑ ridicatӑ pentru femei în legӑturӑ cu științele umaniste, ceea ce indicӑ latura lor sensibilӑ, fӑrӑ a impune o regulӑ. Nu toate femeile au o orientare umanistӑ. Deși procentul acestora este încӑ scӑzut comparativ cu cel al bӑrbaților în ceea ce privește orientarea cӑtre științele exacte, studiile aratӑ cӑ în Statele Unite procentul femeilor care au obținut diplome de licențӑ în științe exacte este în creștere: studiul pӑmântului și al atmosferei sau științele oceanice înregistreazӑ între 30 și 41 de procente de femei printre absolvenți, iar procentul acestora de absolvire a facultӑților cu specializarea în chimie fluctueazӑ între 40 și 50% (“Science and  Engineering Indicators”, 2010).

Autoeficacitatea trebuie delimitată de conceptul de sine, de autopercepții ale competenței, de convingeri ale controlului și de expectanțele de outcome. În contrast cu autoeficacitatea, conceptul de sine și autopercepțiile competenței reprezintă constructe mai generale, mai stabile și mai statice, iar conceptul de sine este deseori însoțit și de evaluări ale valorii sau stimei.

În mod asemănător, și controlul perceput poate fi considerat un construct mai larg, sistemul de control personal fiind alcătuit în teoria autoeficacității din autoeficacitate și expectanțe.

Autoeficacitatea poate fi numita si o forma de optimism. Albert Bandura, psiholog la Stanford, rezuma eficacitatea personala astfel: „Convingerile oamenilor despre capacitatile lor au un efect profund asupra acestor capacitati. Capacitatea nu este o proprietate fixa. Cei care au aceasta eficacitate personala se dau la o parte din calea esecului; ei abordeaza lucrurile in asa fel incat sa le poata stapani si fara sa se ingrijoreze in privinta dezastrelor posibile”.

Așadar, relația dintre autoeficacitate si optimism este una de interdependență, astfel că o persoana cu autoeficacitate ridicata e posibil sa faca mai multe activitati legate de sanatate atunci cand apare o boala, in timp ce o persoana cu o autoeficacitate scazuta se va simti neputincioasa.

Autoeficacitatea și starea de bine reprezintă o stare tot mai greu de atins în societatea zilelor noastre, la care tot mai mulți aspiră.

Cercetările recente privind calitatea vieții au dezvoltat strategii diferite în contexte sociale diferite bazate pe utilizarea indicatorilor obiectivi și subiectivi. Indicatorii subiectivi sunt acei indicatori sociali care se referă la sentimente personale, atitudini, preferințe, opinii, judecăți sau credințe de orice fel.

Relația dintre autoeficacitate si stare de bine este una de interdependență, modul de gândire influențând:

capacitatea individului de a-și stabili scopuri este influențată și de autoevaluareacapacităților proprii.

credințele pe care oamenii le au despre propria lor eficacitate determină tipul scenariilor despre derularea activităților (cei care au un nivel ridicat de autoeficacitate vizualizează scenariicu rezultate pozitive, pe când cei care nu au încredere în eficacitatea lor crează de obicei scenariireprezentând eșecuri).

atribuiri cauzale – persoanele cu un nivel ridicat de autoeficacitate atribuie eșecurileunor eforturi reduse, pe când persoanele cu autoeficacitate redusă susțin că eșecurile lor sedatorează lipsei unor abilități.

cei care consideră că dețin controlul în situații amenințătoare, nu au gânduri care le-ar putea perturba prea mult activitățile; pe când cei care cred că nu sunt în stare să controlezesituațiile stresante, se caracterizează printr-un nivel crescut de anxietate, percepând multe aspecteale mediului ca fiind amenințătoare și periculoase.

din cauza convingerilor despre propriile abilități, indivizi pot evita sau nu situațiile șiactivitățile pe care le consideră incontrolabile (ex: metodele de selecție și planificare pentrucarieră – cu cât nivelul autoeficacități este mai crescut, cu atât crește și numărul posibilelor direcții de orientare privind cariera).

Așadar, relația dintre satisfacție personală și autoeficacitate este una de interdependență, astfel că o persoană cu autoeficacitate ridicată e posibil să facă mai multe activități legate de sănătate atunci când apare o boală, în timp ce o persoană cu o autoeficacitate scăzuta se va simți neputincioasă.

Cercetările de actualitate efectuate în ceea ce privește starea de bine din punct de vedere psihologic presupun investigarea unor variabile care raportează intensificarea sau diminuarea acesteia într-o populație prin utilizarea unor evaluări preexistente măsurabile. În acest mod bunăstarea în sine este determinată în aceste studii, de rezultatul obținut în urma unei evaluări fie ea autoraportată sau a unui un set de măsuri.

În consecință, în acest fel se concentrează pe variabilele care afectează starea de bine, aceasta devenind mai curând secundară în aceste studii. 

Modul de abordare în a studia bunăstarea a fost denumit starea de bine  subiectivă. La vârsta adultă, starea de bine subiectivă este frecvent întâlnită și foarte bine conturată, fapt ce se datorează, în primul rând, nivelului maxim de maturitate atins de individ.

3.3. Dezvoltarea abilitaților și valorilor personale si de cuplu

În viața personală, valorile și abilitățile formează stilul de viață al individului și îl ghidează pe acesta în activitățile pe care le desfășoară, cât și în deciziile pe care le ia.

Valorile personale exprimă standarde profunde care influențează selectarea modalităților și scopurile acțiunilor, justificând acțiunile trecute și determinând direcțiile viitoare. (Avram, E., 2009, p. 208).

Sistemul de valori apare ca urmare a raportării individului la viața socio-culturală și devine un factor de care va depinde raportarea ulterioară a subiectului la dimensiunile vieții sociale, culturale și organizaționale. Diferitele segmente ale societății își creează propriile sisteme de valori care sunt reflectate în sisteme etice diferite, în acest sens, apărând o serie de standarde. (Mathis, R.L., et al., 1997, p. 249)

Fiecare individ își creează propriul sistem de valori încă din copilărie, preluând modele din familie, din școală și chiar din mass-media sau din grupul de prieteni. De-a lungul timpului, mulți dintre indivizi își pot schimba concepțiile, însă sunt foarte mulți care nu renunță la propriile valori, la prejudecăți, nelăsându-se influențați de schimbările sociale.

O valoare nu este dată decât pentru o dorință, fie ea și individuală, însă în momentul în care o cuprinde conștiința postulează în valoare obiectul posibil al unei multitudini de dorințe identice, al totalității dorințelor identice. Ceea ce se arată că bun sau frumos poate apărea la fel oricărui exemplar uman; este nevoie numai că dorința colectivă să se trezească.

Nimeni nu afirmă în valorile pe care le cuprinde obiectul unic al unei dorințe care nu poate fi împărtășită cu nimeni. Nu suntem niciodată cu totul solitari în actele noastre valorificatoare. În zarea oricărei valori și lămurește putința unei solidarizări umane. (Vianu, T., 1997, p.45-46)

Abilitățile personale au un rol deosebit de important în personalitatea individului și îl ajută să-și pună în valoare calitățile și capacitățile de care dispune.

Nu de puține ori, abilitățile se formează în funcție de valorile în care oamneii cred, pe care le respectă și la care nu renunță cu ușurință.În viața personală, dacă valorile ne ghidează drumul în viață, abilitățile ni-l ușurează, însă ambele au importanță deosebit de mare.

Schwartz a emis un sistem de valori în care a definit tipurile de valori motivaționale în funcție de atitudinile și abilitățile individuale, astfel că: (Schwartz, S., 1996. p. 68)

puterea- înseamnă status social de prestigiu, control sau dominanță peste oameni și resurse (putere socială, autoritate, bogăție);

relizarea- înseamnă succes personal prin demonstrarea competențelor potrivite standardelor sociale;

hedonismul- înseamnă plăcere și recompensă senzuală pentru sine (bucurie de viață);

stimularea- înseamnă adrenalină, noutate și schimbare în viață (curaj, viață excitantă);

auto-direcție- înseamnă independență în gândire și în alegerea acțiunilor, creativitate, explorare;

universalism- înseamnă înțelegere, apreciere, toleranță și protecția prosperității tuturor oamenilor și a naturii (înțelepciune, justiție socială, egalitate);

binefacere- înseamnă păstrarea și sporirea prosperității oamenilor cu care un individ se afla într-un contact personal;

tradiție- înseamnă respect, angajament și acceptare a obiceiurilor și ideilor culturale, tradiționale și religioase;

conformism- înseamnă reținere în acțiuni, înclinații și impulsuri care pot supăra sau răni pe ceilalți sau care nu respectă regulile sociale;

securitate- înseamnă siguranță, armonie și stabilitate în societate sau în relații.

Așadar, în funcție de abilitățile și atitudinile personale se pot contura și valorile în care o persoană crede, după cum a demonstrat și Schwartz în sistemul său de valori.

Cine descoperă o valoare nu o percepe numai ca obiect actual al dorinței sale, cât și ca obiect virtual al tuturor dorințelor de același fel. Niciun individ, apreciind utilitatea sau frumusețea unor lucruri, n-are conștiință că acele lucruri sunt bune sau frumoase numai pentru el.

Dimpotrivă, oricine are o valoare afirmă în ea obiectul posibil al tuturor conștiințelor dezinterative, instrumentate în același fel cu a lui. De aici nevoia obștească, așa de bine cunoscută de orice observator al conștiinței, de a releva valorile cuprinse de noi și acelora care nu le au încă, de a le propaga și chiar de a le impune. (Vianu, T., 1997, p.50-51)

3.4. Stabilirea și atingerea obiectivelor personale si de cuplu

Un obiectiv poate implica un obiect, o activitate, o relație sau o stare de spirit. Obiectivele pot fi dăunătoare sau benefice. Utilizând aceste idei indivizii pot învăța să se gândească la ele, să le compare, să le pună în contrast pentru a lua o hotărâre cu privire la cel mai bun obiectiv pentru o situație dată. Se mai accentuează și ideea că există o diferență între obiectiv (ceea ce vrea individul) și acțiune (ceea ce face pentru a-l atinge). (Fraser, M., et al., 2010, p.148)

Stabilirea unor obiective în viața personală este foarte importantă pentru o viață echilibrată și organizată, conferind stilului de viață o notă de ordine și de planificare.

Obiectivele personale îl ajută pe individ să-și stabilească anumite propuneri, idealuri, aspirații spre care să ajungă, reușind să fie motivat și să vrea cu adevărat le îndeplinească.

În psihologie s-a vorbit adesea despre un așa numit “plan de dezvoltare personală”, care include o viziune a puctelor forțe și a competențelor individuale, precum și etapele care indică modul în care planul urmează a fi realizat.

Stabilirea și conștientizarea competențelor și punctelor tari de către indivd este foarte importantă în autocunoaștere, precum și în stabilirea unor limite pe care individul trebuie să și le cunoască atunci când își propune anumite lucruri.

Principalul scop al unui pland de dezvoltare personală se referă la îmbunătățirea capacității unui idivid de a învăța singur să-și planifice activitățile și să realizeze utilitatea acestei planificări.

Planificarea viitorului îl determină pe individ să-și creeze vizuni și să-și traseze mental mai multe căi de a ajunge acolo unde dorește. Aceste căi sau alternative sunt importante, întrucât niciodată nu poți știi cu exactitate cum vor decurge lucrurile și este bine să ai un plan de rezervă.

Stabilirea obiectivelor sporește încrederea de sine și poate fi benefică în consolidarea deprinderii de a face cea mai bună alegere.

În acest sens, reușitele repetate îl vor motiva și mai mult pe individ și vor conduce, la rândul lor, la alte și alte reușite.

Motivația are un rol esențial în atingerea obiectivelor propuse. O persoană motivată va reuși să-și îndeplinească țelurile, scopurile mult mai ușor decât o persoană slab motivată și, ca atare va avea mai mult succes în viață.

Numeroase cercetări au demonstrat că planificarea unor obiective personale are un rol benefic în viața individului, îl ajută să aibă o conduită ordonată și echilibrată, să știe întotdeauna înspre ce se îndreaptă, să dispună de mai multe alternative și să aleagă întotdeauna cea mai bună cale care să îl îndrepte spre reușită și spre satisfacție personală.

CAPITOLUL 4.

INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA CORELAȚIILOR DINTRE STIMA DE SINE ȘI

SATISFACȚIA ÎN CUPLU

4.1. Metodologia cercetării

4.1.1. Context

Cuplurile din zilele noastre reprezintă o adevărată provocare pentru psihologie. De fapt, odată cu trecerea timpului, ideea de cuplu a evoluat și nu se mai regăsește neapărat în conceptul de căsătorie. În același context, s-a modificat nivelul de satisfacție în cuplu care foarte adesea este determinat de stimă de sine a partenerilor.

Astfel, exista foarte multe cupluri nefericite, însă important de analizat este motivul pentru care se ajunge la aceasta insatisfacție. În acest mod, evaluarea fiecărui partener în parte poate oferi răspunsuri valoroase în acest sens.

În zilele noastre tot mai multe cupluri se confruntă cu tot mai multe probleme. Probabil că societatea în sine este cea mai importantă cauză a acestor probleme, însă nici ideea de modernism nu ar trebui să fie neglijată.

Oricât de mult ne-am dori să credem în existența relațiilor și căsniciilor perfecte, viața de zi cu zi ne învață altceva.

Realitatea nu este întotdeauna așa cum ne-o afișează filmele de dragoste, în care finalul fericit este de la sine înțeles.

În mod absolut clar și inevitabil, relație fără conflicte, din păcate nu există. Și, mai mult decât atât, nu există nici căsătorie perfectă.

Atunci când lucrurile nu stau chiar cum ar trebui și variantele de bătătorire a terenului au fost epuizate, există totuși o soluție modernă care poate să vină în ajutor, și anume terapia de cuplu.

Cercetarea de față își propune să coreleze satisfacția în cuplu cu stimă de sine și astfel să identifice în ce măsură problemele din viața de cuplu sunt genrate de aceste două aspecte.

4.1.2. Obiective

Scopul de bază al cercetării de față este acela de a realiza o corelație între stima de sine și satisfacția în viața de cuplu, așa încât să se poată identifica în ce măsură aceste aspecte afectează sau nu cuplurile. Din această perspectivă, se propun următoarele obiective:

Evaluarea nivelului de stimă de sine a partenerilor;

Evaluarea gradului de satisfacție în cuplu;

Idenificarea enei posibile corelații dintre stimă de sine și satisfacție;

Analiza comparativă a rezultatelor obținute în funcție de vârstă și de durata relației.

4.1.3. Ipoteze

Cercetarea de față pornește de la următoarele ipoteze:

Ipoteza 1. Se presupune că stima de sine crescută a partenerilor determină satisfacția în cuplu.

Ipoteza 2. Se presupune că vârsta durata relației detemină satisfacția în viața de cuplu.

Ipoteza 3. Se presupune că vârsta determină stima de sine.

4.1.4. Eșantionul și eșantionarea

Pentru acest studiu s-a ales un eșantion de 26 de participanți, dintre care 17 de sex masculin și 9 de sex feminin, după cum urmează în tabelul de mai jos:

Tebelul 1. Eșantionul de cercetare

Media de vârstă a participanților este de 43.34, iar media anilor de relație este de 16.78.

Metoda de eșantionare a participanților a fost aleatorie, așa încât dintr-un grup de 30 de participanți s-au ales 26, renunțându-se la 4 bărbați, întrucât ar fi predominat mult prea mult sexul masculin.

4.1.5. Instrumente de cercetare

Scala de satisfacție maritală Kansas – Kansas Marital Satisfaction Scale (KMS)

Kansas Marital Satisfaction Scale evaluează satisfacția maritală, fiind un chestionar construit de către Schumm et al. (1986).

KMS reprezintă un instrument alcătuit din 3 itemi contruit astfel pentru a putea oferi o scurtă măsurare a satisfacției în viața de cuplu.

KMS este un chestionar foarte ușor de scorat prin intermediul însumării tuturor itemilor individuali pe o posibilă plajă cuprinsă de la 3 la 21, în cadrul căreia toate scorurile ridicate reflectă de fapt o mai mare satisfacție în cuplu.

Chestionarul are așadar o consistență internă excelentă pentru o astfel de scală atât de mică, cu un alfa Cronbach de .93.

SCALA PENTRU MĂSURAREA STIMEI DE SINE – ROSENBERG

Scală de evaluare a Stimei de Sine a lui Rosenberg reprezintă cea mai răspândită metodă de măsurarea concretă a acestui concept în cercetarea socială.

Inițial realizată ca o scală de tip Guttman, Scala de evaluare a Stimei de Sine este în în momentul de față scorată utilizându-se modelul Likert. Aceasta a fost alcătuită în anul 1965, utilizând ca și eșantion un grup de elevi de liceu a zece școli diferite din New York alese absolut aleator.

Scorarea s-a realizat la acel moment după modelul Guttman și a obținut atunci un scor foarte mare de fidelitate.

O dezbatere foarte vastă s-a purtat pe tema structurii scalei, foarte mulți cercetători aducând o serie de argumente fie în favoarea, fie împotriva unidimensionalității acesteia.

Alcătuită inițial ca drept unidimensională, Kaplan și Pokorny realizează încă din anul 1969 o serie de cercetări conform cărora scala are la bază două elemente și anume: self-derogation (element de influențare în sensul scăderii reale a stimei de sine) și self-enhancement (element de influențare în sensul creșterii reale a stimei de sine).

Primul tip de factor este considerat ca fiind drept efectul tuturor itemilor alcătuiți cu ajutorul expresiilor de tip negație (spre ex. itemul al cincilea „Câteodată simt că nu sunt bun de nimic”), iar ce de-al doilea se referă la utilizarea itemilor pozitivi (spre ex. ultimul item “Am o atitudine pozitivă față de mine.”).

Openshaw, Thomas și Rollins au oferit în anul 1981 o replică acestei ipoteze utilizând un eșantion format din 184 de adolescenți. Shahani, Dipboye și Phillips în anul 1990 oferă un suport real teoriei bifactoriale, identificând însă alți factori, corelați într-un mod distinct.

Toate rezultatele dezbaterilor au fost însă extrem de puțin concludente, statisticile fiecărui studiu în parte exprimând un scor de fidelitate foarte crescut indiferent de modelul de tip factorial aplicat.

În momentul de față, Scala Stimei de Sine a lui Rosenberg rămâne cu adevărat cea mai apreciată metodă de evaluare a acestui indicator.

William James, unul din fondatorii de bază ai psihologiei științifice, printre multe alte tipuri de contribuții la studiul eu-lui, a reprezentat și un pioner al analizei de ordin psihologic a stimei de sine.

Toate scrierile sale în acest context conțin cel puțin două foarte mari definiții ale acesteia, definiții care-și păstrează însă relevanța și până în ziua de astăzi.

Din perspectivă strict holistică, stima de sine globală apare întotdeauna că fiind media auto-evaluărilor individuale pe toate dimensiunile de relevanță personală. În mod implicit, o asemenea stimă de sine este foarte ușor maleabilă, variind foarte mult în funcție de performanța obținută și de relevanța tuturor dimensiunilor, ambele tipuri de componente schimbându-se relativ foarte ușor în timp.

Toate cercetările ulterioare realizate în acest sens au demonstrat faptul că ambele tipuri de definiții propuse de către William James reprezintă variabile pentru o foarte corectă și nuanțată descriere reală a conținutului vieții psihice umane.

În timp însă, psihologii sociali au reușit să ajungă la concluzia că este foarte util să se distingă două forme importante ale stimei de sine:

stimă de sine globală (global self-esteem) strâns legată de valorizarea, de acceptarea și de evaluarea generală a eu-lui, constituind astfel fundalul auto-raportării afective;

evaluări specifice ale eu-lui ori stima de sine specifică (domain-specific evaluations / self-esteem) care se referă de fapt la auto-aprecieri absolut specifice pe diferite tipuri de dimensiuni relevante de evaluare precum, spre exemplu, auto-aprecierea atractivității fizice, a popularității, a competenței matematice etc.

Pentru toți teoreticienii acestei orientări o anumită persoană cu stimă de sine crescută se percepe ca fiind tot timpul o ființă valoroasă, este foarte mulțumită de propria persoană și se respectă, întotdeauna recunoscând și acceptându-și propriile idei.

În acest context, stima de sine necondiționată este însă foarte puțin influențată de către performanța individului ori de către procesul de comparație socială.

Scala Rosenberg reprezintă așadar o scală de itemi, care evaluează sentimentul general al valorii personale, mai exact, stima de sine globală. Reprezintă una dintre cele mai celebre și mai bine validate scale cunoscute în literatura de specialitate din Statele Unite ale Americii, în marea majoritatea a cercetărilor despre stima de sine.

Cei 10 item ai scaleii reprezintă de fapt 10 afirmații pe care subiecții le cotează doar în funcție de părerea personală despre ei înșiși pe o scală.

Modalitatea de aplicare a scalei poate fi individuală ori colectivă. Cinci dintre afirmațiile prezente în scala vizează latura stimei de sine pozitive, iar celelalte cinci afirmații se îndreaptă către stima de sine negativă. Adunarea totală a sumei valorilor stimei de sine pozitive cu suma tuturor valorilor stimei de sine negative, indică întotdeauna valoarea stimei de sine globale.

Toți subiecții trebuie să citească cu foarte mare atenție lista cu toate afirmațiile care se referă la sentimentele lor personale pe care le au față de ei înșiși și să indice astfel în ce măsură sunt de de acord cu acestea și dacă se identifică deci în toate acele afirmații, marcând un simplu „x” în dreptul răspunsului ales.

Pentru stima de sine globală se atribuie așadar valorile peste 33, fiind scoruri ridicate (înalte), în timp ce valorile cuprinse între 24-33 reprezintă scoruri medii, iar cele sub 24 reprezintă scoruri scăzute.

Pentru cercetarea de fată se va opera cu o scalare pe c5 mari trepte, după cum urmează:

valorile sub 4 – sunt considerate scoruri foarte slabe ale stimei de sine;

valorile situate între 5-12 – sunt considerate scoruri slabe ale stimei de sine;

valorile situate între 13-29 – sunt considerate scoruri medii ale stimei de sine;

valorile situate între 30-36 – sunt considerate scoruri înalte ale stimei de sine;

valorile situate între valorile egale cu 37 – sunt considerate scoruri foarte înalte ale stimei de sine.

Toate scorurile globale foarte scăzute ale stimei de sine indică de fapt o opinie extrem de proastă despre propria persoană, aceste persoane considerându-se limitate, ca fiind o reală povară pentru sine și pentru toți cei din jur; așteaptă foarte puțin de la propria persoană, fiindu-le teamă de respingere, se văd întotdeauna ca drept victime și, foarte frecvent le este foarte milă de propria persoană. Manifestă aproape întotdeauna o stare cronică de anxietate, au foarte multe frământări de ordin emoțional fără soluționare, sunt absolut incapabile de a putea primi complimente, își cer întotdeauna scuze pentru ceea ce fac, erori reale ori imaginare, pentru care se simt cu adevărat vinovate.

Toate corurile globale foarte înalte caracterizează ina persoanele cu o stimă de sine foarte ridicată dusă uneori până la extrem (scoruri mari). Aceste tipuri de persoane se simt întotdeauna speciale, ieșite din comun, sunt foarte pretențioase în relațiile cu ceilalți și vor să fie foarte frecvent admirate, chiar adorate. Au astfel dorința de a excela în absolut tot ceea ce fac, motiv pentru care evită situațiile în care știu deja că nu pot excela din nevoia de a evita astfel umilința.

Aceste persoane se dezvoltă cu convingerea că sunt destinate să reușească și se simt foarte norocoase.

De regulă fac o evaluare nerealistă asupra abilităților, talentului lor, inteligenței proprii, mult peste nivelul real, în acest sens.

Toate scorurile globale scăzute ale stimei de sine indică și un sentiment global negativ al întregii valori personale, iar scorurile înalte sunt înregistrate de către persoane încrezătoare în forțele lor proprii și cu un grad crescut de satisfacție față de reușitele individuale.

Avantajele acestei scale constau în fiabilitatea și validitatea acestuia, dovedite de către foarte mulți cercetători în cadrul tuturor activităților desfășurate.

Ușurința reală cu care se completează aceasta scală reprezintă de asemenea un foarte mare avantaj.

4.1.6. Operaționalizarea variabilelor

Pentru cercetarea de față, s-au utilizat atât variabile dependente, cât și variabile independente, așa încât se identifica:

V.I.- vârsta participanților;

V.I.- durata relației de cuplu;

V.D.- Stima de sine;

V.D.- Nivelul de satisfacție în cuplu.

3.1.7. Modelul de cercetare

Cercetarea de față este una cantitativa bazată pe metoda chestionarului interpretat statistic.

Toate datele obținute au fost centralizate în Microsoft Excel și interpretat în SPSS 2.0. Ipotezele au fost testate cu ajutorul testului t student pentru eșantionae independente.

Demersul de cercetare s-a desfășurat în mai multe etape, așa încât se pot aminti:

Eșantionarea și selectarea participanților;

Aplicarea chestionarului Kansas Marital Satisfaction Scale (KMS;

Aplicarea Scalei Rosenberg;

Centralizarea rezultatelor obținute;

Analiza și interpretarea rezultatelor;

Comunicare rezultatelor tuturor participanților;

Realizarea raportului final.

3.1. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute

În urma aplicării testului KMS se obțin scoruri între 3 și 21 de puncte, cele mai multe dintre acestea situându-se în jurul mediei de 18, după cum urmează în figura de mai jos.

Fig. 1. Rezultate KMS

Scorul de 18 este un scor bun care indică un nivel al satisfacției mediu, așa încât putem considera că cei mai mulți dintre subiecții analizați sunt satisfăcuți în viața de cuplu.

Cu toate acestea însă, deși sunt minore din punct de vedere cantitativ, nu putem ignora scorurile foarte scăzute, cuprinse între 3 și 7 puncte, care indică un nivel scăzut de satisfacție, mai exact un nivel crescut de insatisfacție în viața de cuplu.

Analizând în procentaje scorurile de la această probă, stuatia se prezintă astfel:

Tablul 2. Scoruri KMS

După cum se poate observa și în figura de mai sus, predomină scorul de 18 puncte, cu un procent de 31,3%, urmat de scorul de 17 puncte și de scorul de 19 puncte, așa încât, 59,4% din populația investigată se încadrează într-un nivel mediu spre crescut de satisfacție în cuplu.

Interesante sunt însă și extremele acestei statistici care dezvăluie faptul că doar 9,3% din persoanele evaluate sunt nesatisfăcute în viața de cuplu, în timp ce 15,7% dintre acestea sunt foarte satisfăcute în relația în care sunt implicate.

În ceea ce privește cel de-al doilea test, mai exact cel de evaluare a stimei de sine, constatăm că scorurile sunt relativ similare, așa încât cei mai mulți dintre subiecți s-au situat tot în zona medie de scorare, cu punctaje cuprinse între 22 și 31 de puncte, și cu o medie de 25,09.

Tabelul 3. Corelație între scoruri KMS si SR

După cum se evidențiază și în tabelul de mai sus, media de 25,09 indică un nivel de stimă de sine medie, ca și în cazul satisfacției, ceea ce ne demonstrează o corelație evidentă între cele două aspecte analizate.

Relația dintre stima de sine a partenerilor și nivelul de satisfacție în viața de cuplu nu pare să fie una de interdependentă, a așa cum o demonstrează și corelația din tabelul de mai jos.

Tabelul 4. Corelație între satisfacție și stimă de sine

4.3. Testarea ipotezelor

Verificarea ipotezelor este foarte importantă în orice demers investigativ, întrucât ne confirmă dacă toate ideile de la care pornește de fapt o cercetare sunt valide sau nu.

Acest lucru ne ajută să aflăm dacă ideile cu care noi începem o cercetare corespund de fapt cu realitatea, mai exact cu rezultatele finale obținute și cu ceea ce noi credem că vom obține în urma testelor aplicate.

Pentru validarea tuturor celor patru ipoteze propuse s-a utilizat testul t, astfel că, testând pe rând toate cele patru ipoteze s-a ajuns la rezultatele pe care le voi prezenta în paginile următoare.

Ipoteza 1.

Se presupune că stima de sine crescută a partenerilor determină satisfacția în cuplu.

Tabelul 5. Testare ipoteza 1

Utilizând pentru acesta „Independent Samples Test” (analiza diferențelor între mediile obținute pe fiecare din loturile investigate) nu am obținut diferențe importante între scorurile stimei de sine și cele ale satisfacției în cuplu, însă ipoteza nu se validează întrucât s-a obținut un P mai mare de 0,005.

Era normal ca ipoteza să nu se valideze întrucât subiecții la ambele probe. Pentru că ipoteza să se valideze, subiecții ar fi trebuit să obțină scoruri înalte și foarte înalte la evaluarea stimei de sine.

Ipoteza 2.

Se presupune că vârsta durata relației detemină satisfacția în viața de cuplu.

Această a doua ipoteză se confirmă doar pe jumătate, mai exact, doar în cazul vârstei.

După cum se demonstrează și în tabelul de mai jos, durata relației nu determină satisfacția în viața de cuplu.

Tabelul 5. Testarea ipotezei 2

Vârsta însă pare să determine un nivel crescut de satisfacție în cuplu, așa cum se poate observa în tabelul de mai jos, în care se evidențiază faptul că valoarea lui P este de 0,003< 0,005.

Ipoteza 3.

Se presupune că vârsta determină stima de sine.

Această a treia ipoteză se confirma, așa încât putem afirma faptul că vârsta nu determină doar satisfacția în cuplu ci determină chiar și stima de sine a partenerilor.

Tabelul 7. Testarea ipotezei 3

Este clar că această ipoteză este perfect validă, ceea ce determină afirmarea faptului că stima de sine depinde de vârstă și se poate modifica în funcție de perioada vieții în care ne aflăm.

4.4. Discuții

Cercetarea de față și-a atins toate obiectivele propuse, așa încât a reușit să demonstreze principalele diferențe dintre aspectele investigate precum și între cele două probe aplicate.

Este clar că studiul realizat s-a încheiat cu succes și am reușit să investighez tot ceea ce mi-am propus, deși este clar că au mai rămas aspecte și variabile neevaluate, însă toate acestea vor fi cu siguranță cândva reluate.

Rezultatele obținute au fost relativ previzibile, însă diferențele au fost cu adevărat interesant de interpretat, întrucât nu au fost concludente cu cele obținute în urma cercetărilor anterioare din domeniu.

Se susține faptul că rezultatele au fost doar relativ previzibile întrucât nu era de așteptat că doar vârsta să determine atât stima de sine cât și satisfacția în cuplu. Era de așteptat ca durata relației să aibă un aport important cel puțin în cazul satisfacției în cuplu, însă, în urma studiului de realizat s-a infirmat acest fapt, ceea ce a făcut că cercetarea să fie cu adevărat interesantă.

De asemenea, suprinzătoare au fost și scorurile care au indentificat satisfacția în condițiile unei stime de sine medii, și nu ridicate.

Stima de sine înaltă are influență asupra relației de cuplu, iar cei care o posedă sunt puțin sensibili la critici, își fixează scopuri înalte și depun mult efort pentru atingerea obiectivelor.

Nu putem să nu afirmăm insă că stima de sine nu are nicio implicație în viața de cuplu, mai exact în satisfacția cuplului, în general.

Un profil al indivizilor cu o imagine de sine ridicată, ar cuprinde următoarele caracteristici: echilibru emoțional (eu puternic), veselie, sociabilitate, pozitivism, încredere, autocontrol și satisfacție.

Cu toate acestea însă, satisfacția este prezentă în viața de cuplu chiar și în condițiile în care partenerii dețin o stima de sine medie.

În cadrul acestui studiu s-a stabilit așadar faptul că o corelație între stima de sine și insatisfacție este insuficient de analizat în absența unor anumiți factori precum vârsta și durata relației.

În altă ordine de idei, ar fi dificil dacă nu chiar eronat de stabilit faptul că satisfacția în cuplu depinde strict de stima de sine și de nimic altceva.

Tema aleasă este una foarte interactiva și oferă serioase provocări în acest sens, însă în acealsi timp este și foarte vastă, iar numărul tuturor variabilelelor care pot interveni în această întreagă problematică este foarte greu de condensat într-un singur material, motiv pentru care se consideră că lucrarea de față poate reprezenta un real reper cu adevărat important pentru o serie importantă de cercetări viitoare, care poate analiza toate aceste aspecte.

Ideea de cuplu, în general, oferă foarte multe direcții de cercetare, însă, din punctul de vedere al rezultaelor de față, precum și al rezultatelor studiilor anterioare, satisfacția reprezintă cel mai important factor de care depinde de altfel durata și trăinicia relației de cuplu.

În concluzie se poate afirma că cercetarea de față s-a derulat cu succes și a reușit să investigheze și să probeze toate ipotezele de la care a pornit, care, deși nu s-au validat în totalitate, au fost testate și argumentate.

Limite și direcții viitoare ale cercetării

Cea mai importantă limită a cercetării de față a constat în faptul că s-au analizat doar rezultatele unor teste psihologice, nu și cauzele care au contribuit la obținerea acestor rezultate, motiv pentru care se poat considera absolut necesară reluarea acestui demers investigativ în vederea obținerii mai multor informații despre tot ceea ce conduce la obținerea unor scoruri înalte sau scăzute în ceea ce privește satisfacția în viața de cuplu.

O altă limită importantă a studiului de față se referă la numărul de participanți care a fost redus și care nu a permis comparații între sexe, ca urmare a lipsei egalității dintre eșantioane.

CONCLUZII

Relațiile de cuplu sunt deosebit complexe, așa încât fiecare aduce cu sine propriile experiențe, sentimente și așteptări.

În aceste condiții, o relație poate fi o sursă de dezamăgire profundă și durere, dar și o platformă pentru dezvoltare personală, vindecare și încântare. Cele mai întâlnite cauze de probleme în cadrul cuplului sunt aptitudinile proaste de comunicare, incompatiobilitatea, sau chiar diverse afecțiuni și tulburări psihologice, cum ar fi alcoolismul, violența domestică, depresia, anxietatea, schizofrenia.

În general, căsnicia impune curajul de a accepta creșterea reală, schimbarea și riscarea propriei libertăți. Cuplurile ar trebui să fie dispuse să se expună crizelor într-un mod adevărat.

Crizele maritale nu sunt ele însele simptome patologice. Fenomenele patologice ale căsniciei apar din evitarea crizelor normale și inevitabile ale dezvoltării.

Relațiile de cuplu sunt deosebit complexe, așa încât fiecare aduce cu sine propriile experiențe, sentimente și așteptări. În aceste condiții, o relație poate fi o sursă de dezamăgire profundă și durere, dar și o platformă pentru dezvoltare personală, vindecare și încântare.

Cele mai întâlnite cauze de probleme în cadrul cuplului sunt deficiențele de comunicare, incompatiobilitatea, sau chiar diverse afecțiuni și tulburări psihologice, cum ar fi alcoolismul, violența domestică, depresia, anxietatea.

În general, căsnicia impune curajul de a accepta creșterea reală, schimbarea și riscarea propriei libertăți. Cuplurile ar trebui să fie dispuse să se expună crizelor într-un mod adevărat.

Crizele maritale nu sunt ele însele simptome patologice. Fenomenele patologice ale căsniciei apar din evitarea crizelor normale și inevitabile ale dezvoltării.

Într-un cuplu se desfășoară un joc problematic între parteneri în care aceștia sunt captivi unul față de celălalt prin conflictele lor respective, mutuale nerezolvate, care sunt puse în act în mod irațional.

O intensă relație de cuplu determină o puternică modificare substanțială a personalităților ambilor parteneri. Poate produce chiar personalități rigide în raport cu interacțiunea lor.

Cu alte cuvinte, o personalitate care este produsul relației de cuplu și al influenței partenerului va diferi uneori de acea personalitate dinafara relației de cuplu.

Personalitățile interacționare sunt interdependente și se definesc prin influența reciprocă pe care o au una asupra celeilalte.

Într-un cuplu se desfășoară un joc problematic între parteneri în care aceștia sunt captivi unul față de celălalt prin conflictele lor respective, mutuale nerezolvate, care sunt puse în act în mod irațional.

Conștientizarea cauzelor problematicilor dintr-o relație și căutarea unui ajutor pentru a le elimina duce nu doar la îmbunătățirea calității vieții în doi, dar și la achiziționarea unor aptitudini necesare evitării unor viitoare probleme.

Cuplurile caută frecvent ajutor nu pentru ca greutățile lor sunt diferite de ale celorlalte cupluri, ci pentru ca ei nu sunt capabili să le rezolve.

Câteodată, aceasta se întâmplă din cauza acumulării de frustrări și dezamăgiri în timp, alteori conflictul ascunde, de fapt, o altă problemă. Alte cupluri cauta ajutor ca urmare a unei crize în relație cum ar fi o aventură sau aparenta pierdere a afecțiunii  și a grijii partenerului, sau un eveniment traumatizant.

În general, cuplurile apelează la terapie când riscul de divorț este deja mare. E adevărat. Dar asta nu înseamnă că dacă nu recunosc faptul că am nevoie de ajutor scad acest risc; e doar o gândire de tip magic: lucrurile despre care nu vorbești nu exista. În această situație crește riscul unui divorț din care nu voi înțelege nimic. Și istoria se repeta la următoarea relație.

O intensă relație de cuplu determină o puternică modificare substanțială a personalităților ambilor parteneri. Poate produce chiar personalități rigide în raport cu interacțiunea lor.

Cu alte cuvinte, o personalitate care este produsul relației de cuplu și al influenței partenerului va diferi uneori de acea personalitate dinafară relației de cuplu.

Personalitățile interacționare sunt interdependente și se definesc prin influența reciprocă pe care o au una asupra celeilalte.

Satisfacția în viața de cuplu este foarte importantă în orice relație. Este clar ac atât timp cât partenerii nu se simt saisfacuti, apar și conflictele și, nu de puține ori chiar despărțirile.

Lucrarea de față a abordat ideea de cuplu în general, fără a se axa pe modul în care este constituit sau oficializata relație. În altă ordine de idei, studiul de față nu a făcut referie la căsătorie, concubinaj, logodna sau alte formă de uniuni între parteneri.

Practic, studiul realizat s-a canalizat exclusiv pe identificarea unei posibile corelații intre stima de sine și satisfacția în viața de cuplu, fără a lua în calcul alte aspecte decât vârsta participanților și durata relației de cuplu. Se consideră că durata relației este mai relevantă decât oficializaea. Nu se crede că ar fi fost mai relevant să se cunoască date legate de starea civilă. Nu ar fi ajutat în niciun fel demersul de cercetare.

Trebuie amintit însă și faptul că tema abordată nu este una tocmai nouă în literatura de specialitate.În ceea ce privește satisfacția în viața de cuplu exista o istorie întreagă de studii, însă prea puține dintre ele corelează acest factor cu stimă de sine, ceea ce aduce astfel un elemnt de noutate cercetării realizate.

Stima de sine în viața de cuplu are un rol important, așa cum o dovedește și lucrarea de față, însă nu putem spune că cele două elemente sunt interdependente, în multe dintre cazuri, această imagine despre propria persoană având o mai mare legătură cu elemente legate de vârstă, decât cu relația în sine. Desigur, este importanta și durata relației, însă nu esențială.

Se poate afirma așadar că elementele propuse sunt relativ independente și pot fi analizate oricând în mod individual.

Toate aceste concluzii nu fac altceva decât să inatreasca ipotezele de la care s-a pornit, deși acestea nu s-au validat în totalitate. Important este că s-au identificat factorii care determină atta satisfacția în cuplu cât și stima de sine, ceea ce înseamnă că lucraea de față și-a atins toate obiectivele propuse.

Se consideră că lucrarea de față reprezintă un reper important în studii ulterioare și mai poate fi dezvoltată și chiar îmbunătățită, la o scară mult mai largă, poate chiar de talie internațională, fiind foarte interesantă comparația satisfacției în cuplu în diferite națiuni.

Această lucrare se încheie cu speranța că subiectul propus nu va rămâne fără ecou iar studiile în acest domeniu vor ajuta cuplurile din întreaga lume să ajungă mai ușor la satisfacție dar și să aibă o imagine cât mai pozitivă despre propriile persoane.

BIBLIOGRAFIE

Albu, C., (2007), Paradigma stresului. De la cunoaștere la prevenire în Managementul stresului profesional, Volumul III, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2007;

Apostu, I., (2013). Căsătoria între stabilitate și disoluție, Editura Titronic, București;

Avram, E., (2009), Psihologia personalității. Arhitectură și dimensiuni, Editura Universitară, București;

Baban, A. (1998). Stres și personalitate, Cluj-Napoca: Editura Presa Universitara Clujeană;

Bandura, A., (1997), Self-efficacy: The exercise of control. New York: Freeman;

Brusset, B. (2009), Psihanaliza relației, Ed. Iri, București.

Bowlby, J. (2011), O bază de siguranță, Ed. Trei, București.

Ciupercă, C., (2000). Cuplul modern armonie și disoluție. Editura Tipoalex, Alexandria;

Craiovan, M.P. (2008), Psihologia muncii și a resurselor umane, Editura Reneissance, București;

Dafinoiu, I. (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași;

Freud, S., (2001), Studii despre sexualitate, opere 6, Ed. Trei, București;

Giddens, Anthony, (1992). Transformarea intimității.Sexualitate dragoste și erotismul în societățile moderne, Editura Antet, București;

Godeanu, A.,S., (2011), Cuplul: stop-cadru transgenerațional, Ed. Sper, București;

Grigoriu, M., (2006), Câteva aspecte genrale despre stres în Managementul stresului profesional, Ediția a ÎI a, Editura Ministerului Administrației și internelor, București;

Horney, K., (1998), Conflictele noastre interioare, Editura Iri, București, 1998;

Klein, M. (2012), Iubire, vinovăți și reparție, Ed. Trei, București;

Mathis, R.L., Nica, P.C., Rusu, C., (1997), Managementul resurselor umane, editura Economică, București;

Mitrofan, I., Psihoterapie. (2008), Repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura SPER, București;

Mitrofan, I. Ciupercă, C. (1997), Psihologia relațiilor dintre sexe. Mutații și alternative, Editura Alternative, București;

Mitrofan, I., Ciupercă, C., (2002). Psihologia și terapia cuplului, Editura Sper, București;

Mitrofan, I., Ciupercă, C., (2009), Psihologia realației de cuplu. Abordare teoretică și aplicativă, Ed. SPER, București;

Mitrofan, I., Mitrofan, N., (1996). Elemente de psihologia cuplului, Editura Șansa, București;

Mitrofan, L., (2002). Atracție Interpersonală sau Romeo și Julieta în cotidian, Editura Sper, București;

Nichols, M.,P., Schwartz, R.,C., (2005), Terapia de familie. Concepte și metode. Ed. a VI-a, Ed. Pearson, Boston, New York;

Nuță, A., (2006). Psihologia cuplului, Editura Sper, București;

Peasse, A., Pease, B., (2001). De ce bărbații se uita la meci și femeile în oglindă, Editura Curtea Veche, București;

Roussillon, R., (2010), Manual de psihologie și psihopatologie clinică generală, Ed. EFG., București;

Rășcanu, R. (coord.), (2006), Introducere în psihodiagnoza clinică, Partea a II-a. București: Editura Universității din București;

Schumm. W. R., Paff-Bergen. L. A., Hatch. R. C., Obiorah. F. C., Copeland. J. M., Meens, L. D., & Bugaighis, M. A., (1986), Concurrent and discriminant validity of the Kansas Marital Satisfaction Scale. Journal of Marriage and the Family.48;

Schwartz, S., (1996), Value Priorities and Behavior: Applying a Theory of Integrated Value Systems, în The Psichology of Values, The Ontaroi Symposium, volume 8, Lawerence Erlbaum Associates Publishers, Mahwah, New Jersey;

Scultz, D. (1986), Theories of Personality, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California;

Vianu, T., (1997), Introducere în teoria valorilor, Editura Albatros, București;

Zamfirescu, V. D. (2003), Introducere în psihanaliza freudiană și post freudiană, Ed. Trei, București;

Zlate, M. (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași.

ANEXE

Anexa 1

Studiu corelațional între stima de sine și satisfactia în cuplu

Numele meu este Andra și vă multumesc pentru ajutorul acordat în realizarea tezei mele de licență.

În primul rând, vă rog să completați în tabelul de mai jos, câteva informații despre dumneavoastră.

În al doilea rând, vă rog să completați cele 2 chestionare și anume Scala Kansas Marital Satisfaction, pentru a vă măsura satisfacția maritală și Scala Rosenberg pentru a vă indica nivelul stimei de sine.

KANSAS MARITAL SATISFACTION (KMS)

Scopul instrumentului de mai jos este acela de a măsura satisfacția dumneavoastră maritală.

Citiți cu atenție fiecare frază și completați cu un “X” răspunsul care indică realitatea.

Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Cel mai bun răspuns este cel care vă descrie punctul de vedere personal.

Anexa 2

Scala Rosenberg

Scopul chestionarului de mai jos, este acela de a vă oferii o indicație despre nivelul stimei dumneavoastră de sine.

Vă rog să citiți cu atenție fiecare frază și răspundeți în cel mai scurt timp, marcând cu un “X” varianta care se apropie cel mai mult de punctul dumneavoastră de vedere actual, astfel indicând în ce măsură sunteți de acord că respectivele afirmații vă caracterizează.