Studiu Comparativ AL Infractiunilor DE Lovire SAU Alte Violente Si Vatamare Corporala
STUDIU COMPARATIV AL INFRACȚIUNILOR DE LOVIRE SAU ALTE VIOLENȚE ȘI VĂTĂMARE CORPORALĂ
CUPRINS
CAPITOLUL I: INTRODUCERE
Secțiunea I: Evoluția dreptului penal din punct de vedere istoric
Secțiunea II: Considerații generale
2.1 Clasificare
2.2 Definiție
2.3 Necesitatea reglementării infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății
Secțiunea III: Încadrarea juridică a infracțiunilor contra persoanei
Secțiunea IV: Infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală în legislația penală a altor state
CAPITOLUL II: ANALIZA INFRACȚIUNII DE LOVIRE SAU ALTE VIOLENȚE
Secțiunea I: Considerații generale
Secțiunea II: Conținutul infracțiunii de lovire sau alte violențe
2.1 Obiectul infracțiunii
2.2 Subiecții infracțiunii
2.3 Latura obiectivă
2.3.1 Elementul material
2.3.2 Urmarea imediată
2.3.3 Legătura de cauzalitate
2.4 Latura subiectivă
2.5 Forme. Modalități
2.6 Sancțiuni
CAPITOLUL III: ANALIZA INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ
Secțiunea I: Considerații generale
Secțiunea II: Conținutul infracțiunii de vătămare corporală
2.1 Obiectul infracțiunii
2.2 Subiecții infracțiunii
2.3 Latura obiectivă
2.3.1 Elementul material
2.3.2 Urmarea imediată
2.3.3 Raportul de cauzalitate
2.4 Latura subiectivă
2.5 Formele infracțiunii. Modalități
2.6 Sancționarea infracțiunii
CAPITOLUL IV: COMPARAȚIE ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE LOVIRE SAU ALTE VIOLENȚE ȘI VĂTĂMARE CORPORALĂ
Secțiunea I: Infracțiunile de lovire și alte violențe și vătămare corporală în viziunea vechiului și noului Cod penal român
Secțiunea II: Asemănări și deosebiri între infracțiunea de lovire și alte violențe și cea de vătămare corporală
CAPITOLUL V: ALTE CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNILE DE LOVIRE SAU ALTE VIOLENȚE ȘI VĂTĂMARE CORPORALĂ
Secțiunea I: Considerații de metodică criminalistică
Secțiunea II: Considerații de medicină legală
Secțiunea III: Considerații de psihologie judiciară
Secțiunea IV: Considerații procesuale
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
Această lucrare este structurată în cinci capitole care tratează infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală, prevăzute de noul Cod penal.
În primul capitol am prezentat procesul complex de elaborare a primelor reglementări ce au stat la baza apariției dreptului penal, acestea reprezentând o necesitate pentru protejarea și dezvoltarea societății umane, omul fiind cea mai desăvârșită formă de viață. Primele legi ce apărau viața și integritatea fizică au fost Codul lui Hamurappi, Legea celor XII Table, acestea având la bază Legea Talionului. Astfel, și în zilele noastre se acordă o importanță desăvârșită ocrotirii omului, legiuitorul încercând sa aducă cât mai multe îmbunătățiri reglementării existente la un anumit moment dat, ținând cont de nevoile și împrejurările existente în acel moment. De asemenea, în acest capitol, am făcut și o succintă prezentare a legislației penale a altor state.
În următoarele două capitole am prezentat considerații generale cu privire la infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală, fiind urmate de prezentarea conținutului acestora făcând referire la obiectul, subiectii, latura obiectivă, latura subiectivă, forme, modalități și sancțiuni a fiecărei infracțiuni în parte.
În capitolul patru am realizat două paralele. Prima este o comparație între vechiul și noul Cod penal, iar cea de-a doua este cu privire la asemănările și deosebirile dintre cele două infracțiuni.
Capitolul cinci al lucrării, cuprinde considerații de metodică criminalistică, medicină legală, psihologie judiciară precum și considerații procesuale. Toate aceste aspecte au o relevanță foarte mare cu privire la stabilirea existenței infracțiunii, încadrarea juridica a acesteia, gravitatea infracțiunii precum și efectele produse asupra victimei din punct de vedere psihic cât și fizic.
Secțiunea I: Evoluția dreptului penal din punct de vedere istoric
Omul, cu toate atributele sale, a stat în centrul reglementărilor juridice penale din toate timpurile fiind ocrotit nemijlocit împotriva acelora care au atentat la viața, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea persoanei.
Ființa umană, această unică entitate psiho-morfo-funcțională, care a evoluat de la primitivul om al cavernelor la complexa și atât de puțin înțeleasa ființă actuală, în lupta sa împotriva „universalității răului”, a fost nevoită să creeze legi prin care, în mod paradoxal, să poată fi protejată față de semeni. Apărută ca o condiție sine qua non a perpetuării și dezvoltării societății umane, legea penală a acordat cea mai mare însemnătate prezervării vieții și a integrității fizice ale celui considerat cea mai desăvârșită formă de viață, și anume omul.1
Măsurile luate împotriva persoanelor care lezau în vreun fel atributele esențiale ale existenței ființei umane, au diferit în funcție de perioada în care acestea își duceau traiul. Astfel, în epocile cele mai îndepărtate, măsurile împotriva celor care ucideau sau vătămau persoane din aceeași colectivitate, nu erau axate pe ideea de vinovăție, ci pe necesitate de apărare și conservare a echilibrului necesar supraviețuirii grupului.2
Corectivele care se luau, în aceste condiții, împotriva aceluia care se manifesta ostil față de alte persoane, erau alungarea din trib și numai atunci cand nu era în joc securitatea comunității, se lăsa părților posibilitatea răzbunării. Treptat, răzbunarea a devenit nelimitată și a fost înlocuită cu legea Talionului care se baza pe dictonul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.
Caracterul primitiv al acestui complex juridic aflat în faza de început, este diminuat pe parcurs, odată cu apariția legilor scrise.
Cea mai veche colecție de legi scrise este Codul lui Hamurappi din Babilon (1792-1750 î.Hr.). La romani apare Legea celor XII Table
în secolul V î.Hr. care consacra legea Talionului si promova ca element de noutate în acel timp distincția dintre delicte publice și delicte private; în acest context, faptele săvârșite împotriva persoanei erau considerate delicte publice și se sancționau necruțător.
1A. Boroi, V. Iftenie, „Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății”, Ed. Juridică, București, 2003, p. 36.
2I. Dobrinescu, „Infracțiuni contra vieții persoanei”, Ed. Academiei Române, București, 1987, p.11.
ideea compensației sub forma incipientă, conform căreia, cel care face rău, să sufere tot atât rău cât a făcut.
În Evul Mediu, legile care protejau persoana erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal și canonic. Una dintre cele mai importante legi era „Corpus iuris canonici” (1140), care a reglementat infracțiuni sub un dublu aspect: cel al nesocotirii divine și cel al leziunii aduse ordinii umane.
Sub influența dinamicii sociale, a evoluției sprituale a umanității în știinșa penală, apar diferite curente și teorii care au implicații deosebite asupra apariției unor noi culegeri de legi care apară interesele fundamentale ale omului.
Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, așa cum atestă izvoarele istorice. Aceste legi scrise nu s-au păstrat însă, ci sunt doar amintite de Iordanes, care arată că Burebista și-a luat ajutor pe Deceneu „care se bucura de o putere aproape regeasca și a dat poporului legi scrise”.
Puterea judecătorească era încredințată preoților. După înfrângerea Daciei de către romani, relgulile dreptului roman sunt extinse și in noua provincie romană aflată în spațiul carpato-danubiano-pontic, însă aceste reguli se aplicau doar parțial mai ales în perioada năvălirii popoarelor migratoare, prioritate având normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul populației autohtone.
Pedeapsa cea mai aspră, pentru faptele ilicite săvârșite împotriva persoanei, era alungarea din comunitate.
În perioada stăpânirii bizantine, secolele X-XIII, se aplicau „Bazilicalele” care erau o colecție de legi civile si penale elaborate treptat in capitala Imperiului roman de răsărit. Sancțiunile care se aplicau celui care atenta la viața sau la integritatea corporală a altei persoane erau moartea sau mutilarea făptuitorului, iar dacă acesta din urmă aparținea clasei dominante, aceste sancțiuni erau transformate in plata unor sume de bani.
În această perioadă, cât si în următoarea, odată cu declanșarea procesului de cristalizare si formare a statelor feudale române, continuă să se aplice dreptul cutumiar sau nescris; el este confirmat de documentele timpului sub denumirea de „ ius Valachio” sau „ Valachorum antique lex consuetudo”.
Primele legiuiri românești sunt „ Cartea româneasca de învățătură de la pravilele împărătești”, tiparită in 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și „Îndreptarea legii” din 1652 tipărită la Târgoviște, ultimul act normativ tipărit fiind „Legiuirea Caragea” care a intrat în vigoare în 1818. Aceste acte cu caracter normativ au o importanță covârșitoare deoarece normele penale prevăzute in ele, deși aveau un caracter primitiv, au stat la baza apariției primului Cod Penal, apărut in vremea lui Alexandru Ioan Cuza,in anul 1864: acesta prevedea infracțiunea de vătămare gravă la articolul 240. Ulterior în 1936, apare un nou Cod Penal3 care prevedea infracțiunea de vătămare foarte gravă a integrității si sănătății la articolele 473 si 474.
Codul Penal din 1864 si cel din 1936 sunt instrumente juridice foarte valoroase deoarece au înlocuit vechile legiuri, cu dispozițiile lor arhaice si uneori confuze, aducând dispoziții bine sistematizate, introducând totodată un spirit inovator, științific în abordarea problemelor de drept penal.
Doctrina științifică, în perioada de aplicare a acestor coduri, a fost reprezentată de lucrări de înaltă ținută științifică, ce au provocat discuții aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul penal cel mai indicat de aplicat persoanelor care săvârșesc infracțiuni împotriva persoanei.
Într-o perioadă, doctrina a înclinat spre școala clasică liberului arbitru, cu unele dispoziții utilitariste izvorâte din necesitatea socială a pedepsei. Ulterior, sub influența lui Vintilă Dongoroz, este introdu tehnicismul juridic ce trece la sistematizări după metoda științelor exacte.4
Codul Penal din 1936 se aplica in continuare, după instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-i-se treptat modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui la cerințele noii orânduiri. În aceste condiții, la 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul Penal al Republicii Socialiste România, care exprima relațiile sociale de tip socialist și avea „rolul de a apăra interesele imensei majorități a populației”, așa cum se expima doctrina politică comunistă.
Preocuparea juriștilor în perioada totalitaristă a fost reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii socialiste, cum ar fi: umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se referea la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestei noi reglementări, în cazul infracțiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu
depășește 5 ani de închisoare, instanța va dispune de regulă ca
3V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai și colab., „Explicații teoretice ale Codului Penal român. Partea specială”, Ed. Academiei Române, București, 1971, p.28.
4I. Dobrinescu, op.cit., p.22.
executarea să se facă prin muncă, fară privare de libertate.5
Victoria revoluției române din decembrie 1989 a scos țara din coșmarul totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieții noastre libere, iar îmbogățirea lui în conținut – o perspectivă a viitorului acestei țări.6
Noile realități social-economice, politice și culturale existente in România în această perioadă, au determinat alinierea României la standardele occidentale, ceea ce a produs schimor, sub influența lui Vintilă Dongoroz, este introdu tehnicismul juridic ce trece la sistematizări după metoda științelor exacte.4
Codul Penal din 1936 se aplica in continuare, după instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-i-se treptat modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui la cerințele noii orânduiri. În aceste condiții, la 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul Penal al Republicii Socialiste România, care exprima relațiile sociale de tip socialist și avea „rolul de a apăra interesele imensei majorități a populației”, așa cum se expima doctrina politică comunistă.
Preocuparea juriștilor în perioada totalitaristă a fost reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii socialiste, cum ar fi: umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se referea la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestei noi reglementări, în cazul infracțiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu
depășește 5 ani de închisoare, instanța va dispune de regulă ca
3V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai și colab., „Explicații teoretice ale Codului Penal român. Partea specială”, Ed. Academiei Române, București, 1971, p.28.
4I. Dobrinescu, op.cit., p.22.
executarea să se facă prin muncă, fară privare de libertate.5
Victoria revoluției române din decembrie 1989 a scos țara din coșmarul totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieții noastre libere, iar îmbogățirea lui în conținut – o perspectivă a viitorului acestei țări.6
Noile realități social-economice, politice și culturale existente in România în această perioadă, au determinat alinierea României la standardele occidentale, ceea ce a produs schimbarea, în mare parte a cadrului legislativ. La Constituția României adoptată în 1991, se acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, se raliază și noua legislație penală, care creează cadrul juridic optim pentru protecția si garantarea prevederilor constituționale privitoare la apărarea persoanei.
Secțiunea II Considerații generale referitoare la infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății
Prin infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății se aduce atingere și se vatămă integritatea fizică sau psihică a persoanei ori sănătatea acesteia. Acestea reprezintă fapte periculoase pentru societate deoarece ele aduc atingere acestor atribute esențiale ale omului, punând în pericol însăși existența societății.
Pentru buna și normala desfășurare a vieții sociale sunt necesare condiții de securitate deplină pentru integritatea fizică și sănătatea tuturor membrilor societății. Integritatea corporală și sănătatea fac parte din atributele esențiale ale persoanei și reprezintă, în același timp, importante valori sociale ocrotite de legea penală.
2.1 Clasificare
În Partea Specială a Noului Cod Penal, Titlul I. Infracțiuni contra persoanei, regăsim in capitolul al II lea ce poartă denumirea de „Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății”, numeroase infractiuni de acest gen, precum, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, vătămarea
5Idem.
6Irina Moroianu Zlătescu, „Drepturile omului”, Ed. Andre, București, 1993, p.5.
corporală din culpă, rele tratamente aplicate minorului, încăierarea. Însă în acest caz, ne vom axa pe infracțiunea de lovire sau alte violențe și pe infracțiunea de vătămare corporală.
2.2 Definiție
Potrivit Noului Cod Penal, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.7
Astfel, infracțiunea de lovire sau alte violențe, reprezintă fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
În cazul infracțiunii de vătămare corporală, aceasta reprezintă fapta care a produs o infirmitate, leziune traumatică sau afectarea sănătății unei persoane care au necesitat, pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav si permanent, avortul sau punerea in peimejdie a vieții persoanei.
Secțiunea III Necesitatea reglementării infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății
Conform vechiului Cod Penal din anul 1968, infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății erau încadrate in Titlul al II-lea „Infracțiuni contra persoanei”, după infracțiunile contra siguranței statului. În schimb, Noul Cod Penal aduce o schimbarea în ceea ce privește reglementarea infracțiunilor contra persoanei, plasându-le în
Titlul I, ceea ce ne dă de înțeles că legiuitorul acordă o importanță mai mare ocrotirii persoanei deoarece precum știm prea bine omul este singura ființă înzestrată cu conștiință, fiind creatorul tuturor bunurilor spirituale și materiale care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății.
Importanța omului nu poate fi descrisă în câteva cuvinte deoarece acesta stă la baza existenței și progresului unei societăți și chiar a statului. Nu am putea vorbi despre om dacă nu am vorbi
7 Noul Cod Penal, art.15 alin.(1), art.16 alin (1).
despre respectarea atributelor fundamentale ale existenței sale. Astfel, ni se prefigurează necesitatea ocrotirii omului prin norme de drept penal.
După cum bine știm, cel mai de preț bun al omului din toate timpurile, este viața, aceasta ne este dăruită o singură dată și trebuie trăită în așa fel încât spre sfârșitul vieții să nu ne rușinăm de nimic, ci dimpotrivă, să putem spune întocmai ca Pascal: „Dacă ar fi să reîncep, aș merge pe același drum”. Pe lângă grija pentru viața oamenilor, societatea contemporană acordă o atenție sporită și integrității corporale, sănătății membrilor ei, acestea fiind valori deosebit de prețioase pentru menținerea persoanelor in capacitate de a-și clădi o carieră, un trai liniștit fără suferințe sau necazuri. În preocuparea de a asigura o maximă ocrotire a integrității corporale și sănătății persoanei, legiuitorul in materie penală a urmarit toate treptele de gravitate a faptelor, începând de la simpla lovire până la omorârea victimei ca urmare a vătămărilor provocate.
Grija umanității în a ocroti persoana umană s-a materializat cel mai clar in „Declarația universală a omului”, adoptată si proclamată în cadrul Adunării Generale a O.N.U., in cuprinsul căruia sunt stipulate toate drepturile fundamentale, arătându-se printre altele: toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi, orice ființă umană are dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei sale, nimeni nu va fi ținut în sclavie nici în servitute, sclavia și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor, nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale, în exercitarea drepturilor și libertăților sale, niciun om nu este supus decât îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenită recunoastere și respectare a drepturilor și libertăților altora, și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.8
Promovarea acestor drepturi și libertăți indispensabile ființei umane ar fi rămas la stadiul de ideologie dacă nu ar fi garantate prin acte normative de către legiuitori, iar garanția cea mai puternică nu o putea reprezenta decât normele de drept penal, și în aceasta constă marea lor utilitate. Acest lucru reiese și din cuvântarea lui Ralph Cramssow: „ Există mai multe rațiuni de ordin general pentru care
8 V. Dobrinoiu, GH. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar „ Drept Penal Român. Partea specială”, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1997, pag.36.
este indispensabil ca statul de drept să protejeze drepturile omului. De pildă, acest drept nu s-ar bucura decât de o protecție precară dacă ne-am limita la ale enumera ca pe tot atâtea dorințe pioase, fără a le integra în textele cu caracter constrângator din punct de vedere juridic.”9
Din această afirmație rezultă o situație paradoxală, specifică și necesară oricărui stat de drept, statut la care și România tinde după 1989. Protecția juridică a drepturilor omului presupune un climat de ordine care nu se poate realiza decîât prin limitarea unor anumite drepturi în virtutea interesului social general. Această situație este cât de cât clarificată prin urmatoarea prevedere: „În exercitarea drepturilor si libertăților sale, persoana umană nu este supusă decât acelor limitări prevăzute de lege exclusiv pentru asigurarea recunoașterii drepturilor si libertăților celuilalt si a satisfacerii justelor exigențe ale moralei, ordinii publice si bunăstării generale într-o societate democratică.”10
Normele dreptului penal care sunt cuprinse in Titlul I, intitulat „Infracțiunile contra persoanei”, au o importanță deosebită pentru realizarea unui climat deomcratic și armonios de desfășurare a relațiilor inter-sociale, deoarece incriminează exact acele abateri împotriva drepturilor si libertăților fundamentale ale omului consfințite pe plan internațional prin documente unanim respectate de întreaga populație a globului.
Sectiunea III: Incadrarea juridica a infractiunilor contra persoanei
În Codul penal român, infracțiunile contra persoanei sunt reglementate în titlul I. În cadrul acestui titlu sunt reglementate în Capitolul I Infracțiuni contra vieții, în Capitolul al II-lea Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății, în Capitolul al III-lea Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie, în Capitolul al IV-
lea Agresiuni asupra fătului, în Capitolul al V-lea Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie, în Capitolul al VI-lea Infracțiuni contra libertății persoanei, în Capitolul al VII-lea Traficul si exploatarea persoanelor vulnerabile, în Capitolul al VIII-lea Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale și ultimul capitol al acestui titlu, Capitolul IX reglementează infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și
9„Drepturile omului și Poliția”, Actele seminarului de la Strassbourg, 6-8 decembrie 1995.
10Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 29, alin. 2.
vieții private.
În acest caz, ne vom limita la prezentarea Capitolului al II-lea ce contine infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății.
Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin care se aduce atingere integrității corporale și sănătății este destul de variat, uneori foarte ridicat, alteori de proporții reduse, ceea ce impune un cadru de măsuri de ocrotire penală corespunzătoare. În toate cazurile, incriminarea unor astfel de fapte este pe deplin justificată.
În raport cu caracteristicile vătămării aduse intregrității corporale sau sănătății, aceste infracțiuni sunt împărțite în Codul penal în șase categorii:
Lovirea sau alte violențe – art. 193
Vătămare corporală – art. 194
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 195
Vătămarea corporală din culpă – art. 196
Rele tratamente aplicate minorului – art. 197
Încăierarea – art. 198
Secțiunea IV: Infracțiunile de lovire sau alte violențe si vătămare corporală în legislația penală a altor state
Datorită importanței deosebite pe care o prezintă relațiile sociale privitoare la persoana umană, legislațiile tuturor statelor reglementează într-un capitolul distinct infracțiunile contra persoanei. În cadrul acestui capitol, omul, cu toate atributele privitoare la existența sa (viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea) este ocrotit de normele dreptului penal.
Spre exemplu, în Codul penal italian, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II a. În cadrul acestui titlu, sunt prevăzute, în Capitolul I, delictele contra vieții și integrității sau sănătății, în Capitolul II, delictele contra onoarei, iar în Capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale.
Codul penal spaniol cuprinde infracțiunile contra persoanei în titlurile VIII-XII. În titlu VIII, Capitolul I sunt reglementate infracșiunea de asasinat (art. 406), omorul simplu (art. 407); Capitolul IV cuprinde reglementările penale cu privire la infracțiunea de vătămare.
Codul Penal al Rusiei cuprinde în secțiunea a VII-a infracțiunile contra persoanei. Această secțiune este împărțită de legiuitorul rus în cinci capitole.
Vătămarea integrității corporale sau a sănătății este incriminată diferit după criteriul formei de vinovăție și după cel al gravității urmărilor rezultate din comiterea infracțiunii (art. 111-118). Pentru aprecierea gravității Codul penal rus nu apelează la stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare ci lasă acest lucru la aprecierea instanțelor de judecată. Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt aceleași, însă ceea ce ne atrage atenția este numărul mare de consecințe agravante – în general, aceleași ca la omucidere.
Codul penal francez, în Titlul II, incriminează faptele îndreptate împotriva vieții persoanei, în primele două secțiuni din Capitolul I.
În prima secțiune este incriminat omorul, omorul agravat, omorul comis în alte circumstanțe agravante, atentatul la viața persoanei prin otrăvire. În cea de a doua secțiune sunt incriminate omorul involuntar și răspunderea din culpă a persoanelor morale.
Faptele care aduc atingere integrității fizice și psihice a persoanei, sunt reglementate în Capitolul al II-lea, cum ar fi actele de tortura și actele de barbarie, violențele simple și agravate, amenințările etc.
CAPITOLUL II Analiza infracțiunii de lovire sau alte violențe
Secțiunea I Considerații generale
Infracțiunea de lovire sau alte violențe este prevăzută în noul Cod penal în art. 193. Aceasta reprezintă o abatere de la regulile de conviețuire socială și constă în fapta unei persoane de a lovi o altă persoană sau de a săvârși orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsește cu închisoarea de le 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Alineatul 2 al aceluiași articol prevede pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau amenda pentru lovirea sau actele de violență care au pricinuit leziuni traumatice sau prin care îi este afectată sănătatea unei persoane ce necesită pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În practica judiciară s-a stabilit existanța acestei infracțiuni în situația în care între inculpat și partea vătămată s-a produs un incident în urma căreia aceasta din urmă a fost trântită la pământ și lovită cu picioarele în abdomen de către agresor, cauzându-i leziuni pentru vindecare cărora au fost necesare îngrijiri medicale de 7 zile.11
În vechiul Cod penal infracțiunea de lovire sau alte violențe era reglementată de articolul 180, spre deosebire de noul Cod penal care reglementează aceeași infracțiune în articolul 193. Unul dintre criteriile de distincție între cele două reglementări este reprezentat de numărul de zile de îngrijiri medicale, diferențierea făcându-se după cum acesta atinge până la 90 de zile inclusiv (în actuala reglementare), spre deosebire de vechea reglementare care prevedea un număr de cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale.
Secțiunea II: Conținutul infracțiunii de lovire sau alte violențe
2.1 Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic este reprezentat de integritatea corporală și sănătatea persoanei.
Obiectul juridic specific îl constituie relațiile sociale care fac
11Curtea Supremă de Justiție, Sect. pen., dec. nr. 1018/1996, pag. 119.
referire la ocrotirea integrității corporale sau sănătății persoanei împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute ale persoanei, nesocotind necesitatea creării unui climat de siguranță, de securitate individuală și de respect pentru persoana fiecărui membru al societății.
Dreptul penal, arată pe bună dreptate că autolovirea sau autovătămarea nu constituie infracțiune, în afară de cazul când prin aceasta se lezează un interes social, special ocrotit. De asemenea, nu constituie infracțiune, lovirile sau vătămările pe care și le-a provocat persoana care a încercat să se sinucidă. Aceasta nu înseamnă că există un drept al persoanei de a dispune de corpul său, ci numai că faptele de autolezare, în măsura în care se situează în domeniul vieții intime a individului și neaducând atingere unei relații sociale relativ la altă persoană, nu sunt incriminate de legea penală.12
Obiectul material al acestei fapte prevăzute de legea penală este corpul persoanei asupra căreia făptuitorul exercită loviri sau alte violențe, astfel afectând sănătatea fizică și psihică a victimei.
2.2 Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al acestui delict poate fi orice persoană fizică, deoarece legea penală nu cere să existe o anumită calitate a subiectului activ. În cazul în care lovirile sau violențele sunt manifestate de către un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu, fapta va constitui delictul de purtare abuzivă, fapta de lovire sau alte violențe fiind absorbită în cadrul acestui delict.
Participația penală în cadrul acestei infracțiuni este posibilă în toate formele: coautorat, instigare și complicitate. Prin coautorat înțelegem forma participației penale, care constă în săvârșirea unei crime sau a unui delict de câte două sau mai multe persoane, situație în care toate persoanele participante au calitatea de autori ai aceleiași fapte.
Prin termenul de instigare înțelegem o formă a participației penale prin care o persoană determină, cu intenție, pe o altă persoană să săvârșească o infracțiune. Instigarea este simplă când s-au folosit față de instigat mijloace imateriale de convingere (rugăminți, îndemnuri); instigarea calificată, când mijloacele folosite
12Vasile Dobrinoiu, „Drept penal: partea specială”, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2004, pag. 52-53.
sunt de corupere, cum ar fi promisiuni de daruri sau de alte foloase; instigarea directă, când se indică instigatului ce anume infracțiune să săvârșească; instigarea indirectă, când nu se indică în mod direct și explicit ideea săvârșirii faptei, ci indirect, provocând instigatului o stare de spirit care face să nască în mintea sa hotărârea să săvârșească infracțiunea.
Complicitatea este modalitatea de participație cel mai des întâlnită în practica judiciară, aceasta constând în fapta persoanei care, cu intenție, facilitează sau sprijină în orice mod o persoană să săvârșească o faptă prevaăzută de legea penală, inclusiv prin promisiunea tăinuirii lucrurilor provenite din săvârșirea faptei, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu e îndeplinită sau de a favoriza infractorul, promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia.
Subiectul pasiv al delictului poate fi orice persoană în viață asupra căreia s-a exercitat violența. „Spre deosebire de ipoteza omorului unde pluralitatea de victime constituie, potrivit voinței legiuitorului, o singură infracțiune, în ipoteza unor acte de violență îndreptate împotriva mai multor persoane, pluralitatea de subiecți pasivi atrage pluralitatea de infracțiuni în concurs.”13
Atunci când este vorba despre un membru de familie ca subiect pasiv al acestei abateri de la legea penală, noul Cod penal prevede în articolul 199 prevede mărirea cu o pătrime a maximului special al pedepsei.
2.3 Latura obiectivă
Latura obiectivă constă, în general, în lovirea sau vătămarea integrității corporale a unei persoane. Conceptul de lovire sau vătămare indică atât fapta (acțiunea – inacțiunea), cât și rezultatul vătămător al acesteia. De aceea, sub aspectul acesta, lovirile și vătămările corporale sunt infracțiuni de rezultat (de leziune,de daună).
2.3.1 Elementul material
Elementul material al delictului constă fie într-o acțiune de
13Nasty Marian Vlădoiu, „Curs de drept penal: partea specială”, Ed. Hamangiu, București, 2012, pag. 102.
lovire, fie în orice violențe susceptibile să provoace o suferință fizică victimei.
Lovirea este acel act de agresiune, care constă într-o acțiune mecanică a unui corp, ca de exemplu: palmă, picior, obiect contondent, armă, perete, gard, etc de atingere, de compresiune sau izbire bruscă și violentă a corpului victimei, de regulă, prin proiectare, călcare, aruncare sau cădere.
Prin noțiunea de alte violențe, înțelegem toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice natură care ar putea avea ca rezultat suferințe fizice (tragerea de păr sau de ureche, punerea unei piedici urmată de cădere etc).
Există două modalități prin care fapta poate avea loc și anume prin acțiunea directă a făptuitorului (îmbrâncește victima), cât și printr-o acțiune indirectă (îi trage scaunul, cade și se lovește).
Elementul material poate consta și într-o inacțiune, atunci când, prin neluarea unei măsuri la care subiectul era obligat, victima este expusă să se lovească, cum ar fi, cazul în care făptuitorul nu anunță victima că a dat pe scară cu o substanță alunecoasă pentru protejarea lemnului, provocându-i căderea sau când făptuitorul nu avertizează victima despre prezența în curtea sa a unui câine rău, acesta din urmă mușcând-o.
În sensul legii penale, actele de violență nu presupun numai folosirea forței, a constrângerii, dar și folosirea de mijloace nonviolente susceptibile să-i provoace victimei suferinței, mijloace cărora, dacă victima le-ar fi cunoscut, le opunea rezistență: oferirea unui scaun defect victimei spre a-i determina căderea și lovirea; presărarea unui praf iritant în mănușa victimei; determinarea victimei să folosească un aparat electric, știind că este defect și că îi va provoca suferințe etc.14
În speță, s-a reținut că, la data de 03.05.2013, partea vătămată A. T. G. a formulat plângere prealabilă la Poliția municipiului Turnu Măgurele prin care sesiza faptul că în seara zilei de 22.03.2013 a fost lovit de C. A. C. si C. M. și a solicitat luarea măsurilor legale împotriva lor.
În urma cercetărilor efectuate, s-a stabilit că, în ziua de 27.03.2013, partea vătămată a mers la barul „C. G.” din Turnu Măgurele, unde s-a întâlnit cu inculpatii C. A. C. și C. M. Fiind sub
14Vasile Dobrinoiu, „Drept penal: partea specială”, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2004, pag. 53-54.
influența băuturilor alcoolice, partea vătămată a mers la masa celor doi inculpați și a început să le adreseze injurii, motiv pentru care cei doi l-au rugat să plece de la masa lor, fapt ce s-a și întâmplat.
La scurt timp, inculpații au ieșit din bar și au plecat spre casa. În timp ce se deplasau catre strada G-ral P., dupa ei a venit partea vătămată cu o halba de bere în mâna, încercând să-l loveasca pe inculpatul C. A. C.. Acesta din urmă, fiind atenționat de inculpatul C. M., a reușit să se ferească, partea vătămată a cazut la pamânt, moment în care inculpații au început să-l loveasca cu pumnii si picioarele.
Ulterior, partea vătămată a fost transportată cu ambulanța la Spitalul Turnu Măgurele, unde a fost internată.
Au fost respinse apărările inculpaților, potrivit cărora numai inculpatul C. A. C. a lovit-o pe partea vătămată, și doar cu câteva palme peste față, pe motiv că declarațiile acestora nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
S-a stabilit că faptele inculpților de a lovi cu pumnii și picioarele pe partea vătămată A. T. G., cauzându-i acestuia leziuni ce au necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de lovire sau alte violențe prevăzute de art.193 alin.2 Noul Cod penal.
În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: proces verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare, declarații de parte vătămată, certificat medico-legal nr.191/C/534 din 30.03.2013 al SML Teleorman, bilet de ieșire din spital, declarații de martori și fișa de cazier judiciar.
În urma declarațiilor martorilor, a rezultat că, în data de 27.03.2013, partea vătămată, aflată sub influența băuturilor alcoolice, a mers la masa inculpaților și le-a cerut o țigară. Pentru că a fost refuzată de inculpatul C. A. C., partea vătămată a început să-i adreseze acestuia injurii.
Inculpatul C. A. C. s-a supărat și i-a cerut părții vătămate să iasă din bar, pentru a sta de vorbă. Când au ajuns afară, cei doi inculpați au început să p lovească pe partea vătămată, continuând să o lovească și după ce aceasta a căzut la pământ.
Potrivit concluziilor certificatului medico-legal din 30.03.2013, întocmit de SML Teleorman, partea vătămată a suferit leziuni de violență prin lovire cu corp dur, leziuni ce au necesitat circa 7-8 zile de îngrijiri medicale.
În urma acestor probe administrate în acest caz, instanța apreciază că inculpații se fac vinovați de faptele reținute în sarcina lor, fapte prevăzute și pedepsite de art. 193 alin.2 NCP.
2.3.2 Urmarea imediată
În cazul infracțiunii analizate, urmarea imediată, constă în provocarea unei suferințe fizice victimei și leziuni traumatice ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de până la 90 de zile. Noțiunea de îngrijiri medicale face referire la tratamentul prescris de medic, iar nu la perioada concediului medical sau la perioada de spitalizare. Diferența dintre aceste două alineate constă în existența ori inexistența îngrijirilor medicale. Astfel, se va reține alineatul (1) al articolului 193, în cazul în care violențele au avut ca urmare doar suferințe fizice în comparație cu alineatul (2) al aceluiași articol care se va reține în cazul în care victima a primit de la minim 1 zi de îngrijiri medicale până la 90 de zile inclusiv.
2.3.3 Legătura de cauzalitate
Există o legătură de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului care constituie elementul material al delictului și rezultatul produs adică suferința fizică sau vătămare corporală și este necesar a se stabili o legătură de cauzalitate, adică o legătură de la cauză la efect.
2.4 Latura subiectivă
Latura subiectivă a infracțiunii de lovire sau alte violențe constă în vinovăția sub forma intenției directe sau indirecte. Sunt considerate ca fiind comise cu intenție, chiar și acele fapte care sunt săvârșite din glumă ori din dorința „de a educa” o persoană (educație domestică, școlară etc.), dacă au cauzat suferințe fizice sau psihice.
Dacă lovirile sau violențele au avut loc în cadrul jocurilor sportive îngăduite de lege (box, rugbi etc) sau în cazul efectuării unei operații medicale, a unui tratament medical, nu se reține infracțiunea de lovire sau alte violențe cu condiția să se respecte limitele firești ale acestor activități.
Infracțiunea de lovire sau alte violențe se va reține, indiferent de mobilul ori de scopul avut în vedere de făptuitor, dar aceste elemente pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.
2.5 Forme. Modalități
Forme. În cazul acestei infracțiuni actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate, iar în același timp, tentativa, deși este posibilă, nu se pedepsește. Delictul se consumă în momentul în care victimei i s-a aplicat o lovitură sau în momentul când printr-un act de violență i s-a produs o suferință fizică.
Atunci când făptuitorul lovește o persoană, în împrejurări diferite, în baza aceleiași rezoluții (de exemplu de câte ori o va întâlni), suntem în prezența formei continuate a acestei infracțiuni.
Nu poate fi vorba de forma continuată, în cazul în care făptuitoul realizează lovirea prin mai multe acte săvârșite împotriva aceleiași persoane în aceeași împrejurare și neîntrerupt, deoarece este vorba de o singură acțiune de lovire care produce un rezultat unic, nu de mai multe acțiuni care produc mai multe rezultate.
Modalități. Infracțiunea este incriminată într-o variantă tip și o variantă agravată. Alineatul (1) al articolului 193 reprezinta varianta tip a infracțiunii și face referire la lovirea și orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice, iar alineatul (2) al aceluiași articol, reprezintă varianta agravată se raportează la varianta tip și se diferențiază de aceasta prin rezultatul mai grav, materializându-se prin leziuni traumatice sau afectarea sănătății victimei, care necesită cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale.
Prin „îngriji medicale” se înțelege, în sens larg, supunerea victimei la un regim sau tratament adecvat în vederea vindecării. Nu prezintă importanță dacă îngrijirile medicale sunt acordate de medic, de personalul medico-sanitar sau de orice altă persoană, și indiferent dacă a fost sau nu necesară administrarea de medicamente. Dovada timpului necesar pentru îngrijiri medicale, se face cu certificatul medical, dar și cu orice alte mijloace de probă. Nu se va lua în considerare durata concediului medical acordat victimei, deoarece nu întotdeauna durata acestuia coincide cu durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare.
2.6 Sancțiuni
Sancțiunea constă în pedeapsa închisorii alternativ cu amendă, însă limitele acestora variază în funcție de gravitatea rezultatului. Astfel, în ipoteza variantei tip, noul Cod penal reglementează sancțiunea cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
În ceea ce privește varianta agravată, noul Cod penal datorită gravității faptei, implementează o sancțiune mai aspră și anume pedepeasa cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
CAPITOLUL III ANALIZA INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ
Secțiunea I Considerații generale
Infracțiunea de vătămare corporală este reglementată de legiuitor la art. 194 NCP și prevede fapta prin care s-au provocat leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: o infirmitate; un prejudiciu estetic grav și permanent; avortul; punerea în primejdie a vieții persoanei.
Infracțiunea de vătămare corporală reprezintă o variantă de specie a infracțiunii de lovire sau alte violențe, altfel spus, o variantă calificată, agravata, incriminată sub un „nomen iuris” propriu. Scara intensității vătămărilor are la bază două criterii alternative: criteriul curativ-terapeutic, acesta ia în calcul durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare și al doilea criteriu fizio-patologic, ce ține seama de natura vătămărilor, respectiv de consecințele lor ireversibile sau deosebit de periculoase.15
În vechiul Cod penal această infracțiune era reglementată sub denumirea de vătămare corporală gravă, legiuitorul în materie penală ținând să o incrimineze la art. 182 ca fiind fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecinșe precum pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei.
Secțiunea II Conținutul infracțiunii de vătămare corporală
2.1 Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic al infracțiunii de vătămare corporală este identic, în mare parte, cu cel al celorlalte infracțiuni contra persoanei și
15Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, „Drept penal: partea specială”, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pag. 57.
anume, ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu persoana privită sub totalitatea atributelor sale fundamentale, mai ales integritatea corporală și sănătatea persoanei, viața, inviolabilitatea sexuală, libertatea sau demnitatea persoanei.
Obiectul juridic special al infracțiunii de vătămare corporală se referă la relațiile sociale care se nasc și privesc ocrotirea integrității corporale sau sănătății fiecărei persoane, împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute fundamentale, esențiale existenței umane.
Obiectul material al acestei fapte prevăzute de legea penală este corpul persoanei privit în integralitatea sa fizică sau psihică.
2.2 Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii de vătămare corporală poate fi orice persoană deoarece legea nu îi cere acestuia nicio calitate specială. Persoana care constituie subiect activ al acestei infracțiuni trebuie să îndeplinească condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzute de lege. Fapta se poate comite și în participație în oricare dintre formele sale.
Subiectul pasiv este de două categorii, ceea ce semnifică faptul că, prin realizarea elementului material se prejudiciază două părți: pe de o parte, corpul victimei asupra căruia se exercită efectiv și direct activitatea incriminată de legea penală (ne aflăm în fața subiectului pasiv principal); pe de altă parte, prin această infracțiune se prejudiciază societatea, în general, prin crearea unei stări de tensiune și panică în rândul populației, dat fiind faptul că această infracțiune are un grad ridicat de pericol social (în această situație, societatea desemnează subiectul pasiv general).
O condiție esențială a subiectului pasiv general este ca acesta să se afle în viață pentru o corectă încadrare juridică a faptei incriminate de legea penală. Totodată, este indiferent dacă victima se află în plină vigoare, este pe moarte sau suferă de o boală incurabilă.
Nu sunt cerințe esențiale cu privire la locul și timpul comiterii infracțiunii.
2.3 Latura obiectivă
2.3.1 Elementul material al infracțiunii de vătămare corporală îl constituie acțiunea sau inacțiunea care produce vreunul din rezultatele enumerate în art. 194 NCP, rezultate caracteristice fie prin durata mare a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei, fie prin natura vătămării produse.
2.3.2 În varianta tip, infracțiunea se realizează, sub aspectul laturii obiective, printr-o faptă de lovire sau alte violențe care a cauzat vreuna din următoarele consecințe:
o infirmitate. Prin infirmitate se înțelege o disfuncționalitate de ordin fizic sau psihic care este cauzată unei persoane, în ambele situații este necesar ca infirmitatea să aibă caracter permanent, adică să nu fie susceptibilă de dispariție. Nu are relevanță numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării. Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale o infirmitate fizică permanentă, prin pierderea de substanță osoasă craniană, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen. din 1969 [art. 194 alin. (1) lit. a) NCP], fiind lipsită de relevanță împrejurarea că pentru vindecarea victimei au fost necesare 40-50 zile de îngrijiri medicale (C.A. București, Secția 1 penală, decizia nr. 723/2000, în Curtea de Apel București, C.P.J.P. 2000, Ed. Rosetti, 2002, p. 198.
Disfuncționalitatea fizică este reprezentată prin:
pierderea unui organ și/sau încetarea sau diminuarea semnificativă a funcționalității acestuia;
pierderea sau reducerea semnificativă și permanentă a unui simț;
lipsa unui segment corporal (adică a unei părți corporale importante ca mărime) și/sau paralizia ori alterarea semnificativă (permanentă) a sensibilității locale.
Disfuncționalitatea psihică trebuie să aibă un substrat organic care să poată fi obiectivat (spre exemplu, cicatricea cerebrală). Constituirea infirmității este dictată de gravitatea traumatismului suferit de victimă, de corectitudinea tratamentului aplicat si de particularitățile de evoluție posttraumatică specifice organismului respectiv (evoluție care este influențată de vârstă, boli preexistente, sex etc.).16
Reprezintă infirmitate permanentă slăbirea unui simț (de exemplu surzire parțială) sau a unui organ (de exemplu greutatea de a merge, a respira), alterarea unei funcțiuni (de exemplu alterarea aptitudinii normale de masticare în urma unei fracturi a maxilarelor).
Totodată, infirmitatea include, și pierderea unui simț sau organ ori încetarea funcționării acestora. În primul rând, prin pierderea unuia dintre cele cinci simțuri facem referire la văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul.
Dacă pierderea simțului nu este totală, ci este doar parțială (deci o slăbire a simțului, nu dispariția lui), în acest caz ne aflăm în cazul unei infimități permanente fizice, așa cum am precizat mai sus. În practica judiciară s-a decis că atunci când în urma traumatismului suferit de victimă, capacitatea funcțională a ochiului lezat a fost numai parțial restabilită, rămânând sechele cu caracter de permanență, care scad acuitatea vizuală, afectarea în acest fel a vederii reprezintă o infirmitate fizică permanentă, astfel încât fapta constituie infracțiunea de vătămare corporală.17
În al doilea rând, vorbim despre lipsirea persoanei de o parte a corpului care îndeplineste o anumită funcție, cum ar fi pierderea unui plămân sau a unui rinichi. Pierderea unui organ poate fi consecința directă a activității infractorului sau consecința unei intervenții chirurgicale determinate de gravitatea traumatismului suferit de victimă.
În concluzie, prin pierderea simțului, victima nu mai poate percepe senzațiile din lumea exterioară, iar prin pierderea unui organ,
victima nu mai poate să-și îndeplinească un atribut fiziologic pe care un om normal, în aceleași condiții l-ar putea îndeplini, prin aceasta creionându-se periculozitatea socială care subzistă in această consecință a infracțiunii de vătămare corporală.
leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.
O altă situație în care fapta să poată fi încadrată ca fiind infracțiunea de vătămare corporală, este aceea în care durata îngriji-
16A. Boroi, V. Iftenie, „Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății”, Ed. Juridică, București, 2003, pag. 121.
17Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 3187/1967, în RRD nr. 6/1968, pag.177.
rilor medicale este îndelungată. Această durată, ce depășește trei luni de zile, constituie unul dintre criteriile de delimitare a acestei infracțiuni de infracțiunea de lovire și alte violențe.
În practica judiciară s-a subliniat că subzistă infracțiunea prevăzută in art. 194 alin. (1) lit. b) NCP dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei s-a prelungit la 120 de zile din cauza aplicării cu întârziere a tratamentului medical, victima fiind de bună credință. În cazul în care vătămarea s-a agravat ulterior de la 60 zile de îngrijiri medicale, cât s-a apreciat inițial, la peste 90 de zile până în momentul epuizării faptei, ne aflăm în prezența unei infracțiuni progrsive la care urmările se prelungesc după consumare, prin amplificarea lor progresivă, astfel că încadrarea juridică este în funcție de durata îngrijirilor medicale până în momentul epuizării faptei, adică până când urmările subsecvente consumării infracțiunii au încetat. Nu are relevanță dacă, în perioada tratamentului medical, victima a făcut deplasări ori s-a prezentat la serviciu prestând efectiv munca.
Determinarea gravității vătămării suferite de victimă în raport cu durata perioadei de îngrijiri medicale necesare vindecării are loc pe baza datelor științifice evidențiate de expertiza medico-legală. Stabilirea cu precizie a acestei durate este hotărâtoare pentru justa încadrare a faptei. Așa cum duratei nu ar putea fi lăsată la aprecierea victimei, tot astfel nu ar putea fi influențată de perioada care, în fapt a fost necesară victimei pentru vindecare dacă aceasta nu a respectat tratamentul indicat ori a efectuat succesiv tratamente care trebuiau făcute concomitent. Chiar fiind de bună credință, victima nu poate prin conduita sa, să influențeze determinarea, pe baze științifice, a duratei îngrijirilor medicale si să prelungească această durată peste limitele care rezultă din actele medicale. Acceptând concluzia contrară, ar însemna ca justa încadrare a faptelor inculpatului să depindă nu de gravitatea reală a faptei comise, stabilită pe baza expertizei medico-legală, ci de conduita ulterioară a victimei, de modul în care aceasta va respecta sau nu tratamentul indicat pentru vindecare.18
Tot în practica judiciară s-a statuat că nu are relevanță nici împrejurarea că durata îngrijirilor medicale a fost determinată de existența unor leziuni anterioare.
18G. Antoniu (coord.), C. Bulai (coord.), R. M. Stănoiu, A. Filipaș, C. Mitrache, Ș. Stănoiu, V. Papadopol, C. Filișanu, „ Practica judiciară penală”, Partea specială, Vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1992, Comentariu nr. 5, pag. 63.
Va exista infracțiunea de vătămare corporală cu atât mai mult dacă se produce victimei o boală incurabilă.
De asemenea, pentru încadrarea juridică a faptei interesează, durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare și nu durata concediului medical acordat victimei sau durata incapacității ei de muncă.
un prejudiciu estetic grav si permanent. Expresia „ prejudiciu estetic grav si permanent” este echivalentă cu „ sluțirea”, termen ce era folosit în vechea reglementare. Sluțirea constă în alterarea, în orice fel, a înfățișării fizice sau a aspectului normal al unei părți a corpului victimei, de asa natură încât îi produce un aspect neplăcut, inestetic, urât sau chiar respingător. În art. 194 alin. (1) lit. c) NCP, se impune o condiție importantă și anume ca prejudiciul estetic să fie permanent si ireversibil, în sensul că aspectul inițial nu se mai poate restabili printr-un proces natural de vindecare (de exemplu, ruperea buzei, turtirea nasului, tăierea pavilionului urechii, ruperea unor dinți din față etc.).
Acesta reprezintă, deci o modificare permanentă morfologică sau estetică care prejudiciază evident conformația armonioasă de ansamblu a unui segment anatomic. O asemenea modificare sechelară poartă denumirea de „desfigurare” când se referă la față.19
Pentru a se stabili dacă prin vătămare corporală s-a cauzat persoanei vătămate o sluțire, în sensul prevederilor art. 194 alin. (1) lit. c) NCP, este necesar să se constate printr-un act medico-legal complet, cu concluzii precise, dacă alterarea înfățișării fizice a acesteia îi creează un aspect neplăcut, constituind un prejudiciu estetic.
Nu are nici o relevanță, faptul că prin anumite artificii plastice, aceste defecte pricinuite victimei ca urmare a vătămării ar putea fi atenuate sau ascunse, deoarece în asemenea cazuri, nu are loc un proces de vindecare normal. De exemplu, s-a decis că lovirea unei persoane în față cu cuțitul, cu urmarea unor cicatrici care nu pot fi înlăturate si care afectează expresia feței, constituind un prejudiciu estetic, se încadrează în prevederile art. 194 alin. (1) lit. c) NCP, deoarece prin vătămarea corporală se cauzează un prejudiciu estetic
grav si permanent victimei. În schimb, s-a considerat că nu există
19Ioana Vasiu, „Drept penal – Partea specială cu referiri la noul Cod penal”, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2011, pag. 119.
sluțire dacă inculpatul i-a tăiat părul și i-a ras sprâncenele victimei, deoarece părul și sprîncenele sunt supuse unui proces natural de regenerare, iar ca urmare, pierderea suferită de victimă în ceea ce privește înfățișarea fizică este numai temporară.
Una dintre problemele cele mai disputate în această materie a fost cea legată de acele leziuni provocate victimei, care au avut ca urmare pierderea unui sau mai multor dinți. Într-o primă opinie s-a susținut că nu există infracțiunea prevăzută în art. 194 alin. (1) lit. c) NCP, teza referitoare la prejudiciul estetic grav și permanent, dacă, prin înlocuirea a doi dinți incisivi cu o proteză, s-a restabilit funcția masticatorie și aspectul normal al figurii.
Într-o a doua opinie s-a apreciat că există sluțire dacă inculpatul i-a provocat victimei pierderea a doi dinți din față, iar împrejurarea că dinții pot fi înlocuiți cu o proteză nu are relevanță. O atare lucrare, chiar dacă în anumite condiții ar putea ascunde prejudiciul estetic suferit, nu este de natură să-l înlăture. Același lucru se aplică și în cazul în care i-a provocat victimei pierderea a trei sau patru dinți din față. De asemenea, s-a mai subliniat că pierderea de către partea vătămată a unor dinți din față în urma agresiunii exercitate de inculpați constituie prejudiciu estetic grav și permanent, indiferent de concluziile medicului legist, deoarece s-a produs o modificare a fizionomiei părții vătămate, neavând relevanță înlocuirea acestora printr-o lucrare dentară. Constatarea producerii prejudiciului estetic grav și permanent, conform Noului Cod penal, trebuie determinată nu numai în raport de semnificația curentă a acestei noțiuni, adică mutilare, schilodire, desfigurare, cu consecința creări aspectului hidos, pocit, respingător, foarte urât, ci și ținându-se seama de echivalența ce se poate da noșiunii respective prin comparare cu celelalte urmări grave la care face referire Noul Cod penal.
În concluzie, trebuie precizat că ipotezele și soluțiile menționate anterior au în vedere dinții naturali, iar nu lucrările dentare. În acest sens, în practica judiciară s-a susținut că fapta prin care se cauzează ruperea unei lucrări dentare, ca urmarea extracției fragmentelor dentare pe care era fixată lucrarea, vătămare ce a necesitat 22-24 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, constituie infracțiunea lovire sau alte violențe prevăzută in art. 193 alin. (2) NCP, iar nu aceea de vătămare corporală. Noi ne raportăm la momentul săvârșirii faptei și nu are relevanță protezarea ulterioară a victimei sau împrejurarea că apelând la ultimele cuceriri ale științei medicale victima ar putea deveni mai frumoasă.
avortul. Prin avort se înțelege întreruperea cursului normal al sarcinii și expulzarea produsului de concepție. Trebuie să fie vorba de expulzarea sau uciderea unui făt, cauzată prin fapta infractorului. Provocarea unei nașteri premature, nu constituie avort, dar poate constitui o punere în primejdie a vieții persoanei.20
Se cunoaște că o sarcină normală durează 280 de zile, adică 9 luni calendaristice sau 40 de săptămâni. În funcție de momentul la care se produce expulzarea produsului de concepție deosebim:
în primele 2 luni de sarcină = avort ovular;
în lunile 3-4 de sarcină = avort embrionar;
în lunile 5-6 de sarcină = avort fetal.
Moartea criminală a fătului poate fi denumită din punct de vedere juridic drept:
feticid – dacă moartea criminală a fătului s-a produs atâta timp cât acesta se afla în corpul mamei;
infanticid – dacă decesul violent a survenit dupa detașarea copilului de corpul mamei indiferent de vârsta sarcinii.21
Ca o condiție esențială pentru reținerea acestei circumstanțe în sarcina făptuitorului, se cere ca acesta să fi cunoscut sau să fi putut cunoaște că victima este o femeie însărcinată, consecințele (avortul) fiind rezultatul violențelor exercitate de el. În caz contrar prevederile art. 194 NCP, teza privind avortul, nefiind aplicabile. Simpla prezumție cu caracter general conform căreia orice femeie ar putea fi însărcinată, prezumție care ar justifica o răspundere obiectivă a inculpatului, nu este suficientă și ar fi în contradicție cu principiile legislației noastre. Infracțiunea prevăzută în art. 194 alin. (1) lit. d) NCP presupune ca inculpatul să fi cunoscut în mod concret ori să fi avut elemente din care trebuia și putea să-și fi dat seama că victima este însărcinată.
punerea în primejdie a vieții persoanei. Prin aceasta se înțelege situația în care activitatea făptuitorului a creat posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață. Este vorba deci de existența unor posibilități concrete de a se produce moartea și nu simple temeri că s-ar putea ivi unele complicații care ar duce la
20V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, „ Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială”, vol. III, ed. a II-a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003, pag. 224.
21A. Boroi, V. Iftenie, „Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății”, Ed. Juridică, București, 2003, pag. 156.
deces.
Este cazul în care, acea vătămare pricinuită victimei care, prin tulburările sau alterările profunde ale vreuneia din funcțiile organice vitale, creează sau determină, ca rezultat specific al infracțiunii, probabilitatea concretă a compromiterii vieții și a survenirii iminente a morții victimei.
În ipoteza prevăzută de legiuitor în art. 194 alin. (1) NCP, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat, în caz contrar fapta săvârșită ar constitui tentativă la infracțiunea de omor. În cazul în care se produce moartea, fapta va fi încadrată în normele care incriminează lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.
Putem face diferența între vătămarea corporală, în această variantă, și tentativa la infracțiunea de omor, analizând atent latura subiectivă: tentativa la omor se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, spre deosebire de infracțiunea de vătămare corporală, în această variantă, care se realizează cu praeterintenție. În cazul vătămării corporale, intenția autorului este de a produce vătămări corporale victimei dar in condiții susceptibile de a-i produce moartea.
De asemenea, delimitarea acestei variante a infracțiunii de vătămare corporală de tentativa la omor, în practica judiciară și în doctrină, s-a considerat că trebuie avute în vedere toate împrejurările în care a fost săvârșită fapta cum ar fi:
natura instrumentului folosit;
intensitatea și efectele loviturilor;
zona corpului vizată;
urmările produse.22
În speță, inculpatul M.I. a cunoscut-o pe P.D., parte vătămată necăsătorită, cu care a întreținut relații de prietenie. La inițiativa lui M.I., cei doi au închiriat o cameră la hotel unde, în urma unor discuții și pe fondul consumului de alcool, inculpatul, într-un acces de gelozie, a început să aplice lovituri părții vătămate, la început cu
palmele, cu pumnii, apoi cu picioarele, după care a început să o lovească cu resturile unei sticle sparte, până a observat că-i curge sânge, motiv pentru care a dus-o în baie și a început să o spele.
22Mioara-Ketty Guiu, „ Drept penal, Partea specială, Curs universitar”, Ed. Universității „Transilvania”, Brașov, 2008, pag. 95.
Din dispozițiile martorilor rezultă că agresivitatea făptuitorului la adresa victimei a încetat când administratorul și paznicul hotelului au intrat în camera unde se aflau părțile și, cu ajutorul inculpatului, sesizând starea gravă a sănătății victimei (leziuni pe aproximativ 80 la suta din suprafața corpului), au solicitat intervenția salvării. Transportată la spital victima a fost salvată.
Pentru această faptă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de tentativă de omor însă, instanșa de judecată a schimbat încadrarea juridică a faptei, reținând în sarcina inculpatului comiterea infracțiunii de vătămare corporală, în varianta punerii în primejdie a vieții victimei.
Din împrejurările prezentate mai sus reiese cu claritate că intenșia făptuitorului nu a fost de a ucide victima, deoarece din probele administrate la dosar, a rezultat că făptuitorul a spălat persoana vătămată de mai multe ori când aceasta sângera, iar când a realizat posibilitatea morții victimei, a încercat să o înlăture, ajutând administratorul și paznicul hotelului să ducă victima la spital.
Doctrina franceză a stabilit, în raport de intenția specifică a făptuitorului de a ucide victima, trei elemente esențiale: intensitatea, obiectul și mobilul. Inculpatul, în vârstă de 32 de ani, bine clădit fizic, dacă ar fi lovit cu toată forța, sigur ar fi putut provoca moartea victimei, însă prin loviturile sale, acesta a produs victimei hematoame, plăgi si echimoze și nu i-a provocat nici o fractură sau traumatisme ale unor organe interne.
Ori, pentru realizarea infracțiunii de omor, Curtea Supremă de Justiție a considerat că victima trebuie să prezinte fracturi multiple, desprinderi de organe interne, răni adânci și multiple, lovirea cu mare intensitate a unor zone vitale (cap, regiunea toracică), arsuri grave, atunci când infracțiunea se comite în această modalitate. În speță aceste elemente de calificare a intenției inculpatului lipsesc, el nefolosindu-se de niciunul din instrumentele apte să producă moartea victimei, neacționând asupra unor zone considerate ca fiind vitale și fără o intensitate mare a loviturilor aplicate victimei. Rezultatul socialmente periculos a fost punerea în primejdie a vieții, reușindu-se, în sfârșit, cu ajutorul făptuitorului, salvarea victimei.
În concluzie, aprecierea Curții Supreme de Justiție în ceea ce privește fapta descrisă mai sus este pe deplin justificată deoarece sub aspectul laturii subiective, sub aspectul probelor administrate în cauză, putem considera că infracțiunea a fost comisă cu praeterintenție; cu alte cuvinte, făptuitorul a acționat cu intenție în ceea ce privește aplicarea loviturilor, din dorința de a aplica victimei o corecție, însă rezultatul infracțiunii, care constă în punerea în primejdie a vieții victimei, s-a obținut din culpă.
Într-o altă speță, lovirea unei persoane în cap cu o coadă de topor, cu urmarea unei fracturi craniene cu pierdere de substanță osoasă și infirmitate fizica permanentă și invaliditate caracterizează tentativa infracțiunii de omor, existând intenția de a ucide, iar nu infracțiunea de vătămare corporală ce exclude o atare intenție.
În decursul timpului, deciziile curților de apel au arătat că singurul criteriu de delimitare dintre tentativă de omor si vătămare corporală se face prin prisma laturii subiective, chiar daca intenția de a ucide se deduce din elemente exterioare ce țin de elementul material al faptei.
Deși, de regulă, acțiunile exterioare ale persoanei exprimă gândurile acesteia putându-se descifra intenția cu care a acționat inculpatul dupa comportarea exterioară, există și situații în care activitatea materială să nu „traducă” exact cugetul inculpatului. Obiectiv, este posibil ca activitatea inculpatului să pună în pericol viața victimei, însă, subiectiv, acesta să nu fi acționat cu intenția de omor, ipoteză care ar atrage răspunderea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută in art. 194 alin. (1) lit. e). Această din urmă situație ar urma să fie dedusă pe baza altor elemente și nu pe baza acțiunii materiale, exterioare care pare să indice existența intenției de omor. Dacă nu s-a făcut o astfel de dovadă, făptuitorul va răspunde pentru tentativa la omor. Deși distincția menționată este, teoretic, corectă, în practică este foarte greu să se facă dovada, pe baza altor elemente decât acțiunea exterioară, că într-un caz determinat, deși fapta a pus în pericol viața victimei, făptuitorul nu a urmărit ori acceptat să producă moartea acesteia.
Trebuie luată în calcul și ipoteza culpei cu previziune, deoarece inculpatul ar fi putut, dacă prevedea posibilitatea morții victimei, să aibă o poziție subiectivă diferită de aceea care caracterizează intenția, directă sau indirectă, și anume să fi îndepărtat în mod ușuratic posibilitatea producerii rezultatului aflat în reprezentarea sa. Un caz ilustrativ este situația acelor conducători auto care conduc cu viteză excesivă, prin aglomerație, autovehiculul, având reprezentarea posibilității unui accident mortal prin acțiunea lor extrem de periculoasă pentru viața oamenilor, rezultat care îl îndepartează însă, în mod nesocotit apreciind că vor fi în măsură să evite, prin măiestria lor, acest final.
Urmările, și anume, infirmitatea, avortul etc., sunt prevăzute alternativ ceea ce înseamnă că, pentru existența infracțiunii, este suficient să se producă numai una dintre aceste urmări.23
2.3.3 Raportul de cauzalitate
Pentru ca o faptă ilicită să cadă sub incidența art. 194 NCP, trebuie ca între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul vătămător, care poate consta în una sau mai multe consecințe prevăzute expres de legiuitorul penal, să existe legătură de cauzalitate. Cu alte cuvinte, acțiunea sau inacțiunea săvârșită de făptuitor trebuie să determine în mod nemijlocit și fără echivoc urmarea vătămătoare, sau privită din alt unghi, urmarea imediată trebuie produsă în concret, efectiv de acțiunile sau inacțiunile înfăptuite de subiectul activ.
Inexistența acestui rapot de cauzalitate face ca o persoană să fie exonerată de răspunderea penală, deci să fie declarată nevinovată.
2.4 Latura subiectivă
În privința stabilirii formei de vinovăție cu care poate fi săvârșită infracțiunea de vătămare corporală, părerile sunt împărțite.
Unii autori susțin că forma de vinovăție cu care poate fi comisă această infracțiune este praeterintenția. Făptuitorul va răspunde de consecințele mai grave ale faptei sale cu condiția ca acestea să fi rezultat din activitatea sa de loviri sau vătămări corporale ale victimei, și să se stabilească faptul că autorul putea și trebuia să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale. Autorii susțin că atunci când făptuitorul se dedă unor acțiuni de loviri sau vătămări corporale ale persoanei, se naște prezumția, relativa de altfel, că acesta și-a asumat și riscul unor consecințe mai grave. Dacă
autorul infracțiunii nu a prevăzut și nu putea să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale, se va reține în sarcina sa infracțiunea de loviri sau alte violențe.
Majoritatea autorilor consideră că această infracțiune, sub aspectul laturii subiective, se poate comite cu intenție directă sau praeterintenție. În cazul praeterintenției, făptuitorul acționează cu
23Trib. jud. Hunedoara, Secția penală, decizia nr. 1336/1973, în RRD nr. 3/1975, pag. 64.
intenție numai în ceea ce privește fapta de lovire sau vătămare.
Consider că infracțiunea de vătămare corporală, în această variantă se săvârșește cu intenție indirectă sau praeterintenție. Există însă și câteva excepții și anume ipoteza punerii în primejdie a vieții persoanei, care se comite numai cu praeterintenție, și cea a avortului, care se poate comite și cu intenție directă.
În același sens este și practica noastră judiciară, în care s-a decis că există infracțiunea prevăzută în art. 194 NCP dacă inculpatul, aruncând cu pietre în victimă, de la o distanță relativ mică de 5-6 m, ia provocat pierderea ochiului. În acest caz, inculpatul chiar dacă nu a prevăzut rezultatul mai grav al faptei de lovire, trebuia și putea să-l prevadă, deci se consideră că fapta a fost comisă cu praeterintenție.
2.5 Formele infracțiunii. Modalități
Forme. Actele preparatorii, adică acele activități întreprinse de făptuitor pentru săvârșirea infracțiunii, deși sunt posibile nu se pedepsesc. Ele ar putea fi sancționate dacă ar fi înfăptuite de alte persoane decât făptuitorul, caz în care ne-am afla în prezența unei complicități anterioare.
Tentativa la infracțiunea de vătămare corporală este posibilă, însă ea nu cade sub incidența legii penale în varianta tip. În schimb, tentativa la infracțiunea de vătămare corporală în forma agravată se pedepsește, potrivit alin. (3) al art. 194 NCP.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce una dintre consecințele prevăzute de lege. În cazul leziunilor traumatice sau a afectării sănătății persoanei, infracțiunea se consumă în momentul în care se produce vătămarea care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile.
„Vătămarea corporală fiind o infracțiune progresivă, urmarea ei imediată se poate amplifica treptat, făcând necesară o durată mai mare a îngrijirilor medicale. De aceea, pentru calificarea infracțiunii, este necesar să se astepte epuizarea rezultatului, deci a evoluției vătămării”24. În doctrină s-a subliniat că momentul consumării infracțiunii nu trebuie confundat cu momentul comiterii faptei, care se referă la data exercitării violențelor asupra victimei. În materia
24C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, B.-N. Bulai, Cr. Mitrache, „Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență”, ed. a IV-a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București, 2008, pag. 366.
infracțiunii progresive stau la bază două teorii cu privire la data săvârșirii infracțiunii, și anume, teoria activității și teoria rezultatului. Cea dintâi consideră că infracțiunea progresivă este săvârșită la data acțiunii sau inacțiunii inițiale, iar a doua teorie consideră că data săvârșirii este cea a rezultatului definitiv. Teoria rezultatului este valabilă, însă, în materia prescripției, deoarece neajunsul semnalat (ficțiunea juridică) apare ca un rău mai mic decât acela de a se legitima scurgerea termenului de prescripție înainte de a se fi epuizat procesul cauzal. Teoria activității creează și ea o ficțiune, anume că fapta s-a săvârșit la o anumită dată, deși o parte a faptei (rezultatul provizoriu sau definitiv) s-a produs, în realitate, mai târziu. Această ficțiune, pe de o parte, este antrenată de împrejurarea că rezultatul se găsea în „embrion” chiar în procesul cauzal declanșat de făptuitor, iar, pe de altă parte, constituie un rău mai mic decât acela de a socoti fapta ca săvârșită în momentul producerii rezultatului definitiv. Extinderea, însă, a acestei teorii în materia prescripției conduce la rezultate inadmisibile și anume, lasă ca termenul de prescripție a răspunderii penale să curgă paralel cu evoluția progresivă a rezultatului. În concluzie data sîvârșiri infracțiunii progresive trebuie să fie aceea a producerii rezultatului definitiv. Legiuitorul noului Cod penal agăsit o soluție de mijloc între teoria acțiunii și teoria rezultatului, care și aceasta este discutabilă. Astfel, în cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție al răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs [art. 154 alin. (3) NCP].
Infracțiunea se poate realiza și în forma continuată, ca de exemplu
atunci când, în baza aceleiași rezoluții infracționale, făptuitorul îi introduce în mod repetat victimei în alimente o substanță toxică, prin care îi produce o vătămare a săntății ce presupune îngrijiri medicale în limita prevăzută în art. 194 alin. (1) lit. b) NCP.25
Modalități. Infracțiunea de vătămare corporală, ca și cea prevăzută de art. 193 NCP, este considerată o infracțiune de acțiune – comisivă (realizată prin activitatea făptuitorului), materială (vătămarea corporală se produce instantaneu, la contactul violent cu
25V. Cioclei, „Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei”, Ed. Universul Juridic, București, 2007, pag. 110.
corpul victimei), și de daună.26
Această infracțiune are ca modalități normative fapta descrisă la art. 194 alin. (1) NCP, pe de o parte, și o modalitate agravată, prevăzută în alin. (2) al art. 194 NCP.
Varianta tip cuprinsă în primul alineat al art. 194 NCP, dacă s-a produs vreuna dintre următoarele consecințe: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent; avortul; punerea în primejdie a vieții persoanei.
În acest sens, în practica judiciară s-a stautat, spre exemplu, că în situația în care, pe fondul unor relații proaste dintre părți, inculpații au așteptat victima și au lovit-o, cauzându-i leziuni pentru care partea vătămată a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 100-120 de zile, fapta se încadrează în dispozițiile art. 194 alin. (1) NCP și nu în alin. (2), atâta timp cât, așa cum a rezultat din probele administrate, inculpații nu au acționat în scopul producerii consecinșelor prevăzute în art. 194 alin. (1) NCP, ci doar în vederea aplicării unei corecții.
Varianta agravată este prevăzută în alineatul (2) al art. 194 NCP. Astfel, infracțiunea este mai gravă când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în art. 194 alin. (1) lit. a), b) și c) NCP și anume o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent.
2.6 Sancțiuni
Infracțiunea de vătămare corporală prevăzută în art. 194 NCP este alcătuită din o variantă tip și o agravantă. În cazul variantei tip NCP prevede pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani. În cazul variantei agravate care reprezintă situația când fapta a fost săvârșită în scopul producerii unei infirmități, leziuni traumatice sau afectarii sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau unui prejudiciu estetic grav și permanent, pentru acestea din urmă, NCP stabilește pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
26A. Boroi, V. Iftenie, op. cit., pag. 5.
CAPITOLUL IV
COMPARAȚIE ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE LOVIRE SAU ALTE VIOLENȚE ȘI VĂTĂMARE CORPORALĂ
Secțiunea I: Infracțiunile de lovire și alte violențe si vătămare corporală în viziunea vechiului și noului Cod penal român
În această secțiune m-am ocupat de prezentare elementelor de noutate aduse de noul Cod penal față de anterioara reglementare în ceea ce privește cele două infracțiuni prezentate anterior. Noua reglementare aduce o serie de modificări infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății persoanei, atât în ceea ce privește structura acestora, cât și în privința conținutului constitutiv.
În vechea reglementare, infracțiunea de lovire sau alte violențe era prevăzută în articolul 180, infracțiunea de vătămare corporala în articolul 181 și infracțiunea de vătămare corporale gravă în articolul 182. Legiuitorul a regrupat aceste infracțiuni, în actuala reglementare, în articolul 193 care prevede infracțiunea de lovire sau alte violențe și articolul 194 care prevede vătămarea corporală, integrând în acest articol infracțiunile prevăzute în articolele 181 și 182, adică infracțiunile de vătămare corporală și vătămare corporală gravă.
Legiuitorul aduce o serie de îmbunătățiri prin noul Cod penal cu privire la infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei. Lovirea sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice, prevăzute de noul Cod penal în articolul 193 alineatul 1, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.27 în același mod, era definită în vechiul Cod penal lovirea sau alte violențe, dar cu deosebirea că pedeapsa era mai ușoară, aceasta constând în închisoarea de la o luna la 3 luni sau amenda. După cum observăm, vechiul Cod penal creea o situație mai favorabilă făptuitorului deoarece limitele pedepsei erau mai mici. Deși în vechiul Cod penal această infracțiune săvârșită asupra membrilor de familie era reglementată în același articol, pedeapsa fiind închisoarea de la 6 luni la un an sau amenda, în noul Cod penal, infracțiunile săvârșite asupra unui membru de familie sunt reglementate separat în capitolul III, intitulat „Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie”,
27Noul Cod penal, art. 193.
pedeapsa fiind majorarea cu o pătrime a maximului special prevăzut la articolul 193 alineatul 1.
Conform alineatului 2 al articolului 193 din noul Cod penal, fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amenda. În schimb, vechiul Cod penal prevedea, pentru aceeași infracțiune, termenul de îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile și pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. Faptul că legiuitorul a prevăzut o pedepsă mai aspră pentru cel care săvârșește infracțiunea reprezintă o îmbunătățire adusă Codului penal român, astfel descurajând un eventual comportament infracțional.
Potrivit noului Cod penal, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ca și în vechiul Cod, dar nu se mai prevede expres faptul că împăcarea părților înlătură răspunderea penală, astfel cum era prevăzut în vechiul Cod penal.
În cadrul infracțiunii de vătămare corporală sau produs o serie de modificări în ceea ce privește formele agravate ale acestei infracțiuni. Astfel, s-a eliminat varianta agravată de pierdere a unui simț sau a unui organ ori încetarea funcționării acestora, prin încorporarea acesteia în infirmitate. De asemenea, o altă modificare s-a produs în ceea ce privește termenul de sluțire, acesta fiind înlocuit cu cel de prejudiciu estetic grav și permanent.
În noul Cod penal, numărul de zile de îngrijiri medicale s-a mărit la mai mult de 90 de zile, față de vechiul Cod penal, în care vătămarea trebuia să necesite îngrijiri medicale între 60 și 90 de zile, pedeapsa ramânând închisoarea de la 2 la 7 ani pentru infracțiunea săvârșită în această modalitate.
O altă deosebire în cazul acestei infracțiuni, este reprezentată de limitele pedepselor prevăzute în cele două Coduri. Astfel, in noul Cod penal, când fapta a produs o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, spre deosebire de vechiul Cod penal în care se prevedea o sancțiune mai aspră a făptuitorului, și anume închisoarea de la 2 la 10 ani. Totodată, observăm din nou o oarecare favorizare a infractorului în alineatul 2 al articolului 194 noul Cod penal care prevede închisoarea de la 3 la 10 ani, atunci când fapta a fost săvârșită în scopul producerii unei infirmități, unei leziuni traumatice sau afectarea sănătășii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau unui prejudiciu estetic grav și permanent, pe când în vechea reglementare pedeapsa era mai aspră, fiind închisoarea de la 3 la 12 ani pentru vătămarea care necesită îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau pentru vătămarea care a avut ca rezultat pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei.
Din punctul meu de vedere, această schimbare pe care a făcut-o legiuitorul în noul Cod penal cu privire la micșorarea limitelor pedepselor pentru vătămarea corporală nu este o îmbunătățire deoarece consecințele acestei infracțiuni sunt unele foarte grave, victimele vătămării fiind afectate atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.
Tentativa faptei săvârșite în scopul consecințelor precizate anterior se pedepsește atât în vechiul cât și în noul Cod penal.
În noul Cod penal, nu se mai precizează în mod expres că împăcarea părților înlătură răspunderea penală, spre deosebire de vechiul Cod penal.
Secțiunea II Asemănări și deosebiri între infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală
Din definiția noului Cod penal, reiese că, atât infracțiunea de lovire sau alte violențe, cât și infracțiunea de vătămare corporală, constau în lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice. O deosebire importantă dintre cele două infracțiuni este reprezentată de faptul că în cazul vătămării corporale se produc consecințe mai grave. Aceste consecințe se manifestă sub forma unei infirmități, unei leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, unui prejudiciu estetic grav și permanent, avortului sau punerii în primejdie a vieții persoanei.
Infracțiunea de vătămare corporală este o specie a infracțiunii de lovire sau alte violențe, fiind o manifestare mai gravă a acesteia.
Sub aspectul obiectului, cele două infracțiuni sunt identice, obiectul special fiind reprezentat de relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei, iar cel material fiind corpul victimei.28
De asemenea, și în ceea ce privește subiecții celor două infracțiuni, acestea se aseamănă. Atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv sunt necircumstanțiați, legea nu cere acestor subiecte o calitate specială. În ambele cazuri, participația penală este posibilă sub toate formele.
Sub aspectul elementului material ambele infracțiuni se produc printr-o faptă de lovire sau alte violențe producătoare de suferințe fizice care pot fi cauzate fie de energia făptuitorului, fie de o altă forță.
În schimb, în cazul urmării imediate principala deosebire constă în gravitatea consecințelor produse de cele două infracțiuni. Așadar, la infracțiunea de vătămare corporală remarcăm cinci posibile consecințe grave care presupun o intensitate mare a vătămării cu repercusiuni fizice de natură să creeze și prejudicii de ordin psihic, în timp ce în cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe urmările nu sunt atât de semnificative, comparativ cu cealaltă infracțiune, de exemplu, cazul în care în urma unor lovituri victima a prezentat diverse echimoze pe corp dar care nu impun îngrijiri medicale deosebite sau de lungă durată.
O altă asemănare între cele două infracțiuni o reprezintă faptul că între elementul material și urmarea imediată există o legătură de cauzalitate.
În cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe, aceasta se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, iar infracțiunea de vătămare corporală se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție, cu excepția punerii în primejdie a vieții persoanei, care se poate comite doar cu praeterintenție și a avortului care se poate comite și cu intenție directă. Mobilul și scopul
nu au relevanță pentru existența infracțiunii, însă se va putea ține seama de acestea la individualizarea pedepsei, putând constitui o circumstanță atenuantă sau agravantă.
În ceea ce privește formele infracțiunii, există asemănări și deosebiri între acestea. Tentativa nu se pedepsește în niciuna dintre infracțiuni, cuexcepția tentativa la infracțiunea de vătămare corporală în forma agravată. Cât despre consumarea infracțiunii în cazul lovirii sau altor violențe, aceasta are loc în momentul în care victima este lovită sau când printr-un act de violență I se produce o suferință
28Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, op. cit., pag. 57.
fizică, pe când în cazul vătămării corporale consumarea infracțiunii se petrece în momentul producerii uneia dintre urmările prevăzute de lege. În situația leziunilor traumatice sau afectării sănătății persoanei, infracțiunea se consumă în momentul în care se produce vătămarea care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile. Ambele infracțiuni pot fi săvârșite în forma continuată.
O altă deosebire între cele două infracțiuni o regăsim sub aspectul formelor agravate. În ceea ce privește infracțiunea de loviri sau alte violențe, aceasta este mai gravă dacă a produs leziuni traumatice sau a afectat sănătatea unei persoane, ce necesită îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Prin urmare, circumstanța agravantă presupune îndeplinirea mai multor condiții.
În primul rând, să se producă o vătămare, adică să se aducă atingere integrității corporale sau sănătății persoanei.
În al doilea rând, vătămarea să constea într-o leziune traumatică sau într-o afectare a sănătății persoanei, prin leziuni traumatică ințelegându-se acea atingere organismului uman prin acțiunea unui agent traumatic, iar prin sănătate înțelegându-se starea unui organism la care funcționarea tuturor organelor se face în mod normal și regulat.29
În al treilea rând, vătămarea produsă să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale, așa cum am precizat mai sus, iar în ultimul rând durata îngrijirilor medicale să fie de cel mult 90 de zile, această durată putând fi oricât de redusă.
În cazul infracțiunii de vătămare corporală regăsim o formă agravată, prevăzută în alineatul 2 al articolului 194. Astfel, infracțiunea este mai gravă atunci când lovirile sau violențele au fost săvârșite în scopul producerii unei infirmități, unei leziuni traumatice sau afectării sănătății unei persoane, care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau unui prejudiciu estetic grav și permanent.
Deosebiri regăsim și în cazul sancțiunilor prevăzute de legiuitor. Astfel, în ceea ce privește varianta tip, la infracțiunea de lovire sau alte violențe, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, iar la cea de vătămare corporală sancțiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani. Cât despre sancțiunea variantei agravate pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe pedeapsa constă în închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau amenda, iar in cazul vătămării
29DEX, pag. 950
corporale, pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 10 ani.
O ultimă deosebire, o regăsim cu privire la aspectele procesuale. Pentru loviri sau alte violențe, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea persoanei vătămate, în timp ce la infracțiunea de vătămare corporală acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
CAPITOLUL V
ALTE CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNILE DE LOVIRE SAU ALTE VIOLENȚE ȘI VĂTĂMAREA CORPORALĂ
Secțiunea I Considerații de metodică criminialistică privind infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală
Unul dintre cele mai importante aspecte cu privire la infracțiunile prevăzute la articolele 193 și 194 noul Cod penal, este metodica investigării lor.
Odată ce s-a primit o sesizare sau după ce organele de poliție s-au autosesizat despre comiterea unor astfel de infracțiuni, trebuie soluționate anumite probleme, cum ar fi:
existența sau inexistența faptei, adică, dacă făptuitorul a aplicat victimei lovituri ori nu a luat anumite măsuri care, în final, au avut drept rezultat lovirea sau alte violențe ori vătămarea integrității corporale și sănătății victimei.
este esențial să se stabilească existența legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea vătămătoare a făptuitorului și rezultatul socialmente periculos al faptei.
stabilirea datei și locului săvârșirii infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală; aceste infracțiuni, prin natura lor, sunt fapte penale care pot lăsa urme la locul faptei; prin stabilirea cu exactitate a locului comiterii infracțiunii, ia naștere posibilitatea concretă de a descoperii urme și mijloace de probă care pot fi valorificate prin dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor medico-legale. Cunoașterea aspectelor legate de locul și data infracțiunii permite stabilirea cu exactitate a prezenței făptuitorului sau a victimei în locul precizat în sesizare, a activitășilor desfășurate de acesta înainte, în timpul și după comiterea infracțiunii și, de aici, posibilitatea de a descoperi o eventuală înscenare.
identificarea făptuitorilor, calitatea și contribuția lor la comiterea infracțiunii. În cazul acestor infracțiuni calitatea făptuitorului nu prezintă nici un fel de importanță sub aspectul existenței conținutului constitutiv sau, cu alte cuvinte legea nu cere o calitate specială a subiectului activ pentru existența faptei. Însă, sub aspectul metodicii criminalistice, calitatea infractorului are o importanță considerabilă deoarece face legătura cu victima, ajută la verificarea martorilor etc.30
stabilirea consecințelor dăunătoare ale faptei. Aceasta face referire la certificatul medico-legal ce trebuie eliberat cu operativitate, în cel mai scurt timp posibil de la comiterea faptei, astfel încât acest act care constituie o probă puternică la dosar să oglindească cu obiectivitatea și cât mai detaliat urmările faptei prevăzute de legea penală.
Activitățile specifice care se întreprind cu ocazia cercetării infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală sunt următoarele:
cercetarea la fața locului este una dintre cele mai importante activități care se efectuează de echipa de cercetare la fața locului. Pentru a produce efecte scontate, această activitate trebuie să respecte anumite reguli, precum:
căutarea unor urme de natură biologică – salivă, sânge, fire de păr, resturi de țesut; acestea vor fi ridicate, conservate și trimise spre examinare la specialiști de la Institutul de Medicină Legală sau alte subunități de profil subordonate acestuia.
căutarea de instrumente folosite de infractori și urmele făcute de acestea; este vorba despre căutarea și ridicarea obiectelor corp-delict cu ajutorul cărora s-a comis infracțiunea; importanța acestor obiecte rezidă în faptul că se pot preleva de pe ele urme biologice, papilare, care prin comparație pot duce la identificarea făptuitorului și la dovedirea prezenței sale la locul faptei.
examinarea corpului victimei. Aceasta se face pentru a se descoperi și a se consemna în procesul verbal leziunile existente, zona corpului în care acestea se află, natura lor.
întocmirea schiței locului faptei se face pentru a avea o reprezentare cât mai exactă și detaliată a modului în care s-a săvârșit fapta.
identificarea martorilor oculari și ascultarea urgentă a lor, a celor care au asistat direct la comiterea faptei; este vorba de
30V. Bercheșan și colab., „Tratat de metodică criminalistică”, Ed. Carpați, Craiova, 1994, pag. 308.
luarea unor declarații de la persoane care au asistat efectiv la săvârșirea infracțiunii. Aceste declarații sunt foarte importante mai ales sub aspectul conținutului infracțional, care ajută organul de cercetare penală la elucidarea faptei. Astfel, se pot afla semnalmentele făptuitorilor, numărul lor, cum au acționat și, de aici, poate rezulta intenția sau praeterintenția, lucruri esențiale la încadrarea juridică a faptei.
dispunerea constatării medico-legale pentru a stabili existența leziunilor, natura lor, mecanismul de producere a acestora, vechimea lor, numarul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare în scopul încadrării juridice corecte a faptei comise de infractor.
dispunerea constatărilor tehnico-științifice în raport cu urmele descoperite la fața locului sau cu prilejul desfășurării altor activități de urmărire penală (percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, reconstituirea, etc.).
efectuarea percheziției domiciliare asupra unei persoane suspecte atunci când există probe temeinice că ar fi putut comite infracțiunea.
ascultarea victimei, ocazie cu care se face un plan de ascultare ce ar trebui să conțină, printre altele, întrebări cu privire la data și locul unde a fost agresată, dacă l-a văzut pe infractor, semnalmentele acestuia, acțiunile pe care le-a întreprins ulterior acțiunii, dacă a existat provocare din partea victimei și în ce a constat, modul în care a acționat făptuitorul și cei care l-au ajutat, dacă este cazul, ce activități a întreprins victima pentru a se apăra, să numească persoane care cunosc despre împrejurările comiterii faptei și modul în care au aflat despre aceasta, să specifice, dacă știe, situații în care făptuitorul a mai comis astfel de fapte și cine sunt victimele.
Identificarea și ascultarea martorilor, adică a celor care au fost de față la comiterea faptei, cei care au cunoștiință despre existența unor stăari conflictuale între infractor și victimă și faptul că făptuitorul s- a exprimat de mai multe ori sub formă de amenințări la adresa victimei, persoanele care au descoperit victima și i-au acordat primul ajutor, vecinii în legătura cu modul de comportare în societate al făptuitorului, persoane care au confecționat pentru făptuitor anumite obiecte sau instrumente fără a ști care este precis destinația acestora etc.
ascultarea făptuitorului. Acestuia I se pun întrebări în legătura cu modul în care a comis lovirea sau alte violențe ori, după caz, vătămarea corporală, întrebări care să stabilească provocarea din partea victimei și a motivelor pentru care învinuitul a depășit legitima apărare.
prezentarea spre recunoaștere a persoanei. Are loc în momentul în care făptuitorul nu este cunoscut și este necesară identificarea lui din rândul cercului de suspecți.
Stabilirea și efectuarea acestor elemente de metodică criminalistică este foarte importantă pentru știința dreptului penal, și în general, pentru în făptuirea justiției. Dacă dreptul penal construiește fundamentul teoretic cu privire la relațiile sociale ce trebuie protejate, criminalistica, prin regulile ei bine determinate, contribuie la dovedirea elementelor constitutive ale infracțiunii și la identificarea și prinderea făptuitorilor.
Secțiunea II Considerații de medicină legală privind infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală
Infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală prevăzute de noul Cod penal, aduc prejudicii sănătății morale, fizice sau sociale ale persoanei și definesc, sub aspect juridic, o categorie de fapte antisociale, clasificate în ceea ce privește gravitatea lor, după un citeriu eminamente medical.31 Tocmai acest criteriu ne determină să acordăm o atenție deosebită medicinei legale în raport cu aceste infracțiuni, în scopul deslușirii cât mai juste a conținutului Atât infracțiunea de lovire sau alte violențe, cât și infracțiunea de vătămare corporală sunt provocate prin acțiunea unor agenți traumatici mecanici asupra organismului, ce au ca rezultat producerea unor leziuni caracteristice. Cu unele excepții, agresiunile mecanice determină modificări morfologice externe ce depind de o
31Gh. Scripcariu, M. Terbancea, „Patologie medico-legală”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983, pag. 317.
serie de factori: natura agentului vulnerant, forma, dimensiunea și consistența acestuia, energia cinetică a corpului în mișcare.32
În funcție de mecanismul de producere, lovirea este de două tipuri: activă, atunci când agentul traumatic mecanic în mișcare lovește corpul aflat în poziție staționară, și pasivă, atunci când corpul aflat în mișcare se lovește de un agent vulnerant fix. Cele mai importante criterii de clasificare a leziunilor traumatice externe sunt criteriul morfologic și cel care ține seama de natura agentului vulnerant. Leziunile traumatice pot fi fără întreruperea continuității epidermului (echimoza și hematomul) și cu soluție de continuitate (excoriația și plăgile).
Leziuni traumatice externe fără soluție de continuitate
Echimoza sau vânătaia
Este o leziune traumatică fără soluție de continuitate, care inițial este roșiatică. Echimoza apare prin ruptura vasculară care după câteva ore devine albăstruie, culoare ce persistă 2-3 zile. Apoi, aceasta se transformă într-o culoare cafenie după 3-7 zile care se transformă în verzuie, iar în final gălbuie după 8-10 zile. Evoluția echimozei poate fi mai lentă sau mai rapidă, în funcție de mărime, zona în care se află și leziuni traumatice asociate. În practica medico-legală se apreciază că o echimoză este recentă dacă nuanța este roșie-purpurie, albăstruie sau violacee și nu este însoțită de culoarea verde, mai puțin recentă, dacă nu prezintă nuanța verde și veche, dacă colorația gălbuie sau cafeniu-gălbuie nu este însoțită de culoarea verde. Echimozele de la ochi, buze și organele genitale nu evoluează cu modificarea culorii, ci dispar treptat prin reducerea în dimensiune. Ea poate avea forma obiectelor cu care s-a produs lovitura.
Hematomul
Este tot o leziune traumatică fără leziune de continuitate ce se prezintă inițial cu o colorație roșiatică-violacee pe un fond tumefiat, care se produce prin ruptura unor vase mai mari. Colorația evoluează
32V. Beliș, „Medicină legală- Curs pentru facultățile de drept”, Ed. Juridică, București, 2001, pag. 174.
în timp mai lent decât în cazul echimozei, dar parcurge aceleași etape. Acestea pot fi superficiale (la cap se cunosc sub denumirea de cucuie) sau profunde, care pot fi detectate prin tomografii, ecografii, iar la cadavru prin necropsie. Hematoamele întinse pot induce starea de șoc și pot pune în primejdie viața persoanelor.
Leziuni traumatice externe cu soluție de continuitate
Excoriația
Este o leziune elementară cu soluție de continuitate, realizându-se prin distrugerea straturilor superficiale ale pielii. În primele 12 ore prezintă o fază inițială când suprafața excoriației este umedă, dupa 12-24 de ore apare crusta, semn macroscopic de reacție vitală, apoi urmează faza de detașare a crustei după 3-4 zile până la 7-12 zile și apoi faza de reepitelitare între 7-14 zile.
Plaga sau rana
Plăgile sunt leziunile traumatice cu soluție de continuitate a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse. Astfel, plăgile se clasifică din mai multe puncte de vedere:
În funcție de adâncime, plăgile sunt superficiale sau profunde.
În funcție de gravitate plăgile pot fi ușoare, medii, grave și foarte grave, altele chiar mortale.
În funcție de evoluție, acestea sunt simple, cu vindecare rapidă și complicate, ce evoluează cu suprainfecție sau se finalizează cu cicatrici inestetice.
Din punct de vedere medico-legal și criminalistic se pot deosebi plăgi de atac care vizează anumite zone ale corpului victimei și interesează anumite organe vitale; plăgi de apărare care apar ca urmare a intenției de apărare a victimei; plăgi ofensive sau de apărare activă localizate la nivelul palmelor, victima încercând să apuce arma albă și plăgi defensive sau de apărare pasivă, localizate, de regulă, la nivelul antebrațului, victima încercând să pareze lovitura.
În funcție de aspectul morfologic plăgile pot fi contuze sau zdrobite, ce se produc, de regulă, prin lovire cu un corp dur (la rândul lor, plăgile contuze pot fi: pleznită, mușcată, strivită și smulsă); înțepate (uneori plaga înțepată produsă de un agent traumatic mecanic cu vârf ascuțit trebuie deosebită de înțepătura accidentală, de insecte, de spini sau de injecții); tăiate (lineară, cu lambou, cu amputare); înțepat-tăiate și despicate (lineară, dreptunghiulară, triunghiulară sau cu lambou).
Expertiza sau constatarea medico-legală
Ținând seama de gravitatea consecințelor survenite în urma săvârșirii infracțiunilor prevăzute in art. 193 și 194, medicul legist are obligația, în cazul expertizelor efectuate la cererea părților, de a încunoștința organele judiciare competente în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.
În afara consemnării datelor medicale obiective, cuprinzând anamneza (rezultată din afirmațile victimei), felul leziunii, localizarea, dimensiunile, profunzimea, modificările suferite în timp, obiectivele lucrării medicale au scopul de a oferi justiției elementele necesare încadrării corecte a faptei.
Astfel, raportul medicului legist trebuie să consemneze:
Realitatea traumatismului: aspectul morfologic și topografia leziunilor.
Mecanismul de producere: lovire activă, cădere, comprimare.
Tipul obiectului cu care s-au produs leziunile: corp contondent, tăietor, înțepător.
Data producerii leziunilor și dacă aceasta este în concordanță cu afirmațiile victimei.
Gravitatea leziunilor traumatice exprimată prin aprecierea duratei îngrijirilor medicale necesare în vederea vindecării.
Probabilitatea sau posibilitatea apariției de complicații, în cazul examinărilor recente sau realitatea acestora, în examinările la interval mai mare după traumatism, cu precizarea legăturii de cauzalitate dintre acțiunea inițială și aceste complicații.
Posibilitatea sau confirmarea apariției de sechele cu caracter permanent și cu producerea unor infirmități.
Pierderea unui organ sau afectarea funcționării acestuia.
Existența unor leziuni cu potențial de a produce un prejudiciu estetic grav și permanent.
Producerea unui avort post-traumatic.
Punerea în primejdie a vieții victimei.
Eventualitatea unei autoagresiuni, simularea sau agravarea unor modificări post-traumatice și exploatarea unor leziuni mai vechi.
De obicei, constatarea medico-legală se efectuează la scurt timp după producerea leziunilor, prin examinarea directă a victimei, iar, uneori, cu efectuarea unei examinări de laborator sau a unui consultant de specialitate.
Aprecierea gravității unui traumatism după criteriul duratei îngrijirilor medicale
În cazul leziunilor traumatice produse prin agresiuni este obligatorie aprecierea duratei îngrijirilor medicale, aceasta constituind fundamentul necesar la încadrarea juridică a infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală.
Sub aspect juridic, prin „zile de îngrijiri medicale” înțelegem numărul de zile prin care se apreciază în mod direct, din punct de vedere medico-legal, gravitatea unei sau unor leziuni sau boli post-traumatice.
Aprecierea gravității leziunilor sau bolilor post-traumatice presupune respectarea următoarelor criterii medico-legale:
Criteriul diagnostic, presupune interpretarea tipului de leziune traumatică (echimoză, plagă etc.) constatată, în funcție de localizare, număr, mărime.
Criteriul terapeutic-prognostic-recuperator, are în vedere perioada de timp care este necesară aplicării oricărei terapii (ambulator sau spitalizare) medicamentoase, chirurgicale sau recuperatorii, adresată leziunii traumatice respective, de către personalul medical de specialitate.
Criteriul antecedentelor bio-psiho-patologice, acest criteriu face referire la starea de sănătate a victimei anterior traumatismului suferit, stare determinată de vârstă, sex, boli preexistente, stare de nutriție etc.
Astfel, cuantificarea gravității oricărui traumatism asupra organismului uman, astfel încăt să fie acoperită întreaga sferă a leziunilor traumatice – pornind de la cele mai simple (echimoze) și terminând cu cele mai grave (fracturi, rupturi de organe interne etc.) – nu se poate face decât prin aplicarea în exclusivitate a celor trei criterii mai sus menționate și numai de către medicul legist.33
Prin durata îngrijirilor medicale înțelegem tratamentul real efectuat sau necesar în vederea vindecării unor leziuni, aceasta fiind independentă de durata concediului medical, a spitalizării sau a altor criterii medicale, dar nu medico-legale.34
Există situații în care victima, deși necesită îngrijiri medicale, nu le efectuează, vindecarea provocându-se spontan. În aceste situații, medicul legist trebuie să țină seama de gravitatea leziunilor inițiale, de localizarea și profunzimea acestora și să aprecieze necesitatea și durata îngrijirilor medicale, în raport cu aceste considerente.
În cazul în care apar complicații locale – de obicei septice – acestea sunt consecința nerespectării indicaților terapeutice sau a întreținerii voluntare a acestora, este nevoie ca acest fapt să fie menționat, arătându-se cauza eventualei prelungiri a îngrijirilor medicale și implicit, raportul de cauzalitate cu leziunea inițială. Tot în acest context, se poate constata faptul că unele afecțiuni preexistente, pot constitui cauze de prelungire a duratei îngrijirilor medicale sau chiar a constituirii unor infirmități. Medicul examinator trebuie să consemneze acești factori care pot determina întârzierea procesului reparator, și să precizeze durata obișnuită a tratamentului necesar în cazul unei evoluții normale.
Aspecte medico-legale privind noțiunea de infirmitate
În conținutul noțiunii de infirmitate intră slăbirea unui simț sau a unui organ, alterarea unei funcțiuni, dar și pierderea unui simț sau unui organ ori încetarea funcționării acestora.
Infirmitatea poate fi atât de ordin fizic, cât și psihic și este necesar ca aceasta să aibă caracter permanent în ambele cazuri.
În cazul modificărilor psihice sunt indispensabile examinarea de specialitate (clinică și paraclinică) și examinarea psihologică, precum și cunoașterea stării anterioare traumatismului, cunoscut fiind faptul că anumite deficiențe sau afecțiuni psihice preexistente sunt adeseori atribuite de către victime sau de către expert în urma unor examinări superficiale sau incomplete.
33 A. Boroi, V. Iftenie, op. cit., pag. 107.
34V. Beliș, op. cit., pag 202.
Aspecte medico-legale privind leziunile traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale
Pentru încadrarea juridică corectă a faptei interesează durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare și nu durata concediului medical acordat victimei sau durata incapacității ei de muncă. De asemenea, nu are relevanță faptul că durata îngrijirilor medicale a fost determinată de existența unor leziuni anterioare.
În practica judiciară s-a apreciat că subzistă infracțiunea de vătămare corporală dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei s-a prelungit la 120 de zile din cauza aplicării cu întârziere a tratamentului medical, victima fiind de bună credință.
Leziuni traumatice foarte grave, necesitând mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, fiind de cele mai multe ori însoțite de sechele sau alte consecințe sunt:
Traumatisme cranio-cerebrale cu fracturi multiple, contuzie cerebrală gravă, comă prelungită;
Fracturi multiple ale masivului facial, îndeosebi ale mandibulei;
Traumatisme toracice sau abdominale grave cu complicații septice ce necesită intervenții chirurgicale repetate;
Fracturi multieschiloase cu deplasare ale oaselor lungi;
Aspecte medico-legale privind un prejudiciu estetic grav și permanent
Prin prejudiciu estetic grav și permanent se înțelege o deformare evidentă, morfologică sau estetică a unei regiuni anatomice, indiferent de localizarea sa, dar care creează victimei un prejudiciu fizic și psihologic.
Astfel, leziunile sechelare cuprinse în această noțiune nu se limitează numai la față, ci la orice modificare anatomică, ce nu doar prin localizare, ci și prin aspect, întindere și morfologie constituie un prejudiciu estetic important, indiferent de regiunea corporală interesată.
În unele situații, noțiunea de prejudiciu estetic grav și permanent se suprapune cu cea de infirmitate (amputarea unor membre sau părți ale acestora, lipsa unui glob ocular sau a pavilionului urechii, cicatrici întinse).
Conform legii, acest prejudiciu este caracterizat de ireversibilitate, dizarmonie evidentă, gravitate vădită ce schimbă în rău înfățișarea nativă a persoanei.35
Caracterul de permanență, prin care trebuie să se individualizeze prejudiciul estetic grav și permanent, impune ca aprecierea medico-legală să fie făcută la un interval mai mare de timp de la producerea traumatismului și după epuizarea tuturor metodelor terapeutice de chirurgie plastică și reparatorie și de fizio-terapie. Constatarea existenței unui prejudiciu estetic grav și permanent, în cazuri limită, cu modificări mai mult sau mai puțin evidente, este de multe ori subiectivă, cu excepția cazurilor de mutilare efectivă, care, ca de exemplu, pierderea unuia dintre membre, prezintă un caracter deformant neîndoielnic.
Un aspect important de care trebuie să se țină seama la aprecierea unei fapte ca provocând un prejudiciu estetic grav și permanent, îl constituie și unele criterii legate de persoana expertizatului, și anume: sexul, vârsta, profesia.
Aspecte medico-legale privind avortul
Avortul constituie acea consecință a infracțiunii de vătămare corporală care este produsă de un traumatism mecanic.
Principalele probleme medico-legale în aceste cazuri sunt:
Felul, localizarea și intensitatea leziunilor traumatice.
Prezența și vârsta sarcinii în momentul lovirii.
Realitatea avortului, data primelor semne și evoluția acestuia.
Dacă există legătura de cauzalitate între leziunile suferite de victimă și întreruperea cursului sarcinii.
În cazul examinării la intervale mai mari de la agresiune, când eventualele leziuni traumatice s-au vindecat sau în cazuri în care, după producerea avortului au dispărut semnele de sarcină sau de stare postabortivă, originea traumatică a avortului este greu de demonstrat și poate fi făcută numai pe baza unor date medicale clinice, obiective și complete și prin excluderea altei cauze de producere a avortului.
Reconstituirea în mod cronologic a datei traumatismului, a apariției primelor semne de avort, a evoluției acestuia până la eliminarea produsului de concepție, ca și examenul clinic local și
35Decizia de îndrumare a C.S.J, în Gh. Scripcariu și M. Terbancea, op. cit., pag. 318.
general al victimei sunt obligatorii în vederea precizării raportului de cauzalitate și în excluderea unei eventuale simulări sau a unei manopere produse în scop abortiv.
În cazul sarcinilor aproape de termen, declanșarea prematură a travaliului, urmată de moartea produsului de concepție (fie direct prin traumatism, fie prin imaturitate) este încadrabilă în același articol de lege.
Aspecte medico-legale privind noțiunea de punere în primejdie a vieții persoanei
În conformitate cu prevederile art. 194 alin. (1) lit e), indiferent de durata îngrijirilor medicale, o leziune poate fi gravă și să constituie vătămare corporală și prin punerea în primejdie a vieții persoanei.
Acest aspect se cere rezolvat de expertiza medico-legală în cauze diferite, motivarea concluziei necesitând o bună documentație medicală, o analiză concretă a cazului sub aspect medical și din care să rezulte o alterarea evidentă a stării generale a bolnavului, cu modificări care sa facă posibilă evoluția gravă cu iminență sau prezumție de deces.
În mod concret, noșiunea de „punere în primejdie a vieții persoanei”, trebuie să se refere, fie la gravitatea inițială a loviturii, fie la iminența sau la apariția de complicații care pot duce la moartea victimei.
Varietatea mare a reactivității organismului uman arată că în unele cazuri, chiar dacă leziunea este gravă, vindcarea se poate produce fără ca în niciun moment viața victimei să fie pusă în pericol, în timp ce în altele, o leziune relativ ușoară, pe fondul unor afecțiuni preexistente, sau chiar direct, poate determina complicații grave care pun în primejdie viața sau duc la decesul persoanei vătămate. Sub acest aspect, al variabilității reactivității organice și a unor eventuale afecțiuni preexistente, problema periculozității pentru viață a unei leziuni este de multe ori greu de apreciat, în general neexistând o unitate de concepție a medicilor legiști.
Noțiunea de „periculozitate pentru viața unei persoane”, din punct de vedere medico-legal, poate îmbrăca aspecte deosebite: unul de certitudine, care poate fi evaluat imediat după producerea leziunii (stare de șoc, comă, insuficiență cardio-circulatorie sau respiratorie acută) sau tardiv (prin examinarea tuturor datelor medicale consemnate pe parcursul evoluției) și unul de prezumție care se referă la aprecierea potențialului de periculozitate al unei leziuni în funcție de gravitatea acestuia și de evoluția obișnuită (de exemplu, plăgile penetrante toracice sau abdominale).
De aceea, pentru aprecierea unei leziuni ca periculoasă pentru viață, aceasta trebuie să constituie un pericol iminent, imediat sau tardiv ori potențial, ca vătămarea să determine moartea, indiferent dacă acest pericol a fost îndepărtat prin tratament medical sau datorită reactivității organice crescute.36
Leziuni sau sindromuri post-traumatice, care pun viața în pericol sunt:
Traumatisme cranio-cerebrale cu sau fără fracturi craniene prezentând modificări neurologice clinice sau paraclinice evidente care să demonstreze o contuzie cerebrală prin hematom, hemoragii intracerebrală, comă și complicațiile acestor traumatisme
Traumatismul vertebro-medular: leziuni vertebro-medulare înalte, cervicale sau toracale, cu leziuni neurologice evidente
Traumatisme toracice: leziuni cardiace și pericardice deschise, cu contuzie cardiacă cu rănirea miocardului, hemopericardului sau traumatisme închise, cu contuzie cardiacă, leziuni penetrante toracice evidente clinic și radiologic prin hemotorax, pneumotorax, emifzem subcutanat sau complicații secundare; traumatisme toracice închise cu fracturi multiple costale, determinând insuficiență respiratorie acută, hemotorax, pneumotorax, emifezm subcutanat sau complicații de tip hemoragic sau septic
Traumatisme abdominale: leziuni penetrante, evidențiate clinic sau chirurgical prin hemoperitoneu, leziuni ale organelor parenchimatoase sau cavitare cu sau fără peritonită
Modificări clinice generale apărute după traumatisme:
Starea de vomă verificată clinic
Insuficiență respiratorie acută: asfixie prin aspirat, intoxicații
Insuficiență cardio-circulatorie acută: stările de colaps
Șocul traumatic, hemoragic, combustional, peritonial
Stările toxico-septice
Sindromul de strivire
36V. Beliș, op. cit., pag. 361.
Intoxicații acute sau cronice
Reacții alergice survenite după aplicarea unui tratament efectuat pentru o leziune traumatică
Leziuni produse prin diferiți agenți biologici: mușcături de animale, toxiinfecții alimentare, intoxicații cu ciuperci, etc
Este imperios necesar ca fiecare caz să fie examinat medico-legal cu mare atenție deoarece fiecare caz are particularitățile sale și în cazul în care aprecierea medico-legală se face după o perioadă de spitalizare a victimei, este obligatorie studierea tuturor datelor medicale. Numai în acest fel, concluziile medico-legale, sunt argumentate, evitându-se noi examinări sau existența de opinii diferite.
Secțiunea III: Considerații de psihologie judiciară
Factorul determinant în comiterea unor fapte antisociale îl desemnează personaliatea umană deoarece ea stă la baza creeării unei diferențieri fundamentale între infractori și non-infractori (de exemplu, unii oameni comit fapte antisociale, alții nu, deși trăiesc în aceleași condiții sociale).
În aceste proces de prevenire și combatere a infracționalității, flagel social care a atins cote alarmante în zilele noastre, psihologia judiciară joacă un rol foarte important contribuind, prin informațiile pe care le oferă, la aplicarea justă a normelor penale. Cu ajutorul acestei discipline putem aprecia elementele de culpă, vinovăție, intenție, prevedere, starea emoțională, conduită simulată, responsabilitate, ajutând la o bună dozare a pedepselor și la o încadrare juridică corespunzătoare faptei.
După cum știm, infracțiunea de lovire sau alte violențe, în forma ei tipică, se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, iar infracțiunea de vătămare corporală, se comite cu intenție indirectă, praeterintenție sau intenție directă. Pentru a desluși cât mai bine elementele de vinovăție ale unei infracțiuni, atenția organului judiciar, inevitabil, se îndreaptă către analiza persoanei infractorului, sub aspectul vieții sale psihice, context în care cunoștințele lui de psihologie judiciară sunt indispensabile.
Personalitatea umană și actul infracțional
Prin personalitate se înțelege sinteza tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect, căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică.
Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide a cărei bază este formată de ereditate, cele patru suprafețe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter și inteligență, vârful piramidei constituind sinteza globală a personalității.
Condițiile trecerii la act sunt comandate de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă.
Personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar și de mediu, unii autori considerând că este necesar să se studieze personalitatea în cauză, însă există situații specifice, periculoase, în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal ce rezultă dintr-o situație specifică desemnează răspunsul unei personalități la acea situație. În aceste cazuri, personalitatea este cea care domină situația, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecință directă a activității personalității respective. Din această scurtă analiză reiese că factorii de mediu influențează atât formarea personalităților, cât și a situațiilor; mediul poate fi criminogen nu numai prin sporirea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, și prin faptul că ușurează structura personalității criminale.
Secțiunea IV: Considerații procesuale
Infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală prevăzute de noul Cod penal în articolele 193, respectiv 194, se diferențiază prin faptul că în cazul celei dintâi, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, pe când în cazul celei de-a doua, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Infracțiunea de vătămarea corporală se diferențiază față de celelalte fapte antisociale din grupa infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății persoanei, prin faptul că acțiunea penală se declanșează din oficiu, iar acest lucru oglindește cu claritate și gradul de pericol social ridicat al acestei infracțiuni.
Acste două fapte sunt de competența judecătoriei, în primă instanță. Au fost numeroase situații în care acțiunea penală s-a exercitat concomitent cu acțiunea civilă; acest lucru se datorează faptului că aceste infracțiuni sunt unele de rezultat creeând atât prejudicii de ordin moral, cât și material, prejudicii care nu se pot înlătura decât pe calea acțiunii civile prin plata unor despăgubiri.
În scopul respectării principiului aflării adevărului, este necesar ca procurorul sau avocatul să se folosească de probe care să ducă la stabilirea vinovăției sau nevinovăției suspectului. În acest sens se folosesc următoarele mijloace de probă:
Declarația suspectului sau inculpatului: această probă poate duce la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu alte fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză. În cursul urmăririi penale, dacă există pluralitate de subiecți activi, fiecare suspect va fi ascultat separat, după care se consemnează în scris, i se citește suspectului și se semnează pe fiecare pagină atât de orgrnul de urmărire penală care a procedat la ascultarea suspectului, cât și de persoana ascultată. Dacă suspectul refuză să semneze, se face mențiune în declarația scrisă. Organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.37
Declarația persoanei vătămate. Această probă ajută la aflarea adevărului ca și declarația suspectului sau inculpatului, cu deosebirea că, din punct de vedere al tacticii ascultării, regulile sunt puțin diferite. În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.38
Declarațiile martorilor. Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștințe despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui
37Noul Cod de procedură penală, art. 108, alin. (1).
38Noul Cod de procedură penală, art. 111, alin. (4).
subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.
Înainte de a fi ascultat, martorul depunde jurământul și i se pune în vedere de către organul judiciar că, în caz de nerespectare a acestui jurământ, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă.39
Ridicarea de obiecte și înscrisuri este o măsură procedurală care are o importanță deosebită în cazul acestor infracțiuni; de exemplu, ridicare de înscrisuri ce conțin amenințări poate reflecta o stare conflictuală preexistentă faptelor.
Efectuarea de percheziții. Percheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul, aceasta efectuându-se cu respectarea demnității, fără a constitui ingerință disproporțională în viața privată.
Efectuarea de percheziții domiciliare în vederea identificării și ridicării mijloacelor materiale de probă și a corpurilor delicte, ridicare de haine pe care se află pete de sânge ale victimei, arma sau obiectul cu care a fost comisă infracțiunea. Percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au o legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune. În cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, percheziția domiciliară poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță. Percheziția se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi. Percheziția domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6 sau după ora 20, cu excepția infracțiunii flagrante sau când percheziția urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.
Dacă una dintre părțile implicate într-un caz de lovire sau alte violențe sau vătămare corporală nu cunoaște limba română sau
39Noul Cod de procedură penală, art. 114, alin. (3).
nu se poate exprima, atunci organul de urmărire penală sau instanța de judecată îi asigură prezența unui interpret.40
Expertizele sau constatările medico-legale au o valoare probatorie deoarece pot dovedi existența sau inexistența consecințelor acestor fapte.
Efectuarea expertizelor și a constatărilor medico-legale se cre organului medico-legal de către organul de urmărire penală, în scopul examinării medicale a corpului victimei pentru a constata existența diferitelor urme ale infracțiunii de lovire sau alte violențe sau, după caz, vătămare corporală.
Uneori, aceste constatări pot ilustra existența intenției nu numai pentru cauzarea vătămării, dar și pentru producerea consecințelor acestor fapte. Intenția, cu privire la producerea acestor urmări vătămătoare prevăzute în normele de incriminare penală, pot reieși din examinările medicale (natura loviturilor, profunzimea plăgilor tăiate sau înțepate, locul unde s-au aplicat aceste lovituri); alteori, această intenție va putea fi dovedită folosind în acest scop orice mijloace de probă (declarațiile martorilor, înscrisurile).
Făptuitorul uneia dintre infracțiunile mai sus menționate are dreptul să fie asistat, de un apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept.
Asistența juridică este obligatorie când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază
că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea; în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.41
40Noul Cod de procedură penală, art. 158, alin. (1) și art. 159, alin. (2), (3).
41Noul Cod de procedură penală, art. 90.
CONCLUZII
Infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei sunt fapte prin care se aduce atingere și se vatămă integritatea fizică sau psihică a persoanei ori sănătatea acesteia. Sunt fapte periculoase pentru societate, fiindcă prin atingerea pe care o aduc acestor atribute esențiale ale omului, ele pun în pericol însăși existență societătii. Viața socială nu se poate desfășura normal decât în condiții de securitate deplină pentru integritatea fizică și sănătatea tuturor membrilor societății. Integritatea corporală și sănătatea reprezintă atribute esențiale ale persoanei și în același timp importante valori sociale ocrotite de legea penală.
Consider că prin introducerea noului Cod penal s-au adus o serie de îmbunătățiri, cum ar fi faptul că acesta este mult mai bine structurat. În acest sens, în vechiul Cod penal erau prevăzute infracțiunile de loviri sau alte violențe, vătămare corporală și vătămare corporală gravă, în secțiunea a doua intitulată „ Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății” ce făcea parte din capitolul I „Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății”, iar în noul Cod penal acestea contituie un capitol separat intitulat „Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății”, capitol care înlătură articolul ce prevedea vătămarea corporală gravă, dar pe care îl încorporează în articolul ce reglementează vătămarea corporală.
Din punctul meu de vedere, între infracțiunea de lovire sau alte violențe și vătămare corporală, nu există diferențe foarte mari, în sensul că acestea se produc prin aceiași factori și anume loviri sau violențe, însă se deosebesc prin faptul că în cazul vătămării corporale se produc consecințe mai grave. Infracțiunea de vătămare corporală este o specie a infracțiunii de lovire sau alte violențe, fiind o manifestare mai gravă a acesteia.
Consider că pentru identificarea și pedepsirea infractorului precum și pentru încadrarea corectă a faptei, este necesară contribuția mai multor domenii cum ar fi medicina legală, criminalistica, dar și psihologia. De aceea în această lucrare am tratat și aceste aspecte.
BIBLIOGRAFIE
A. Boroi, V. Iftenie, „Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății”, Ed. Juridică, București, 2003.
I. Dobrinescu, „Infracțiuni contra vieții persoanei”, Ed. Academiei Române, București, 1987.
V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai și colab., „Explicații teoretice ale Codului Penal român. Partea specială”, Ed. Academiei Române, București, 1971.
Irina Moroianu Zlătescu, „Drepturile omului”, Ed. Andre, București, 1993.
Noul Cod Penal
V. Dobrinoiu, GH. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar „ Drept Penal Român. Partea specială”, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1997.
Drepturile omului și Poliția”, Actele seminarului de la Strassbourg, 6-8 decembrie 1995.
Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Curtea Supremă de Justiție, Sect. pen., dec. nr. 1018/1996, pag. 119.
Vasile Dobrinoiu, „Drept penal: partea specială”, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2004.
Nasty Marian Vlădoiu, „Curs de drept penal: partea specială”, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, „Drept penal: partea specială”, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
A. Boroi, V. Iftenie, „Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății”, Ed. Juridică, București, 2003.
Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 3187/1967, în RRD nr. 6/1968, pag.177.
G. Antoniu (coord.), C. Bulai (coord.), R. M. Stănoiu, A. Filipaș, C. Mitrache, Ș. Stănoiu, V. Papadopol, C. Filișanu, „ Practica judiciară penală”, Partea specială, Vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1992, Comentariu nr. 5.
Ioana Vasiu, „Drept penal – Partea specială cu referiri la noul Cod penal”, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2011.
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, „ Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială”, vol. III, ed. a II-a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003.
Mioara-Ketty Guiu, „ Drept penal, Partea specială, Curs universitar”, Ed. Universității „Transilvania”, Brașov, 2008.
Trib. jud. Hunedoara, Secția penală, decizia nr. 1336/1973, în RRD nr. 3/1975.
C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, B.-N. Bulai, Cr. Mitrache, „Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență”, ed. a IV-a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București, 2008.
V. Cioclei, „Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei”, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
Noul Cod penal.
DEX.
V. Bercheșan și colab., „Tratat de metodică criminalistică”, Ed. Carpați, Craiova, 1994.
Gh. Scripcariu, M. Terbancea, „Patologie medico-legală”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.
V. Beliș, „Medicină legală- Curs pentru facultățile de drept”, Ed. Juridică, București, 2001.
Decizia de îndrumare a C.S.J, în Gh. Scripcariu și M. Terbancea, op. cit., pag. 318.
Noul Cod de procedură penală.
BIBLIOGRAFIE
A. Boroi, V. Iftenie, „Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății”, Ed. Juridică, București, 2003.
I. Dobrinescu, „Infracțiuni contra vieții persoanei”, Ed. Academiei Române, București, 1987.
V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai și colab., „Explicații teoretice ale Codului Penal român. Partea specială”, Ed. Academiei Române, București, 1971.
Irina Moroianu Zlătescu, „Drepturile omului”, Ed. Andre, București, 1993.
Noul Cod Penal
V. Dobrinoiu, GH. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar „ Drept Penal Român. Partea specială”, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1997.
Drepturile omului și Poliția”, Actele seminarului de la Strassbourg, 6-8 decembrie 1995.
Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Curtea Supremă de Justiție, Sect. pen., dec. nr. 1018/1996, pag. 119.
Vasile Dobrinoiu, „Drept penal: partea specială”, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2004.
Nasty Marian Vlădoiu, „Curs de drept penal: partea specială”, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, „Drept penal: partea specială”, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
A. Boroi, V. Iftenie, „Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății”, Ed. Juridică, București, 2003.
Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 3187/1967, în RRD nr. 6/1968, pag.177.
G. Antoniu (coord.), C. Bulai (coord.), R. M. Stănoiu, A. Filipaș, C. Mitrache, Ș. Stănoiu, V. Papadopol, C. Filișanu, „ Practica judiciară penală”, Partea specială, Vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1992, Comentariu nr. 5.
Ioana Vasiu, „Drept penal – Partea specială cu referiri la noul Cod penal”, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2011.
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, „ Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială”, vol. III, ed. a II-a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003.
Mioara-Ketty Guiu, „ Drept penal, Partea specială, Curs universitar”, Ed. Universității „Transilvania”, Brașov, 2008.
Trib. jud. Hunedoara, Secția penală, decizia nr. 1336/1973, în RRD nr. 3/1975.
C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, B.-N. Bulai, Cr. Mitrache, „Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență”, ed. a IV-a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București, 2008.
V. Cioclei, „Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei”, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
Noul Cod penal.
DEX.
V. Bercheșan și colab., „Tratat de metodică criminalistică”, Ed. Carpați, Craiova, 1994.
Gh. Scripcariu, M. Terbancea, „Patologie medico-legală”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.
V. Beliș, „Medicină legală- Curs pentru facultățile de drept”, Ed. Juridică, București, 2001.
Decizia de îndrumare a C.S.J, în Gh. Scripcariu și M. Terbancea, op. cit., pag. 318.
Noul Cod de procedură penală.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Comparativ AL Infractiunilor DE Lovire SAU Alte Violente Si Vatamare Corporala (ID: 129942)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.