Studiu Climatologic al Regiunii Vaii Buzaului

Turism

Studiu Climatologic al Regiunii Vaii Buzaului

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Introducere

Valea Buzãului este o regiune foarte pitorească, în toate anotimpurile anului. Această vale este foarte interesantă ca formă și evoluție. Buzăul, dupa ce curge spre nord, la localitatea Întorsura Buzăului face un cot de aproape 180 de grade, îndreptându-se spre sud. Fenomenul de întoarcere este atât de accentuat încât a dat chiar numele localitații. Râul retează apoi, printr-o cheie îngustă, masivele cele mai înalte din regiunea Siriu și Podul Calului, pornind spre Câmpia Româna. Mai departe, face un nou cot puternic la Cislau și Măgura iar apoi, ajuns în câmpie să o apuce, nu spre Dunare ci, către NE, vărsându-se în Siret. În decursul timpului s-au ocupat de evoluția acestei vai o serie de cercetatori, dintre care menționăm pe Schilling Gabor (1910), N. Orghidan (1932,1939,1969), A. Nordolon (1931), Gr. Posea și V. Gârbacea (1967,1969).

Lucrarea de față analizează ținutul străbătut de râul Buzău, între Municipiul Buzău și comuna Pătârlagele, din punct de vedere climatologic.

În alegerea acestei teme de cercetare o motivație a fost că deja cunoșteam o parte din această zonă, dat fiind faptul că sunt pasionată de natură și am făcut multe drumeții.

Acest studiu climatic constituie rezultatul unei activitãți de cercetare care s-a desfãsurat pe date complete de meteorologice pe care le-am obținut de la Administrația Naționala de Meteorologie pentru perioada 1971-1980 și date oficiale pentru anul 2012, obținute de pe site-ul ANM, pentru stațiile meteorologice Buzău și Pătârlagele, dar și a consultãrii unei vaste bibliografii de specialitate.

Structura lucrarii se axează pe analiza particularităților din punct de vedere climatologic a Văii Buzăului și este împărțită în șapte capitole, la acestea adăugându-se bibliografia. De asemenea se adaugă figuri (harți, fotografii), pe care le-am făcut în multiplele deplasări, în diverse anotimpuri, precum și grafice, diagrame și tabele. Toate acestea au fost realizate cu ajutorul unor programe online de specialitate cum ar fi FREEGIS 2011, MapCreator, ArcGIS, ArcView, ArcMap, Corel și Global Mapper.

Capitolul 1 – Asezarea geografica a Vaii Buzaului

Regiunea Văii Buzăului se află în cadrul bazinului hidrografic Buzău, situat în partea de est a țării. Bazinul Buzău face parte din sistemul hidrografic al Siretului, cel mai întins bazin hidrografic de pe teritoriul României, și anume în partea sud-vest a acestui sistem și ocupă 12,9% din suprafața acestuia.

Figura 1. Regiunea Valea Buzăului încadrată în teritoriul României

Perimetrul studiat este cuprins în aria județului Buzău, în timp ce cealaltă porțiune a Văii Buzăului se află în județul Brăila, județul Covasna și pe o mică porțiune în județul Brasov, de unde izvorăste râul Buzău.

În regiunea de studiu a Văii Buzăului se include întregul bazin hidrografic al Buzăului si de aceea limitele acestuia se identifică pe tot traseul lor cu ale bazinului râului. Bazinului hidrografic Buzău este delimitat de rama externă a Carpaților de Curbură, Dealurilor Subcarpatice de Curbură și părții de nord-est a Câmpiei Române, fiind orientat pe direcția NV-SE în cursul superior și mijlociu, și SV-NE pentru cursul său inferior.

Figura 2. Harta hidrografică 3D a Văii Buzăului

Privită în ansamblu, Valea Buzăului, traversează trei unități de relief – munte (Carpații Orientali), subcarpați (Subcarpații de Curbură) și câmpie (Câmpia Română). Formele de relief corespunzătoare Văii Buzăului se află între Munții Ciucaș (izvorul râului Buzău) și localitatea Șendreni, punctul de vărsare al râului Buzău în Siret.

Valea Buzăului este localizată în partea estică a țării, izvorând din Munții Ciucaș, trecând de la izvor la vărsare prin trei trepte de relief principale, ce se desfășoară altimetric de la NV spre SE astfel: munți 38,6%, dealuri subcarpatice 28,1% și câmpie 33,3%. Valea Buzăului își schimbă direcția, în timp ce treptele de relief sunt variabile ca altitudine, fie coboară în preajma zonelor de depresiune, fie se înalță în apropierea câmpiei. Din punct de vedere al caracteristicilor morfometrice terasele Văii Buzăului sunt grupate în trei sectoare care se desfăsoară între Vama Buzăului-Întorsura Buzăului, Nehoiu-Cislău și Rătesti-Buzău (Diaconu D., 2005).

Figura 3. Harta regională a Văii Buzăului

Capitolul 2. – Aspecte metodologice de cercetare

2.1. Rețeaua meteorologică

În analiza condițiilor climatice de pe Valea Buzăului s-au folosit datele din arhiva Administrației Naționale de Meteorologie București consemnate pentru stațiile meteorologice Pătârlagele (284 m) și Buzău (102 m).

Relieful pe care este amplasată stația meteorologică Buzău este un relief de câmpie, o câmpie piemontană înaltă, ce face legătura între Subcarpați și câmpia propriu-zisă, mai precis între Subcarpații de Curbură și Câmpia Română. Pe o rază de 10-15 km în jurul stației, relieful este reprezentat de conul de depunere, terasele și albia majoră a râului Buzău.

Stația meteorologică Buzău este amplasată în partea sudică a zonei industriale a orașului Buzău și a fost înființată în anul 1930, ca stație sinoptică, pe lângă Școala de Perfecționare a Aviației, primind numărul 3382, astăzi având codul 519622. Stația meteorologică Buzău funcționează la această adresă până la 01.04.1954 când a fost mutată în local propriu, ca subunitate a Direcției Generale de Hidrometeorologie (apoi Comitetul de Stat al Apelor). Noua clădire se află amplasată pe Câmpul "Drăgaica" în apropierea aerodromului fiind reprezentativă pentru zona de câmpie unde se află amplasată. În luna mai a anului 1978 stația meteorologică Buzău se mută în cadrul aerodromului militar Buzău, funcționând la punctul de comandă al acestuia, în paralel cu stația meteorologică militară. Distanța la care s-a mutat platforma meteorologică este de aproape 1 km față de vechea platformă de pe Câmpul "Drăgaica".

Amplasarea stației meteorologice Buzău pe terenul actual în anul 1986 a avut în vedere necesitatea izolării platformei meteorologice în sensul distanțării ei față de orice obstacol ce ar fi putut influența atât vizibilitatea în zonă cât și valoarea parametrilor măsurați la stație.
Condițiile de vizibilitate la această stație sunt în general foarte bune și se află la coordonatele 450 26’ Latitudine Nordică respectiv 270 44’ Longitudine Estica.

Distanțele până la alte stații meteorologice apropiate:

Tabel 4. Sursa : http://www.meteoromania.ro

Indicativul stației meteo Pătârlagele este 328 și a fost înființată în 1954. Altitudinea stației este 291 m, altitudinea platformei este 289 m, latitudinea 45°19’și longitudinea 26°22’. Este o stație clasică, platforma standard (26x26m).

Instrumentele existente la stația meteorologică Pătârlagele sunt: giruieta cu placă grea, giuruieta cu placă ușoară, 2 adăposturi meteo, psihrometru, 2 pluviometre, pluviograf și heliograf.

Figura 5. Stația meteorologică Pătârlagele (sursă: arhivă personală)

Figura 6 . Harta cu localizarea stațiilor meteorologice apropiate stației meteorologice Buzău

2.2. Metode și mijloace de cercetare

2.2.1. Fondul de date climatice

Datele meteorologice utilizate pentru regiunea de studiu aparțin stațiilor Pătârlagele și Buzău în intervalul 1971-1980 și câteva date recente din 2012 utilizând datele oficiale publicate pe site-ul ANM.

S-au analizat șiruri de valori lunarea pentru perioada menționată pentru următoarele elemente: temperatura aerului medie lunară (0C), temperatura aerului maxima lunară (0C), temperatura aerului minimă lunară (0C), umezeala relativă a aerului medie lunară, durata de strălucire a soarelui (ore), nebulozitatea lunară medie lunară (zecimi), numărul de zile cu soare din lună, numarul de zile fără soare din lună, suma totală lunară de precipitații (mm/m2), cantitatea maximă de precipitații care a căzut în 24 ore (mm/m2), numărul de zile din lună cu fenomen ploaie, numărul de zile din lună cu fenomen ninsoare și măzăriche, numărul de zile din lună cu fenomen ceață, numărul de zile din lună cu fenomen chiciură, numărul de zile din lună cu fenomen cu strat de zăpadă, numărul de zile din lună cu fenomen brumă, număr de zile cu temperatura maximă 0 (0C) (zile de iarnă), numărul de zile cu temperatura minimă de 0 (0C) (zile de îngheț), număr de zile cu temperatura maximă 25 (0C) (zile de vară), număr de zile cu temperatura 30 (0C) (zile tropicale), vînt – frecvența pe direcția E, frecvența pe direcția N, frecvența pe direcția NE, frecvența pe direcția NV, , frecvența pe direcția S, frecvența pe direcția SE, frecvența pe direcția SV, frecvența pe direcția CALM (distribuție din 16 în 8 direcții), viteza pe direcția E (m/s), viteza pe direcția N (m/s), viteza pe direcția NE (m/s), viteza pe direcția NV (m/s), viteza pe direcția S (m/s), viteza pe direcția SE (m/s), viteza pe direcția SV (m/s), viteza pe direcția V (m/s).

2.2.2. Prelucrarea fondului de date climatice

Pentru atingerea scopului principal al prezentei lucrări și anume acela de a obține o imagine cât mai completă asupra resurselor și riscurilor climatice din Valea Buzăului, au fost utilizate o serie de date meteorologice, pe o perioadă suficient de mare, obținute fie direct de la stațiile meteorologice analizate, fie de la institutele de specialitate care se ocupă cu o culegere sistematică și cu o clasificare corespunzătoare a diferitelor date meteorologice furnizate de către stațiile meteorologice Buzău și Pătârlagele.

Pentru realizarea unei prezentări a particularităților climatice generale Valea Buzăului, a fost analizat regimul lunar și anual al principalelor elemente climatice (temperatura aerului, precipitațiile atmosferice, vântul, nebulozitatea etc.) pe baza datelor rezultate din observații și măsurători efectuate la stațiile meteorologice și la posturile pluviometrice în perioada 1971-1980 și câteva date recente din 2012 utilizând datele oficiale publicate pe site-ul ANM.

Interpretarea statistică a datelor s-a realizat folosind programul Excel. S-au calculat, reprezentat grafic și interpretat următoarele caracteristici:

temperatura aerului,

temperatura solului,

presiunea atmosferică,

umezeala aerului,

durata de stralucire a Soarelui,

vântul,

nebulozitatea,

precipitațiile atmosferice,

stratul de zăpadă,

fenomene meteorologice deosebite (ceata, bruma, chiciura, poleiul, viscolul).

Capitolul 3. – Factorii genetici ai climei

3.1 Radiația

Radiația solară reprezintă factorul genetic al climei cel mai important. Ea este principala sursă energetică a fenomenelor fizice și geo-fizice care au loc important în atmosfera terestră.

În România, determinări ale regimului radiativ se fac la 9 stații radiometrice, respectiv: București – Afumați, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Deva și Poiana Brașov.

Radiația primită este suma dintre radiația directă, radiația difuză și radiația atmosferică. Radiația cedată reprezintă radiația reflectată de suprafața terestră adunată cu radiația terestră. Bilanțul radiativ se calculează ca diferentă dintre radiația primită și cea cedată la contactul cu suprafetei terestre cu atmosfera.

Figura 7. Harta radiației solare din România (MJ/m2) (sursă:http://www.cyclon.ro)

Radiația solară este sursa energetică de bază a dezvoltarii complexului de procese interdependente geofizice și biologice. Radiația solară directă reprezintă sursa principală de caldură pentru suprafața terestră, căci la nivelul suprafeței active radiațiile solare directe se transformă din radiații luminoase în radiații calorice. Intensitatea radiațiilor solare directe este condiționată de transparența atmosferei, de prezența și regimul nebulozității și al ceții.

Figura 8. Radiația difuză și cea reflectată (Sursa: Ciulache, Ionac, 1995)

În afară de radiația solară directă, ziua, pe timp senin, la nivelul suprafeței active ajung radiații difuze. Valorile radirile radiațiilor difuze sunt mai mari în cazul transparenței reduse a atmosferei, când scade radiația solară directă. Regimul anual al radiațiilor difuze: iarna când suprafața terestră este acoperită cu strat de zapadă, aceasta reflectă în mare masură radiația solară directă. Ca urmare, valorile radiațiilor difuze cresc foarte mult. Primăvara, când transparența maselor de aer este mare, radiațiile difuze înregistrează valorile cele mai reduse din an.

Radiația globală reprezintă radiația solară directă împreună cu radiația solară difuză, care ajung simultan pe suprafața terestră. Intensitatea radiației globale depinde de: înălțimea Soarelui deasupra orizontului, transparența aerului, nebulozitate și latitudine. Ea prezintă variații diurne și anuale determinate de aceleași cauze. În timpul zilei, valoarea maximă se înregistrează la amiază, iar valoarea minimă dimineața și seara. În timpul unui an radiația globală depinde de variația nebulozității medii, maximum apare la sfârșitul lunii iulie. Pe teritoriul României, în luna iunie, cea mai mare valoare se produce la orele 12 pe litoral, iar cea mai mică în Câmpia Română, dimineața și seara.

Radiația reflectată este o parte din radiația solară globală căreia i se schimbă direcția de propagare (fără modificarea spectrului radiativ) datorită însușirilor fizice ale suprafeței terestre (culoare, rugozitateetc.). Însușirea sau capacitatea de reflexie a suprafețelor subiacente active se numește albedo(A), care se exprimă în procente printr-un raport între intensitatea fluxului de radiații reflectate și radiația globală incidentă pe suprafața Pământului,

Radiația terestră este radiația emisă de suprafața terestră în flux continuu după ce s-a încălzit datorită convertirii radiației solare directe în radiație calorică, prin care se încălzește suprafața terestră până la o anumită adâncime. Ea prezintă variații zilnice și sezoniere ale intensității, în raport de intensitatea radiației globale și prezintă o anumită dependență de temperatura suprafeței solului.

Radiația atmosferică reprezintă fracțiunea din radiația terestră absorbită de atmosferă prin vaporii de apă, aerosoli lichizi, bioxid de carbon, ozon etc. și îndreptată înapoi către suprafața terestră. Este o componentă radiativă de undă lungă, cea mai mare absorbție o prezintă vaporii de apă în domeniul spectral cuprins între 6μ – 8,5μ și 18μ. Intervalul de maximă transparență pentru radiația emisă, în care atmosfera nu absoarbe și prin care căldura emisă de Pământ se pierde în spațiul cosmic se numește fereastra atmosferică.

Prin absorbție atmosfera se încălzește și emite radiații infraroșii cu lungime de undă mare care reprezintă radiața atmosferică. Ea se propagă în toate direcțiile, iar fracțiunea care se îndreaptă către Pământ se numește contraradiație atmosferică, cu o intensitate de 0,42 cal/cm2/min.

Energia radiantă primită sub forma fluxului radiativ solar este absorbită și transformată de suprafața terestră activă în căldură transmisă în trei direcții principale: aer, apă și sol. În sistemul Pământ – Atmosferă se produc aporturi și pierderi de energie radiantă și calorică, creându-se, astfel, un bilanț radiativ și caloric, care reprezintă în esență încălzirea și răcirea planetei, și a atmosferei înconjurătoare. Deoarece în acest proces sunt incluse radiația solară, atmosferică și terestră care prezintă schimburi continue de energie radiantă și calorică, se poate vorbi de existența unui bilanț radiativ și caloric al suprafeței terestre, al atmosferei și al sistemului Pământ-Atmosferă.

Bilanțul radiativ (Br) al suprafeței terestre reprezintă diferența dintre suma tuturor fluxurilor de undă scurtă și lungă primite de suprafața terestră și suma fluxurilor de undă scurtă și lungă pierdute de ea sub forma radiațiilor reflectate și emise. Radiația primită este dată de suma radiației solare directe (S), a radiației difuze (D) și a atmosferei (Ea). Radiația cedată sau emisă este formată din radiația reflectată (R) și radiația terestră (Et). Ecuația bilanțului radiativ este dată de forma:

Br = (S + D + Ea) – (R + Et).

3.2 Factorii fizico-geografici

Valea Buzăului este o vale transversală, privită în ansamblu, în zona de izvoare și pe sectoarele principale de colectare a afluenților, se resimte rolul de dirijare a tectonicii longitudinale.

Își are originea în flișul cretacic, la poalele nordice ale conglomeratelor calcaroase din Ciucaș (1956 m) de la altitudinea de circa 1800 m. De aici râul se îndreaptă cu pante mari (în medie de 50m/km) spre culuarul erozional al Întorsurii Buzăului, urmând direcția longitudinală a structurii spre N, adică contactul puțin rezistente apțian-albiene și conglomerate.

Dintre afluenții Buzăului, până la pătrunderea acestuia în culuarul Întorsurii, amintim din partea stângă pe Strîmbul și Dălghiul ambele venind din masivul Ciucașului, și Acrișul, iar din partea dreaptă, dinspre Siriu, pe Buzăul cunoscut și sub denumirea de Buzăul Mic.

Dacă în Depresiune pantele variază în jur de 3-5 m/km în culuar ele cresc din nou la peste 10 m/km, fiind frecvente pragurile. În aval de Siriul Mare, pe linia depozitelor oligocene s-a adaptat valea Cășcoaca Mare la vărsarea căruia apare o lărgire a văii Buzăului (Ujvari, 1972).

3.2.1. Hidrografia

Pincipalul element hidrografic ce străbate Valea Buzăului și dirijează aproape întregul regim hidrologic este Buzăul. Pentru porțiunea studiată, relativ la cele 2 puncte studiate, el are o formă sinusoidală aproape perfectă și prezintă o vale interesantă.

Figura 9. Farta hidrografică- satelit a Văii Buzăului

Figura 10. Forma sinusoidală a albiei râului Buzău

Direcția văii în cele trei sectoare, respectiv montan, subcarpatic și de câmpie este pe unele locuri de-a curmezisul formațiunilor geologice și a liniilor tectonice, pe când pe altele este oblică.

Rețeaua hidrografică este reprezentată în principal de râul Buzău și afluenții acestuia, Niscovul și Câlnăul. Curgând la o distanță de aproximativ de 2 km în partea de est a stației meteorologice Buzău, râul Buzău prezintă aici un curs despletit, albia majoră fiind divizată în sectoare mici, între brațele lui apărând grinduri fluviale.

3.2.2. Vegetația

Regiunea studiată cuprinde 3 subetaje de vegetație (Muică C., 1989):

subetajul pădurilor amestecate de rășinoase și fag, caracteristic munților Buzăului (între 1.200 si 800 m);

subetajul pădurilor de fag care ocupă cea mai mare parte din suprafața zonei de întâlnire și a Subcarpaților Interni, urcând pe culmile cele mai înalte ( până la 1200 m), dar coboară spre parterul văilor spre 300-400 m și

subetajul gorunului și a mesteacănului și alternanței de fag cu gorun care se situează sub 600 m, coborând până la 200 m.

Figura 11 . Pășuni și păduri în Valea Buzăului

La fel de răspândită este și vegetația cu caracter intrazonal și zonal, a luncilor și versanților afectați de alunecări cu exces de umiditate, dar și cea legată de soluri sărate.

Figura 12 . Pădure de molid pe Valea Buzăului (sursă: arhivă personală)

Se poate constata o degradare a pădurilor deoarece arborii tipici au fost tăiați și nu au mai fost înlocuiți cu aceleași specii (Muică C., Geacu S., 1994). În unele situații au fost înlocuiți cu specii diferite, de exemplu au fost replantați salcâmi, pin negru și doar peste 700 de metri au fost plantați molizi.

De-a lungul Văii Buzăului, datorită fenomenului de pășunat intens, arbuștii au o statură mică, sunt deformați și predomină speciile cu ghimpi. În vederea curățării lor în anul 1976 tufișurile au fost tăiate și chiar arse. Astăzi ele sunt regenerate.

Figura 13. Privire de ansamblu asupra Văii Buzăului

Degradarea pădurilor se datorează distrugerii mecanice a plantelor dar și prin bătătorirea solului și crearea de numeroase poteci de către vite, astfel favorizând eroziunea.

Concluzionând, putem spune că:

vegetația naturală inițială a fost modificată foarte tare astfel , padurile de foiaoase au fost înlocuite cu păduri cu caracter primar;

tufărișurile s-au extins pe terenurile foarte erodate, astfel se mai atenuiază eroziunea;

vegetația de luncă este foarte erodată datorită circulației intense și apropierii de localități (drumul urmând, pe porțiunea studiată, chiar albia râului Buzău);

în marea majoritate a situațiilor intervenția omului, conștient dar mai mult inconștient, duce la degradarea și distrugerea vegetației naturale inițiale.

Figura 14. Harta vegetației Văii Buzăului (sursă: http://www.oocities.org)

3.2.3. Solurile

În Valea Buzăului se diferențiază soluri zonale și soluri azonale (Apostol L., 2004). De-a lungul Văii Buzăului se întâlnesc:

solurile zonale de pădure, respectiv brune și brune podzolite, și solurile intrazonale,

determinate de rocă, mai precis rendzină și pseudorendzină,

de umezeală adică soluri gleice, nhumicogleice, negre de fâneață,

de sărurile din rocă sau din apă adică solonețuri, solonceacuri,

de eroziunea puternică sau de tinerețea reliefului,

de roca slab alterată la contactul cu mediul extern.

Figura 15. Harta solurilor Văii Buzăului (Sursă: http://www.oocities.org)

Capitolul 4. – Caracteristicile climei

4.1 Temperatura aerului

Acest parametru reprezintă principalul element meteorologic care exprimă din punct de vedere fizic viteza cu care particulele de aer efectuează mișcări de tip dezordonate provocate de starea termică a volumului de aer. Pentru măsurarea temperaturii aerului se utilizează diferite scari, în Europa scara Celsius fiind cea mai utilizată.

Perioada analizată este 1071-1980 pentru cele două stații meteorologice: Buzău și Pătârlagele. Conform datelor din arhiva Administrației Naționale de Meteorologie București, pentru această perioadă tabelele se află în Anexa 1.

4.1.1. Temperatura medie anuală

Conform datelor din Anexa 1, pentru cele doua stații meteorologice studiate, se obțin următoarele valori pentru temperatura medie anuală:

Tabelul16. – Temperaturi medii anuale pentru perioada 1971-1980

Figura 17. –Graficul de variație a temperaturii medii anuale (în grade celsius)

Pentru perioada studiată, conform graficului, se poate observa că cele două linii frânte au aceleași inflexiuni, datorate și distanței mici de 60 de km dintre cele două stații meteorologice.

Cea mai mare diferență de temperatura dintre stațiile meteorologice Buzău și Pătârlagele, a fost în anul 1975 când diferența a fost de 1,80 C.

Cea mai mică diferență de temperatură a fost de 10 C în anii 1971, 1977, 1980.

Temperatura medie anuală pentru perioada 1971-1980 a fost

10,570 C pentru stația meteorologică Buzău și

9,310 C pentru stația meteorologică Pătârlagele.

Maximile termice anuale au fost:

11,80 C pentru stația meteorologică Buzău în anul 1975 și

100 C pentru stația meteorologică Pătârlagele în anul 1975.

Minimile termice anuale au fost:

9,70 C pentru stația meteorologică Buzău în anii 1976 și 1980 și

8,30 C pentru stația meteorologică Pătârlagele în anul 1976.

Gradientul termic general vertical de 0,5-0,7º/100 m.

Figura 18. –Variația temperaturii medii anuale la Buzau față de temperatura medie multianuală(0C)

Figura 19. –Variația temperaturii medii anuale la Pătârlagele față de temperatura medie multianuală(0C)

Variațiile temperaturilor medii anuale conform criteriului Hellman:

Ani normali (-0,5..0,5°C) au fost

la stația meteorologică Buzău 70 % (7 ani) și

la stația meteorologică Pătârlagele 70 % (7 ani).

Ani calzi (abateri medii anuale peste 1,1°C) se numără:

1975 pentru Buzău și

nici un an pentru Pătârlagele.

Ani reci (abateri medii anuale sub -1,1°C) nu au fost pentru nici una din cele 2 statii meteorologice.

4.1.2. Temperaturile lunare ale aerului

Temperaturile medii lunare ale aerului

Tabelul 20. – Temperaturi medii lunare pentru perioada 1971-1980

Figura 21. –Graficul de variație a temperaturii medii lunare (în grade celsius)

În urma studierii graficului 16 se pot trage următoarele concluzii:

Ianuarie este luna minimului termic: -1,77ºC Buzău, -1,66ºC la Pătârlagele;

Iulie este luna maximului termic: 21,65ºC Buzău, 19,46ºC la Pătârlagele;

Cea mai mare diferență de temperatura, între cele 2 stații, este în luna iunie de 2,30 C;

Cea mai mică diferență de temperatura, între cele două stații, este în luna decembrie de 0,20 C.

Variațiile temperaturilor medii lunare conform criteriului Hellman:

Abateri negative ale temperaturii medii lunare: -12,34ºC la Buzău, -10,97ºC la Pătârlagel;

Abateri pozitive ale temperaturii medii lunare: 10,15ºC la Pătârlagele, 11,08ºC la Buzău.

4.1.3. Temperaturile anotimpuale ale aerului

Temperaturile medii anotimpuale

Conform datelor din Anexa 1 se obține tabelul cu mediile anotimpuale pentru perioada studiată, respectiv între anii 1071 și 1980.

Tabelul 22. valori medii anotimpuale stația meteorologică Buzău (în grade celsius)

Tabelul 23. Valori medii anotimpuale stația meteorologică Pătârlagele ( 0C)

Figura 24. –Graficul de variație a temperaturii medii anotimpuale – primavara (în grade C)

Primăvara au fost înregistrate temperaturi medii astfel:

cuprinse intre 12,80 C în anul 1975 și 8,60 C în anul 1980 la stația meteorologică Buzău și

cuprinse între 11,40 C în anul 1975 și 7,60 C în anul 1980 la stația meteorologică Pătârlagele.

Temperatura medie anotimpuală pentru primavară, pentru perioada 1971-1980 este:

de 10,720 C pentru statia meteorologică Buzău și

de 9,500 C pentru stația meteorologică Pătârlagele.

Cea mai mare diferență de temperatura anotimpuală între cele două stațiuni studiate este de 1,50 C în anul 1974.

Figura 25. –Graficul de variație a temperaturii medii anotimpuale – vara (în grade C)

Vara au fost înregistrate temperaturi medii astfel:

cuprinse intre 21,90 C în anul 1975 și 19,50 C în anul 1976 la stația meteorologică Buzău și

cuprinse între 200 C în anii 1972 și 1975, și 17,10 C în anul 1976 la stația meteorologică Pătârlagele.

Temperatura medie anotimpuală pentru vară, pentru perioada 1971-1980 este:

de 20,880 C pentru statia meteorologică Buzău și

de 18,720 C pentru stația meteorologică Pătârlagele.

Cea mai mare diferență de temperatura anotimpuală între cele două stațiuni studiate este de 2,40 C înregistrată în anii 1976 și 1978.

Figura 26. –Graficul de variație a temperaturii medii anotimpuale – toamna (în grade C)

Toamna au fost înregistrate temperaturi medii astfel:

cuprinse intre 11,50 C în anii 1974, 1975 și 1977, și 9,90 C în anul 1971 la stația meteorologică Buzău și

cuprinse între 10,10 C în anul 1980 și 8,80 C în anul 1973 la stația meteorologică Pătârlagele.

Temperatura medie anotimpuală pentru toamnă, pentru perioada 1971-1980 este:

de 10,810 C pentru statia meteorologică Buzău și

de 9,390 C pentru stația meteorologică Pătârlagele.

Cea mai mare diferență de temperatura anotimpuală între cele două stațiuni studiate este de 1,80 C în anul 1974.

Figura 27. –Graficul de variație a temperaturii medii anotimpuale – iarna (în grade C)

Iarna au fost înregistrate temperaturi medii astfel:

cuprinse intre 1,70 C în anul 1971 și -1,40 C în anul 1976 la stația meteorologică Buzău și

cuprinse între 20 C în anul 1971 și -1,60 C în anul 1976 la stația meteorologică Pătârlagele.

Temperatura medie anotimpuală pentru primavara, pentru perioada 1971-1980 este:

de -0,090 C pentru statia meteorologică Buzău și

de -0,390 C pentru stația meteorologică Pătârlagele.

Cea mai mare diferență de temperatura anotimpuală între cele două stațiuni studiate este de 20 C în anul 1975.

Temperaturile maxime și minime anotimpuale

Maximele termice înregistrate în cele două stații meteorologice sunt astfel: din anotimpul

vara: 21,9ºC la Buzău (1975), 20ºC la Pătârlagele (1972);

iarna: 1,7ºC la Buzău (1971), 2ºC la Pătârlagele (1971);

toamna: 10,1ºC la Pătârlagele (1980), 11,5ºC la Buzău (1974, 1975, 1977);

primăvara: 11,4ºC la Pătârlagele (1976), 12,8ºC la Buzău (1975);

Minimele termice înregistrate în cele două stații meteorologice sunt:

vara: 19,5ºC la Buzău (1976), 17,1ºC la Pătârlagele (1976).

iarna: -1,6ºC la Pătârlagele (1976), -1,4ºC la Buzău (1976).

toamna: 8,8ºC la Pătârlagele (1973), 9,9ºC la Buzău (1971).

primăvara: 7,6ºC la Pătârlagele (1980), 8,6ºC la Buzău (1980).

4.1.4. Amplitudinea medie anuală a temperaturii aerului

Amplitudinea medie pentru stațiile meteorologice studiate sunt: Pătârlagele 21,2°C, Buzău 23,9°C.

Amplitudinile maxime absolute pentru stațiile meteorlogice studiate sunt: Pătârlagele 64,5°C, Buzău 66,3°C.

4.1.5. Temperaturile medii zilnice și orare ale aerului

Cele mai mari variații de temperatură de la o zi la alta se înregistrează între zilele de iarnă, când diferențele de la o zi la alta depășesc 4°C, iar cele mai mici în lunile de vară.

Pragul termic de 0°C este depășit (definitiv pentru anul calendaristic respectiv)

spre temperaturi pozitive, în marea majoritate a anilor studiați, în luna martie pentru stația meteorologică Buzău și în luna aprilie pentru stația meteorologică Pătârlagele;

spre temperaturi negative, în marea majoritate a anilor studiați, în luna noiembrie pentru stația meteorologică Buzău și octombrie pentru stația meteorologică Pătârlagele.

Temperaturile medii orare pentru stația meteorologică Buzău sunt astfel:

cele mai mici valori ale temperaturi sunt înregistrate la ora 1, cele mai mari la ora 13, pentru ambele stații meteorlologice studiate;

noptea la ora 1, valorile negative de temperatură încep să apară, la această oră, în decembrie, iar trecerea spre valorile pozitive se produce în luna martie;

dimineața la ora 7, valorile negative de temperatură încep să apară, la această oră, tot în decembrie, trecerea spre valorile pozitive se produce cu o lună mai târziu în aprilie;

la amiază la ora 13, temperatura aerului rămâne pozitivă aproape pe tot timpul anului la stația meteorologică Buzau;

seara la ora 19, reapar valorile negative de temperatură pe perioada decembrie-februarie la stația meteorologică Buzău.

Figura 28. Graficul de variație a numărului de zile / an (iarnă și îngheț) pentru Buzău

Figura 29. Graficul de variație a numărului de zile / an (vară și tropicale) pentru Buzău

Pentru perioada studiată, 1971 – 1980 la stația meteorologică Buzău, conform Anexei 2,

număr de zile cu temperatura maximă 0 (0C) (zile de iarnă), anul cu număr maxim a fost 1976 (29 de zile) și anul cu număr minim a fost 1980 (3 zile);

numărul de zile cu temperatura minimă de 0 (0C) (zile de îngheț), anul cu număr maxim a fost 1973 (122 de zile) și anul cu număr minim a fost 1979 (88 zile);

număr de zile cu temperatura maximă 25 (0C) (zile de vară), anul cu număr maxim a fost 1975 (124 de zile) și anul cu număr minim a fost 1976 (73 zile);

număr de zile cu temperatura 30 (0C) (zile tropicale), anul cu număr maxim a fost 1972 (33 de zile) și anul cu număr minim a fost 1980 (0 zile).

Figura 30. Graficul de variație a numărului de zile / an (iarnă și îngheț) pentru Pătârlagele

Figura 31. Graficul de variație a numărului de zile / an (vară și tropicale) pentru Pătârlagele

Pentru perioada studiată, 1971-1980 la stația meteorologică Pătârlagele, conform Anexei 2,

număr de zile cu temperatura maximă 0 (0C) (zile de iarnă), anul cu număr maxim a fost 1979 (20 de zile) și anul cu număr minim a fost 1975 (4 zile);

numărul de zile cu temperatura minimă de 0 (0C) (zile de îngheț), anul cu număr maxim a fost 1972 (132 de zile) și anul cu număr minim a fost 1971 (99 zile);

număr de zile cu temperatura maximă 25 (0C) (zile de vară), anul cu număr maxim a fost 1975 (111 de zile) și anul cu număr minim a fost 1976 și 1980 (49 zile);

număr de zile cu temperatura 30 (0C) (zile tropicale), anul cu număr maxim a fost 1972 (20 de zile) și anul cu număr minim a fost 1978 (1 zi).

4.1.6. Temperaturile extreme absolute ale aerului

Utilizând datele oficiale din Anexa 1, se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 32. –Graficul de variație a temperaturii maxime lunare (în grade C)

Maximele absolute înregistrate pentru cele două stații meteorologice studiate sunt: în data de 21 iulie 1973 la Buzău cu 36,7 ºC și în data de 13 august 1971 la Pătârlagele cu 34,3ºC.

Figura 33. –Graficul de variație a temperaturii minime lunare (în grade C)

Minime absolute înregistrate pentru cele două stații meteorologice studiate sunt: în data de 23 ianuarie 1974 la Pătârlagele, de -20,4ºC și la data de 21 ianuarie 1972 la Buzău de 17,9ºC.

4.1.7. Inversiunile de temperatură ale aerului

Pentru datele oficiale în ceea ce privesc cele două stații meteorologice studiate, o frecvență mai mare a inversiunilor se constată

în depresiunea subcarpatică Pătârlagele, respectiv 10,2 cazuri anual după temperatura medie zilnică și în 20,5 cazuri anual după temperatura minimă zilnică comparativ cu

în zona de câmpie, Buzău când se înregistrează în 7,2 cazuri anual după temperatura medie zilnică si 10,3 cazuri anual după temperatura minimă zilnică.

Cele mai intense inversiuni de temperatură se înregistrează în depresiunea Pătârlagele, deoarece există aici există condiții de stratificare și stagnare a aerului mai rece și umed.

4.2 Temperatura solului

Cunoașterea temperaturii și regimului termic al solului are deosebită importanță în diverse domenii de activitate. Temperatura suprafeței activiate a solului reprezintă un factor genetic al macroproceselor atmosferice dar și în formarea topoclimatelor și microclimatelor, în funcție de caracteristicile locale topografice și orografice. Ea este sursa principală de încălzire a aerului în timpul zilei, care generează procesele convective, ce pot determina vara fenomenul de cumulizare și aversele de ploaie, dar și de răcire noaptea, cu posibilitatea de apariție a înghețurilor radiative.

Temperatura medie anuală a suprafeței solului pentru perioada 1971 – 1980 a fost de 10,1ºC la Pătârlagele și 11,3ºC la Buzău. Gradientul termic general a fost de 0,7º / 100 m.

Temperaturile medii lunare a suprafeței solului pentru perioada 1971 – 1980 au fost:

– cea mai ridicată a fost în luna iulie la Pătarlagele de 22,9oC și la Buzău de 24,2oC.

– cea mai scăzută a fost în luna ianuarie la Pătarlagele de -3,0oC și la Buzău de -2,2oC.

Amplitudinea medie anuală a temperaturii suprafeței solului a fost de -26,4oC la Buzău și de 25,9oC la Pătarlagele.

Temperaturile extreme ale suprafeței solului, respectiv

temperaturile extreme minime ale suprafeței solului au fost minimele absolute ale regiunii în 1973 pe 15 ianuarie de -27,0oC la Buzău, pe 16 ianuarie – 31,0oC la Pătarlagele;

temperaturile extreme maxime ale suprafeței solului au fost maximele absolute ale regiunii în 1979 luna iulie la Pătarlagele – 62,3oC și în luna mai la Buzău – 63,4oC.

4.3 Presiunea atmosferica

Presiunea atmosferică se definește ca fiind forța exercitată de aerul atmosferic pe unitatea de suprafață și reprezintă unul din parametrii fundamentali în meteorologie.

Presiunea atmosferică se măsoară cu ajutorul barometrului. Unele barometre asociază scăderea presiunii cu înrăutațirea vremii și creșterea presiunii cu îmbunătațirea acesteia, ceea ce nu este întotdeauna adevarat, procesele atmosferice reprezentând rezultatul conjugat și complex al modificarilor tuturor parametrilor meteorologici.

Valori medii anuale pentru presiunea atmosferică, în perioada studiată 1971 – 1980, au fost între 936,4 mb la Pătârlagele și 1005,1 mb la Buzău.

Gradientul vertical general a fost apreciat la 11 mb/100 m.

Maxima absolută a fost înregistrată la Buzău – 1041,1 mb pe 24 decembrie 1973, în timp ce minima absolută a fost înregistrată la Pătârlagele – 912,3 mb pe 3 decembrie 1976.

Amplitudinea absoluta a fost de 128,8 mb.

Variația presiunii medii lunare înregistrează un maxim în luna octombrie (toamna) și un

minim în luna aprilie (primăvara).

4.4 Umezeala aerului

Conținutul în vapori de apă existenți la un moment dat în atmosferă reprezintă umezeala sau umiditatea aerului. Ea este o caracteristică importantă a aerului din punct de vedere meteorologic, dar și bioclimatic.

Tensiunea vaporilor de apă pentru Valea Buzăului, pentru perioada 1971 – 1980, are valorile medii anuale variante între 8,5 mb la Pătârlagele și 10,1 mb la Buzău.

În cursul anului se observă un maxim înregistrat în luna iulie la Buzău – 16,9 mb , la

Pătârlagele – 16,0 mb și un minim în luna ianuarie, respectiv 4,5 mb la Buzău și 4,1 mb la Pătârlagele.

Deficitul de saturație pentru Valea Buzăului, pentru perioada 1971 – 1980 are

– valorile medii anuale în scădere odată cu altitudinea de la Buzău – 3,7 mb la Pătârlagele – 3,3 mb;

– deficitul minim anual se produce în luna ianuarie: 0,6 mb la Buzău, 1,0 mb la Pătârlagele, în timp ce maximul se atinge în luna iulie: 8,1 mb la Buzău, 6,9 mb la Pătârlagele.

Umezeala relativă a aerului pentru Valea Buzăului, pentru perioada 1971 – 1980 are

valorile medii anuale: 75% la Buzău și 82% la Pătârlagele;

valoarea maximă s-a înregistrat la Buzău în noiembrie 1976 – 89% și la Pătârlagele în octombrie 1976 – 95%;

valoarea minimă s-a înregistrat la Buzău în luna mai 1997 – 63% și la Pătârlagele în luna aprilie 1974 – 62%;

cea mai mare diferență dintre cele două stații studiate pentru umezeala aerului, medii anuale a fost de 12% în anul 1977 și cea mai mică de 1% în anul 1974.

În cursul anului, media lunară înregistrează un maxim iarna în luna decembrie la Buzău

– 84% și la Pătârlagele – 83%.

Minimul anual se observă fie primăvara, în luna aprilie, respectiv 70% la Pătârlagele fie vara în luna august, respectiv 61% la Buzău.

Figura 34. Tabel cu datele pentru umezeală relativă a aerului, medie anuala(%)

Figura 35. Umezeală relativă a aerului, medie anuala (%)

Evoluția orară semnalează variații simple cu un maxim de noapte, mai accentuat în a

doua parte a anului și spre dimineață, și un minim diurn, mai accentuat spre dimineață.

4.5 Durata de stralucire a Soarelui

Durata de stralucire a soarelui, reprezintă intervalul de timp, din cursul unei zile, când soarele stralucește și se exprimă în ore și zecimi de oră.

Regiunile de câmpie se deosebesc intre ele printr-o durată caracteristică a strălucirii soarelui, generată de condițiile circulației maselor de aer. Regiunile situate la adapostul culmilor montane înalte beneficiază de o durată mai mare de stralucire a soarelui. Regiunile de deal și montane, unde numărul anual de zile cu ceață și cer acoperit prezintă o frecvență mai mare, numarul mediu anual al orelor de stralucire a soarelui se reduce treptat de la 1900 de ore în zonele de deal și podiș, până la valori sub 1600 de ore la altitudini de peste 2500 m. In depresiunile intramontane, durata insolației se reduce mult datorită obstacolelor care limitează orizontul și persistența ceței și a nebulozității stratiforme, ca urmare a predominării inversiunilor termice.

Durata medie anuală, pentru Valea Buzăului, pentru perioada 1971 – 1980, a fost la Buzău – 2101,1 ore, la Pătârlagele – 2011,1 ore.

Durata de strălucire maximă a soarelui pentru perioada studiată, 1971-1980, a fost de 2308 în 1974 pentru stația meteorologică Buzău și 2106 în anul 1975 pentru stația meteorologică Pătârlagele.

Durata de strălucire minimă a soarelui pentru perioada studiată, 1971-1980, a fost de 1924 în 1976 pentru stația meteorologică Buzău și 1813 în anul 1976 pentru stația meteorologică Pătârlagele.

Figura 36. Durata de strălucire a soarelui – ore pe an

Durata cea mai mare a strălucirii Soarelui se înregistrează în luna iulie: la Buzău – 282,2 ore și la Pătârlagele – 247,9 ore.

Durata cea mai redusă de strălucire a Soarelui se înregistrează în luna decembrie: 80,3 ore la Buzău și 86,6 ore la Pătârlagele.

Figura 37. Durata de stralucire a soarelui (număr de zile) pentru stația Buzău

Figura 38. Durata de stralucire a soarelui (număr de zile) pentru stația Pătârlagele

Numărul maxim de ore de strălucire a soarelui a fost de 325,2 în luna septembrie 1971 la stația meteorologică Buzău și 350,2 în luna iulie 1975 la stația meteorologică Pătârlagele.

Numărul minim de ore de strălucire a soarelui a fost de 38,1 în luna ianuarie 1978 la stația meteorologică Buzău și 50,8 în ianuarie 1972 la stația meteorologica Pătârlagele.

Figura 39. Durata de strălucire a soarelui – medie ore/an, pentru perioada 1971-1980

Diferența cea mai mare, dintre cele două stații meteorologice studiate, Buzău și Pătârlagele, pentru durata de strălucire a soarelui, medie ore/an, a fost de 26 de ore în anul 1973 și cea mai mică de 1 oră în anul 1976.

4.6. Vântul

Vântul este un element meteorologic vectorial, deosebit de variabil în timp și spațiu, condiționat de contrastul baric orizontal creat în cadrul circulației generale a atmosferei. Deplasarea curenților de aer dintr-un loc în altul (regimul vântului) este determinată în principal de dezvoltarea diferitelor sisteme barice și, în primul rând, de activitatea centrilor de acțiune principali.

Vantul se caracterizează prin doua elemente extrem de variabile în timp și spațiu: direcția din care bate vântul, apreciată după 16 sectoare ale orizontului și viteza, reprezentând distanța parcursa de particolele de aer în unitatea de timp, exprimată în m/s. Observațiile asupra direcției și vitezei vântului se efectuează la înalțimea standard de 10 m deasupra solului. În țara noastră regimul vântului este determinat atât de particularitățile circulației generale a atmosferei, cât și de cele ale suprafeței active, evident fiind rolul de baraj orografic al Carpaților, care determină prin orientare și altitudine o circulație regională și locală a aerului.

Pe teritoriul României, vitezele medii anuale ale vântului depășesc 8 m/s la altitudini de peste 2000 m, sunt cuprinse între 6-8 m/s la altitudini de peste 1700 m și 4-6 m/s în zonele cu altitudini de 1400-1600 m. În depresiunile din zona montana și deluroasă, precum și pe culmile cu altitudini mici, viteza vântului se reduce treptat în raport cu condițiile locale de adapostire aerodinamică.

4.6.1. Frecvența vântului pe direcții, din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, se pot obține următoarele caracteristici:

– direcția generală a vântului este orientată dinspre zona montană spre câmpie în cea mai mare parte a anului, la Buzău – 75%, în depresiunea subcarpatică Pătârlagele – 70% din timp. Pe direcții, dominantă nu depaseste 30% din cazuri;

– în cursul anului se mențin aceleași direcții dominante atât la nivel lunar cât și anotimpual.

4.6.2. Calmul atmosferic

– Frecvența medie anuală este 30,6% din an la Pătârlagele și la Buzău 24,8% din an.

– În timpul anului un maxim de frecvență a calmului în luna decembrie la Pătârlagele 46,1% și în luna octombrie la Buzău 32,1% și un minim de frecvență a calmului în luna iulie la Pătârlagele – 28,6% și Buzău – 17,2%.

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la vânt – frecvența pe direcția calm (%) se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 40. Frecvența vântului pe direcția calm (%) pentru Buzău

Figura 41. Frecvența vântului pe direcția calm (%) pentru Pătârlagele

Pentru perioada studiată, 1971-1980, maximul de frecvență a calmului s-a înregistrat în luna februarie 1978 la Pătârlagele de 78,6% și în luna decembrie 1975 la Buzău de 48,4% și un minim de frecvență a calmului în luna iulie 1972 la Pătârlagele – 22,6 % și în luna august 1971 la Buzău – 7,3%.

4.6.3. Viteza vântului

– Viteza medie anuală pe direcții a conferit rozelor vânturilor forme diferite la cele două stații ale căror observații au fost analizate.

– Vitezele înregistrate se mențin în jur de 4 m/s, la Pătârlagele vântul de N – 3,9 m/s și la Buzău vântul de NE – 4,61 m/s.

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la vânt – viteza pe direcția E, N, NE, NV, S, SE, SV, V (m/s), se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 42. Viteza pe direcțiile E, N, NE, NV, S, SE, SV, V (m/s) pentru Buzău

Figura 43 . Viteza pe direcțiile E, N, NE, NV, S, SE, SV, V (m/s) pentru Pătârlagele

4.7. Nebulozitatea

Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire al cerului cu nori. Norul constituie un sistem coloidal format din picaturi de apă sau cristale de gheață de diferite dimensiuni, aflate în suspensie la diferite înalțimi. Astfel, dacă pe bolta cerească există doar "urme" de nori, gradul sau de acoperire este mic.

Nebulozitatea este maximă atunci când, într-o regiune, cerul este acoperit în întregime cu nori. În funcție de plafonul norilor, adică de înalțimea bazei lor deasupra suprafeței solului, putem vorbi de nori joși, medii și înalți. Partea atmosferei în care se observă de obicei norii a fost împarțită în acest sens în trei "etaje" (superior, mijlociu și inferior).

4.7.1. Nebulozitatea totală, în urma analizării datelor de la cele două stații meteorologice studiate în Valea Buzăului, pentru perioada 1971-1980:

– valori medii anuale: 5,4 zecimi la Pătârlagele și 5,5 zecimi la Buzău;

– gradient vertical de 0,7 zecimi la 1.000 m;

– anual, se înregistrează un maxim atât în luna decembrie la Pătârlagele (6,2 zecimi) si

Buzău (6,4 zecimi);

– pentru perioada studiată, 1971-1980, maximul lunară a nebulozității a fost înregistrat în luna februarie 1978 de 8,6 pentru Buzău și 8,4 pentru Pătârlagele.

Figura 44 . Nebulozitatea lunară medie pentru stația meteorologică Buzău (zecimi)

Figura 45. Nebulozitatea lunară medie pentru stația meteorologică Pătârlagele (zecimi)

– Valoarea minimă anuală a nebulozității se înregistrează în luna august când mediile lunare sunt de 4,2 zecimi la Pătârlagele și Buzău.

– Pentru perioada studiată, 1971-1980, valoarea minimă lunară a nebulozității a fost înregistrată în luna 2,6 pentru Buzău și 2,9 pentru Pătârlagele.

4.7.2. Nebulozitatea inferioară

– Valorile medii anuale oscilează între 3,8 zecimi la Buzău și 3,7 zecimi la Pătârlagele.

– În timpul anului valoarea maximă a nebulozității inferioare se realizează în intervalul decembrie-februarie și variază între 3,8 zecimi la Pătârlagele si 4,9 zecimi la Buzău.

– Valoarea minimă a nebulozității inferioare se înregistrează în lunile septembrie-octombrie când se semnalează valori între 2,9 zecimi la Pătârlagele si 2,8 zecimi la Buzău.

4.7.3. Frecvența genurilor de nori

– Cea mai mare frecvență anuală o au norii mijlocii, cu o pondere de 41% la Pătârlagele și 51% la Buzău.

– Norii din genul Altocumulus sunt cei mai bine reprezentați, având cea mai mare pondere la Pătârlagele – 28,4% și cea mai mică la Buzău – 25,3 % din cazuri.

– Cei mai puțin frecvenți sunt norii superiori.

– Iarna, predomină norii joși, iar vara cei cu dezvoltare verticală, iar la nivelul anotimpurilor de tranziție ponderea tipurilor de nori este caracterizată prin omogenitate.

4.8. Precipitațiile atmosferice

Precipitațiile atmosferice cuprind totalitatea produselor de condensare și cristalizare a vaporilor de apă din atmosferă, denumite și hidrometeori, care cad de obicei din nori și ajung la suprafața pamântului sub forma lichidă (ploaie și aversă de ploaie, burniță etc.), solidă (ninsoare și aversă de ninsoare, grindină, măzariche etc.), sau sub ambele forme în același timp (lapoviță și aversă de lapoviță).

Studiind harta vulnerabilității la grindină a României constatăm că, pentru yona Văii Buzăului, se întâlnesc, pornind din NV, ¼ zonă cu vulnerabilitate combinată, ½ zonă cu vulnerabilitate mare și aproximativ ¼ zonă cu vulnerabilitate intermediară.

Figura 46.Vulnerabilitatea teritoriilor României față de grindină:

1. mică ; 2. intermediară ; 3. mare; 4. combinată (sursă: Atlasul Geografic)

Particularitățile și repartiția precipitațiilor, ca și a altor elemente meteorologice, depind direct de caracterul mișcărilor aerului, respectiv de gradul de dezvoltare al convecției termice, dinamice sau orografice, precum și de deplasarile advective.

Principala caracteristică a regimului precipitațiilor atmosferice și a repartitiei lor spatio-temporale o reprezintă marea variabilitate și discontinuitatea în timp și în spațiu.

Regimul precipitațiilor decurge din interacțiunea factorilor genetici generali (la nivel continental) cu factorii locali. În cadrul creat de circulația atmosferică generală și de fluxul de radiației solare corespunzătoare latitudinilor mijlocii, complexitatea reliefului major al României, diversifică procesele meteorologice. Astfel obstacolul orografic al Munților Carpați, și dispunerea sa concentrică, determină schimbarea direcției de deplasare a maselor de aer, modifică și transformă proprietățile fizice ale aerului, intensifică sau diminuează viteza lor de deplasare, aspecte care se reflectă cu precadere în regimul precipitațiilor atmosferice. Acestor factori li se adauga o serie de elemente locale, cum ar fi altitudinea locului, microformele de relief, dispunerea și orientarea pantelor.

Presiunea atmosferică, pentru perioada 1971-1980, din datele meteorologice de la cele două stații meteorologice, poate fi caracterizată prin următoarele elemente:

– Valori medii anuale au fost între 936,4 mb la Pătârlagele și 1005,1 mb la Buzău.

– Gradientul vertical general este apreciat la 11 mb/100 m.

– Maxima absolută a fost înregistrată la Buzău – 1041,1 mb pe 24 decembrie 1971, în timp ce minima absolută a fost înregistrată la Pătârlagele – 912,3 mb pe 3 decembrie 1976.

– Amplitudinea absoluta este de 128,8 mb.

– Variația presiunii medii lunare înregistrează un maxim în luna octombrie (toamna) și un minim în luna aprilie (primăvara).

Figura 47. Vulnerabilitatea teritoriilor României față de fenomenele de uscăciune și secetă:

mică; 2. intermediară ; 3. mare; 4. teritorii cu umiditate excedentă

(sursă: Atlasul Geografic)

Conform harții de vulnerabilitate a teritoriului României la uscăciune și secetă, se observă că, pentru zona Văii Buzăului, sunt 2 tipuri de vulnerabilități, dar extreme: o zonă foarte mică spre NV cu umiditate excedentă și restul cu umiditate mică.

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la suma totală lunară de precipitații se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 48. Suma totală lunară de precipitații pentru stația meteorologică Buzău (mm/m2)

Figura 49. Suma totală lunară de precipitații pentru stația meteorologică Pătârlagele (mm/m2)

Conform acestor date se observă că:

– maximul sumei totale lunare de precipitații pentru Buzău a fost în august 1972 de 197,3 mm/m2 și pentru Pătârlagele în luna iulie 1975 de 282,5 mm/m2;

– minimul sumei totale lunare de precipitații pentru Buzău a fost în decembrie 1975 de 0,7 mm/m2 și pentru Pătârlagele în aceeași perioadă de 0,5 mm/m2.

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la cantitatea maximă de precipitații care a căzut în 24 de ore, se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 50. Cantitatea maximă de precipitații care a căzut în 24 de ore pentru Buzău (mm/m2)

Figura 51. Cantitatea maximă de precipitații care a căzut în 24 h pentru Pătârlagele (mm/m2)

Conform acestor date se observă că:

– maximul cantității maxime de precipitații care a căzut în 24 de ore pentru Buzău a fost în mai 1976 de 90,5 mm/m2 și pentru Pătârlagele în luna iulie 1975 de 177,8 mm/m2;

– minimul cantității maxime de precipitații care a căzut în 24 de ore pentru Buzău a fost în septembrie 1975 de 0,5 mm/m2 și pentru Pătârlagele în luna decembrie 1975 de 0,5 mm/m2.

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la numărul de zile din lună cu fenomen ploaie, se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 52. Numărul de zile pe lună cu fenomen ploaiepentru Buzău

Figura 53. Numărul de zile pe lună cu fenomen ploaiepentru Pătârlagele

Conform acestor date se observă că:

– numărul maxim de zile pe lună cu fenomen ploaie pentru Buzău a fost în ianuarie 1980 de 16 zile și pentru Pătârlagele în luna mai în anii 1971 și 1980 de 17 zile;

– numărul minim de zile pe lună cu fenomen ploaie pentru Buzău a fost în martie și decembrie 1972 de 0 zile și pentru Pătârlagele în lunile martie 1972, ianuarie 1973, ianuarie și martie 1974, decembrie 1975 de 0 zile.

4.9. Stratul de zăpadă

Din punct de vedere climatologic, stratul de zapadă care acoperă solul, în timpul sezonului rece, are o importanță deosebită, datorită grosimii, structurii și densitații ce-l caracterizează. Datorită conductibilității sale reduse, stratul de zapadă joacă rol protector pentru sol contra înghețurilor radiative și advective. De asemenea, stratul de zapada, datorită proprietăților sale radiative, generează scăderea accentuată a temepraturii stratului de aer din vecinatatea lui.

Prelucrarea datelor privitoare la stratul de zapada are importanță pentru diferite sectoare de activitate. Astfel, pentru agricultură interesează condițiile de iernare ale semănăturilor de toamnă, precum și rezervele de apă pe care le pot obține acestea în urma topirii stratului de zapadă. Neuniformitatea grosimii stratului de zapadă influentează în sens negativ desfășurarea activitații din domeniul transporturilor rutiere și feroviare. Datele la care trebuie luate măsuri de degajare a cailor rutiere și feroviare de zapada troienită, pot fi stabilite în mod judicios numai în cazul cunoașterii caracteristicilor depunerii stratului de zapadă.

La stațiile meteorologice se efectuează observații zilnice, atât vizuale cât și instrumentale, ce vizează: determinarea gradului de acoperire cu zapadă a solului și a modului de așezare a stratului de zapadă, măsurarea grosimii stratului de zapadă, determinarea densitaății structurii și echivalentului de apa al stratului de zapada.

Aceste observații sunt vizuale și se efectueaza zilnic la ora 7°°, iar punctul de observare trebuie să rămână mereu același și să cuprindă orizontul vizibil al stației. Pentru determinarea gradului de acoperire cu zapadă, se împarte orizontul vizibil din jurul stației în zece părți egale și, se apreciază câte părți din împrejurimile vizibile ale stației prezintă înveliș de zapadă. Astfel, când zapada acoperă în întregime tot terenul vizibil din jurul stației cifra care corespunde gradului de acoperire este 10, iar cand aceasta lipsește, cifra este 0.

Modul de asezare al stratului de zapadă se apreciază prin urmatoarele calificative:

a) uniform (fară troiene);

b) neuniform (cu troiene mici);

c) foarte neuniform (cu troiene mari).

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la numărul de zile din an cu fenomen ninsoare și măzăriche, se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 54. Numărul de zile din an cu fenomen ninsoare și măzăriche

Din aceste date se observă că, pentru cei 10 ani studiați, la stația meteorologică Buzau în 4 ani a apărut fenomenul de ninsoare și măzăriche, câte o zi în fiecare an și pentru stația meteorologică Pătârlagele în 3 ani, pentru o zi în fiecare an. Deci acest fenomen meteorologic este foarte puțin întâlnit în Valea Buzăului.

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la numărul de zile din lună cu fenomen cu strat de zăpadă, se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 55. Număr de zile din lună cu fenomen cu strat de zăpadă pentru Buzău

Figura 56. Număr de zile din lună cu fenomen cu strat de zăpadă pentru Buzău

Conform acestor date se observă că:

– numărul maxim de zile pe lună cu fenomen cu strat cu zăpadă pentru Buzău a fost în martie 1973 de 15 zile și pentru Pătârlagele în luna ianuarie 1980 de 14 zile;

– numărul maxim de zile pe an cu fenomen cu strat cu zăpadă pentru Buzău a fost în anul 1975 de 25 zile și pentru Pătârlagele în anul 1973 de 31 zile.

– numărul minim de zile pe an cu fenomen cu strat cu zăpadă pentru Buzău a fost în anii 1974 și 1980 de 13 zile și pentru Pătârlagele în anul 1974 de 7 zile.

Capitolul 5 – Fenomene meteorologice deosebite

5.1. Ceața

Plecând de la definiția generală a ceții – produs de condensare a vaporilor de apă în straturile inferioare ale atmosferei, care reduce vizibilitatea orizontală sub 1 km, ceața persistentă afectează mai ales activitatea de pe aeroporturi, care pot fi închise traficului zile în șir din cauza scăderii vizibilității sub limitele specifice admise.

Ceața persistentă perturbă serios și transporturile rutiere, având în vedere faptul că sectoare extinse ale celor mai importante șosele urmează cursuri de văi sau străbat zone depresionare favorabile apariției ceții persistente așa cum se întâmplă și în situația zonei de studiu, zona Văii Buzăului.

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la numărul de zile din lună cu fenomen ceață, se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 57. Numărul de zile din lună cu fenomen ceață pentru Buzău

Figura 58. Numărul de zile din lună cu fenomen ceață pentru Pătârlagele

Conform acestor date se observă că:

– numărul maxim de zile cu fenomenul ceață a fost înregistrat la stația meteorologică Buzău de 13 zile în lunile ianuarie 1971, februarie 1972, decembrie 1977, septembrie 1980, iar pentru statia meteorologică Pătârlagele de 7 zile în luna februarie 1974;

– numărul maxim de zile anual cu fenomen ceață a fost înregistrat la stația meteorologică Buzău de 65 de zile în anul 1976, iar pentru statia meteorologică Pătârlagele de 18 zile în anul 1978;

– numărul minim de zile anual cu fenomen ceață a fost înregistrat la stația meteorologică Buzău de 25 zile în anul 1973, iar pentru statia meteorologică Pătârlagele de 4 zile în anul 1973. Deci acest fenomen este mai puțin întâlnit în Valea Buzăului.

5.2. Bruma

Bruma reprezintă un fenomen meteorologic care nu poate fi separat de răcirea vremii, respectiv de îngheț, fapt pentru care cele două, înghețul și bruma, trebuie analizate împreună. În anotimpurile de tranziție, în condițiile unor advecții de aer rece dinspre V, NV, N sau NE Europei, se produc înghețurile și brumele timpurii de toamnă și cele târzii de primăvară. Bruma reprezintă o depunere de cristale foarte fine de gheață (cu dimensiuni între 1-5 mm), în formă de solzi, ace, pene sau evantaie, observată pe sol și pe obiectele de la sol a căror suprafață este răcită suficient (sub 0° C) pentru a putea produce condensarea solidă a vaporilor de apă din aer. Condițiile optime de producere a brumei sunt: regim anticiclonic (presiune atmosferică ridicată), timp senin și calm (sau cu vânt slab, sub 2 m/s), umezeală relativă ridicată (peste 80%), temperaturi negative ale aerului, intensitatea maximă a depunerilor observându-se la temperaturi de -2, -3°C. Temperatura scăzută a obiectelor pe suprafața cărora se depune bruma este cauzată, cel mai adesea, de procesele de răcire asociate unei radiații terestre foarte intense, fapt pentru care intervalul optim de formare a brumei este plasat în cursul nopții și dimineața devreme, în preajma răsăritului Soarelui.

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la numărul de zile din lună cu fenomen ceață, se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 59. Numărul zilelor din lună cu fenomen brumă pentru Buzău

Figura 60. Numărul zilelor din lună cu fenomen brumă pentru Pătârlagele

Conform acestor date se observă că:

– numărul maxim de zile cu fenomenul brumă a fost înregistrat la stația meteorologică Buzău de 15 zile în lunile septembrie 1977 iar pentru stația meteorologică Pătârlagele de 18 zile în luna ianuarie 1977;

– numărul maxim de zile anual cu fenomen brumă a fost înregistrat la stația meteorologică Buzău de 50 de zile în anul 1977, iar pentru statia meteorologică Pătârlagele de 73 zile în anul 1977;

– numărul minim de zile anual cu fenomen brumă a fost înregistrat la stația meteorologică Buzău de 16 zile în anul 1973, iar pentru statia meteorologică Pătârlagele de 23 zile în anul 1976. Deci acest fenomen este mai puțin întâlnit în Valea Buzăului.

5.3. Chiciura

Este o formă de depunere solidă care poate provoca pagube importante, mai ales în regiunile montane înalte. Chiciura tare este definită ca fiind o depunere de gheață, în general de culoare albă, ornată cu ramificații cristaline și constituită din granule de gheață, mai mult sau mai puțin separate prin incluziuni de aer. Chiciura tare (granulară) se formează prin înghețarea rapidă a picăturilor de apă din masa de ceață sau din masa norului, rămase în stare lichidă după încetarea stării de suprarăcire. Înghețul picăturilor de apă la contactul cu diferite obiecte este accentuat de vânt, grosimea depunerii, pe partea obiectelor care este expusă vântului, putând atinge chiar și 1 m. Temperatura la care se formează chiciura este cuprinsă, în general, între -2 și -10° C. Spre deosebire de chiciura moale, chiciura tare aderă destul de puternic de obiectele pe care se depune (BVIH, 1985).

Riscul asociat depunerilor de chiciură este cel mai mare în zonele montane, în timp ce, la altitudini mai mici, frecvența, durata și dimensiunile depunerilor dechiciură tare sunt net mai reduse.

Din datele furnizate de cele două stații meteorologice Buzău și Pătârlagele pentru perioada 1971-1980, referitor la numărul de zile din lună cu fenomen ceață, se obțin următoarele reprezentări grafice:

Figura 61. Numărul zilelor cu fenomen chiciură pentru Buzău

Figura 62. Numărul zilelor cu fenomen chiciură pentru Pătârlagele

Conform acestor date se observă că:

– numărul maxim de zile cu fenomenul chiciură a fost de 10 zile pentru stația meteorologică buzău în luna februarie 1972 și la stația meteorologică Pătârlagele de 1 zi în lunile ianuarie 1973, ianuarie 1974, ianuarie 1975, februarie 1977;

– numărul maxim de zile anual cu fenomen chiciură a fost de 11 zile în anul 1072 pentru stația meteorologică Buzău și 1 zi în anii 1973, 1974, 1975 și 1977 pentru stația meteorologică Pătârlagele;

– numărul minim de zile anual cu fenomen chiciură a fost de 0 zile în anul 1975 pentru stația meteorologică Buzău și o zile în anii 1971, 1972, 1976, 1978, 1979, 1980 pentru stația meteorologică Pătârlagele. Deci acest feneomen este puțin întâlnit în Valea Buzăului.

5.4. Poleiul

Reprezintă unul dintre fenomenele periculoase cu mare impact în zonele intens populate ale latitudinilor extratropicale. Poleiul face parte din categoria depunerilor de gheață simple. Are un aspect transparent și provine din înghețarea picăturilor de ploaie sau de burniță suprarăcite, în momentul contactului acestora cu solul sau cu obiecte de pe sol a căror temperatură este ușor negativă (între 0 și -1° C). Fenomenul apare atunci când, în mișcarea lor descendentă, picăturile de ploaie sau de burniță traversează un strat de aer cu temperatură negativă, care este suficient de gros. La impactul cu suprafața solului sau a diferitelor obiecte, picăturile suprarăcite se sparg și se transformă într-o peliculă de gheață.

Din punct de vedere meteorologic, poleiul nu trebuie confundat cu gheața de la sol formată în urma mai multor procese: prin înghețarea ulterioară a precipitațiilor lichide, ca urmare a înghețării apei rezultate din topirea parțială sau totală a stratului de zăpadă preexistent, prin bătătorirea zăpezii de pe carosabil în urma circulației rutiere.

Pentru zona studiată, regiunea Văii Buzăului, în fiecare iarnă se constată zone în care apere fenomenul polei.

5.5. Viscolul

Acest fenomen de risc comportă mai multe aspecte: pe de o parte, el presupune și prezența unui câmp de presiune atmosferică ridicată, iar pe de altă parte, reprezintă un fenomen foarte caracteristic pentru areale destul de extinse de pe Glob, unele dintre ele foarte bine populate și cu un ridicat nivel de dezvoltare a economiei. La latitudinile temperate, viscolul este caracteristic iernii, dar el poate să apară și în anotimpurile de tranziție, spre sfârșitul toamnei sau la începutul primăverii. Trebuie făcută o diferențiere între viscol și furtuna de zăpadă. În România cel puțin, această diferențiere nu este foarte clară, deși, în mod obișnuit, termenul folosit este cel de viscol. Astfel, în Dicționarul meteorologic (Țâștea și colab., 1965), viscolul este definit ca fiind “un transport de zăpadă deasupra suprafeței Pământului, provocat de un vânt suficient de puternic și turbulent, însoțit sau nu de ninsoare”. Apoi se face o distincție între viscolul general, care reprezintă o situație în care zăpada este puternic viscolită, fără a se putea aprecia dacă ninge sau nu, și viscolul cu ninsoare, în care se observă că ninge. Există mai mulți termeni aproximativ echivalenți pentru viscol, cum ar fi transportul de zăpadă sau zăpada viscolită.

Perioada caracteristică de apariție a viscolelor în țara noastră este cuprinsă între lunile noiembrie și martie, ele putând să se producă, mai rar, și în octombrie sau aprilie.

Pentru zona studiată fenomenul de viscol s-a întâlnit mai mult la stația meteorologică Buzău decât la stația meteorologică Pătârlagele.

Capitolul 6 – Topoclimatele si microclimatele Văii Buzaului

6.1. Geneza topoclimatelor și microclimatelor specifice Vâii Buzăului

Topoclimatele reprezintă unități teritoriale caracteristice diferitelor peisaje geografice cu grad diferit de complexitate, care păstrează particularități relativ omogene pentru fiecare tip de topoclimat. În raport cu acest grad de complexitate sau deosebit topoclimate complexe corespunzătoare unor peisaje geografice complexe și topoclimate elementare sau microclimatele care se includ în topoclimate, corespunzând celor mai simple peisaje geografice (Bogdan și colab. 1977, Bogdan, 1983).

În caracterizarea climatică și topoclimatică a teritoriului României s-au folosit următoarele trepte taxonomice (Geografia României, I, Geografia Fizică , 1983):

1. zona climatică – este determinată de modul de distribuire a radiației solare pe Glob (România este încadrată în zona temperat-continentală);

2. sectoarele de provincie climatică – au fost individualizate pe baza influenței circulației generale a atmosferei, care se suprapune peste influențele radiației solare.

Pe fondul climatului temperat-continental se remarcă mai multe sectoare de provincie climatică.

3. Ținuturile climatice (corespunzătoare etajelor climatice) – au fost individualizate în conformitate cu zonalitatea altitudinală, scoțând în evidență treptele majore de relief (litoral, câmpie, deal, munte);

4. subținuturile climatice – au fost individualizate în funcție de caracteristicile climatice generale din fiecare treaptă de relief, proprii unităților mari de relief ;

5. districtele climatice – au fost diferențiate pe baza condițiilor climatice relativ omogene care generează dezvoltarea unui anumit tip de vegetație spontană, în fiecare subținut (districtul climatic cu vegetație higrofilă, de stepă, de silvostepă, de pădure, de pădure și pajiști montane și alpine, ca efect al dezvoltării latitudinale și altitudinale a vegetației în funcție de climă);

6. topoclimatele complexe – au fost delimitate în cadrul districtelor climatice pe baza condițiilor climatice relativ asemănătoare;

7. topoclimatele elementare – au fost delimitate în cadrul topoclimatelor complexe pe baza condițiilor climatice asemănătoare, caracteristice peisajelor geografice elementare, cu suprafață activă relativ omogenă. Multitudinea acestor topoclimate a impus tipizarea și cartarea lor, fie prin areale, fie prin semne. Pentru a da valoare practică mai mare hărții, s-au mai consemnat unele fenomene și elemente cu importanță locală.

Figura 63. Caracterizarea climatică a Văii Buzăului referitor la România

(Sursă: Atlasul Geografic)

Pentru Valea Buzăului

– factorii radiativi determină apartenența de zona climatică temperat-continentală;

– factorii dinamici evidențiază un sector de provincie climatică de tranziție;

– particularitățile suprafeței active determină ținutul climatic al dealurilor și podișurilor înalte și joase, subținutul climatic al Subcarpaților, districtul climatic al pădurilor și unitățile topoclimatice.

6.2. Topoclimatul de câmpie

În această grupă au fost incluse topoclimatele complexe și topoclimatele elementare din etajul climatic de câmpie, cuprins între 7 și 200 m altitudine. Trăsătura definitorie a acestora este dată de marea uniformitate a valorilor unora din parametri meteorologici. Din cauza valorilor ridicate ale bilanțului radiativ și a celui caloric încălzirile în regiunea de câmpie sunt mai intense decât în celelalte trepte de relief iar durata intervalului cald din cursul anului este mai mare. (Geografia României, I, Geografia Fizică, 1983)

Principalele particularități ale topoclimatului de câmpie a Văii Buzăului sunt:

• umezeala mai mare la limanelor râului Buzău (ca urmare a proceselor de evaporație);

• uscăciune mai mare pe terase și îndeosebi pe câmp;

• calmul mai mare în luncile orientate perpendicular pe direcția vântului dominant și vânturi din toate direcțiile pe câmp;

• strat de zăpadă mai gros și uniform în lunci, în crovuri și în pădure și foarte discontinuu pe câmp;

• regim termic moderat în lunci, în împrejurimile bazinelor de apă și în culturile irigate și cu mari contraste pe terenurile uscate (dune de nisip, miriște, câmp).

6.3. Topoclimatul de dealuri și depresiune

În această grupă au fost incluse topoclimatele de deal și podiș din etajul respectiv, cuprins între altitudinile de 300 și 800 m. Acestea prezintă caracteristici climatice intermediare între regiunea montană și cea de câmpie. Principalele caracteristici ale topoclimatelor de deal și podiș pun în evidență zonalitatea verticală a elementelor climatice: temperatura medie anuală cuprinsă între 8 și 10°C, precipitațiile medii anuale de 600-850 mm, umezeala relativă mai mare de 75%, vânturi influențate de barajul orografic (Geografia României, I, Geografia Fizică , 1983).

Caracteristicile suprafeței active a Văii Buzăului permit evidențierea următoarelor microclimate:

• de culmi deluroase caracterizate prin vânt;

• de versanți cu diferite expoziții, cu o repartiție neuniformă a radiației solare;

• de depresiuni subcarpatice și colinare (cu predominare mare a calmului, cu însorire mai bună în cele din sud, cu cețuri frecvente în cele de vest, cu inversiuni termice mai frecvente și intense în cele din est;

• de culoare depresionare cu ventilație mare a aerului;

• de terase (mai uscate și mai vântoase);

• de pădure și pajiște;

• de localități rurale și urbane.

Capitolul 7 – Concluzii

În lucrarea de față contribuțiile personale ale autoarei au constat în:

– utilizarea unor metode moderne de analizã a fenomenelor climatice și calcularea unor indici climatici în conformitate cu studiile actuale la nivel național și internațional;

– folosirea unor metode de lucru clasice, care au determinat cunoașterea în detaliu a frecvenței și repartiției spațio-temporale a fenomenelor analizate;

– întocmirea și/sau adaptarea hãrților care redau anumite fenomene climatice;

– utilizarea de soft-uri de prelucrare Corel și Paint pentru modelarea fotografiilor și a harților în vederea obținerii unei mai bune prezentări a fenomenelor studiate;

– evidențierea cauzalitãții tuturor fenomenelor evidențiate în lucrare;

– analizarea datelor zilnice, lunare si anuale care au determinat evidențierea concluziilor;

– utilizarea editorului Excel în crearea unei baze de date cu datele oficiale obținute de la stațiile meteorologice Buzău și Pătârlagele și realizarea de reprezentări grafice concludente pentru studierea fenomenelor;

– utilizarea unor programe online pentru realizarea unor harți care a presupus conversia informației punctuale în informație spațialã continuã;

– realizarea unei colecții de peste 100 de grafice, tabele, harți și imagini care împreună redau aspectele partciculare ale climei pentru zona Văii Butăului;

– identificarea si caracterizarea topoclimatelor complexe și elementare de pe Valea Buzaului;

– realizarea unei documentãri actualizate privind cercetarea parametrilor climatici din regiunea studiatã, bibliografia însumând peste 50 de lucrãri și articole stiințifice.

Bibliografie

Apostol L., Clima Subcarpaților Moldovei, Editura Universitară Suceava, Iasi, 2004

Bãlteanu D., Stefãnescu, I., Subcarpații Buzãului, Geografia României, vol. IV, Editura Academiei României, Bucuresti, 1992

Bãlteanu D., Sandu M., Hazardele naturale din Carpații și Subcarpații dintre Trotuș și Teleajen. Studiu geografic, Editura Ars Docendi, Bucuresti, 2005

Bâzâc Gh., Probabilitatea producerii cantitãților maxime de precipitații în 24 de ore, pe teritoriul României, Hidrotehnica, 1971

Bogdan O., Mihai E., Teodoreanu E., Clima Carpaților și Subcarpaților de Curburã dintre Teleajen și Slãnicul Buzãului, Institutul de Geografie, Bucuresti, 1974

Bogdan, O., Mihai, E., Frecvența inversiunilor de temperaturã pe Valea Buzãului, Cercetãri geografice asupra mediului înconjurãtor în județul Buzãu, Institutul de Geografie, Bucuresti, 1986

Bogdan, O., Mihai, E., Potențialul termic din Subcarpații Buzãului, Cercetãri geografice asupra mediului înconjurãtor în județul Buzãu, Institutul de Geografie, Bucuresti, 1986

Bogdan, O., Stațiunea de Cercetãri Pãtârlagele: Cercetãri topoclimatice, Al 3-lea Simpozion de Topoclimatologie, Ghidul Aplicației de teren, Bucuresti, 1987

Ciulache, S., Monografie climatică, Editura Rao, București, 2000

Diaconu, D., Resursele de apă ale bazinului Buzău, Editura Universitară, București, 2005

Dragotã, C., Câteva considerații climatice privind repartiția în funcție de relief a valorilor parametrilor caracteristice precipitațiilor pe teritoriul României, Stududii și Cercetări de Meteorologie, vol.6., I.N.M.H., Bucuresti, 1992

Gaceu O., Elemente de meteorologie practicã, Editura Universitară Oradea, 2001

Ielenicz, M., Munții Ciucaș-Buzãu-studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucuresti, 1984

Iliescu, Maria Colette, Repartiția numãrului de zile cu oraje cu diferite asigurãri pe teritoriul României, Studii și Cercetãri Meteorologice, INMH, Bucuresti, 1989

Marin, I., Mãsurãtori și calcule în meteorologie și climatologie, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Geologie și Geografie, 1986

Muicã, N., Privire geograficã asupra solurilor din cuprinsul județului Buzãu, Geografia județului Buzãu și a împrejurimilor, Bucuresti, 1974

Muică, C., Vegetația. Potențialul mediului din Subcarpații județului Buzău, Institutul de Geografie, Bucuresti, 1989.

Muică C., Geacu S., Aspecte ale degradării antropice a vegetației din perimetrul Pătârlagele-Buzău, Lucrările seminarului geografic ‚Dimitrie Cantemir’, Nr. 13-14, 1993-1994

Neamu, Gh., Mihai, E., Cercetãri actuale de microclimatologie și topoclimatologie, Bucuresti, 1968

Neamu, Gh., Unele aspecte ale regimului precipitațiilor în Depresiunea Pãtârlagele, SCGGG , Bucuresti, 1978

Neamu, Gh., Observații climatice și topoclimatice în bazinul Muscelului, Cercetãri geografice asupra mediului în județul Buzãu, Institutul de Geografie, Bucuresti, 1986

Panã I., Studiul depozitelor pliocene din regiunea cuprinsã între valea Buzãului și valea Bãlãneasa, seria J. I., Bucuresti, 1966

Petrescu-Burloiu, I., Subcarpații Buzãului. Relații geografice om-naturã, Editura Litera, Bucuresti, 1977

Posea, G., Popescu D., Ielenicz, M., Județul Buzãu, Editura Academiei, Bucuresti, 1971

Posea, G., Evoluția Vãii Buzãu, Geografia județului Buzãu și a îmrejurimilor, Bucuresti, 1971

Teodoreanu, E., Culoarul Rucãr-Bran. Studiu climatic si topoclimatic, Editura Academiei, Bucuresti, 1980

Teodoreanu, E, Neamu, Gh., Mihai, E., Câteva metode de reprezentare graficã a datelor climatice, Revista Natura, Seria Geografie, Nr. 2/1968.

Tufescu, V., Subcarpații, Editura Stiințificã, Bucuresti, 1966

Ujvari, Geografia apelor României, Editura Științifică, București, 1972

Văduva I., Clima României, Editura Fundația României de Mâine, 2008

Velcea, V., Savu, Al., Geografia Carpaților și Subcarpaților Românesti, Editura Didacticã si Pedagogicã, Bucuresti, 1982

Zãvoianu, I., Bogdan O., Regimul precipitațiilor din bazinul Vãii Muscelului –Perimetrul Stațiunii de Cercetãri Geografice Pãtârlagele (Subcarpații Buzãului), Revista, 1999

Geograficã V, Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucuresti, 1999

Instrucțiuni pentru observarea, identificarea și codificarea norilor și a fenomenelor meteorologice, BVIH, 1985

www.meteoromania.ro/

www.geomorphologyonline.com/…/materiale-seminar-gfr-specializare

www.cylex-romania.ro/servicii+de+meteorologie+si+hidrologie.html

www.click2map.com/free_map_creator

www.esriro.ro/software/arcgis/arcgisweb/index.html

www.maschek.hu/imagemap/imgmap

www.mapcreator.com

http://earth.unibuc.ro/harti

www.oocities.org

www.cyclon.ro

ANEXE

ANEXA 1 – Tabele cu temperatura aerului medie lunara pentru perioada 1971-1980

Tabel – Temperatura medie lunară pentru Stația meteorologică Buzău

Tabel – Temperatura medie lunară pentru Stația meteorologică Pătârlagele

ANEXA 2 – Tabele cu numărul de zile de iarnă, îngheț, vară și zile tropicale, pentru perioada 1971-1980