Studiu Asupra Victimizarii Elevilor In Mediul Online, din Perspectiva Psihologiei Judiciare

=== 342dfcaf7a8b46b102a6ae5211fdae9d58ee1e67_647293_1 ===

UΝІVΕRЅІТАТΕА DІΝ ……………

FАϹULТАТΕА DΕ …………….

LUϹRАRΕ DΕ …………………….

ϹΟΟRDΟΝАТΟR ȘТІΝȚІІFІϹ:

ΡRΟF. UΝІV. DR. ____________________

АΒЅΟLVΕΝТ:

TIMISOARA,

2018

UΝІVΕRЅІТАТΕА DІΝ ……………

FАϹULТАТΕА DΕ …………….

STUDIU ASUPRA VICTIMIZĂRII ELEVILOR ÎN MEDIUL ONLINE DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI JUDICIARE

ϹΟΟRDΟΝАТΟR ȘТІІΝȚІFІϹ:

ΡRΟF. UΝІV. DR. ___________________

АΒЅΟLVΕΝТ: ………………..

TIMISOARA,

2018

Cuprins:

Introducere

Cap. I. Aspecte teoretice cu privire la victimizare

1.1. Definiții și forme ale abuzului

1.1.1. Abuzul fizic

1.1.2. Abuzul emoțional

1.1.3. Abuzul sexual

1.2. Factorii favorizanți ai abuzurilor

1.2.2. Factori caracteristici societății

1.2.3. Factori caracteristici familiei

1.2.4. Factori culturali

1.3. Consecințe ale abuzului

Cap. II. Prevederi legislative privind minorul victimă

2.1. Infracțiuni prevăzute în Codul Penal având ca subiect pasiv minorul

2.2. Infracțiuni prevăzute în legi speciale având ca subiect pasiv minorul

2.2.1. Legea nr. 196 din 13 mai 2003, privind prevenirea și combaterea pornografiei

2.2.1.1. Prevenirea și controlul activităților cu caracter pornografic:

2.2.1.2. Infracțiuni

2.2.2. Legea 678/2001(83) privind prevenirea și combaterea traficului de persoane

2.2.2.1. Infracțiuni privind traficul de persoane

2.2.2.2. Prevenirea traficului de persoane

2.2.3. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

2.3. Prevederi legislative privind instrumentarea cauzelor cu victime minori

2.3.1. Mijloace de sesizare

2.4. Prevederi legislative privind drepturile și protecția minorului victimă

Cap. III Victimologie și tipuri de victime

3.1 Definiție

3.2. Victimologia – știința despre victimă

3.3 Tipuri de victime

3.4 Metode și tehnici de cercetare în victimologie

Cap. IV. Modalități și mijloace de prevenire a victimizării minorilor

Familia și rolul ei în educarea și formarea personalitații copilului

4.2 Protejarea potențialelor victime prin îndepărtarea de situațiile cu grad ridicat de risc

4.3 Diminuarea condițiilor care favorizează crearea anumitor trăsături de personalitate ce conduc la comportamente deviante referitoare la sexualitate

Cap. V Considerații teoretice despre depresie și anxietate

5.1 Ce este depresia și cum se manifestă ea?

5.2 Depresia clinică

5.2.1 Clasificare

5.2.2 Suicidul în depresie

5.3 Anxietatea

5.3.1 Tulburări anxioase. Clasificare după DSM-IV

5.3.2 Fobiile

Cap. VI Metodologia cercetării

6.1 Obiectivele cercetării

6.2 Ipotezele cercetării

6.3 Eșantionarea

6.4 Design experimental

6.5 Interpretare rezultate

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Într-o societate în care majoritatea oamenilor nu-și urmăresc decât propriile interese si câștiguri, acolo unde violența de orice tip este considerată ca ceva normal și chiar necesar, iar aderarea la „principiile” democrației occidentale devansează respectarea individului ca entitate umană, copilul nu-și găsește locul pe care ar trebui să-l ocupe, atât în familie, cât și în societate.

Imaginea de sine și imaginea pe care un copil și-o face despre lume vor fi pietre de temelie la baza idealurilor sale de viață, a planurilor de viitor și la locul pe care îl va avea în societate. Un copil neîncrezător în forțele sale, cu o imagine de sine slabă și cu puține abilități de adaptare va fi un adult neînmplinit, nefericit și va avea o viață sortită eșecului. Iar acest lucru nu îl va afecta numai pe el ci și nivelul întregii societăți. Personalitatea copilului se realizează doar în cadrul familiei și dacă acest mediu nu îi oferă ceea ce are nevoie pentru o dezvoltare armonioasă acesta nu va reuși să descopere sensul real al dragostei și intimității și întreaga viață îi va fi periclitată.

Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Copiii trebuie recunoscuți ca cetățeni, la fel ca și adulții. Ei au drepturi fundamentale, atât ca ființe omenești, cât și ca cetățeni ai unui stat: dreptul la o viață particulară, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normală. Pe lângă acestea, copiii au nevoi speciale și au dreptul ca acestea să fie îndeplinite (dreptul copilului la protecție, libertate).

Procesul de constituire și dezvoltare a unor modalități de identificare a abuzului asupra copilului, a prevenirii lui și a tratării copilului, întâmpină încă mari greutăți și prezintă multe disfuncții. Dacă pe plan mondial declararea diverselor forme de abuz exercitate asupra copilului a cunoscut o adevărată explozie, la noi trebuie încă să se intervină în direcția conștientizării la nivel de individ și societate, a înțelegerii consecințelor grave asupra dezvoltării copilului.

Astăzi se manifestă o îngrijorare crescută față de copiii abuzați și neglijați chiar în casele lor și de propriile familii. Acești copii sunt „invizibili” și, în general, este dificil să pătrunzi în spatele ușilor închise și să aduci în fața opiniei publice ceea ce este considerat de mulți oameni ca fiind o problemă personală.

Câteva din cele mai simple emoții nu cer prea multe descrieri. Multe dintre sentimentele noastre sunt de momento, ca teama care ne prinde când ne uităm la un film de groază sau amuzamentul pe care îl experimentăm când ascultăm un comic. Cele mai multe fluctuații emoționale, incluzând și cele neplăcute, reprezintă o parte a experienței normale. Din nefericire, anumite persoane experimentează fluctuații extreme ale emoțiilor care devin persistente.

Tema lucrării vizează abuzurile asupra elevilor, care au un puternic impact distructiv asupra structurii personalității și comportamentului lor. Scopul studiului de față este identificarea consecințelor psihologice ale abuzului sexual, fizic, psihic la nivelul structurilor de personalitate.

În primul capitol din această lucrare voi discuta pe larg despre aspectele teoretice cu privire la victimizare. În al doilea capitol voi expune prevederile legislative privind minorul ca și victimă, iar in capitolul trei voi prezenta modalitățile și mijloacele de prevenire a victimizării acestora.

Tulburările de anxietate și depresie pe care le voi discuta în capitolul patru, joacă un rol important în studiul comportamentului anormal pentru mai multe motive. Probabil cel mai important motiv este magnitudinea problemelor. Luate împreuna, aceste forme diferite de tulburări de anxietate incluzând fobiile, obsesiile, compulsiile și îngrijorarea extremă, reprezintă cel mai comun tip de comportament anormal.

Tulburările de anxietate au în comun câteva similitudini cu schimbările de dispoziție. Dintr-un punct de vedere descriptiv, ambele categorii sunt definite ca răspunsuri emoționale negative. Sentimente ca vina, îngrijorarea și furia acompaniază frecvent anxietatea și depresia. Mulți pacienți care sunt depresivi sunt de asemenea și anxioși și similar mulți pacienți anxioși sunt de asemenea deprimați. Relația strânsă între simptomele anxietății și cele ale depresiei sugerează că aceste tulburări pot avea caracteristici etiologice comune.

În capitolul cinci, ipoteza de la care s-a pornit metodología cercetării a fost aceea că elevii care au trecut printr-o situație de victimizare în mediul online, au o predispoziție mai mare să dezvolte tulburări de anxietate, deoarece aceștia nu povestesc nimănui, iar trăsăturile de personalitate pe care le dezvoltă, pot conduce spre depresie și anxietate.

De asemenea, lotul de subiecți ales pentru demonstrarea ipotezelor (elevi de gen masculin și elevi de gen feminin), confirmă că elevii de gen feminin dezvoltă tendințe anxioase în urma victimizării, iar elevii de gen masculin dezvoltă tendințe depresive în urma victimizării.

CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICE CU PRIVIRE LA VICTIMIZARE

1.1. Definiții și forme ale abuzului

În definirea noțiunii de abuz trebuie ținut cont de situația copiilor din fiecare țară, de modelul sociocultural, de indicatorii de sănătate ai populației infantile etc. Indiferent de faptul că există o gamă largă de definiții ale abuzului, toate au două elemente comune (Zamfir, 1993, 120): sănătatea fizică sau psihică a copilului este afectată, iar vătămarea este făcută în mod intenționat.

Deși în „Dicționarul Explicativ al limbii române” (DEX) se face distincție între „abuz” („întrebuințarea fără măsură a unui lucru”) și „maltratare” („a trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale; a chinui; a brutaliza”), în literatura referitoare la protecția copilului, cei doi termeni sunt sinonimi.

Dintr-o perspectivă medicală, „maltratarea” este definită ca „orice formă voluntară de acțiune sau de omitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi” (Popescu și Răduț, 1998).

Se desemnează în mod curent ca fiind copil maltratat, copilul care este supus la acte de brutalitate mai mult sau mai puțin grave, fie la lipsa de îngrijire, care duce la leziuni fizice sau la tulburări ale dezvoltării. Reiese că „maltratarea” este orice formă voluntară de acțiune sau de omitere a unei acțiuni, cu consecințe nocive pentru copil, profitând de pe urma diferenței de putere dintre agresor și victimă.

Abuzul poate fi regăsit oriunde și oricând în istoria și în prezentul societății omenești. Formele de rele tratamente cuprind toate aspectele personalității: cel fizic, cel psihic (emoțional), cel moral și cel sexual. În literatura de specialitate există o diferențiere uzuală între patru tipuri de maltratare: abuzul fizic, abuzul emoțional, abuzul sexual, copiii neglijați (Killen, 1998, 26).

Sub orice forme ar fi date definiții ale abuzului asupra copilului, toate au în comun două elemente (Zamfir, 1993, 120): este afectată sănătatea fizică și psihică a copilului și vătămarea se face în mod voit. (Fundatia “Salvati Copiii”)

1.1.1. Abuzul fizic

Abuzul fizic implică folosirea forței fizice asupra copilului și supunerea la munci dificile care depășesc posibilitățile acestuia, având ca rezultat vătămarea integrității sale corporale. El presupune pedepse ca: așezarea în genunchi a copilului, legarea lui, lovirea, rănirea, otrăvirea, intoxicarea sau arderi produse în mod intenționat, exploatarea muncii copilului (abuz economic).

Conform definiției acceptate de Organizația Mondială a Sănătății: (Report of the Consultation on Child Abuse Prevention – WHO, Geneva 29-31 march, 1999) „Bătaia este ruptă din rai” – spune un vechi proverb românesc. Bătaia aplicată copiilor a reprezentat, de-a lungul timpului, unul dintre actele cele mai obișnuite, în concordanță cu vechile principii pedagogice, conform cărora orice sancțiune fizică reprezintă unul dintre mijloacele principale de realizare a conformității și obedienței față de părinți.

Bătaia este o pedeapsă fizică pe care unii părinți o folosesc atunci când nu percep posibilitățile de înțelegere ale unui copil la o anumită vârstă. Adultul se enervează și se descarcă, producând groază și durere copilului. Copilul, mai ales cel mic, nu poate înțelege de ce adultul, care este într-adevar mai puternic fizic, dar care a oferit dovezi de dragoste anterior, îl atacă așa violent.

Permanentizarea bătăii nu are efect dorit asupra copilului, în sensul educării acestuia. Bătaia, la rândul ei, devine o sursă de frustrare pentru părinți, care în timp, vor fi lipsiți de dragostea din partea copilului. Bătaia are un efect temporar și, în niciun caz, nu poate înlocui educația pe care părinții trebuie să o acorde copiilor.

Maria Roth definea abuzarea unui copil ca fiind “orice act săvârșit de un adult, care dăunează dezvoltării unui copil, care este distructiv fizic sau emoțional pentru el” (Holt România, 2002, p.358). Tot ea spunea că abuzul constă în “profitarea de pe urma diferenței de putere dintre un adult și un copil prin desconsiderarea personalității celui de-al doilea” (Roth, 1999, p.45).

În plan comportamental, copiii abuzați fizic, pot avea următoarele manifestări:

– neliniște când alți copii plâng;

– comportamente extreme: agresivitate sau retragere;

– frica de părinți;

1.1.2. Abuzul emoțional

Abuzul emoțional (psihologic) este un comportament inadecvat al adultului față de copil, cu efecte negative asupra personalității în formare a copilului. Respingerea, izolarea forțată, terorizarea, ignorarea, coruperea, exploatarea copilului, reprezintă forme ale acestui tip de abuz.

Abuzul emoțional nu are de-a face cu întâmplările izolate de respingere care pot fi întâlnite în majoritatea familiilor, ci implică un model de comportament continuu și stabil față de copil, comportament ce devine o trăsătură dominantă a vieții acestuia. Trauma produsă poate trece neobservată. Cicatricile sunt interne, dar pot ref1ecta daune mai mari decât orice altă formă de abuz.

Deprivarea copilului de demnitate sau degradarea acestuia este legată de copiii care sunt percepuți negativ de părinții lor, uneori chiar de la naștere. Această formă a abuzului psihologic se concretizează în exprimări sau atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia.

În acest cadru se înscrie folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităților intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovățirea lui pentru eșecurile sale din toate domeniile. Copiii simt că ceva nu este în regulă cu ei, că sunt „proști”, „rai” sau „nebuni”.

Violența psihologică este cea mai distructivă formă de abuz și oricum însoțește aproape toate celelalte forme ale maltratării. Mesajul emis de abuzul emoțional lasă tulburări mai severe decât loviturile fizice.

Abuzul emoțional poate avea asupra copilului efecte mai puternice decât abuzul fizic, pentru că acest tip de abuz are tendința de a fi permanent și constant. În primul rând este distrusă stima de sine a minorului și încrederea în propriile forțe, ceea ce va duce la tulburări grave de comportament.

Dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizării și a capacității empatice sunt întârziate, copilul devine iritat, depresiv, neîncrezător în cei din jurul lui și incapabil să-și controleze emoțiile. Dezvoltarea fizică mai scăzută, scăderea în greutate, problemele de limbaj, ticurile, autovătămarea, fuga de acasă și teama de separare sunt doar câteva dintre consecințele abuzului emoțional asupra unui copil.

1.1.3. Abuzul sexual

Conform aceluiași „Report of the Consultation on Child ABUSE prevention: WHO, Geneva 29-31 march, 1999”, orice formă de abuz sexual a unui minor are un impact covârșitor asupra dezvoltării sale psihice, antrenând formarea unei personalități dominate, de la sentimente de vinovăție și rușine nedefinite, la angoase, incapacități de concentrare, la insuficiențe chiar în ceea ce privește dezvoltarea fizică și fiziologică, generatoare de alte complexe.

Reflectate în comportament, astfel de personalități conduc la deviații cu consecințe distructive, fie asupra altora – de multe ori victimele abuzului sexual suferit în copilărie perpetuează, în calitate de autori, astfel de comportamente – fie asupra sa, determinând autoizolarea, autovictimizarea prin diverse modalități, culminând, uneori, cu sinuciderea.

Exploatarea sexuală a minorului se referă la supunerea copilului la activități sexuale prin forță sau contra unor sume de bani ori alte avantaje.

Prostituția, care afectează majoritatea statelor lumii, nu este un fenomen recent. În unele regiuni ea este considerată a fi cea mai veche „meserie”. Dacă femei care se prostituează au existat dintotdeauna, fenomenul copiilor care practică această muncă a apărut mai recent.

Exploatarea copilului, prin corupere, atinge proporții îngrijorătoare în țările sărace. În Thailanda și Filipine acest fenomen este chiar „instituționalizat” în familii, în societate. Părinții nu cunosc efectele abuzului pentru copii, motiv pentru care nimeni nu crede că li se face vreun rău. Comportamentul anormal a devenit normă în aceste societăți.

Alineatul (2), Art. 94 din Legea 272/2004, inferează următoarele: „Prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei responsabilități, care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului și poate îmbrăca mai multe forme: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei, neglijarea medicală, neglijarea educațională, neglijarea emoțională sau părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă forma de neglijare.”

Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului – dezvoltarea bio-psiho-socio-culturală. Cele mai grave forme de neglijare sunt: neglijarea hrănirii copilului, neglijarea îmbrăcămintei lui, neglijarea curățeniei și a siguranței locuinței, neglijarea supravegherii copilului, neglijarea îngrijirii sănătății lui, neglijarea educației școlare, neglijarea nevoilor sale afective și de comunicare, abandonul copilului.

Toate aceste categorii de abuz nu se exclud una pe alta; clasificarea făcută este una artificială deoarece, în realitate, există o împletire a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut că abuzul fizic nu are și consecințe psihice sau că abuzul sexual nu este însoțit de efecte fizice sau psihice asupra copilului abuzat. Abuzul economic poate deveni fizic (dacă munca depășește capacitatea fizică a copilului), psihic (mai ales dacă munca este umilitoare), sau sexual (dacă copilul este obligat să practice prostituția, pornografia).

Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia nucleară sau mai largă menită să îngrijească minorii, sau de înlocuitorii acestora. Mai adecvat ar fi însă, așa cum consideră Pecora (1992, apud Roth-Szamoskozi, 1999, 62-64) conceptualizarea abuzu1ui comis împotriva copilului la trei nivele: societal, instituțional și familial.

Abuzul societal reprezintă totalitatea acțiunilor, atitudinilor și valorilor societății care împiedică buna dezvoltare a copilului. Unele (dacă nu majoritatea), societăți sunt abuzive cu copiii. Ele nu constituie medii prielnice de dezvoltare a copiilor: fie din cauza condițiilor economice ce nu pot asigura un nivel de trai corespunzător; fie din cauza insuficientei dezvoltări a serviciilor sociale pentru copii; fie din cauza unor condiții de război sau a violenței sociale; fie din cauza unor reglementări sau mentalități discriminatorii în raport cu unele categorii de copii; fie din cauza tolerării diferitelor forme de abuz împotriva copiilor.

Abuzul instituțional (organizațional) se referă la organizațiile și instituțiile frecventate de copii sau care ar trebui să aibă drept preocupare bunăstarea copilului. Prin această formă de abuz, unele școli, autorități, instituții, unități medicale, operează în modalități discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor și ale omului, în general. Copiii din familiile sărace sau cei aparținând minorităților naționale defavorizate (romii) au un risc crescut de abandon școlar. Aceasta se traduce prin neglijarea lor din partea instituțiilor școlare și a cadrelor didactice.

Aceeași categorie de copii ajunge cel mai adesea în instituțiile de ocrotire: se pare că nici în aceste instituții ei nu sunt scutiți de abuzuri din partea unor persoane care sporesc suferința copilului, de astă dată prin abuzul comis chiar în numele instituției.

În aceste instituții se pot întâlni nu numai mentalități sau practici discriminatorii, dar și forme dintre cele mai grave de abuz fizic sau psihic. Nu e de mirare că modelul educației prin bătaie practicat în instituții, de către profesioniști, va fi preluat și de familiile cu copii, pedeapsa fizică devenind astfel justificabilă.

În contrast cu abuzul societal și instituțional, abuzul familial este comis de membrii familiei copilului, în special de către cei în care copilul are încredere, cei însărcinați cu îngrijirea copilului.

Datele statistice referitoare la abuzul copiilor relevă că mediul cu cel mai mare grad de risc rămâne mediul familial.

Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali și culturali. Un comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abuziv dacă el depășește standardul cultural obișnuit al comunității. Bătaia peste fund sau o palmă dată unui copil sunt considerate în România forme acceptabile de pedepse date de către părinți; chiar dacă aceste pedepse se aplică frecvent, părintele nu este condamnat sub nici o formă.

De cele mai multe ori copilul victimă a abuzului sexual va avea un comportament sexual timpuriu și va încerca să se apropie de cei din jurul lor într-un mod similar celui în care s-a apropiat agresorul de ei. De obicei se ferește să aibă contact cu copii de vârsta lui, se izolează de teamă că cineva ar putea observa ce li se întâmplă. Performanțele lor școlare vor deveni mai slabe pentru că nu se pot concentra, va evita orele de sport sau dezbrăcarea în prezența altor persoane și va încercă să evite controalele de rutină la doctor, tot din teama de a nu fi descoperiți.

1.2. Factorii favorizanți ai abuzurilor

Copilul victimă a abuzului se simte vinovat de ceea ce i se întâmplă sau de ceea ce se întâmplă în familia ea. El se consideră responsabil de supărarea părinților, consideră că greșește și deci merită pedepsele care i se aplică. În familiile în care violența domestică și certurile sunt des întâlnite, copilul abuzat trăiește cu frică, într-o permanentă stare anxiaosă, mereu în alertă, nu doarme bine, nu se alimentează suficient, se îmbolnăvește des, își face mereu griji, așteptând în orice clipă să fie agresat.

Un alt sentiment întâlnit în cazul copiilor agresați este nedreptatea. El, victimă, inferior fizic, înțelege că cel puternic deține puterea, își însușește acest raport și va copia modelul de comportament, iar atunci când dezvoltarea sa fizică îi va permite el își va exprima agresivitatea asupra celor mai slabi.

De cele mai multe ori copilul consideră cu nu merită iubirea părinților, nu e dorit, nu e acceptat. Din moment ce adultul îl rănește sau îl umilește, chiar dacă acesta va regreta ulterior, copilul va trăi mereu cu sentimentul de neîncredre, cu convingerea că nu este iubit.

În unele cazuri, copiii conștientizează faptul că sunt inferiori și nu se pot apăra, tolerează abuzul, dar în mintea lor pot concepe planuri de răzbunare pentru mai târziu. Pentru că nu i se arată un model de toleranță, de înțelegere, ei nu sunt apți să ierte sau să treacă cu vederea ceea ce li se întâmplă, iar când va considera că este capabil să domine părinții, va încerca să se răzbune prin fuga de acasă, atacuri violente, infracțiuni sau sfidare.

1.2.1. Factori caracteristici copilului

Din cauza particularităților psihocomportamentale și de vârstă, copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută. Aceste caracteristici sunt:

-lipsa aproape totală de posibilități fizice și psihice de apărare;

-capacitatea redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altor persoane;

-imposibilitatea de a discerne între intențiile bune sau rele ale celor cu care vin în contact;

-capacitate empatică redusă;

-nivel înalt de sugestibilitate și credulitate;

1.2.2. Factori caracteristici societății

a) Instituțiile de ocrotire

În instituțiile de ocrotire au fost semnalate o multitudine de forme de abuz, atât din partea personalului, cât și din partea copiilor.

Acestea au la bază următoarele aspecte:

– lipsa unei metodologii de selecție și testare a aptitudinilor necesare unei persoane care lucrează în sistemul de protecție a copilului;

– numărul redus al personalului de specialitate în raport cu numărul copiilor;

– condițiile improprii de locuit;

– rigiditate în activitățiile pedagogice;

– lipsa unui mediu individualizat, securizant;

– stimularea redusă a copiilor în exprimarea propriilor opinii și nerespectarea acestora de către ceilalți;

b) Școala

Deși constituie în primul rând un spațiu social de transmitere și asimilare de informații, dar și de modelare, respectiv de socializare, uneori în cadrul acestui proces se pot manifesta unele forme de abuz.

Cauzele sunt reprezentate de:

-supraîncărcarea programelor școlare și structurarea lor inadecvată;

-capacitatea redusă de stimulare și comunicare cu elevii;

-lipsa unei educații sexuale în instituțiile de învățământ și ignoranța cu privire la abuz;

-tratament discriminatoriu aplicat copilului, condiționat de factori subiectivi;

-metode disciplinare necorespunzătoare din partea profesorilor;

-lipsa unor alternative de petrecere a timpului liber;

1.2.3. Factori caracteristici familiei

1) nivelul socio-economic

Clasa socială: abuzul poate apărea la toate clasele sociale, dar el este întâlnit mai frecvent în familiile aparținând clasei „de jos”.

Locul de muncă al părinților: determină statutul social și moral al părintelui, starea socio-economică a familiei; satisfacțiile pe care locul de muncă îl oferă părintelui influențează dezvoltarea fenomenului de transfer de agresivitate în familie, precum și toleranța față de limitele copilului.

2) configurația familiei

Modul de organizare al acesteia: monoparentală, copil unic, familie numeroasă, părinți bolnavi sau divorțați.

3) gradul de maturitate psihologică a părinților

Este foarte importantă pregătirea partenerilor pentru întemeierea unui cămin, pentru venirea pe lume a copiilor. Astfel vor fi evitate atitudini negative precum: considerarea copilului ca dușman al libertății și fericirii părinților; gândire aberantă în legătură cu capacitatea de înțelegere a minorului; atitudine educativă rigidă, riguroasă și punitivă.

4) sănătatea mentală a părinților

Esențiale în declanșarea abuzurilor sunt trăsăturile psihotice ale părinților care: nu cunosc caracteristicile copilului, sunt incapabili să perceapă obiectiv realitatea, au tendințe de a domina sau distruge copilul, sunt reactivi la dependența și solicitările de îngrijire ale celui mic.

1.2.4. Factori culturali

Brutalitatea fizică apare mai frecvent în familiile cu un nivel cultural mediu sau scăzut. Cultura este asociată cu tradițiile și obiceiurile familiei, stilul educativ, modelul de comunicare între membrii familiei, gradul de relaționare socială/izolare.

1) istoria evoluției personalității părinților – se referă la propria copilărie, la abuzuri, evenimente neplăcute, precum: separarea timpurie permanentă sau pe termen lung a părinților, instituționalizarea la o vârstă mică.

2) relațiile conjugale – importante în acest caz sunt conflictele din familie datorate atât factorilor menționați anterior și lipsei clare a rolurilor parentale cât, mai ales, inversării lor. Violența dintre parteneri reprezintă baza abuzurilor emoționale asupra copiilor.

3) consumul de droguri și alcool – alcoolul este cel mai frecvent factor de declanșare a comportamentelor abuzive, el întreținând și amplificând o stare nevrotică în familie.

1.3. Consecințe ale abuzului

Abuzul nedepistat și netratat produce modificări grave în structura personalității copilului, cu efecte majore în timp. Copiii aflați în situații de maltratare trec prin experiențe de viață care restrâng în diferite grade satisfacerea nevoilor lor.

Reacțiile copiilor la situația de abuz sunt în funcție de următoarele variabile:

tipul de abuz la care sunt supuși;

vârsta copiilor

capacitatea lor de înțelegere a realității;

ajutorul pe care îl primesc de la adulții din mediul lor de viață: familie, prieteni, rude;

caracteristicile evenimentelor traumatice (violența cronică va avea, probabil, efecte mai grave decât actele violente izolate);

caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de calitățile lor înnăscute de vulnerabilitate sau, dimpotrivă de rezistentă la stres.

Imediat după comiterea abuzului, simptomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de ordin somatic, psihosomatic și emoțional. Somatic, în funcție de tipul de abuz, se constată: hematoame, arcuri, echimoze, plăgi, leziuni interne, fracturi, suprafețe de piele înroșite.

Din punct de vedere psihosomatic, sunt asociate tulburări neurovegetative (cefalee, greață, vomă, transpirații, diaree, nevroze funcționale etc.). Emoțional, se evidențiază: teamă, fobii, amintiri obsesive, puternice sentimente de insecuritate, de autoînvinuire, jenă/rușine.

Impactul maltratărilor asupra copilului se manifestă atât pe plan afectiv (tulburări de atașament), pe planul dezvoltării globale (limbajul, grafismul), cât și pe plan academic (retard/înapoiere, eșecuri, abandon școlar) și pe plan social (relații cu colegii de școală, cu tovarășii de joacă).

Un copil care a suferit o formă de abuz este recunoscut, în principal, după modificarea comportamentului, în comparație cu cel cunoscut până în acel moment, și prezintă următoarele manifestări:

– tulburări ale somnului:

insomnii;

somn agitat;

coșmaruri;

– tulburări de alimentație:

respinge anumite alimente;

bulimie;

anorexie;

malnutriția;

– prezintă anumite ticuri (posibil să se dezvolte Sindromul Tourette):

roșul unghiilor;

clipitul;

tremur nervos;

– modificarea rapidă a dispoziției afective:

culpabilizare;

impulsivitate, agresivitate nejustificate de situație;

dificultăți de relaționare și comunicare;

izolare socială;

neglijența în îndeplinirea sarcinilor;

incapacitatea de a respecta un program impus;

– comportament deviant:

fuge de acasă și/sau de la școală;

vagabondează;

fură;

minte;

se asociază cu persoane dubioase;

comportament sexual necorespunzător vârstei;

randamentul școlar scade dramatic.

Abuzul în toate formele sale, își pune amprenta și asupra psihicului copilului victimă, acesta prezentând următoarele caracteristici:

– imagine de sine scăzută;

– anxietate puternică;

– agresivitate și ostilitate;

– sentimente de insecuritate, nesiguranță;

– sentimente de slăbiciune;

– regresie;

– hipersensibilitate;

– nevoie de putere;

– dorința de afirmare;

– sentimente de autoînvinovățire;

– nevoia de afecțiune și aprobare, asociate, în unele cazuri, cu respingerea severă a acestei nevoi;

– identitate sexuală confuză;

– preocupări accentuate pentru sexualitate.

Adesea, copiii abuzați au performanțe școlare slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le șansele de integrare socială. Le lipsesc resursele motivaționale de a se mobiliza în vederea realizării școlare. Uneori, părinții au aspirații prea înalte, raportate la capacitățile copiilor și nu le oferă ajutorul de care au copiii nevoie pentru a depăși dificultățile școlare.

Comportamentele agresive sunt simptome des întâlnite la copiii abuzați. Adesea, acestea se manifestă exploziv, alteori rămân neexprimate, înăbușite. Uneori, un gest sau o privire a celor din jur sunt suficiente pentru a-i reaminti copilului abuzat violența la care a fost supus, iar astfel, determină copilul să reacționeze vehement împotriva unor persoane neutre, care nu înțeleg motivațiile salepentru astfel de comportamente. Acești copii utilizează adesea un comportament prin care atacă, pentru a se apăra de evenimentele traumatice.

Un alt efect al abuzurilor și violențelor petrecute în familie, precum și al nesupravegherii copilului este fenomenul „copiii străzii”. Frica de pedepsele care îi așteaptă acasă, îi determină pe copii să-și părăsească căminul. Atunci când sunt depistați de profesioniști, ei prezintă numeroase semne de retard și de tulburări în dezvoltare și comportament.

De asemenea, se pot constata multiple semne de suferință, ca urmare a diferitelor tipuri de neglijare și maltratare, la care copiii fugari au fost expuși chiar înainte de a-și părăsi domiciliul. În ciuda dezvoltării serviciilor sociale de protecție a copilului, numărul acestor copii pare să fie în creștere în întreaga lume, dovedind, de fapt, incapacitatea formelor existente astăzi de protecție a minorilor să depisteze și să stopeze cazurile grave de rele tratamente. Mulți copii ai străzii provin din familii conflictuale, cu microclimat tensionat de violență, cu părinți alcoolici. Dată fiind fluctuația mare a acestor copii și lipsa documentelor, o estimare a dimensiunilor fenomenului în România este greu de realizat.

Strategiile de supraviețuire adoptate de copiii abuzați depind de tipul de temperament, de nivelul lor de dezvoltare fizică, de vitalitatea și de sensibilitatea lor, de creativitatea și de capacitatea lor intelectuală. De exemplu, copilul de obicei tăcut și retras poate prezenta uneori comportamente impulsive, cu explozii de furie împotriva unui coleg; copilul liniștit, pasiv devine autoagresiv, ajungând până la tentative de suicid; copilul maltratat, deosebit de dotat, creativ, ambițios, poate renunța dintr-odată la planurile lui și poate prezenta comportamente antisociale. Dacă un abuz pe termen scurt este mai ușor de diagnosticat și tratat, abuzurile care se întind pe perioade lungi de timp, scapă, de cele mai multe ori, observației și atenției (sunt mai greu de depistat).

Nedepistarea și netratarea abuzului va avea efecte nefaste asupra individului. El va considera că aceste comportamente abuzive sunt normale, motiv pentru care, de cele mai multe ori, se va comporta în familie (și cu proprii copii) în același mod în care s-au comportat părinții săi cu el.

CAPITOLUL II

PREVEDERI LEGISLATIVE PRIVIND MINORUL VICTIMĂ

2.1. Infracțiuni prevăzute în Codul Penal având ca subiect pasiv minorul

În cadrul legislației noastre, atât în Codul Penal cât și în Codul de Procedură Penală, în ceea ce privește traseul procedural și raportul infractor-victimă, atenția este concentrată, în principal, asupra celui ce săvârșește fapta și mult mai puțin asupra celui ce suportă efectele directe ale comiterii infracțiunii, mai ales în cazul infracțiunilor contra persoanei, contra libertății de exprimare și de mișcare, contra libertății vieții sexuale, precum și a dezvoltării fizice și psihice corespunzătoare.

Victimă este „orice persoană umană care suferă, direct sau indirect, consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale” (T. Bogdan & colab., 1983). Din cauza particularităților psihocomportamentale și de vârstă specifice, copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută.

Fiind neevoluați fizic, naivi și fără experiență sub aspect psihic, copiii pot fi ușor victimizați, dat fiind faptul că:

au o capacitate redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor propriilor acțiuni sau a altor persoane;

au o capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii și, mai ales, ale altora, în special ale adulților;

sunt lipsiți aproape complet de mijloace fizice de autoapărare;

au o capacitate redusă de a discerne între intențiile bune și rele ale altor persoane;

au un înalt nivel de sugestibilitate și credulitate (naivitate);

prezintă o mare sinceritate și puritate a gândurilor, sentimentelor și intențiilor;

au o capacitate empatică redusă.

Din cauza acestor caracteristici, ei pot fi ușor antrenați în acțiuni victimizante pentru ei, pot fi manevrați, amăgiți, determinați să comită acte ale căror consecințe negative pentru ei sau pentru alții nu pot să le prevadă. Ei pot să cadă ușor pradă unor infractori, din cauza imposibilității de a rezista unor promisiuni sau recompense oferite de către adulți care, aparent, le exprimă încredere și securizare emoțională.

Codul Penal incriminează o serie de infracțiuni care au ca subiect pasiv copilul, respectiv:

– Actul sexual cu un minor – art. 198 C.P.;

– Seducția – art. 199 C.P.;

– Perversiunea sexuală – art. 201 alin. 3 C.P.;

– Corupția sexuală – art. 202 C.P.;

– Rele tratamente aplicate minorului – art. 306 C.P.;

– Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului – art. 307 C.P.

2.2. Infracțiuni prevăzute în legi speciale având ca subiect pasiv minorul

Statul, prin organele sale abilitate este cel care ia măsura de protecție pentru a-l feri pe copil de orice acțiuni care ar duce atingerea atât dezvoltării sale psihice și fizice, cât și procesului instructiv-educativ. Copilul maltratat este victima violențelor sau a unor tratamente blamabile.

Adesea, alcoolismul, mizeria, îngrămădirea în locuințe insalubre, tradiția violenței (mulți tați și mame au fost copii bătuți în copilărie) sau la originea acestor tratamente condamnabile. Un sondaj GALLUP relevă că 1 din 5 români consideră că bătaia este un mijloc bun de a-i învăța pe copii să se poarte.

Protecția statului împotriva oricăror forme de violență se face prin reglementarea penală a faptelor care constituie infracțiuni comise cu violență: lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte și vătămarea corporală din culpă.

Constituția României garantează protecția copiilor împotriva exploatării economice: „Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise” (art.45 alin.3).

Convenția cu privire la drepturile copilului prevede măsuri pentru împiedicarea ca minorii să se dedea sau să fie constrânși la o acțiune sexuală ilegală, precum și împiedicarea exploatării copiilor în scopul prostituției, al altor practici ilegale, al procedurii de spectacole sau de material cu caracter pornografic.

2.2.1. Legea nr. 196 din 13 mai 2003, privind prevenirea și combaterea pornografiei

Prin această lege se instituie măsuri de prevenire și combatere a pornografiei, în scopul protejării demnității persoanei, a pudorii și a moralității publice. În sensul prezentei legi, prin „pornografie” se înțelege actele cu caracter obscen, precum și materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte.

(2) Prin „acte cu caracter obscen” se înțelege gesturi sau comportamente sexuale explicite, săvârșite individual sau în grup, imagini, sunete ori cuvinte care prin semnificația lor aduc ofensă la pudoare, precum și orice alte forme de manifestare indecentă privind viața sexuală, dacă se săvârșesc în public. (3) Prin „materiale cu caracter obscen” se înțelege obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și audio, spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală.

2.2.1.1. Prevenirea și controlul activităților cu caracter pornografic:

Art. 4. – (1) Persoanele care dețin sau administrează localuri în care se prezintă programe de strip-tease sau erotice trebuie să asigure următoarele condiții:

b) interzicerea accesului minorilor în aceste localuri;

f) să fie amplasate la o distanță mai mare de 250 m2 față de școli, de internate sau de lăcașuri de cult.

Art. 5. – (1) Publicațiile având caracter pornografic sunt destinate exclusiv persoanelor majore și vor fi marcate cu un pătrat de culoare roșie pe prima copertă a acestora și vor fi comercializate în ambalaje care nu permit răsfoirea publicației la stand.

(2) Publicațiile prevăzute la alin. (1), care redau explicit pe coperte acte sexuale, trebuie comercializate în spații special amenajate, autorizate conform legii.

Art. 8. – (1) Persoanele care realizează site-uri cu caracter pornografic sunt obligate să le paroleze, iar accesul la acestea va fi permis numai după ce s-a plătit o taxă pe minut de utilizare, stabilită de realizatorul site-ului și declarată la organele fiscale.

(4) Se interzic realizarea și administrarea site-urilor având caracter pedofil, zoofil sau necrofil.

Art. 9. – Filmele pornografice, indiferent de suportul pe care sunt realizate, se vor închiria sau vinde numai în spații cu destinație specială, autorizate de comisia prevăzută la art. 6, și nu vor fi închiriate sau vândute minorilor.

2.2.1.2. Infracțiuni

Art. 10. – Racolarea, obligarea, determinarea sau folosirea minorilor ori a persoanelor cu deficiențe psihofizice în acte cu caracter obscen se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 11. – Organizarea de reuniuni la care participă sau asistă minori și în cadrul cărora se comit acte cu caracter obscen se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 12. – (1) Distribuirea materialelor cu caracter obscen, care prezintă imagini cu minori având un comportament explicit sexual, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se pedepsește și deținerea de materiale prevăzute la alin. (1), în vederea răspândirii lor.

Art. 13. – Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 5000 lei la 25000 lei următoarele fapte:

a) permiterea accesului minorilor în spațiile destinate comercializării materialelor cu caracter obscen;

b) amenajarea de spații destinate vânzării de materiale cu caracter obscen la o distanță mai mică de 250 m2 față de școli și de internate, precum și de lăcașuri de cult;

j) nerespectarea dispozițiilor art. 7, referitoare la avertizarea cumpărătorilor asupra caracterului unor publicații ca fiind destinate persoanelor majore;

k) nerespectarea dispozițiilor art. 8 alin. (1), referitoare la obligația de parolare a site-urilor cu caracter pornografic și de impunere a unei taxe pentru accesul la aceste site-uri.

Art. 14. – (1) Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații poate primi sesizări cu privire la nerespectarea prevederilor art. 7. (2) În cazul primirii unei sesizări și al verificării conținutului site-ului, Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații solicită furnizorilor de servicii pentru Internet blocarea accesului la site-ul în cauză.

Art. 15. Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute la art. 13 și 14 se fac de către organele de poliție din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Art. 16. Dispozitiile prezentei legi referitoare la contravenții se completează cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 28 si 29.

2.2.2. Legea 678/2001(83) privind prevenirea și combaterea traficului de persoane

Traficul de ființe umane și de copii în special, nu este o practică nouă, însă apare ca un fenomen ce cunoaște o creștere fără precedent în volum și complexitate, împrejurare ce a determinat sporirea sensibilității oficialilor și publicului asupra traficării și a nevoii de a răspunde implicațiilor ei negative.

Astăzi, traficul cu copii a devenit o afacere globală, care generează profituri uriașe pentru traficanți și „sindicatele” crimei organizate și care creează probleme serioase guvernelor țărilor implicate.

Legea română privind prevenirea și combaterea traficului de persoane se înscrie în procesul mai amplu al armonizării legislației noastre cu normele comunitare, din nevoia conformării cu standardele europene internaționale.

Structura și modul de redactare a legii respectă Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, ratificată de România prin legea 565/2002, alin. (84).

2.2.2.1. Infracțiuni privind traficul de persoane

Legea specială conține prevederi speciale în ceea privește victimele minore, infracțiunea săvârșită asupra unei persoane cu vârsta până în 18 ani fiind încriminată diferit.

Astfel, conform art. 13 alin.1, constituie infracțiunea de trafic de minori recrutarea, transportarea, transferarea sau primirea unei persoane cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani, în scopul exploatării acesteia.

În condițiile în care victima este o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani, infracțiunea este mai gravă (art. 13 alin. 2) ca, de asemenea „dacă faptele prevăzute la alin. 1 și 2 sunt săvârșite prin amenințare, violență sau alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are control asupra altei persoane” (art. 13, alin. 3). Deosebită importanță prezintă dispozițiile art. 16 din lege, conform cărora „consimțământul persoanei victimă a traficului nu înlătură răspunderea penală a infractorului”.

Prin Legea 678/2001, legiuitorul a înțeles să încrimineze fapta în pofida consimțământului persoanei vătămate, apreciindu-se că acest consimțământ este întotdeauna viciat și, în consecință, nu îndeplinește condițiile unui consimțământ valabil exprimat.

S-a apreciat că, în orice situație, capacitatea de consimțământ a unei personae trebuie raportată la capacitatea de a dispune de drepturile acordate de lege, și în consecință, pentru a fi valabil, consimțământul nu trebuie să fie viciat de violențe, dol sau eroare esențială.

În situațiile reglementate de legea examinată, consimțământul este obținut, explicit sau implicit, prin amenințare, violență sau prin fraudă (adică prin folosire de calități mincinoase), înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea, primirea de bani sau alte foloase. Or, aceste modalități reprezintă, prin ele însele, tot atâtea elemente cu capacitate de a vicia consimțământul victimei.

Protecția minorilor, prin Legea 678/2001 rezidă și din dispozițiile art. 18 care ocrotește minorii care nu au împlinit 18 ani prin incriminarea faptei de a expune, a vinde sau a răspândi, a închiria, a distribui, a confecționa ori a produce în alt mod, a transmite, a oferi sau a pune la dispoziție ori de a deține în vederea răspândirii obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, ce reprezintă poziții ori acte sexuale cu caracter pornografic, ce prezintă sau implică minori și care constituie infracțiunea de pornografie infantilă.

2.2.2.2. Prevenirea traficului de persoane

Primă măsură de protecție este instituită de art. 3 din Legea 678/2001, care prevede că „pentru o luptă eficientă împotriva traficului de persoane, autoritățile și instituțiile publice prevăzute în prezentul capitol, organizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societății civile vor defășura separat sau, după caz, în cooperare o activitate susținută de prevenirea traficului de persoane, în special de femei și copii”.

Art. 4. – Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul Administrației Publice, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Sănătății și Familiei, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției, precum și alte organisme guvernamentale cu atribuții în combaterea traficului de persoane iau măsurile necesare pentru elaborarea și aplicarea în domeniile lor de activitate a „Planului național de acțiune în combaterea traficului de persoane”.

Art. 9. – (1) Ministerul Afacerilor Interne, prin structurile sale specializate, cu sprijinul altor ministere, realizează și menține în actualitate baza de date privind fenomenul traficului de ființe umane, monitorizează și evaluează periodic acest fenomen, luând în considerare atât persoanele care trafichează, cât și victimele traficului, precum și persoanele juridice implicate în activitatea de trafic de persoane.

(2) Publicarea informațiilor statistice și a rapoartelor de evaluare se face semestrial de către Inspectoratul General de Poliție, cu avizul ministrului de interne.

Art. 11. – Pentru prevenirea traficului de persoane, organizațiile neguvernamentale cooperează cu ministerele interesate și organizează campanii de informare privind fenomenul traficului de persoane și riscurile la care sunt supuse victimele acestuia.

2.2.3. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

La capitolul XII – Răspunderi și sancțiuni se precizează:

Art. 132

Îndemnul ori înlesnirea practicării cerșetoriei de către un minor sau tragerea de foloase de pe urma practicării cerșetoriei de către un minor se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Recrutarea ori constrângerea unui minor la cerșetorie se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Dacă fapta prevăzută la alin. (1) sau (2) este săvârșită de un părinte sau de reprezentantul legal al minorului, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani, pentru fapta prevăzută la alin. (1), și de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi, pentru fapta prevăzută la alin. (2).

Art. 133

Fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor financiar sau material, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani și interzicerea unor drepturi.

2.3. Prevederi legislative privind instrumentarea cauzelor cu victime minori

Rezolvarea problemei copiilor abuzați se realizează printr-o colaborare strânsă între specialiști (asistenți sociali, medici, asistenți de ocrotire, psihologi, poliție și instanțe de judecată, specialiști angajați ai diferitelor departamente), iar competențele lor sunt foarte clar stabilite.

O strategie coerentă de prevenire, combatere și recuperare a copiilor abuzați trebuie să conțină o legislație completă cuprinzând legi în măsură să intervină în cazul abuzului, o clară definire a instituțiilor și specialiștilor cu responsabilități precise.

De asemenea, sunt necesare proceduri de intervenție adecvată în diferite situații, pregătirea și formarea de specialiști, un sistem instituțional care să ofere sprijin și securitate în situație de criză.

2.3.1. Mijloace de sesizare

Acestea sunt, în general, similare cu cele prin care se declanșează procesul penal de către persoanele adulte. Specificitatea în ceea îi privește pe minori, rezidă în caracteristicile capacității lor de exercițiu – inexistentă (până la vârsta de 14 ani) sau restrânsă (între 14 și 18 ani) – în sensul că ei pot fi substituiți sau chiar sunt substituiți de reprezentanții lor legali.

În ceea ce privește constituirea ca parte vătămată, trebuie menționat că minorul are el însuși calitatea de parte vătămată în procesul penal, urmare a capacității sale de folosință, această calitate neexprimându-se prin intermediul ocrotitorului său legal. Ea este asistată, însă, pe tot parcursul derulării procesului penal de către reprezentanții săi legali, prin intermediul cărora își exercită capacitatea procesuală.

Legea nu instituie obligativitatea citării reprezentantului autorității tutelare la efectuarea unor acte de urmărire penală, obligație care este prevăzută în Codul de Procedură Penală în ceea ce îi privește pe minorii inculpați (se citează autoritatea tutelară, la prezentarea materialului de urmărire penală, de către procuror).

Din cauza lipsei capacității de exercițiu sau a capacității de exercițiu restrânsă, minorii își exercită drepturile civile alăturate acțiunii penale prin intermediul reprezentanților lor legali. O derogare de la acest principiu o constituie cea instituită prin intermediul art. 17 din C.C.P. Astfel, ori de câte ori minorul nu promovează sau omite a promova acțiunea civilă, societatea, prin intermediul procurorului, este obligată a promova și susține interesele civile ale copilului.

Conform dispozițiilor art. 998 C.Civ., oricine cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara. În situația în care minorul, lipsit de capacități cognitive prin intermediul cărora să-și realizeze drepturile civile nu o face prin intermediul reprezentanților săi legali, procurorul este dator să acopere această carență, promovând el însuși interesele legitime ale copilului.

Potrivit art. 131 alin. 1 Cod Penal, plângerea prealabilă poate fi introdusă la organul competent numai de către persoana vătămată prin infracțiune. Dacă persoana vătămată este un minor, adică o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, sau lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea prealabilă poate fi introdusă de reprezentantul legal sau cu încuviințarea acestuia. Rațiunea rezidă din coroborarea art. 284 alin. 2 Cod Procedură Penală cu dispozițiile art.132 alin. 3 Cod Penal.

În acest context, se impune a se face distincția după cum victima minoră are capacitate de exercițiu restrânsă sau este lipsită total de capacitate de exercițiu. Potrivit art. 5 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, „capacitatea deplină de exercițiu începe de la dată când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani”.

Capacitatea de exercițiu restrânsă este prevăzută de dispozițiile art. 9 din Decret, potrivit căruia: „minorul care a împlinit vârsta 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă”, iar actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, însă, cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui.

În consecință, victima minoră cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani va putea introduce personal la organul competent o plângere, cu condiția încuviințării prealabile a persoanelor prevăzute de legea civilă. Dacă un minor a dobândit prin căsătorie capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor sale, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani (art. 8, alin. 3 din Decretul 31/1954), el poate introduce personal plângerea prealabilă, fără să aibă nevoie de încuviințarea altei persoane.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, cum este cazul minorilor care nu au împlinit 14 ani, conform art. 11 din Decret, actele juridice (deci și plângerea prealabilă) se fac de către reprezentanții legali ai acestora.

Ca o garanție a apărării persoanelor vătămate, incapabile împotriva infracțiunilor la plângere prealabilă, în art. 131, alin. 5 Cod Penal se arată că „în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu sau capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu”.

Conform art. 132 aliniatul 3 Cod Penal, atâta timp cât în cazul infracțiunilor la plângere prealabilă, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, ea nu poate fi făcută decât de reprezentantul legal al minorului sau cu încuviințarea acestuia.

Astfel, în cazul minorilor fără capacitate de exercițiu, retragerea plângerii poate fi făcută doar de reprezentanții legali ai acestora, iar în cazul minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă, de către minor, însă doar cu încuviințarea reprezentantului său legal. Este de menționat că, în spețele cu părți vătămate minore, participarea procurorului în instanță este obligatorie în toate cazurile, împrejurare ce rezultă din dispozițiile art. 18 Cod Procedură Penală.

În ceea ce privește instrumentarea cauzelor cu victime minore în cursul cercetării judecătorești, Codul de Procedură Penală nu cuprinde dispoziții speciale privitoare la victimile minore așa cum instituie în capitolul privind „Procedura în cauzele cu infractori minori”, însă din coroborarea dispozițiilor legale generale și a celor din legi speciale rezultă o serie de reglementări ce guvernează instrumentarea acestor cauze.

Astfel, sesizarea instanței se face în mod direct, prin plângerea prealabilă adresată de partea vătămată minoră, ori de reprezentanții săi legali, în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 279 aliniatul 2, lit. (a) Cod Procedură Penală, ori prin rechizitoriu.

După înregistrarea pe rolul a instanței de judecată a plângerii prealabile formulate de partea vătămată sau a rechizitoriului parchetului și după fixarea termenului de judecată, se procedează la citarea părților, iar în cazul victimei minore se citează și reprezentanții săi legali, respectiv părinții sau ocrotitorii legali (atunci când este cazul). Necesitatea citării reprezentanților legali rezultă din dispozițiile art. 9 și art. 11 din Decretul 31/1954, conform cărora „actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui” și respectiv „pentru cei ce nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se fac prin reprezentanții lor legali”.

De asemenea, conform art. 2 din Legea 272/2004 rezultă că principiul interesului superior al copilului, care impune implicarea familiei în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil, va prevala în toate deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organizațiile private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

Totodată, potrivit art. 132 Cod Penal „pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali…”, iar „cei cu capacitate de exercițiu restrânsa se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege”. Din examinarea dispozițiilor legale sus-menționate, rezultă obligația instanței de a asigura citarea reprezentanților legali ai minorului, victimă a unei infracțiuni.

În ipoteza în care minorul este victima unei infracțiuni săvârșite de către reprezentanții săi legali, se vor cita în proces persoanele desemnate de către autoritatea competentă să ocrotească minorul, ca urmare a măsurilor dispuse în acest sens de organul judiciar în cursul urmăririi penale (de exemplu, în cazul infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului) de către instanța de judecată, prin încunoștiințarea autorităților abilitate pentru a lua măsuri urgente de încredințare a minorului unei instituții de ocrotire sau unei alte personae, în cazul care se impune scoaterea acestuia din familie, de numire a tutorelui, de schimbare a acestuia sau a curatorului, ori de luare a unei alte măsuri de ocrotire prevăzute de lege.

De exemplu, în cazul în care victima minoră s-a aflat în îngrijirea abuzatorului față de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, conform art. 161 Cod Procedură Penală „trebuie înștiințată autoritatea competentă, în vederea luării măsurilor de ocrotire”.

Instanța de judecată poate dispune, din oficiu sau la cerere, luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat pentru victima minoră, apreciind că datorită situației în care se află nu și-ar putea face singură apărarea, iar reprezentanții săi legali nu îi pot apăra interesele într-un mod adecvat.

Astfel, potrivit art. 173, aliniatul 3, Cod Procedură Penală: „când instanța apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă (…) nu și-ar putea face singură apărarea dispune, din oficiu sau la cerere, luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.

Dispozițiile din Codul Penal trebuie coroborate cu dispoziții din legi speciale. Astfel, potrivit art. 14 din Legea 211/2004, asistența juridică gratuită se acordă, la cerere, anumitor categorii de victime, în funcție de tipul infracțiunii săvârșite asupra lor sau a legăturii existente dintre acestea și victimă propriu-zisă (soț, copii, persoane aflate în întreținere), ori dacă venitul lunar pe membru de familie al victimei este cel mult egal cu salariul de bază minim brut pe țară stabilit pentru anul în care victima a formulat cererea de asistență juridică gratuită.

Pentru lămurirea împrejurărilor în care unii copii au ajuns în postura de victime a unor adulți sau chiar a altor minori, este necesară obținerea de date de la însăși persoanele minore, declarațiile acestora constituind mijloace de probă în înțelesul legii procesual penale, alături de declarațiile inculpatului, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, costatările tehnico-științifice, medico-legale și expertizele (conform art. 64 Cod Procedură Penală).

Instanța de judecată procedează la audierea victimelor minore ca persoane ce au suferit o vătămare prin infracțiune, prin interpelarea lor în prezența părinților, ori persoanelor cărora le-a fost încredințată, precum și avocatului (atunci când este cazul).

Ascultarea părții vătămate minore se face potrivit dispozițiilor referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului care se aplică în mod corespunzător, aceasta presupunând adresarea întrebărilor prealabile privind numele, prenumele, data și locul nașterii, studii, adresă și alte date pentru stabilirea situației sale personale, iar apoi cel audiat este lăsat să declare tot ce știe în cauză, după care este întrebat cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și cu privire la probele pe care, eventual înțelege să le propună.

Codul de Procedură Penală mai face referire, în art. 81, la martorul minor, arătând că: ,,Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenta unuia dintre părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare”.

În ceea ce privește audierea martorilor sub 16 ani în anumite cauze, se stipulează: ,,În cauzele privind infracțiunile de violența între membrii aceleiași familii, instanța poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în ședința de judecată, admițându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video” (Art. 864).

2.4. Prevederi legislative privind drepturile și protecția minorului victimă

A. Protecția Copilului Prin Legea 272/2004

Principalele noutăți aduse de Legea 272/2004 în legislația privind drepturile copilului privesc:

– garantarea drepturilor prevăzute de Convenția ONU referitoare la drepturile copilului, fără discriminare, în legătură cu statutul acestora (copii din familie sau separați de părinți), cu situația lor (copii ce urmează cursurile de învățământ sau sunt integrați pe piața muncii), cu locul în care se găsesc (în țară sau în străinătate), sau dacă au probleme de sănătate sau comportament;

– reglementarea expresă a rolului ambilor părinți în creșterea și dezvoltarea

– copiilor, ca fiind primii responsabili pentru creșterea, îngrijirea și dezvoltarea lor.

Responsabilitatea colectivității locale este subsidiară, iar statul intervine complementar, fără a se putea substitui părinților;

– înființarea și diversificarea serviciilor pentru copil și familie, cât mai aproape de domiciliul acestora, cu scopul de a menține familia unită și de a o ajuta să-și asume responsabilitatea față de creșterea și dezvoltarea armonioasă a copiilor;

– înființarea și reorganizarea la nivel central a unor structuri: Autoritatea pentru Protecția Drepturilor Copilului – care va conduce și coordona activitatea de protecție a drepturilor copilului, Oficiul Român pentru Adopții – care va gestiona problema adopțiilor și Avocatul Copilului – care va promova condiția copilului în România;

– pentru a răspunde adecvat nevoilor fiecărui copil au fost introduse noi instrumente de lucru: planul individualizat de servicii și planul individualizat de protecție. De asemenea, au fost redefinite structurile la nivelul județului (serviciul public specializat pentru protecția copilului și comisiile pentru protecția copilului) în condițiile înființării serviciilor publice de asistență socială la nivelul județului și la nivelul consiliilor locale.

Legea 272/2004 oferă cadrul general al protejării drepturilor copiilor, printre care: dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale; dreptul la libertatea de exprimare; dreptul la respectarea personalității și individualității, copilul neputând fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante; dreptul de a fi crescut în condiții care să-i asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială etc.

Legea a prevăzut situațiile în care un copil poate deveni victimă, interzicând în mod expers acțiunile sau inacțiunile de natură să aducă atingere drepturilor acestuia, arătând modalitățile efective de protecție, precum și măsurile ce trebuie luate în asemenea situații.

B. Protecția minorilor victimă prin Legea 678: Protecția și asistența victimelor traficului de persoane

Potrivit alin. 4 al art. 26: „minorilor, victime ale infracțiunilor prevăzute de prezența lege, li se acordă protecție și asistență specială în raport cu vârsta lor.“ Pe lângă aceste măsuri de protecție și asistență specială, minorilor li se acordă, în calitate de persoane vătămate, prin infracțiunile prevăzute de prezenta lege și alte măsuri de protecție referitoare la:

– ocrotirea vieții private și a identității;

– dreptul la recuperarea fizică, psihologică și socială;

– protecția fizică a victimelor traficului de persoane, pe perioada procesului;

– asistență, de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, în țările în care se găsesc;

– difuzarea de materiale de informare privind drepturile persoanelor, victime ale traficului de ființe umane;

– cazarea, la cerere, temporar, în centre de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane, înființate prin prezenta lege;

– asigurarea, pe parcursul cazării în aceste centre, de condiții civilizate de cazare, igienă personală, hrană, asistență psihologică și medicală.

C. Victima, din perspectiva Legii 211/2004, privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor

Scopul prezentei legi este definit în articolul 1 și constă în asigurarea protecției victimelor infracțiunilor. Această protecție se realizează prin unele măsuri pe care legiuitorul le grupează în patru categorii:

1. Informarea victimelor infracțiunilor cu privire la drepturile acestora;

2. Consiliere psihologică;

3. Asistența juridică;

4. Compensația financiară de către stat a victimelor unor infracțiuni.

Legea menționează expres infracțiunile care s-au săvârșit asupra persoanei, pentru ca aceasta să intre sub protecția reglementării legale.

În scopul realizării informării victimelor asupra drepturilor prevăzute la art. 4, alin. 1, se asigură de către Ministerul Justiției, Ministerul Administrației și Internelor, cu sprijinul Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, funcționarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracțiunilor. Această linie telefonică este gratuită, existând un număr de telefon unic la nivel național.

Urmărindu-se, în mod deosebit, ca informarea victimelor infracțiunilor să fie realizată, legea instituie pentru autoritățile administrației publice locale și organizațiile neguvernamentale posibilitatea înființării la nivel local a unor linii telefonice pentru informarea victimelor infracțiunilor.

Conform art.7 din lege, consilierea psihologică a victimelor se asigură în mod gratuit de către serviciile de protecția victimelor și reintegrare socială a infractorilor, care funcționează pe lângă tribunale.

Asistența juridică gratuită a victimelor unor infracțiuni se acordă:

a) persoanelor asupra cărora a fost săvârșită o tentativă la infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 -176 din Codul Penal; o infracțiune de vătămare corporală gravă, prevăzută la art. 182 din Codul Penal; o infracțiune intenționată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei; o infracțiune de viol, act sexual cu un minor și perversiune sexuală prevăzute la art. 197, 198, art. 201 alin. 2-5 din Codul Penal;

b) soțul, copiii și persoanele aflate în întreținerea persoanelor decedate prin săvârșirea infracțiunilor de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 -176 din Codul Penal, precum și a infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare moartea persoanei.

c) procesul penal să se desfășoare în România;

d) victima să fi sesizat organul de urmărie penală sau instanța de judecata în termen de 60 de zile de la data săvârșirii infracțiunii.

Acordarea de către stat a compensațiilor financiare victimelor unor infracțiuni – Legea instituie și în aceste împrejurări o măsură de protecție specială a minorilor, în situația în care victima este un minor și reprezentantul legal al acesteia nu a formulat cererea de compensație financiară în termenul de un an, prevăzut de art. 24 sau de trei ani, prevăzut de art. 25, aceste termene încep să curgă de la dată în care victima a împlinit vârsta de 18 ani, adică data de la care persoana dobândește capacitate de exercițiu deplină.

Legiuitorul a prevăzut, de asemenea, și felul prejudiciilor aduse victimelor, în funcție de categoria din care acestea fac parte.

D. Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

Protecția victimelor violenței domestice constituie un obiectiv al Agenției Naționale pentru Protecția Familiei, ca organ de specialitate în subordinea Ministerului Sănătății și Familiei, inclusiv prin protejarea victimelor și, în special, a minorilor prin măsuri de păstrare a confidențialității lor, precum și prin măsuri de protecție psihologică a acestora, în timpul instrumentării cazului (în acest sens a se vedea și Legea211/2004).

În scopul realizării protecției efective a victimelor, art. 23 din lege reglementează „centrele pentru adăpostirea victimelor violenței în familie, denumite în continuare „adăposturi” care sunt unități de asistență socială, de regulă, fără personalitate juridică, care asigură protecție, găzduire, îngrijire și consiliere victimelor violenței în familie, nevoite să recurgă la acest serviciu de asistență socială”.

CAPITOLUL III

VICTIMOLOGIE ȘI TIPURI DE VICTIME

3.1 Definiție

Studiul fenomenelor infracționale presupune nu doar cunoașterea infractorului, ci și a persoanei care suportă efectele directe ale comiterii actului infracțiunal, respectiv cunoașterea victimei.

Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe semnificații: persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societății etc.; persoană care suferă urmările unei întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate victima era un animal sau un om care urma să fie sacrificat unei zeități. Astfel, prin victimă se înțelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale. (Tănăsescu, 2003, p. 134-135).

Analizând definiția se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că victimă poate fi doar o ființă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de răufăcători sau instituțiile prejudiciate de activitățile acestora. Însă nu orice ființă umană care suferă o consecință a unui act criminal poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar să mai fie îndeplinită o condiție: persoana care a suferit consecința să nu își fi asumat conștient riscul, deci să ajungă jertfă în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale fără să vrea.

De aceea nu pot fi considerate victime polițiștii, care sunt răniți sau își pierd viața în misiunile specifice, militarii, pompierii, inițiatorul actului criminal sau infractorul care își pierd viața în urma derulării lui etc.

Pe de altă parte, definiția introduce o serie de elemente prețioase pentru înțelegerea fenomenului victimal, precizând pe lângă consecințele directe și pe cele indirecte, pe lângă consecințele fizice sau materiale și pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de remarcat cuprinderea posibilității ca totul să se realizeze și ca urmare a unei inactivități de tip criminal.

În decursul timpului s-a conturat un domeniu științific care studiază victimele. Acesta este victimologia. Termenul victimologie provine din latinescul victima – ființă vie ce era dată spre sacrificiu zeului, „victimă” și din grecescul logos – cuvânt, învățătură și, respectiv, se poate traduce ca fiind ,,știința despre victimă”.

În literatura de specialitate, victimologia a primit mai multe definiții. Astfel, ea reprezintă, mai ales știința comportamentului și a personalității victimei, aceasta fiind raportată la conceperea, la realizarea și la consecințele directe ale actului agresional, cu potențial traumatic asupra victimei (Tănăsescu, Bujor, 1994, p.192).

În lumea științifică nu s-a ajuns încă la o concluzie unanim acceptată în ceea ce privește obiectul și statutul victimologiei în rândul altor științe. Astfel, există trei definiții pe care le expunem în continuare:

Victimologia este considerată ramură a criminologiei și studiază victimele infracțiunilor.

Victimologia este o știință interdisciplinară care s-a format ca fiind auxiliară dreptului penal, procesului penal și criminalisticii.

Victimologia este o știință independentă, care tratează despre victimele diferitelor fenomene (accidente, catastrofe naturale și tehnologice, războaie, infracțiuni etc.).

Victimologia studiază nu doar victima la nivel psihologic, ca simplu individ, ci și vulnerabilitatea maselor, vulnerabilitatea anumitor grupe sociale, profesionale etc.

Calderon definea victimologia astfel: o disciplină care studiază victima, în scopul explicării cauzelor care au condus la victimizare. În niciun caz, scopul victimologiei nu este acela de a planifica sau realiza o politică a victimei.

Conceptul „victimologie” definește, în fapt, modul unic de a acționa al victimei, în scopul reparării și recuperarării prejudiciilor aduse intereselor individuale. Conceptul face referire și la noile principii comportamentale adoptate de persoana în cauză, la regulile autoimpuse, la actele de voință, la stările și sentimentele, la constrângerea morală apărută, la dificultățile de adaptare în urma evenimentului traumatic, la sinteza cauzalității agresionale, dar și la conexiunile din cadrul acțiunilor agresivo-victimologice, precum și conflictul victimă-agresor.

Victima există în urma un act agresional și se alătură acestuia. Determinarea actului agreisonal va releva și genera identitatea manifestărilor victimei, evoluția unică a acestora, dar și efectul social apărut în urma fenomenului victimizării. Modul în care victima înțelege, acceptă sau respinge violența din timpul actului agresiv, are valoare inestimabilă în stabilirea înlănțuirii cauzelor și efectelor ce au urmat fenomenului victimal. Descrierea într-un mod fidel a fațetelor și a tuturor elementelor actului de agresiune, dar și a efectelor acestuia asupra victimei, reprezintă forme ale definirii științei victimologiei într-un mod specific, particular.

3.2. Victimologia – știința despre victimă

Obiectul de studiu al victimologiei se poate rezuma, după Guglielmo Gulotta (profesor de psihologie judiciară la Universitatea din Torino, Facultatea de Psihologie și avocat al Secției Penale al Tribunalului din Milano), la asigurarea cercetării victimei unei infracțiuni, dar mai ales a personalității sale, precum și a caracteristicilor social-culturale și bio-psiho-morale.

De asemenea, fac obiectul studiului și relațiile victimei cu agresorul, iar de o importanță deosebită este rolul pe care l-a jucat victima în producerea evenimentului delictuos. Victima însăși determină cauzalitatea și efectele agresiunii asupra sa. De asemenea, tot victima relevă și ordinea în care se produc actele infracționale, dar și limita reducerii acestora, iar aici facem referire la actele agresionale cu un conținut evident: lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza în perioada producerii actului agresional prin legătura de cauzalitate și efectul victimal.

În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah în studiul „Quelques problemes poses â la justice penale par la victimologie”, evidențiază modul în care actul de agresiune exercită o presiune constantă și puternică asupra victimei, obligând-o să participe în orice mod la derularea actului agresional, devenind:

-victimă participantă (dispusă să riște orice consecință, din spirit de aventură);

-victimă latentă (lipsită de inițiativă, va aprecia desfășurarea agresivității într-un mod imprevizibil, putând reacționa oricând pentru a evita sau a accepta eșecul actului victimizant);

-victimă predispusă (cu reacții spre înclinații schimbătoare, rigide și complexe care contrazice și încearcă să revină la vechile atitudini);

-victimă provocatoare (fidelă unor concepții în care disprețul și sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acțiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice);

-victimă neparticipantă (care adoptă posibilitatea de a-și controla comportarea, acceptând doar actele cu semnificații cunoscute).

Fattah consideră că obiectul victimologiei îl constituie elaborarea unui ansamblu de reguli generale, de principii comune, precum și a unui alt tip de cunoștințe. Aceasta se realizează printr-un studiu aprofundat al victimei. Beneficiul acestui ansamblu este acela că poate contribui la dezvoltarea, evoluția și progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a personalității și al caracterului periculos al delincventului.

Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepția celor de tip maladiv) – efecte ale actului agresiv care afectează în mod direct echilibrul dinamic (biologic și psihologic) al victimei. Analiza victimologică se referă la situațiile când agresorul are capacitatea de comportare neafectată de boli (fizice sau psihice) în sensul că este conștient și responsabil de actul agresiv produs, dovedește o corectă auto-percepție, o capacitate bună de relaționare socială, de rezolvare a conflictelor, de a trăi vinovăția. Dincolo de această situație interesează psihopatologia sau psihiatria (Tănăsescu, 1994, p. 69-71).

3.3 Tipuri de victime

Încercarea de a clasifica cu certitudine victimele nu este deloc ușoară. Principalele dificultăți care stau în calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel:

1. marea diversitate a infracțiunilor și, în consecință, a victimelor;

2. victimele aparțin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic etc.;

3. diferențe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce privește responsabilitățile și rolul jucat de acestea în comiterea infracțiunii.

Cu toate acestea, numeroși autori au realizat diverse clasificări în funcție de numeroase criterii. Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracțională care generează victime. Din acest punct de vedere putem avea:

victime ale infracțiunii de omor,

victime ale infracțiunii de vătămare corporală,

victime ale infracțiunii de lovituri sau alte violențe cauzatoare de moarte,

victime ale infracțiunii de viol,

victime ale infracțiunii de furt etc.

Nu are importanță natura infracțiunii, dacă este prevăzută într-o lege generală sau specială etc. Folosind relativ aceleași criterii, A. Karmen identifică următoarele categorii de victime:

1. copii dispăruți;

2. copii maltratați fizic și sexual;

3. persoane în vârstă – victime ale crimei;

4. femei maltratate;

5. victime ale actului sexual;

6. victime ale șoferilor aflați în stare de ebrietate.

Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de implicare și de responsabilitate al victimelor în comiterea infracțiunii. Astfel, Mendelshon diferențiază următoarele categorii:

1. victima total nevinovată (pruncuciderea);

2. victimă mai puțin vinovată decât infractorul (ignorantă, imprudentă);

3. victimă tot atât de vinovată ca și infractorul (provocatoare);

4. victimă mai vinovată decât infractorul (cea care ripostează și ucide infractorul);

5. victima care poartă responsabilitatea totală (agresoare);

6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară.

Folosind același criteriu, E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea clasificare:

1. victimă participantă, dispusă să suporte orice consecință din spirit de aventură;

2. victimă latentă, lipsită de inițiativă, va aprecia desfășurarea agresivității într-un mod imprevizibil, putând reacționa oricând pentru a evita sau accepta eșecul actului victimizant;

3. victimă predispusă, cu reacții spre înclinații schimbătoare, rigide și complexe care contrazice și încearcă să revină la vechile atitudini;

4. victimă provocatoare, fidelă unor concepții în care disprețul și sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acțiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice;

5. victimă neparticipantă, care adoptă posibilitatea de a-și controla comportarea, acceptând doar actele cu semnificații cunoscute.

Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică următoarele tipuri de întâlnire victimă-infractor:

1. inițiere;

2. facilitare;

3. provocare;

4. comitere, săvârșire;

5. cooperare;

6. instigare.

O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley (1979):

1. infractor activ –victimă;

2. infractor activ – victimă semiactivă;

3. infractor activ – victimă activă;

4. infractor semipasiv – victimă activă;

5. infractor pasiv – victimă activă.

Această clasificare scoate în evidență foarte clar, care este rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracțiunii. În anul 1977, criminologul american S. Schafer, în volumul „Victimology. The Victim and His Criminal”, clasifică victimele astfel:

1. victime fără relații anterioare cu criminalul, deci fără a-l cunoaște, fapta fiind imputabilă doar agresorului;

2. victime provocatoare, doar provoacă, cu intensități deferite de la un caz la altul;

3. victime incitatoare, când victima inițiază și participă la actul agresional;

4. victime slabe sub aspect biologic, conformarea executării acțiunii agresionale este rezultatul neputinței biologice de a se împotrivi;

5. victime slabe sub aspect social;

6. alte victime;

7. victime politice.

Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente situaționale specifice victimelor în comportamentul lor:

1. victime nevârstnice, psihologia acestora fiind afectată de lipsa de experiență socială și de lipsa forței fizico-morale care să le permită opunerea de rezistență agresorului;

2. victime femei, care devin cu precădere subiectul pasiv al infracțiunilor sexuale dacă sunt tinere sau al infracțiunilor motivate material dacă sunt mai în vârstă;

3. victime vârstnice, care depind de sănătatea mentală, de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul de adecvare a relațiilor individuale psiho-voliționale;

4. dependenții de alcool și stupefiante, cei din urmă fiind expuși în primul rând autovictimizării;

5. imigranții, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicațional, de lipsa mijloacelor materiale și de ostilitatea băștinașilor;

6. etnicii care se confruntă cu problema integrării sociale din partea lor, și a discriminării rasiale din partea majoritarilor;

7. indivizii normali dar cu inteligență redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acțiunilor lor în raport cu influențele mediului;

8. indivizii temporar deprimați, la care prezența scopului în plan mental este redusă datorită lipsei de voință și a sentimentului de inferioritate;

9. indivizii achizitivi, starea de relaționare a acestora cu mediul fiind determinată de voința de a realiza profituri în orice context se ivește o oportunitate;

10. desfrânații și destrăbălații care devin vulnerabili față de manevrele infractorilor, din cauza indiferenței și disprețului relativ față de legi;

11. singuraticii, care ajung să își modifice comportamentul prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice, suportând greu singurătatea sunt foarte vulnerabili;

12. chinuitorii, care participă la un flux de fapte psihice prin care denaturează regulile și raporturile interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relațiile de familie unde unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalți până când aceștia ajung la o stare de saturație și ripostează;

13. indivizii „blocați” și cei nesupuși. Primii sunt cei datornici, care nu își mai pot achita datoriile pe căi legale, acceptând cu ușurință soluțiile ilicite ale unor infractori. Nesupușii sunt acei indivizi care nu se lasă ușor victimizați atunci când sunt atacați. Ei reprezintă „victimele dificile” aflate în antiteză cu „victimele ușoare”.

În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling și M. Wolfgang, clasificând infractorii după gradul de victimizare, consideră că există următoarele tipuri de victimizare:

1. victimizare primară, urmarea oricărei agresiuni;

2. victimizare secundară, vizează situațiile de păgubire a unor societăți comerciale;

3. victimizare terțiară, reflectă delictele care au ca obiect conviețuirea socială sau administrația publică;

4. participarea mutuală, când infracțiunea se produce prin inițiativa infractorului, dar victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine voluntară de a păstra secretul victimizării: adulter, avort;

5. victimizarea juvenilă, privește minorii.

Criminologul german Wolf Middendorf, în lucrarea „Victima înșelăciunilor”, publicată în anul 1988, prezintă tipologia victimelor în funcție de gradul de implicare a victimei în activitatea economică și afectivă, astfel:

1. victimă generoasă, este dependentă de modul în care infractorul reușește să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea și disponibilitatea materială a victimei;

2. victima „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la prețuri modice, bunuri și valori sustrase sau devalorizate;

3. victima afectivității și devoțiunii presupune tendința primei categorii de a crede că psihicul său se află în relație cu divinitatea, astfel încât procedează la efectuarea de donații pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime;

4. victima lăcomiei, cade pradă necesităților sale materiale.

Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracțiunii cu cel al reacției societății în raport cu victimele, A. Karmen stabilește două categorii de victime: acuzate și apărate.

În categoria victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora sunt dovezi de vinovăție împărțită cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi făcute vinovate victimele sunt în special cele de facilitare, precipitare și provocare. În cealaltă categorie se află victimele împotriva cărora nu există dovezi de vinovăție comună cu agresorul.

În funcție de poziția și situația victimei după comiterea infracțiunii, putem diferenția următoarele tipuri de victime:

1. victime dispărute, sesizarea organelor judiciare fiind făcută de persoane cunoscute victimei sau chiar de infractor;

2. victime decedate, dar care nu sunt dispărute, acestea furnizează informații despre autor în funcție de modul în care a fost comisă fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei în timpul actului agresional și urmările vizibile ale acesteia etc.;

3. victime ce supraviețuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informații în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.;

4. victime ce supraviețuiesc agresiunii și care cunosc infractorul, dar nu îl denunță din teama de răzbunare a acestuia;

5. victime care supraviețuiesc agresiunii și cunosc infractorul, dar nu îl denunță din motive ce țin de viața lor particulară (de exemplu agresorul e concubinul victimei căsătorite);

6. victime care supraviețuiesc agresiunii, cunosc pe infractor, dar refuză să îl denunțe, încercând să-i găsească o justificare, inclusiv autoacuzându-se;

7. victime care supraviețuiesc agresiunii și care cunosc pe infractorul adevărat, dar denunță o altă persoană pe care vor să se răzbune;

8. victime care supraviețuiesc infracțiunii, cunosc infractorul și, profitând de situație, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol reclamă că făptuitorul i-a furat și niște bunuri, deși el nu a făcut-o);

9. victime care, profitând de o anumită situație, reclamă o infracțiune care nu a avut loc, din dorința de răzbunare față de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.

Practica judiciară a dovedit că tipologia victimelor este mult mai complexă, iată de ce eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu corespund întrutotul.

3.4 Metode și tehnici de cercetare în victimologie

Victimologia este o știință care folosește procedeele de investigare comune celorlalte științe sociale, pentru o cercetare juridică interdisciplinară. Metodele de cercetare vor prezenta complexele interindividuale dintre victimă și agresor, acțiunea grupurilor sociale asupra fiecăruia dintre aceștia și chiar relațiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri. Consecințele metodologice constau în explicarea fenomenelor globale, corelația acestora și perceperea evoluției stării agreso-victimale, creându-se posibilități de previziune care definesc această stare.

Metoda logică. Metoda logică este reprezentată de procedeele și operațiile specifice utilizate pentru stabilirea genezei și a structurii raporturilor interindividuale sau sociale apărute în sistemul de fenomene agreso-victimale ca realități obiective. Orice acțiune-inacțiune agresională se referă la un principiu de identitate, de apărare a unor interese care vor califica acțiunea ca fiind pozitivă sau negativă, a cărui finalitate o individualizează. Rezultă că la conflicte de valori și atitudini asemănătoare vor apărea efecte victimale asemănătoare. Când acțiunile-inacțiunile agresive se degradează sau se amplifică, pentru a permite apariția altor atitudini din partea agresorului, acest fenomen se va repercuta și la nivelul efectelor victimale, păstrând conținutul agresiunii.

Metoda tipologică. Această metodă stabilește o mulțime de trăsături constante existente permanent în cadrul fenomenului agreso-victimal, analizând diferențierea calitativă și cantitativă a acestora și eliminând trăsăturile neesențiale. Metoda stabilește prototipuri de victimă în funcție de diferite criterii: mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate (fizic, material, psihic, moral, religios, politic), modul de viață și tipul de civilizație frecventat, calculul coeficientului de intensitate al participării victimei la agresivitate, volumul și dinamica victimizărilor (global și pe sectoare de victimizare).

Procesele de interacțiune agresor-victimă și comportamentele de grup ale victimelor vor fi apreciate și delimitate în categorii de victime dependente de: acțiunile-inacțiunile victimelor, particularitățile actelor și mijloacelor utilizate, consecințele actelor victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului victimal.

Metoda clinică. Metoda explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a cazurilor individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic și a se prescrie tratamentul corespunzător fiecărei victime. Această formulă se aplică pornind de la anamneza cazului de victimizare pentru a se înțelege diversitatea cauzelor și condițiilor concrete pornind de la trăsăturile de personalitate ale victimei. În baza diagnosticului se va stabili un tratament de natură psiho-socială pentru reducerea efectelor victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea antagonismelor dintre agresori și victime urmând ca, într-o fază ulterioară, să se identifice și aplice măsuri de integrare a victimei în raporturi normale, de natură familială, socială, juridică și religioasă.

Metoda comparativă. Această metodă propune ca după observarea, înțelegerea și discutarea elementelor și factorilor incluși în două fenomene, acte, evenimente, să se procedeze la evidențierea asemănărilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazează pe ipoteza că esența elementelor sau factorilor care compun un fenomen rezidă în asemănarea sau deosebirea relativă sau radicală de un alt fenomen, în cadrul mai larg al relațiilor umane. Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit acestei metode se recurge la următoarele procedee:

procedeul concordanței presupune depistarea acelor elemente care se regăsesc în două sau mai multe fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau condiția lor favorizantă;

procedeul diferențelor identifică acele elemente specifice ale unui anumit act sau fenomen, care nu se regăsesc în celelalte, constituind cauza generatoare sau condiția favorizantă unică;

procedeul variațiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare producerii unui rezultat după criteriul că, ori de câte ori fenomenul anterior se modifică în același mod cu rezultatul său, înseamnă că primul este cauza secundului.

Metoda statistică. Metoda statistică apreciază fenomenul victimal în funcție de repetabilitatea cantitativă și numerică a anumitor categorii determinate de cauze, condiții, evenimente etc. Studiind cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o cauzalitate singulară. Scopul metodei este de a culege informații pentru compararea lor.

Prin identificarea acestora se determină o anumită concluzie statistică privind coeficienții de dependență a fenomenului victimal de actele agresionale. În acest mod se vor cunoaște dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea și structura efectelor victimale, periodizarea sau mutațiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial.

CAPITOLUL IV

MODALITĂȚI ȘI MIJLOACE DE PREVENIRE

A VICTIMIZĂRII MINORILOR

4.1 Familia și rolul ei în educarea și formarea personalitații copilului

Familia, nucleul de baza al societatii noastre, are rolul de a asigura dezvoltarea fizica si morala a copilului. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizarii psihice a copilului, de felul în care părinții vor educa copilul, de felul cum vor ști să dirijeze viața lui afectivă, de aceasta va depinde formarea personalității copilului.

Educația copilului suferă în mică măsură influența ereditară, adică educația copilului depinde într-o mai mică măsură de influența ereditară, dar are antene funcționale în comportarea părinților. Unii pedagogi susțin că acest stadiu este determinat de temperamentul copilului, dar temeperamentul nu poate fi rupt de cadrul educațional inițial.

Un exemplu în acest sens il ofera Cajal Marco, care susține că un copil crescut inițial într-un mediu de teroare nu poate deveni un element plin de curaj și inițiative precum ca și în cazul în care un copilul crescut inițial sub raportul unipersonal al elementului său convențional, căruia i se îndeplinesc toate dorințele nu poate deveni ulterior un element social dependent normelor sociale elementare.

Mediul familial este cel care imprimă acțiunii educaționale anumite particularități. Astfel, subiectul educației este reprezentat de către toți membrii familiei, fiecare însă, exercitându-și atribuțiile în funcție de experiența și posibilitățile sale, de concepția despre educație, de locul pe care îl ocupă în structura familiei, de autoritatea pe care o are. Autoritatea este expresia concepției despre educație a părintelui sau învătătorului și o manifestare atitudinală în relațiile cu copiii. Autoritatea părinților se întemeiază pe un sistem de reprezentări și idei, acumulate spontan sau deliberat, care își vor pune amprenta asupra climatului educativ și afectiv din familie. Ea conferă părinților acel climat ascendent și generator de stimă și admirație, indispensabilă acțiunii educative pe care o întreprind.

Sunt cunoscute numeroase modificări de ordin fizic și fiziologic ce se produc de-a lungul dezvoltării entogenetice a copilului. Fixarea unui regim rațional de viață și muncă, preocuparea pentru respectarea lui sunt indispensabile pentru o dezvoltare armonioasă a organismului. De la cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentru învățarea deprinderilor igienice de autoservire, de adoptarea unui regim de muncă și odihnă, de fortificare a organismului și de întărire a sănătății sale . Pe linia dezvoltarii intelectuale, familia își aduce contribuția la organizarea vieții psihice a copilului prin stimularea procesului de maturizare și dezvoltare a diverselor sale componente- procese senzoriale, limbajul, memoria, gândirea, atenția, însușirile psihice. Sunt anumite momente care marchează adevărate salturi în dezvoltarea psihică, în producerea cărora aportul familiei este considerabil. Avem în vedere îndeosebi perioada primului an, când se pun bazele vieții psihice. Perioada pubertății ridică și ea o serie de probleme care solicită într-o măsură mai mare intervenția educativă a familiei.

Un mare volum de informații sub formă de percepții, reprezentări, idei privitoare la realitatea înconjurătoare se asimilează sub îndrumarea familiei. Statutul social al familiei va fi determinat de tată.

Dominația tatălui va imprima copilului o viziune fermă asupra vieții, dar acesta nu va trebui să impună ferm legea, ci și să păstreze afecțiunea copilului. Tatăl este cel care conferă familiei, dar și copilului un sentiment de protecție și siguranță, inspirând copilului dorința arzătoare de a deveni ca el. Pentru ca tata este cel care ,,îl aruncă pe copil și-l prinde fără ca acestuia să-i fie frică, el conduce mașina, el mânuiește securea, el îl poartă în brațe când acesta este obosit. Deci sentimentul de siguranță pe care copilul îl are când tata este în preajmă, provine din impresia că tatăl domină lumea. “( Vincent, R.1997 p.46).

4.2 Protejarea potențialelor victime prin îndepărtarea de situațiile cu grad ridicat de risc

În primul caz, unele măsuri pot fi luate într-un termen scurt, dar și efectele lor sunt valabile tot pe termen scurt; ele vor fi de natură să limiteze fenomenul, până când încep să funcționeze efectele celui de-al doilea tip de măsuri. Analiza de față permite conturarea câtorva acțiuni pe care le considerăm eficiente în acest moment pentru diminuarea riscului victimal.

Conștientizarea celor care au în supraveghere copiii (familie, școală) asupra realității acestor pericole. Cel mai important rol în acest scop și-l poate asuma școala, prin contactul pe care îl are zi de zi cu minorii și prin extinderea contactelor cu părinții acestora. În acest sens, considerăm util ca programa școlară să cuprindă materii în care să le fie prezentate copiilor fie de către cadre didactice, fie de către ofițeri de poliție, corespunzător nivelului de înțelegere, acele probleme de comportament cu care se confruntă societatea și care îi pot afecta în mod direct. Accentul trebuie pus pe recunoașterea acelui gen de situații care prezintă risc în scopul evitării lor.

Capacitarea reprezentanților mass media în sensul creării unei strategii de informare a populației referitor la riscurile descrise în această lucrare printr-un parteneriat gestionat de reprezentanții Ministerului de Interne.

Accentuarea rolului familiei în prevenire, atât prin acordarea unei mai mari atenții asupra propriului copil, a cercului de prieteni pe care acesta îl frecventează, a activităților și preocupărilor cărora le acordă un mai mare interes, a perioadelor de vârstă prin care trece și a întrebărilor referitoare la sine pe care și le pune. Totodată, este necesară și prevenirea prin informare asupra riscurilor posibile și formarea unui comportament care să reducă atât cât este posibil intrarea în acele situații cu grad ridicat de risc.

Diminuarea condițiilor care favorizează crearea anumitor trăsături de personalitate ce conduc la comportamente deviante referitoare la sexualitate

Mai mult decât utilitatea analizei detaliate a datelor statistice, ceea ce trebuie înțeles este că asistăm la un fenomen care afectează din ce în ce mai puternic fondul biologic și psihic al generațiilor tinere, cu grave repercusiuni la nivel social în timp. Este necesar, un program național complex de protecție a potențialelor victime, de vindecare a traumelor minorilor deja victimizați dar, ceea ce este mai important, o campanie susținută de educație la nivelul întregii populații referitoare la aspectele vieții sexuale.

România suportă acum efectele nefaste ale politicii restrictive informaționale în acest domeniu deosebit de sensibil, care i-a fost impusă pe o perioadă de câteva generații, iar abundența de material pornografic care își arogă un caracter de informare privind viața sexuală a adus, de fapt, un șoc puternic la nivelul conștiințelor nepregătite. Așa cum se știe, frustrările și reprimările sexuale canalizate apoi în exacerbări, sunt cauze frecvente ale multor nevroze și psihopatii traduse în comportamente infracționale violente.

În acest context, la nivelul Poliției Române au fost elaborate și implementate mai multe proiecte și programe care au ca scop reducerea riscului de victimizare a minorilor.

Obiectivele prioritare ce stau în atenția Poliției pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor la viață sexuală cu victime minori sunt:

– educarea și informarea minorilor pentru a nu deveni victime sau autori de infracțiuni;

– îndrumarea pentru consiliere a minorilor victime ale abuzurilor sexuale;

– legătura cu familiile minorilor victime, antrenarea acestora în soluționarea problemelor apărute;

– culegerea de informații și date cu privire la pregătirea sau săvârșirea unor fapte de abuz sexual asupra minorilor;

– cooperarea permanentă cu unitățile școlare pentru semnalarea cazurilor de copii abuzați;

– participarea la întâlniri cu părinți, elevi și profesori, pentru a cunoaște problemele existente atât în scoală, cât și în familie, precum și informarea acestora privind preocupările polițiștilor judiciari în soluționarea cauzelor în care sunt implicați minori;

– soluționarea cauzelor cu minori victime într-un timp cât mai scurt, având insă prioritate măsurile de reintegrare a acestora în familie sau în altă formă de protecție socială, în colaborare cu Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului;

– sprijinirea reintegrării victimelor minori în familie și în mediul școlar, solicitându-se (atunci când este cazul) sprijin și colaborare Serviciilor de Reintegrare Socială și Supraveghere din cadrul Ministerului Justiției;

– identificarea minorilor care sunt în dificultate în familie (neglijați, abuzați sau supuși la rele tratamente) și sesizarea imediată a Direcțiilor Generale pentru Protecția Copilului;

– Conștientizarea opiniei publice, a comunității asupra fenomenului de exploatare sexuală a minorilor:

– seminarii cu lucrătorii Ministerului de Interne, cu jurnaliștii, în vederea sensibilizării față de tematica exploatării sexuale a copilului;

– realizarea unor materiale pentru ilustrarea realității situației victimelor acestui fenomen;

– prezentarea cât mai largă a problematicii exploatării sexuale a minorilor;

– în toată țara și prin toată mass media;

– pregătirea personalului din structurile specializate în ce privește: recunoașterea modului de operare și a trăsăturilor de personalitate ale acestui gen de autori, dar și pentru acordarea unui sprijin victimelor; instruirea personalului care lucrează cu victimele cu privire la proceduri și sensibilitatea problemei;

– evaluarea legislației existente în domeniu prin: stabilirea în concret a lacunelor; participare la elaborarea unor proiecte de lege privind exploatarea sexuală a copilului;

– colaborarea cu structuri guvernamentale cu competență în domeniu și organizații neguvernamentale interne și internaționale implicate în stoparea fenomenului de exploatare sexuală a minorilor.

La nivelul Române au fost elaborate și implementate mai multe proiecte și programe dintre:

Programul Inspectoratului General al Poliției Române de prevenire și combatere a abuzurilor sexuale împotriva minorilor

Scopul principal al programului a fost reducerea riscului de victimizare a minorilor, fapt pentru care:

– La nivelul unităților teritoriale au fost constituite grupuri de lucru formate din reprezentanți ai structurilor menționate, în vederea analizării situației și a întocmirii planurilor de măsuri pentru reducerea numărului infracțiunilor de abuz sexual.

– La nivelul întregii țări s-au realizat analize și hărți criminogene ale zonelor în care au fost comise astfel de infracțiuni. Periodic, județele în care situația operativă evidenția o creștere a acestor genuri de infracțiuni, realizau analize în funcție de care erau orientate activitățile de prevenire și, mai ales, cele de combatere în plan local.

– Au fost inițiate activități educativ-preventive în unitățile de învățământ, prin organizarea de întâlniri cu elevii și dezbaterea unor teme referitoare la siguranța personală.

– S-au încheiat protocoale de parteneriat cu instituții și ONG-uri locale în scopul realizării unei activități eficiente și responsabilizarea tuturor instituțiilor cu atribuțiuni în domeniu.

– S-a stabilit un sistem de colaborare și asistare a victimelor acestor infracțiuni, luându-se în considerare specificul fiecărui caz.

– Au fost efectuate schimburi periodice de informații între polițiștii de siguranță publică, jandarmii și polițiștii comunitari care au activat în zona unităților de învățământ și în locuri aglomerate în vederea obținerii de date despre persoanele care ar putea abuza sexual minorii.

– Prin intermediul polițiștilor de proximitate s-au luat măsuri de monitorizare a familiilor, în cadrul cărora a fost semnalat riscul de victimizare a minorilor.

– Au fost monitorizate, de asemenea, la nivelul formațiunilor de investigații criminale și ordine publică, locurile de interes operativ pe această linie, unde s-au organizat acțiuni care să conducă la scoaterea din zonele de risc infracțional a minorilor, cât și pentru identificarea persoanelor predispuse la astfel de fapte.

– Colaborarea cu mass-media a constituit un element prioritar în cadrul programului, fapt ce s-a concretizat în participarea la emisiuni și intervenții radio-tv, precum și publicarea unor articole în presa scrisă.

b) Proiectul „Să conlucrăm pentru protecția copilului – o mai bună instrumentare a cazurilor

de abuz asupra copilului și oportunități de prevenire”

– au fost organizate 2 seminarii ce au avut ca teme „Protecția copilului în România” și „Violența în școli-forme de manifestare și măsuri de prevenire” la care au participat specialiști din cadrul M.A.I., Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului, ANPDC, reprezentanți ai Institutului de Științe ale Educației, reprezentanți ai cultelor, profesori, instructori școlari.

– Elementul de noutate l-a constituit posibilitatea schimbului de experiență cu specialiștii din Germania și informarea cu privire la astfel de activități desfășurate și în alte state europene (Danemarca, Letonia, Lituania).

CAPITOLUL V

CONSIDERAȚII TEORETICE DESPRE DEPRESIE ȘI ANXIETATE

5.1 Ce este depresia și cum se manifestă ea?

Depresia majoră este cauza cea mai importantă a dizabilităților în toata lumea, fiind măsurată pe ani de viață trăiți cu o afecțiune severă. Magnitudinea acestei probleme este cu adevărat uluitoare. În acord cu datele din Jurnalul global de studiu al bolii, depresia acontează mai mult de 10% din toate dizabilitățile. Experții prevăd că va deveni o problemă și mai mare prin anii 2020 (Lopez și Murray, 1998).

Generațiile tinere experimentează rate mai înalte ale depresiei decât predecesorii lor, iar cei care devin deprimați o fac la o vârsta mai timpurie (Burke și Regier, 1996). Deși depresia este foarte comună și răspunde bine la tratament, de multe ori trece neobservată. Cei mai mulți oameni deprimați nu primesc tratament adecvat. Starea depresivă este în mod clar una dintre cele mai importante depășind chiar și problemele de sănătate cu care se confruntă societatea.

Psihopatologii folosesc mai mulți termeni ca să descrie problemele care sunt asociate cu sistemele de răspuns emoțional. Acest limbaj poate deveni confuz deoarece majoritatea dintre noi deja folosim aceste cuvinte în vocabularul de zi cu zi. De aceea trebuie să definim acești termeni așa cum sunt folosiți în psihopatologie astfel totul să fie clar.

„Emoția” se referă la o stare de excitație care este definită de stări subiective, de sentimente cum ar fi tristețea, furia sau dezgustul. Emoțiile sunt adesea acompaniate de schimbări fiziologice cum ar fi ritmul cardiac și cel al respirației.

“Afectul” se referă la tipare comportamentale observabile care sunt asociate cu aceste sentimente subiective. Oamenii exprimă afectul prin schimbări ale expresiei lor faciale, extreme ale vocii și mișcări ale mâinilor și corpului.

„Dispoziția” se referă la un răspuns emoțional susținut care în forma extremă poate colora percepția unei persoane despre lume (A.P.A., 1994). Tulburările discutate sunt în mod primar asociate cu două stări specifice: depresia și buna dispoziție.

5.2 Depresia clinică

Definiția de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbușire a dispoziției bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste și amenințătoare. Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziția depresivă, încetinirea proceselor gândirii și lentoare psihomotorie, la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică. Dispoziția depresivă este trăită ca „tristețe vitală” (Schneder K.), pierderea sentimentelor, golire și neliniște interioară, conținut perceptual cenușiu, nebulos uneori.

Depresia se poate referi, ori la o stare ori la un sindrom clinic, o combinație de simptome comportamentale, cognitive și emoționale. Sentimentele asociate cu o stare de depresie adesea includ dezamăgire și disperare. Deși tristețea este o experiență universală, depresia profundă nu este. Oamenii care sunt într-o stare de depresie severă descriu sentimentul ca fiind copleșitor, sufocant sau de amorțeală. În sindromul depresiei, care este de asemenea numit depresie clinică, o stare de depresie este acompaniată de câteva alte simptome ca de exemplu: oboseala, pierderea energiei, dificultăți de somn și schimbări în apetit.

Depresia clinică, de asemenea implică o varietate de schimbări în gândire și comportament. Persoana poate experimenta simptome cognitive cum ar fi vina extremă, sentimente de nimicnicie, probleme de concentrare și gânduri de suicid. Simptomele comportamentale se pot întinde pe o gamă largă pornind de la inactivitate extremă până în partea total opusă.

Depresivul trăiește o stagnare a timpului intim imanent, care se desincronizează de timpul real, această oprire a timpului trăit marchează ansamblul tulburărilor depresive, bolnavul prezentând o incapacitate de acțiune autentică (Tatossian A.).

Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen psihopatologic în practica psihiatrică și nu numai în aceasta.

5.2.1 Clasificare

Kielhoz stabilește o clasificare în care îmbină criteriul nosologic cu cel etiologic. Se descriu astfel:

depresii somatogene: organice, simptomatice

depresii endogene: schizoafective, bipolare, unipolare, involuționale

depresii psihogene: nevrotice, depresia de epuizare, reactivă

După gradul de intensitate a depresiei se poate descrie o depresie nevrotică și o depresie psihotică.

Depresia de intensitate nevrotică este declanșată psihogen și se manifestă sub aspectul unor stări de tristețe prelungită, lipsă de inițiativă, intoleranță la frustrare, scăderea apetitului alimentar, insomnii, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, la care se adaugă anxietatea. Depresia nevrotică apare în reacțiile de intensitate nevrotică, neurastenie, nevroza depresivă, în decompensările personalității psihastenice, isterice, afective, în stări de epuizare și depresii simptomatice.

Depresia de intensitate psihotică – în depresia psihotică, fiecare din elementele constitutive ale sindromului depresiv ating intensitatea maximă, modificând personalitatea și comportamentul în sens psihotic.

Dispoziția depresivă este trăita ca un vid, ca o lipsă totală a contactului și rezonanței afective cu lumea pe care subiectul o resimte dureros; aceasta „anestezie afectivă” se manifestă ca un veritabil baraj în fața exprimării sau perceperii sentimentelor proprii, care-l duce pe pacient la pierderea interesului pentru lucruri și oameni.

Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin bradipsihie și sărăcirea conținutului ideativ, hipoprosexie. Nemaiputându-și imagina viitorul, pacientul pierde orice dimensiune a realității, are stări de derealizare și depersonalizare.

Pe plan psihomotor, pacientul poate prezenta o inhibiție profundă, mergând până la imposibilitatea de a se deplasa.

Atunci când depresia se însoțește de anxietate, tensiunea psihică insuportabilă se poate manifesta printr-o neliniște motorie, agitație, atingând paroxismul în raptusul depresiv, care se însoțește de acte impulsive, auto- și mai rar heteroagresive. Complicația cea mai de temut a depresiei este suicidul.

5.2.2 Suicidul în depresie

Suicidul semnifică „orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, făcut de victima însăși, care știe că trebuie să producă acest rezultat” ( Durkheim E.).

Suicidul comportă și o definiție operațional-psihologică în virtutea căreia „suicidul este un act uman de încetare din viață, autoprodus și cu intenție proprie” (Shneidman Es, 1980).

Ionescu G. Descrie mai multe instanțe ale fenomenului suicidar:

ideea de suicid voleitară reprezintă o dorință tranzitorie de autodistrugere, cu proiecția teoretică a actului fără punerea sa în practică, dorința fiind generată numai de încărcătura afectivă de moment.

șantajul cu suicidul apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la persoane cu un coeficient scăzut de inteligență cu scopul de a obține mai multe drepturi, un plus de libertate. Îl întâlnim mai frecvent la femei și adolescenți.

tentativele suicidare sunt sinucideri ratate din motive tehnice și pare a avea cel mai adesea semnificația unei nevoi crescute de afecțiune și atenție din partea anturajului, față de care subiectul se simte izolat, subestimat, respins. Tentativa de sinucidere poate fi repetată și trebuie privită cu multă atenție deoarece poate reuși.

sindromul presuicidar se caracterizează prin restrângerea câmpului de conștiință și afectivitate și înclinația către fantasmele suicidului.

suicidul disimulat ( travestit ) este o acoperire, o disimulare a actului suicidar sub aspectul unui accident. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-și culpabiliza rudele și prietenii sau pentru a-i proteja de reacția anturajului.

raptusul suicidar este rezultatul unei tendințe greu reprimabile de dispariție, a unui impuls nestăpânit. Persoana „se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc are la îndemână.

suicidul cronic (parasuicidul) constituie de fapt echivalentele suicidare din care menționăm automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduite de risc și așa-numitele sinucideri cronice (alcoolismul și toxicomaniile).

conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui scop, un fel de „regie” a actului suicidar. Individul își vizitează locurile din copilărie, foștii prieteni, își scrie testamentul, după care se sinucide.

Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie fără să fie însă corelat cu severitatea depresiei. Cel mai frecvent poate apărea la începutul și finalul episodului depresiv.

Gradul de angajament într-o criză suicidară (în ordine crescătoare a gravității)

idei suicidare

gândul la moarte

preferința de a fi mort

gândul la suicid

gândul de a putea comite suicid

planificarea unui gest

proiectarea unei modalități de suicid

alegerea unei modalități de suicid

pregătirea suicidului

dispoziții legale ( testament sau scrisori )

dispunerea de mijloc suicidar ( stoc de medicamente, arme în casă )

procurarea unei arme

calitatea relației medic-bolnav și capacitatea pacientului de a se putea confesa

Simptomatologia actuală:

– durere morală și suferință;

idei de depreciere, lipsa de demnitate, de culpabilitate;

pesimism, disperare, insomnie persistentă;

tendința la retragere;

agitație, confuzie;

anxietate;

agresivitate și ostilitate;

idei delirante și halucinații;

alterarea capacităților de adaptare;

efectul tratamentului asupra simptomatologiei (dezinhibiție );

comorbiditate;

Depresia mascată este definită ca boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul plan sau în care simptomele psihice sunt în plan secund.

Depresia în bolile somatice – simptome depresive semnificative clinic sunt decelabile la aproximativ 12 până la 36% dintre pacienții cu alte afecțiuni nonpsihiatrice. Pe de altă parte, cei mai mulți pacienți cu o suferință somatică nu au depresie.

Dacă este prezentă o tulburare depresivă, atunci aceasta trebuie privită ca o condiție independentă care trebuie tratată separat.

Nu este corectă atitudinea unor medici care consideră că este bine să trateze în primul rând și/sau numai tulburarea somatică și, apoi, „după rezolvarea acesteia” să orienteze bolnavul către un psihiatru.

Depresia trebuie și ea căutată și investigată; astfel că nu se recomandă realizarea unui diagnostic prin excludere.

Atunci când o tulburare depresivă apare împreună cu o suferință somatică, sunt câteva explicații posibile:

suferința medicală generală provoacă în mod biologic depresie; de exemplu hipotiroida determină depresie;

suferința somatică declanșează depresia la persoane vulnerabile genetic pentru depresie; de exemplu boala Cushing poate precipita un episod depresiv major;

suferința somatică produce psihologic depresia; de exemplu un pacient cu cancer devine depresiv în mod reactiv, ca o reacție la prognostic, la durere și invaliditate;

suferința somatică și depresia nu sunt corelate, sunt independente;

Este important ca practicianul să facă aceste diferențe.

5.3 Anxietatea

Anxietatea este frecvent întâlnită de-a lungul vieții, contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului și la pregătirea pentru acțiune. Astfel, în fața unei situații nou apărute, anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine.

Anxietatea, teama și instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare împotriva unui pericol. Temerile nu mai sunt considerate normale când ele devin cvasipermanente și împietează asupra vieții cotidiene. Anxietatea patologică este dinstinctă de neliniștea sau teama obișnuită, resimțită de orice subiect în fața unei situații noi sau cu un grad de dificultate sporit, al cărei răsunet asupra activităților este pozitiv (concentrare, mobilizare a forțelor).

Anxietatea prezintă următoarele caracteristici:

este nemotivată;

se referă la un pericol iminent și nedeterminat, față de care apare o atitudine de așteptare (stare de alertă);

este însoțită de convingerea neputinței și dezorganizării în fața pericolului;

asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort somatic; se declanșează astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autoîntreține.

Anxietatea nevrotică – toate stările nevrotice au ca element comun prezența anxietății, care ocupă de obicei un loc important în tabloul simptomatologiei.

Anxietatea psihotică – apare ca însoțitor al depresiei sau independentă de aceasta, ca în schizofrenie și psihozele organice. Ea determină perturbări majore vegetative ale instinctului alimentar și ritmului hipnic.

Raptusul anxios poate apărea în reacții acute de șoc sau psihoze, ca o izbucnire impulsivă manifestată printr-o bruscă și intensă accentuare a stării anxioase, bolnavul putând face tentative suicidare sau mai rar acte heteroagresive.

5.3.1 Tulburări anxioase. Clasificare după DSM-IV

Tulburările anxioase fobice:

Agorafobia este anxietatea referitoare la, sau evitarea de locuri sau situații din care scăparea poate fi dificilă ( sau jenantă ) sau în care ajutorul poate să nu fie accesibil, în eventualitatea unui atac de panică sau de simptome similare panicii;

Fobia specifică se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la un obiect sau situație temută, ducând adesea la un comportament de evitare;

Fobia socială se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la anumite tipuri de situații sociale sau de funcționare, ducând adesea la un comportament de evitare.

Atacuri de panică. Un atac de panică este o perioadă discretă în care există debutul brusc al unei aprehensiuni, frică sau terori intense, asociate adesea cu senzația de moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome, cum ar fi scurtarea respirației, palpitații, durere sau disconfort precordial, senzații de sufocare sau de strangulare și frică de „a nu înebuni” sau de a pierde controlul.

Tulburarea anxioasă generalizată se caracterizează prin cel puțin șase luni de anxietate și preocupare excesivă și persistentă

Tulburarea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin obsesii ( care cauzează o anxietate sau detresă mascată ) și/sau prin compulsii ( care servesc la neutralizarea anxietății ).

Reacția acută la stress se caracterizează prin simptome similare celor ale stresului posttraumatic care apar imediat, ca urmare a unui eveniment traumatic extern

Tulburarea de stress postraumatică se caracterizează prin reexperientarea unui eveniment traumatic extrem, acompaniată de simptome de excitație crescută și de evitare a stimulilor asociați cu trauma.

5.3.2 Fobiile

În contrast cu ambele anxietăți difuze, care reprezită un amestec de emoții negative și atacuri de panică, care sunt în mod frecvent neaștepate, fobiile sunt persistente, iraționale, temeri îngust definite care sunt asociate cu un obiect specific sau o situație. Evitarea este un component important în definirea fobiilor.

O teamă nu este considerată fobică dacă persoana evită contactul cu sursa fricii sau experimentează o anxietate intensă în prezența stimulului.

Fobiile sunt de asemenea iraționale sau nerezonabile. Evitând numai șerpii care sunt veninoși sau numai armele care sunt încărcate nu ar trebui considerate lucruri fobice. Cele mai multe tipuri de fobii directe implică teama de obiecte specifice sau situații. Diferite tipuri de fobii specifice au fost în mod tradițional denumite în acord cu denumirea lor în greacă.

Exemple de fobii specifice tipice includ frica de înălțimi (acrophobia), frica de spații închise (claustrofobia), frica de animale mici (zoofobia), frica de sânge sau rănire și frica de călătorie cu avionul.

Anumiți oameni experimentează o frică marcată când sunt forțați să se implice în anumite activități, ca de exemplu discursuri publice, inițierea unei conversații, mâncatul în restaurante sau folosirea toaletelor publice care ar putea să implice observarea lor sau evaluarea de către alți oameni. Încercări de a evita aceste situații temute cauzează deranj în viața socială și activitățile ocupaționale ale persoanei.

De exemplu, un tânăr care a fost tratat de unul din autorii acestui text era speriat să urineze în toaletele publice. Își plănuia orarul zilnic cu mare grijă în așa fel încât să fie întotdeauna lângă o toaletă cu o ușă ce se putea închide. De asemenea, nu putea să meargă la film sau să mănânce în restaurante decât dacă se întâmplasă aibă toalete de o singură persoană care se puteau închide din interior.

Deci cea mai complexă și incapacitantă forma de tulburare fobică este agorafobia, care în mod literal înseamnă “frica de piață (sau locuri de adunare )” și este în mod uzual descrisă ca frica de spații publice. Un caz clinic ne dă o scurtă descriere a tipurilor de probleme experimentate de o persoană suferindă de agorafobie.

Frica devine în mod normal mai intensă pe cât distanța între persoană și împrejurimile sale familare se mărește, sau pe cât căile de scăpare sunt închise. În acest sens agorafobia este cumva diferită de alte fobii deoarece nu este atât de mult o teamă de a fi aproape de un obiect specific sau situație (de exemplu, animale, cuvântări publice) pe cât este teama de a fi separat de semnalele asociate cu siguranța. Situațiile tipice care cauzează probleme includ străzi aglomerate și magazine, spații publice închise ca de exemplu teatrele și bisericile, călătoria cu transportul public, condusul automobilului pe poduri, în tunele sau pe autostrăzi aglomerate.

În oricare din aceste situații, prezența unui prieten de încredere poate ajuta persoana agorafobică să se simtă mai confortabil. În cele mai extreme forme ale aceste tulburări, pacienții agorafobici nu sunt capabili să se aventureze din casele proprii. Anumiți oameni cu agorafobie sunt în stare să viziteze locuri publice (de exemplu mall-uri sau teatre), dar trebuie să rămână lângă ieșiri în așa fel încât ieșirea să nu fie ușor de blocat.

Senzațiile de disconfort experimentate de oameni cu agorafobie sunt similare cu cele care au fost deja descrise pentru alte tulburări de anxietate. Ele variază de la sentimente vagi de aprehensiune la senzații fizice specifice și atacuri de panică depline. Persoanele cu agorafobie se tem frecvent că vor experimenta un <atac> cu aceste simptome care ori îi va incapacita ori îi va pune într-o situație jenantă și că nu vor putea beneficia de ajutor. Mulți pacienți spun că sunt înspăimântați de amețeală, pierderea echilibrului, palpitații. În anumite cazuri, experiențe precedente de acest tip au declanșat o teamă persistentă de repetare a episoadelor.

Anumiți clinicieni au sugerat că “frica de frică” este principalul punct în agorafobie (Goldstein and Chambless, 1978; Klein, 1981). Evenimentul crucial care declanșează temeri repetate este adesea un atac de panică neașteptat, terifiant.

Urmarea unei asemenea experiențe, persoana poate deveni în mod acut conștientă de senzații corporale interne care pot semnaliza pornirea unui alt atac. Frica de pierderea controlului asupra acestor experiențe interne conduce apoi în mod paradoxal la o mai mare creștere a anxietății. Acest concept a fost extins să includă frica de anumite emoții puternice, variate, incluzând mânia și depresia precum și anxietatea (Williams, Chambless and Ahrens, 1997).

CAPITOLUL VI

METODOLOGIA CERCETĂRII

6.1 Obiectivele cercetării

Demersul teoretic constituindu-se ca argument privind importanța teoretică și epistemiologică a cunoașterii cu referire la personalitate în general și construcția sinelui în special, indiferent de segmentul din spațiul social în care se realizează, a folosit ca bază științifică de studiu.

Mi-am propus să ma apropi de personalitatea elevilor de 14-16 ani, care provin din medii familiale cu probleme (familii dezorganizate în care se consumă alcool, familii divorțate, familii în care ambii părinți au plecat la muncă în stăinătate și copii au ramas în grija altor persoane).

Pe baza unor comparații între diferite categorii de subiecți, intenționez să desprind câteva diferențe ale stimei de sine, considerată element-cheie al sistemului de personalitate. pe dimensiunile: sinele emoțional, sinele social, sinele fizic, sinele școlar și sinele prospectiv.

În urma cercetarilor realizate, propun următoarele obiective:

a) Identificarea situațiilor de victimizare în mediul online, în ultimele 6 luni
b) Identificarea genului elevilor predispozanți către victimizare online 
c) Identificarea motivelor care produc situațiile de victimizare."

6.2 Ipotezele cercetării

1.Dacă elevii care au trecut printr-o situație de vitimizare în mediul online au o predispoziție mai mare să dezvolte tulburări de Anxietate, atunci sinele emoțional măsurat prin scala Toulouse a stimei de sine, are o valoare mai mică.

2. Daca elevii care au trecut printr-o situație de victimizare și nu au povestit nimănui despre aceasta, au o predispoziție către a dezvolta Tulburări depresive, atunci sinele social măsurat prin scala Toulouse a stimei de sine, are o valoare mai mică.

3. Elevii de gen feminin pot dezvolta tendințe anxioase în urma victimizării, atunci sinele școlar măsurat prin scala Toulouse a stimei de sine, are o valoare mai mică.

4. Dacă mediul familial în care se dezvoltă copilul este nefavorabil, (familii dezorganizate, în care se consuma alcool; familii cu parinți divorțați; familii în care ambii părinți au plecat la muncă în străinătate și copiii au rămas în grija altor persoane), atunci sinele prospectiv măsurat prin scala Toulouse a stimei de sine, are o valoare mai mică.

5. Dacă elevii de gen masculin pot dezvolta tendințe depresive în urma victimizării, atunci stima de sine globală măsurată prin scala Toulouse a stimei de sine, are o valoare mai mică.

6.3 Eșantionarea

Conform teoriei statistice, poartă denumirea de sondaj, cercetarea unei colectivități prin intermediul unui eșantion extras din respectiva colectivitate și care este reprezentativ pentru aceasta, astfel încât rezultatele obținute din prelucrarea datelor din eșantion să poată fi extinse conform teoriei probabilităților asupra întregii colectivități cercetate.

Fiind imposibilă studierea unor populații numeroase, în cadrul anchetei se recurge la tehnici statistico-matematice în vederea selectării unor părți (indivizi sau organizații) în vederea culegerii de date, pentru ca mai apoi în urma analizei acestor date să fie elaborate interferențe la nivelul întregii populații din care au fost extrase părțile studiate. Procedeul de selectare a unor indivizi din cadrul unor populații numeroase se numește eșantionare.

În demersul întreprins pentru organizarea unei cercetări selective, una dintre principalele probleme constă în a determina colectivitatea de selecție (eșantionul), de dimensiunea și structura căreia depinde, în mod hotărâtor, valoarea științifică a cercetării. Eșantionul este constituit din unități aparținând colectivității cercetate (totale), prin studierea caracteristicilor unităților cuprinse în acesta, urmând a fi apreciate caracteristicile colectivității din care a fost extras.

Un eșantion este reprezentativ când scorurile în eșantion au aceleași caracteristici ca și ale populației din care a fost extras. Procedura fundamentală pentru constituirea unui eșantion reprezentativ este selecția.

Altfel spus, obiectul cercetării nu constă în studierea și caracterizarea eșantionului în sine, ci cunoașterea colectivității totale, respectiv, extinderea determinărilor obținute din studierea unităților cuprinse în eșantion asupra întregii colectivități cercetate, în conformitate cu teoria statistică. În cazul în care eșantionul nu este reprezentativ pentru colectivitatea cercetată, rezultatele obținute din studierea acestuia au caracter orientativ.

În procesul de organizare a unei cercetări selective, o problemă ce trebuie rezolvată o constituie dimensionarea eșantionului. Dimensiunea eșantionului depinde de caracteristicile colectivității din care este extras, respectiv, de dimensiunea colectivității (atunci când aceasta nu este de dimensiuni mari), de dispersia valorilor caracteristicilor relevante pentru obiectivele cercetării la nivelul colectivității, de eroarea maximă admisă și de probabilitatea cu care se dorește a se garanta rezultatele, ca restricții de ordin statistic, precum și de o serie de restricții de natură organizatorică: bugetul și timpul alocat cercetării, numărul și pregătirea personalului implicat în realizarea cercetării, dispersia unităților în teritoriu, caracteristicile bazei de sondaj etc.

Cu cât eșantionul este de volum mai mare, cu atât se sporește precizia rezultatelor obținute, însă, ținând seama de criterii de economicitate, este indicat ca acesta să fie cât mai mic, fără însă a afecta precizia și siguranța cu care se doresc a se obține rezultatele.

Eșantionarea se realizează pe baza luării în considerare a unor aspecte legate de: tipul, cantitatea și calitatea informațiilor ce se doresc a se obține, criteriile impuse în ceea ce privește reprezentativitatea eșantionului și, implicit, cele legate de extinderea rezultatelor asupra întregii colectivități cercetate. Se au, de asemenea, în vedere restricțiile de ordin organizatoric impuse, caracteristicile populației investigate din punctul de vedere al distribuției în teritoriu, al gradului de cunoaștere și al valorii dispersiei variabilelor ce prezintă interes pentru cercetare.

Agresivitatea a reprezentat atât un instinct (de supraviețuire), cât și un comportament determinat de factori interni (fiziologici, neurologici) sau externi (factori care produc frustrare, modele oferite de mediu – familie, mass-media, comunitate, internet). Oricare ar fi sursa agresivității este important pentru noi să limităm aceste manifestări agresive.

6.4 Design experimental

În cadrul studiului au participat 10 elevi, care au avut de răspuns la un chestionar cu 21 de intrebări, pentru a observa modul în care tinerii au fost afectati de atacurile online.

Modul de aplicare: Scala E.T.E.S – Scala Toulouse a stimei de sine, asupra căreia ne-am oprit, ca instrument de cercetare, a fost verificată sub aspect formal prin aplicarea acesteia unui număr de 10 copii, pentru a identifica eventualele neînțelegeri ale sensurilor unor cuvinte. Cele mai frecvente explicații cerute au fost pentru cuvintele: „anxietate”, „confidențe”, „optimist”. Am aplicat chestionarul in școli, în clase cu mese individuale, în timpul orelor de dirigenție, explicându-li-se modul de lucru, alegerea unei singure variante de răspuns, verificarea finală – pentru a răspunde la toți cei 60 de itemi, necesitatea sincerității în răspunsuri, asigurându-i de respectarea anonimatului.

6.5 Interpretare rezultate

Chestionarul este instrumentul de culegere a datelor utilizat în cadrul metodei, cu ajutorul acestuia am cules date și informații de la subiecții chestionați. În esență chestionarul reprezintă un ansamblu de întrebări, ordonate logic, după conținut, după modul de administrare sau după forma întrebărilor administrat de către operatorii de anchetă.

Realizarea atentă a chestionarului, din punct de vedere al formulării, este una din cheile succesului unei cercetări din acest motiv am consultat literature de specialitate și în acest domeniu pentru a-mi asigura reușita acestei activități. Astfel am vazut că întrebările pe care le formulez pot avea răspunsurile date, (întrebări închise) în mai multe variante, din care persoana care răspunde poate alege una din ele, sau pot fi fără răspuns, (întrebări deschise) asfel că persoana care completează chestionarul trebuie să răspundă cu propriile cuvinte.

Răspunsurile oferite vor cuprinde o cantitate mai mare de informații și va fi mai greu de evaluat statistic, decât în cazul anterior și trebuiesc folosite într-un număr limitat. Analiza statistică a răspunsurilor la întrebari închise este foarte simplă și rapidă.

Chestionarul este principalul canal prin intermediul căruia datele sunt captate de la subiecții investigați și transmise apoi cercetătorului. Rolul dual al chestionarului rezidă în faptul că prin intermediul lui:

• se comunică respondentului ceea ce cercetătorul dorește să-i transmită, sub formă de întrebări; • se comunică cercetătorului datele oferite de către respondent.â

Chestionarele de opinie se referă la datele de ordin imposibil de observat direct. În fond, acest al doilea tip de chestionare nu sunt numai de opinie; cu ajutorul lor se studiază atitudinile, motivația și interesele, dispozițiile și înclinațiile, cu un cuvânt, tot ceea ce reprezintă psihologia persoanei, trăirile ei subiective. Fără a aborda problema posibilității cunoașterii obiective a fenomenelor subiective, ne mărginim să precizăm necesitatea raportării subiectivului la datele obiective.

Se știe că între opiniile declarate și comportamentul efectiv nu există totdeauna o relație consistentă. De multe ori, între intențiile declarate ale oamenilor și realizarea lor nu există decât o foarte slabă legătură. În nici un caz nu se poate trage vreo concluzie cu privire la opiniile și atitudinile oamenilor analizându-se răspunsurile la o singură întrebare. Totdeauna trebuie prevăzut un sistem de întrebări care să permită stabilirea poziției indivizilor față de una sau alta din problemele puse în discuție.

Chestionarele administrate constituie modalitatea cea mai des utilizată de culegere a informațiilor, în anchetele și sondajele psihosociologice. Folosirea chestionarelor administrate direct persoanelor alese ca făcând parte din eșantion asigură reprezentativitatea eșantionului, poate lămuri înțelesul întrebărilor, permite să răspundă la chestionar și persoanele cu nivel de școlarizare scăzut și, ceea ce este, poate, cel mai important, însoțește întotdeauna aplicarea chestionarului cu înregistrarea unor date de observație privind condițiile ambientale în care s-a răspuns la întrebări, reacțiile spontane ale subiectului.

„Folosirea întrebărilor dinainte stabilite în chestionar implică în unele cazuri modificări, adaosuri de natură nestandardizată, întrebări suplimentare cu finalitate precisă de clarificare și completare a răspunsurilor“ (Chelcea, 2007). Acest lucru nu este posibil decât prin distribuirea directă a chestionarelor ceea ce dă și siguranța că răspund la chestionar chiar persoanele desemnate în eșantion și fac accesibile cercetării probleme mai complexe. Prin administrarea directă a chestionarelor se realizează o comunicare interumană de tip deosebit, un mod „nenatural“ de comunicare prin faptul că sunt puse în situația de a comunica două persoane absolut străine care, alternativ, au rol de emițător și de receptor.

Chestionarul

Întrebările din chestionarul propus participanților la acest experiment sunt:

Vă rugăm să completați în dreptul fiecărei întrebări cu varianta de răspuns cea mai potrivită pentru dumneavoastră.

1. Vă place să utilizați computerul?

      DA

      NU

2. În ce măsură vă influențează comportamentul timpul petrecut în fața computerului?

      În foarte mare măsură

      În mare măsură

      În potrivită măsură

      În mică măsură

      Deloc

3. Câte ore petreceți în medie, pe zi, în fața computerului?

      Nici una

      Mai putin de o ora

      Intre  1-3 ore

      Intre 3-5 ore

      Peste 5 ore

4. Care sunt motivele pentru care utilizați computerul?

      Mă relaxez

      Înving plictiseala

      Sunt interesat de anumite emisiuni

      Îmi oferă mai rapid informații

      Mă distrez

      Altele

5. Care sunt motivele pentru care nu utilizați computer-ul?

      Am multe teme de rezolvat

      Îmi interzic părinții

      Mă întâlnesc cu prietenii

      Îmi petrec timpul cu familia

      Desfășor alte activități (sport, muzică, dans, etc.)

6. Specialiștii au dovedit că petrecerea timpului îndelungat în fața computerului are următoarele consecințe. În care dintre acestea vă regăsiți?

      Oboseală

      Insomnie

      Izolare

      Plictiseală

      Dependență

      Stare de somnolență

      Obezitate

      Agresivitate, agitație, nervozitate

      Neatenție

7. Realizați un top 5 al efectelor pozitive în ceea ce privește computerul asupra dvs. (1- cel mai important, 5- cel mai puțin important)

      Comunicare

      Informare

      Relaxare

      Educare

      Învățare

8. Realizați un top 5 al efectelor negative în ceea ce privește computerul asupra dvs. (1- cel mai important, 5- cel mai puțin important)

      Imitație

      Dificultăți de comunicare (slaba capacitate de a asculta)

      Dificultăți de atenție, afectarea capacității de concentrare

      Probleme de învățare

      Violență/agresivitate

9. Ce alte activități ați putea desfășura în timpul liber dacă nu ați avea posibilitatea de a petrece timpul în fața computerului?

      Citesc

      Mă plimb prin parc (role, bicicletă, etc.)

      Desenez/pictez

      Ascult muzică

      Mă întâlnesc cu prietenii

      Mă pregătesc suplimentar pentru școală

      Mă odihnesc

      Altele

10. Ce preferați să faceți atunci când folosiți computerul?

      Să stau pe chat/messenger cu colegii/prietenii/persoane noi

      Să caut informații

      Să mă joc (jocuri video)

      Să „descarc” filme, muzică

      Să explorez diverse pagini WEB

      Să rezolv sarcinile pentru școala

      Altele

11. În ce măsură vă ajută computerul în activitatea școlară?

      În foarte mare măsură

      În mare măsură

      În potrivită măsură

      În mică măsură

      Deloc

12. Cum reacționează familia față de utilizarea computerului?

    Este împotriva folosirii în mod exagerat

     Consideră că este folositor

    Impun respectarea unui program

    Folosesc în aceeași măsură ca și mine

    Îi este indiferent

13. Care este reteaua de socializare folosita cel mai des. Aici pot fi notate si retelele de pe telefonul mobil?

14. Care este motivul pentru care accesați retelele de socializare?

15. Va considerate o victim a atacurilor in mediul online, respectiv amenintari cu tenta sexuala, mesaje, comentarii cu caracter obscen, folosirea informatiilor personale fara acordul dvs, etc.?

16. Daca ati fost victim a atacurilor online, in ce măsură ati fost afectati?

17. Ati sesizat atacurile? Unde? Cui v-ati adresat?

18. Cine v-a atacat?

19. Care a fost impactul acestor atacuri in viata dvs?

20. Cunoasteti persoane care au fost atacate?

21. Cum vedeti aceste atacuri online? Vi se par normale, total aggressive?

Prezentarea rezultatelor și interpretarea acestora

În urma chestionării celor 10 subiecți am obținut următoarele rezultate.

La prima întrebare referitoare la utilizarea computerului, rezultatele au fost cele scontate. 9 din 10 elevi folosesc calculatorul și le place să facă acest lucru, în timp ce doar unul a răspuns că nu îi place aceasta activitate.

Prin a doua întrebare din chestionar am dorit să aflăm măsura în care computerul îi afectează pe elevii care îl folosesc. 3 din 10 tineri se declară afectați în foarte mare măsură și sunt influențați de ceea ce văd sau află de pe internet. 1 este influențat în mare măsură, iar 2 elevi într-o măsură potrivită. Rezultatele îmbucurătoare am spune sunt că 4 elevi nu sunt deloc influențați de aceste canale de comunicare.

La întrebarea referitoare la petrecerea timpului în fața calculatorului, raspunsurile au fost previzibile. Elevii preferă să stea mai multe ore pe calculator, făcând diverse activități. 6 dintre ei stau peste 5 ore pe calculator, în timp ce doar unul nu stă deloc. 1 dintre ei stau mai puțin de o oră, iar 2 intre 3 și 5 ore în fața computerului.

Am dorit să aflăm motivele pentru care tinerii aleg să-și petreacă atât de mult timp pe computer. Nu mare ne-a fost mirarea când am aflat că majoritatea dintre cei chestionați se relaxează când desfășoară astfel de activități, adică este vorba de 6 elevi. Pentru alți 3 din cei 10 chestionați este un mod numai bun de a învinge plictiseala, iar 1 se distrează cel mai bine când stau în fata calculatorului.

În momentul în care nu stau pe calculator am aflat că elevii fie sunt ieșiți cu prietenii, fie desfășoară alte activități, gen muzică. Așadar temele nu sunt un impediment în fața elevilor pentru a nu porni computerul. Nici părinții nu au nici o atitudine în acest fel, deoarece nici un elev nu a declarat că ar fi împiedicat de părinți să stea pe internet.

Reiese clar din aceste răspunsuri lipsa de implicare a părinților în ceea ce privește contabilizarea timpului petrecut de elevi la televizor sau pe calculator. Consider că ar fi propice o implicare mai mare a acestora în procesul de educare a copiilor și în ceea ce privește modul de folosire al calculatorului și a internetului, pentru a fi util și benefic și nu pentru a-l duce pe elev pe o cale greșită.

În continuare am dorit să atragem un semnal de alarmă asupra consecințelor pe care le are petrecerea unui timp îndelungat în fața calculatorului. Am enumerat o serie de consecințe pe care le-au dovedit specialiștii din domeniu, iar în afară de obezitate, elevii chestionați le-au simțit pe toate. Astfel tinerii au declarat ca se simt obosiți după ce stau la calculator, iar din aceasta cauza sunt neatenți, când vine vorba de altceva în afară de ce fac pe calculator, si au ajuns sa fie foarte plicitisiti in momentul in acre nu sunt pe retelele de socializare.

Apoi elevii au fost rugați să realizeze un top cinci cu efectele pozitive pe care le are computerul pentru ei, propunându-le câteva beneficii cunoscute:  comunicare, informare, relaxare, educare, învățare.

Analizând rezultatele topurilor celor 10 chestionati reiese că primul efect benefic, comunicarea a fost de 5 ori in top, informarea a fost aleasă de către 2 elevi drept cel mai important beneficiu, relaxarea a fost votată de 2 ori, iar educarea și învățarea au fost în top o dată.

Un top asemănător le-a fost propus elevilor să îl realizeze, însă de aceasta dată, s-a ținut cont de efectele negative ale computerului. Le-am propus de asemenea elevilor 5 consecințe nefaste declarate de specialiști:

 Imitație

      Dificultăți de comunicare (slaba capacitate de a asculta)

      Dificultăți de atenție, afectarea capacității de concentrare

      Probleme de învățare

Violență/agresivitate.

Cei mai mulți, adică 9, au ales drept cel mai mare efect nefast problemele de învățare după ce utilizează frecvent internetul.iar unul a devenit violent.

Era foarte important să aflăm ce activități ar desfășura elevii dacă nu ar avea posibilitatea să acceseze internetul. Acestia ar asculta muzică, ar ieșii cu pritenii, ar folosi timpul pentru a se pregăti suplimentar pentru școală, ar citi, s-ar relaxa la o plimbare prin parc, sau ar profita de timp pentru a se odihni.

Am aflat că majoritatea elevilor, 8 din 10 în studiul nostru, folosesc calculatorul pentru conversațiile pe chat sau messenger, pe lângă aceștia, 2 au grijă să folosească computerul pentru soluționarea temelor de la școală.

Reiese de aici că elevii folosesc computerul și conexiunea la internet pentru a se distra, pentru activități de joacă și mai puțin pentru ce au nevoie la școală.

Mergând mai departe pe această temă am dorit să văd în ce măsură computerul îi ajută pe elevi în desfășurarea activităților și a temelor de la școală.

Iar la întrebarea referitoare la implicare apărinților și modul cum încearcă să-și impună autoritatea în ceea ce privește timpul pe care copiii lor îl petrec pe calculator.

Rezultatele sunt echilibrate și de această dată, dacă o parte sunt împotriva folosirii exagerate a calculatorului, tot atâția sunt indiferenți cu privire la numărul de ore pe care îl petrece copilul lor pe internet.

Este îngrijorător faptul că un număr destul de mare de părinți nu sunt interesați de acest subiect și nu conștientizează gravitatea situației, pentru a i educa pe copii in sensul folosirii cu moderație a computerului.

Paticipantii la studiul nostru folosesc retelele de socializare pentru ca este moda prezentului. Modul in care se prezintă în mediul online si mai ales pe aceste retele este deosebit de important pentru tinerii chestionati. Facebook, twiter, whatsapp, viber sunt folosite de cei 10 elevi. Atat pentru socializare cat si pentru a distribui informatii legate de evenimentele din viata lor, poze, locuri vizitate.

Tinerele in special, 5 la numar din studiul nostru, au declarat ca au cel putin o poza care a fost asaltata cu mesaje obscene si comentarii cu tentă sexuală. Acestea nu considera ca pozele expuse in spatial public sunt provocatoare, insa cei care le-au vizualizat au avut astfel de iesiri.

2 dintre băietii chestionati au declarat că poze incarcate de ei pe retelele de socializare au fost folosite de persoane straine, fără acordul lor si fara a preciza sursa. Acesti 2 tineri sunt pasionati de fotografie si in fiecare sfarsit de saptamana merg in diverse locuri, unde fac fotografii foarte reusite, surprind niste cadre unice din natura. Chiar o revista de pretigiu din tara a folosit o poza a unuia, fara ca acesta sa fie anuntat sau sa i se ceara voia. Ceilalti participanti la studiu nu s-au simtit victim ale amenințărilor online.

Fetele cu toate ca au fost abuzate cu mesaje cu tentă sexuală nu au considerat că acest lucru este o problemă si nu s-au simtit nici afectate nici amenintate. Probabil vârsta este responsabilă pentru gândirea aceasta. Fetele nu au văzut nimic rău în comentariile stârnite de pozele expuse de ele pe retelele sociale.

Tânărul a cărui fotografie a fost expusă într-o revistă de specialitate s-a simtit furat. Fotografia era creatia sa si a fost folosita abuziv, fara să I se ceară voie și fără a se preciza sursa pozei.

Cu toate acestea tânărul nu a apelat la nici un organ, ci a trimis un mail redactiei revistei cu pricina si a cerut explicatii. Cu toate acestea poza a continuat sa apara pe pagina web a revistei fără să fie notată sursa si autorul fotografiei.

Tânărul s-a declarat foarte nemultumit de atitudinea celor de la revista respectivă. O lectie dură la inceput de viață, asta a simtit pe propria piele. Acesta a mers la politi si a făcut plângere penală în baza art. 226 din Noul Cod Penal. Si doar asa site-ul respectiv a sters fotografia tânărului.

Tinerii chestionati au informatii destul de multe despre prieteni si rude care au fost victim ale amenintărilor online.

Multi dintre prietenii acestora s-au trezit cu conturi false pe retelele sociale. Pentru suspendarea respectivelor site-uri acestia s.au adresat direct administratorilor care i-au identificat inclusiv pe autorii conturilor false

Un unchi al unui tânăr chestionat a fost o victimă online. Om de afaceri, arhicunoscut in orasul său, I s.a creat un site fals, prin care se cereau ajutoare umanitare pentru o casa de copii. până ce au fost prinsi hotii au adunat 10.500 lei de la oameni cu dare de mână. Victima a aflat întâmplător, de la un prieten, că a apărut un site, care strange bani în numele său. Imediat visima a depus o plângere penală si așa s-a descoperit inclusive ip-ul calculatorului de pe care a operat hotul.

CONCLUZIILE STUDIULUI ȘI PROPUNERI

Studiile de victimologie aduc o viziune diferită punând mai mult în evidență caracterul fragmentar al teoriilor explicative tradiționale.

O problemă interesantă s-a ridicat îndeosebi în ultimele decenii și anume aceea dacă în obiectul criminologiei nu ar trebui inclus și conceptul de victima infracțiunii.

S-a reproșat astfel, tot mai mult criminologiei că și-ar fi concentrat eforturile asupra problematicii infractorului, neglijând aproape total studiul victimologic.

Astfel, unele studii de criminologie au evidențiat, îndeosebi în cazul grupului de infracțiuni contra persoanei și contra proprietății, o anumită relație complexă între infractor și victimă, relație a cărei eficiență contributivă în producerea actului infracțional nu ar putea fi neglijată în cadrul unui model cauzal complex. Studiul raporturilor dintre victimă și autorul infracțiunii ocupă astăzi un spațiu foarte important în cercetarea criminologică.

Se susține chiar existența unei ramuri speciale a criminologiei, denumită “victimologie”. Pe de altă parte, se susține importanța pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalității reale.

Unii autori au confirmat chiar faptul că însăși infractorul (agresorul) poate fi considerat o victimă a societății sau a schimbărilor survenite în societate.

Problematica raportului dintre schimbarea socială și criminalitate este o temă analizată cu prioritate atât în literatura de specialitate, cât și cu prilejul unor reuniuni internaționale.

Obiectivul general al studiilor referitoare la schimbarea socială, criminalitate și controlul acesteia, a fost acela de a descrie și analiza relațiile reciproce dintre aceste ansambluri, acordând un interes sporit impactului pe care transformările la nivelul structurilor sociale îl are asupra tipologiilor infracționale și frecvenței acestora, precum și asupra formelor și intensității controlului social.

Prin “schimbare socială” autorii înțeleg în general, procesele de transformări politice, economice, sociale și culturale care afectează societatea, atât în sens pozitiv (progres, inovație, ameliorarea condițiilor de trai,etc.), cât și în sens negativ (regresiune, recesiune, criză, criminalitate, conflicte, etc.).

Dezvoltarea socială dezechilibrată conduce la stări anomice, la blocarea oportunităților și la marginalizarea indivizilor inadaptați (cu mobilitate redusă, incapabili “să țină pasul”). Deși povara criminalității îi afectează pe toți cetățenii, ea este distribuită diferențiat, mai ales de-a lungul principalei linii de stratificare socială. Ea afectează grupurile sociale de o manieră care face ca victimele dezvoltării să devină favorabile crimei și implicit, să sufere impactul cu justiția penală. Datele rapoartelor ONU indică faptul că, la nivel național, costurile crimei cad în principal în sarcina păturilor defavorizate, iar pe plan internațional ele revin celor mai puțin dezvoltate țări.

În ceea ce privește protecția victimelor, legislațiile fiecărei țări democratice ar trebui să cuprindă, printre prevederile Constituției și un articol privitor la drepturile și protecția victimei. Acest articol ar trebui să conțină dispoziții privitoare la asigurarea unui tratament corect, demn și respectabil, în urma producerii unei crime sau a altei agresiuni, pe toată întinderea procesului, asigurându-i-se victimei următoarele drepturi: să fie informată și să i se dea posibilitatea să obiecteze cu privire la afirmațiile vinovatului, să fie informată cu privire la eventuale evadări ale inculpatului, să beneficieze de celeritatea procesului penal, să beneficieze de despăgubiri morale și materiale din partea agresorului, să i se acorde victimei măsuri de protecție împotriva violenței sau intimidărilor venite din partea agresorului.

Bibliografie

Cathy Spatz Widom, Does Violence Beget Violence? A Critical Examination of the Literature,în Classic Papers in Child Abuse (ed. Anne Cohn Donnelly, Kim Oates), Sage Publications, 2000;

David A. Wolfe, Child abuse: Implications for child development and psychopathology, 1999;

Ioan Lascu, Prevenirea si combaterea criminalitatii organizate, Dr., nr. 9, 2003;

Ioana Vasiu, „Totul despre Hackeri”, Ed. Nemira, 2000;

Ion Neagu, Drept Procesual Penal.Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002;

Ionescu, Ș.,2001 Copilul maltratat –Evaluare, prevenire, intervenție, București, Fundația Internațională pentru Copil și Familie, București;

J. Garbarino,1977 The Human Ecology of Child Maltreatment: A Conceptual Model for Research,în „Journal of Marriage and the Family”, vol. 39;

J. Krobin,1994 Sociocultural Factors in Child Maltreatment, apud David Wolfe;

J. Milner, W. Murphy, L. Valle, R. Tolliver, Assessment Issues in Child Abuse Evaluations,apud Clifford K. Dorne, An Introduction to Child Maltreatment in the United States: History, Public Policy and Research, Third Edition, Criminal Justice Press, New York, USA, 2002;

Kevin Brown, Cliff Davies, Peter Stratton (ed.), Early Prediction and Prevention of Child Abuse, New York, John Wiley & Sons, 1988;

Killen, K., 2003, Copilăria durează generații la rând, Editura First, Timișoara;

Kari Killen,1998 Copilul maltratat, Editura Eurobit, București;

Lemeni, G., Miclea, M., 2004, Consiliere și orientare, ghid de educație pentru carieră, Editura ASCR, Cluj-Napoca;

M. Rutter, Psychosocial Resilience and Protective Mechanisms, în „American Journal of Orthopsychiatry”, 1987, vol. 57, nr. 3;

National Research Council, op. cit., 1993;

Nicolae MITROFAN, Voicu ZDRENGHEA,Tudorel BUTOI, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” – S.R.L., București, 1994;

Patricia Crittenden, Family and Dyadic Patterns of Functioning in Maltreatment Families,în Kevin Brown, Cliff Davies, Peter Stratton (ed.), op. Cit;

Stănciulescu, E., 2002, Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași;

Vasiu, Criminalitatea Informatică, Ed. Nemira, 1998;

Vasiu, Drept și Informatică. Protecția juridică a programelor, Studii de drept românesc, Ed. Academiei Române, 1993;

Vasiu, Informatica juridică și drept informatic, Ed. Albastră, 2002;

Vasiu, Totul despre Hackeri, Ed. Nemira, 2001;

Vincent, R., Cunoașterea copilului, EDP. București, 1997;

World Health Organization, International Society for Prevention of Child Abuse and Neglect, Preventing Child Maltreatment: A Guide to Taking Action and Generating Evidence, World Health Organization, 2006, p. 15;

Zlate, M., 2004, Psihologie – Eul și personalitatea, Editura Trei, București;

W.R. Ashby, Introduction to Cybernetics, Chopman&Hall, 1956

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în M.Of. 576 din 29.06.2004;

Legea nr. 365 din 7 iunie 2002 cu privire la comerțul electronic, publicat în M.Of.nr. 483 din 5 iulie 2002;

Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronicăpublicat în M.Of. nr. 429 din 31 iulie 2001;

Legea nr. 64 din 24 martie 2004 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind criminalitatea