Studiu Comparativ PE Sexe Privind Incidenta Si Specificitatea Recuperarii Traumatismelor In Handbal
Planul lucrării
INTRODUCERE
Importanța recuperării traumatismelor la sportivi……………………………
Caracteristici generale ale jocurilor sportive…………….
2.1. Caracteristici specifice jocului de Handbal………..
Motivarea alegerii temei………………………………….
CAPITOLUL I: BAZELE TEORETICE ALE CERCETĂRII
Biomecanica jocului de handbal…………………………………………………….
Cauzele producerii traumatismelor în jocul de handbal……………………..
Frecvența și incidența traumatismelor la jucătoarele de handbal…………….
Frecvența și incidența traumatismelor la jucatorii de handbal………..
Aspecte generale privind modul de producere și perioada sportivă în care s-au produs…………………………………………………………………………..
CAPITOLUL II: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII
Ipotezele cercetării
Obiectivele cercetării
Organizarea și desfășurarea cercetării
Durata și etapele cercetării
Locul de desfășurare și condițiile de baza materială
Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare
Metodele de cercetare folosite
4. Descrierea experimentului realizat…………………………………………………..
CAPITOLUL III: PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
OBȚINUTE
CAPITOLUL IV: CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
1. Importanța recuperării traumatismelor la sportivi
Lupta împotriva accidentelor constituie una din sarcinile cele mai importante ale activitații sanitare. Această sarcină decurge din considerentul că accidentele reprezintă o cauză principală a cresterii incapacitătii de muncă, iar în activitatea sportivă de performanță, de reducere a randamentului.
Având în vedere rolul culturii fizice și sportului ca mijloc eficient în dobândirea sănătății, vigoarei fizice, creșterii capacității de muncă si apărare, lupta împotriva traumatismelor trebuie să constituie o preocupare de prim ordin a kinetoterapeutului din domeniul medicinii sportive.
Traumatismele sportive apar uneori la sportivii de performanță, într-un moment în care pregatirea lor le da dreptul să aspire la rezultate valoroase. Pe lângă incapacitatea de muncă – cu toate prejudiciile ei economice – trebuie să avem în vedere și prejudiciile de ordin sportiv, care uneori pot compromite luni și ani de pregătire minuțioasă. De aceea este necesar ca principiile atât de prevenire cât si de recuperare a traumatismelor să facă parte integrantă din ansamblul de măsuri care stau la baza ocrotirii si dirijarii sportului in patria noastră.
Principiile măsurilor profilactice trebuie aplicate pe o scară foarte largă. Vom ține seama de întregul lanț cauzal care rezida in caracterul si orientarea sportului respectiv, de posibilitațile de acționare, de aplicarea și metodica antrenamentului, de particularitațile și nivelul de educație sanitară al sportivilor, de rolul extrem de important pe care-l joacă deseori factorii meteorologici, igiena bazelor, echipamentului sportiv, etc. Este necesar ca măsurile active de prevenire și recuperare a traumatismelor sportive să devină un bun al instructorilor, antrenorilor, conducătorilor și bineînțeles al vârfurilor sportive. Reflectarea lor în antrenamentele și hotărârile cu caracter sportiv trebuie să confirme aceste preocupări.
Experiența kinetoterapeutului si colaborarea lui cu factorii enunțați mai sus este indispensabilă. Tratând un accident sportiv medicul are posibili-
tatea de a verifica retrospectiv si pătrunde în cauzele si întregul mecanism al rănirii, contribuind astfel la cercetarea și stabilirea obiectivă a cauzelor din care decurg în mod firesc și măsurile de prevenire.
Mathé propune următoarea definiție: „afecțiunile în sport apar prin repetarea rănirilor mărunte sau datorită exigentelor prea mari de randament sportiv, care impun mișcari obositoare și frecvent repetate ale unei părti limitate și foarte mici a corpului sau organelor interne”. Uneori ele apar da-
torită scăderii rezistenței generale a organismului (prin infecții, boli, obosea-
lă, tulburări metabolice, supraantrenament) sau datorită unor condiții externe nefavorabile, ori altor factori diverși (frig, căldură, alimentație necorespun-
zătoare, discordanța mișcărilor, echipament neadecvat etc.). Din cele arătate de autorul citat ar rezulta și mijloacele de prevenire a accidentelor sportive.
Clasificarea cauzelor și a mecanismelor din toate punctele de vedere permite trecerea la o profilaxie rațională și multilaterală în folosul dezvoltării igienice a sportului de performanță; bineînțeles, în funcție de specificul sportului practicat: leziuni ale articulației pumnului la jucătorii de volei, box, handbal. Exemple sunt destul de numeroase in activitatea sportivă. Atât rezultatele cercetărilor, cât și publicațiile de specialitate atestă că problema traumatismelor sportive este rezolvată cu succes, însa nu definitiv.
Prevenirea și recuperarea accidentelor sportive nu trebuie privită ca o teorie goală, ci în primul rând ca o activitate practică și vie, cu un scop bine definit: împiedicarea afectării sănătății în viața zilnică și mai ales în sportul de performanță. Regulamentele prevenirii accidentelor sunt în general valabile pentru toate sporturile. În multe ramuri sportive sunt parțial cunoscute și regulamentele specifice ale prevenirii accidentelor. Urmărirea creșterii sau descreșterii numărului de accidente este necesară pentru a putea sesiza dinamica activă legată de un anumit sport. În strânsa colaborare, medicii sportivi, traumatologii, pedagogii, conducătorii sportivi trebuie să rezolve problema prevenirii accidentelor sportive, canalizând studiile și cercetările în această direcție. Sportivii fruntași și tehnicienii trebuie să considere această problemă ca intrând nemijlocit în cadrul preocuparilor lor de bază. La ce va folosi munca kinetoterapeuților și pedagogilor dacă sportivii, cei care trăiesc aceste accidente, nu și-o însușesc? Munca kinetoterapeuților trebuie să poarte o amprentă practică în această problemă.
Baza prevenirii și recuperării traumatismelor o formează în primul rând analiza cauzei. Analiza cauzelor, întregită de studierea mecanismelor și a împrejurărilor diverse în care au apărut, ne permite să evaluăm dificultățile de prevenire în diferitele sporturi și să evaluăm dificultațile de prevenire în diferitele sporturi și să orientăm eficace lupta contra lor.
Cauza determinantă (așa cum o afirmă cel accidentat sau o găsim înserată în fișa traumatologică) nu reprezintă însă totul. E greu de precizat în ce măsură cauza declarată a dus la producerea accidentului. Un lucru e cert că acestea au o influență serioasă și trebuie luate în considerație. O orientare realistă este aceea că majoritatea accidentelor sportive au cauze complexe.
În afara stabilirii regulilor generale de prevenire a accidentelor este necesară elaborarea unor regulamente specifice prevenirii cauzelor mai importante în diferite ramuri sportive. Se desprinde astfel în mod edificator necesitatea analizei cauzelor celor mai frecvente de accidentare pe ramuri sportive și elaborarea măsurilor corespunzatoare.
De un real folos pentru soluționarea acestor probleme ar fi introducerea unor fișe unice de traumatologie, care să fie folosite în toate unitațile medico-sportive. În acest mod am putea avea o evidență precisă a tuturor accidentelor sportive, s-ar putea face o sinteza pe țară și în cele din urmă s-ar pune la dispoziția mișcării sportive un material bogat, necesar rezolvarii unei probleme atât de complexe.
Considerăm util de a face câteva recomandări privitoare la primul ajutor în caz de accident. Mai important fiind ceea ce nu trebuie facut în astfel de situații. Cum majoritatea accidentelor o constituie contuziile și plagile, ne vom referi în primul rând la acestea. Problema este simplă în cazul plagilor în care dezinfecția și un pansament steril rezolvă problema. În funcție de localizarea acesteia kinetoterapeutul va aprecia judicios continuarea efortului.
O problemă mai delicată apare în cazul contuziilor (în special a celor musculo-ligamentare); deseori sportivul și antrenorul sunt tentați să solicite medicului o infiltrație cu novocaină sau o refrigerare locală cu chelen, elemente ce reduc durerea și permit momentan reluarea activității. Practica este complet dăunătoare, ea putând masca leziuni mai serioase (hematoame, rupturi musculare, leziuni ligamentare), care în acest fel se agravează prin efort. Kinetoterapeutul este singurul în masură să aprecieze gravitatea contuziei și să permită reluarea sau întreruperea efortului.
În cazul entorselor, imobilizarea imediată a articulației și îndrumarea către un serviciu de specialitate este singura conduită logică.
Masajul periarticular sau muscular pe care îl mai vedem executându-se în astfel de situații, cu scopul de a permite continuarea efortului, este o gravă eroare ce trebuie combătută cu toată fermitatea.
În cazul luxațiilor, în absența medicului, imobilizarea și îndrumarea la un serviciu de specialitate este singura masură. Medicul va încerca reducerea luxației după manevrele clasice, căutând să calmeze durerea (este mai usor de redus o luxație imediat după accident, datorită laxitații ligamento-articulare), după care va imobiliza sportivul și-l va îndruma către un serviciu de specialitate.
Imobilizarea si calmarea durerii, îndrumarea într-un serviciu competent este conduita de urmat și în cazul fracturii.
Este necesară de asemenea ridicarea nivelului de educație sanitară al sportivilor și tehnicienilor pentru a contribui efectiv la rezolvarea problemelor de traumatologie. Cu toate aceste măsuri, medicina sportivă nu se poate inca declara satisfăcută de realizarile ei în acest sector. Accidentele în sport sunt încă o realitate. Această realitate trebuie să constituie un stimulent în munca viitoare, pentru ca lucrând alături de sportivi, antrenori si metodiști, să putem transpune în practică măsurile precise și eficace de înlaturare a factorilor favorizanți în apariția traumatismelor sportive de orice natură și gravitate.
Obținând acest succes, vom putea afirma că sportul îndeplineste multilateral sarcinile care îi stau în față.
2. Caracteristici generale ale jocurilor sportive
Analiza teoretică asupra caracteristicilor jocurilor sportive
Definiția jocului
Majoritatea definițiilor consemnează că jocul este o activitate specifică copilăriei sau procesului de formare și de dezvoltare a ființei umane. Specialiștii români aduc o contribuție importantă în definirea noțiunii de joc și joc sportiv în lucrarea ”Terminologia educației fizice și sportului” (1973), astfel:
Jocul este o activitate complexă predominant motrică și emoțională, desfășurată spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv și totodată de adaptare la realitatea socială.
Jocul sportiv este un ”complex de exerciții fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare și desfășurare”.
Jocul sportiv după E. Bayer (1987) este definit prin trei elemente distincte și anume:
Activitatea jucătorului
Ideea de joc
Regulamentul de concurs
Activitatea jucătorului poate fi prezentată prin modul în care acționează sau se comportă mai mult sau mai puțin spontan, oportun sau eficient în funcție de predispozițiile vocaționale, ceea ce ține de talent, de cunoștințele practice și teoretice achiziționate anterior, de condițiile de disputare a partidei (mediu, adversar, materiale, public etc.) și de dorința intrinsecă și extrinsecă de ”a se juca”, de experiența de joc, motivație etc.
Semnificația simbolică (de confruntare cu realitatea, de întrecere, de luptă în echipă etc), decorul (sa”Terminologia educației fizice și sportului” (1973), astfel:
Jocul este o activitate complexă predominant motrică și emoțională, desfășurată spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv și totodată de adaptare la realitatea socială.
Jocul sportiv este un ”complex de exerciții fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare și desfășurare”.
Jocul sportiv după E. Bayer (1987) este definit prin trei elemente distincte și anume:
Activitatea jucătorului
Ideea de joc
Regulamentul de concurs
Activitatea jucătorului poate fi prezentată prin modul în care acționează sau se comportă mai mult sau mai puțin spontan, oportun sau eficient în funcție de predispozițiile vocaționale, ceea ce ține de talent, de cunoștințele practice și teoretice achiziționate anterior, de condițiile de disputare a partidei (mediu, adversar, materiale, public etc.) și de dorința intrinsecă și extrinsecă de ”a se juca”, de experiența de joc, motivație etc.
Semnificația simbolică (de confruntare cu realitatea, de întrecere, de luptă în echipă etc), decorul (sala sau terenul de joc), organizarea competiției (caracterul festiv) premii, sistemul de disputare, regulamentul de joc sunt factori esențiali care determină în mare măsură maniera de angajare în cocncurs și satisfația jucătorului de a participa.
”Jocul înlesnește declanșarea unor realități psihosociale dintre două sau mai multe persoane nevoite să colaboreze pentru îndeplinirea unui anumit scop; alternanța dintre efort și perioadele de întrerupere (pauza)este determinatăde principiile și regulile de jocului, care la rândul lor permit sportivilor să-și păstreze libertatea de acțiune, în sensul că aceștia decid singuri modalitatea de acționare prin interpretarea și exploatarea corectă a regulilor de joc (inclusiv a principiilor)în vederea sporirii eficienței acțiunilor”(E. Bayer, 87, p.603).
Idea sau ideile de joc și ansamblu de principii (reguli) subordonate precizează cele mai raționale forme sau modalități de acționare a jucătorilor (echipei)în vederea obținerii unui rezultat cât mai bun.
În jocurile sportive, ideile de joc sunt întrunite sub denumirea de concepție de joc. Aceasta presupune stabilirea după criterii eficiente, a celor mai potrivite idei de joc (mijloace de luptă, modalități de acționare etc) în stare să valorifice întreaga disponibilitate de performanță ale sportivilor (echipei), să compenseze carențele proprii și să le exploateze pe cele care le manifestă adversarul. Sursele de elaborare a ideilor de joc sunt: tendințele de dezvoltare a jocului pe plan mondial, nivelul de pregătire și capacitatea de creativitate a antrenorului. Concepția de joc trebuie considerată ca un sistem abstract de planificare și aplicare în practică a comportamentului jucătorilor (echipei). Ideile de joc capătă la un moment dat un statut ”standardizat” de acționare pe care-l respectă cu strictețe toți jucătorii. Această standardizare constă în fixarea unor principii și reguli de acționare care stabilesc ce trebuie să facă și cum să acționeze jucătorii pentru ca ideea de joc să poată fi aplicată în practică cu eficiență.
Regulamentul de joc sau de concurs – este un act normativ, oficial elaborat pentru fiecare disciplină sportivă în parte. Dependența de reguli sau respectarea de reguli este deja un fenomen social care reglementează ”libertatea” de acțiune a jucătorilor. Se poate acționa în funcție de dorința fiecăruia dar numai încadrânduse în limitele regulamentului. Această circumstanță presupune nu numai cunoașterea regulilor, ci și respectarea lor strictă.
În concluzie regulile sunt acelea care modelează dar și moderează relațiile de colaborare dintre parteneri cât și relațiile oponente (antagonice) dintre sportivii celor două echipe.
Jocul de mișcare sau dinamic este un exponent al jocurilor didactice aplicate în domeniul educației fizice și sportului. În mod deosebit el are o mare eficiență educațională (instructivă), o structură preponderent motrică, care desfășurată sub formă de întrecere, provoacă bună dispoziție participanților ce se angajează cu toată plenitudinea forțelor pentru obținerea succesului. În același timp, jocul de mișcare de desfășoară întotdeauna după reguli bine precizate, individual sau pe echipe, pe spații limitate, cu sau fără obiecte de joc, constituind principalul mijloc de activizare a participanților pentru îndeplinirea unor obiective instrucționale cu caracter motric.
După cum se știe, jocul a fost caracterizat de majoritatea cercetătorilor ca activitate a omului în curs de dezvoltare, conduită de creștere, modalitate de afirmare a personalității, de socializare și, în același timp, mijloc de evaziune din realitae, de compensație, de echilibrare a vieții psihice, de canalizare și consum de energie etc.
Argumentele în susținerea variatelor și importantelor funții ale jocului nu lipsesc. Diferitele puncte de vedere biologice, psihologice, sociologice, psihanalitice, pedagogice – se completează reciproc și furnizează elemente pentru o înțelegere dialectică a resorturilor și manifestărilor conduitei ludice.
Funcțiile jocului trebuie privite în strânsă legătură cu etapele de vârstă ale ființei umane, căci altfel ar deveni pure formulări abstracte.
Jocurile sportive păstrează în bună măsură unele car5acteristici pe care psihologia jocurilor copiilor le-a scos în evidență din totdeauna; alte caracteristici provin însă din specificul activității sportive – activitate cu caracter competitiv – performanțial. Nici celorlalte sporturi nu le sunt absente caracteristicile jocurilor, chiar dacă este vorba de lupte, atletism, gimnastică sau alpinism. Activitatea sportivă presupune adeziune voluntară și participare liberă, Ea are pentru individ semnificația unei ocupații dezinteresate, neproductive, recreative și deconectante. Este în același timp, o manifestare a istețimii, îndemânării, dârzeniei, stăpânirii de sine; este o întrecere cu alții, cu sine sau cu însăși natura, pentru pura satisfacție a succesului sau a faptului de a fi în activitate și de a se manifesta tipic sportiv.
În ceea ce privește jocurile, prezintă și ele o serie de caracteristici prin care apropierea de activitățile sportive apare firească. Jean Chateau spune că adevăratul joc este serios, are îndeobște reguli severe și presupune osteneală până la istovire. E mai adaugă că jocul constituie o lume aparte, diferită de a adulților (1972, p.18). Același lucru îl putem spune noi despre sport, că este o lume parte, diferită de cea obișnuită, că și el creează într-un anumit fel o ”iluzie”, fără să foe însăși lipsit de intenționalitatea conștiinței în declanșare ca și în efectuare și apreciere.
Este tot atât de neândoielnic și faptul că atât jocul cât și sportul sunt prilejuri de evaziune, desprindere și detașare de activitățile cotidiene, ca și mijloc de compensație. Deși aflate la niveluri diferite motivaționale și cu deosebiri în funcționalitatea esențială, și unele și altele exercită calități, formează educațional, tonifică și echilibrează psihic, integrează social. Nu vom uita de asemenea și însemnătatea terapeutică a unora dintre activitățile ludice și agonistice.
Caracteristicile jocurilor de mișcare
Pentru a completa definiția jocului, este neapărat necesar să luăm în considerare principalele caracteristici pe care le are. În acest sens M. Epuran (1986) consideră că cele mai importante caracteristici ale jocului sunt:
activitatea naturală – izvor de trebuințe ludice;
activitatea liberă – participarea benevolă, lipsită de constrângere;
activitatea spontană – ființa umană este oricând dispusă pentru joc;
activitatea atractivă – provoacă stări afective pozitive: plăcere senzorială, stări tensionale, satisfacția succesului etc;
activitatea totală – angajează toate componentele ființei umane (fizice, psihice, sociale etc);
activitatea dezinteresată – deosebită de muncă, avându-și scopul în sine, bucuria activității autonome și gratuite;
activități creativ – compensative – care se extind și asupra activităților recreative – distractive ale adulților, asupra activităților de ”loisir” (petrecere plăcută a timpului liber prin care omul caută destinderea, distracția, refacerea, compensarea unor stări create de procesul muncii (M. Epuran, 40, p.81-82).
2.1. Caracteristici speciale ale jocului de handbal
Handbalul este jocul sportiv între două echipe constând în introducerea mingii cu mâna în poarta adversarului. Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, care a apărut în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Originile lui sunt însă mult mai îndepărtate și le găsim în unele jocuri cu caracter popular practicate în Evul Mediu și în jocurile dinamice folosite în școlile din centrul și nordul Europei la începutul secolului al XIX-lea.
Anul 1904 poate fi socotit ca data oficiala “de naștere” a handbalului ca joc sportiv deoarece atunci a apărut primul regulament oficial și primele jocuri inter-școli din diverse orașe. În istoria apariție lui ca sport, handbalul are 2 momente/direcții aparte:
Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal în 11 jucători – o “invenție nemțească” (are ca autor final pe profesorul Karl Schelenz)
Handbalul „nordic” – pe teren mare, cu 7 jucători – practicat în Suedia și Danemarca
Hazena – teren redus, 7 jucători – practicat în Cehoslovacia
Evoluția sportului pe plan mondial face ca după anii ’70 să nu se mai vorbească despre handbalul mare și despre hazena, ca și cum nici n-ar fi existat, rămânând în atenția organizatorilor competițiilor sportive doar HANDBALUL (în 7 jucători), care va rămâne singur stăpân pe arena sportivă.
De la apariția sportului în care mingea era condusă cu mâna, oricare ar fi fost variantele sale, s-au organizat competiții sportive naționale și internaționale care au cuprind acest sport atât din perspectiva echipelor masculine, cât și feminine. Aceasta demonstrează marea accesibilitate a handbalului ca sport, pentru mai multe persoane, precum și marea atracție manifestată de acesta în rândul oamenilor.
Performanța în handbal
Luând în considerare handbalul ca disciplină sportivă, trebuie menționat faptul că acesta este un joc sportiv în care echipele se confruntă, având ca obiectiv obținerea unor performanțe sportive. În paralel cu aceste performanțe țelurile sunt orientate spre câștigarea titlurilor de campioni, menținerea într-o categorie sportivă, sau promovarea în una superioară, câștigarea unor trofee pe plan național și internațional. Toate aceste aspirații ale unei echipe de handbal sunt în esență „motorul” motivațional care stimulează creșterea performanței și însușirea celor mai eficiente tehnici de joc.
Performanța în handbal înseamnă în primul rând o selecție riguroasă, pe baza unor criterii prestabilite, a participanților. Sintetic prezentat, jucătorul de handbal trebuie să respecte următoarele cerințe:
talie foarte înaltă (peste 1,92 m. – bărbați și peste 1,84 m. – femei)
anvergură mare față de talia în cm. ( + 8/10 cm – bărbați și + 6/8 cm – femei)
diametrul transversal palmar mare (24-28 cm – bărbați și 20-22 cm – femei)
forță generală foarte bună/excelentă
rezistență anaerobă foarte bună
putere aerobă foarte bună
capacitate de concentrare a atenției
putere de decizie rapidă
rezistență la oboseală psihică
viteză de reacție și execuție foarte mare
coordonare oculo-motorie foarte bună
(I. Drăgan, Medicină sportivă aplicată)
Pornind de la selecție eficientă nivelul de înaltă performanță se obține numai printr-o perfecționare continuă a pregătirii fizice, tehnico-tactice și psihice a sportivilor. Este recunoscut faptul că orice incorectitudine în execuția tehnică globală poate influența negativ eficacitatea, mai ales la nivelul înaltei performanțe.
În cadrul antrenamentelor sportive ale jucătorilor de handbal, doar prin dezvoltarea continuă a calităților psihomotrice se realizează perfecționarea tehnicii și saltul calitativ.
Întrucât performanța înseamnă un rezultat deosebit de bun obținut într-o competiție sportivă, performanța jucătorilor de handbal poate fi evidențiată din trei perspective:
performanța individuală – se referă la efortul și reușita finalizării acțiunilor individuale ale unui jucător
performanța echipei – se referă la capacitatea de colaborare, cooperare și coordonare a eforturilor în vederea finalizării acțiunilor de joc de către toți jucătorii aflați în teren
performanța jocului – este dată de finalizarea fiecărei acțiuni printr-o concretizare pozitivă și un avantaj față de adversar
În handbal, ca și în alte sporturi de echipă eficiența și performanța echipei nu este dată numai de cumularea eforturilor, ci și de cunoașterea și valorificarea permanentă a particularităților și punctelor sensibile/slabe ale adversarului.
Jocul de handbal presupune un ritm infernal, în care se îmbină viteza, forța, anduranța și puterea de aruncare la poartă, toate acestea aflate sub presiunea luării unor decizii rapide și eficiente din perspectiva întregii echipe. Menținerea ritmului foarte ridicat, pe parcursul întregului joc, reprezintă un obiectiv care se atinge doar după o continuă și îndelungată dezvoltare a rezistenței. Toate acestea presupun performanțe individuale din partea fiecărui jucător.
Noțiunea de performanță poate fi explicată și printr-un „succes deosebit obținut într-un domeniu”, extrapolând la tema noastră, în jocul de handbal. Performanțele fizice, tactice, psihice, dau energia de joc a sportivului, însă performanțele vizate (succesele) dau forța motivațională și asigură coeziunea întregii echipe. Handbalul, ca orice alt sport, devine de performanță numai atunci când vizează succese la un nivel competițional mai mare. Performanța echipei devine un scop al vieții fiecărui sportiv, acesta canalizându-și toate eforturile spre a deveni el personal cât mai competitiv și de a se asocia echipei pentru a obține performanțe comune.
Direcții și tendințe în dezvoltarea handbalului modern
Jocul de handbal a cunoscut în ultima vreme o evoluție rapidă și spectaculoasă. Nivelul ridicat al rezultatelor în etapa actuală, atât pe plan internațional, cât și pe plan intern, nu poate fi atins decât de jucători a căror performanțe sunt deosebit de ridicate și într-o continuă creștere.
În mod cert jocul handbal se găsește într-o continuă schimbare și evoluție. În toate aspectele jocului, dar și a antrenamentului, apar noi elemente de progres și perfecționare, dar și reactualizări și adaptări la parametri superiori. Se caută mereu mijloace și soluții de perfecționare a jocului și procesului de antrenament, încercând să depășească și să surprindă în permanență adversarii.
Tendințele de dezvoltare a handbalului modern sunt următoarele:
Rapiditatea tot mai mare a jocului
Tehnica individuală tinde spre perfecțiune și eficiență maximă în viteză și în lupta directă cu adversarul
Cunoașterea și aplicarea cu succes a unui număr considerabil de sisteme de joc și apărare
Perfecționarea maximă pe post, dar și acționarea eficientă pe alte două trei posturi
Creșterea mobilității printr-o pregătire fizică la cele mai înalte standarde
Pregătirea psiho-practică și specială la cotele cele mai înalte în condițiile menținerii vitezei de acțiune și a forței
Rapiditatea jocului este dată de:
viteza de reacție
viteza de decizie
viteza de execuție
viteza de repetiție
Tehnica individuală constă în viteza de acționare corelată cu manifestarea tehnico-tactică, în toate acțiunile individuale ale jucătorilor, determinând astfel și o creștere a tempoului de joc. Tehnica individuală tinde spre perfecțiune și eficiență maximă prin apariția și implementarea unor noi serii de procedee, eficacitatea execuției devenind tot mai mare.
Atacul rapid, încercarea de a surprinde adversarul în momente vulnerabile, reducerea unor faze de joc, aplicarea unor scheme originale și capacitatea de colaborare în virtutea unei înțelegeri mutuale permit finalizarea cu succes a unor sisteme de joc și de apărare.
Pregătirea psiho-practică vizează pregătirea fizică, tehnică, refacerea, toate acestea conducând și la o dezvoltare în plan psihic. Când se lucrează pentru dezvoltarea îndemânării, vitezei, rezistenței, forței, se dezvoltă și voința, stabilitatea emoțională, rezistența psihică și tenacitatea. Din perspectiva factorului psihologic implicat în handbalul modern, acum nu mai sunt suficiente pentru obținerea performanței, doar motivația și aptitudinile reale, ci acestea trebuie susținute de reale atitudini sportive. Elementele de echilibrare psihică internă trebuie dublate de cunoașterea adversarului și anticiparea acțiunilor acestuia, pentru a conferii efortului personal o finalitate pozitivă. De asemenea este esențial pentru obținerea înaltelor performanțe și „antrenamentul invizibil” (calitatea vieții sportivului, atitudinile lui față de antrenamente, meciuri, competiții, dezvoltarea perseverentă a aptitudinilor)
În handbalul modern s-a îmbogățit de asemenea sfera tacticii individuale, colective și de echipă, diversificându-se astfel soluțiile de rezolvare a situațiilor de joc. Se resimt transformări și în domeniul pregătirii și a volumului acesteia. Se utilizează exerciții individualizate pentru dezvoltarea personală a tuturor capacităților la maxim. Antrenorii utilizează tot mai mult date furnizate de științele ajutătoare, mijloace tehnice și științifice de ultimă generație, încercând să diversifice gama de exerciții și situații de joc supuse atenției și pregătirii sportivilor.
3. Motivarea alegerii temei
CAPITOLUL I
BAZELE TEORETICE ALE CERCETĂRII
1.1. Biomecanica jocului de handbal
Structura actuală a corpului omenesc, forma lui, este rezultanta necesitații de mișcare. Mișcarea, ca factor primordial care a orientat structura corpului omenesc, s-a impregnat în materia vie, dacă ne putem exprima asfel, pretinzand tot timpul vieții satisfacție și răbufnind sub cele mai variate forme. La copii, plăcerea jocului este plăcerea mișcării impregnate în materia vie, răbufnirea ei spontană, naturală.
Cercetările anatomice au atras dezvoltarea altor ramuri ale științelor naturale, cum ar fi fiziologia, biochimia și biomecanica. Studiul izolat, pur descriptiv sau pur topografic, al diverselor organe și sisteme a fost completat prin studiul funcțiilor acestora. Vechile descrieri anatomice erau niște planșe reprezentate static, împietrit. Fiziologia, biochimia și biomecanica au reînviat în mintea și înțelegerea oamenilor, vechile descrieri anatomice le-au redat viața.
Considerând corpul animalelor drept o mașină vie, biomecanica (bios = viața si mehané = mașină) se ocupă cu studiul mișcarilor din punct de vedere al legilor mecanicii. Biomecanica ocupandu-se cu studierea formelor de mișcare, a forțelor care produc mișcarea, a interacțiunii dintre aceste forțe și forțele care se opun. Este, deci, o metodă de analiză anatomo-funcțională a mișcărilor în termeni mecanici.
Biomecanica educației fizice și a sportului este acea parte a biomecanicii care se ocupă cu studiul mișcarilor și poziției corpului și a modului în care legile mecanicii generale se aplică la particularitățile biologice ale corpului omenesc, cum iau naștere forțele musculare și cum acționează în interdependență cu forțele exterioare care se exercită asupra corpului. Pornind de la aceste relații de interdependență, biomecanica stabilește eficiența lor mecanică și indică metodele practice pentru creșterea randamentului în funcție de scopul pregătirii fizice.
Biomecanica exercițiilor fizice și sportului cuprinde: biomecanica generală – care studiază legile obiective generale ale mișcărilor; biomecanica specială – dedicată particularităților mișcărilor în diferite domenii ale activității motrice.
În ultimii ani, jocul de handbal a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Printre factorii care au determinat perfecționarea tehnicii jocului se înscriu lărgirea registrului procedeelor tehnice de aruncare la poartă și creșterea forțelei acestor execuții. Fiecare dintre aceste elemente a înregistrat salturi valorice datorită preocupării pentru sporirea eficienței jocului. Pe plan mondial se observa tendinta de continua crestere a fortei de aruncare si diversificarea tot mai larga a executiilor tehnice de finalizare. Care sunt factorii care pot influenta puternic si eficient manifestarea acestei tendinte? In primul rand, insusirea corecta, aproape de perfectiune, a tehnicii executiilor in aruncarile la poarta. Este cunoscut faptul ca orice incorectitudine in executia tehnica globala influenteaza negativ eficacitatea acesteia, mai ales la nivelul inaltei performante.
In al doilea rand, cunoasterea exacta a grupelor si lanturilor musculare care participa efectiv la fiecare dintre executiile tehnice respective. Avand asemenea cunostinte, antrenorul poate selecta exercitii corespunzatoare care sa se adreseze analitic musculaturii active intr-un anumit procedeu, in vederea imbunatatirii fortei specifice de aruncare.
Cu alte cuvinte, pentru cresterea eficientei aruncarilor la poarta este necesar sa se cunoasca temeinic biomecanica acestor executii. Intrucat numarul procedeelor tehnice de aruncare extrem de mare, am selectiionat cateva, pe acelea de baza, extrem de importante, mai ales in stadiul de invatare a jocului, dar si in celelalte stadii de perfectionare si de ridicare a maiestriei handbalistice.
1. Aruncarea din saritura este unul dintre procedeele tehnice de aruncare la poarta foarte frecvent folosite in jocul de handbal. Principala caracteristica a acestei executii consta in faptul ca lipseste sprijinul pe sol, ceea ce o diferentiaza de celelalte procedee de aruncare atat in ceea ce priveste forma executiei, cat si grupajul de lanturi musculare participante. De aceea, este necesara analiza detaliata a acestui procedeu tehnic (fig. 1).
Fig. 1.
Descrierea aruncarii.
Elanul pentru saritura se face, de obicei, cu trei pasi de alergare dupa prinderea mingii. Aceasta este prinsa pe piciorul drept, dupa care se executa un pas cu piciorul stang, apoi unul cu piciorul drept si, in sfarsit, ultimul pas cu stangul, urmat de bataia pentru saritura. La handbalistii mai avansati, elanul se poate reduce la doi pasi sau la unul singur, in raport de distanta ce a ramas – dupa prinderea mingii – pana la semicerc sau pana la adversarul din fata. In cazul elanului de un pas, mingea este prinsa tot pe piciorul drept, urmad ca dupa un singur pas cu piciorul stang sa se efectueze bataia. La elanul cu doi pasi, mingea se prinde pe piciorul stang, dupa care se executa pas cu dreptul si din nou cu stangul, pentru bataie.
Bataia se efectueaza pe piciorul stang (ne referim numai la handbalistii care arunca cu bratul drept) care ia contact cu solul pe calcai. In acest moment se efectueaza concomitent doua actiuni importante pentru o desprindere cat mai energica de pe sol: indoirea genunchiului pana la un unghi de aproximativ 120°-130° (prin actiunea bicepsului femural, semimembranosului si semitendinosului ca muschi principali; a croitorului, dreptului intern si gemenilor ca muschi accesori) si rularea pe sol a labei piciorului de bataie in ordinea calcai-talpa-varf printr-o contractie concentrica a lantului triplei extensii (fesieri, cvadriceps, triceps sural) . Trebuie mentionat faptul ca in tot acest timp trunchiul este usor flexat, iar mingea este tinuta (pentru protejare) cu doua maini, la nivelul abdomenului (fig. 1a).
Desprinderea si inaltarea sau saritura propriu-zisa reprezinta faza de pregatire a aruncarii. Ea trebuie facuta energic si cat mai inalt. In cazul unei inaltari insuficiente, pregatirea pentru aruncare este incompleta (si incorecta), ceea ce influenteaza negativ aruncarea. Desprinderea si inaltarea se realizeaza prin impingerea puternica in piciorul de bataie, prin rularea labei – dupa cum am mentionat – si prin intinderea energica a genunchiului realizata prin actiunea cvadricepsului (dreptul anterior, vastul intern si vastul extern). In acelasi timp, piciorul drept, indoit din genunchi este ridicat cu rapiditate oblic inainte si lateral dreapta, miscare ce ajuta la inaltare. Trunchiul si bratele executa concomitent o serie de manevre (miscari) care vor aduce corpul intr-o pozitie corespunzatoare fazei de aruncare. Astfel, trunchiul se rasuceste cu latura stanga in directia de aruncare, executa o extensie prin contractia trapezului, deltoidului posterior, romboizilor, marelui dorsal, paravertebralilor si, totodata, o usoara indoire laterala spre dreapta prin contractia oblicilor abdomninali. In momentul inceperii desprinderii, bratele se afla intr-o pozitie corespunzatoare tinerii mingii cu doua maini la nivelul abdomenului. In timp ce trunchiul executa manevrele amintite, mingea este impinsa puternic cu bratul stang spre cel drept care, tinand mingea prin apucare sau prin echilibrare se ridica deasupra umarului si inapoi. Toate aceste miscari aduc corpul handbalistului intr-o pozitie asemanatoare cu un arc indoit, pregatitoare pentru declansarea aruncarii (fig. 1b).
Aruncarea propriu-zisa incepe in momentul in care corpul se afla in punctul maxim al sariturii. Trunchiul se rasuceste brusc spre stanga prin actiunea dorsalului mare al paravertebralilor a oblicilor abdominali, si trece foarte energic din starea de extensie in cea de flexie prin actiunea dreptilor abdominali. Aceste miscari ale trunchiului sunt ajutate de pendularea puternica a piciorului drept in jos si inapoi prin contractia puternica a extensorilor membrului inferior. Bratul drept incepe tractiunea asupra mingii, inspre inainte, ca o continuare a rasucirii trunchiului spre stanga. Folosind succesiv mobilitatea articulatiilor umarului, cotului, pumnului si apoi a degetelor, handbalistul biciuieste si azvarle mingea inainte, degetele fiind acelea care regleaza, in ultima instanta, traictoria ei. In momentul in care mingea a fost azvarlita, corpul jucatorului se afla in cadere cu piciorul stang pregatit pentru aterizare si piciorul drept inapoi, ca urmare a pendularii executate mai inainte; trunchiul este usor rasucit spre stanga si foarte mult flexat pe coapse, iar umarul si bratul drept, proiectate mult inainte, parca ar urma traictoria mingii ca o „coarda” a acesteia (fig. 1c,d). Aterizarea se face pe piciorul stang care, prin indoirea usoara a genunchiului, anuleaza efectele impactului dintre corpul in cadere si duritatea solului. Aceste miscari sunt efectuate de lantul triplei extensii care va lucra in acest caz excentric.
Am descris mai sus procedeul tehnic de baza pentru aruncarea din saritura, aplicat numai in anumite situatii de joc (contraatac, patrundere prin aparatori, etc.). In jocul de hanbal, aruncarea din saritura este mult mai des folosita, dar nu in aceasta forma de baza, ci cu unele modificari in ceea ce priveste forma de executie, impuse de specificul diferitelor posturi in atac. Intalnim astfel, aruncarea din saritura de la distanta peste aparatori de pe extrema dreapta, de pe extrema stanga, cu plonjon, etc., executii atat de adaptate la cerintele posturilor respective incat au devenit procedee tehnice de sine statatoare.
2. Auncarea din saritura de la distanta peste aparatori, spre deosebire de saritura de baza, in care saritura este efectuata in inaltime si in adancime, impune executarea sariturii numai in inaltime. In caz contrar, jucatorul poate comite abateri de la regulament, intrand in aparatorul (aparatorii) care, de obicei, se afla in fata lui impiedicandu-l sa arunce. Pentru a realiza aceasta inaltare pe verticala, handbalistul foloseste aceeasi tehnica de transformare a vitezei de deplasare (obtinuta in timpul elanului) in forta de desprindere in sus – prin contractia concentrica a aceluiasi lant al triplei extensii iar aterizarea amortizata prin contractia excentrica a extensorilor – pe care o foloseste saritorul in inaltime la atletism.
La executia de baza, forta de aruncare este sporita in buna masura de viteza elanului care este continuata si in timpul zborului. In cazul aruncarii de la distanta peste aparatori, acest element lipseste, iar forta de aruncare este realizata numai in contul fortei specifice a executantului. Pentru a executa o aruncare puternica prin acest procedeu, handbalistul trebuie sa aiba musculatura abdominala foarte bine dezvoltata. Astfel, el va putea realiza o flexie energica a trunchiului in momentul in care incepe aruncarea mingii. De aceea este necesara si o puternica musculatura a spatelui (marele dorsal, romboizii, trapezului) si a bratului de aruncare (tricepsului brahial, deltoidului dar si a pectoralului) care executa tractiunea asupra mingii.
3. Aruncarea din saritura de pe extrema dreapta (ne referim la dreptaci) are o forma de executie foarte mult diferita de aruncarea din saritura de baza. Iata care sunt principalele elemente caracteristice: in primul rand, pozitia corpului in timpul sariturii trebuie sa fie oblica inainte si spre sol, formand cu acesta un unghi cat mai mic posibil, pana la limita la care se poate pastra echilibrul pentru aterizarea pe piciorul de bataie; daca unchiul nu atinge aceasta limita, handbalistul este silit sa continuie saritura cu plonjon, ceea ce presupune un alt procedeu tehnic de aruncare; in al doilea rand umarul stang al aruncatorului este orientat inspre sol, corpul fiind cu fata la poarta, spre deosebire de aruncarea de baza unde, asa cum am vazut umarul stang este indreptat spre directia de aruncare (spre poarta); in al treilea rand, bratul drept, in care este tinuta mingea, este dus mult in sus si deasupra capului, contribuind si prin aceasta, ca dealtfel si prin cele prezentate mai inainte, la marirea unghiului de aruncare (fig. 2).
Fig. 2
Intrucat pozitia corpului si a bratului aruncator este incomoda, iar executia mult diferita de miscarea naturala de aruncare, se intelege ca la acest procedeu participa un alt grupaj de lanturi musculare fata de cele solicitat in aruncarea din saritura de baza. Pentru invatarea si perfectionarea acestui procedeu tehnic este necesara prelucrarea prealabila a lanturilor musculare respective in sensul dezvoltarii fortei acestora; altfel aruncarea va fi slaba ineficace, usor de respins de catre portar.
4. Aruncarea din saritura de pe extrema stanga, ca si aruncarea de pe extrema dreapta, prezinta deosebiri importante in forma de executie, raportate la aruncarea de baza. Modificarile impuse de cerintele tactice ale postului respectiv se refera tot la pozitia trunchiului si a bratului aruncator, in faza de pregatire si in aruncare (faza de tractiune). In timpul sariturii trunchiul este indoit spre dreapta (spre partea bratului de aruncare) atat de mult cat executantul isi poate mentine echilibrul in aer, pentru a putea ateriza pe piciorul stang (acela pe care a executat bataia). In cazul in care indoirea trunchiului este mai mare, jucatorul este nevoit sa aterizeze pe piciorul drept, opus aceluia de bataie, executia fiind o alta varianta a procedeului pe care-l descriem sau dupa unii autori un alt procedeu de aruncare. Umarul stang este usor orientat spre directia de aruncare prin actiunea pectoralului si a deltoidului anterior, iar bratul aruncator, cu mingea, se afla inapoi si deasupra capului prin actiunea romboizilor, trapezului, deltoidului posterior. In momentul in care incepe aruncarea propriu-zisa, bratul de aruncare, exercitand o tractiune puternica si rapida asupra mingii, descrie in aer un arc de cerc (din pozitia initiala amintita pana in punctul in care a pierdut contactul cu mingea aruncata spre poarta), departandu-se cat mai mult posibil de trunchi spre partea dreapta, in scopul maririi unghiului de aruncare. Aterizarea se face pe picioarul stang, la fel ca la aruncarea de baza din saritura prin aceeasi contractie excentrica a lantului triplei extensii (fig. 3).
Fig. 3
Din punct de vedere metodic trebuie precizat ca toate aceste procedee se insusesc dupa ce a fost consolidata si perfectionata deprinderea motrica a procedeului tehnic de baza descris mai inainte.
5. Aruncarea cu pas incrucisat este denumita astfel dupa elanul care precede aruncarea si nu dupa actiunea bratului aruncator si a trunchiului. De obicei, denumirea este folosita in acceptia de aruncare azvarlita de deasupra umarului, executata dupa un elan cu pas incrucisat. Spre deosebire de proceele tehnice de aruncare la poarta din saritura, prezentate mai inainte, aceasta aruncare se executa cu sprijin la sol, fapt care permite angajarea in actiune a unui grup mai mare de lanturi musculare, atat flexoare cat si extensoare, prin urmare aruncarea este mai puternica. Intrucat in timpul executiei trenul superior si cel inferior are actiuni diferite si antagoniste, executantului i se pretinde o buna coordonare (fig. 4).
Fig. 4
Descrierea aruncarii. In timpul alergarii spre poarta, handbalistul prinde mingea cu doua maini, pe piciorul drept; in continuare face un pas cu piciorul stang, in directia de alergare, tinand mingea cu ambele maini la nivelul pieptului. Din acest moment incep concomitent actiuni diferite ale segmentelor corpului. Astfel, latura stanga a trunchiului este orientata in directia aruncarii, iar piciorul drept executa o incrucisare peste stangul, apoi este repus pe sol, cu genunchiul si laba orientate oblic lateral spre dreapta. Mingea este impinsa cu mana stanga inspre mana dreapta care, o data cu trunchiul se duce inapoi, bratul si antebratul formand un unghi de cel putin 90°. In sfarsit, piciorul stang executa inca un pas inainte, in directia de aruncare, si o data cu acesta se incheie faza de pregatire a aruncarii. Din acest moment incepe faza de aruncare. Piciorul drept impinge puternic pe sol, trunchiul se rasuceste spre stanga si, in acelasi timp, executa o flexie energica (dreptii abdominali, oblicii abdominali), iar bratul aruncator executa, succesiv, prin articulatiile umarului, cotului si pumnului, miscarea de aruncare a mingii prin azvarlire (biciuire) prin actiunea flexorilor bratului (deltoid anterior, biceps brahial, pectoral), extensorilor antebratului (triceps brahial, anconeu) si flexorilor pumnului (palmarul mare, cubitalul anterior – muschi principali; si palmarul mic, felxorul degete, abductorul policelui). Datorita elanului dupa aruncare, corpul se afla cu piciorul drept inainte pentru echilibrare, trunchiul aplecat inainte, in pozitie aproape orizontala, iar bratul aruncator oblic inainte si in jos.
6. Analiza biomecanica a efortului muscular in jocul de handbal scoate in evidenta o serie de particularitati generale, comune oricarui joc sportiv, precum si caracteristici specifice fiecarei tehnici.
Particularitatile generale se caracterizeaza prin imbinarea efortului muscular static, de echilibrare, cu efortul muscular care asigura miscarile si tehnicile de o variabilitate si finete extreme. Fiecare tip biomecanic de efort muscular are importanta lui si nu poate fi considerat separat, ci intr-o interdependenta stransa.
Efortul muscular satic, de echilibrare este indeplinit de grupele si lanturile musculare ale intregului corp, prin „jocul” antagonismelor musculare, care asigura pozitia echilibrata corecta si adecvata fiecarei tehnici in parte. El are o valoare cu atat mai crescuta cu cat verticala C.G.G. cade mai inafara bazei de sprijin.
De aceea, in metodica antrenamentului jucatorilor de handbal trebuie introduse si exercitii de echilibrare, care sa dezvolte capacitatea de echilibrare a organismului.
Efortul muscular dinamic, caracterizat printr-o variabilitate extrema a miscarilor, antreneaza, de asemenea, un mare numar de grupe si lanturi musculare care, adeseori, cuprind intreaga musculatura a corpului. De aceea, este greu de facut o analiza biomecanica concreta a efortului muscular dinamic. Ar fi extrem de util sa se precizeze, pentru fiecare tehnica in parte, grupele si lanturile musculare cele mai importante, care conditioneaza eficienta tehnicii respective.
In tehnicile descrise mai sus, miscarile sunt asigurate de grupele si lanturile musculare antagoniste, dintre care unele depun activitate dinamica de invingere, iar altele, activitatea dinamica de cedare. De imbinarea armonioasa si perfect coordonata a lucrului antagonistilor depinde eficienta executiei in ansamblu.
Pe acest fond motric dinamic se adauga, pentru fiecare din tehnicile descrise, caracteristici speciale, pe care le vom prezenta in continuare.
1. Aruncarii din saritura (vezi figura 1) ii este specific faptul ca se efectueaza fara sprijin pe sol. Dupa cum s-a aratat, aruncarea propriu-zisa incepe in momentul in care corpul se afla in punctul maxim al sariturii.
Rasucirea trunchiului spre stanga se executa de complexul de lanturi musculare incrucisate ale muschilor peretilor abdominali in sinergie cu sistemele rotatorii ale santurilor vertebrale.
Din pozitia de extensie maxima bratul drept care va executa aruncarea incepe tractiunea si apoi biciuirea, activitate asigurata de un lant muscular format din: flexorii degetelor (care regleaza maiestria), flexorii carpului, ai cotului, retroductorii si adductorii bratului, muschii care coboara si basculeaza medial scapula. Acest lant muscular se continua la nivelul trunchiului cu sistemele rotatorii ale lanturilor incrucisate.
Activitatea dinamica „de invingere” depusa de acest lant muscular trebuie sa dezvolte forta, viteza si precizie. Grupele musculare antagoniste lantului descris depun o activitate musculara dinamica „de cedare” si au un rol important in coordonarea fina a tehnicii miscarii respective.
Faptul ca efortul muscular de aruncare se executa fara sprijin pe sol impune musculaturii corpului un efort sporit care este complex, intrucat, pe langa forta, viteza si precizia traictoriei care este asigurata prin activitatea dinamica, pretinde si un efort de echilibrare al corpului in aer pentru ca aceasta sa nu basculeze in jurul C.G.G.
2. Aruncarea din saritura de la distanta, peste aparatori, are ca element tehnic specific saritura in inaltime, in care forta de aruncare depinde numai de forta specifica a executantului.
Aruncarea se executa prin contributia musculaturii trunchiului si a membrului superior care tine mingea. Ea este efectuata de un lant muscular lung, care incepe cu flexorii degetului, ai pumnului, cotului si se continua cu retroductorii bratului, coboratorii scapulei si muschii care basculeaza medial scapula. Acest lant al membrului superior care arunca se continua, la trunchi, cu lanturile incrucisate ale peretilor abdominali, care asigura flexia viguroasa a trunchiului (vezi fig.1d).
Activitatea musculara depusa de acest lant este dinamica „de invingere”, in timp ce antagonistii depun o activitate dinamica „de cedare”. Trebuie sa aratam ca antagonistii au un rol important in reglarea preciziei traictoriei, dar in cazul cand ei lucreaza in forta, reprezinta un element de frana in realizarea unei aruncari eficiente.
Pe langa aceasta, o componenta biomecanica importanta este saritura propriu-zisa, care trebuie sa fie cat mai inalta. Realizarea sariturii este asigurata de lantul triplei extensii de la membrele inferioare.
In metodica pregatirii copiilor trebuie sa se structureze exercitiile in functie de lanturile musculare aratate mai sus, precum si de tipul dinamic „de invingere” al activitatii pe care o desfasoara pentru executarea aruncarii.
3. Aruncarea din saritura de pe extrema dreapta difera mult ca structura motrica fata de saritura de baza. Componenta motrica principala este asigurata de efortul muscular al membrului superior care tine mingea, combinat cu o miscare de flexie si o usoara rotatie spre stanga a trunchiului.
Din pozitia de abductie si bascula laterala extrema, membrul superior drept efectueaza o aruncare viguroasa in forta si viteza (vezi fig. 2). Miscarea membrului superior este asigurata de un lant muscular format din: flexorii degetelor, ai carpului, cotului, retroductorii si adductorii bratului, coboratorii, muschii care deplaseaza ventro-lateral si care basculeaza medial scapula. La trunchi lantul se continua cu flexorii si rotatorii catre stanga si este asigurat de sistemele rotatorii ale lanturilor incrucisate ale abdomenului.
Una din particularitatile biomecanice ale acestui stil de aruncare este componenta adductorilor bratului si a rotatorilor catre stanga ai trunchiului.
Tipul de activitate musculara la aceste grupe si lanturi musculare este dinamic „de invingere”.
4. La aruncarea din saritura de pe extrema stanga (dreptaci) componenta motrica principala, asigurata de membrul superior drept care executa aruncarea, este combinata cu aplecarea si rotarea usoara spre dreapta a trunchiului (vezi fig. 3).
La membrul superior, aruncarea se executa de acelasi lant muscular descris la aruncarea de pe extrema dreapta, in schimb, la trunchi actioneaza flexorii si rotatorii catre dreapta.
Principala particularitate biomecanica a acestui procedeu de aruncare este componenta flexorie catre dreapta a trunchiului.
5. Aruncarea cu pas incrucisat este o aruncare cu sprijin pe sol, ceea ce-i confera o mai mare forta in comparatie cu aruncarile din saritura. La forta imprimata de miscarile trunchiului si membrului superior, care executa aruncarea, se adauga componenta motrica de forta a celor doua membre inferioare (vezi fig. 4).
La trunchi si membrul superior actioneaza aceleasi lanturi musculare descrise mai sus, iar la membrele inferioare, principalul efort este asigurat de lantul triplei extensii, prin activitate dinamica „de invingere”. Intrucat este vorba de pasi incrucisati, se adauga succesiv, pentru fiecare membru inferior in parte, si grupa muschilor adductori ai coapsei.
Cunoasterea grupelor musculare si lanturilor muscularea care asigura efortul in aruncarile descrise mai sus ne permite o mai buna structurare a exercitiilor de pregatire a jucatorilor de handbal.
1.2. Cauzele producerii traumatismelor in jocul de handbal
Factorii răspunzători de producerea traumatismelor la jucătorii de handbal și implicit de scăderea potențialului de performanță al handbaliștilor, se pot clasifica astfel:
după rolul lor în producerea traumatismelor și aceștia sunt: factori predispozanți, factori favorizanți și factori declanșatori;
după originea lor: cauze care pot fi legate de natura accidentării, de adversar, de condițiile mediului exterior, în funcție de modul în care s-a desfășurat antrenamentul sau competiția , de deficiențele organizatorice.
Factorii predispozanți se referă la prezența unor deficiențe fizice sau organice congenitale sau dobândite, observate la sportiv după producerea accidentului. Factorii predispozanți sunt particularitățile constituționale și cele ereditar-genetice, care sunt întâlnite foarte rar la sportivii de performanță, datorită selecției și controalelor medicale periodice destul de riguroase.
Factorii favorizanți sunt reprezentați de existența la sportivul respectiv a unei boli interne sau infecțioase, a unei carențe alimentare sau vitaminice, desfășurarea efortului în condiții meteorologice grele, echipament și aparataj sportiv necorespunzător.
Factorii declanșatori se concretizează în starea de oboseală a sportivului, în greșelile metodice ale antrenorului, greșelile în procesul de refacere, jocul dur al adversarului, pregătire fizică și psihică necorespunzătoare din timpul antrenamentelor sau a competiției în care este angrenat.
Ca factori favorizanți ai producerii unor traumatisme la jucătorii de handbal, pot fi enumerați:
efortul brusc și violent fără o prealabilă încălzire, în condițiile unui climat rece, cald și umed. Frigul crește timpul de relaxare musculară și prin acesta mărește riscul ca mușchii antagoniști să fie întinși, rupți de cei agoniști, în timp ce ambianța prea caldă, prin sudorația excesivă și pierderea considerabilă de săruri, conduce la mari dereglări ale cuplajului excitație – contracție, pentru ca în sfârșit, umezeala excesivă, prin alterarea termolizei, să crească temperatura internă mai mult decât este permis, fragilizând structurile proteice contractile și necontractileale mușchilor;
lipsa sinergiei stabilită la începutul antrenamentului sau jocului oficial, când sportivul nu și-a făcut o încălzire adecvată, deci nu și-a permeabilizat sinapsele și nu s-a prestabilit imaginea complexă și coordonată a mișcării;
lipsa de sinergism care se manifest si la sfârșitul competiției, când efortul prelungit începe să determine scăderea controlului nervos superior al coordonării, ca și eficiența mecanismelor reflexe locale;
greșelile metodice din timpul antrenamentelor concretizate prin antrenarea inegală a unor grupe antagoniste în detrimentul grupelor agoniste.
lipsa și/sau erorile de antrenament, care explică inadecvarea efortului la posibilitățile mușchiului sau grupei musculare din momentul producerii accidentului. Antrenamentul, având ca scop pregătirea organismului pentru efortul fizic, asigură mușchiului o adaptare energetică, trofică, vasculară și neurofuncțională, care-l face să poată executa fără riscuri gesturi biomecanice perfecte și foarte solicitante. Inadecvarea dintre solicitare și posibilitățile momentane ale mușchiului sau grupelor musculare, poate apărea mai cu seamă la începutul sezonului competițional, sau la reluarea activității după o întrerupere datorată accidentării sau îmbolnăvirii;
deprinderi biomecanice greșite, prin învățarea defectuoasă a unui procedeu sau acțiuni de bază;
lipsa, insuficiența sau inadecvarea refacerii după efortul din antrenamente sau competiții. Că procesul de refacere este absolut necesar și trebuie să aibă o bază științifică, se poate deduce și din amplele modificări structurale și funcționale pe care mușchiul supus efortului le afișează.
tot în rândul factorilor favoizanți sunt incluse și materialele sportive care pot fi inadecvate (încălțăminte, apărători, teren, obiecte, aparate);
inadecvarea materialelor sportive – încălțămintea, conduce de obicei, la o patologie de tip cronic (de suprasolicitare), iar aceasta în unele cazuri – poate constitui un ”teren favorabil” pentru apariția accidentelor acute;
factorii igienico-dietetici au și ei un rol foarte important, din această categorie fac parte factori ce țin de ”viața sportivă” (somn insuficient cantitativ și calitativ), de alimentație (erori de alimentare, rehidratare insuficientă, inadecvată, lipsa reminaralizării în urma unor transpirații exagerate, etc.), precum și utilizarea unor substanțe cunoscute a avea urmări negative, chiar periculoase, anabolizantele steroidiene;
factorii individuali, sunt cei care vin să particularizeze reactivitatea unui anumit individ la o serie de condiții, care acționând și în cazul altor subiecți nu generează totuși aceleași fenomene musculare nefaste. Formele cele mai des întâlnite sunt: psihonevroza anxioasă, caracterizată prin următoarele manifestări: sportivul este mereu nesigur pe el, nu doarme bine, nu se alimentează, datorită iritabilității, resimte mai intens decât alții manifestările negative ale publicului, comentariile presei; nevroza hipertensivă, caracterizată prin: hipertensiune arterială psihogenă temporară cu modificări comportamentale ale subiectului, tendință de dominare și agresivitate față de colegi, adversari, arbitrii, duritate în relațiile sportive și extrasportive; nevroza de coordonare, în care sportivul este incapabil să îndeplinească acte motorii complexe, cu toată normalitatea musculară (crampe profesionale);
factori favorizanți în producerea accidentărilor se pot datora și unor deficiențe de organizare a antrenamentului sau a competiției printr-un arbitraj incompetent, lipsa spațiului regulamentar între teren și public sau alte marcaje și obstacole, atitudinea ostilă a publicului și manifestări necontrolate ale acestuia, necunoașterea regulamentului de joc de către cei implicați în timpul jocului de handbal, lipsa echipei tehnice de la marginea terenului și a materialelor ajutătoare acordării primului ajutor în eventualitatea producerii celui mai mic accident;
de asemenea un rol important în jocul de handbal îl au și adversarii prin lovire intenționată sau involuntară a acestuia sau de către acesta, tehnică necorespunzătoare a adversarului care poate periclita întreaga desfășurare a jocului, jocul dur nesancționat de arbitrii.
Circumstanțele și procesele declanșatoare constituie un subiect care, deocamdată, în mare măsură ”scapă” cercetărilor, fiind greu de intuit și explicat. Cu excepția accidentelor prin traumatism direct, exogen (contuzii, plăgi), relativ puțin frecvente totuși în patologia sportivă.
În cazul accidentelor musculare indirecte (endogene), lucrurile continuă să rămână neclare în destul de multe privințe. Unii autori susțin ideea că avem de-a face cu o disfuncție (dissincronism) neuro-musculară generatoare de leziune în următoarele circumstanțe funcționale:
Contracție exagerată, brutală;
Întindere violentă care solicită mușchiul dincolo de limitele sale de elasticitate;
Contracție în contratimp;
Trecere rapidă de la alungire la scurtare.
Momentele declanșate sunt reprezentate de un număr relativ limitat de gesturi și elemente tehnico-tactice în care poate surveni această disfuncție neuro-musculară. Este vorba de gesturi violente, bruște, premeditate sau nu, nu rareori stereotipe, de genul demarajului, săriturii, accelerației sau decelerației, schimbării direcției, dezechilibrării, prinderii pe picior greșit, aruncării sau deposedării.
În cele din urmă, în ciuda diversității lor aparente situațiile enumerate nu pot angrena de fapt decât unul dintre cele două mecanisme lezionale identificabile: contracția activă sau alungirea pasivă. Tipic pentru mecanismul lezării mușchiului prin contracție activă în jocul de handbal este aruncarea la poartă din săritură.
Constatarea unei anumite preferințe privind mușchii mai puțin afectați, pare să aibă cel puțin în parte si explicație biomecanică. Mușchii membrelor inferioare, cu precădere mușchii poliarticulari se află pe prima poziție. 95% dintre accidentele musculare survin la nivelul ischiogambierilor, în special semimembranosul, urmat de tricepsul sural, dreptul anterior și adductorii coapsei, cel mijlociu în principal. Restul de 5% dintre accidentele musculare, se repartizează în felul următor: 3% mușchii membrelor superioare (deltoid, biceps brahial, triceps) și 2% cei ai toracelui și trunchiului: marele pectoral, intercostalii, abdominalii.
În ciuda faptului că oferă un oarecare suport pentru explicarea diverselor tipuri de leziuni (contractură, elongație, ruptură de diverse grade), conceptul de dissincronism neuro-muscular nu aduce atâta claritate câtă ne-am dori noi, el perpetuând incertitudinea cu privire la adevăratul primum movens al tulburărilor funcționale.
Disfuncția neuromusculară se poate datora unui ansamblu de factori intrinseci: dezordini ionice, histochimice, metabolice și chiar genetice (în cazul fragilitții constituționale a mușchiului). Ținând seama de semnificația deosebită pe care discul Z o are în economia morfo-funcțională a fibrei musculare, se poate ușor imagina amploarea impactului pe care dezorganizările dovedite la nivelul său îl au asupra activității contractile a sarcomerului. Ultima consecință este perturbarea cuplajului excitație-contracție, sarcomerul în cauză devenind lent sau inert, inactiv. De aici și dissinergismul intramuscular cauzator de leziuni endogene, leziuni a căror întindere depinde de numărul de fibre ce intră în contratimp cu ansamblul majorității fibrelor din mușchiul respectiv.
1.2.1. Frecvența și incidența traumatismelor
la jucătoarele de handbal
Pentru a fi și mai concis în elaborarea prezentei lucrări am apelat la un chestionar personal, un chestionar tipizat, pe care l-am oferit spre completare celor două loturi cu care am lucrat: lotul masculin de handbal al Universității „Știința” Bacău, și lotul feminin al aceleiași Universități.
În urma acestui experiment au putut fi constatate și înregistrate o serie de traumatisme suferite de jucătorii și jucătoarele de handbal, pe perioada competițională, pre-competițională și antrenament din sezonul 2005-2006.
Tabel cu traumatismele suferite de fete:
In total fetele au suferit 50 de traumatisme.
Fig. 5
CHESTIONAR PRIVIND INCIDENȚA ȘI FRECVENȚA TRAUMATISMELOR
PE LOTUL DE HANDBAL FEMININ AL ECHIPEI “ȘTIINȚA BACĂU”
DIVIZIA A PE ANUL COMPETIȚIONAL 2005-2006
Fig. 6
Fig. 7
Fig. 8
1.2.2. Frecventa si incidenta traumatismelor
la jucatorii de handbal
În ceea ce îi privește pe handbaliștii baieți, acestia au suferit mult mai multe traumatisme în anul competițional 2005-2006 decât fetele.
Fig. 9
CHESTIONAR PRIVIND INCIDENȚA ȘI FRECVENȚA TRAUMATISMELOR
PE LOTUL DE HANDBAL MASCULIN AL ECHIPEI “ȘTIINȚA BACĂU”
DIVIZIA A PE ANUL COMPETIȚIONAL 2005-2006
Fig. 10
Fig. 11
Fig. 12
Fig. 13
Fig. 14
Fig. 15
1.5. Aspecte generale privind modul de producere
și perioada sportivă în care s-au produs
1.5.1.Clasificarea leziunilor traumatice
Leziunile traumatice intalnite la sportivi pot fi impartite in:
leziuni traumatice acute;
leziuni traumatice cronice si de hiperfunctie.
Leziuni traumatice acute sunt cele care survin in urma unui traumatism direct sau indirecat, mai mult sau mai putin violent, de care sportivul a luat cunostinta si caruia poate sa-i precizeze data si imprejurarile in care s-a produs. Contuziile, entorsele, luxatiile si fracturile sunt leziuni traumatice acute.
Leziunile traumatice cronice sunt datorate microtraumatismelor sau traumatismelor larvate cronice, pe care sportivul le sufera in cursul activitatii sportive. Ele pot surveni si in urma reluarii activitatii sportive inainte de completa vindecare a unei leziuni traumatice acute artivulare.
Leziunile de hiperfunctie se produc, fie printr-un efort intens, fie prin repetarea indelungata a eforturilor mai mult sau mai putin intense. Ruptura musculara, epicondilitele, apofizitele, periostitele de efort, sunt leziuni de hiperfunctie.
Leziunile traumatice cronice si de hiperfunctie sunt cele specifice activitatii sportive; cele traumatice acute pot fi intalnite si in cursul accidentelor de munca sau ale vietii de toate zilele.
1.5.2. Principalele leziuni traumatice la nivelul umarului
ce survin in jocul de handbal
Umarul este poate cel mai solicitat in timpul jocului de handbal, datorita fortei, si directiei pe care o aplica mingii in timpul aruncarii la poarta.
Aceste traumatisme apar cel mai des ca urmare a caderilor pe umar, sau a lovirilor puternice de un obstacol, in cazul nostru reprezentat de adversar.
Astfel pot aparea: traumatisme mai putin grave, dar care il tin departe de teren pe jucator o perioada mai lunga sau mai scurta (tendinite, tenobursite), si traumatisme mai grave (luxatii, entorse, fracturi mai rar)
Luxatia poate fi completa (fig. 16), cand cele doua suprafete osoase deplasate nu mai sunt deloc in contact, si incompleta ori subluxatie (fig. 17. ), cand extremitatile articulare isi mai corespund partial.
Fig. 16 Luxație completă scapulo-humerală
Suprafetele articulare se indeparteaza uneori intre ele, fie in totalitate, fie numai intr-o singura parte, facand o disjunctie, o incongruenta articulara (fig. ).
Si in cazul luxatiilor ca si in cel al fracturilor, usurinta reducerii depinde de timpul in care se face. Pe cat de usoara este la inceput, pe atat de dificila este mai tarziu.
Luxatia extremitatii externe a clavicule (acromio-claviculara). Se produc de obicei prin caderi puternice pe umar cu o usoara directie dinapoi inainte, dar si prin contractura violenta a trapezului, dupa un plonjon prin aruncarea la poarta din saritura. Semnul cel mai important de diagnostic este al clapei de pian. Pot fi complete sau incomplete.
Fig. 18 Luxație acromio-claviculară Fig. 19 Luxație acromio-claviculară
incompletă completă văzută din față și spate
Luxatia extremitatii interne a claviculei (sterno-claviculara). Se produc prin caderi sau izbiri cu o violenta mare si cu o directie putin oblica dinainte inapoi pe un umar, in timp ce celalalt umar este fixat (lovituri in accidente de automobil). Sunt mai putin frecvente decat cele ale extremitatii externe. Pot fi presternale (cele mai frecvente), suprasternale si retrosternale.
Fig. 20 Luxație sterno-claviculară Fig. 21 Profil Fig. 22 Radiografie
vazută din față
Luxatia scapulo-humerala este cea mai frecventa. Din formele de luxatie scapulo-humerala, cea subcoracoidiana se intalneste mai des. Ea se recunoaste usor, prin prezenta capului humeral sub extremitatea externa a claviculei si au unui gol care se palpeaza sub acromion, formand la acest nivel o infundare.
Fig. 23 Luxație anterioară a humerusului Fig. 24 Luxație anterioară
varietate intracoracoidiană scapulo-humerală stânga
Capul osului este deplasat mai intotdeauna inainte si inauntru, mai rar in jos sau inapoi. Cele in sus nu se pot produce decat odata cu fractura boltii acromio-claviculare, prin urmare in traumatisme indirecte, puternice, cand izbitura vine pe cot, bratul fiind in usoara abductie; faptul este insa cu totul exceptional.
O cadere pe umar, pe cot sau pe mana, cand bratul este in abductie si rotat inafara, produce luxatia. Contractura musculara excesiva, ajutata de anumite atitudini care destind capsula, aducand capul la marginea glenoidei, poate, la unii lucratori sau la atleti, sa ocazioneze si luxatie; la cele recidivante, aceasta este aproape singura cauza provocatoare.
Sub actiunea unui traumatism foarte violent, luxatia are loc odata cu mari ruperi ale capsulei, muschilor si tendoanelor. Capul, total liberat, nu mai are in astfel de cazuri o asezare tipica si fixa.
In ordinea frecventei lor, luxatiile scapulo-humerale se impart in: anterioare, posterioare, in jos si in sus; cele din urma fiind cu totul exceptionale.
Toate aceste accidente se produc in handbal prin caderea pe mana ori prin interpunerea bratului advesarului in fata bratului jucatorului ce are in posesie mingea si arunca la poarta. Acesta surprinzand bratul in abductie si rotat in afara.
La unii sportivi, in urma unei prime luxatii repuse, accidentul se repeta, purtand numele de recidiva. Cele anterioare sunt cele mai frecvente si rar se observa cele posterioare. Prof. Dr. Al. Radulescu afirma ca aceste luxatii recidivante se observa la jucatorii de handbal fiindca bratul nu s-a imobilizat suficient timp prima data, dar totusi s-au observat cazuri cand cei imobilizati putin nu au mai suferit recidive. Un gest mai puternic cum ar fi aruncarea mingii de handbal la poarta, pot produce luxatia.
Tendinita coifului rotatorilor
Coiful rotatorilor are un rol esential in functia umarului, avand o actiune de centrare si decoaptare a capului humeral in glena, avand rol de stabilizare.
Frecventa leziunilor la nivelul tendoanelor coifului rotatorilor se explica datorita hipovascularizarii extremitatii distale a tendoanelor (zonelor avasculara sau "critical area") dupa Codman si Mac Nab facand referire la supra si subspinos stand la originea unor tendinoze (in jurul a 25 de ani) existenta unui eventual conflict subacromio-coracoidian poate sa agraveze leziunea acestor tendoane.
In tendinita coifului rotatorilor durerea este prezenta la locul insertiei tendoanelor (pe trohiter) si pe fata externa a umarului si bratului; aceste dureri pot fi provocate de gesturi sportive ca si de gesturi din viata cotidiana, capatand un caracter mecanic.
Durerile pot impiedica subiectul sa doarmma pe partea afectata si il pot trezi in timpul noptii.
La examen, in formele recente nu se constata nici amiotrofie, nici tumefactie; mobilizarile pasive si active sunt normale (flexia, abductia si rotatiile), dar poate exista, in caz de conflict antero-superior un arc dureros intre 60 si 90 de grade abductie, care poate dispare daca se asociaza rotatia externa.
1.5.3. Principalele leziuni traumatice la nivelul cotului
ce survin in jocul de handbal
Cotul este solicitat in handbal din cauza:
Miscarilor specifice care solicita spatiile de alunecare (tecile sinoviale, bursele seroase)
Fortele care actioneaza la acest nivel: compresii, tractiuini, forfecari, socuri, susceptibile de a leza diferite tesuturi a caror situare anatomica foarte superficiala.
Bursita traumatica a olecranului este cel mai adesea cauzata de o cadere pe varful cotului. Este caracterizata print-o hemoragie la nivelul bursei olecranului.
Iritarea nervului ulnar are loc frecvent ca rezultat al miscarii de aruncare. Este caracterizate prin durere si senzatie de curentare la al patrulea si al cincilea deget si poate fi asociata cu o parestezie pe traseul nervului ulnar. Sechela posttraumatica poate include o amorteala accentuata de-a lungul distributiei nervului ulnar si o scadere in adductia si abductia degetelor.
Stresul jonctiunilor musculo-tendinoase
Mai multe unitati muschi tendon ale cotului pot fi supuse stressului.
Stressul in tendonul triceps la legatura cu olecranul este caracterizat prin atonie insotita de durere la extensia fortata si flexie pasiva cu tensiuni finale. Daca leziunea este acuta ar putea exista caldura locala si extensia fortata va agrava starea. Tendonul biceps poate fi de asemenea trasat la insertia sa de pe radius. Brahialul este vulnerabil la legatura acestuia cu ulna. Functia musculara poate fi perturbata.
Entorsa cotului apare relativ rar. Poate varia de la gradul I la gradul III. Mecanismul leziunii difera in functei de ligamentele interesate. Ligamentele colaterale mediale sunt lezate cam in acelasi mod ca cele ale genunchiului fortarea articulatiei in valg. Cand forta depaseste capacitatea elastica a ligamentelor rezulta leziune. Repetarea mecanismului leziunii provoca durere. Instabilitatea nu este frecventa. Simptomele caracteristice include: durere la extensia cotului, atonie si edem local de-a lungul partii mediale.
Luxatia cotului. Cea mai frecventa este forma de luxatie postero-interna. Se produc deobicei in timpul unei caderi pe mana, antebratul fiind, fie in hiperextensie (cand se rup capsula si unele ligaminete anterioare), fie in extensie si in valg sau in varus.
Apofizita epicondiliana are un scenariu radiologic clasic. Inca o data cauza este arunarea repetata care poate provoca durere edem si atonie la nivelul musculaturii care se insera pe apofiza epicondilului medial humeral.
Osteocondroza capului radial este o leziune relativ rara. In mod caracteristic durerea apare la nivelul cotului bratului de aruncare si creste in momentul aruncarii.
Epicondilita. Durerea este elementul caracteristic tuturor problemelor ce pot fi evaluate. Simptomele includ atonia musculaturii care se insera pe epicondilul lateral durere la extensia si flexia articulatiei. Limitarea miscarilor de flexie extensie. Microrupturile muschiului scurt extensor radial al carpului la jonctiunea musculo-tendinoasa pot cauza durere la palparea zonei.
Rupturi partiale ale tendoanelor la originea lor si traumatisme repetate prin contractii fortate ale extensorilor articulatiei, produc inflamatie si formarea de tesuturi granulate si aderente. Aceste lucru conduce la aparitia durerii la palparea epicondilului lateral. Leziunea poate fi agravata prin contractii fortate ale extensorilor. Durerea in epicondilul lateral apare de 10 ori mai frecvent decat la epicondilul medial.
Epitrohleita (epicondilita mediala)
Muschii flexori si pronatori se inserea la nivelul epicondilului medial al humerusului. Iritatia se poate dezvolta la nivelul tendoanelor. Epicondilita este o inflamatie a acestor trei tesuturi adiacente epicondilului humerusului. Simptomele includ durerea la nivelul epicondilului, durere exacerbata la miscarea de apucare, edem si atonie localiata la nivelul epicondilului medial sau de-a lungul marginii supracodiliene. Leziunea este cauzata de stres si suprasolicitare.
Contractia izometrica a musculaturii antebratului este de asemenea un factor care contribuie la instalarea afectiunii.
1.5.4. Principalele leziuni traumatice la nivelulul
pumnului si mainii
ce survin in jocul de handbal
Entorse la nivelul liniei de rezistenta scazuta a pumnului (linia de dislocare a carpului descrisa de Wagner) putand in forme grave sa se transforme intr-o luxatie peri-semilunara trans-scafoidiana.
Disjunctia (separarea) miscarilor coloanei policelui si a masivului carpian la originea unei instabilitati scafo-semilunare sau a unei fracturi de impact la nivelul radiusului.
Leziuni ale articulatiei radio-cubitale inferioare prin impactul masivului carpian in cavitatea glenoida si intinderea ligamentului triunghiular.
Fractura extremitatii inferioare ale celor doua oase ale antebratului unde rezistenta poate fi inferioara blocului carpian.
Fractura extremitatii distale a radiusului (fractura Pouteau-Colles)
Care poate fi fara deplasare sau cu deplasare insotita sau nu de leziuni asociate.
Complicatii:
Calusul vicios
Sindromul algoneurodistrofic
Redoare in flexie si extensie
Diminuarea fortei de prehensiune.
Leziuni izolate ale ligamentului triunghiular semnalate de durere pseudo-blocaj pocnituri (clacmente).
Subluxatia sau luxatia articulatiei radiocubitale inferioare. Cele mai frecvente sunt cele posterioare produse prin fortarea in extensie-pronatie.
Complicatii:
Instabilitate reziduala a articulatiei
Leziuni ale tendonului cubitalului posterior sau a tecii sale.
Fractura scafoidului carpian poate fi:
Fara deplasare atunci cand traiectul fracturii este orizontal iar sediul este distal.
Sau cu deplasare instabile atunci cand traiectul fracturii este vertical iar sediul este proximal.
Complicatii:
Sindrom algoneurodistrofic
Intarzierea consolidarii
Pseudartroza localiata la nivelul piramidalului si osului cu carlig
Redoare la nivelul pumnului
Necroza la nivelul semilunarului si a osului mare.
Artroza radio-carpiana.
Entorsa pumnului apare in general pe fondul uni instabilitati scafo-lunare si dupa o fortare a articulatiei in hiperextensie.
Principalele complicatii sunt reprezentate de:
Sindrom algoneurodistrofic
Instabilitate reziduala
Artroza.
Luxatia pumnului. Cea mai frecventa este cea peri-lunara posterioara cu semnele clinice ale uniu maini in "gat de lebada" (in flexie).
Pot fi fara complicatii sau cu complicatii asociate cum ar fi:
Sindrom algoneurodistrofic
Instabilitate reziduala
Necroza osoasa
Posibile leziuni neurologice asociate (in special pe nervul median)
Artroza
Solicitarile localiate la nivelul pumnului in raport cu analiza biomecanica a procedeelor care compun jocul de handbal.
Etiologia cea ma frecventa a pumnului posttraumatic al handbalistilor o constituie entrosele ce se instaleaza pe fondul unei instabilitati articulare dobandite in urma suprasolicitarilor indelungate, a socurilor acumulate in timpul plonjoanelor si blocajelor, hipovascularizatia extremitatii distale a tendoanelor musculaturii periarticulare si altele.
Cunoasterea acestor cauze si a altora care s-au dovedit a avea o certa implicare in instalarea instabilitatii articulare si apoi in producerea entorsei face posibila o preventie cel putin in parte eficace.
Erorile produse in cadrul procesului de antrenament explica inadecvarea dintre solicitare si posibilitatile de moment ale muschilor incompatibilitate ce poate aparea mai cu seama la inceputul sezonului competitional sau la reluarea activitatii dupa o intrerupere datorata unei accidentari sau imbolnaviri.
Efortul brusc si violent fara prealabila incalzire in conditiile unui climat rece si umed constituie o alta cauza a instalarii pumnului dureros si instabil. Temperatura tesutului muscular si a structutilor consjunctive perimusculare si periarticulre formate din tesut colagen are o influenta directa asupra elasticitatii si flexibilitatiii lor deoarece odata cu crestera temperaturii scade vascozitatea colagenului. La temperaturi mai scazute eficenta actului contractil este redusa ca si flexibilitatea aparatului mecanic articular marind astfel frecarea.
O serie de factori ce tin de viata sportiva (somn insuficient cantitativ si calitativ) de alimentatie (erori de alimntare, rehidratare insuficienta, lipsa remineralizarii) precum si utilizarea unor substante cunoscute a avea urmari negative (anaboliante steroidiene) pot avea efecte nefaste asupra functiei si rezistentei structurilor musculo-tendinoase.
Existenta unei instabilitati articulare neglijate sau unele antecedente traumatice ale pumului nerecuperate integral pot consitui la accelerarea proceselor de uzura si la instalarea unor entorse posttraumatice.
Dorinta sportivei de a marca cu orice pret incercarea permanenta de autodepasire in contextul unui joc dur neregulamentar al adversarei conduc la solicitari de limita ale aparatului musculo-tendinos cu instalarea unor leziuni sau chiar ruperea structrurilor acestora.
1.5.5. Principalele leziuni traumatice la nivelul genunchiului
ce survin in jocul de handbal
Toate tipurile de traumatisme si lezarea tuturor stucturilor anatomice pot fi intalnite la genunchi:
Leziuni ale partilor moi:
– tegumente si tesut celular subcutanat (contuzii, plagi, arsuri);
– tendon muschi (intinderi, rupturi, sectionari);
– vase – nervi (sectionari, rupturi);
Leziuni osoase:
– deranjamente trabeculare, fisuri, fracturi ale: epifizelor femurale, tibiale, peroniere, rotulei.
Leziuni articulare:
– plagi articulare
– rupturi ligamentare
– entorse
– luxatii
– leziuni meniscale
Entorsa
Este un traumatism acut a articulatiei, produs prin exagerarea unei miscari fiziologice peste limitele ei, sau prin executarea unei miscari nefiziologice in articulatia genunchiului – rezultatul fortarii aparatului capsulo-ligamentar atrage dupa sine lezarea variabila a unor componente articulare, fara schimbarea raporturilor anatomice ale acestora la articulatia mobila de tipul diartrozei.
Leziunile produse pot fi:
intinderea ligamentelor articulare;
ruptura partiala sau totala a ligamentelor sau unuia dintre ele;
Simultan se produc hemoragii prin lezarea vaselor din sinoviala articulatiei.
Simptomele entorselor
– durerea, apare imediat dupa producerea traumatismului si are diferite intensitati. Se accentueaza la palparea regiunii si mai ales la palparea insertiilor ligamentare care au suferit tractiuni, sau la palparea ligamentelor rupte.
– tumefactia, apare la scurt timp dupa accident, cu atat mai pronuntata, cu cat entorsa este mai grava.
– echimoze, se observa in entorsele insotite de leziuni vasculare, colorand violaceu tegumentele regiunii la cateva zile dupa producerea leziunii, de obicei distal. Se resorb in 10-14 zile.
– hidartroza (revarsarea de lichid in articulatie) se datoreste tulburarilor de permeabilitate vasculara.
De obicei entorsele de genunchi se produc prin mechanism indirect simplu sau complex: miscari fortate de lateralitate (abductie, sau valgus fortat, adductie sau varus fortat), hiperextensie, hiperflexie sau torsiune. Cel mai frecvent mecanism de producere este insa abductia fortata asociata cu flexie si rotatie externa a gambei, mecanism prin care se produce ruptura simultana a ligamentului colateral intern, asociata uneori cu ruptura simultana a ligamentului incrucisat anterior (diada lui Smille), sau cu ruptura ligamentului incrucisat anterior si meniscul intern (triada nefasta O.Donoghue).
Pentadele nefaste (Trillat), intrunesc ruptura ambelor ligamente incrucisate, ruptura unui ligament colateral, ruptura cocii condiliene corespunzatoare ligamentului colateral rupt si ruptura capsulara intinsa.
Ruptura ligamentului colateral extern (entorsa externa) este mult mai rara si se produce prin adductia fortata, asociata cu semiflexia si uneori cu rotatia interna a gambei.
Ruptura izolata a ligamentului incrucisat anterior se produce printr-o deplasare anterioara brusca a gambei cu genunchiul extins (lovitura posterioaraefectuata de adversari), iar ruptura ligamentului incrucisat posterior prin deplasarea posterioara brusca a gambei (lovitura anterioara) cu genunchiul flectat.
In entorsa interna, leziunile ligamentare sunt variabile, de la simpla intindere (entorsa benigna), pana la ruptura completa (entorsa grava). Ruptura partiala poate interesa stratul superficial al ligamentului intern sau numai stratul profound. Daca ruptura totala a ligamentului intern in portiunea mijlocie este mai frecventa, se poate intalni si ruptura completa a acestui ligament la insertia superioara sau inferioara, sau chiar smulgerea unui fragment osos din condilul femural intern (entorsa lui Gangolphe) sau din condilul tibial intern (entorsa lui Segond).
Uneori, tot aparatul capsuloligamentar intern rupt este incarcerat in interlinia articulara, ca un lambou voluminous, sub meniscul dezinserat. Sau ruptura se intinde transversal, de la coca condiliana pana la ligamentul rotulian.
Ligamentul colateral extern este rareori lezat, datorita valgului fiziologic al genunchiului si faptul ca este expus mult mai rar actiunii traumatismelor indirecte. In plus, ligamentul extern este mai scurt, mai gros si mai puternic decat cel intern, iar tendoanele bicepsului femural si tensorul fasciei lata constituie un valoros factor de protectie pantru acest ligament.
In entorsa externa, se intalnesc aceleasi leziuni: intindere ligamentara (rara), ruptura partiala sau totala, dezinsertie inferioara sau smulgerea unui fragment din capul peroneului si, mult mai rar, dezinsertia superioara. Uneori, se intalnesc rupturi intinse, care intereseaza tractul iliotibial la insertia sa pe tuberculul lui Gerdy (intindere, ruptura variabila), tendonul bicepsului femural (intindere, ruptura variabila) si nervul sciatic popliteu extern (neurapraxie, axontomezis). Cel mai des, ruptura unui ligament incrucisat este asociata cu ruptura ligamentului colateral intern.
La nivelul ligamentului incrucisat anterior, se pot intalni: ruptura partiala sau totala, smulgerea insertiei osoase prespinale.
La nivelul ligamentului incrucisat posterior, se pot intalni: smulgerea insertiei osoase retrospinale, dezinsertia condiliana, rupturi partiale sau totale.
Dintre asocierile lezionale, cea mai frecvenla si cea mai grava este triada nefasta a lui O'Donoghue. Exceptional de rar se poate intalni ruptura ligamentului intern asociata cu ruptura celor 2 ligamente incrucisate, precum si ruptura ligamentului intern asociata numai cu ruptura ligamentului incrucisat posterior.
Prin "deranjament intern al genunchiului" W. Hey a sugerat toate leziunile posibile in cadrul entorsei interne. In majoritatea cazurilor, leziunea capsulara este simultana cu cea ligamentara (desirari totale sau partiale, smulgeri), fapt ce explica unele laxitati reziduale sau recidivante.
Prin bresa capsuloligamentara, capetele ligamentului rupt se rasfrang in cavitatea articulara si se pot incarcera, detarminand blocaje.
Prezenta hematozei intr-o entorsa de genunchi indica o leziune interna (sinoviala, osoasa). Sinoviala poate fi destramata, dilacerate, rupta sau herniata prin bresa capsulara. Ruptura sinovialei dar mai ales smulgerile insertiilor osoase ale ligamentelor produc o hematoza abundenta, care se resoarbe spontan sau evolueaza spre o hidartroza persistenta. In unele cazuri, sinoviala reactioneaza prin hidartoza de la inceput.
Cartilajul de acoperire poate prezenta fisuri, decolari partiale sau desprinderea unor fragmente, care evolueaza apoi spre formarea unor corpi intaarticulari liberi ("soareci articulari").
Meniscurile intraarticulare pot prezenta dezinsertii sau rupturi variabile.
Stabilitatea genunchiului este singurul criteriu variabil in clasificarea entorsei de genunchi, care explica aspectele clinice si orienteaza in tratamentul lor. Iata de ce, se prefera clasificarea entorselor de genunchi, in entorse stabile si instabile, in locul unei clasificari mai vechi (entorse usoare, medii si grave, entorse de gradul I., II, III).
In intinderi si rupturi partiale, articulatia ramane stabila, pe cand in rupturi totale, genunchiul devine instabil in sens lateral sau /si anteroposterior.
In traumatismele complexe, cu rupturi ligamentare asociate, se intalneste o instabilitate (laxitate) articulara totala.
Examenul clinic al unui genunchi traumatizat trebuie sa precizeze felul traumatismului, intensitatea si modul sau de actiune, pozitia membrului in momentul accidentului, sediul durerii, dificultatea sau imposibilitatea ortostatismului si mersului, evolutia simptomelor din momentul accidentului pana in momentul examinarii. Bolnavul acuza dureri si impotenta functionala variabila si reclama, uneori, senzatia de "scapare" a genunchiului in timpul mersului, la urcarea sau coborarea scarilor.
Prin contractura antalgica a musculaturii posterioare a coapsei, genunchiul se aseaza in usoara flexie (pozitie de repaus articular sau pozitie de maxima capacitate articulara, legea lui Bonnet).
In revarsatele mici, tumefactia este discreta sau moderata. In caz de revarsat intraarticular voluminos, controlul rotulei si planurile laterorotuliene se sterg, tumefactia genunchiului este globala si apreciabila, fundurile de sac destinse, in special cel subcvadricipital, asa incat deasupra rotulei apare o proeminenta globuloasa semilunara cu concavitatea in jos.
Prezenta revarsatului intraarticular (hidartroza, hemartroza), se pune in evidenta prin cercetarea socului rotulian in decubit dorsal (cantitate mai mare de lichid) sau in ortostatism, cu genunchiul extins si musculatura coapsei relaxata (tehnica Dupley – cantitate redusa de lichid). In entorsa recenta, socul este mai putin net ("soc de vata"), mai ales in hemartroza, datorita cheagurilor de sange.
Clinic, in entorse stabile lipseste mobilitatea anormala in sens lateral si anteroposterior.
In entorsa instabila, apare o mobilitate anormala in sens lateral – varus, valgus, sau/si in sens anteroposterior (sertar anterior, sertar posterior, sertar rotator). Acest tip de entorsa este determinata de ruptura ligamentului (totala sau partiala) care antreneaza instabilitatea genunchiului. Frecvent se asocieaza smulgeri osoase sau a cartilajului articular, ruptura capsulara, rupturi de meniscuri etc.
Invaliditatea este imediat dupa traumatism, datorita instabilitatii dureroase a genunchiului. Edemul, hidartroza sau hemartroza sunt iportante. Laxitatea articulara, respectiv aparitia miscarilor anormale, reprezinta semn major, care se cauta prin manevre speciale.
In functie de marimea leziunilor, entorsele pot fi impartite in:
• entorsa de gradul I (entorsa usoara), cand exista numai o destindere a aparatului capsulo-ligamentar articular, eventual cu leziuni microscopice. Se manifesta prin dureri vii la nivelul articulatiei, survenite in urma unei miscari gresite, urmate de tumefactia regiunii si jena sau impotenta functionala a articulatiei.
• entorsa de gradul II (entorsa medie), in care sunt rupte portiuni ale capsulei sau ale unor ligamente, concretizandu-se clinic prin aparitia unei echimoze subcutanate variabile. In afara de durere, tumefactia si impotenta functionala totala si o coloratie violacee a tegumentelor regiunii, ca urmare a hematomului produs prin ruperea capsulei sau a ligamentelor.
• entorsa de gradul III (entorsa grava), la care se adauga si leziuni ale cartilajului si ale oaselor ce compun articulatia.
Entorsa genunchiului este traumatismul cel mai des intalnit in practicarea sportului, ocupa locul al doilea cu un procent de 23,9% din totalul entorselor.
Caracteristicile morfofunctionale ale acestei articulatii, precum si rolul ei major in statica si dinamica corpului omenesc implica o atentie deosebita ce trebuie acordata tratamentului. Avand o capsula articulara bogat inervata, entorsa genunchiului afecteaza puternic terminatiile nervoase care, la randul lor, declanseaza un circuit vicios specific: durerea produce contractura, contractura favorizeaza hidartroza (acumularea lichidului intraarticular) care, la randul ei, mareste durerea, ciclul repetandu-se amplificat.
Leziunile meniscurilor
Diagnosticul rupturii de menisc se precizeaza pe baza urmatoarelor semne:
– blocajul articular repetat (singurul senin de certitudine);
– hidartroza persistenta, mai accentuata dupa eforturi fizice;
– hipotrofie a masei musculare a coapsei;
– durerea la meniscul interesat.
Examenul clinic al genunchiului poate depista unele semne, in special dureroase care indica leziunea meniscului respectiv si care poarta numele autorilor care 1-au conceput.
Exista trei mecanisme acceptate, care ar produce rupturile meniscului:
a) o flexie, urmata de o extensie puternica, asociata cu o rotatie a
genunchiului, in timp ce tibia este fixata prin blocarea la sol a
piciorului;
b) asocierea concomitenta a unei flexii cu rotatia externa si valg fortat, ceea ce deschide interlinia interna articulara si va incarcera meniscul care va fi strivit la extensia urmatoare;
c) in cadrul unor traumatisme complexe ale genunchiului, soldate cu fracturi de platou, sau cu rupturi de ligamente incrucisate sau laterale. De multe ori insa leziunea meniscala trece neobservata in prezenta semnelor de fractura.
Desi unii nu accepta ideea, multi alti autori (Andersen, Radulescu) considera ruptura de menisc ca un accident survenit pe o meniscopatie preexistenta, congenitala, sau dobandita, meniscopatie care a creat o degenerescenita grasoasa, hialina sau mucoasa cu sau fara depuneri calcare.
Din starile predispozante, amintim: luxatiile ligamentare, microtraumatismele profesionale repetate, obezitatea, genu valgum sau varum, sporturile violente.
Ruptura de menisc se poate prezenta ca ruptura longitudinala completa sau nu (caracteristica mai ales leziunilor meniscului intern), ruptura transversala (mai ales la meniscul extern), ruptura oblica sau combinata cu dezinsertia, fie ale coarnelor, fie periferica.
Anamneza este deosebit de importanta pentru diagnostic, si in special circumstantele accidentului (pozitia membrului inferior, forta traumatismului etc.).
Durerea este violenta, brusca, insotita imediat pentru o perioada variabila de impotenta functionala (entorsa permite continuarea activitatii, desi cu dureri). Uneori poate aparea blocajul articular, alteori nu.
In rupturile care depasesc anterior ligamentul lateral, se produce incarcerarea cu blocajul articular.
Rupturile posterioare (cele mai frecvente), ca si rupturile intinse complexe nu blocheaza articulatia; ultimele fac ca fragmentele de menisc sa se adune in foseta intercondiliana.
Hidartroza este aproape regula; lipsa ei ne orienteaza spre afectarea extraarticulara. Nu ruptura meniscului da hidartroza, ci asocierea cu leziunea de capsula, sinoviala sau ligamente. Hemartroza este si ea destul de frecventa. Ca in orice lezare a genunchiului, atrofia de cvadriceps se instaleaza imediat.
Evolutia rupturii de menisc netratata chirurgical inseamna:
– hidartroze repetate;
– lezarea cartilajului articular cu instalarea gonartrozei.
Intinderi si rupturi musculare
Reprezinta un macrotraumatism de origine interna, produs de contractia brusca a unui muschi in anumite situatii favorizante si predispozante. Atingand un procent de 8,8% din totalul traumatismelor sportive, localizarile lor prezinta o anumita specificitate legata de unele discipline sportive.
Semnele unei intinderi musculare sunt aparitia unei dureri musculare in timpul sau la cateva ore dupa efectuarea efortului; la palpare se percepe o zona a muschiului de consistenta crescuta, palparea acesteia find dureroasa; miscarea contrariata cu rezistenta, mai ales cea in afara segmentului de contractia, este dureroasa.
In cazul unei rupture musculare durerea este brusca si vie, se impune intreruperea imediata a efortului, impotenta functionala e insemnata, la palpare se percepe o tumefactie fluctuenta la nivelul rupturii.
Dupa intinderea ei, ruptura poate fi fibrilara (cand sunt lezate cateva fibre), fasciculara ( cand sunt interesate cateva fascicule ale muschiului ) sau poate fi musculara ( cand ruptura intereseaza o buna parte din corpul muscular).
Exista cauze favorizante, se refera la starea de oboseaia, efectuarea unui efort care depaseste posibilitatile de moment, carente alimentare si vitaminice, conditii meteorologice grele, echipament sportiv necorespunzator si mai ales un potential biologic scazut din cauza unor excese si unei vieti nesportive sau unor greseli in procesul de refacere.
Cauzele deciansatoare ale intinderii sau rupturii musculare se refera, la un numar mic de cazuri, la contuziile directe, date de adversar, sau in majoritatea cazurilor la fortele opozante interne (contractie musculara sau franarea brusca a miscarii) sau exteme (impingerea subiectului de catre adversar).
Intinderi si rupturi de tendoane
Aceste afectiuni traumatice, mai rar intalnite in traumatologia sportiva, se produc la nivelul unor tendoane avand drept cauza, in majoritatea situatiilor, un macrotraumatism de natura interna si rareori externa. De obicei, sportivul incepe sa simta o usoara durere insotita de aparitia unei induratii la nivelul unui tendon.
Daca nu se iau masurile corespunzatoare si sportivul continua pregatirea, exista posibilitatea ca unul din antrenamente sau meciuri la o miscare brusca sportivul sa simta o durere vie ca o taietura de cutit, urmata de impotenta functionala a segmentului corporal respective sau in alte cazuri de imposibilitatea efectuarii unei miscari. In afara de traumatismul intern care de cele mai multe ori produce ruptura sau intinderea, la acesta concura si factorii predispozanti sau favorizanti: tulburari circulatorii periferice congenitale latente, dar care apar la un regim intens de lucru, infectii virale, carente alimentare si vitaminice, conditii meteorologice etc.
De obicei apar la nivelul tendonului cvadricepsului, dar si la celelalte tendoane ce imbraca articulatia genunchiului: biceps femural, tensor fascia lata, semimembranos, semitendinos, croitor, adductorii coapsei, etc.
Diagnosticul se pune pe baza acuzelor subiective si a examenelor clinice si de laborator.
Diferentierea intre intinderea si ruptura tendonului se face, de obocei, pe baza aspectelor clinice, in cazul unei simple intinderi, miscarea segmentului subadiacent este posibila, dar produce dureri, iar palparea tendonului pune in evidenta o zona dura sau tumefiata. La o ruptura, miscarea nu este posibila, iar palparea depisteaza un gol, o depresiune la nivelul respectiv.
Microtraumatisme
Microtraumatismele sunt leziuni de suprasolicitare provocate de agenti traumatici de intensitate mica, dar frecvent repetati, care depasesc potentialul de regenerare a tesuturilor in cauza si care produc microleziuni anatomice.
Agentii traumatici, de obicei, de natura interna se pot manifesta la nivelul diverselor tesuturi fie prin descuamarea abundenta a unor endotelii de invelis (in cazul unor contractii bruste si repetate ale unui tendon), fie prin frecarea si denudarea unor straturi profunde ale acelorasi tendoane.
In ceea ce priveste suprafetele articulare, compresiunile mici, dar frecvente, produc edeme ale cartilajelor urmate de erodarea acestora si necrozarea tesutului osos spongios subiacent.
La nivelul capsulelor sau al altor formatii articulare, microleziunile provocate de accidente mici, dar repetate, duc la fenomenele de periartrita sau de artroza.
Simptomatologia acestor afectiuni se traduce prin aparitia durerilor de efectuarea efortului fizic, dureri care, desi prezinta si perioade de remisiune, au de obicei un caracter progresiv.
Microtraumatisme :
– exogene: produse de presiuni, frecari exercitate de obiecte sau aparate sportive asupra tesuturilor.
– endogene: produse de contractii musculare care produc tractiuni sau presiuni frecvente.
Diagnosticul se stabileste pe baza anamnezei clinice si a datelor de laborator. In general aceste afectiuni sunt caracterizate de urmatoarele aspecte:
– anamneza ne poate ajuta la identificarea exacta a naturii microtraumatismului;
– durerea este strict legata de repetarea producerii microtraumatismului;
– starea generala a sportivului este buna, randamentul de obicei foarte bun, contrastand cu acuzele locale.
Afectiunile unor formatii semielastice ca: ligamente, tendoane, capsule, aponevroze, fascii, periosturi au la baza o directie centrifuga a fortei microtraumatice (intinderi mici §i repetate, smulgeri, torsionari).
Ligamentita si tendinita acuta: sunt afectiuni ale unui ligament articular, produse prin exersarea exagerata sau ingreuiata a unei miscari neobisnuite pentru subiectul respectiv.
Ea se traduce prin dureri la nivelul ligamentului respectiv (totdeauna accentuate de repetarea miscarii declansatoare) si prin tumefactia variabila a acestei formatii anatomice. Starea generala poate fi bruna, la fel ca si performanta sportiva.
Cele mai frecvente localizari se intalnesc la nivelul ligamentului colateral intern al genunchiului, tendonul cvadricipital, tendonul rotulian, s.a. Simpla schimbare a biomecanicii sau intreruperea executiei exercitiului nou duce la cedarea fenomenelor.
Capsulita de suprasolicitare: se produce, de obicei, prin schimbarea biomecanicii unei articulatii cauzata de defectele echipamentului sau aparaturii sportive.
1.5.6. Principalele leziuni traumatice la nivelul piciorului
ce survin in jocul de handbal
Entorsa de glezna
Se defineste ca o leziune traumatica care consta in ruperea partiala sau completa a unuia sau mai multor ligamente care se gasesc la nivelul acestei articulatii. Teoretic, orice ligament de la nivelul gleznei se poate rupe prin exercitarea unei forte de tractiune pe directia fibrelor ligamnentare. Practic insa, in majoritatea covarsitoare a cazurilor avem de a face cu o leziune a ligamentului colateral lateral.
Mecanismul de producere al entorsei de glezna este prin inversiunea fortata a piciorului. Daca aceasta miscare de inversiune surprinde piciorul in pozitie de flexie plantara se produce o leziune a ligamentului talofibular anterior, surprins in pozitie veriticalizata (in continuarea axului longitudinal al peroneului). Daca inversiunea fortata continua, se rupe si ligamentul calcaneofibular. Ligamentul talofibular posterior este poarte rar lezat, de obicei in traumatismele grave care sunt insotite de luxatii complete ale gleznei.
Cand ligamentul talofibular anterior este rupt, glezna este relativ stabila in pozitia de 90°; in schimb cu piciorul in pozitie de echin, exista o instabilitate atat in axul lung, ca si in axul vertical al talusului. Cand piciorul este asezat in pozitie de flexie plantara, talusul se deplaseaza anterior cu cateva grade in morteza tibioperoniera. Corpul talusului poate fi de asemenea inclinat cu cateva grade in medial in inversiune fortata, astfel incat spatiul articular in portiunea lui laterala se largeste.
Cand exista si o ruptura a ligamentului calcaneofibular pe langa cea a ligamentului talofibular anterior, inclinatia mediala a talusului creste fara sa se produca insa o subluxatie anterioara. Cand aceasta din urma apare, avem de a face de obicei cu o ruptura a tuturor celor trei ligamente, si glezna devine complet instabila.
Subluxatia anterioara a gleznei este deseori asociata cu leziuni cartilaginoase ale trohleei talusului care intereseaza mai ales osul subcondral, producand niste leziuni asemanatoare cu osteocondrita disecanta.
Ligamentul colateral medial (ligamentul deltoid) are o structura foarte puternica, avand aspectul unui evantai de fibre care se insera pe navicular, talus si calcaneu. Din aceasta cauza, ruptura lui se produce foarte rar prin mecanism de eversiune; cel mai frecvent aceasta eversiune fortata este insotita de fractura maleolei tibiale.
Luxatiile piciorului
Ruperea ligamentelor poate determina entorse grave, dar cand forta traumatismului a fost mai intensa se poate produce si luxatia, respectiv modificarea raporturilor fetelor articulare una fata de alta. Cand nu s-a produs si fractura oaselor, avem mai ales de a face cu subluxatii, deoarece raportul intre cele doua interfete articulare nu este complet pierdut, ca in cazul luxatiilor totale.
Luxatia tibioastragaliana. Este mai frecventa. Se poate produce prin miscari violente de rotatie externa sau interna, combinate cu abductie, extensie sau inversie. Are 4 varietati pozitionale, dupa directia de deplasare a astragalului.
luxatia posterioara da impresia scurtarii antepiciorului; calcaneul este alungit posterior, tendonul ahilean facand astfel o cancavitate accentuata care priveste posterior;
luxatia anterioara – rara – are un tablou clinic invers celei posterioare;
luxatia interna se produce mai ales in prezenta unei maleole malformate. Tot piciorul este deplasat inauntru, maleola peroniera sub pielea intinsa ca pe un calus;
luxatia externa este ca o imagine in oglinda a celei interne.
Luxatia subastragaliana. Se produce prin prinderea piciorului in plexie plantara cu inversie. Se rup ligamentele peroneoastragaliene, astragalocalcaneean si cel interosos astragalocalcaneean, ceea ce determina deschiderea articulatiei subastragaliene in afara, cu alunecarea calcaneului si restul piciorului in interior, supinat si in echin.
Luxatia mediotarsiana. Interlinia chopart poate fi interesata partial sau total. Aceste luxatii se produc direct, printr-un traumatism care turteste bolta sau mai ales indirect, prin caderea pe varful piciorului sau rasucire, piciorul fiind fixat la sol. Cel mai frecvent, luxatia se produce intre astragal si scafoid, rupandu-se capsula si ligamentul scafoastragalian.
Deplasarile sunt ale scafoidului singur sau impreuna cu cuboidul. Aceasta deplasare poate fi dorsala (luxatia dorsala) sau plantara (luxatie plantara), deformand regiunea respectiva si imobilizand bolta anteroposterioara.
Luxatiile degetelor. Ceva mai frecventa este luxatia halucelui, cand prima falanga ajunge aproape perpendiculara pe metatars pe fata dorsala, ultima falanga fiind flectata. Rizartroza care se instaleaza ca sechela este foarte neplacuta pentru pacient deoarece s-a calculat ca pe distanta de 1 km se executa cca 600 de mobilizari ale primei articulatii metatarsofalangiene.
Ruptura tendonului ahilean
Apare relativ frecvent, prin cresterea activitatilor sportive. Tendonul se rupe la jonctiunea sa cu muschiul (mai ales la tineri), sau la 2 cm de insertia pe calcaneu. Ruptura poate fi partiala, dar in majoritatea cazurilor este totala. Forta traumatismului are desigur importanta in provocarea rupturii, dar un rol determinant pare sa-l joace mai ales starea morfopatologica preexistenta a tendonului: leziuni degenerative, pseudochisturi cu substanta mucoida sau fibroasa, ca si vascularizatia deficitara structural si care se agraveaza cu varsta.
Durerea, echimoza, un edem moderat, retractia musculaturii moletului, uneori palparea unei mici tumorete locale determinata de hematomul care s-a organizat, posibilitatea unei dorsiflexii mai crescute decat normal (in rupturile totale) sunt semne clinice ale acestui traumatism.
1.5.7. Principalele leziuni musculare ce se instaleaza
in timpul jocului de handbal
Afectiunile musculare ce se instaleaza in timpul sau imediat dupa efort pot fi trecute usor cu vederea de catre sportiv, fie nu sunt sesizate la timp, fie semnalele pe care ni le lanseaza discret in timpul solicitarii raman sa fie evaluate abia dupa ce se incheie efortul muscular sau chiar a doua zi pentru a sugera caracterul de regula transant al instalarii leziunilor la nivelul unui muschi sau grupe musculare care inaintea efortului declansator, inclusiv in etapa de icalzire nu a dat semne de suferinta.
In cadrul acestui capitol vor fi prezentate cele mai frecvente forme acute sau subacute ale functiei musculare.
Crampa musculara din timpul efortului (carcelul)
Crampele musculare din timpul efortului pot afecta chiar si pe cei mai bine antrenati sportivi desi practic de cele mai multe ori apar in conditiile in care solicitarea este mai intensa si/sau mai prelungita decat cea cu care este obisnuit subiectul.
Crampele muculare de efort reprezinta contractii involuntare spasmodice, dureroase, ale muschiului scheletic, care apar in timpul sau imediat dupa efortul fizic. Definitia exclude si alte situatii cum ar fi: tulburarile nedureroase de relaxare musculara, contractiile restranse la o zona limitata a muschiului, miscarile involuntare, patologia spastica si rigiditatea.
Simptomul principal este durerea, insotita de contractia involuntara si deosebit de puternica a unui muschi sau grup de muschi, ceea ce conduce la impotenta functionala completa.
Contactura musculara
Contactura musculara repreinta o suferinta acuta si are doua forme diferentiate cauzal: contractura primitiva si contractura secundara, care se constituie practic in simptom insotitor al accidentelor musculare veritabile sau chiar al unor accidente articulare ori osoase.
Contractura primitiva consta intr-o tetanizare reflexa, consecinta la nivel muscular a acumularii de toxine ale metabolismului de efort pe fondul unei deshidratari si a unor tulburari de excitabilitate.
In conditiile unui effort deosebit de solicitant ca intensitate si durata, acidoza excesiva de la nivelul celulei musculare ajunge sa perturbe schimburile ionice transmembranare ale acesteia.
Atunci cand acidoza intrafibrilara perturba doar interactiunea acto-miozinica apare asa numita "febra musculara", daca insa se ajunge ca si excitabilitatea sa fie perturbata muschiul se poate depolariza spontan in doua moduri:
Lent insidios si doar la nivelul unei parti a muschiului cand avem de a face cu contractura primitiva;
Brutal, paroxistic, cum este cazul crampei de effort (carcelul), cand practic intreaga baza musculara sufera.
Prin urmare, contractura primitiva dar mai ales crampa reprezinta de fapt "tipatul" de aparare al muschiului aflat in suferinta si are drept mecanism declansator o depolarizare spontana partiala generata de acidifierea metabolica a mediului intern.
Inspectia poate decela o tumefiere moderata si difuza a segmentului de membru interesat. Niciodata nu intalnim echimoza sau hematom. La palpare se simte un facicol muscular indurat si dureros.
Contuzia musculara
Contuzia musculara este urmarea unui traumatism direct constand intr-un contact brutal intre masa muschiului si un corp dur: un segment de corp al adversarului, o denivelare de parchet, un aparat sportiv (bara portii) etc.
Dupa violenta impactului contuzia poate fi benigna sau grava.
Cea benigna este foarte frecventa si se datoreaza de regula unei lovituri de intensitate slaba, ce se acompaniaza de o reactie vasculara locala moderata, cu infiltrat edemos si hemoragic, mai rar de un mic hematom. Totul ca urmare a zdrobirii catorva fibre musculare. Mai pot fi incluse aici si suferintele rezultate din repetarea unor microtraumatisme, in acelasi loc.
Impotenta functionala este moderata, iar examenul clinic evidentiaza o indurare localizata si dureroasa a pielii, declansarea durerii la mobilizarea activa libera si augumentarea acesteia la mobilizarea activa cu opozitie.
Contuzia grava se produce ca urmare a zdrobirii fibrelor intre agentul exterior si planul dur al osului de dedesupt, cu formarea unui hematom intramuscular voluminos ce dilacereaza fibrele.
Impotenta functionala este de regula greu de trecut cu vederea.
Elongatia
Survine ca urmare a solicitarii fibrelor musculare dincolo de pragul lor de elasticitate fara sa fie vorba de liziuni anatomice clare.
Elongatia poate aparea la debutul competitiei, in cazul unui muschi pregatit nesatisfacator (incalzire insuficienta), sau catre sfarsit, datorita oboselii si acidozei fragilizante. Dar ea se poate instala si in plina competitie, pe un muschi normal, solicitat la limita tolerantei sale elastice, fiind declansata de o schimbare brusca de directie, de un gest dizarmonic sau de o executie cu o opozitie puternica din partea adversarului.
Simptomatologia consta in muschi indolor in repaus si la mersul normal, poate exista sau nu o contractura localizata. Miscarile active libere sunt rareori perturbate, in schimb exista durere moderata la miscarile cu opozitie si la intindrea muschiului.
Microruptura
Este variabila din punct de vedere a modului sau de prezentare: putem avea de-a face cu durere acuta la un efort (fara clacment dar cu impotenta moderata ulterioara), cu o durere importanta care apare in noaptea ce urmeaza unui efort sustinut, cu impotenta a doua zi, sau, in fine, cu o durere ce se instaleaza progresiv (zile sau saptamani), in contextul repetarii unui anumit efort.
In cazurile acute, nu deceleaza vreo echimoza ci o contractura generala de importanta medie, net sensibila la palpare.
In cazul microrupturii cronice avem de-a face cu o contractura relativ importanta, moderat sensibila la palpare si la intindere, sau la testarile de forta.
Ruptura fibrilo-fasciculara
Prin leziune fibrilo-fasciculara se intelege ruperea, pleznirea, deci intreruperea continuitatii mai multor fibre musculare, urmata de aparitia unei hemoragii locale. Este de departe accidentul cel mai frecvent, dupa majoritatea autorilor reprezentand in jur de 50% dintre accidentele musculare.
In ceea ce priveste conditiile de aparitie, leziunea poate sa survina spontan – la o solicitare excesiva a muschiului sau ca urmare a unui gest aparent anodin, pe un muschi epuizat – dar si in urma unei agresiuni externe, cum ar fi lovirea unui muschi contractat, in special daca impactul traumatizant se exercita pe o directie tangentiala.
Momentul accidetului este totdeauna precizabil, brutal, imposibil de trecut cu vederea. Ca regula, actiunea inceputa si mai ales activitatea in contextul careia survine ruptura este intrerupta imediat.
La inspectie se observa o anomalie a conturului segmentar, cu edem si/sau hematom lezional si perilezilonal. Palparea reveleaza o durere vie, precis localizata. Poate fi vorba de un „punct dureros” sau, daca leziunea este mai importanta, de o „zona dureroasa” de cativa cm².
Ruptura musculara
Ruptura reprezinta accidentul cel mai grav ce poate interesa muschiul scheletic. Ea poate fi de doua feluri: partiala, in situatia cand intreruperea continuitatii survine la nivelul mai multor fascicole si totala, cand muschiul este rupt complet, pe toata grosimea lui.
Dupa sediul leziunii putem avea ruptura totala in plin corp muscular si, respectiv, dezinsetie musculo-tendinoasa, variata intalnita cel mai frecvent la nivelul gemenului intern.
Dezinsertiile musculo-tendinoase sunt posibile ca urmare a faptului ca nu exista o continuitate intre miofibrile si fibrele colagene ale tendonului. Cercetari recente au dovedit ca fibra musculara se termina prin invaginatii profunde ale sarcolemei, pe care vin sa se fixeze fibrele colagene tendinoase. Cum tendonul – ca urmare a structurii sale fibroase – dispune de o rezistenta extrem de mare la tractiune (500 – 1000 kg/cm² dupa unii autori), este natural ca aceasta jonctiune miotendinoasa sa constituie un loc al minimei rezistente.
La inspectie, imediat dupa accidentare se observa o ancosa evidenta, incadrata de tumefactiile globuloase datorate retractiei capetelor muschiului rupt. Palparea confirma cele constatate prin inspectie, in ambele circumstante de examinare. Miscarile pasive, posibile, sunt hiperalgice si pun in evidenta tumefactiile mobile corespunzatoare capetelor rupte ale muschiului.
1.5.8. Principalele leziuni osoase
ce pot aparea in timpul jocului de handbal
Fracturile
Sub denumirea de fractura intelegem o intrerupere in continuitatea unui os asupra caruia au actionat factori mecanici.
Acestia produc lezarea unui element al organismului care se resimte in totalitate si reactioneaza.
Diagnosticul unei fracturi se bazeaza pe semne probabile si semne sigure de fractura.
Semnele probabile:
durerea in punct fix la palpare sau spontan;
tumefierea regiunii datorita instalarii hematomului;
scurtarea segmentului de membru fracturat datorita incalecarii fragmentelor sau unei luxatii, cand traumatismul a actionat in apropierea unei articulatii;
impotenta functionala si echimoza tardiva.
Semne sigure:
mobilitatea anormala;
crepitatia osoasa datorita frecarii capetelor rupte;
netransmisibilitatea miscarii.
Mecanismul producerii fracturilor oaselor sanatoase este diferit, dupa cum traumatismul actioneaza direct ori indirect.
Actiunea directa a traumatismului.
Forta vulneranta lucreaza direct asupra oaselor superficiale acoperite numai de tegumente sau dupa ce, in prealabil, a comprimat sau sdrobit partile moi care se interpun fara rezistenta intre elementul traumatizant si os (de pilda o cadere pe cot). In cazurile acestea fracturile sunt directe si au loc exact la nivelul unde a actionat traumatismul.
In cazul sprotivilor, si mai ales in cazul handbalistilor, traumatismele directe asupra oaselor survin mai rar, poate chiar foarte rar, deoarece acest sport foloseste mingea si nu lovirea adversarului, contact ce este sanctionat.
Totusi pot fi intalnite cazuri de fracturi atunci cand dupa o aruncare din saritura, handbalistul poate ateriza, fiind dezechilibrat, pe cot, pe pumn, umar. Numai ca sprotivii sunt antrenati si sa cada astfel ca el va evita o eventuala cadere pe cot, umar, pumn.
Actiunea indirecta a traumatismului.
Fracturile produse prin actiunea indirecta a traumatismului iau nastere in alt loc decat acela unde a lucrat el. Agentul vulnerant produce fractura indirecta in diverse chipuri (fig. 5 – fracturi prin flexie).
Flexia. Traumatismul se indreapta catre o extremitate a osului, dar fiindca cealalta este fixata, osul se rupe la maximum de curbura (clavicula) sau acolo unde prin constitutia sa arhitectonica nu poate rezista in mod eficace decat presiunii in directia gravitatiei si nu la indoire (gat femural).
Uneori cand segmentele unui membru sunt surprinse de traumatism in flexie puternica (genunchi, cot), muschii extensori, intinsi brusc si violent, rup oasele care sunt apasate pe planul osos profund al articulatiei (rotula, olecran).
Rasucirea. Cand piciorul – de pilda – in timpul mersului, alergarii sau la sport este oprit de un obstacol neasteptat care, eventual, il poate chiar fixa pe loc, corpul – in virtutea inertiei – tinde sa inainteze, dar contractura musculara il opreste brusc, rasucindu-l.
In felul acesta au loc fracturile spiroide sau elicoidale ale gambei.
Tractiunea. asociata cu un cat de mic grad de rasucire, poate rupe osul la distanta si d cele mai multe ori parcelar. Acest lucru se produce cateodata si prin contractii violente musculare in anumite stari morbide (tetanos, intoxicatie cu medicamente producatoare de contracturi musculare).
Cand in eforturi mari – accidente sportive – un tendon sau ligament este intins la maximum, atunci poate smulge de la locurile lor de insertie portiuni osoase, care se deplaseaza uneori apreciabil; sunt fracturile parcelare prin smulgere (fig. 8).
In handbal acest gen de traumatism se poate produce atunci cand jucatorul aflat in posesia mingii executa aruncarea din saritura iar cineva din spate il calca pe calcai.
Presiunea, cand se exercita asupra unui os lung, care din intamplare este sustinut de un plan dur proeminent, rupe osul la acel nivel. Traiectele de fractura sunt in T, V, Y, etc. La oasele late ale craniului, presiunea puternica da fracturi directe.
Compresiunea are actiune mai cu seama asupra epifizelor.
O cadere pe palma mainii produce, prin intermediul oaselor antebratului si in special al cubitusului, prin apofiza lui coronoida, o fractura a extremitatii inferioare a humerusului, a epifizei radiale prin blocul carpian, a platoului tibial prin condilii femurali sau a sprancenii cotiloidiene prin capul femural.
Perioada sportiva in care se produc. Fracturile se pot produce in cadrul activitatilor sportive cu precadere in perioada competitionala, deci in timpul meciurilor oficiale.
Totusi aceste accidente survin si in perioada pregatitoare, atat in timpul meciurilor amicale cat si la antrenament, atunci cand se aplica unele scheme tactice, deci tot in timpul meciului, nicidecum la incalzire sau in sala de forta.
Foarte rar pot interveni in pauza competitionala, lucru care nu are nici o legatura cu sportul, astfel le putem numi accidente domestice.
CAPITOLUL II
ELEMENTELE CONSTITUTIVE
ALE CERCETĂRII
II.1. Ipotezele cercetării
In cercetarea de fața, ne-am propus să verificăm câteva ipoteze care să ne confirme sau să ne infirme, prin studiul comparativ pe sexe efectuat, incidența și specificitatea recuperării traumatismelor în jocul de handbal.
Ipotezele stabilite în vederea verificarii lor sunt:
Se presupune că în urma studiului comparativ pe sexe privind incidența și frecvența traumatiselor în jocul de handbal putem selecta mijloace și metode kinetoterapeutice specifice recuperării accidentelor sportive.
Se presupune că în urma programelor kinetoterapeutice aplicate pentru stabilirea, prin studiu comparativ, modul de recuperare a traumatismelor în jocul de handbal.
II.2. Obiectivele cercetării
Obiectivele cercetării în momentul inițierii acesteia au fost:
Consultarea literaturii de specialitate în vederea stabilirii gradului de actualitate a temei.
Documentarea teoretică și practică privind incidența și specificitatea traumatismelor și recuperarea acestora în handbal comparativ pe sexe.
Stabilirea relatiilor de colaborare între membrii echipei interdisciplinare formată din: sportivi, antrenori, medic sportiv si kinetoterapeut.
Selectarea loturilor de subiecți în vederea evidențierii prin studiu comparativ pe sexe a incidenței și frecvenței traumatismelor în handbal.
Stabilirea testelor și examenelor funcționale specifice pentru stabilirea nivelului (gradului) funcțional de independentă. Deasemenea, în funcție de diagnosticul funcțional obținut, precizarea obiectivelor de recuperare generale și de etapă pentru fiecare sportiv în parte.
Selectarea mijloacelor și metodelor kinetoterapeutice corespunzătoare recuperării traumatismelor specifice jocului de handbal.
Organizarea programelor de recuperare respectând succesiunea logică și individualizată în recuperarea traumatismelor specifice jocului de handbal.
Realizarea periodică a unor evaluari intermediare în vederea stabilirii gradului de evoluție a stării de sănătate și eventual modificării sau adoptării programelor kinetoterapeutice în funcție de aceasta.
În funcție de rezultatele obținute în etapa finală a cercetării, prezentarea și interpretarea acestor rezultate printr-o iconografie modernă computerizată, care să releve date concrete bine structurate și prezentate, privind rezultatul final al studiului comparativ pe sexe inițiat.
În final prezentarea concluziilor desprinse din studiul efectuat și redactarea lucrării în scopul popularizării rezultatelor obținute printre specialiștii în domeniu.
II.3. Organizarea și desfășurarea cercetării
II.3.1. Durata și etapele cercetării
Studiul de față s-a desfașurat în perioada august 2005 – mai 2006.
Etapele desfășurării acestui studiu au fost în număr de patru.
Structura acestor etape a cuprins următoarele aspecte:
Etapa I (15 aug – 30 oct):
Această etapă a constat din consultarea bibliografiei de specialitate și documentarea teoretică și practică asupra specificității și frecvenței traumatismelor în jocul de handbal. Deasemenea în această etapă au fost realizate și primele contacte și colaborări cu membrii echipei interdisciplinare și fixarea și corelarea cunostințelor dobândite anterior.
Etapa a II-a (1 nov – 30 nov):
Acestei etape îi corespunde selectarea subiecților în vederea studiului și testelor funcționale specifice.
Etapa a III-a (1 dec 2005 – 30 apr 2006):
În cadrul acestei etape au fost stabilite obiectivele de recuperare, mijloacele și metodele kinetoterapeutice folosite. Pe parcursul acestei etape au fost structurate în cadrul fișelor individuale programele de recuperare specifice.
Etapa a IV-a (1 mai – 30 mai):
În aceasta etapa prin rezultatele finale obținute au fost realizate, prezentate și interpretări ale acestora în scopul desprinderii concluziilor finale asupra “studiului comparativ pe sexe privind frecvența și incidența recuperării traumatismelor în handbal”. Deasemenea în această etapa o dată cu finalizarea cercetării s-a realizat și redactarea lucrării de licență.
II.3.2. Locul de desfășurare și condițiile de bază materială
Studiul de față s-a realizat în laboratorul de evaluări funcționale a secției de kinetoterapie (K3) și Sala Sporturilor din Bacău, unde își desfășoară antrenamentele și unele competiții echipele de handbal masculin și feminin (seniori) „Știința” Bacău.
Pentru buna desfășurare a activității de recuperare condițiile de bază materială au fost asigurate prin intermediul următoarelor:
2 banchete de masaj;
2 spaliere;
bancă de gimnastica;
o bicicleta ergometrică;
5 saltele;
gantere;
mingi;
corzi elastice;
extensor;
baston;
oglinzi;
rower;
plansetă înclinată.
Condițiile de bază materială asigurată de cea de-a doua locație a sălii sporturilor au fost :
o banchetă de masaj din vestiarele sportivilor.
II.3.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare.
În cadrul acestui studiu, eșantionul de subiecți a fost constituit din sportivi ai lotului de handbal feminin divizionar A și sportivi ai lotului de handbal masculin “Știința” Bacău.
Eșantionul de subiecți din lotul feminin de handbal:
Eșantionul de subiecți din lotul masculin de handbal:
II.3.4. Metodele de cercetare folosite
Alegerea celor mai adecvate metode de cercetare este o cerință impusă de obiectul și scopul cercetării, de necesitatea verificării unor aspecte noi sau neverificate complet.
Metodere de cercetare considerate a fi cele mai adecvate scopului și obiectului cercetării de față, cu mențiunea că în realitate acestea s-au îmbinat și completat pe parcursul întregii cercetări au fost: metoda documentării teoretice, metoda observației, metoda anchetei, metoda experimentală, metoda înregistrării, prelucrării grafice a datelor și tehnici și metode moderne de înregistrare.
II.3.4.1. Metoda documentării teoretice
În cercetare, documentarea este o activitate indispensabilă fiind, individuală, aparținând fiecărui specialist în parte care trebuie să cunoască fondul de bază al disciplinei din care face parte tema de cercetare și date noi și în continuă dinamica pe care le furnizează monografiile și publicațiile periodice.
În acest scop am consultat cataloage, reviste și texte bibliografice ale mai multor biblioteci, selectând titlurile care prezentau interes și în urma studierii lor am întocmit fișe cu informațiile necesare în legatură cu tema, informații pe care le-am folosit ca suport teoretic.
II.3.4.2. Metoda observației
Dintre tipurile de observații am folosit:
observația întâmplătoare, în timpul orelor de antrenament, în timpul competițiilor, in sala de pregătire fizică;
observația directă sau naturală, s-a desfășurat în condițiile cele mai firești (pe stradă, înainte, după antrenament);
Informațiile obținute s-au înregistrat în fișe individuale, în care notarea diferitelor variabile s-a realizat numeric, pentru a servi în final, analizei și reprezentării grafice.
II.3.4.3. Metoda anchetei
Această metodă a fost folosită cu scopul de a completa datele rezultate în urma folosirii celorlalte metode de cercetare, în vederea înțelegerii complete și corecte a unor factori (sociali, personali) care împreună dau valoarea cazuistica personală.
În acest scop am folosit convorbirea directă, obținând date utile în ceea ce privește condițiile de viață ce au determinat apariția unor afecțiuni și accidentări pe perioadele pre-competiționale, competiționale si pregatitoare.
Pe lânga acestea am considerat necesară utilitatea unui chestionar, în urma căruia am reușit să contabilizez trecutul traumatic al fiecărui sportiv din loturile intervievate.
Aceste informații au fost corelate cu rezultatele explorării și evaluării efectuate înainte, în timpul și la finalul cercetării.
II.3.4.4. Metoda experimentală
Experimentul este un sistem complex de cunoaștere care implică o activitate metodică cu caracter premeditat, orientată spre un scop precis și desfășurată în condiții dinainte stabilite de cercetător care urmăreste declanșarea unor fenomene dorite de el și stabilirea corelațiilor dintre acestea în scopul verificarii unor ipoteze formulate anterior.
Această metodă stă la baza lucrării de față. Ea se referă la aplicarea unui program de recuperare și de profilaxie pentru lotul de subiecți cuprinși în cercetare.
II.3.4.5. Metoda înregistrării, prelucrării
și reprezentării grafice a datelor
Concomitent cu cercetarea propriu-zisă, s-a efectuat și înregistrarea fenomenelor studiate și consemnarea rezultatelor obținute.
Dupa încheierea cercetării propriu-zise, a urmat etapa de prelucrare a datelor, adunarea materialului, verificarea cantitativă și calitativă, cuprinderea lui în tabele cenralizatoare care reprezintă cea mai exactă formă de prezentare a informațiilor obținute prin observație si experiment.
II.3.4.6. Tehnici moderne de înregistrare
Dintre tehnicile moderne de înregistrare folosite ca metode obiective de susținere a conținutului cercetării, am folosit aparatul digital de fotografiat cu ajutorul căruia au fost surprinse imagini din desfășurarea experimentului, atât tehnici si metode de testare, cât și recuperare propriu-zisă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Comparativ PE Sexe Privind Incidenta Si Specificitatea Recuperarii Traumatismelor In Handbal (ID: 155756)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.