Studiu Comparativ Privind Leasingul și Creditarea în Economia Întreprinderii
Studiu comparativ privind leasingul și creditarea în economia întreprinderii
Cuprins
LISTA TABELELOR, FIGURILOR ȘI SCHEMELOR
Tabel nr. 1 Indicatori agregați privind instituțiile de credit 41
Tabel nr. 2 Nivelul provizioanelor recomandate de Comitetul de la Basel țărilor cu sisteme bancare fragile 44
Tabel nr. 3 Informații financiare pe perioada 2005-2013 45
Tabel nr. 4 Planul de eșalonare a ratelor de leasing 48
Tabel nr. 5 Graficul de acordare și rambursare a creditului 51
Figura nr. 1 Evoluṭia pieṭei de leasing din România în perioada 2007-2013 (mil.euro) 21
Figura nr. 2 Dinamica contractelor de leasing în funcṭie de obiectul contractat (2008-2013) 22
Figura nr. 3 Dinamica contractelor de leasing în funcṭie de categoria utilizatorului 23
Figura nr. 4 Dinamica contractelor de leasing în funcṭie de durata contractului (2012-2013) 23
Figura nr. 5 Dinamica contractelor de leasing referitoare la finanțarea vehiculelor 24
Figura nr. 6 Evoluția creditului neguvernamental 30
Figura nr. 7 Evoluția creditului neguvernamental în valută 31
Figura nr. 8 Evoluția creditului neguvernamental în RON 31
Figura nr. 9 Evoluția activității firmei pe perioada 2005-2013 46
Figura nr. 10 Număr mediu de angajați 46
Schema nr. 1 Operațiunea de leasing 5
Schema nr. 2 Leasingul în formă clasică 7
Schema nr. 3 Leasingul furnizor 7
Schema nr. 4 Leasingul cu finanțare bancară 8
Schema nr. 5 Leasingul leverage 8
Schema nr. 6 Leasingul cu credit furnizor 9
Schema nr. 7 Operațiunea de lease-back 10
Schema nr. 8 Leasingul acționar 10
Schema nr. 9 Relațiile dintre participanții la operațiunea de leasing 20
Schema nr. 10 Încheierea contractului de vânzare-cumpărare și a celui de leasing 20
INTRODUCERE
Pentru ca o societate să supraviețuiască pe piață, aceasta trebuie să se adapteze mediului în care funcționează, mediu care este caracterizat de frecvente și intense mutații. Viața economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în care funcționează. Din acest mediu își procură resursele și tot în cadrul lui efectuează plăți, restituiri de fonduri și alte operațiuni.
În condițiile economiei de piață, alegerea modalităților de finanțare are un impact major asupra activității acenților economici. În majoritatea cazurilor, întreprinderile nu se finanțează în totalitate din fonduri proprii ci apelează la resurse externe. Diversitatea modalităților prin intermediul cărora poate fi atras capitalul financiar, necesar desfășurării oricărei activități, generează drepturi și obligații specifice, de corecta lor structurare și dimensionare depinzând viitorul entității. Prin urmare, alegerea surselor de finanțare externă și armonizarea acestora cu finanțarea internă ocupă locul central în activitatea întreprinderii
În lucrarea de față, intitulată ”Studiu comparativ privind leasingul și creditarea în economia întreprinderii” mi-am propus să tratez două forme de finanțare externă ale întreprinderii, leasingul și creditul, în vederea accentuării importanței lor în desfășurarea activității unei întreprinderi.
Scopul acestei lucrări constă în analiza completă a leasingului și creditului, cu toate aspectele lor, a naturii lor juridice, în explicarea diverselor tipuri și categorii, în analiza riscurilor aferente și a soluțiilor de gestiune a lor. Scopul și obiectivele cercetării au determinat structura lucrării, alcătuită din introducere, motivația, importanța și metodologia cercetării, trei capitole și concluzii generale.
În introducere am încercat să argumentez, importanța, necesitatea și gradul de studiere a temei cercetate.
Capitolul 1, intitulat ”Leasingul”, cuprinde analiza conceptului, principalele forme în care se concretizeaza, prezentarea cadrului legislativ national, efectele contractului de leasing și caracteristicile acestuia, participanții, obiectul și mecanismul de derulare, precum și piața leasingului în România.
În cel de-al doilea capitol, intitulat ”Creditul bancar” mi-am propus să tratez operațiunea de creditare, analizând conceptul, formele existente, principiile creditului și poziția creditului pe piața din România. De asemenea, am analizat finațarea întreprinderilor cu ajutorul creditelor bancare, etapele existente în solicitarea și obținerea creditelor, dobânzile și comisioanele aferente creditului, precum și riscurile care apar în activitatea de creditare.
Al treilea capitol, ”Studiu de caz privind finanțarea prin leasing și credit bancar la S.C. Instalvest S.R.L Oradea” evidențiază studiul de caz la nivel de întreprindere privind achiziționarea unui echipement prin leasing și credit bancar din perspectiva societății. Am realizat într-o primă fază o scurtă prezentare e entității, precum și ilustrarea principalelor informații financiare din ultimii nouă ani. Societatea are o activitate intensă, de aceea apelează la diverse modalități de finanțare. Astfel, mi-am concentrat analiza asupra unei finanțări prin leasing, respectiv prin credit bancar. În încheiere, am ilustratat avantajele și dezavantajele celor două surse de finanțare, atât pe fiecare categorie în parte, cât și prin compararea lor.
Lucrarea se încheie cu concluziile aferente acestui studiu și notele bibliografice.
Deși este de preferat ca o întreprindere să dispună ea însăși de resursele de care are nevoie pentru buna desfășurare a activității sale, în condițiile actuale ale economiei de piață, societatea este nevoită să apeleze la sursele externe de finanțare, având la dispoziție o gamă largă de alternative, care necesită analize amănunțite în vederea alegerii soluției optime pentru activitatea sa.
MOTIVAȚIA, IMPORTANȚA ȘI METODOLOGIA DE CERCETARE
Motivaṭia alegerii acestei teme a venit tocmai din dorinṭa de aprofundare a cunoṣtinṭelor asupra activităṭii de finanṭare, dar în special pentru a puncta evoluṭia conceptelor ṣi a operaṭiunilor de leasing și credit bancar.
Importanṭa economică a leasingului constă în faptul că furnizează capital care este ulterior folosit în scopuri investiṭionale. Investiṭiile constituie instrumentul principal de realizare a modernizării economice.
Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiții sau activități curente. Utilizarea rațională a creditului sporește puterea productivă a capitalului și asigură un volum mare de produse.
Pentru obṭinerea informaṭiilor necesare elaborării acestei lucrări, studierea acestora a avut la bază o metodologie de cercetare. Prin metodologia se înṭelege ansamblul unor metode folosite în cercetarea ṣtiinṭifică sau simplu ṣtiinṭa efectuării cercetării. Știința constituie o cunoaștere înzestrată cu un ansamblu de principii, procedee și tehnici de investigare capabile să o servească în lărgirea cunoașterii. Ansamblul metodelor, procedeelor, regulilor și principiilor utilizate în procesul cercetării științifice, inclusiv teoria asupra metodelor pe care le utilizează știința, constituie metodologia științei (Duṭã, 2008, p.2).
Pe măsură ce leasingul a devenit un produs tot mai utilizat și actual, a avut nevoie de elemente care să îl departajeze de alte surse de finanțare, impunându-se, de-a lungul timpului, uneori fiind preferat chiar în locul creditului, instrumentul cel mai utilizat de către agenții economici în finanțarea activității lor.
Bazele metodologice ale cercetării se constituie dintr-o totalitate de mijloace și procedee teoretice și practice strict determinate de cunoașterea domeniului cercetat, a realității juridice, printre care un loc dominant îl ocupă metodele general-științifice: metoda istorică, de analiză sistemică a fenomenelor; generalizarea, inducția și deducția, analiza și sinteza sau analogia. Utilizarea metodelor indicate în cercetarea problemei vine să asigure o studiere complexă a acesteia, determinarea esenței și trasarea perspectivelor evoluției fenomenului analizat.
Bazele teoretice ale investigației sunt constituite din lucrările unor iluștri juriști și economiști. În lucrare, au fost analizate numeroase surse cu caracter științific și practic, precum și cele mai avansate idei privind promovarea leasingului selectate din publicațiile plasate pe paginile web ale operatorilor de leasing din internet.
CAPITOLUL 1 : LEASINGUL
1.2. Aspecte generale ale leasingului
1.1.1.Definiția conceptului de leasing
În condițiile evoluției rapide a progresului tehnic, când înnoirea produselor și uzura morală a echipamentelelor și instalațiilor de lucru sunt deosebit de accelerate, leasingul se dovedește a fi o alternativă avantajoasă pentru obținerea unor utilaje, bunuri și instalații costisitoare, necesare extinderii și modernizării producției. Noțiunea de Leasing nu poate fi definită unitar nici chiar în literatura și practica economică. Încercările de a se da o definiție precisă științifică au eșuat, în general, din cauza pluralității de condiții, a complexității categoriilor și formelor de afaceri care se derulează sub această denumire (T.Molico, E.Wunder, 2003: 22).
Leasingul este operațiunea prin care o parte, denumită locator, transmite celeilalte părți, denumită utilizator, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, dreptul de posesie și de folosință a unui bun al cărui proprietar este, pentru o perioadă determinată de timp (Gh. D. Bistriceanu, 2001).
O definiție sumară, mai simplă, ar putea fi formulată astfel: leasingul este o formă de închiriere a unor mașini, utilaje, mijloace de transport și altor bunuri întreprinderilor care, în general, nu dispun de suficiente fonduri proprii ori împrumutate, nici de credite bancare tradiționale de către societăți financiare care le cumpără de la producători și le închiriază pe o perioadă anumită cu condiții de plată și utilizare clar stipulate într-un contract ce constituie suportul juridic al acțiunii (D.Voiculescu, M.Coraș, 1985).
Termenul de leasing este necunoscut în limba română, fiind preluat din jargonul economic și comercial englez (”lease” care înseamnă ”a închiria”) unde s-a impus de aproximativ un secol, fiind apoi preluat de țările europene occidentale. Definiția leasingului poate fi dată atât din punct de vedere economic, cât și juridic. Din punct de vedere economic, leasingul reprezintă o operațiune de finanțare în care finanțatorul asigură fondurile necesare pentru întrega investiție. Din punct de vedere juridic, leasingul reprezintă un contract complex care permite unei persoane să obțină și să utilizeze un lucru fără a plăti imediat prețul.
Prima definiție legală a leasingului în Europa continentală provine din Franța, unde operațiunea poartă numele de credit-bail. Operațiunile de ”credit-bail” sunt cele prin care o întreprindere dă în locație bunuri imobiliare, în vederea unei utilizări profesionale, cumpărate de ea sau construite prin efortul ei financiar, dacă aceste operațiuni, indiferent de calificarea lor, permit locatarului de a deveni proprietar, în tot sau în parte, a bunurilor astfel închiriate, cel mai târziu la expirarea termenului contractual, fie printr-o promisiune unilaterală de vânzare, fie prin achiziționarea directă ori indirectă a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pentru acel locator.
O definiție foarte sumară a leasingului a fost dată în Germania prin circularele fiscale din anul 1971 și respectiv 1972. Astfel, circularele menționate prevăd următoarele:
contractul este încheiat pe o perioadă determinată (irevocabilă), timp în care niciuna
din părți nu este îndreptațită a proceda la reziliere;
mărimea plăților care se fac de către beneficiarul utilizator în timpul perioadei
irevocabile, cuprinde în afara costului de achiziție ori de producție, și toate cheltuielile acessorii suportate de societatea finanțatoare.
În Italia, leasingul este definit ca ”închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care finanțatorul le dobândește, ori le confecționează, în raport cu indicațiile date de utilizator, acesta din urmă asumându-și toate riscurile pe timpul valabilității contractului, având și dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locae finanțare în care finanțatorul asigură fondurile necesare pentru întrega investiție. Din punct de vedere juridic, leasingul reprezintă un contract complex care permite unei persoane să obțină și să utilizeze un lucru fără a plăti imediat prețul.
Prima definiție legală a leasingului în Europa continentală provine din Franța, unde operațiunea poartă numele de credit-bail. Operațiunile de ”credit-bail” sunt cele prin care o întreprindere dă în locație bunuri imobiliare, în vederea unei utilizări profesionale, cumpărate de ea sau construite prin efortul ei financiar, dacă aceste operațiuni, indiferent de calificarea lor, permit locatarului de a deveni proprietar, în tot sau în parte, a bunurilor astfel închiriate, cel mai târziu la expirarea termenului contractual, fie printr-o promisiune unilaterală de vânzare, fie prin achiziționarea directă ori indirectă a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pentru acel locator.
O definiție foarte sumară a leasingului a fost dată în Germania prin circularele fiscale din anul 1971 și respectiv 1972. Astfel, circularele menționate prevăd următoarele:
contractul este încheiat pe o perioadă determinată (irevocabilă), timp în care niciuna
din părți nu este îndreptațită a proceda la reziliere;
mărimea plăților care se fac de către beneficiarul utilizator în timpul perioadei
irevocabile, cuprinde în afara costului de achiziție ori de producție, și toate cheltuielile acessorii suportate de societatea finanțatoare.
În Italia, leasingul este definit ca ”închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care finanțatorul le dobândește, ori le confecționează, în raport cu indicațiile date de utilizator, acesta din urmă asumându-și toate riscurile pe timpul valabilității contractului, având și dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locațiune, cu condiția de a plăti prețul stabilit la data încheierii”.
În legislația română operațiunile de leasing sunt definite ca fiind acele operațiuni prin care ”o parte, denumită locator, se angajează la indicația unei alte părți, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terț denumit furnizor un bun mobil sau imobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestuia contra unei plăți numită redevență, în scopul exploatării sau, după caz, a achiziționării bunului” (D. Clocotici, 1998).
Operațiunea de leasing se poate schematiza astfel:
Schema nr. 1 Operațiunea de leasing
(Sursa: I. Nișulescu, 1999)
1.1.2. Principalele forme de leasing
Extinderea operațiunilor de leasing în lume a dus la modalități diferite de organizare și finanțare a lor, cuprinse într-un sistem de criterii de clasificare a acestor operațiuni.
Pe plan mondial, din punctul de vedere al tipologiei operațiunilor de leasing, cea mai
utilizată clasificare împarte acest tip de operațiuni în două mari categorii: operațiuni de leasing financiar și operațiuni de leasing operațional.
Cu privire la leasingul financiar, literatura de specialitate a consemnat următoarele caracteristici principale:
Contractul se încheie pe așa-numita perioadă de bază (prima închiriere) care, de obicei, coincide cu durata normată de utilizare a bunului;
Utilizatorul la finele perioadei de leasing, adeseori, optează pentru prelungirea contractului, chiria cuprinde eșalonat întregul preț de vânzare al contractului inclusiv costurile auxiliare și o cotă de profit;
Contractul de leasing financiar nu poate fi reziliat de nici una dintre părți; riscurile economico-financiare sunt transferate asupra clientului, iar în cazul întârzierii plății ratelor de către client, proprietarul are dreptul să dispună de obiectul închiriat;
La încheierea contractului se specifică cine este responsabil de plata reparațiilor, întreținerii, impozitelor, asigurărilor și a altor cheltuieli. De obicei, sarcina plății acestor cheltuieli revine locatarului, caz în care contractul se numește net, iar dacă sarcina revine locatorului, leasingul se mai numește și full-service sau de mentenanță.
În ce privește leasingul operațional, denumit și funcțional sau de exploatare, literatura de specialitate a constatat următoarele caracteristici principale ale acestuia:
Durata contractului de leasing este mult mai mică decât durata de viață economică a bunului închiriat;
Din prețul de vânzare al bunului se recuperează prin chirii, în perioada de bază, numai o parte din valoarea acestuia și nu integral, ca și în cazul leasingului financiar;
De regula, contractul de leasing operațional se combină cu cel de service și întreținere când costul acestor servicii se include în ratele de leasing sau pe lângă contractul de leasing, se încheie și un contract separat de service;
O caracteristică a leasingului operațional este că, adesea, după expirarea perioadei de bază există o clauză de anulare (reziliere) care dă posibilitatea locatarului să renunțe la locație și să restituie echipamentul înainte de expirarea contractului.
După modalitățile de finanțare a operațiunilor de leasing există: leasing cu finanțare
internă, când finanțatorul utilizează surse proprii de finanțare și leasing cu finanțare externă, când finanțatorul utilizează resurse externe pentru finanțarea leasingului.
Leasingul în formă clasică este acea operațiune de leasing în care finanțatorul dispune de resurse proprii utilizate în achiziționarea bunului care va face obiectul contractului de leasing.
Schema nr. 2 Leasingul în formă clasică
(Sursa: M.Achim, 2005)
Leasingul furnizor este situația extrem de simplă când furnizorul coincide cu societatea de leasing. Această modalitate este și cea mai ieftină, dar destul de rar întâlnită.
Schema nr. 3 Leasingul furnizor
(Sursa: M.Achim, 2005)
Leasingul cu finanțare bancară se caracterizează prin aceea că societatea de leasing finanțează bunul pe baza unor resurse financiare atrase, de obicei, de la bănci. Această modalitate de finanțare este cea mai des întâlnită în practică, deoarece volumul operațiunilor de leasing depășește potențialul financiar al societăților de leasing.
Schema nr. 4 Leasingul cu finanțare bancară
(Sursa: M.Achim, 2005)
Leasingul leverage este utilizat frecvent în tranzacțiile cu echipamente de mare valoare cum ar fi avioane, în care societatea de leasing finanțează doar o parte din valoarea bunului, restul fiind acoperit de diferiți creditori care, contra unei dobânzi, își vor recupera sumele avansate din ratele de leasing încasate de la beneficiari.
Schema nr. 5 Leasingul leverage
(Sursa: M.Achim, 2005)
Leasingul cu credit furnizor apare în situația în care furnizorul livrează bunul pe credit, urmând a încasa contravaloarea sa de la societatea de leasing pe măsura încasării ratelor de leasing de către aceasta de la beneficiari.
Schema nr. 6 Leasingul cu credit furnizor
(Sursa: M.Achim, 2005)
În funcție de poziția furnizorului în contractul de leasing distingem: leasing direct și
leasing indirect.
Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului între producător și utilizatorul bunului ce face obiectul operațiunii, finanțarea fiind asigurată de furnizor (producător).
Leasingul indirect presupune existența societăților specializate de leasing, care preiau creditarea, prestarea de servicii, contractarea, finanțarea și controlul plății ratelor, asumându-și și riscurile acestor operațiuni.
După conținutul ratelor de leasing, leasingul poate fi brut sau net.
Leasingul net se caracterizează prin acea că ratele de leasing se calculează numai pe baza prețului net de vânzare al obiectului contractului, fără să includă costul întreținerii sau al reparațiilor.
Leasingul brut este caracterizat prin aceea că ratele de leasing includ cheltuielile de întreținere, service, reparații și asigurare. De obicei, în cazul leasingului operațional se încheie și un contract de full-service sau acesta este integrat celui anterior.
În funcție de durata de leasing, distingem: leasing pe termen scurt, leasing pe termen
mediu și leasing pe termen lung.
Leasingul pe termen scurt constă în închirierea bunurilor pe o durată de câteva ore, zile sau luni mai multor beneficiari. Amortizarea se realizează prin închirierea pe termene scurte mai multor clienți.
Leasingul pe termen mediu presupune amortizarea bunului prin închirierea consecutivă a acestora mai multor beneficiari pe termene scurte, de doi-trei ani.
Leasingul pe termen lung se practică frecvent pe piața bunurilor imobiliare pentru clădiri complet utilate, durata fiind de circa 20-30 de ani.
După particularitățile tehnicii de realizare, se disting diferite forme de leasing: lease-
back, leasing acționar, leasing experimental, time-sharing, master leasing, leasing cu operator intercalat, operațiuni de hire-renting.
Lease-back-ul este o formă speciala a leasingului, conținutul economic al acestei operațiuni, ca și în cazul leasingului obișnuit, fiind de creditare. Diferența este că în cazul operațiunii ”clasice” societatea de leasing cumpără bunul de la o întreprindere producătoare-exportatoare și îl închiriază unei terțe firme, pe când, în cazul lease-back-ului, societatea de leasing cumpără bunul chiar de la firma utilizatoare pentru a i-l reînchiria cu promisiunea de a i-l vinde ulterior la un preț scăzut.
Schema nr. 7 Operațiunea de lease-back
(Sursa: M.Achim, 2005)
Leasingul acționar reprezintă o tehnică financiară pusă la punct de Groupement Français D`Entreprise și denumită ”credit-bail d`action”, care a fost inventată pentru a întâmpina cerințele tot mai mari ale întreprinderilor mici și mijlocii în ce privește atragerea de fonduri. Modul de derulare este analog cu cel al lease-back-ului cu deosebirea că beneficiarul nu vinde bunuri, ci acțiuni ale societății unui fond de investiții care le va ceda în locație în schimbul unei chirii stipulate în contractul de locație.
Schema nr. 8 Leasingul acționar
(Sursa: M.Achim, 2005)
Master leasingul sau leasingul de containere este utilizat adesea de expeditorii de mărfuri și de cărăuși pentru care este mai avantajoasă închirierea de containere decât achiziționarea lor, ce ar implica cheltuieli suplimentare cu organizarea și exploatarea lor, cu întreținerea, repararea, pregătirea unui personal calificat.
Leasingul experimental reprezintă o tehnică de realizare a unei operațiuni de leasing care se utilizează în scopul promovării exportului de mașini și utilaje care constă în închirierea acestora pe termen scurt, cu condiția să fie achiziționate de beneficiarii locațiunii dacă sunt corespunzătoare cerințelor, sau să fie restituite dacă prezintă unele neajunsuri.
Time-sharingul presupune sistemul de închiriere în timpi partajați, simultan mai multor clienți care își împart minutele sau orele de utilizare-funcționare. Această formă de leasing s-a adoptat în practică din considerente economice.
Leasingul cu operator intercalat apare în situația în care beneficiarul nu are bonitatea solicitată de finanțator pentru a putea beneficia de facilitățile contractului de leasing. În acest caz, beneficiarul joacă rolul unui operator de leasing, iar contractul va fi încheiat cu societatea care deține garanțiile necesare derulării operațiunii, stipulând posibilitatea subînchirierii sau exploatării în comun cu alte societăți comerciale a bunului ce face obiectul contractului.
Operațiunile de hire-renting sunt considerate forme ”intermediare” de leasing. Prin ”hire” se înțelege închirierea pe termen scurt a unor mijloace de transport, utilaje și aparate, inclusiv asigurarea service-ului. ”Rentingul” reprezintă o operațiune de închiriere de scurtă durată, dar mai lungă totuși decât operațiunea ”hire”.
În funcție de natura obiectului tranzacției există: leasing mobiliar, leasing imobiliar și
leasing de personal.
Leasingul mobiliar reprezintă acel contract de leasing ce presupune darea în locație a unui bun mobil cum ar fi mijloace de transport (automobile) dar și mijloace de producție (mașini, utilaje, echipamente).
Leasingul imobiliar este acel contract de locație ce presupune darea în locație a unui bun imobil, cum ar fi clădiri, hale industriale și terenurile aferente lor. Un caz specific este acela în care se închiriază clădiri complet utilate. În cazul incapacității de plată a locatarului, societatea de leasing se află în situația dificilă de a valorifica bunurile respective.
Leasingul de personal s-a dovedit a fi o formă foarte eficientă pentru satisfacerea nevoilor temporare de personal ale societăților mici și mijlocii pentru durate mai scurte sau mai lungi. Această formă de leasing constă în închirierea de personal specializat, de la agenți de vânzări până la directori, pe perioade de câtev zile până la câteva luni.
După direcția leasingului, distingem leasing intern și leasing internațional (extern).
Leasingul intern intervine atunci când părțile implicate în contractul de leasing provin din aceeași țară.
Leasingul internațional sau extern intervine atunci când părțile implicate în contractul de leasing provin din cel puțin două țări diferite. Acesta poate fi, la rândul său, de import (când locatorul și furnizorul sunt persoane juridice străine, ceilalți participanți fiind autohtoni), de export (când furnizorul și locatorul, pe de-o parte, și beneficiarul, pe de altă parte, aparțin unor țări diferite, operația fiind asemănătoare cu cea de import, dar privită din perspectiva furnizorului) și de tranzit (toți participanții la operațiunea de leasing aparțin unor țări diferite). (M.Achim, 2005: 35-47)
1.1.3. Leasingul în legislația românească
În ultima perioadă de timp, în România, cadrul legal aferent contabilității a înregistrat o serie de modificări inclusiv asupra domeniului leasingului financiar și operațional.
Primele reglementări contabile ale operațiunilor de leasing au fost efectuate prin OMF nr. 686/1999, privind aprobarea normelor de înregistrare în contabilitate a operațiunilor de leasing. Apreciem că în România prin intermediul acestor reglementări s-a facut primul pas către aplicarea principiului prevalenței economicului asupra juridicului, prin recunoasterea leasingului la nivelul finanțatorului ca imobilizare financiară, iar la nivelul contabilității utilizatorului activul (obiect al contractului de leasing) a devenit imobilizare corporală pentru care amortizarea fiscală este cheltuială deductibilă.
Ulterior, OMF nr. 686/1999 a fost abrogat de prevederile reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu Directivele Europene, aprobate prin OMFP nr. 306/2002, ordin care a fost aplicat atat de întreprinderile mici și mijlocii, cât și de microîntreprinderi.
Întreprinderile mari aplicau OMFP nr. 94/2001, care de asemenea a adus importante îmbunătățiri pe linia armonizării contabilității operațiunilor de leasing prin aplicarea prevederilor IAS 17 „Leasing”.
Aspectele negative determinate de aplicarea Ordinului nr. 306/2002 și a Ordinului nr. 94/2001 au fost anulate prin abrogarea acestora la momentul intrării în vigoare a Ordinului nr. 1752/2005. Noutatea constă în faptul că, în cadrul reglementărilor contabile elaborate în conformitate cu Directiva a IV-a Comunităților Economice Europene, art. 38 alin 1) definește cifra de afaceri netă ca fiind „sumele rezultate din vânzarea de produse și furnizarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă a entității, dupa deducerea reducerilor comerciale și a taxei pe valoarea adăugată, precum și a altor taxe legate direct de cifra de afaceri. De asemenea, alin. 2) prevede faptul că „în cazul entităților al căror obiect principal de activitate îl constituie activitatea de leasing, în cifra de afaceri netă se include și dobânda cuvenită acestor contracte, aferentă perioadei de raportare”.
Se observă că, odată cu apariția Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1214/2006, se concretizează prevederile Ordinului nr. 1772/2005 privind elaborarea unui nou model al situațiilor financiare.
Codul fiscal, cu aplicare de la 01.01.2007, completează și modifică Legea nr. 571/2003, aducând o serie de modificări în ceea ce privește activitatea de leasing financiar. Principalele modificări privind definirea contractului de leasing financiar constau în:
„perioada de leasing depașește 80% din durata maximă normală de funcționare a bunului care face obiectul leasingului; în interesul acestei definiții, perioada include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit;
valoarea totală a ratelor de leasing, mai puțin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului’’.
Urmărind în dinamică evoluția cadrului legislativ ce reglementează activitatea de leasing în România, se observă o încercare de armonizare a acestuia cu Directivele europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate. În vederea armonizării cadrului legislativ din România se apreciază că ar mai fi necesară efectuarea unor precizări privind: momentul recunoașterii în contabilitate a contractului de leasing financiar, tratamentul contabil al valorii reziduale plătite în avans, contabilizarea taxei de management, modul de înregistrare a creanței privind dobanda de leasing, situația asigurărilor incluse în contractul de leasing, precum și natura veniturilor și cheltuielilor din diferențe de curs la facturare (C.C.Constantinescu, 2006).
1.2. Aspecte juridice privind leasingul
1.2.1. Natura juridică a leasing-ului
Leasingul este o operațiune complexă care suscită foarte multe întrebări relative la natura sa juridică. Delimitarea exactă a naturii juridice a leasingului are o importanță deosebită în plan practic pentru a stabili raportările obligaționale dintre părți și cele dintre părți și terțe persoane. Este important de știut spre exemplu, cine suportă riscurile și în ce condiții, cine garanteaza pentru vicii și evicțiune ori cine are răspunderea civilă pentru ”fapta lucrului”.
Delimitarea leasingului față de locațiune
La prima vedere, privit superficial, leasingul are natura locațiunii, însă analizând operațiunea din punct de vedere al utilizatorului, aceasta ne apare ca un procedeu de finanțare a investițiilor productive, mobiliare și imobiliare. Iar dacă ne referim la modalitatea ”sale and lease back”, leasingul este o cale de remobilizare a investițiilor deja efectuate.
Trebuie specificat că spre deosebire de chiria pentru locațiune, redevențele contractului de leasing includ și ratele de amortizare a bunului.
De asemenea, dacă chiriile locațiunii sunt considerate ”fructe” ale bunului exploatat, redevențele leasingului pot fi numite ”producte” pentru că prin amortizările cuprinse, ele consumă din ”substanța” lucrului până îl aduce la o valoare reziduală, la finalul contractului.
În fine, în cadrul leasingului operează transferul către utilizator a tuturor riscurilor și responsabilităților ce aparțin în mod normal proprietarului. Pe această cale se aduce atingere concepției tradiționale asupra proprietății și se conferă utilizatorului anumite drepturi reale.
Nu în ultimul rând, dreptul de opțiune al utilizatorului, care îi permite la sfârșitul contractului să cumpere bunul la un preț egal cu valoarea soldului nerambursat din capitalul investit, nu are nimic în comun cu un contract de locațiune.
Comparația între leasing și credit
Leasingul, în forma sa clasică, îl putem asemăna unui credit de investiții, chiar dacă beneficiarul nu devine imediat proprietarul acesteia. Din acest motiv, leasingul a mai fost calificat drept “un credit în natură” sau “operațiune cu scop financiar grevată de un contract de închiriere”. Se poate spune că, în ce-l privește pe finanțator, leasingul “este un credit mediu sau lung, garantat de un drept de proprietate”.
De observant că, spre deosebire de un credit tradițional, prin leasing se asigură finanțarea integrală a unei investiții, pe cand în cazul unui credit, beneficiarul contribuie cu 30-50% din valoarea investiției. De asemenea, prin creditul tradițional investiția este grevată de sarcini grele (gaj, ipotecă) – stingheritoare și nesigure, pe când în cazul leasingului garanția este chiar dreptul de proprietate.
Leasingul apare astfel ca mijlocul ideal de finanțare a societăților comerciale în expansiune.
Comparația între leasing și împrumut
În același timp, leasingul se aseamănă și cu un împrumut, mai ales dacă avem în vedere obligația de restituire integral a finanțării (face excepție valoarea reziduală), sau caracterul irevocabil al contractului pe timpul derulării sale. Într-o structură cu caracter general, redevențele contractului de leasing cuprind: ratele de amortizare, chiria pe capitalul neamortizat, taxele și asigurările, precum și o marjă de profit.
Comparația între leasing și contractal de vânzare-cumpărare (în rate și cu
termen)
Leasingul se deosebește de vânzarea cu plata prețului în rate care este un contract potrivit căruia cumpărătorul își asumă obligația de a plăti prețul unui bun din veniturile salariale realizate prin rețineri lunare. Ca orice contract de vânzare-cumpărare, și această formă de contract dă naștere la obligațiile specifice și sarcina părților: vânzătorul trebuie să predea lucrul și să plătească prețul. Transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor se face de la momentul încheierii contractului, cu unele restricții ce revin cumpărătorului – convenite sau stabilite de acte normative – de a înstrăina bunul și de a-l asigura pe durata plății ratelor.
Se constată diferența importantă față de leasing, unde finanțatorul păstrează proprietatea asupra bunului, iar toate celelalte obligații, inclusiv riscurile, revin utlizatorului. Redevențele nu au natura juridică a ratelor respectiv de plată a prețului, însă vor fi deduse în cazul în care utilizatorul își manifestă opțiunea de a cumpăra bunul folosit.
De asemenea, leasingul se deosebește și de contractul de vânzare-cumpărare, cu păstrarea proprietății până la plata prețului deoarece această formă de vânzare, deși nu transferă proprietatea decât la termen, naște toate celelalte efecte specifice vânzării. Mai este de observat că la plata prețului cumpărătorul devine automat proprietarul bunului, situație inexistentă în cazul leasingului, unde utilizatorul nu devine proprietar în mod automat, la finele perioadei de folosință a bunului, cand el are posibilitatea de a cere achiziționarea bunului (D. Clocotici, 1998).
1.2.2. Efectele contractului de leasing
Contractul de leasing este materializarea operațiunilor de leasing prin intermediul cărora locatorul/finanțatorul transmite – pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este – utilizatorului, în schimbul unei plăți denumite rate de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Locatorul/finanțatorul se obligă:
să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în
condițiile expres formulate de către acesta;
să încheie contract de leasing cu utilizatorul și să transmită acestuia, în temeiul
contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului de dispoziție;
să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului, care constă în posibilitatea de a opta
pentru prelungirea contractului sau pentru achiziționarea ori restituirea bunului;
să îi garanteze utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a
respectat clauzele contractuale;
să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.
Obligațiile utilizatorului sunt următoarele:
să efectueze recepția și să primească bunul la termenul stipulat în contractul de
leasing;
să exploateze bunul conform instrucțiunilor elaborate de către furnizor și să asigure
instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul
finanțatorului;
să efectueze plățile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit și la
termenele prevăzute în contractul de leasing;
să suporte cheltuielile de întreținere și alte cheltuieli care decurg din contractul de
leasing;
să iși asume pentru întreaga durată a contractului, în lipsa unei stipulații contrare,
totalitatea obligațiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepușii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze forțuite, și continuitatea plăților cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii bunurilor care fac obiectul contractului;
să permită finanțatorului verificarea periodică a stării și a modului de exploatare a
bunului care face obiectul contractului de leasing;
să îl informeze pe finanțator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de
proprietate, venită din partea unui terț;
să nu aducă modificări bunurilor fara acordul finanțatorului;
să restituie bunul în conformitate cu prevederile prezentului contract.
Utilizatorul are următoarele drepturi:
de acțiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea,
asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție;
de a exercita acțiunile posesorii față de terți (V. Pulbere, 2008).
1.3. Leasing, tehnică modernă de finanțare
Leasingul, ca instrument al economiei de piață, reprezentând o nouă alternativă de finanțare, s-a afirmat rapid în practica întreprinzătorială datorită cercetărilor științifice.
Progresul ethnic din a doua jumătate a secolului XX a impus necesitatea retehnologizării capacităților de producție, revoluționând formele clasice de procurare și finanțare a celor mai moderne mașini, utilaje și tehnologii. Rapiditatea cu care acționează uzura fizică și morală a mijloacelor de producție este fără precedent în istoria omenirii și, în acest scop, se caută permanent noi forme de finanțare și colaborare pentru modernizarea și înlocuirea acestora cu echipamente complexe și moderne ale tehnologiilor de vârf, contribuind la dezvoltarea economiei naționale și asigurând competitivitate pe piața națională și international, prin nivelul ethnic și calitativ al producției obținute.
În contextual reînnoirii permanente în cercurile economice din perioada respectivă s-au discutat și studiat posibilitățile de a se putea închiria, în loc de a se cumpăra, bunurile de imobilizări corporale (mașinile și utilajele de producție și comerciale). Ideea promovării sistemului de închiriere a fost determinată în primul rând de tendințele orientale în direcția folosirii capitalului propriu pentru finanțarea procesului direct de producție și nu pentru imobilizarea acestuia în mijloace fixe. În urma apariției fenomenelor de progres și dezvoltare tehnică și tehnologică, uzura morală a mijloacelor de producție a pus în centrul atenției societăților economice principiile de modernizare și perfecționare, care au necesitat consum de capital propriu enorm și pentru care sistemul de închiriere a unor mașini și utilaje tehnice (procurarea acestora în sistem leasing) a reprezentat o resursă financiară suplimentară importantă. În acest context de dezvoltare și perfecționare se înscrie și leasingul, care prin ritmul său de evoluție a creat o adevărată industrie de finanțare pe piața operațiunilor de leasing (T.Molico, E.Wunder, 2003: 40).
1.3.1. Caracteristici financiare ale contractului de leasing
Din analiza reglementării legale, operațiunile de leasing au următoarele caracteristici:
operațiunile de leasing sunt realizate numai de societăți comerciale specializate în
calitate de locator/finanțator. Potrivit art.19 din Ordonanță “societățile comerciale de leasing, persoane juridice române, se înființează și funcționează potrivit Legii nr. 31/1990 republicată”, iar în alin. 2 se precizează că au ca obiect principal de activitate “desfășurarea operațiunilor de leasing”, și au capitalul social minim, subscris și vărsat integral în numerar, la înfiintare, egal cu echivalentul în moneda națională (leu) al sumei de 200.000 euro". Prin aceasta prevedere legiuitorul și-a manifestat opțiunea directă de a asigura leasingului un caracter profesional, în scopul asigurării realizării sale eficiente. De altfel, nici nu era fezabilă o altă reglementare având în vedere valorile bănești foarte mari necesare a fi folosite de către finanțator și cunostintele economico-financiare necesare pentru a concepe, fundamenta și transpune în realitate complexele operațiuni de leasing.
Pe cale de consecință nu pot beneficia de prevederile legii operațiunile de leasing efectuate de alți operatori de pe piața de capital sau de mărfuri.
operațiunile de leasing au ca obiect bunuri imobile sau mobile, aflate în circuitul civil.
bunurile sunt proprietatea societății de leasing (sau construite pentru aceasta, în cazul
imobilelor), în vederea dării lor în folosința utilizatorilor. Legea nu contine nici o indicație asupra persoanei de la care se cumpăra bunurile sau care le construiește și, în consecință, dispozițiile sale sunt aplicabile atât leasingului propriu-zis (bunuri cumpărate de la un terț furnizor), cât și pentru situația cumpărării bunurilor de la utilizator. O asemenea interpretare poate fi dată și având în vedere dispozițiile art. 22, cu caracter special, care permit persoanelor juridice să-si vândă echipamentele industriale către societățile de leasing, pentru a le utiliza în sistem de leasing, cu obligația de răscumpărare.
bunurile date spre folosință rămân în proprietatea societății de leasing. Utilizatorul
bunurilor este un simplu locatar pe toată durata contractului, neavând nici un drept de dispoziție juridică asupra bunului.
la momentul expirării duratei de folosință prevazută în contractul de leasing,
utilizatorul are posibilitatea de a deveni proprietarul, în tot sau in parte, a bunurilor folosite. Legea nu privește decât operațiunile în care utlilizatorul are posibilitatea de a opta la finele perioadei de folosință, respectiv de a solicita achiziționarea bunurilor, prelungirea contractului de leasing ori restituirea acestora. Ca atare, legea nu se aplică operațiunilor în care locatorul devine în mod automat proprietarul bunurilor la sfârșitul perioadei de locațiune.
în situația exercitării opțiunii de dobândire a proprietății, utilizatorul trebuie să
platească un preț rezidual, tinându-se cont de vărsamintele efectuate pe durata folosinței bunurilor, cu titlu de redevență.
durata minimă a contractului de leasing este de 12 luni.
Caracteristicile menționate trebuie îndeplinite cumulativ, în caz contrar nefiind întrunite elementele pentru ca operațiunea să cadă sub incidența Ordonanței. (S.Cristea, 2009)
1.3.2. Participanții, obiectul și mecanismul de derulare ale leasing-ului
Participanții principali ai contractului de leasing sunt:
Locatorul de leasing;
Utilizatorul de leasing.
Pentru locatorul de leasing obligația principală este că utilizatorul de leasing trebuie să dispună de posibilitățile de întrebuințare și de folosință asupra unui obiect de leasing procurat de el, pe care îl cedează și-l finanțează pentru un timp convenit în contractul de leasing.
Prin contractul de leasing, locatorul de leasing se eliberează de riscurile care pot să intervină, astfel utilizatorul de leasing va suporta riscurile așa-zise ”tipice de leasing” și anume acelea legate de riscurile obiectului de leasing și a prețului acestuia. De asemenea, utilizatorul de leasing are obligația deosebit de severă de plată regulată a ratelor de leasing.
Derularea unei operațiuni de leasing presupune parcurgerea unor etape care comportă anumite caracteristici în funcție de specificul diferitelor forme de leasing. Modalitatea clasică de derulare a leasingului presupune parcurgerea următoarelor etape:
Studierea piețelor interne și externe în vederea identificării produselor care vor fi
promovate prin leasing și studierea fezabilității tranzacțiilor. Promovarea leasingului presupune un studiu atent al cererii potențiale, dar și o reclamă comercială adecvată care să pună în evidență avantajele leasingului.
Etapa precontractuală constă în contractarea partenerilor și declanșarea negocierilor
privind operațiunile de leasing. Inițiativa o pot avea societățile de leasing care lansează oferte de bunuri spre închiriere, dar mult mai adesea beneficiarul este cel care întocmește o cerere de închiriere a unor bunuri în leasing. Cererea va conține intenția de a intra în posesia bunului dorit, date cu privire la identitatea societății locatare, furnizorii de la care se preferă să se obțină bunul respectiv, prețul acestuia, termenul de livrare, reglementări cu privire la modul de folosire a utilajului, durata de amortizare etc. Cererea va fi însoțită de un dosar de informații relative la activitatea firmei și un plan de afaceri. Printre cele menționate, dosarul de finanțare trebuie să cuprindă, mai mult sau mai puțin, următoarele:
scurtă prezentare a evoluției activității societății și a experienței echipei manageriale;
copii după actele legale de constituire a societății;
situațiile financiare vizate de Ministerul Finanțelor pe ultimii doi-trei ani;
balanța de verificare a ultimei luni calendaristice;
studiu de fezabilitate sau planul de afaceri aferent proiectului de finanțare;
situația creditelor și angajamentelor angajate;
fluxul de numerar (trezorerie) previzionat pe durata locației (dacă nu este explicitat în planul de afaceri).
Pe baza acestor documente, societatea de leasing va analiza bonitatea firmei și fezabilitatea proiectului de finanțare. În final, societatea de leasing va trimite beneficiarului acceptul de principiu sau refuzul.
Pregătirea încheierii contractului de leasing
După acceptul de principiu al cererii de închiriere, societatea de leasing pregătește contractarea bunului și închirierea acestuia. Relațiile dintre participanții la operațiunea de leasing ce apar în această etapă a derulării unei operațiuni de leasing sunt prezentate schematic astfel:
Schema nr. 9 Relațiile dintre participanții la operațiunea de leasing
(Sursa: M.Achim, 2005)
Încheierea propriu-zisă a contractului de vânzare-cumpărare și a celui de leasing Această etapă are caracter hotărâtor deoarece de conținutul acestor contracte depinde prevenirea unor riscuri, astfel încât să nu se producă pagube vreunui partener de afaceri.
Operațiile privind această etapă se prezintă sintetic astfel:
Schema nr. 10 Încheierea contractului de vânzare-cumpărare și a celui de leasing
(Sursa: M.Achim, 2005)
Livrarea bunurilor ce fac obiectul contractului
Este un alt moment important, acesta presupunând încheierea unui proces-verbal de recepție semnat de părțile contractante. Acesta atestă faptul că bunul corespunde specificațiilor aferente comenzii în cauză.
Exploatarea bunului luat în leasing și lichidarea operațiunii
Pe perioada închirierii bunului, beneficiarul efectuează plata ratelor, iar la finalul tranzacției are următoarele alternative:
prelungirea contractului la o chirie inferioară;
cumpărarea de echipamente la o valoare reziduală;
restituirea echipamentului către societatea de leasing (M.Achim, 2005).
1.3.3. Piața leasing-ului in România
Leasingul în România poate fi analizat prin prisma istoriei sale relativ scurte, având în vedere faptul cã forme incipiente ale acestei operaṭiuni se întâlnesc cãtre sfârṣitul anului 1995. Impelmentarea acestui concept a fost destul de dificilă având în vedere faptul că termenul de "leasing" dar ṣi operaṭiunea au fost importate într-un moment în care economia românească se caracteriza printr-o serie de aspecte care nu favorizau finanṭările pe termen mediu si lung. Înflorirea treptată a economiei româneṣti a condus la dezvoltarea leasingului în România.Începând cu anul 1998, volumul tranzacțiilor de leasing încheiate atât la nivelul membrilor ASLR(Asociația Societăților de Leasing din România), cât ṣi la nivelul pieṭei care a crescut continuu, ponderea cea mai mare având-o autovehiculele, urmate de echipamente ṣi birotică ṣi în cele din urmă de tehnică medicală.
Figura nr. 1 Evoluṭia pieṭei de leasing din România în perioada 2007-2013 (mil.euro)
(Sursa: Site-ul Asociaṭiei Societăṭilor financiare-ALB România)
La 31.12.2013, piața de leasing financiar din România a înregistrat un volum total nou finanțat în valoare de 1 243 milioane Euro, în scădere cu 9% față de aceeași perioadă a anului 2012.
Finanțările acordate în anul 2013 s-au îndreptat către cele trei domenii tradiționale pentru leasingul financiar: cel al mijloacelor de transport care păstrează o pondere majoritară de 71% (879 milioane Euro), cel al echipamentelor destinate diverselor sectoare ale economiei cu pondere de 25% (315milioane Euro) și sectorul imobiliar cu o pondere de 4% (49 milioane Euro).
Figura nr. 2 Dinamica contractelor de leasing în funcṭie de obiectul contractat (2008-2013)
(Sursa: Site-ul Asociaṭiei Societãṭilor financiare-ALB România)
Structura pieṭei leasingului din punct de vedere al obiectelor finanṭate a cunoscut în cazul vehiculelor o scădere uṣoară în intervalul anilor 2008-2011, urmată de o creștere continuă în anii următori, iar în ceea ce priveṣte echipamentele ṣi bunurile imobiliare se înregistrează uṣoare creṣteri dar ṣi scăderi pe piaṭa naṭională, în intervalul anilor 2008-2013.
Figura nr. 3 Dinamica contractelor de leasing în funcṭie de categoria utilizatorului
(2011-2013)
(Sursa: Site-ul Asociaṭiei Societãṭilor financiare-ALB România)
Clienții persoane juridice au atras cea mai mare pondere (97%) din totalul finanțărilor, în creștere cu 9% față de aceeași perioadă a anului 2012, urmați de persoanele fizice (3%).
Figura nr. 4 Dinamica contractelor de leasing în funcṭie de durata contractului (2012-2013)
(Sursa: Site-ul Asociaṭiei Societãṭilor financiare-ALB România)
Durata de finanțare cea mai des întâlnită este de 4-5 ani (29%), urmată de 3-4 ani (24%), 2-3 ani (20%), 5-7 ani (10%), 1-2 ani (9%), 1 an (4%) și 7-15 ani (4%). Această ultimă perioadă este caracteristică finanțării sectorului imobiliar.
Figura nr. 5 Dinamica contractelor de leasing referitoare la finanțarea vehiculelor
(2010-2013)
(Sursa: Site-ul Asociaṭiei Societãṭilor financiare-ALB România)
Finanțarea mijloacelor de transport indică păstrarea unui interes relativ constant al finanțatorilor pentru sectorul autoturismelor (55%). Se remarcă, în comparație cu aceeași perioadă a anului 2012, o creștere de 6% în finanțarea vehiculelor comerciale grele (peste 3,5 tone – 30%), în timp ce finanțarea vehiculelor comerciale ușoare (sub 3,5 tone – 13%) înscrie o scădere cu 1% față de aceeași perioadă a anului 2012. La această categorie se înregistrează
o pondere de 2% în finanțarea altor categorii de mijloace de transport. În contextul în care piața auto a înregistrat scăderi semnificative în anul 2013 dependența finanțărilor în leasing de această piață poate fi un motiv obiectiv, care a afectat negativ și direct totalul volumului de finanțări noi în leasing la nivel național.
CAPITOLUL 2: CREDITUL BANCAR
2.1. Operațiunea de creditare
Piața monetară a creditului dispune de resursele necesare finanțării activelor circulante utilizate în activitatea de exploatare și realizării proiectelor de investiții productive, în funcție de nevoile companiilor. Acestea sunt obligate să utilizeze împrumuturile solicitate și obținute de la băncile comerciale conform prevederilor din contractile de creditare
2.1.1. Definiția și rolul în economia de piață
Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:
creditul ca încredere;
creditul ca expresie a relațiilor de redistribuire;
creditul ca formă a relațiilor de schimb.
Creditul ca încredere: este o concepție care plasează la baza relațiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definițiile date acestui concept. Termenul credit își are originea în cuvintele latine „creditum”, „de credere” care desemnează încrederea în ceva sau cineva. În practică, această încredere se concretizează în relațiile dintre creditor și debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.
Creditul ca expresie a relațiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare”.
Unei asemenea abordări a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre care cel mai puternic, acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului și nici al conținutului material al valorii.
Creditul ca expresie a relațiilor de redistribuire reprezintă o abordare care pornește de la conținutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părți din produsul social de la unii din participanții la circuitul economic către alți participanți la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relațiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele și taxele, care au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relații, prin caracterul temporar al transferului din economie.
Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare și corelarea acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare:
Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relații de repartiție a unei părți din PIB sau din venitul național, prin care se mobilizează și se distribuie disponibilitățile din economie și se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital și al realizării unor obiective ale politicii economice.
În esență, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare (N. Dardac, T. Vascu: 2002).
2.1.2. Tipuri de credite
Băncile comerciale oferă solicitanților o varietate de credite, destinate finanțării activităților desfășurate de către aceștia. Diversitatea creditelor se poate analiza din multiple unghiuri, însă lucrarea de față se limitează doar la cele care prezintă importanță pentru înțelegerea destinației și duratei de utilizare a capitalului împrumutat de la bănci.
Sub aspectul destinației creditului, se pot identifica următoarele tipuri de credite:
Credite de exploatare
Credite pentru export-import
Credite pentru investiții
Creditele de exploatare sunt destinate finanțării nevoilor de exploatare ale
companiilor solicitatoare, vizând aprovizionările cu stocuri de materii prime,material, mărfuri, subansamble, piese de schimb; cumpărările de energie șicombustibili; cheltuielile aferente perioadei curente.Scopul angajării acestor credite este de a asigura realizarea și finalizarea producției de mărfuri, executării de lucrări și prestării de servicii care auconsum și desfacere asigurate prin contrac6te și comenzi ferme. Acestea suntcredite pe termen scurt, care se acordă în general, pentru cel mult 90 zile fiecare,fără a depăși 12 luni de la acordarea primului credit. Prelungirea se face pe baza analizei fluxului de lichidități la începutul fiecărui trimestru (în primele 10 zile) sau din timpul trimestrului pentru companiile care constituie clienți noi pentru bancă. Companiile sunt obligate ca, alături de garanțiile prezentate anterior, să notifice legal și cesiunea creanțelor asupra încasărilor în favoarea băncii.
Creditele pentru export-import sunt destinate finanțării nevoilor curente sau
excepționale generate de activitățile de export și respective de import alecompaniilor care au contul curent în lei și contul valutar la societatea bancară.Operațiunile de încasări, plăți și schimb valutar se efectuează prin conturiledeschise la banca ce acordă creditele. Acestea sunt credite pe termen scurt.
Creditele pentru investiții apar ca resursă temporară de finanțare întrucât realizarea de
investiții necesită resurse care depășesc nivelul celor proprii, lacare, în unele cazuri,(companiile au capital fie public, fie public și privat), se adaugă alocații bugetare. În acest context, pentru completarea resurselor,companiile recurg la credite pentru investiții. Acestea sunt destinate finanțării cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiții aprobate pentru:
Realizarea de noi obiective și/sau capacități de producție;
Dezvoltarea, modernizarea și/sau retehnologizarea capacităților de producție;
Asigurarea utilităților necesare funcționării obiectivelor și capacităților noi sau existente;
Cumpărarea de active imobilizate (corporale și necorporale)
Cumpărarea de material pentru investiții;
Alte cheltuieli de investiții.
Creditele pentru investiții finanțează nevoile de resurse ale companiei solicitatoare în proporție de cel mult 85%. Acestea sunt credite pe termen mediu (numai pentru investițiile mici) și lung (regula generală).
Sub aspectul duratei de utilizare, a funcției și a monedei în care sunt acordate,se pot identifica:
Credite pe termen scurt
Credite pe termen lung
Creditele pe termen scurt , în lei și în valută, se angajează pe o perioadă de până la 12
luni. Acestea sunt credite bine specializate, adică suntacordate și deci trebuie utilizate conform destinațiilor prevăzute în“contractul de creditare”. Pentru creditele pe termen scurt dobânda variază în funcție de destinația creditului. Aceasta se plătește conform contractului de credit, fie la scadență, fie cu o regularitate globală lascadență (trimestrial).
Credite pe termen mediu și lung în lei și în valută. Primele sunt acordate pe o durată
cuprinsă între 1 și 5 ani inclusive, iar celelalte pe o durată între 5-25 ani. Creditele pe termen lung sunt mai puțin specializate, comparativ cu creditele pe termen scurt (M.Pirtea, H.Cristea, C.Nicolescu, C.Boțoc, 2010).
2.1.3. Principiile creditului bancar
Activitatea de creditare implică posibilitatea apariției a două categorii de riscuri:
riscul agenților economici de a nu plasa împrumuturile în investiții sănătoase care să le aducă profit, împiedicându-i astfel să ramburseze creditul și dobânzile la scadența stabilită;
riscul societăților bancare de a nu-și mai putea încasa creditele acordate și dobânzile cuvenite, risc determinat de pierderile agenților economici.
Datorită acestor riscuri, se impune ca societățile bancare să aibă în vedere respectarea a cinci principii pentru a se proteja și a limita pierderile posibile aleactivității de creditare.Aceste principii sunt următoarele:
principiul acordării creditului;
principiul respectării destinației creditului;
principiul prudențialității;
principiul rambursabilității creditelor;
principiul garantării creditelor.
Principiul acordării creditului
Este principiul potrivit căruia orice credit acordat de societățile bancare trebuie să se îndrepte spre clientela bancară, persoane fizice în deplină capacitate de exercițiu sau spre persoane juridice ce sunt constituite legal. Sumele ce sunt avansate agenților economici trebuie să fie utilizate numai pentru acele activități permise de cadrul legislativ în vigoare și cuprinse în actele constitutive ale acestora.
Principiul respectării destinației creditului
Conform acestui pincipiu creditul solicitat trebuie să fie utilizat doar în scopul pentru care a fost solicitat neputându-se schimba destinația acestuia pe parcursul perioadei de creditare. Dacă organele de inspecție bancară vor constata că nu a fost respectată destinația acestuia, suma utilizată pentru altă destinație va fi trecută la creanțe restante, indiferent dacă a ajuns sau nu la scadență și i se vor aplica dobânzi penalizatoare.
Principiul prudențialității
La acordarea creditelor bancare, societățile bancare, în conformitate cu prevederile legii nr. 33/1991 abrogată de prevederile legii nr. 58/1998, vor urmări ca solicitanții creditului să prezinte un grad sporit de credibilitate, element esențial de ordin psihologic fără care creditul nu poate exista dar presupune și respectarea unor elemente de ordin economic cum ar fi: un plan de afaceri real și bine fundamentat, să prezinte un cash-flow de numerar din care să rezulte că este capabil să ramburseze la scadență datoriile față de societatea bancară, are o piață de desfacere stabilă, etc.
Principiul rambursabilității creditului
Conform acestui principiu fiecare credit bancar trebuie să fie rambursat la odată stabilită denumită scadență. Termenul de scadență reprezintă o dată la care sumeleavansate de societățile bancare vor trebui restituite acesteia integral sau în tranșe,funcție de condițiile stipulate în graficul de acordare și rambursare. Excepție de la acest principiu face doar creditul acordat agenților economici pesistem linie de credit, care nu are scadență. Din ziua următoare scadenței, sumele nerambursate vor fi considerate creanțe restante, care vor fi purtătoare de dobânzi majorate.
Principiul garantării creditelor
Orice credit bancar trebuie analizat prin prisma performanțelor economico-financiare unde, pe lângă un plan de afaceri agreat de societatea bancară, un flux de numerar favorabil și pentru diminuarea efectelor nefavorabile rezultate în urma nerambursării la scadență, societățile bancare solicită agenților economici prezentarea de garanții certe și ușor transformabile în bani.Este nevoie să se menționeze faptul că niciodată dar absolut niciodată, societățile bancare nu vor acorda credite fără garanții și niciodată dar absolut niciodată, băncile nu vor acorda credite numai pe bază de garanții.
2.1.4. Piața creditului bancar din România
Anul 2013 a fost cel mai dificil an pentru piața creditului din România. Conform datelor BNR creditul neguvernamental s-a contractat cu 3,3% an/an, până la 218,5 miliarde RON (nivelul din vara anului 2011). Practic, 2013 a fost primul an în care creditul neguvernamental s-a contractat (seria istorică a BNR este disponibilă începând cu 2007).
În 2013 au persistat evoluțiile divergente ale principalelor componente ale creditului neguvernamental, determinate, în principal, de procesul de dezimtermediere (mai pronunțat pe latura valutară, în contextul convergenței dobânzilor din piață (a celor la lei către cele la euro), dar și de măsurile implementate de banca centrală în direcția stimulării creditării în monedă națională.
Pe de o parte, creditul neguvernamental în valută s-a contractat pentru al doilea consecutiv, cu 5,7% an/an, la 133,1 miliarde RON, nivelul minim din primăvara anului 2011.
Sub-componenta persoane juridice s-a contractat cu 9,3% an/an la 64,5 miliarde RON, evoluție care poate fi explicată prin nivelul record al încasărilor din exporturi (companiile au rambursat parte din creditul contractat în anii anteriori).
De asemenea, sub-componenta persoane fizice a consemnat un declin de 2,1% an/an, la 68,6 miliarde RON, evoluție care poate fi explicate de procesul de rambursare a creditelor, dar și de reorientarea către creditarea în monedă națională.
Pe de altă parte, creditul neguvernamental în lei a crescut cu 0,7% an/an, la 85,4 miliarde RON, înregistrând maxime istorice în toamnă (86,2 miliarde RON). Sub-componenta personae juridice a urcat cu 0,8% an/an, la 50,7 miliarde RON, în timp ce sub-componenta persoane fizice a consemnat un avans de 0,7% an/an, la 34,6 miliarde RON.
Figura nr. 6 Evoluția creditului neguvernamental
(Sursa: www.bnro.ro)
Creditul neguvernamental total acordat populației (RON+valută) s-a diminuat cu 1,2% an/an, la 103,2 miliarde RON, evoluție determinată, în principal, de ajustarea creditului de consum (declin de 7,8% an/an, la 53,5 miliarde RON). De asemenea, creditul acordat populației pentru alte scopuri s-a diminuat cu 4,9% an/an, la 8,9 miliarde RON. Pe de altă parte, creditul ipotecar a crescut cu 10,2% an/an, la 4,1 miliarde RON, evoluție susținută de declinul dobânzilor la RON, dar și de faptul că începând cu luna septembrie Programul Prima Casă este disponibil doar în monedă națională.
Figura nr. 7 Evoluția creditului neguvernamental în valută
(Sursa: www.bnro.ro)
Creditul acordat companiilor nefinanciare a consemnat un declin mai sever în 2013, 5,4% an/an, la 112,3 miliarde RON, evoluție determinată, în principal, de declinul creditului pe termen scurt (sub 1 an), cu 14% an/an, la 41,7 miliarde RON. De asemenea, creditul pe termen lung (peste 5 ani) a scăzut cu 3,8% an/an, la 36,8 miliarde RON. Pe de altă parte, creditul pe termen mediu (1-5 ani) a crescut cu 5,6% an/an, la 33,8 miliarde RON.
Figura nr. 8 Evoluția creditului neguvernamental în RON
(Sursa: www.bnro.ro)
În ciuda declinului sever consemnat de creditul neguvernamental în 2013 se pot menționa o serie de semnale de inflexiune (de tranziția de la contracție la stabilizare și, ulterior, relansare graduală). Printre factorii care susțin acest scenariu central menționez: declinul sever al dobânzilor pe parcursul ultimelor trimestre (determinat de ciclul BNR de normalizare a politicii monetare, prin reducerea dobânzii de referință (către niveluri minime istorice) și inițierea procesului de reducere a ratelor rezervelor minime obligatorii); stabilizarea climatului investițional la final de2013 și perspectivele de relansare a investițiilor publice și private în 2014; depășirea punctului culminant al ajustării în sectorul bancar, băncile trec prin ample procese de modificare a modelului de afaceri și ar putea relua în viitorul apropiat ciclul creditării (deficitul de finanțare la nivel de sector s-a redus sub 1% din PIB, rate creditelor neperformante pare să fie atins maximul).
”În scenariul macroeconomic central pe care l-am revizuit recent, dinamica anuală a creditului neguvernamental ar putea reintra în teritoriu pozitiv în iunie 2014. Per ansamblu, în acest an creditul neguvernamental ar putea crește cu sub 1%/an. Mă aștept la o evoluție mai echilibrată/prudentă/sănătoasă a creditării pe termen mediu, mai ales după impactul dur al Marii Recesiuni, atât pentru cererea,dar și pentru oferta de credite” spune dr. Andrei Rădulescu.
Creditul neguvernamental ar putea crește cu doar 2,9% an/an în 2015 în acest scenariu central. (A. Rădulescu, 2014)
2.2. Finanțarea prin credit bancar
2.2.1.Finanțarea întreprinderilor cu ajutorul creditelor bancare
Potrivit Legii bancare nr. 58/1998 art. 3 lit. b), banca este o persoană juridical autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare decredite în nume și cont propriu.
Creditul reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursare a sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și oriceangajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata sumei de bani (Legea bancară nr. 58/1998, art.3, lit. g).
Activitatea bancară sigură și profitabilă presupune atât protecția investițiilor deponenților și a acționarilor băncii prin reducerea riscului, cât și permanenta fructificare a posibilităților oferite de piață. Activitatea nu se realizează refuzând acordarea unui credit sau stabilind termini și condiții de creditare care să descurajeze clienții să mai apeleze la credite.
Acceptul unei bănci de a acorda un credit reflectă punctul ei de vedere privind capacitatea de rambursare, prezentă și viitoare, a clientului. Prin urmare, este esențial ca banca să obțină cât mai multe informații în legătură cu statutul clientului, a situației financiare a acestuia și să se asigure că se poate baza pe toate informațiile oferite de acesta. În această analiză banca trebuie să ia în considerare măsura în care îl cunoaște pe client; analiza făcându-se diferențiat pentru un client nou și pentru un client tradițional.
Dacă solicitantul este deja un client al băncii, banca va lua în considerare evidențele sale referitoare la acesta.
Solicitările noilor clienți trebuie tratate diferit. Dacă cel care solicit un credit nu este clientul băncii, ca un prim pas, trebuie să se obțină referință satisfăcătoare despre integritatea și situația financiară a persoanelor care conduc afacerea. Problemele cheie asupra cărora banca trebuie să se concentreze atunci când analizează solicitarea de credit a unui client se pot împărți în următoarele grupe:
statutul și domeniul de activitate al firmei;
situația financiară a firmei;
calitatea managementului;
performanțele viitoare ale firmei.
Aspectele și întrebările determinante care vor fi luate în considerare atunci când se analizează cererea de creditare se referă la:
competența legală a solicitantului
destinația creditului, denumită și obiectul creditului
ce sumă se estimează a fi necesară clientului (valoarea creditului) comparativ cu suma solicitată de client?
pentru cât timp este solicitat creditul?
cum propune clientul să ramburseze creditul și dacă propunerea este realist pentru perioada de timp solicitată?
cum dorește clientul să garanteze creditul solicitat?
marja de profit pe care o va încasa banca din credit (dobânda percepută pentru creditul acordat, în corelație cu politica dobânzilor la depozite practicate de bancă)
De asemenea, banca trebuie să ia în considerare dacă împrumutul solicitat se înscrie în politica de ansamblu de creditare a băncii (C.R.Caracota, 2009).
2.2.2. Solicitarea și obținerea creditelor
În cazul acordării unui credit, o bancă, trebuie să urmărească cu consecvență derularea următoarelor etape:
Informarea – documentarea asupra solicitantului de credit
În urma discuției pe care moderatorul de credite o poartă cu clientul, trebuie să rezulte răspunsul la câteva întrebări care au o importanță deosebită în continuarea sau sistarea procesului de creditare a solicitantului.
În acestă etapă, de regulă nu sunt completate acte bilaterale, ci lucrătorul bancar își face doar o imagine de ansamblu asupra solicitantului creditului, a intențiilor sale, concluzionează asupra faptului dacă acesta întrunește condițiile minime de creditare impuse prin politica băncii și îndeplinește criteriile pentru soluționarea clienților împrumutați.
În cazul în care aceste condiții sunt întrunite, moderatorul de credit va solicita clientului depunerea cererii de credit, însoțită de documentația necesară susținerii ei.
Documentarea creditului. Documentele necesare analizei creditului.
Pentru a se analiza modul în care s-a fundamentat cererea solicitantului de credite este necesar ca aceasta să fie însoțită de o serie de documente prin care să se probeze, pe de o parte, legalitatea operațiunii, iar pe de altă parte, necesitatea și oportunitatea contractării împrumutului, eficiența și profitabilitatea afacerii creditate. Conținutul documentației, ca de altfel și complexitatea acesteia, diferă funcție de categoria de clienți creditați, dar și de natura și complexitatea afacerii creditate (I. Trenca, 2007:183-184).
Documentele necesare pentru a putea contracta un credit sunt:
Cerere de credit (furnizată de către agenția de implementare, bancă, ONG).
Documente juridice de constituire a societății:
copie a statutului societății;
copie a contractului de societate;
hotărârea judecătorească de înființare a societății;
copie a Certificatului de Înmatriculare la Registrul Comerțului;
copie a Certificatului de Înregistrare Fiscală – Cod fiscal;
copii dupa Actele Adiționale înregistrate la Registrul Comerțului cu modificările ulterioare înființării.
hotărârea Adunării Generale prin care au fost împuterniciți reprezentanții să cotracteze credite bancare în numele societății.
Documente financiare:
ultimul bilanț anual (sau bilanțul contabil anual) pentru ultimii 2-3 ani și, după caz, ultimul bilanț semestrial (cu toate anexele);
balanțele de verificare pe ultimele trei luni, situația patrimoniului și rezultatele financiare pe semestrul anterior;
situația bugetului de venituri și cheltuieli (contul de profit si pierderi) pentru anul în care se solicită creditul;
situații financiare curente ale debitorului și ale oricărui garant al acestuia.
Plan de afaceri (studiu de fezabiliate incluzând proiecții financiare pe următorii 5
ani). Planul de afaceri trebuie să aibă ca anexe în funcție de tipul proiectului următoarele:
autorizații și avize necesare funcționării, proiect de construcție, aviz de mediu;
oferte de la furnizori pentru achiziționarea de echipamente și materii prime;
cereri de ofertă de produse, servicii de la principalii clienți;
lista garanțiilor propuse de societate;
rapoarte de evaluare și dovada proprietății asupra acestora;
acte privind situația juridică a terenului. (B. Căpraru, 2012).
Analiza bonității solicitantului de credite
În această etapă. pe baza documentelor prezentate de către client, banca procedează la analiza documentației în vederea acordării creditului.
În cadrul acestei analize un loc deosebit de important îl deține stabilirea bonității solicitantului de credit. Băncile, în general, trebuie să se asigure de bonitatea clientului, prin care se definește, de fapt, capacitatea acestuia de a-și plăti dobânzile aferente, precum și de a face dovada existenței garanțiilor asiguratorii.
Practica bancară demonstrează că, de fapt, majoritatea băncilor comerciale, pentru a simplifica munca de analiză și a obține maximum de operativitate în relația cu clientul, recurg la un set restrâns de indicatori:
Negocierea creditelor
În urma analizei situației economico-financiare a agentului economic sunt formulate concluziile moderatorului de credite, care vor contura condițiile de creditare ale clientului și care privesc: volumul creditului, durata de acordare a creditului, termenul de rambursare, cuantumul ratelor, dobânda, perioada de grație, garanțiile. Toate aceste condiții se negociază apoi cu solicitantul creditului, obținându-se, în final, o opinie comună a celor doi parteneri în privința afacerii creditate și a termenilor în care urmează să se încheie contractul de credit.
Aprobarea și acordarea creditului
În această etapă se supune spre aprobare organului competent din bancă întreaga documentație de credit și se încheie contractul de credit.
Angajarea creditului. Monitorizarea utilizării creditului
Pe toată perioada de creditare, banca va urmări în permanent modul în care clientul utilizează creditul, dacă acesta îl folosește în scopul pentru care l-a solicitat și dacă se respectă întocmai condițiile contractuale.
Rambursarea creditului. Controlul existenței și conservării garanțiilor.
Rambursarea creditului se face la datele prevăzute în graficul de rambursare, piesă anexată la contract, având ca support fie sume din conturile de disponibilități ale clientului creditat, fie sume reprezentând depuneri de numerar.
Controlul faptic al garanțiilor constituite se va realiza de către moderatorul de credite sau evaluatorul sucursalei după caz; anual, semestrial sau la perioade mai scurte, hotărâte de organismele competente ale băncii. (I. Trenca, 2007:186-201)
2.2.3. Dobânzi și comisioane
Una dintre modalitățile prin care banca obține profit este remunerarea creditului. Dobânda activă, respectiv dobânda încasată pentru creditele acordate, precum și comisioanele, trebuiesc dimensionate în funcție de piață, de cererea și oferta pentru credit. Ele nu trebuie să inhibe apetitul pentru credit al clienților și să diminueze, în acest fel, potențialul de dezvoltare a afacerilor în economie.
Dobânda este considerată componenta de bază a veniturilor realizate din creditare și poate fi, după caz, dobânda curentă, dobânda restantă sau dobândă penalizatoare.
Dobânda curentă este aferentă creditelor neajunse încă la scadență și este considerată de către bănci o creanță atașată. Nivelul acesteia se stabilește în procente, conform încadrării solicitantului de credit în grila de dobânzi, funcție de bonitate, se negociază fiind înscris drept clauză în contractul de credit. Suma aferentă se calculează prin aplicarea nivelului procentual stabilit prin contract la soldul angajat al creditului și se percepe lunar, de regulă, în ultima zi din lună. În cazul în care ultima zi din lună este o zi bancară nelucrătoare, dobânda se va percepe obligatoriu în ultima zi bancară lucrătoare a lunii. Formula de calcul folosită în acest scop este:
unde:
Szcc – soldul mediu zilnic al creditului curent angajat de client;
Dc – procentul de dobândă stabilit prin contract pentru creditul curent;
Nz – perioada, în zile, pentru care se face calculul;
365 – numărul de zile calendaristice ale anului.
Dobânda restantă este dobânda curentă neachitată de către client la scadență. Apariția acesteia pune în evidență existența unor disfuncționalități în relația cu clientul și obligă banca la a efectua investigații pentru a stabili cauzele și a lua măsuri preventive.
Dobânda penalizatoare (Dp) datorată de client băncii, se calculează prin aplicarea procentului stabilit prin contractul de credit asupra soldului creditului restant și, respectiv, a dobânzilor restante pe perioada de la înregistrarea lor în contul de credit (dobândă) restant (ă) până la data recuperării lor.
unde:
Szcr (Szdr) – soldul zilnic al creditului restant (soldul zilnic al dobânzii restante);
Dp – procentul de dobândă penalizatoare stabilit pentru creditul (dobânda) restant (ă);
Nz – perioada, în zile, pentru care se face calculul;
365 – numărul de zile calendaristice ale anului.
Nivelul dobânzilor este revizuibil pe toată durata de creditare, conform clauzelor prevăzute în contractul de credit încheiat între bancă și împrumutat.
În situația în care creditul se acordă în valută, dobânda se stabilește și se percepe întotdeauna în valuta creditului. Nivelul acesteia se modifică de regulă trimestrial, în funcție de nivelul dobânzii LIBOR/EURIBOR pentru perioada de referință de 3 luni.
Comisioanele reprezintă a doua componentă de bază a veniturilor băncii rezultate din operațiuni de creditare. Ele sunt destul de diversificate și sunt menite să ”acopere” băncii o serie de costuri generate de activități complementare dar necesare creditării propriu-zise. Cele mai reprezentative dintre ele sunt următoarele:
Comisionul de analiză și instrumentare, destinat acoperirii cheltuielilor ocazionate de
analizele premergătoare acordării/prelungirii/rescadențării/reeșalonării creditului, de verificarea documentației necesare, de verificarea pe teren a existenței și stării garanțiilor, de încheierea contractelor de credit/actelor adiționale și contractelor de garanție. Comisionul este calculat ca procent din volumul creditului acordat/rescadențat/reeșalonat/reînnoit și se percepe integral la data semnării contractului de credit sau actului adițional, folosindu-se formula:
unde:
Sc – suma (plafonul) creditului acordat/prelungit/rescadențat/reeșalonat;
Ca – nivelul procentual al comisionului de analiză.
Comisionul de gestiune
Necesitatea acestuia este generată de acoperirea cheltuielilor băncii ocazionate de gestionarea creditului, respectiv: urmărirea scadențelor, a evoluției situației financiare a debitorului prin analiza lunară a balanțelor de verificare, de eventuale comunicări și notificări ale acestuia, telefonie, fax etc. Împrumutul va plăti băncii un comision de gestiune calculat ca procent din soldul creditului curent, suma percepându-se lunar, odată cu dobânda. Formula de calcul folosită este:
unde:
Szcc – soldul mediu zilnic al creditului curent angajat;
Cg – procentul comisionului de gestiune.
Comisionul de neutilizare a liniei de credit
Pentru utilizarea parțială a plafonului aprobat al liniei de credit împrumutul va plăti băncii un comision, calculat ca procent aplicat asupra soldului zilnic al plafonului neutilizat, aferent liniei de credit. Comisionul de neutilizare se percepe lunar, odată cu dobânda, fiind stabilit astfel:
unde:
Szn – soldul mediu zilnic al plafonului neutilizat al liniei de credit;
Cn – procentul comisionului de neutilizare.
Nivelul comisionul de neutilizare este revizuibil pe toată durata de creditare, conform clauzelor prevăzute în contractul de credit încheiat între bancă și clientul împrumutat.
Comisionul de emitere/prelungire a scrisorilor de garanție bancară
Se calculează ca procent din valoarea scrisorii, în funcție de destinația acesteia și termenul pentru care ea se eliberează și se încasează la data emiterii/prelungirii scrisorii de garanție bancară, dacă prin deciziile interne nu este prevăzut altfel. Formula de calcul este:
unde:
Vsg – valoare scrisorii de garanție emise/prelungite;
Csg – procentul comisionului de emitere/prelungire a SGB.
Comisionul de modificare/anulare scrisoare de garanție bancară se percepe sub
forma unei sume fixe, la data efectuării operațiunii solicitate de client, pentru fiecare modificare și respectiv anulare, ea având loc înainte de încheierea valabilității sale.
Comisionul de avalizare este menit să acopere costurile serviciilor de analiză a
operațiunii și se percepe integral la data asumării angajamentului de către bancă. Se stabilește de către fiecare bancă prin decizii interne, fiind corelat cu riscul asumat.
Taxa de scont este suma reținută de bancă din valoarea nominală a titlului de credit supus scontării și este destinată pentru acoperirea cheltuielilor sale și asigurarea unui profit. Această taxă acoperă costurile serviciilor de analiză a operațiunii privind bonitatea clientului, riscul de bancă corespondentă, riscul de țară ș.a. și dobânda aferentă sumelor puse la dispoziția clientului, din momentul scontării și până la data încasării efective a acestora de către bancă. Formula de calcul utilizată este:
unde:
Vs – valoarea documentelor scontate;
Ts – procentul taxei de scont;
Nz – perioada, în zile, rămasă până la scadență
365 – numărul de zile calendaristice ale anului.
Agio este costul perceput de bancă aderentului pentru operațiunile de factoring pe care aceasta le efectuează. Agio este format din comisionul de finanțare și comisionul de gestiune.
Comisionul de finanțare se calculează la valoarea creanțelor finanțate de bancă prin aplicarea procentului de dobândă la credit (conform încadrării clientului în grila de dobânzi funcție de bonitatea sa) pentru durata de creditare stabilită prin contract și se încasează integral la data creditării contului curent al aderentului. Suma este stabilită astfel:
unde:
Vzca – valoarea zilnică a creanțelor finanțate prin factoring;
D – procentul de dobândă stabilit;
Nz – perioada, în zile, pentru care se face creditarea;
365 – numărul de zile calendaristice ale anului (I. Trenca, 2007:161-164).
2.3. Riscul asociat creditului bancar
2.3.1. Definirea conceptului de risc de credit
Riscul de credit este definit ca fiind pierderea suferită de o instituție bancară în cazul intrării în incapacitate de plată a unui debitor, ori în cazul deteriorării capacității acestuia de a restitui creditul, situație care, în literatura de specialitate, este denumită reducerea calității creditului.
Riscul de credit înglobeză următoarele categorii de riscuri:
Riscul de intrare în incapacitate de plată a debitorului este riscul ca debitorul să nu
dorească sau să fie incapabil de a-și îndeplini, partial sau total, obligațiile contractuale. Acest tip de risc este legat de falimentul contrapartidei. Pierderea în cazul acestui tip de risc este produsul dintre expunerea la nerambursare și rata pierderii în caz de nerambursare.
Riscul de migrare este riscul legat de deteriorarea calității creditului.
Riscul de majorare a spreadului reprezintă riscul ca valoarea de piață a instrumentului
de credit să se reducă, datorită modificării intervenite în bonitatea debitorului.
Riscul de recuperare este riscul ca rata de recompensare actuală, după lichidarea
activelor debitorului insolvent, să fie mai mică decât cea estimate sau procesul de recuperare este mai lung decât cel așteptat.
Riscul de țară este riscul ca un debitor nerezident să nu-și poată îndeplini obligațiile
contractuale datorită unor evenimente de natură politică, legislativă (I.Trenca, A. Benyovaszki, 2011).
La data de 1 februarie 1999 a intrat în funcțiune Centrala Riscurilor Bancare(CRB), denumită ulterior Centrala Riscului de Credit (CRC), care gestionează informația de risc bancar pentru scopurile societăților bancare din România. Aceasta reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea și centralizarea informațiilor privind expunerea fiecărei entități declarante (instituție de credit, instituție financiară nebancară înscrisă în Registrul special, instituție de plată care înregistrează un nivel semnificativ al activității de creditare sau instituție emitentă de monedă electronică care înregistrează un nivel semnificativ al activității de creditare) din România față de acei debitori care au beneficiat de credite și/sau angajamente al căror nivel cumulat depășește suma limită de raportare (20.000 lei), precum și a informațiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori. Centrala Riscului de Credit asigură înregistrarea informațiilor raportate de persoanele declarante și prelucrarea acestor informații în scopul obținerii de date agregate necesare utilizatorilor(A. Morariu, G.O. Petroianu, 2013).
În perioada martie 2013 – martie 2014, rata riscului de credit, precum și cea a creditelor neperformante au avut evoluția prezentată în tabelul de mai jos:
Tabel nr. 1 Indicatori agregați privind instituțiile de credit
(Sursa: www.bnro.ro)
Din tabel se observă că, în ultimul an, sistemul bancar a resimțit din plin efectele crizei internaționale, iar principalii indicatori de cuantificare a riscului de credit au consemnat o înrăutățire. Astfel, rata riscului de credit a avut un trend ascendent, crescând cu peste 3 procente în perioada analizată. Deteriorarea acestui indicator s-a datorat îndeosebi constrângerilor asupra situației financiare a clienților, în contextul unei creșteri economice modeste. De altfel, România are una dintre cele mai mari rate a creditelor neperformante din UE, după Grecia și Irlanda. De asemenea, rata creditelor neperformante – principalul indicator de evaluare a calității portofoliilor de credite, din perspectivă prudențială – a continuat să crească, de la 19,08% (martie 2013) la 20,30% (iunie 2013).
Rata creditelor neperformante ia în considerare creditele și dobânzile restante de peste 90 de zile și cele în cazul cărora au fost initiate proceduri judiciare față de operațiune ori față de debitor ca proporție în total credite și dobânzi clasificate.
Conform Reglementărilor Internaționale de audit IASP 1006, riscurile bancare cresc o dată cu gradul de concentrare al expunerii unei bănci către un singur client, industrie, arie geografică sau țară. De exemplu, portofoliul de credite al unei bănci poate conține un mare volum de credite sau angajamente acordate unor anumite sectoare de activitate, iar unele dintre acestea, cum ar fi sectorul mobiliar, de transporturi navale și de resurse naturale pot avea practici foarte specializate. Evaluarea riscurilor relevante aferente creditelor acordate entităților din acele sectoare de activitate poate necesita cunoașterea respectivelor sectoare, inclusiv a practicilor de afaceri, operaționale și de raportare ale acestora. În acord cu reglementările amintite anterior, Banca Națională a României analizează gradul de adecvare a provizioanelor pentru pierderi aferente creditelor. Comitetul de la Basel a publicat un set de Practici Solide pentru Contabilizarea și Prezentarea Creditelor, care furnizează băncilor și Băncii Naționale recomandări cu privire la recunoașterea și evaluarea creditelor, constituirea provizioanelor pentru pierderi aferente creditelor, prezentarea riscului de credit și alte aspect conexe. Acest document prezintă punctul de vedere al Băncii Naționale, ca organ de supraveghere bancară, cu privire la practicile solide ale băncilor de contabilizare și prezentare a creditelor și, astfel, poate influența cadrul de raportare financiară în conformitate cu care o bancă își întocmește situațiile financiare. (A. Morariu, G.O. Petroianu, 2013).
2.3.2. Modalități de gestionare a riscului de credit
Ținând cont de faptul că riscul de credit reprezintă principal cauză a falimentelor bancare, trebuie acordată o atenție specială acestui tip de risc. În acest sens, analiza afacerilor clienților se efectuează pentru a identifica și evalua capacitatea de plată, respectiv capacitatea de a genera venituri și lichidități ca principal sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzii și a celorlalte costuri aferente acordării împrumutului. La acordarea creditelor, băncile comerciale urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență (E.A. Matiș, 2010).
Fundamentul unui management sănătos al riscului de credit constă în capacitatea politicilor privind gestionarea riscului de credit de a identifica riscurile existente și potențiale, inerente oricărei activități de creditare și de a le limita sau a le reduce. Astfel, politicile clasice privind managementul riscului de credit, în raport cu obiectivele asumate și cu instrumentele utilizate pot fi împărțite în trei categorii:
politici menite să limiteze sau să reducă riscul de credit – prin care autoritatea de
reglementare impune o limită maxima de expunere la un singur debitor între 10% și 25% din capital. Comitetul de la Basel pentru supravegherea bancară recomandă un nivel maxim de 25%, intenționând o reducere a acestuia la 10%. În cazul depășirii limitelor impuse, autoritățile de supraveghere pot cere băncilor să ia măsuri de precauție înainte ca nivelul de concentrare a riscului de credit să devină excesiv de riscant;
politici privind clasificarea activelor – cuprind procedeele prin care fiecărui activ îi
este atribuit un grad de risc în funcție de probabilitatea cu care are loc neplata creditului, în conformitate cu clauzele contractuale. În practică, clasificarea creditelor este un instrument essential al managementului riscului de credit, aceasta fiind în mod normal stabilită de autoritățile de reglementare. În cazul în care creditele din categoriile standard până la pierdere reprezintă peste 50% din capitalul unei bănci, banca respectivă este considerată de către autoritatea de supraveghere o bancă-problemă, întrucât există o probabilitate ridicată ca solvabilitatea și profitabilitatea băncii să fie afectate. În sistemele bancare din țările puternic dezvoltate, băncile utilizează de regulă mai multe niveluri de clasificare pentru creditele din categoria ”standard”, în scopul îmbunătățirii calității analizei creditelor, cu impact direct asupra relației profitabilitate – nivel de clasificare;
politicile de constituire a provizioanelor pentru pierderile posibile din credite –
împreună cu rezervele generale constituite pentru pierderi denotă capacitatea băncii de a le absorbi. La determinarea nivelului adecvat al acestora se au în vedere toți factorii care afectează posibilitatea de rambursare a creditelor, precum calitatea politicilor și procedurilor de credit, pierderile anterioare care au afectat profitabilitatea băncii, dinamica creditelor acordate, procedurile de încasare și recuperare a creditelor problemă, volatilitatea variabilelor macroeconomice și tendințele economiei. În practică, politicile de constituire a provizioanelor pot fi discreționare sau obligatorii, în funcție de caracteristicile fiecărui system bancar, iar din punct de vedere contabil, acestea sunt considerate de cei mai mulți economiști ca o categorie de cheltuieli. Există două practici utilizate în stabilirea provizioanelor: țări care au un system bancar dezvoltat și care oferă băncilor libertatea de a-și stabili singure un nivel prudent al provizioanelor și țări care dispun de sisteme bancare fragile, în care autoritățile de supraveghere impun niveluri obligatoii pentru provizioane în raport cu clasa de risc a creditelor acordate.
În tabelul de mai jos sunt prezentate provizioanele recomandate de Comitetul de la Basel care pot fi un ghid pentru nivelul provizioanelor în țările care dispun de un sistem bancar mai puțin stabil.
Tabel nr. 2 Nivelul provizioanelor recomandate de Comitetul de la Basel țărilor cu sisteme bancare fragile
(Sursa: M. Oprițescu, 2007)
Abordările moderne ale managementului riscului de credit pornesc de la premisa că un management efficient trebuie să opereze din momentul luării deciziilor referitoarela acordarea unui credit și până în momentul recuperării sumei împrumutate, cuprinzând inclusive procedeele de monitorizare și raportare. Astfel, procesul luării deciziilor de creditare influențează toate componentele managementului riscului de credit. O decizie optimă trebuie riguros fundamentată, în special pe o evaluare calitativă a situației debitorului. Apoi urmează revizuiri periodice ale respectării angajamentelor de către client (M. Oprițescu, 2007: 118-120).
CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ PRIVIND FINANȚAREA PRIN LEASING ȘI CREDIT BANCAR LA S.C. INSTALVEST S.R.L. ORADEA
3.1. Prezentarea societății comerciale S.C. INSTALVEST S.R.L.
S.C. INSTALVEST S.R.L a fost înființată în anul 2003, cu sediul în Oradea, având ca principal obiect de activitate construcțiile civile, industriale și de drumuri. S.C Instalvest S.R.L este înmatriculată în România la Registrul Comerțului cu nr. J05/118/2003, C.I.F.187076, societatea este cu capital privat românesc și are sediul social în Oradea, str. Padișului, nr. 14.
În anul 2013, societatea avea o cifră de afaceri de 23,609,549 RON (5,368,318.88 Euro) și un profir de 75,625 RON.
Tabel nr. 3 Informații financiare pe perioada 2005-2013
(Sursa: Instalvest S.R.L.)
Luând în considerare schimbările frecvente care se produc în economia romanească, firma își diversifică serviciile pentru asigurarea flexibilității pe piată și a calității, și dezvoltă o competență tehnică la nivel înalt în sectorul construcțiilor de infrastructură.
Pentru că obiectivul firmei este lărgirea sistematică a spectrului de servicii oferite și seriozitatea, Instalvest S.R.L. s-a specializat și în domeniul forajelor, reabilitării și construcțiilor de drumuri și autostrazi.
Figura nr. 9 Evoluția activității firmei pe perioada 2005-2013
(Sursa: Instalvest S.R.L.)
Se observă că cifra de afaceri a crescut continuu, ceea ce arată că firma și-a intensificat activitatea.
Echipa Instalvest este într-o continuă evoluție. Aceasta presupune nu doar dezvoltarea profesională a angajatilor, ci și selecția permanentă de specialiști, în dorința de a atinge un nivel ridicat de performanță. Dispun de o echipa de profesionisti care creeaza rezultate prin educatia, increderea, personalitatea si valorile fiecaruia.
Figura nr. 10 Număr mediu de angajați
(Sursa: Instalvest S.R.L.)
3.2. Achiziția unui echipament prin leasing
INSTALVEST S.R.L. are în prezent în derulare un contract de leasing. Societate a ales în anul 2011 pentru finanțarea prin leasing banca UniCredit Leasing Corporation IFN S.A., deoarece aceasta oferă structuri de leasing financiar intern pentru o gamă foarte variată de echiamente și utilaje.
Actele necesare întocmirii dosarului de leasing sunt:
cererea de informații completată și semnată;
ultimele 3 bilanțuri (ultimul bilanț semestrial pe anul în curs) inclusiv anexele, balanțele de verificare respective precum și ultima balanță pe anul în curs;
descrierea obiectului Leasing-ului (factura proformă sau specificația tehnică);
prezentarea și informații de afaceri despre utilizator;
copia certificatului unic de înregistrare al utilizatorului;
certificat constatator recent eliberat de Registrul Comerțului;
copia actului de identitate, cu specimen de semnătură, al persoanei abilitate să semneze contractul de leasing.
Instalvest S.R.L. achiziționează, prin leasing, de la UniCredit Leasing Corporation IFN S.A. un Excavator New Holland E215B cu seria de identificare YN11-49248.
Obiectul contractului îl reprezintă Excavatorul New Holland
Perioada de leasing: 24/08/11-01/09/15
Preț de achiziție: 83,000.00 euro fără TVA
Avans: 20%
Valoarea de finanțat : 66,400.00 euro fără TVA
Valoare reziduală(inclusă în rate): 20% – 16,600.00 euro fără TVA
Rate de leasing: 48 rate
Penalitatea de întârziere: 0,25% pe zi calendaristică
Comision de analiză: 2%
Cheltuieli de import și alte cheltuieli de înregistrare: 200.00 euro fără TVA
Comision de administrare (lunar): 0,03% – 19.92 euro fără TVA
Ratele se plătesc: lunar
Se calculează valoarea avansului:
Av = Valoare avans(%)*Preț de achiziție = 20% * 83,000.00 € = 16,600.00 € (fără TVA)
Se determină valoarea reziduală:
Vr = Valoare reziduală(%)*Preț de achiziție=20% * 83,000.00 € = 16,600.00 € (fără TVA)
Comision de analiză = 2% * 83,000.00 € = 1,660.00 € (fără TVA)
Comision de administrare =19.92€ *48 = 956.16 € (fără TVA)
În cazul leasing-ului financiar, rata de leasing se calculează sub forma unei anuități constante.
Rata de leasing = 1,606.60 € (fără TVA)
Deși rata anuală a dobânzii nu este precizată în contract, ea se poate calcula pe baza următoarei relații:
Rata dobânzii = Dobânda1 * 12 / Valoarea de finanțat = 388.88 * 12 / 66,400.00 = 0.07028 = 7,028%/an
Tabel nr. 4 Planul de eșalonare a ratelor de leasing
(Sursa: UniCredit Leasing)
Costul total al leasingului = (Avans + Rate) + Comision de analiză + Alte cheltuieli de acordare + Comision de administrare = 95,576.80€ + 1,660.00€ + 200.00€ + 956.16€ =
98,392.96€
3.3. Achiziția unui echipament prin credit bancar
Pentru evidențierea diferențelor dintre cele două forme de finanțare, leasing respectiv credit bancar, în continuare se va analiza acordarea unui credit. Pentru achiziționarea unei mașini perforatoare marca Rosex Hidraulicas, denumire comercială R-310, seria șasiu VF6RD04A1REV00427, Instalvest S.R.L. apelează la un credit pentru investiții. În urma analizei ofertelor de credite, societatea alege pentru finanțarea achiziției utlajului un împrumut pe termen mediu la Raiffeisen Bank în valoare de 83,000 euro.
Societatea îndeplinește condițiile cerute de banca de contractare a unui credit deoarece:
a încheiat anul cu profit;
are în patrimoniu bunuri mobiliare și imobiliare pentru a garanta creditul;
are capacitatea de rambursare a creditului, aceasta reieșind din analiza rezultatelor
financiare obținute de firma în anii anteriori și din fapul că societatea a mai gestionat credite până în prezent, fără a înregistra credite restante sau incidente de plăți .
În vederea acordării împrumutului, banca întocmește un dosar de creditare clientului solicitator al creditului, iar datele puse la dispoziția băncii de către societate sunt analizate foarte atent.
Documentele necesare întocmirii dosarului de credit sunt:
Documente juridice:
Actul constitutiv actualizat sau act constitutiv și toate modificările acestuia împreună cu dovada înregistrării la ONRC;
Acte de identitate reprezentanți legali, garnti și eventuale personae împuternicite;
Hotărâre AGA/CA sau Decizie asociat unic;
Chestionar privind activitatea firmei;
Certificat constatator eliberat de Registrul Comerțului.
Documente financiare:
Certificat fiscal;
Ultimele 2 bilanțuri vizate conform legislației în vigoare pentru ani întregi și balanțele aferente semnate de persoana care a întocmit documentul și reprezentantul legal;
Ultima balanță de verificare semnată de persoana care a întocmit documentul și reprezentantul legal;
Precontract de vânzare/cumpărare, factură proformă a utilajului.
Documente garanții:
Documente ce fac dovada dreptului de proprietate.
Garanțiile pe care societatea le pune la dispoziție sunt:
garanție reală mobiliară de rang I- gaj pe sume de bani: clientul garantează cu 5 conturi curente (4 în RON și unul în EUR) deschise la Raiffeisen Bannk S.A.
granție reală imobiliară – ipotecă de rang I asupra unui imobil aflat în proprietatea asociatului unic.
garanție personală a garantului asupra întregii lui averi, prezente și viitoare.
Obiectul creditului: finanțarea achiziției utilajului
Valuta creditului: Euro
Valoarea creditului: 83,000.00 euro
Durata creditului: 4 ani (48 de luni)
Mod de rambursare: 48 rate lunare egale
Rata anuală a dobânzii: 6,10%
Comision de administrare: 0,25% anual
Comision de acordare (analiză): 0,10%
Alte comisioane (la acordare): 350.00 lei = 80.00 euro
Comision de acordare = 0.10% * 83,000.00€ = 83.00 €
Comision de administrare = 0.25% * 83,000.00€ + 0.25% * 62,476.51€ + 0.25% * 42,292.69€ + 0.25% * 20,842.64€ = 521.53€
Tabel nr. 5 Graficul de acordare și rambursare a creditului
(Sursa: Raiffeisen Bank)
Se calculeză rata fixă lunară:
Rata lunară a dobânzii = 6.10%/12luni=0,5083%
Rata fixă lunară = = 1,953.07 €
Se calculează dobânda:
T1:
Dobânda =
Dobânda 1 = 421.92 €
Principalul = Rata fixă lunară – Dobânda
Principalul 1= 1,953.07 € – 421.92 € = 1,531.15 €
Sold rămas = Credit – Principal
Sold 1 = 83,000 € – 1,531.15 € = 81,468.85 €
T48:
Dobânda 48 = 9,88 €
Principalul 48 =1,953.07 – 9,88=1,943.19 €
Sold 48 = 0
Costul creditului = (Credit + Dobânda) + Comision de analiză + Alte cheltuieli de acordare + Comision de administrare = 93,747.36€ + 83.00 € + 80.00€ + 521.53€ = 94,431.89€
3.4. Avantajele si dezavantajele celor două metode de finanțare
3.4.1. Avantajele și dezavantajele finanțării prin leasing
În condițiile revoluției tehnico-științifice contemporane, când înnoirea produselor și uzura morală sunt deosebit de accelerate, leasingul se dovedește a fi alternativa pentru obținerea unor utilaje costisitoare. Pentru partenerii operațiunilor de leasing, o asemenea formă de comerț are atât avantaje, cat și dezavantaje.
Avantajele leasingului pentru beneficiar sunt:
economisire în faza inițială, nu este obligatorie plata unui avans;
nu necesită garanții;
flexibilitate;
fiscalitate redusă;
acces la tehnologii avansate;
rigurozitate privind cheltuielile (ratede leasing constante);
posibilitate de negociere a ratelor;
obținere de utilaje pe perioade scurte;
posibilitate de a achiziționa bunul la încheierea contractului;
durată stabilită astfel încât întreprinderea să fie dotată permanent cu mașinile cele mai moderne și mai performante;
oferă o mai bună imagine financiară a întreprinderii prin influențarea indicatorilor;
depășirea anumitor dificultăți legate de legislație, de exemplu atunci cand legislația națională interzice anumite importuri de utilaje;
permite accesul rapid la echipamente pentru care nu există lichidități în
momentul respectiv;
profitul se obține din folosință, nu din posesie;
bunul poate fi folosit imediat, odată cu semnarea contractului de leasing;
mobilitate în adaptarea proceselor de fabricație în funcție de cererea de pe piață.
Pe lângă avantaje, leasingul prezintă și anumite limite și comportă anumite riscuri:
este eficient numai în condițiile în care se poate exploata obiectul contractului de
leasing în toată perioada de închiriere;
operațiunea devine realmente rentabilă în situații limitate;
în cazul leasingului financiar, cheltuielile cu întreținerea și reparațiile cad însarcina
locatarului;
locatarul trebuie să demonstreze că bunul care făcut obiectul contractului a fost
folosit corect și că s-au făcut cheltuielile cu întreținerea necesare.
rezilierea contractului determină plata de daune importante pentru locatar;
prezintă condiții restrictive în ceea ce privește obligațiile de întreținere a bunului;
imposibilitatea rezilierii contractului înainte de termen în cazul leasingului financiar.
3.4.2. Avantajele și dezavantajele finanțării prin credit
Lipsa lichidităților poate reprezenta un obstacol pentru întreprinzători. De aceea, o alternativă de finanțare pentru cei care doresc să facă tost de bani pentru afacerea lor o reprezintă creditare, sursă de finanțare care are atât avantaje, cât și unele dezavantaje.
Avantajele creditului sunt:
creditul este cea mai comună sursă de finanțare pentru o afacere;
se stabilește în funcție de necesitățile și capacitatea de rambursare a întreprinderii;
rambursarea se face conform graficului prestabilit prin rate lunare sau trimestriale;
flexibilitate și simplitate;
ajută la creșterea activelor întreprinderii;
costurile creditului pot fi personalizate;
unele bănci oferă dobânzi preferențiale;
se pot face oricând rambursări în avans;
Pe lângă avantaje, creditul prezintă și anumite dezavantaje:
criteriile de evaluare a dosarelor de credit sunt foarte stricte, riguroase și competitive;
costuri mari de acordare și administrare;
expunerea la riscuri externe, precum evoluția ratei dobânzii sau a valutei în care a fost făcut împrumutul;
riscul de a pierde garanțiile depuse sau a intra în faliment, în cazul nerestituirii creditului;
3.4.3. Avantajele și dezavantajele finanțării prin leasing față de finanțarea prin credit bancar
Pentru întreprindere, avantajul de bază constă în procurarea bunurilor necesare dezvoltării fără a angrena fondurile proprii. Un avantaj al leasingului este faptul că graficul de plăți este mult mai flexibil decât al unui credit bancar, iar tranzacțiile prin leasing se realizează mult mai rapid decât obținerea creditelor bancare. De asemenea, orice formă de leasing cere drept garanție doar echipamentul care constituie obiectul contractului, spre deosebire de credit unde garanția externă este obligatorie.
Alt avantaj pe care îl oferă leasingul față de împrumut este acela că locatorul este mai avantajat ca un creditor în situația în care societatea utilizatorului se confruntă cu greutăți de ordin financiar. Dacă locatarul nu-și îndeplinește obligațiile prevăzute în contractul de leasing, locatorul are dreptul legal de a-și lua înapoi bunul, întrucât, din punct de vedere legal, el încă este proprietarul acelui bun. Un creditor, chiar și un creditor asigurat, se confruntă cu cheltuieli suplimentare și întârzieri în procesul de recuperare a bunurilor care au fost direct sau indirect finanțate cu fondurile sale. Întrucât locatorul își asumă un risc mai redus decât celelalte surse de finanțare, cu cât întreprinderea ce caută finanțare este mai riscantă, cu atât crește motivația pentru aîncheia un contract de leasing și nu unul de împrumut.
Există și posibilitatea ca o întreprindere să nu dorească să aibă în proprietate anumite tipuri de active imobilizate ca, de exemplu, calculatoare. Aceasta deoarece aceste active se uzează moral foarte repede, iar întreprinderea dorește să fie la zi cu toate cuceririle tehnicii. Pe de altă parte, întotdeauna se găsesc societăți care sunt dispuse să cumpere echipament electronic la mâna a doua. Rezultă că, este profitabil să iei în leasing un calculator nou pentru câțiva ani, după care să-l înlocuiești cu un alt calculator din ultima generație tot prin leasing. La sfârșitul primului contract de leasing, locatorul ia echipamentul electronic înapoi și îl vinde unui client. Astfel, locatarul nu se confruntă cu riscul depășirii morale a activelor sale.
:
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Cărți
Achim, M. (2005), Leasing – o afacere de succes!, Editura Economica, București
Bistriceanu, Gh.D. (2001), Lexicon de finanțe bănci asigurări, Vol. II, Editura Economica, București
Clocotici D. & Gheorghiu, Gh.(1998), Operațiunile de leasing, Editura Luminalex, Constanța
Constantinescu, C.C (2006), Leasing financiar-realitate și perspectivă, Editura Economica, București
Cristea, S. (2009), Contractul de leasing în dreptul român, București
Dardac,N & Vascu, T. (2002), Moneda si credit – Modul 1, Editura ASE, București
Lăcătuș, V.D. (2013) Finanțele întreprinderii: note de curs, Editura Economica, Cluj-Napoca
Matiș,E.A., (2010), Management bancar, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
Molico, T. & Wunder,E (2003), Leasingul, un instrument modern de investiții și finanțare, Editura CECCAR, București
Nișulescu, I. (1999), Finanțarea și reorganizarea întreprinderii, Editura Infomedica, București
Oprițescu,M. (2007), Managementul riscurilor și performanțelor bancare, Editura Universitaria, Craiova
Pirtea, M., Cristea, H., Nicolescu, C., Boțoc, C. (2010), Managementul financiar al companiei, Editura Mirton, Timișoara
Trenca, I.I. (2007), Tehnică bancară, Editura Casa cărții de știință, Cluj-Napoca
Trenca,I.I. & Benyovaszki, A. (2011), Riscul portofoliului de credite bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
Voiculescu, D & Coraș, M (1985), Leasing, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Editoriale și site-uri
Carcota, C.R. (2009) Creditarea Întreprinderilor Mici și Mijlocii. Principii generale, solicitarea și rambursarea creditului, forme de garanții, Revista Română de Statistică, nr.11/2009
Morariu, A. & Petroianu, G.O. (2013) Monitorizarea riscului de credit în sistemul bancar românesc în contextual economiei cunoașterii, Revista Audit Financiar
Carp, M. & Mironiuc, M. (2014) Fundamentarea deciziilor investiționale, Revista Audit Financiar
Pulbere, V. (2008), Contractul de leasing-drepturi și obligații, Editorialul E-juridic
Rădulescu, A. (2014), Piața creditului în 2014, SSIF Broker
Căpraru, B. (2012), Ghid privind creditele, www.finantare.ro
www.aslr.ro
www.alb-leasing.ro
www.bnro.ro
Legi
***,Legea 183/1986 privind leasingul
***,Ordonanța 51/1997 privind operațiunile și societățile de leasing
***,Legea bancară nr. 58/1998
***,OMFP nr. 686/1999 pentru aprobarea Normelor privind înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de leasing
***,OMFP nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene
***,OMFP nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a și cu Standardele Internaționale de Contabilitate
***,OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene
***,OMFP nr. 1214/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor publice și a ANAF
***, Legea nr. 571/2003 actualizată până la 7 sept.2006
ANEXE
Anexa nr. 1 Contractul de leasing
Anexa nr. 2 Scadențar de plăți
BIBLIOGRAFIE
Cărți
Achim, M. (2005), Leasing – o afacere de succes!, Editura Economica, București
Bistriceanu, Gh.D. (2001), Lexicon de finanțe bănci asigurări, Vol. II, Editura Economica, București
Clocotici D. & Gheorghiu, Gh.(1998), Operațiunile de leasing, Editura Luminalex, Constanța
Constantinescu, C.C (2006), Leasing financiar-realitate și perspectivă, Editura Economica, București
Cristea, S. (2009), Contractul de leasing în dreptul român, București
Dardac,N & Vascu, T. (2002), Moneda si credit – Modul 1, Editura ASE, București
Lăcătuș, V.D. (2013) Finanțele întreprinderii: note de curs, Editura Economica, Cluj-Napoca
Matiș,E.A., (2010), Management bancar, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
Molico, T. & Wunder,E (2003), Leasingul, un instrument modern de investiții și finanțare, Editura CECCAR, București
Nișulescu, I. (1999), Finanțarea și reorganizarea întreprinderii, Editura Infomedica, București
Oprițescu,M. (2007), Managementul riscurilor și performanțelor bancare, Editura Universitaria, Craiova
Pirtea, M., Cristea, H., Nicolescu, C., Boțoc, C. (2010), Managementul financiar al companiei, Editura Mirton, Timișoara
Trenca, I.I. (2007), Tehnică bancară, Editura Casa cărții de știință, Cluj-Napoca
Trenca,I.I. & Benyovaszki, A. (2011), Riscul portofoliului de credite bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
Voiculescu, D & Coraș, M (1985), Leasing, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Editoriale și site-uri
Carcota, C.R. (2009) Creditarea Întreprinderilor Mici și Mijlocii. Principii generale, solicitarea și rambursarea creditului, forme de garanții, Revista Română de Statistică, nr.11/2009
Morariu, A. & Petroianu, G.O. (2013) Monitorizarea riscului de credit în sistemul bancar românesc în contextual economiei cunoașterii, Revista Audit Financiar
Carp, M. & Mironiuc, M. (2014) Fundamentarea deciziilor investiționale, Revista Audit Financiar
Pulbere, V. (2008), Contractul de leasing-drepturi și obligații, Editorialul E-juridic
Rădulescu, A. (2014), Piața creditului în 2014, SSIF Broker
Căpraru, B. (2012), Ghid privind creditele, www.finantare.ro
www.aslr.ro
www.alb-leasing.ro
www.bnro.ro
Legi
***,Legea 183/1986 privind leasingul
***,Ordonanța 51/1997 privind operațiunile și societățile de leasing
***,Legea bancară nr. 58/1998
***,OMFP nr. 686/1999 pentru aprobarea Normelor privind înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de leasing
***,OMFP nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene
***,OMFP nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a și cu Standardele Internaționale de Contabilitate
***,OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene
***,OMFP nr. 1214/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor publice și a ANAF
***, Legea nr. 571/2003 actualizată până la 7 sept.2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Comparativ Privind Leasingul și Creditarea în Economia Întreprinderii (ID: 147395)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.