Studiu Comparativ Intre Metodele Traditionale Si Moderne Utilizate In Procesul de Predare Invatare

B. DEMERSUL METODICO – EXPERIMENTAL

CAPITOLUL al II-lea

PERSPECTIVĂ METODICĂ DE PREDARE-RECEPTARE A OPEREI LUI MIRCEA ELIADE – ÎNTRE ABORDARE FORMALĂ ȘI INFORMALĂ

1.1 STUDIU COMPARATIV ÎNTRE METODELE TRADIȚIONALE ȘI MODERNE UTILIZATE ÎN PROCESUL DE PREDARE – ÎNVĂȚARE

Activitatea instructiv-educativă se desfășoară în baza unor finalități, este pusă în practică prin intermediul unui sistem de metode și procedee, apelează la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele sunt verificate și evaluate prin strategii specifice. Curriculum-ul școlar integrează toate aceste componente, dintre care o poziție centrală revine metodelor care fac posibilă atingerea finalităților educaționale.

Etimologic, termenul metodă provine din grecescul „methodos”, care înseamnă „drum spre”. Metodele de învățământ pot fi definite ca „modalități de acțiune cu ajutorul cărora, elevii, în mod independent sau sub îndrumarea profesorului, își însușesc cunoștințe, își formează priceperi și deprinderi, aptitudini, atitudini, concepția despre lume și viață”.( M.Ionescu, V.Chiș, p.126)

Elevii prezintă particularități psihoindividuale, astfel încât se impune utilizarea unei game cât mai ample de metode de predare care să le valorifice potențialul. Semnificația metodelor depinde, în cea mai mare măsură, de utilizator și de contextul în care este folosită.

Metodele tradiționale, expozitive ori frontale lasă impresia că nu ar mai fi în conformitate cu noile principii ale participării active și conștiente a elevului. Acestea pot însă dobândi o valoare deosebită în condițiile unui auditoriu numeros, având un nivel cultural care să-i asigure accesul la mesajul informațional transmis raportat la unitatea de timp.

Metodologia didactică actuală este orientată către implicarea activă și conștientă a elevilor în procesul propriei formări și stimularea creativității acestora. În acest context, prefacerile pe care le cunosc metodele de învățământ cunosc câteva direcții definitorii. Relația dinamică-deschisă constă în raporturile în schimbare ce se stabilesc între diferitele metode. Diversitatea metodelor este impusă de complexitatea procesului de învățare, fiecare metodă trebuie să fie aleasă în funcție de registrul căruia i se raportează. Amplificarea caracterului formativ al metodelor presupune punerea accentului pe relațiile sociale pe care le are elevul în procesul de culturalizare și formare a personalității. Reevaluarea permanentă a metodelor tradiționale vizează adaptarea lor în funcție de necesități și raportarea lor la evoluția științei.

Metodele de predare-asimilare pot fi clasificate în :

Tradiționale: expunerea didactică, conversația didactică, demonstrația, lucrul cu manualul, exercițiul;

Moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare( jocurile, învățarea pe simulator), învățarea prin descoperire.

Principala metodă de educare a gândirii în învățământul tradițional o constituie expunerea profesorului, completată cu studiul individual al elevului. Această metodă a fost criticată, susținându-se că ea nu favorizează legătura cu practica. Lipsa de legătură cu realitatea vine de la atitudinea elevilor: ei asistă pasiv la expunere, pe care știu că trebuie să o repete. Cealaltă metodă tradițională, convorbirea cu întreaga clasă, antrenează mai mult participarea elevilor, dar elevii sunt ghidați, nu știu ce se urmărește. Așadar, forma clasică a învățământului dezvoltă puțin gândirea elevilor.

Ulterior s-au preconizat diverse moduri de organizare a învățământului, denumite școli active, în care accentul cade pe studiul individual efectuat de elevi. Modul nou, activ, de organizare a învățământului se dovedește superior, dar solicită mult timp. Odată cu descongestionarea programelor școlare în cadrul reformei învățământului, se va începe și activizarea predării în școala românească.

Metodele activ-participative pun accent pe învățarea prin cooperare, aflându-se în antiteză cu metodele tradiționale de învățare. Educația pentru participare ii ajuta pe elevi sa-si exprime opțiunile în domeniul educației, culturii, timpului liber, pot deveni coparticipanți la propria formare. Elevii nu sunt doar un receptor de informații, ci și un participant activ la educație.În procesul instructiv-educativ, încurajarea comportamentului participativ înseamnă pasul de la „a învăța” la a „învăța să fii și să devii”, adică pregătirea pentru a face față situațiilor, dobândind dorința de angajare și acțiune. Principalul avantaj al metodelor activ-participative îl reprezintă implicarea elevilor în actul didactic și formarea capacității acestora de a emite opinii și aprecieri asupra fenomenelor studiate. În acest mod, elevilor le va fi dezvoltată o gândire circumscrisă abilităților cognitive de tip superior, gândirea critică. Aceasta reprezintă o gândire centrată pe testarea și evaluarea soluțiilor posibile într-o situație dată, urmată de alegerea rezolvării optime pe baza argumentelor. A gândi critic înseamnă a deține cunoștințe valoroase și utile, a avea convingeri raționale, a propune opinii personale, a accepta că ideile proprii pot fi discutate și evaluate, a construi argumente suficiente propriilor opinii, a participa activ și a colabora la găsirea soluțiilor. Principalele metode de dezvoltare a gândirii critice sunt: metoda Ciorchinelui; metoda Mozaic; metoda Cubul; metoda Turul Galeriei; metoda 6/3/5; metoda Lotus; metoda Palariile ganditoare; metoda Frisco; metoda Schimba perechea; metoda Explozia stelara; diagrama Venn; metoda cauza-efect.

Pentru ca învățarea prin cooperare să se bucure de un real succes, se impune respectarea unor reguli. Literatura de specialitate relevă faptul că, pentru ca elevii să fie dispuși să lucreze în echipă, se impune respectarea a două condiții: asigurarea unui climat pozitiv în clasă; formularea unor explicații complete și corecte asupra sarcinii de lucru, astfel încât aceasta să fie înțeleasă de toată lumea.

În vederea asigurării unui climat pozitiv în sala de clasă este necesar ca elevii să aibă impresia că au succes în ceea ce fac. Factorii care asigură succesul într-o clasă sunt: formularea de expectanțe pozitive față de elevi; utilizarea unor strategii de management educațional eficient; stabilirea de obiective clare și comunicarea acestora elevilor; valorificarea la maxim a timpului destinat predării; evaluarea obiectivă.

Eficiența muncii în grup depinde de claritatea explicației pentru sarcinile de lucru. Profesorii trebuie să ofere explicații cât mai clare și să se asigure că ele au fost corect înțelese de către elevi.

Literatura de specialitate oferă o imagine fidelă asupra antitezei care se creează între metodele tradiționale și cele moderne utilizate în predare. Metodele tradiționale au următoarele caracteristici:

• pun accentul pe însușirea conținutului, vizând, în principal, latura informativă a educației,;

•sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al instruirii, asadar comunicarea este unidirectionala;

•sunt predominant comunicative,;

•sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a cunostintelor;

•au un caracter formal și stimulează competiția;

•stimulează motivația extrinsecă pentru învățare;

•relația profesor-elev este autocratică, disciplina școlară fiind impusă.Aceste metode genereaza pasivitatea in randul elevilor.

La polul opus, metodele moderne se caracterizează prin următoarele note:

•acordă prioritate dezvoltării personalității elevilor, vizând latura formativă a educației;

•sunt centrate pe activitatea de învățare a elevului, acesta devenind subiect al procesului educațional;

•sunt centrate pe acțiune, pe învățarea prin descoperire;

•sunt orientate spre proces;

•sunt flexibile, încurajează învățarea prin cooperare și capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea fiind una formativa;

•stimulează motivația intrinsecă;

•relația profesor-elev este democratică, bazată pe respect și colaborare, iar disciplina derivă din modul de organizare a lecției. Prin metodele moderne se incurajeaza participarea elevilor, initiativa si creativitatea.

Din toate cele menționate rezultă faptul că profesorul trebuie să-și schimbe concepția și metodologia instruirii și educării, să coopereze cu elevii, să devină un model real de educație permanentă, să se implice în deciziile educaționale, să asigure un învățământ de calitate. Pregătirea managerială a profesorului, însușirea culturii manageriale, nu numai cea tradițională psihopedagogică și metodică, pot asigura înțelegerea și aplicarea relației autoritate-libertate, ca nou sens al educației, prin predare-învățare și rezolvarea altor situații din procesul educațional școlar.

1.2 METODE DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI ȘI DE SPARGERE A GHEȚII

Jocurile de spargere a gheții cuprind o serie de activități activ-participative care au drept scop realizarea unui climat pozitiv și optim în vederea desfășurării  activității propuse.În același timp au și rolul de a încuraja implicarea participanților, de a interacționa și de a e cunoaște reciproc în contexte diferite: „Rolul exercițiilor de spargere a gheții este acela de dezinhibarea participanților care interpretează roluri compensative cu unul sau mai mulți parteneri (se sprijină unul pe celălalt) și, desigur, reciproce (fiecare intepretează o versiune, și cealaltă-ca în tehnica oglinzii, în care o persoană face un gest, iar pertenerul său o imită)” spunea I.N.Dobridor în lucrarea Știința învățării.Jocurile de spargere a gheții sunt definite ca un evantai de tehnici care au ca scop diminuarea barierelor inhibatorii și contribuția fiecărei persoane la o activitate de grup. Ca profesori trebuie să fim conștienți de faptul că bucuria,furia,ostilitatea par să producă presiuni de a comunica.Este recomandat ca jocurile de spargere a gheții să fie folosite la începutul demersului didactic,dar și de fiecare dată când este necesar.Jocurile de de spargere a gheții –Ice breacking exercices este metoda  jocurilor educative; prin folosirea acestei metode se stabilește echilibrul necesar în activitatea elevilor, fortificând energiile fizice și intelectuale ale acestora.Jocul devine o prezență indispensabilă în ritmul muncii școlare,iar profesorul reușește să afle povestea  fiecărui elev.

1.2.1 Tipuri de jocuri de spargere a gheții:

I)Jocuri de introducere :

a) Să ne prezentăm prin mișcări Descrierea jocului: elevii stau în cerc; sunt rugați să se găndească la o mișcare sau la o succesiune de mișcări specifice lor. Fiecare elev intră în mijlocul cercului și prezintă mișcarea care îl caracterizează. Colegii îi imită mișcarea respectivă și verbalizează ce au simțit atunci când au efectuat mișcarea colegului.

b) Cine sunt eu? Descrierea jocului:fiecare elev trebuie să se prezinte cu ajutorul a cinci cuvinte prin intermediul cărora să reliefeze caracteristicile dominante ale propriei persoane-aspecte pozitive și/ sau negative. (calm, sincer, impulsiv, prietenos, etc)

II)Jocuri pentru dezvoltarea autocunoașterii, autoevaluării,imaginii de sine, imaginii de sine și autoafirmării

Cartea de vizită

Descrierea jocului: se distribuie fiecărui elev creioane  și cartoane colorate.Se cere elevilor să deseneze un simbol, o imagine care îi carcaterizează.Se așează în cerc și prezintă imaginea reprezentată, explicând fiecare de ce a ales acest simbol.

III) Jocuri pentru dezvoltarea comunicării verbale

Exprimă sentimentul

Descrierea jocului: pe cartoane colorate sunt descrise  sentimente, apoi  sunt introduse într-o cutie.Fiecare elev extrage câte un carton,apoi trebuie să prezinte sentimentul cu ajutorul gesturilor,mimicii, iar colegii trebuie să ghicească ce sentiment a fost prezentat.

IVJocuri pentru dezvoltarea capacității de cooperare-colaborare

Oglinda

Descrierea jocului: elevii se așează în perechi, stând față în față. Unul este oglină și imită gesturile celuilalt.După un minut se schimbă rolurile.După încheierea jocului: se discută când a fost mai plăcut, fiind oglinda sau stand în fața oglinzii?

V Jocuri de dezvoltarea creativității, fanteziei și imaginației

Ce-aș fi dacă aș fi…?

Descrierea jocului:elevii sunt împărțiți în perechi. Fiecare elev primește o fișă pe care sunt formulate mai multe întrebări la care trebuie să răspundă. După completarea fișei,elevii își schimbă între ei fișele și le prezintă clasei. Exemplu de întrebări: dacă aș fi un animal, aș fi…; dacă aș fi o floare, aș fi…;  dacă aș fi o  culoare, aș fi… ;dacă aș fi altcineva, aș fi…;

VI Jocuri de încheiere

Cadoul

Descrierea jocului:fiecare elev va primi o foaie de hârtie, pe care va trebui să deseneze un cadou unui membru al clasei, ales de el. După terminarea desenelor se impart cadourile,așezând cadoul pe scaunul destinatarului.

În activitatea didactică desfășurată am aplicat frecvent aceste jocuri și am constat ca elevii sunt foarte receptivi, deschiși la orice este nou, curioși și intră foarte ușor în rolurile pe care le-am propus.Colectivul de elevi a devenit mai unit, au legat prietenii mai puternice;elevii au devenit mai sociabili, mai cooperanți. În plus, s-a îmbunătățit foarte mult și relația elev-profesor.Am observat dezamăgirea elevilor atunci când activitatea se încheie, dar și bucuria cu care așteaptă începerea unei noi activități.

Prin includerea acestor jocuri în cadrul activității desfășurate, elevii și-au îmbunătățit capacitatea de cooperare și de colaborare, și-au dezvoltat creativitatea, imaginația și fantezia , și-au îmbunătățit relațiile cu cei din jur.

1.3 MODURI ȘI FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚILOR DIDACTICE

1.3.1 C O N V E R S A Ț I A D I D A C T IC Ă

Este o metodă tradițională de învățământ, ale cărei rădăcini se află în maieutica lui Socrates. Se folosește în cele două forme prevăzute de pedagogie : euristică(socratică)- căutarea adevărului prin efortul unit al celor doi factori ai relației profesor-elevi și catihetică- constatarea însușirii de către elevi a unor cunoștințe acumulate anterior.

Indiferent de formă, conversația trebuie să îndeplinească câteva condiții generale indicate de cercetarea pedagogică :

– presupune ca elevii să fie puși să observe, să compare, să descopere;

-să solicite puterea de argumentare a răspunsurilor, deci gândirea;

-întrebările să fie formulate clar și precis;

-să nu se pună întrebări care dau de-a gata răspunsul;

-să se acorde timp suficient elevilor pentru formularea răspunsurilor;

-să se evite întrebările echivoce;

-profesorul nu trebuie să vorbească mai mult decât elevul! I se impune cât mai multă sobrietate în ținută și comportament.

1.3.2. Î N V Ă Ț A R E A P R I N D E S C O P E R I R E

Este considerată o metodă didactică modernă.

Această metodă este o cale de a intra în posesia adevărurilor pin demersuri proprii. Se bazează pe forța personală de cunoaștere. O astfel de descoperire e însoțită de o dirijare exterioară.

1.3.3 P R O B L E M A T I Z A R E A

E o variantă modernă. Ca tehnică de instruire, problematizarea își găsește locul oriunde apar situații contradictorii, care urmează a fi rezolvate prin gândire. Prin rezolvări de probleme, profesorul conduce gândirea acestora spre descoperirea adevărurilor.

Importanța învățării problematizante constă în faptul că antrenează gândirea elevilor, stimulează spiritul de observație, reflecția adâncă, capacitatea de a elabora ipoteze, de a găsi rezolvări ingenioase etc.

1.3.4. B R A I N S T O R M I NG

Brainstorming-ul (furtuna creierului sau afluxul de idei) este una dintre cele mai răspândite metode în educație folosită pentru stimularea creativității. Metoda presupune parcurgerea următoarelor etape:

– se alege tema și se anunță sarcina de lucru;

– se solicită exprimarea tuturor ideilor, chiar trăsnite, neobișnuite, fanteziste, așa cum le vin în minte; se pot face asociații în legătură cu afirmațiile celorlalți, se pot prelua, completa, transforma, fără referiri critice. Nimeni nu are voie să facă observații negative.

– se selectează ideile originale sau cele mai aproape de soluții fezabile pentru problema pusă în discuție;

– se discută liber, spontan.

Ideile se pot formula și în scris folosind scrierea liberă. Se cere elevilor să scrie tot ce le vine în minte în legătură cu tema pusă în discuție, fără întrerupere, într-un anumit interval de timp. Înainte cu 1- 2 minute de a expira timpul, elevii sunt avertizați pentru a putea încheia redactarea. Se poate cere să scrie ce știu despre un autor, o sărbătoare, un anotimp, un personaj, un eveniment care să aibă legătură cu tema dată. Învățătorul trebuie să încurajeze exprimarea ideilor, să nu permită intervenții inhibante și să stimuleze explozia de idei.

Prin folosirea acestei metode se provoacă și se solicită participarea activă a elevilor, se valorifică experiența personală a elevilor, se dezvoltă capacitatea de a trăi anumite situații, de a le analiza, de a lua decizii în ceea ce privește alegerea soluțiilor optime și se exersează atitudinea creativă și exprimarea personalității.

1.3.5. CIORCHINELE

Tehnica, bazată pe activitatea de scriere, poate fi folosită atât în faza de evocare, ca mijloc de a stimula gândirea înainte de a studia mai temeinic un anumit subiect, cât și în cea de reflecție, ca modalitate de a rezuma ceea ce s-a studiat și de a construi asociații noi. Este o tehnică de căutare a căilor de acces spre propriile cunoștințe, credințe, convingeri, evidențiind modul propriu al individului de a înțelege o anumită temă, un anumit conținut.

Realizarea unui ciorchine presupune următoarele etape:

– se scrie în mijlocul tablei, a paginii caietului, sau a hârtiei de flipchat un cuvânt ( temă ) care urmează a fi cercetat;

– se notează în jurul acestuia toate ideile, sintagmele sau cunoștințele care le vin în minte în legătură cu tema respectivă, ducându-se linii între acestea și cuvântul inițial;

– pe măsură ce se scriu cuvintele, se duc linii între ideile ce par a fi conectate;

– activitatea se oprește atunci când s-a stins limita de timp acordată sau când se epuizează ideile.

Regulile pentru utilizarea tehnicii „ciorchinele” sunt necesare a fi respectate și sunt în număr de patru:

scrieți tot ce vă trece prin minte referitor la tema pusă în discuție;

nu judecați/ evaluați ideile propuse, ci doar le notați;

nu vă opriți până când nu epuizați toate ideile (până nu expiră timpul alocat);

lăsați să apară cât mai multe și variate conexiuni între idei fără să limitați numărul ideilor sau fluxul legăturilor dintre acestea.

Această tehnică este foarte flexibilă și poate fi utilizată atât individual cât și ca activitate de grup. Atunci când se aplică individual, tema discutată trebuie să fie familiară elevilor care nu mai pot culege informații de la colegi. În acest caz, utilizarea acestei tehnici poate reprezenta o pauză în brainstormig-ul de grup, dând posibilitatea elevilor să gândească în mod independent. Când este folosită în grup, elevii pot afla ideile altora și cunoștințele se îmbogățesc. Se poate folosi tehnica în faza de fixare- consolidare a cunoștințelor sub denumirea de „ciorchine revizuit”, elevii fiind dirijați, cu ajutorul unor întrebări, în gruparea informațiilor în funcție de anumite criterii. Astfel se fixează mai bine ideile și se structurează facilitându-se reținerea și înțelegerea lor. Adesea poate rezulta un „ciorchine cu mai mulți sateliți”.

Folosirea aceste metode asigură condiții optime elevilor să se afirme atât individual cât și în echipă, să beneficieze de avantajele învățării individuale, cât și de cele ale învățării prin cooperare. Stimulează participarea activă a elevilor la propria lor formare și îi încurajează să gândească liber și deschis.

1.3.6. ȘTIU/ VREAU SĂ ȘTIU/ AM ÎNVĂȚAT

Este o metodă folosită în etapa de realizare a sensului. Ea ajută la ghidarea lecturii sau ascultarea unei prelegeri. Este precedată de alte metode care urmăresc reactualizarea cunoștințelor și informațiilor anterioare necesare înțelegerii temei respective (cel mai adesea, de brainstorming). După ce se obține o listă dezorganizată de informații, se desenează pe tablă un tabel cu trei rubrici:

Urmează negocierea ideilor din lista de informații:

cele ce în urma discuției cu clasa au temeiuri pentru a fi considerate sigure vor fi trecute în rubrica „știu” (se completează în faza de evocare);

cele controversate sau alte întrebări care apar în timpul discuției se trec la rubrica „vreau să știu” (se completează în faza de evocare);

se citește textul sau se ascultă prelegerea, timp în care elevii au sarcina de a completa rubrica „am învățat” (se completează în faza de reflecție, după ce au fost aduse corecturi și completări);

după lectura individuală a textului se impune compararea în grup a însemnărilor.

Această metodă poate fi aplicată pe durata unei ore sau pe durata unei unități de învățare.

1.3.7. CUBUL

Este o metodă ce poate fi utilizată atât în faza de evocare, cât și în cea de reflecție. Ea ajută la studierea unei teme din perspective diferite și presupune utilizarea unui cub care are diferite instrucțiuni notate pe fiecare față:

I: DESCRIE! (cum arată);

II: COMPARĂ! (cu ce seamănă și prin ce diferă?);

III: ASOCIAZĂ! (la ce te face să te gândești?);

IV: ANALIZEAZĂ! (din ce este făcut?);

V: APLICĂ! (cum poate fi folosit?);

VI: ARGUMENTEAZĂ pro sau contra! ( E bun sau rău? De ce?)

Pentru a oferi exemplul său, este bine ca profesorul să scrie și el, demonstrând astfel că este membru al grupului.

Folosirea metodei stimulează atenția și gândirea și oferă elevilor posibilitatea de a-și dezvolta competențele necesare unei abordări complexe și integratoare.

DIAGRAMA VENN

O diagramă Venn este formată din două cercuri mari care se suprapun parțial. Ea poate fi folosită pentru a arăta asemănările și diferențele dintre două idei sau concepte.

Educatorul cere elevilor să construiască o asemenea diagramă completând în perechi doar câte un cerc care să se refere la unul din cele două concepte. Apoi se pot grupa câte patru pentru a-și compara cercurile, completând împreună zona de intersecție a lor cu elementele comune celor două concepte.

Metoda se folosește, mai ales, în etapa de reflecție pentru evaluarea unei unități de învățare (se face o paralelă între temele întâlnite sau între două personaje).

GÂNDIȚI/ LUCRAȚI ÎN PERECHI/ COMUNICAȚI

Este o metodă ce poate fi folosită în toate etapele lecției. Se formulează cerința, apoi se precizează timpul de gândire ( suficient cât să se poată gândi la ceva nou, să exploreze ideile și experiențele anterioare). Sunt atenționați că vor vorbi pe un ton scăzut pentru a nu-i deranja pe ceilalți și fiecare va trebui să vină cu o idee care va conduce la formularea concluziei generale. Vor înceta activitatea la semnalul învățătorului, după care vor împărtăși ideile celorlalte grupe.

METODA SINELG

Este o modaliate de monitorizare a înțelegerii și de menținere a implicării. Se bazează pe activitatea de lectură și presupune identificarea, în conținutul unui material, prin marcarea cu semne specifice, a informației deja cunoscute ( ), a informației noi (+ ), a informației contradictorii cu ceea ce elevii știu deja ( – ) și a informației despre care doresc lămuriri suplimentare ( ? ). Categorizarea informațiilor se poate realiza cu ajutorul tabelului Sinelg.

1.3.11. ESEUL

Eseul este un studiu în care autorul tratează, în chip original, probleme literare, filozofice, fără intenția de a le epuiza. El își expune, într-o formă atrăgătoare, un punct de vedere personal asupra unei probleme, încercând să propună o soluție pe care nu o impune.

Eseul are câteva elemente specifice:

prezintă un punct de vedere personal;

ideea prezentată nu trebuie demonstrată, nici argumentată;

atinge mai multe domenii;

eseistul are libertatea de a-și alege stilul propriu.

Putem spune, așadar, că eseul este o operă de personalitate.

Procesul scrierii unui eseu implică parcurgerea următorilor pași:

Precizarea și înțelegerea corectă a temei eseului

Autorul eseului trebuie să-și răspundă la următoarele întrebări:

este o temă generală sau una specifică?

se dorește prezentarea experienței personale și propriile convingeri sau poziția exprimată de alții despre subiectul pus în discuție?

eseul va fi doar o descriere a lucrurilor sau și o analiză a lor?

Întocmirea unei liste bibliografice

Această listă poate fi sugerată de profesor. Urmează cercetarea materialului documentar. Toate materialele cercetate trebuie să fie fișate, menționându-se autorul, titlul lucrării, editura, localitatea, anul apariției, pagina din care s-a luat ideea sau fraza- citat. Se prelungește studiul pentru reflecții personale. Acest lucru presupune ca eseul să nu fie scris în ultimul moment.

Structurarea eseului

Lucrarea scrisă va avea următoarea schemă generică:

introducere (cuprinde un scurt comentariu cu privire la semnificația subiectului și aspectele ce trebuie tratate);

tratare (dezvoltarea argumentației cu exemplificarea ideilor);

concluzie (recapitularea ideilor principale și implicații).

4. Redactarea eseului

În această primă fază de redactare a eseului, se are în vedere claritatea ideilor și înlănțuirea lor logică. Stilul ( modul cum sunt exprimate ideile) trebuie să fie simplu, direct și concis, fără formulări confuze, să evite abrevierile și argoul și să conțină fraze scurte. Fiecare idee principală va avea alineatul ei, se vor utiliza titluri, subtitluri și material ilustrativ, iar ideile împrumutate să fie delimitate clar de cele personale și menționate sursele. Aceasta presupune existența unei liste bibliografice.

5. Evaluarea critică a versiunii preliminare

Specialiștii în domeniu recomandă lăsarea deoparte timp de câteva zile a lucrării și citirea ei cu voce tare, solicitând ajutorul unei persoane competente. Dacă eseul răspunde la ceea ce se cere în temă și acoperă toate aspectele principale, atunci se poate trece la faza finală:

6. Rescrierea eseului

Eseul este o probă de evaluare a rezultatelor pozitive, fără a le sancționa pe cele negative. Prin elaborarea eseului se asigură o ușoară și obiectivă introspecție umană, un progres în conturarea personalității fiecărui copil.

1.3.12 MOZAICUL

Este o metodă de învățare prin colaborare și are la bază împărțirea grupului mare de elevi în mai multe grupe coordonate de profesor.

Etapele metodei sunt:

ETAPA I

Se împarte clasa în grupe eterogene de patru elevi. Fiecare elev dintr-o grupă va avea un număr ( de la 1 la 4). Fiecare membru al grupei primește o fișă de învățare ce cuprinde o unitate de cunoaștere. Textul are atâtea părți câte grupe se constituie. Profesorul explică apoi că, pentru acea oră, sarcina lor este să înțeleagă articolul. La sfârșitul orei fiecare persoană va trebui să fi înțeles întreg articolul. Acesta însă va fi predat de colegii de grup, pe fragmente. Elevii cu numărul 1 vor primi o parte a lecției, cei cu numărul 2, o altă parte și așa mai departe.

ETAPA A II-A

Toți elevii cu numărul 1 se adună într-un grup, cei cu numărul 2, în alt grup, etc. Aceste grupuri nou formate se vor numi „grupuri de experți”. Sarcina lor este să învețe bine materialul primit. Îl citesc și îl discută între ei pentru a clarifica neînțelegerile. Se întorc apoi la grupurile inițiale pentru a preda celorlalți colegi ceea ce au învățat. Este foarte important ca fiecare individ din grup să stăpânească conținutul tuturor secțiunilor lecției. Își notează, pot pune întrebări expertului sau grupului de experți. În final, profesorul cere elevilor să prezinte oral, în ordinea inițială, fiecare parte a lecției, tema trecându-se în revistă în unitatea ei logică. Pentru feedback-ul activității, profesorul poate aplica un test sau poate adresa întrebări pentru a verifica gradul de înțelegere a noului conținut.

În timpul învățării, profesorul monitorizează predarea pentru a fi sigur că informația se transmite corect, stimulează cooperarea, asigură implicarea tuturor membrilor.

Metoda poate fi folosită în etapa de realizare a sensului și are următoarele avantaje:

are caracter formativ;

stimulează încrederea în sine a participanților;

dezvoltă abilități de comunicare și relaționare în cadrul grupului;

dezvoltă gândirea logică, critică și independentă;

dezvoltă răspunderea individuală și de grup.

1.4. DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII ELEVILOR PRIN DIFERITE METODE

Creativitate nu inseamna numai capacitatea de a realiza produse originale , noi ; în invatamant , nu se pune problema de a forma creatori de valori originale , cât e vorba de a forma si cultiva trasaturi care vor permite manifestari creatoare ; inițiativa , perseverența in cautarea de solutii , curiozitate , originalitate in punctele de vedere afirmate , etc .

Definirea creativității se face prin referire la produsele creaîiei , care dau marca personalitaății creative .Un produs este valoros dacă prin el se rezolvă o problemă , sporește adaptabilitatea la mediu a creatorului sau schimbă condițiile existenței acestuia .

Termenul ,, creativitate ‘’ a fost introdus in psihologie de G.W.Allport pentru a desemna o formațiune de personalitate . În opinia lui , creativitatea nu poate fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalității , respectiv la aptitudini , atitudini sau trasături temperamentale .

La început studiile asupra creativității au fost orientate spre factorii motiva-ționali , ca de altfel și în plan internațional , emoțional-afectivi sau de personalitate în general. Mai târziu , studiile asupra creativității au fost orientate spre investi-garea procesului creativ , persoanelor creative , etapelor creației , structurii individuale și de grup a creativității , mijloacelor de identificare , evaluare și educare a creativi-tății .

În prezent există sute de modalități prin care este definitaă creativitatea . Psihologii susțin în general că ,, a fi creativ’’ înseamna ,, a crea ceva nou , original si adecvat realității’’. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate , este imaginativ , generativ , deschizător de drumuri , inventiv , inovativ , etc .(Mihaela Rocco , 2004 , p. 17) .

Al. Roșca este de parere că , datorită complexițătii fenomenului creației ,este puțin probabil să se ajungă la o definiție unanim recunoscută , deoarece fiecare au-tor pune accent pe dimensiuni diferite. Astfel, se arată că dupa unii autori ,,creati-tatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou si de valoare’’, iar dupa alții ea constituie un proces prin care se realizează un produs (Al. Rosca,

1981, p. 16) .

Dupa P. Popescu-Neveanu ,,creativitatea presupune o dispoziție a personalității spre nou , o anumita organizare (stilistica) a proceselor psihice in sis-tem de personalitate” (P. Popescu-Neveanu ,1987, p.52) .

Margaret A. Boden (1992) a inventariat definițiile creației consemnate în diferitele dicționare , concluzionând că în general creativitatea constă în ,, realizarea de combinații noi , originale , de idei vechi “. Combinațiile noi trebuie sa aiba o anumita valoare .

Creativitatea este un concept destul de vag si oarecum imprecis . Michel si Bernardette Fustier (1988) arată că în mintea omului obișnuit creativitatea este legatș de expresii si creații artistice , de invenții tehnologice sau descoperiri științifice , de comunicare interumană , de educație de comportamentele personale și de mișcările sociale . Ea semnifică : adaptare , imaginație , construcție , originalitate , evoluție , libertate interioară , talent literar , distanțare față de lucrurile deja existente.

Ca formațiune psihică deosebit de complexă , creativitatea se caracterizează printr-o multitudine de sensuri: productivitate , utilitate , eficiența , valoare , ingeniozitate , noutate , originalitate .

Productivitatea se referă la numarul mare de idei , soluții , lucrări de specialitate , produse mai mult sau mai puțin materiale .

Utilitatea privește in special rezultatele acțiunii , care trebuie să fie folositoare , să contribuie la bunul mers al activității .

Eficiența are în vedere caracterul economic al performanței , se referă la randamentul acțiunii , la performanțele care se pot obține prin folosirea rezultatelor activității creatoare .

Valoarea produselor activității creatoare trebuie să prezinte însemnatate din punct de vedere teoretic sau practic .

Ingeniozitatea presupune eleganță si deosebită eficacitate a metodelor de rezolvare .

Noutatea se referă la distanța în timp a lucrurilor , ideilor .

Originalitatea se apreciază prin raritatea ideilor , soluțiilor sau produselor .

Psihologii au formulat o serie de criterii pentru a delimita activitatea creatoare de cea reproductiva . I. A. Taylor ( 1959 ) considera că :

performanța creatoare trebuie să prezinte o anumita însemnătate economică , culturală , tehnică , etc ,valoare care să fie recunoscută social ;

rezultatele trebuie să fie formulate coerent si inteligibil .

S. Gollan (1963 ) stabilește patru tipuri de criterii în aprecierea creativității :

performanța creatoare care se caracterizează prin eficiență , utilitate , noutate și originalitate ;

procesul creativ, ale cărui trasături specifice sunt: spontaneitatea, asociativitatea, flexibilitatea , capacitatea combinatorică ;

însușirile persoanei creative care privesc in primul rând motivele și atitudinile creative ;

potențialul creativ , situație în care sunt evaluate fluiditatea , flexibilitatea , originalitatea și capacitatea de elaborare prin intermediul unor teste specifice .

Creativitatea înseamna îndrazneală: tot ceea ce e nou , e incert și neconformist . Pentru a se avanta în necunoscut , individul trebuie să dispună de acea libertate interioara, de acel sentiment de siguranță .

1.4.1 Niveluri ale creativității

Analizand actul creator în evoluția sa , de la formele cele mai simple și pâna la creația superioară , Irving A. Taylor (1959 ) distinge cinci niveluri ale creativității :

creativitatea expresivă , forma fundamentala a creativității , care nu este condiționata de nici o aptitudine și e cel mai ușor de surprins în desenele copiilor; caracteristicile principale ale acestui nivel al creativității sunt spontaneitatea , libertatea de exprimare ; independența si originalitatea .

creativitatea productivă , este nivelul specific tehnicienilor , pentru că presupune însușirea unor deprinderi care permit îmbunătățirea modalităților de exprimare a creației ;

creativitatea inventivă , cea care se valorifică prin invenții și descoperiri și care pune în evidență capacitatea de a sesiza relații noi și neobișnuite , căi noi de interpretare a unor realități cunoscute ;

creativitatea inovativă ,care presupune ințelegerea profundă a principiilor fundamentale ale unui domeniu ( arta , știintă ) și apoi modificarea decisivă a abordării unui anumit fenomen ; în acest caz e vorba de inovații , care reprezintă aporturi semnificative și fundamentale într-un domeniu ;

5 ) creativitatea emergentă , nivelul suprem al creativității , la care ajung foarte puțini indivizi și presupune descoperirea unui principiu , a unei idei care să revoluționeze un întreg domeniu al cunoașterii . Acest nivel este cel mai greu de înțeles și de explicat , iar cei care îl ating sunt catalogați drept genii .

1.4.2 Etape ale procesului creativ

Cea mai cunoscută analiza a fazelor procesului de creație aparține psihologului Graham Wallas care sugerează existența a patru faze :

Prepararea – este faza inițiala și obligatorie a oricărui act de creație . Această faza presupune o pregatire intensă și de lunga durată în legatură cu problema pe care creatorul își propune să o rezolve . Este necesară o informare minuțioasa asupra istoricului problemei , asupra tentativelor altora de a o soluționa , și abia apoi se emit ipoteze rezolutive . În cazul în care problema nu poate fi rezolvată , creatorul o lasă deoparte și se relaxeaza sau trece temporar la alte preocupări .

Incubația – se petrece în inconștient și poate fi de mai lungă sau de mai scurtă durată . Ea pare o perioadă pasivă , de abandonare a efortului . Se presupune că în această fază au loc o serie de prelucrări paralele , se stabilesc conexiuni care nu au fost efectuate anterior . Unii autori susțin că inconștientul șterge ipotezele rezolutive , încercate în faza de preparare , care nu au dat rezultatele scontate , favorizând ipotezele neglijate în această fază . De aceea , șansele de a obține soluții creative la o problemă depind de cât de susținută și eficace a fost faza de preparare , de bogăția datelor acumulate .

Iluminarea – este momentul în care soluția problemei apare brusc în câmpul conștiinței . Uneori se folosește termenul de inspirație în loc de iluminare . Potrivit lui A. Osborn ( 1988 , p. 294 ) diferența dintre iluminare și inspirație este urmatoarea : ,,Iluminarea provine din surse obscure ale conștiinței , în timp ce inspirația este rezultatul unei îndelungate perseverențe , urmată în final de un stimul accidental a cărui natură nu poate fi clar determinată Verificarea – este faza finală a procesului de creație , în care soluția gasită este testată , examinată , pentru eliminarea unor posibile erori sau lacune .

1.4.3 Metode de stimulare a creativității

,,Progresul omenirii nu este posibil fară activitate creatoare , teoretică sau practică , a oamenilor . Din acest motiv este firesc ca activitatea creatoare să fie considerată <forma cea mai înalta > a activității omenești “ ( A. Roșca , Creativitate , București , Editură Enciclopedică Română , 1972 ) .

Creativitatea constituie una din problemele majore ale contemporaneității . Astăzi se manifestă o adevarată ,, foame “ de creativitate pentru a soluționa marile probleme sociale , economice , culturale , educaționale ale omenirii .

Creativitatea se educă , se învață încă din clasele primare , ba chiar de la grădinița . Nevoia de inovare este esențială pentru bunul mers al școlii , al vieții , al vremurilor în care trăim . Deoarece educația nu este doar obligativitatea sau competența școlii , activitatea educativă trebuie asumată deopotriva și de familie , mass – media , comunitatea locala , ca factori complementari , cu influența majoră în formarea personalității copilului .

Creativitatea elevilor depinde de mai multi factori: educația , nivelul dezvoltării fizice și cognitive ale fiecăruia și nu în ultimul rând de experiența lor . Ar fi bine ca fiecare dascăl sa-și accepte elevii așa cum sunt , dar să le creeze în același timp atmosfera propice pentru a-și exprima personalitatea și originalitatea .

Școala reprezintă principalul factor care poate contribui decisiv la valorificarea creativității potențiale a elevilor , la stimularea înclinațiilor lor creative și la educarea creativității . Manifestarile creative , mai mult sau mai puțin relevante, existente înaintea intrării copilului în vârsta școlarității , sunt dirijate și valorificate într-o anumită masură în familie și în gradiniță , urmând ca în școală să se accentueze procesul de depistare , stimulare și formare a aptitudinilor creatoare la elevi .

Referindu-se la modul în care poate fi distrusă creativitatea elevilor , Teresa Amabile ( 1997 , pp. 104-115 ) identifică patru factori , numiți de autoare ,, asasini ai creativității “ : evaluarea , recompensa , competiția și restrângerea capacității de alegere. În privința evaluării , T. Amabile spunea faptul că , așteptarea evaluării poate submina creativitatea unui copil , deoarece acesta se va concentra mai mult asupra felului în care îi va fi apreciată munca și nu va da frâu liber imaginației și fanteziei . În ceea ce privește recompensa , autoarea avanseaza un punct de vedere diferit de cel foarte cunoscut , și anume că recompensarea unui comportament duce la întărirea acelui comportament . Ea afirma că recompensa determină înăbușirea motivației intrinseci , a imboldului personal , și de aici se ajunge la reducerea creativității . Cel de-al treilea factor , competiția , este mai complex decât recompensa și evaluarea luate separat , deoarece le conține pe amândoua. În sfârșit , restrângerea posibilităților de alegere se referă la impunerea unor reguli stricte , a unor constrângeri în ceea ce privește sarcinile de lucru , căile de abordare , la inocularea ideii că ar exista o singură cale de realizare a sarcinii date .

În privința mediului școlar , în raport cu creativitatea , trebuie spus că există două tipuri :

– inhibitor – care implică profesori hipercritici , rigizi , lipsiți de entuziasm și au o atitudine rezervată față de elevii creativi , pe care îi consideră o sursa de năzbâtii, indisciplină și anarhie ;

– stimulativ .

Școala trebuie să-l puna pe elev în situația de a poseda cât mai devreme mijloacele proprii de insușire a cunoștințelor , de prelucrare și integrare a acestora în sisteme și structuri noi și de aplicare a lor în practică , în mod creator. Există o mulțime de jocuri didactice și activități creatoare , axate pe teme lingvistice , prin care se poate învața și forma un limbaj figurativ .

Jocul didactic oferă copilului cadrul adecvat pentru o acțiune independentă și este , în același timp , un mijloc de educație indirect . Acest tip de activitate exersează nu numai mușchii , ci și inteligența ; el aduce acea stăpânire de sine fară de care nu poți fi ființă umană .

La orice om normal , creativitatea poate fi mai mult sau mai puțin dezvoltată . Nu există rețete miraculoase prin care să putem realiza stimularea creativității elevilor . Stimularea căutării de nou și frumos în compuneri , desen , activități plastice , etc , și exigența de a nu reproduce textual lecția , ci de a se exprima în cuvinte proprii , sunt mijloace care garantează dezvoltarea originalității , a creativității .

Preocuparea pentru dezvoltarea spiritului creativ a condus și la elaborarea unor metode și procedee specifice de stimulare a creativității . Cele mai cunoscute sunt : brainstorming-ul ; sinectica ; metoda 6-3-5 ; metoda Phillips 6-6 ; discutia-panel . Este vorba despre tehnici care sunt operante mai ales in condiții de grup . Acestor metode , care au deja o îndelungată tradiție de utilizare , li s-a adăugat , în ultimii ani , rezolvarea creativă a problemelor ( ,,creative problem solving “, prescurtată CPS) .

1.4.4 Predarea creativității

Unii ar putea susține că este imposibil să predai creativitatea, că aceasta este o calitate înnăscută, ca și talentul muzical. Totuși, ca și în cazul talentului, oamenii pot lucra pentru a deveni mai creativi, iar profesorii își pot ajuta elevii să-și dezvolte creativitatea.

Mediul clasei are un impact mare asupra dezvoltării creativității elevilor. Iată câteva sugestii pentru crearea unui mediu care încurajează creativitatea în clasele care folosesc metoda învățării prin proiecte.

    * Asigurați-vă că sunt disponibile o varietate de materiale și echipamente
    * Reduceți consecințele negative ale asumării riscurilor
    * Expuneți elevii la o gamă largă de produse creative
    * Asigurați-vă că aveți resurse disponibile pentru o varietate de subiecte astfel încât elevii să găsească ceva ce îi interesează și le stimulează imaginația
    * Fiți flexibili în ceea ce privește timpul și organizarea clasei
    * Încurajați-i pe elevi să colaboreze la activitățile de proiect
    * Asigurați-vă că elevii au și momente de liniște în timpul activităților proiectului, fiindcă zgomotul poate inhiba creativitatea
    * Puneți-i pe elevi în legătură cu persoane creative din cadrul comunității
    * Dați exemplu gândind chiar dumneavoastra în mod creativ și împărtășind propriile produse, procese și satisfacția reușitei.