Studiu Asupra Influentei Atractiei Fizice Asupra Criteriului Relatiei Interumane

"Studiu asupra influenței atracției fizice asupra criteriului relației interumane"

1. RELAȚIILE INTERUMANE

1.1. Definirea termenului

1.2. Grupul, context de manifestare a relațiilor sociale: grup, rol-status, climat psihologic

1.3. Tipuri de relații interpersonale

1.4. Contexte al formamării și manifestării stereotipurilor de gen. Familia

1.4.1. Școala

1.4.2. Mass-media

1.5. Identitatea de gen și comportamentul specific sexului

1.5.1. Identitatea și sexualitatea genului

1.5.2. Socializarea genului

2. FACTORI INTENSIFICATORI AI RELAȚIILOR INTERPERSONALE.

2.1. Atracția fizică

2.1.1. Atracția fizică și proiecție socilă în relațiile interumane

2.1.2. Atracție fizică în caracteristicile fizice

2.2. Alți factori intensificatori

2.2.1. Proximitatea

2.2.2.Familiaritatea

3. INFLUENȚA ATRACȚIEI FIZICE ASUPRA RELAȚIEI INTERUMANE

3.1. Spațiul personal în relațiile de atracție fixică

3.2.Atractie fizică, atracție sexuală

3.3. De la atracție fizică la intimitate

3.4. Atracție fizică și iubire

1. RELAȚIILE INTERUMANE

Conceptul de ,,relații interumane” ocupă un loc central în psihologia sociala, aceasta fiind definită ca disciplină care are ca principală preocupare a studiului, interacțiunea între actorii sociali, relațiile între personalități într-un câmp social (grup, organizatie). Termenul de relații sau legături se referă la însăși modalitatea de exprimare a individului uman, plasat într-un anumit context.

Interacțiunea permite dezvoltarea inteligentei umane, valorizarea competențele, exercitarea influențelor sau realizarea socializărea umana. Relația cu cei din jur, fie acestia parinti, frati, grupuri de prieteni, institutii și organizatii, angajeaza pe fiecare individ intr-o retea de legaturi, îl inserează social și profesional, îl solicită și-i permite dezvoltarea competențelor.

1.1. Definirea termenului

Termenul interuman, engl. interhuman, are, conform dicționarului explicativ al limbii române sensul (despre relații) dintre oameni, care are loc între oameni.

Relațiile interpersonale pot fi definite drept acele raporturi sociale dintre doi sau mai mulți oameni caracterizate, în general, de „utilizarea minimă a etichetelor stereotipe, de existența unor reguli […] unice și idiosincratice și de un grad înalt de schimb informațional”. În general, relațiile interpersonale se realizează între două sau mai multe persoane, care se află în poziții de proximitate în care interactionează sau se influențează reciproc.

Relatiile interpersonale pot lua diferite coloraturi și se pot întinde pe o paletă foarte largă a diversității, de la simpla afiliere, atingând cooperarea sau sociabilitate, solidaritatea umana și angajamentul, chiar și atracția față de altul (iubire, atașament afectiv), până la polul negativ, atingând ura, datorită fie unor sentimente de inferioritate sau de culpabilitate.

Pentru a se putea manifesta, relațiile interpersonale au nevoie de un anumit context, și anume un grup.

1.2. Grupul, context de manifestare a relațiilor sociale: grup, rol-status, climat psihologic

În ceea ce privește definirea grupului, există o serie lungă de autori care folosesc acest concept și care nu îl definesc deloc, în timp ce alții nu dau o definiție clară. Analizând diverse definiții, vom încerca să dăm o definiție de lucru grupului

Muzafer Sherif este de părere că un grup este “o unitate socială constând dintr-un număr de indivizi, care se regăsesc unii cu alții în relații de rol – status, stabilite după o perioadă de timp, și care posedă un set de valori sau norme ce reglementează compararea reciprocă, cel puțin în problemele ce privesc grupul”.

T. M. Newcomb consideră că grupul “constă din două sau mai multe persoane care împart cu alte persoane aceleași norme și atitudini față de anumite situații și ale căror roluri sociale sunt strâns îmbinate și sincronizate”.

Bales definește conceptul de grup ca reprezentând “orice număr de persoane angajate într-o singură întâlnire, sau o serie de întâlniri în care fiecare membru își formează impresii despre ceilalți, ca persoane distincte, chiar dacă și numai faptul de a-și aminti că o anumită persoană a fost prezentă”.

Abordarea cognitivă definește grupul în termeni de identitate socială. Grupul este conceptualizat ca o colecție de persoane care au interiorizat aceeași identitate drept componentă a imaginii de sine. La nivelul grupului funcționează anumite stereotipuri sau reprezentări colective.

Rolurile sunt, plecând de la definiția din dicționar, conceptul care scoate în evidență așteptările sociale asociate anumitor statusuri, poziții sociale și analizează manifestările acestor așteptări.

După cum definește C. Zorilă, poziții în cadrul grupurilor cărora le este atașat un set de comportamente așteptate. Autorul face în continuare distincție între rolurile desemnate – cele prescrise în structura organizației, indicând cine ce face și cine dă ordine – și rolurile emergente – se dezvoltă natural pentru satisfacerea nevoilor socioemoționale ale grupului, pentru a ajuta la efectuarea sarcinilor de muncă informale (clovnul grupului, bârfitorul, liderul informal, țapul ispășitor). Statutul reprezintă rangul, poziția socială sau prestigiul social acordat unui membru. Ierarhia bazată pe statut constituie un element important în înțelegerea dinamicii de lucru.

Referindu-se la aria de cuprindere a conceptului de dinamică a grupurilor, Adrian Neculau consideră că acestea se constituie în două mari părți:

În primul rând dinamica grupurilor reprezintă “ansamblul fenomenelor psiho-sociale ce se produc în grupurile primare și legile saturate care conduc aceste fenomene: relațiile ce se stabilesc între grup și mediu, influența pe care o exercită grupul asupra membrilor săi și climatul psihologic al grupului; viața afectivă din cadrul acestuia, factorii ce determină coeziunea grupului sau dau naștere la disociații în cadrul acestuia.”

Dinamica grupului mai reprezintă și “ansamblul metodelor de acțiune asupra personalității în cadrul grupului precum și influența pe care o exercită grupul asupra grupurilor mai largi. Legat de aceasta se studiază mecanismele proceselor de schimbare cu ajutorul grupului; schimbarea socială prin grupurile mici, precum și modul în care poate fi folosit grupul pentru tratarea unor tulburări de personalitate (în cadrul psihoterapiei de grup).

Ioan Radu consideră dinamica de grup ca fiind “ansamblul fenomenelor psiho-sociale care se produc în grupul mic și legislațiile pe care le guvernează”.

Din cadrul acestor definiții ale dinamicii de grup reținem aspectul legat de viața afectivă și climatul psihologic din cadrul grupului, factorii ce determină coeziunea grupului sau dau naștere la disociații în cadrul acestuia.

Grupul facilitează satisfacerea trebuințelor într-un mod diferențiat. În procesul în luare a deciziilor se produce o diferențiere a membrilor grupului, diferențiere în luarea deciziilor, datorată în parte ierarhiei statusurilor membrilor, în parte datorată nivelului diferit de competență în ceea ce privește problema ce trebuie rezolvată. Datorită acestei ierarhii în luarea deciziilor și datorită multitudinii de nevoi individuale ale membrilor grupului, unii componenți ai grupului au oportunități mai mari în satisfacerea propriilor nevoi în cadrul grupului.

Grupul răspunde și trebuințelor de afiliere, de incorporare socială, și chiar a unor instincte de dominare prezente la unii membri.

De asemenea datorită noilor aspirații pe care le dezvoltă indivizii precum și datorită noilor cerințe la care indivizii trebuie sa facă față, grupul mai are și proprietatea de a crea noi trebuințe, ceea ce determină o creștere a funcțiilor grupului.

Funcția cea mai importantă a unui grup mic este aceea de a satisface nevoile personale ale membrilor care îl compun.

1.3. Tipuri de relații interpersonale

Relațiile interpersonale se pot înfățișa ca simpla afiliere, exprimata prin cooperare sau sociabilitate, prin atracția față de altul (iubire, atașament afectiv), prin ură, datorita unor sentimente de inferioritate și de culpabilitate, dar și prin solidaritate umană și angajament. 

Relatiile intepersonale se pot desfasura la diferite nivele și pot lua diferite forme. Astfel se poate identifica

contactul zero, cand individul suporta prezenta altuia dar nu cauta sa între în relație cu acesta;

relația superficiala presupune existenta unor centre de interes comune (cinema, muzica, fotbal) dar intr-o maniera neangajanta. Acestea sunt relatiile noastre cotidiene cu colegii, vecinii, cunoscutii.

Nivelul reciprocitatii inseamna impartasirea în comun a unor credinte, valori sau sentimente, atasamentul unuia față de altul sau chiar iubirea.

Teoriile acceptate și vehiculate în cadrul teoretic al psihologiei sociale, sugereaza și formele în care relațiile interpersonale se manifestă.

Afilierea exprimă natura sociala a existentei umane, aceea de a fi cu ceilalti, nevoia de a conta pe suportul colectiv. Individul uman este obligat să coopereze pentru a putea trăi între ceilalți; obținerea resurselor existentei, în atingerea unor scopuri este imposibila în afara acestor orientari atitudinale. Individul este dependent de cei din jur, iar aceasta interdependenta se concretizează prin trebuința de afiliere cu grupuri, sau structuri sociale, indivizi care ne pot susține. Contactele sociale ne ajuta sa depasim incertitudinea sau stresul, sa controlam o situatie care provoaca anxietate, să ănlaturăm frica. 

Atașamentul este un alt tip de relație afectivă între doua persoane. Cea mai cunoscută o astfel de relație, relația mama-copil se sprijina pe interacțiunea fizică. Conform teoriei, putem spune că au fost identificate trei tipuri de atașament mama-copil: a) relația de securizare, când mama este atentă, disponibilă, capabilă să răspundă nevoilor copilului. Prin mama copilul exploreaza și descopera apoi mediul inconjurator; b) relația de evitare când mama refuză copilul în cautarea de contacte fizice și afective inițiată de copil. Urmare acestui fapt, copilul se detașează de mama, stabilesc o relație de tip evitare; c) relația anxios-ambivalenta apare atunci când mama este lenta în răspunsurile sale la nevoile copilului sau când răspunsul sau e imprevizibil. O mama nedispusa sau chiar inaccesibila trezeste protestele copilului, anxietatea sa în final.

Teoria atasamentului cuprinde doua mari tendinte: una care considera relația de atasament ca fiind instinctuala, alta care o defineste ca o relație sociala invatata, achizitionata. În ambele cazuri conduita celor doi parteneri este interactiva, incurajand explorarea anturajului, sustinerea prin numeroase semne exterioare a acestui comportament.

Atasamentul comporta deci un raspuns activ la solicitudinea celuilalt și creeaza legaturi afective: grija fizica față de copil și asigurarea securitatii sale afective.

Prietenia

Un alt tip de relație interumană, este relația de prietenie, care presupune împartasirea reciprocă a unor opinii, valori sau trasaturi de personalitate, satisfacerea unor nevoi sociale sau personale (de a fi incurajat, sustinut, pretuit, iubit) și poate face adesea trimitere și către o atracție fizică. În cadrul unei astfel de relații se pot dezvolta și sentimente de plăcere, fericire, o stare de bine, care semnalizează atractia reciproca, pretuirea la celalalt a unor calitati intelectuale, fizice, morale etc..

Relația de prietenie se manifestă și prin nevoia de apropiere fizica de celalalt, pe care o investim acordând încrederea și sentimentul de siguranta ce-l încearca în apropierea prietenilor. Totodată, prietenia înseamna ajutor reciproc, sprijin afectiv, susținere în procesul de integrare sociala. 

Relația de prietenie se sprijina pe trairea sentimentului similaritatii în idei, credinte, apartenenta sociala. Ea apare și se dezvolta în timp, prin cunoastere reciproca, prin parcurgerea impreuna a unor evenimente deosebite, prin probe care trebuie mereu reintarite.

Relații formale – relații informale

Pentru a putea surprinde rolul pe care îl joacă grupul mic în viața individului și în viața societății, este necesar să se facă mai întâi distincție între relațiile formale și relațiile informale și să se stabilească motivațiile care stau la baza aderării membrilor la grup.

Nu există în realitate grupuri formale sau grupuri informale în stare pură. În orice grup există și unele aspecte și relații neoficiale, informale, ce se nasc spontan datorită proceselor de interacțiune. Elton Mayo face pentru prima dată distincție între relațiile formale și relațiile informale.

Cele informale apar ca rezultatul unor mecanisme de apărare ce opun unor analize externe, unui control prea strict. Mayo privea informațiile informale ca pe o “anemie”, ca pe o abatere de la regulamentele oficiale și de aceea ele erau considerate ca având un rol negativ, ele perturbând procesul de producție în grupurile de muncă.

Societatea tinde să instituționalizeze și să formalizeze viața de grup. Grupul, ca formațiune, tinde să dezvolte relații spontane. Elementele formale și cele informale se combină în maniere diferite în funcție de contextul social concret.

Multe din sursele de atracție spre grupuri sunt aceleași ca sursele de atracție între indivizi. Atracția poate fi determinată de reducerea disonanței cognitive, descoperirea unor credințe similare, comparare socială.

Aderarea la grup poate aduce prestigiu, poate să ducă la o întărire a imaginii de sine. Astfel, una din funcțiile lui poate fi aceea de a asigura un climat psiho-social care să vină în întâmpinarea unor trebuințe a membrilor săi.

Participarea la un grup poate fi folositoare nu doar din prisma satisfacerii nevoilor socio-emoționale. Grupul mai poate avea și o funcție instrumentală și anume aceea de a ajuta individul să-și realizeze obiectivele pe care nu le-ar putea realiza în afara grupului.

Cea mai mare parte a grupurilor pot fi considerate ca exercitând o funcție “specifică” și o funcție “accesorie “

Funcția specifică se consideră a fi funcția principală a grupului, rațiunea lui de a fi. Datorită schimbării lui de-a lungul timpului a trebuințelor și a exigenței membrilor, a inter-influențării cu alte grupuri precum și datorită faptului că grupul dă naștere unor noi trebuințe, apar treptat și aceste funcții accesorii care au rolul de a satisface aceste trebuințe.

Aceste funcții aparțin mai degrabă grupurilor informale” în cazurile grupurilor formale, apartenența satisface doar în parte nevoile membrilor, însă unele sunt satisfăcute la un nivel superior” consideră A. Neculau.

 1.4.Contexte al formamării și manifestării stereotipurilor de gen. Familia.

Orice copil, viitor membru al societății, are nevoie de cei din jur pentru a i se confirma identitatea sau pentru a-și putea evalua critic atitudinile și comportamentele,cu alte cuvinte pentru a-și forma stereotipurile de gen.

Prin altul, fiecare persoană ajunge să se cunoască mai bine; celălat este imaginea fiecăruia în oglinda, un Alter-Ego. În acelasi timp altul reprezinta un suport pentru fiecare dintre indivizi: îi influențează nivelul de aspirații și îl îmbogățește prin cunostintele sale și cultura sa, prin comportamentele și atitudinile sale intelectuale. Totodată, partenerul ajuta pe fiecare să depășescă situațiile critice, impune idei prin autoritatea sa sau prin opozitia față de unele dintre atitudinile și gesturile inadecvate.

În cadrul familiei, copiii învață socializarea prin procesele de învățare, procese ce întăresc sentimentele de apartanență la un sex, sentiment ce pune la baza lui mai mult diferențele dobândite și maipuțin difernțele prescrise. Cele mai importante procese de învățare sunt:

Imitația diferențială. Teoria care susține acest concept, pleacă de la premisa că la copii există tendința de a imita modelele de același sex în mai mare măsură decât pe cele ale părinteșui de sex opus, deoarece copiii sunt tentați în mai mare măsură să imite părinții perceput ca fiind similari cu ei. În general, părinții nu consideră aceste gesturi ale copiilor greșite și de aceea ei îi incurajează pe copiii în achiziționarea acestor comportamente

Întărirea diferențială. Aceste premise teoretice se referă la supoziția că cei din jurul copilului, respectiv familia, profesorii, prietenii, întăresc comportamentele manifestate de copii, care sunt specifice sexului, și descurajează comportamentele considerate nepotrivite sau caracteristice celuilat sex. Observăm așadar, că atitutinea familei față de asumarea comportamentului specific sexului, este continuat și de actorii sociali din afara familiei, atât prin întărirea comporamentelor specifice sexului, cât și prin descurajarea comportamentelor specifice sexului opus.

Auto-socializarea. Acest ultim proces amintit de autoarea citată, pleacă de la ipoteza că, odată ce își realizează identificarea sexuală, copilul observă, caută activ informații despre modul de comportare acceptat social al sexului căruia îi aparține. Această teorie, susținută de Kholberg, se bazează pe curentul dezvoltării cognitive și susține că identificarea sexuală apare ca fiind un produs al căutării active a identității sociale. Cu alte cuvinte, Kholberg, crede că înainte ca un copil să se idetifice cu o altă persoană, el trebuie să dispună de anumite judecăți despre natura caracteristicilor sale distincte.

1.4.1. Școala

În ciuda evoluției spre modernitate și a aruncării în aer a modelelor tradiționale, majoritatea manualelor sau a materialelor cu caracter didactic, prezință clar însușirile fiecărei categorii sexuale, și a tipului de atutudini pe care ceidin jur se așteaptă să fie adoptate de copii, în funcție de apartenența sexuală.

Astfel, majoritatea acestor materiale,îi prezintă pe băieți și pe fete având roluri specifice genului, băieții fiind activi, jucându-se cu soldați, în timp ce fetele sunt mai pasive, se joacă cu păpuși.

Astfel putem spune că școala participă și ea, alături de familie la crearea și perpeturea stereotipurilor de gen. Conform unor studii, cercetările efectuate pe manualele școlare din ciclul primar susțin că în manualele de limbă română, copiilor le sunt prezentate poze în care sexul feminin este prezentat în defavoarea celui masculin. Astfel în timp ce fetele ascultă, cântă, cos, cumpărăr păpuși, șterg praful, băieții auroluri mai active și mai centrate pe achiziția de informații: învață, se joacă pe computer, etc.

Alți doi autori, citați în aceeași susrsă, D. Frumușani și G. Popa, analizând Abecedarul, susțin că încă de mici copiilor le sunt influențate și preferințele socioprofesionale, specific stereotipurilor de gen.

Dacă persoanele de sex feminin sunt în general învățătoare, vânzătoare, sportive, persoanele de gen masculin practică meserii ca: astronaiți, doctori, actori, polițiști.

La nivelul familiei, în timp ce mama coase, gătește, îngrijește copiii, tatăl citește ziarul, duce copiii la școală, îi plimbă, etc.

Concluziile trase de autori sunt că raportul este în defavoarea sexului feminin, carecontinuă să fie prezentat în activități casnice, în timp ce bărbații sunt valorizați în activități sociale.

1.4.2. Mass-media

Mass-media este considerată poate cel mai puternic factor în consolidarea stereotipurilor de gen.

În primul rând, sunt citate studii care susțin că raportul prezenței celor două genuri este de 7/3 în favoarea bărbaților.

Stereotipurile de gen întărite de școală se regăsesc și în cadrul programelor difuzate în mass-media, atât în cadrul filmelor, cât și al reclamelor ba chiar și al desenelor animate: bărbații apar în număr mai mare, își asumă mai ales roluri dominante, sunt mai activi șimai agresivi decât femeile care sunt prezentate ca fiind mai timide, mai puțin dornice de a prelua controlul.

Totodată aceeași autoare susține că este o legătură între numărul de ore petrecut de copil la televizor, și tentința lui de a-și asuma roluri tratidionaliste. Această idee a fost specultă în cadrul altor studii, în care copiilor le erau prezentate reclame netradiționaliste pentru a se putea observa efectul pe care îi au acestea în ceea ce privește schimbarea opiniei copiilor cu privire la la chimbarea stereotipurilor de gen.

Astfel s-a putut observa că fetițele și-au exprimat dorința de a se lansa în cariere netradiționale, tendință aproape inexistentăla băieți. Rezultatele acestui studiu au fost confirmate și de alți cercetători cu privire la schimbarea opiniilor copiilor ce țin de stereotipia de gen, după ce au vizionat materiale care contravin acestor stereotipuri.

Cocluzionând, prin intermediul educației copiii învață anumite roluri de gen. Deși există studii care confirmă că societatea prin diferite sale instanțe de socializare pregătește copiii pentru două lumi separate, în funcție de sexul lor, tendința este de regândire a procesului de socializare în direcția unei societăți unisex.

1.5. Identitatea de gen și comportamentul specific sexului

Cu rare excepții, specia umană cuprinde două sexe, iar majoritatea copiilor își însușesc o apartenență fermă la sexul masculin sau feminin, dezvoltând ceea ce psihologii denumesc identitatea de gen.

Diferențele biologice extinse între femei și bărbați sunt tratate într-un mod specific în cadrul fiecărei culturi, formând acele sisteme de credințe și practici specifice care guvernează toate domeniile activității umane.

Procesul de achiziție a acelor comportamente și caracteristici considerate, în cadrul unei anume culturi, ca fiind adecvate sexului de care aparține copilului, este cunoscut sub denumirea de comportament specific sexului.

Trebuie menționat că identitatea de gen nu este același lucru cu comportamentul specific sexului. O fată poate avea un nivel ridicat de acceptare a feminității sale, însă este posibil să nu adopte toate acele comportamente pe care cultura sa să le considere feminine, sau poate să evite toate comportamentele considerate masculine. Identitatea de gen și comportamentul specific sexului sunt produsul prescripțiilor și expectațiilor culturale, sau sunt parțial produse ale dezvoltării naturale.

1.5.1. Identitatea și sexualitatea genului

Dintre teoriile cele mai celebre referitore la dezvoltarea genului, două dintre ele sunt cele mai citate: cea a lui Freud și cea a lui Chodorow.

Conform teoriei lui Freud, învățarea diferențelor de gen este centrată pe prezența sau absența penisului. ,,Eu am penis” echivalează cu ,,eu sun băiat”, în timp ce ,,eu sunt fată” înseamnă ,,nu am penis”

Reprimându-și sentimentele erotice față de mamă și acceptându-l pe tată ca pe o ființă superioară, băiatul se identifică cu tatăl și devine conștient de identitatea sa masculină. Băiatul renunță la dragostea sa pentru mamă dintr-o teamă inconștientă, aceea că poate fi castrat de tată.

Pe de altă parte se presupune că fetele suferă de ,,invidia penisului”, întrucât nu posedă organul vizibil care îi face distincți pe băieți. Mama își piere din importanță în fața fetiței, care a observat că ea nu are penis. Când fata se identifică cu mama, își asumă atitudinea supusă, inclusiv în recunoașterea clasării pe al doilea loc.

Sociologul Nancy Codorow susține că a învăța să te simți băiat sau fată derivă din atașamentul bebelușului față de părinții săi de la cea mai fragedă vârstă. Autoarea pune mai mare accent decât Freud pe importanța prezenței mamei, în comparație cu prezența tatălui. Copilul tinde să se atașeze emoțional de mama lui întrucât aceasta constituie influența predominantă în prima perioadă a vieții sale. Acest atașament trebuie la un moment dat să fie întrerupt, pentru a se obține o conștiință de sine separată a copilului.

Codorow susține că procesul are loc în mod diferit la băieți și fete. Fetele rămân mai apropiate de mamă, putând să continue să o îmbrățișeze, să o sărute. Întrucât nu există o distanțare bruscă față de mamă, femeia de mai târziu își formează o conștientizare a sinelui continuă față de cea a altor oameni. Este mai probabil că identitatea ei se va amesteca sau va depinde de cea a altcuiva: mai întâi mama apoi soțul. În opinia autoarei aceasta va produce caracteristici ca sensibilitatea, compasiunea emoțională a femeilor.

Băieții capătă o conștiință de sine printr-o respingere radicală a apropierii lor originare de mamă, creându-și înțelegerea masculinității lor prin ceea ce nu este feminin. În consecință băieții sunt relativ stângaci în relaționarea apropiată cu ceilalți, ei își formează un mod analitic de a privi lumea. Își privesc propria lor viață activ, acordând mai multă importanță realizărilor, dar și reprimându-și capacitatea de a înțelege propiile sentimente sau pe cele ale celorlalți.

1.5.2. Socializarea genului

Societățile dispun atât de norme formale cât și informale, norme care specifică modul de comportament al femeii și al bărbaților, roluri pe care aceștia sunt obligați sau ar fi de dorit să și le asume și chiar caracteristicile de personalitate ,,adecvate”. Comportamentele, rolurile și caracteristicile acceptate pot fi diferite de la o cultură la alta și se pot modifica odată cu trecerea timpului, chiar în cadrul aceleași culturi. Oricare ar fi aceste definiții, se constată tendința tuturor culturilor de a influența în așa fel copiii, încât fetițele să adopte modelul adult feminin, iar băieții pe cel masculin.

Studiul genului de către copii este aproape cu certitudine o practică inconțtientă. înainte ca aceștia dă se caracterizeze pe ei înșiși cu claritate ca fiind băiat sau fată, ei primesc un set de semne preverbale. De exemplu, adulții bărbați și femei manevrează de regulă copiii în mod diferit. Cosmeticele pe care le folosesc femeile conțin parfumuri diferite de cele pe care bebelușul le poate asocia cu masculinitatea. Diferențele sistematice în îmbrăcăminte, coafură oferă semnale vizuale pentru copilul mic în procesul de învățare. La vârsta de 2 ani copiii au deja o înțelegere parțială a ceea ce este genul. Ei știu dacă sunt băieți sau fete și pot în general să-i catalogheze cu precizie pe ceilalți.

Totuși copilul nu știe înainte de a împlini 6 ani că genul cuiva nu se poate schimba, că fiecare are un gen, și că diferențele de sex dintre băieți și fete sunt determinate anatomic.

2. FACTORI INTENSIFICATORI

AI RELAȚIILOR INTERPERSONALE

In general, relațiile sociale, reprezintă o problematică la care fiecare din noi încearcă să răspundă. Această problemă poate fi studiată din mai multe puncte de vedere, incluzand percepțiile universale comune tuturor culturilor umane, aspectele scoiale si culturale, si preferintele individuale.

In plus, dorința de a avea relații interpersonale cât mai intense, poate avea un efect semnificativ asupra modului în care oamenii sunt percepuți și judecați în toate aspectele viații, începând cu ocupația și implicareasa pe piața muncii până la o oportunități sociale, precum prieteniile, comportamentul sexual sau căsătoria.

Așadar, dintre toate preocupările noastre, cele legate de ceilalți oameni sunt probabilcele mai importante, omul fiind mai ales un ,,animal social”.

Adesea oamenii pot fi observați petrecându-și mare parte din timp pentru a atrage atenția celor din jur, preocupați de întrebări legate de preferințele pe care le-au sau dacă sunt printre preferații celor din jur.

Psihologii sociali, plecând de la aceste observații, au avut ca obiect de studiu evoluția relațiilor interumane plecând de la prima întâlnire până la relațiile profunde de prietenie sau căsătorie, dorind să descopere mecanismele care fac posibile aceste treceri. În acest sens au descoperit că există mai mulți determinanți ai atracției personale, și anume: atracția fizică, proximitatea, familiaritatea și similaritatea.

2.1. Atracția fizică

,,Atractia fizica reprezinta o stare emoționala prin care trasaturile fizice ale unei persoane sunt considerate frumoase sau placute, din punct de vedere estetic. Termenul de atractie fizica implica foarte des atractia sexuala sau dorinta, dar poate avea si alta semnificatie precum, adultii se pot simti atrasi foarte mult de copiii lor.”

Același termen este definit de Ș. Boncu ca ,, Termenul de atracție se referă la o stare motivațională: dorința de a interacționa, de a avea relații cu o anumită persoană. Este opusul termenului de respingere (dorința de a nu iniția o relație sau de a pune capăt unei relații) și diferit de indiferență. Oamenii pot fi atrași de multe lucruri: de o melodie, de un peisaj, de o clădire, etc. Termenul de atracție interpersonală denumește dorința unui individ de a întreține relații pozitive cu alt individ.”

2.1.1. Atracția fizică și proiecție socilă în relațiile interumane

Și atracția fizică ca orice comportament umaneste specifică fiecăruia și depinde de preferințele specifice fiecărei persoane. Cu alte cuvinte ceea ce găsește opersoană ca fiind foarte atractiv, pentru alții poate fi indiferent sau chiar respingător.

Există mulți factori care pot influența atractiile fizice între persoane, iar aspectul fizic este unul dintre acesti factori. La acesta se mai adaugă nediscutabilul gust, așa cum spuneau latinii. Dar ,,gustul” sau preferința cu alte cuvinte, este influențată de percepțiile culturare comune tuturor oamenilor, precum si de aspectele ce sunt cultural si social dependente, impreuna cu preferințele fiecarui individ, adică ceea ce ține de experiența de zi cu zi a fiecăruia.

Unul din factorii care ne influențează percepția socailă, este tipul de gândire conform căruia avem tențința de a grupa aspectele pozitive, de a le separa de cele negative atunci când gândim sau judecăm anumite aspecte, lucruri, ființe, oameni relații.

Astfel, în multe cazuri, oamenii atribuie caracteristici pozitive persoanelor atractive din punct de vedere fizic, cum ar fi inteligenta si onestitatea, si, de obicei, fac aceste lucruri fără a fi conștienți.

In urma unor cercetari efectuate in Statele Unite ale Americii si in Marea Britanie, s-a constatat că oamenii au tendința de a asocia inteligența si atractie fizica, atât în rândul femeilor cât și în cel al bărbaților.

Studiind influența pe care o poate avea atracția fizică asupra altor persoane Hans Eysenck, Michael Eysenck descoperă că atunci când o persoană exercită atracție fizică asupra celor din jur, aceasta apre foarte multe avantaje. Astfel cei doi cercetăroti au rugat mai multe persoane, care aveau grade diferite de atractabilitate să ceară ajutorul trecătorilor. Cei doi autori, au putut constata astfel că persoane considerate atractive au avut mai mult succes decât cele mai puțin atractive, chiar și atunci când cerințele lor erau mai greu de îndeplinit (să fie ajutate cu un bagaj să ajungă undeva anume), față de persoanele neatractive care aveau pentru trecători solicități ușoare (cereau doar câteva indicații sau întrebu cât este ceasul).

Un alt punt de cercetare pe care și l-au asumat cercetătorii în ultima vreme, a fost acela de a încercat să raspunda de ce persoanele fizic atractive ar trebui să fie mai inteligente, si au pus accentul pe ideea ca atunci când percepem pe cineva ca fiind atractiv fizic îl consideram și inteligent și bun și cusimțul umorului.

Adesea și reversul este valabil, conform aceluiași autor amintit mai sus, care susține tendința noastraă de a grupa calitățile pozitive față de cele negative. Cu alte cuvinte dacă percem o persoană ca fiind mai puțin atractivă social atunci avem tențința de a-i atribui și alte caracteristici negative, cum ar fi răutatea, egoismul, tendința de izolare, etc.

Hans Eysenck și Michael Eysenck mai observă în lucrarea lor citată mai sus că asocierea dintre inteligenta si atractie fizica este mai puternica in randul barbatilor decat in cel al femeilor, iar acest lucru este confirmat și de discuțiile pe care le putem adesea auzi cu privire la vedetele feminine din show-biz, când se fac remarci despre frumusețea lor care intră în contract cu inteligența pecare suntem tentați să le-o atribuim.

Atracția fizică ne influențează nu numai în cazul căutării unui partener de viață sau sex ci și atunci când este vorva despre copii.

Rita Akinson și Richard Atkinson, și colaboratorii citează în lucrarea lor un studiuîn care unei femei i s-a dat să citească descrierea unui act agresiv comis de un copil de 7 ani. Descrierea a fost însoțită de o fotografiea unui copil foarte frumos și a unui copil mai puțin atrăgător. Femeia consideră că un act agresiv similar este imporbabil să fie comis în viitor de copilul cu înfățișare atrăgătoare.

2.1.2. Atracție fizică în caracteristicile fizice

Irenaus Eibl-Eibesfeld în lucrarea să Iubire și ură descrie evoluția relațiilor dintre partenerii aceleași specii începând cu cele mai inferioare animale și terminândcu omul. Astfel, autorul oferă o descriere a evoluției relației de iubire sau ură, zugrăvind aceste relații cu tot compelxul de comportamente, indiferent de specie.

Oprindu-se asupra relației de iubire dintre oameni, Irenaus Eibl-Eibesfeld se apleacă și asupra rolului pe care îi joacă în relația de iubire dintre partenerii umani, atracția fizică.

O posibilă explicație asupra etologiei umane față de atracția fizică, este acea că atractia fizica este o caracteristica ce sugereaza fertilitatea si sanatatea. Acesti factori contribuie la probabilitatea mai mare de supravietuire si de reproducere a speciei, pentru continuarea vietii pe pamant. Oamenii ăși ale parteneri în funcție de anumite aspecte:

Relația de simetrie dintre detaliile feței est euna foarte importantă, considerându-se, indiferent de cultură, că o față este cu atât mai frumoasă cu cât ochi sunt așezați mai simetric față de nas, obrajii, etc. Buzele trebuie să fie simetrice față de aza mediană. Simetria nu poate fi perfectă la nivelul feței umane, însă o față este atrăgătoare când există o simetrie cel puțin aproximativă.

Trasaturile feței. La acest capitol lucrurile stau diferit între pereferințele femailor și cela ale bărbaților. Bărbații prefera femeile cu trasaturi feminine ale fetei. Pe de alta parte, femeile prefera bărbații cu trasaturi feminine ale fetei, cand acestea sunt in perioada nefertila a lunii si prefera bărbații ce au trasaturi masculine ale fetei, cand acestea sunt in perioada fertila. Astfel, aceiasi femeie poate gasi atragator un barbat in anumite zile, si mai putin atragator in alte zile.

Pometii si maxilarul componente ale feței, au standarde diferite în funcție de sexul rivitorului. Femeile prefera bărbații ce au pometii proeminenti, deoarece acestia dau senzatia de masculinitate. Aceasta preferinta se poate schimba insa dupa perioada fertila a lunii, prin care trece femeia.

Raportul talie – sold, sau  femeile care au un corp in forma de “clepsidra”, este un amănunt foarte important mai ales în cultura occidentală, amănunt ce nu poate trece neobservat de bărbat. Din prisma femeilor, lucrurile sunt diferite, în sensul că femeile prefera bărbații ce au un corp bine construit (nu chiar exagerat). Bărbații care au umerii largi si talia ingusta, si fara grasime pe burta, se bucură de mai mult succes.

Sănătatea  este un aspect considerat adesea ca fiind un punct forte, mai ales datorită faptului că acest lucru indice ideea că un astfel de partenet poate crea și crește copii sănătoși, adică asigură perpetuarea speciei. Cu alte cuvinte sănătatea are dublă valoare, pentru că la ideea enunțată mai sus mai putem adăuga și faptul că sănătate permite omului să se simtă mai bine, să aibă un comportament mai păcut, cu alte cuvinte săfiemai atrăgător.

Inaltimea.Femeile, îm majoritate, prefera să aibă la intalniri parteneri care sunt mai înalți ca ele, în timp ce bărbațăă preferă de cele mai multe ori partenere care să fir mai scunde decât ei. Cu alte cuvinte, aceste caracteristici sunt standarde universale ale frumusetii.

Ca o concluzie generală, putem spune, citând și pe Hans Eysenck, Michael Eysenck , că în medie, bărbații tind să fie atrasi de femeile care sunt mai mici de inaltime ca ei, să fie tinere, si să aiba trasaturi fizice precum: o fața simetrica, sani mari, si o talie subtire.

Despre femeii, putem spune că au slăbiciune pentru de bărbații care sunt mai inalti ca ele, care au o fata simetrica, umeri largi, o talie relativ ingusta, cu umerii mai largi, ceea ce conferă aspect de corp in forma de V.

Unii cercetatorii au concluzionat faptul ca exista o mica diferenta intre bărbați si femei, in ceea ce priveste comportamentul sexual. Bărbații si femeile simetrici sunt mai predispuși să-și inceapa viața sexuală, să aiba contact sexual la o varsta frageda, pentru a avea mai multi parteneri si pentru a cunoaste cat mai mult din viata sexuala. Acestia sunt predispusi de asemeni la infidelitate si la relatii deschise. Trasaturile lor de personalitate sunt susceptibile de a fi mostenite de catre generatiile viitoare.

In zilele noastre, si dezvoltarea mass-mediei, oamenii sunt tot mai preocupati de imbunatatirea atractiei lor fizice, fapt ce a condus la înflorirea unor mijloace alternative de înfrumușețare, de la dezvoltarea indistriei de cosmetice, până la metode extreme, cum ar fi chirurgia estetica.

In acest sens, oamenii de stiinta au facut studii si cercetari pentru a construi o fata ideala din punct de vedere chirurgical, prin utilizarea anumitor algoritmi in functie de preferintele oamenilor. Din păcate însă acceste metode extremede înfrumusețaresepare că nu au neaparat ca efect creștere fericirii pentru cei care suporta astfel de intervenții.

2.2. Alți factori intensificatori

Așa cum am putut observa până acum relațiile soacile sunt capitotul poate cel mai important din viața unui om. Felul în care el poate intensifica aceste relații âin de mai multe aspecte. Alături de atracția fizică, mai putem discuta despre proximitate și similaritate.

2.2.1. Proximitatea

Unul din predictorii cei mai puternici ai atracției interpersonale este apropierea în spațiu a celor doi parteneri – proximitatea.

Cei care au cercetat pentru prima impactul proximității asupra relațiilor interumane, în general, și al atracției mai ales, au fost Festinger, Schachter și Back (1950). Cercetările celor trei, s-au desfășurat în căminele studențești ale instituției de învățământ Massachussets Institute of Technology, cercetări ce au permis orservarea faptului că, majoritatea studenților își alegeau prietenii dintre cei ce locuiau pe același etaj.

Un alt studiu, al lui Segal (1974) relizat în cadrul Academiei de Poliție a statului Maryland a întărit observațiilor cercetătorilor mai sus citați. Astfel, Segal a putut observa, pe baza unui interviu realizat asupra studenșilor cazați în caminele Academiei, că cei care erau prieteni, erau și vecini de catalog. Adică, numele lor de familie fie începea cu aceeași literă, fie cu o literă vecină.

Acest lucru poate fi explicat prin faptul că în cadrul Academiei, studenții erau cazați în ordine alfabetică, ceea ce permitea realizarea unui numar mai mare de contacte, întrestudențiicu același nume. De aceea, autorul și-a intitulat și cercetarea, foarte sugestiv, ,,Alphabet and attraction”.

Problematica proximității este luată în discuție și în lucrarea lui J. Maissoneuve. Acest autor explică relațiile de afinitate tot prin fenomenul de proximitate. Autorul explică că majoritatea contactelor noastre sociale, se realizează cu cei care, ca și noi exercită roluri sociale care corespund cu posisiunile diferitelor statute sociale: de ordin familial, civic, profesional, ludic, etc. Practic, aceste statute sociale, conforma aceluiași autor, determină rețele noastre de comunicare, volumul și frecvența lod, ba chiar și modul în care și ce comunicăm. Plecând de la aceste premise, putem spune că libertatea pe care noi credem că o putem avea, atunci când ne alegem prietenii, și chiar partenerii, este de fapt o chestiune foarte stric ,,controlată” de factorii sociali. Noi nu putem avea legături cu oricine, cei mai apropiați oameni, din jurul noastru, sunt ,,selectați” chiar de noi, reprectând principiile proximității sociale, sau ,,efectul vicinitar”, așa cum este el folosit de Maissoneuve și principiul omofiliei, termen introdus în literatură de Merton.

Acest din urmă termen, se referă la tendința indivizilor de a-și alege parteneri care au statute și îndeplinesc roluri cât mai asemănătoare cu cele pe care și le-au asumat.

Zonele din care indivizii sociali își aleg partenerii pe principiul proximității, sunt conform cancepției lui Maissoneuve, ,,mediul de lucru și de distracție și ai unor ansambluri latente cu care se simt mai mult sau mai puțin solidari, precum clasa socială și profesiunea, sexul și generația”.

Există desigur, un număr mult mai mare de studii care susțin ideea că proximitatea, este de fapt, mai degrabă miracolul care aduce împreună două jumătăți ale aceluiași întreg, decât chestiunile de suflet sau credință.

Totuși, proximitatea nu trebuie luată ca lege absolută, deoarece există vecini și colegi de muncă care se urăsc.

R. Atkinson, R. Atkinson et. alții citează un studiu realizat de Schiffenbauer și Schiavo (1976). În acest caz, un subiect a fost lăsat să aștepte împreună cu o femeie, memebru al echipei de cercetare, într-o cameră. Aceasta, se purta fie frumos fie neplăcut cu subiectul cercetării. Astfel, s-a putut constata, că atunci când membra echipei de cercetare se purta urât, și deci era perceputăca antipatică, sentimentele de ură erau cu atât mai intense cu cât aceasta stătea mai aproape de subiect.

2.2.2. Familiaritatea

Acest factor este derivat din proximititate, în sensul că proximitatea creează legături dintre oameni și astfel ei devin mai familiari unii cu alții, așa cum susține Zajong.

Aceiași autori citează un studiu realizat în 1977 de către Mita, Dermer și Knight, în care autorii, pentru a demonstra efectul familiarițării asupra alegerilor pe care le facem, au realizat poze ale unor studente care au participat la experiment, dar și copii ale imaginilor lor în oglidă. Apoi aceste poze au fost date atât studentelor cât și prietenelor și iubiților lor.

Conluzia studiului a fost aceea că, întimp ce subiectele studiului preferau pozele cu ele în oblindă, prietenii și iubiții au considerat că arătau mai bine în fotografii. Cu alte cuvinte, preferâm ceea ce ne este mai familiar.

În conluzie, familiaritatea ne dictează preferințele, atracția personală, nu numai pentru poze, ci și pentru muzică, preferințe culinare, haine, etc., iar acest aspecte nu scapă producătorilor, dar mai ales celor din industria reclamelor. Cu cât vedem ceva sau pe cineva mai des, cu atât avem tendința de a-i atribui mai multe însușiri pozitive.

2.4. Similaritatea

Există unule discuții fără final, dar care îi incită permanet pe cei care discută. O astfel de discuție este cea legată de compatibilitatea cuplului, și anume dacă mai bine se înțeleg cei care se aseamănă sau cei care aparțin fiecare altei extreme.

Numeroase studii realizate de psihologii sociali au demonstrat că cei care sunt similari au mai multe șanse de reușită decât cei care aparțin extremelor.

Printre primii sociologi care au discutat despre acest aspect, este, așa cum am amintit mai sus Merton – principiul omofiliei. Conform acestuia, preferăm să avem lângă noi persoane care seamănă cu noi atât din punct de vedere social cât și psihologic.

R. Atkinson, R. Atkinson et. alții explică fenomenul simpatiei prin similaritate, prin faptul că ,,cel mai probabil indivizii țin la opiniile și preferințele lor și le face plăcere să fie în compania altora care le validează opțiunile, posibil crescându-le aprecierea de sine în acest proces. Dar probabil cel mai important motiv pentru care similaritatea duce la simpatie”, este acela că se favorizează proximitatea și familiaritatea.

Ș. Boncu discută apractic același aspect, al similarității, când citează cele două proverbe: ,,Cine seamănă se adună” și ,,Extremele se atrag”. Citând mai multe studii, el conluzionează că prietenii, îndrăgostiții, soții, au atitudini, credințe și valori comune, în cazul cuplurilor care au rezistență mai mare în timp. ,,În cazul cuplurilor căsătorite, cu cât este mai mare similaritatea dintre cei doi parteneri, cu atât ei se declară mai fericiți și cu atât este mai puțin probabil să divorțeze. Astfel de studii corelaționale formulează concluzii deosebit de clare.”, concluzionează autorul citat.

L. Iacob studiind rolul similarității în procesul comunicării, mai precis al persuasiunii în comunicare, constată că, ,,similariteatea este unul dintre factorii cu influență puternică în cazul surselor atractive” . Pentru a întări cele spuse, citează o serie de cercetări efectuate în anii 70 de către Bromberg, studii care disting între:

similaritatea demografică (sex, vârstă, rasă, rezidență etc.)

similaritate ideologică (credințe, atitudini, valori etc.).

Autorul face aceste distincții și între rolurile lor, contatând astfel că similaritatea ideologică este mai importantă în cazul evaluării persoanelor, în timp ce similaritatea demografică este mai eficientă atunci când persuasiunea urmărește convingerea celuilalt de a trece la acțiune.

Cu alte cuvinte atunci când evaluăm pe cei din jur o facem având în vedere criteriul credințe, atitudini, valori etc., în timp ce atunci când urmărim să convingem pe cineva să facă ceva, luăm în dicuție aspecte legate de sex, vârstă, rasă, rezidență etc.

3. INFLUENȚA ATRACȚIEI FIZICE ASUPRA RELAȚIEI INTERUMANE

Atracția fizică, mai ales dacă este intensă, sau atracția sexuală este cunoscuta pentru efectul năucitor pe care îl are asupra individului, anihiland practic orice urmă de logică și făcând individul să acționeze unori parcă împotriva propriilor interese. Cum se poate ajunge aici de la atracția fizică, sau chiar mai departe de la atracția fizică până la iubire este o perspectivă pe care mi-am propus să o dezvolt fără a avea pretenția de a o epuiza.

Concluzionând capitolele de mai sus putem spuse că, așa cum am putu observa până acum, determinanții psihosociali ai relațiilor inteumane în general, dar și al relațiilor intime în particular, sunt:

Atracția fizică. Înfățișarea fizica agrebilă sau dezagreabilă influențeaza evaluarea altuia si demonstreaza totodata caracterul irational al unui mare numar de judecati favorabile sau nefavorabile pe care le intreprindem.astfel, persoanele fizice agreabile au mai mari sanse sa fie ajutate, apreciate, adică evaluate pozitiv.

Proximitate sau apropierea fizica, care influențează frecvența cu care neputem vedea, întâlni, interacționa cu cei care ne seamănă.

Familiaritatea, factor care ne determină să credem că aspectele cu care suntem obișnuiși sunt în general mai de preferat, mai plăcute decât aspectele, obiectele, produsele sau persoanelepe care le cunoaștem mai puțin.

Factorul similitudine, care permite manifestarea reciprocitatii de interese, opinii și gusturi, atitudini, mod de comunicare și de a fi. Indivizii care au mai multe in comun, adică sunt similari, stabilesc legături mai puternice pentru cei ce le impartasesc preferintele. Similitudinea poate îmbrăca diferite forme, de la emoții, statut social, până la îmbracaminte, preferințe culinare, etc.

3.1. Spațiul personal în relațiile de atracție fizică

Observând nevoia animalelor de a avea un spațiu personal, cercetătorii și-au propus să observe în ce măsură, comportamentul acesta se reflectă și în manifestările oamenilor.

Astfel s-a ajuns la concluzia, că asemenea animalelor, și oamenii au nevoie de un spațiu personal, numit inițial de către Heidiger (1950) distanță personală, iar de către Hall (1953) proxemică.

Hall descrie aceste teritorii ca pe câmpuri formate în acord cu cultura și natura interacțiunii, care se dilată sau se contractă în funcție de tipul relației, sau chiar al atracției dintre indivizi.

Același autor descrie mai multe tipuri de spații personale care sunt determinate de tipul relației sau interacțiunii umane:

Distanța intimă caracteristică personaleor îndrăgostite, relațiilor dintre soți, relațiile părinți-copii

Distanța personală, care se poate măsura aproximatic ca o lungime de braț, și care poate fi surprinsă între paersone care interacționează din postura de prieteni, ba chiar parteneri, dar care nu presupune contact fizic.

Distanța socială, specifică persoanelor care se cunosc superficial dar și în intercțiunile formale, atunci când ne adresăm cuiva cu o solicitare, sau cerere, de exempu un vânzător.

Distanța publică, care o adoptăm în relații foarte formale, exprimată în distanțe de circa 3-5 metri și pe care o adordăm față pe personaje publice sau celebre.

Ș. Boncu citează autori care susțin că acest comportament de adoptare a spațiului personal este învățat în jurul vârstei de 12-13 ani, dar el se formează pe parcursul întregii copilării.

Autorul mai susțien că genul subiectului este important în exprimarea gesturilor ce exprimă ,,deranjul” sau ,,acceptul” în spațiul personal. Astfel, în timp ce bărbații au un spațiu personal mai mare, femeile au un spațiu mai mic. Această diferență nu este singulară, în sensul că în timp ce bărbații tind să își apere spațiul personal din față, sautind să aibă un spațiu personal mai mare în față, femeile tind să își apere spațiul personal din lateral.

Acest lucru a fost scos în evidență de către Fischer și Byrne (1975) care studiind felul de a se comporta în bibliotecă a studenților, au observat că în timp de bărbații își așezau obiectele personale în față pentru a-și marca spațiul personal, femeile ăși așezau obiectele pesonale, cum ar fi genți, haine, etc îm lateral.

Alți autori, Willis (1969) a observat că spațiu persoanl este influențațt și de cultură. În timp de popoarele latine au o distanță mai mică în interacțiuni, popoarele germanice, anglo-saxonii au nevoie de un spațiu personal mai mare.

Rosenfeld (1965) a studiat tipul relației interumane asupra distanței personale, ocazie cu care a aconstatat că distanța personală este cu atât mai redusă cu cât persoanle se află în relații mai intime.

Adesea încălcarea spațiului personal nu rămâne fără urmări. Cel mai adesea, adulții se retrag,astfel încât să îșipoată reface spațiul în care se simt confortabil.

Dacăacest lucru nu este posibil sau violarea spațiului personal se pertece frecvent, în comportamentul indivizilor se observă reacții specifice stresului.

3.2.Atractie fizică, atracție sexuală

Curtarea, sau manifestarea dispoziției sexuale, nu este un comportament specific uman. Întâlmit și în lumea animalelor, acest comportament presupune parcurgerea mai multor stadii, dintre care partea declanșatoare sau de început este atracția fizică, mai ales în cadrul relațiilor interumane.

După ce am discutat în legătură cu aspectele fizice, sau trăsăturile fizice considerate în societatea noastră plăcute, (capitolul 2.1.2. Atracție fizică în caracteristicile fizice), voi încerca să redau câteva dintre gesturile prin care oamenii își manifestă disponibilitatea sexuală dar și pe cea afectivă, dorința de a continua, de a stagna sau de a întrerupe relațiile cu partenerii.

Cel mai adesea, aceste semnale sunt transmise prin mimică, gestică, onduiri ale vocii, într-un dialog complex al întregului organism. Ca orice dialog, și acest tip de comunicare presupune perceperea corectă a semnalelor și emiterea propriilor semnale respectând diapazonul stabilitit de comun acord de ambii participanți. Pentru o bună comunicare nu trebuie să se întâmple nici „minimizarea mentala” a indicatorului, cee ce presupune că unul dintre participanți consideră că gesturile de afectiune facute de partener nu inseamna nimic. O altă eroare este „exagerarea mentala”, atunci când interpretând un comportamenta prietenos ca pe un semn de interes sexual sau romantic, receptorul își începe asaltul.

În decodificarea comportamentului cu caracter sexual, oamenii interprezează anumite caracteristici, numite ,,caracteristici sexuale secundare”.

În continuare, autorul precizează ,,psihologii folosesc acest termen pentru a face diferenta intre „caracteristicile sexuale primare” ale bărbatilor si femeilor si caracteristicile care nu au rol de procreere. Atributele pe care le cauta femeile si barbatii la parteneri sunt totusi foarte susceptibile la influenta culturii, modei si circumstantelor. Atributele fizice pe care barbatii din societatea noastra le considera atragatoare la o femeie sunt deseori foarte diferite de cele care maresc pulsul barbatilor in alte parti ale lumii… Criteriile divergente folosite de barbati si femei reflecta motivatiilor diferite in jocul iubirii – barbatul are nevoie de o partenera care ii poate oferi multi copii sanatosi si care este suficient de puternica pentru a-i ingrijii, in timp ce femeia se pare ca are nevoie de un barbat care sa ii poata oferi siguranta materiala si sa o protejeze pe ea si pe copii”.

În continuare autorul redă o parte din gesturile pe care le faccele două sexe în dialogul atractiție ,, In ciuda egalitatii din ce in ce mai mari intre sexe, barbatii si femeile incearca sa para atragatori pentru sexul opus conformandu-se modelului de sex – barbatii se comporta mai mascului iar femeile mai feminin. Un mod in care barbatii incearca sa creeze o imagine mai masculina este adoptarea unui comportament dominant. Multe dintre „iluminarile” din comportamntul masculin – ca indreptarea spatelui pentru a parea mai inalt, scoaterea piptului in fata si departarea picioarelor – sunt de fap semne ale dominantei in timp ce la femei semnalele feminitatii – incrucisarea gleznelor, lasarea capului intr-o parte si atingerea fetei – sunt in acelasi timp si comportamente de sumisiune”.

3.3. De la atracție fizică la intimitate

Așa cum am putut observa studiind literatura de specialitate, relatiile intrumane nu se transformă în relații mai intense emoțional după voia întâmplării, nu sunt oarbe, irationale sau doar romantice și pasionale.

Ele presupun existenta unor norme sau reguli, care la rândul lor sunt specifice culturii comunitatii, epocii sau contextului social-ideologic. Exista chiar un vocabular normativ pentru a descrie emoțiile prilejuite de prezența celuilalt. Pentru a evalua si descrie gradul de indentitate, diferite culturi folosesc expresii specifice, potrivit unor coduri acceptate si utilizate de catre grupuri sau colectivitati mai largi.

Transformarea atracției fizice în relatii intime presupun parcurgerea mai multor etape dar și comunicarea continua intre cei doi parteneri, de multe ori prin cuvinte sau gesturi specifice membrilor cuplului. Formularea dar mai ales modul de transmiterea al mesajelor hraneste relatia, o intareste continuu.

Încercând să răspundă la întrebarea legată de modul cum evoluează relațiile de la atracția fizică la cea intimă, Lavinger (1988) a reușit să identifice trei stadii de dezvoltare al relațiilor a observând comportamentul membrilor cuplului:

,,un stadiu de atenție (deschidere către celalalt, acordarea reciproca a atentiei pentru gesturile celuilalt, expresie corporala, contacte fizice);

un stadiu de contact superficial, in cadrul unor norme de participare, atasate unor roluri sociale;

stadiul mutualitatii presupune o cunoastere profunda a celuilalt, intensitatea sentimentelor.”

Așadar, analizând aceste trei faze, putem spune că o relație evoluează spre intimitate, accentuându-se într-o primă fază comunicarea, ulterior,contactul fizic dintre cele două persoane devenind progresiv tot mai intens.

Pe măsură ce comunicarea se intensifică, iar contactele fizice devin mai frecvente, putem spune că relația se dezvoltă. Încercând să definească relațiile intime, dacă ele cuprind doar iubirea sau și prietenia sau relațiile de rudenie intre membrii aceleiasi familii, Waring (1980) a obtinut urmatoarele teme de descriere în urma chestionării diferiților subiecți, cărora le-acerut și definească intimitatea:

împartășirea in comun a visurilor si gandurilor private;

sexualitate;

afectiunea pentru o alta persoana si angajamentul vis-à-vis de aceasta;

absenta resentimentelor;

posesiunea unei identitati personale stabile (stima de sine, cunoasterea exacta.

Deci relațiile intime presupun interiorizarealor legaturi, cunoasterea profunda a partenerului.

Un alt autor preocupat de această temă, R.J. Vallerand (1994) dorind să definească intimitatea ca relație, adaugă noi puncte de vedere în definire, încercând să surprindă temele intimității:

a) ,,este o nevoie pe care o manifesta un individ fata de altul, întărita prin caldura, schimburi reciproce, efort comun pentru integrare sociala;

b) intimitatea poate fi definita ca o capacitate personala, relatia stabila care presupune angajament, sacrificiu, compromisuri;

c) apare ca un proces de apropiere intre doua persoane, in incercarea lor de a se cunoaste profund si a-si satisface nevoile si aspiratiile personale;

d) intimitatea este factorul favorizant, adesea hotărâtor al relațiilor intime.”

3.4. Atracție fizică și iubire

Iubirea este o trăire intensă, care presupune, cel puțin într-o primă fază atracția fizică. Conceptul de iubire romantică, este foarte vechi, dar convingerea că se referă la căsătorie, este potrivit unor autori foarte recentă. Acesastă concluzie se bazează pe studii logitudinale realizate pe studinți. Astfel s-a constat ca din anii 70 tot mai puțini studenți admit că s-ar putea căsători cu cineva, care deși corespunde modelului de soț/soție, nu i-a stârnit dragostea.

Cercetând modul de evoluție al relațiilor până la iubire,aceiași autori au putut observa că în literatura de specialitate se face distincția dintreiubirea pasională și iubirea partenerială.

Iubirea pasională este definită ca ,,stare emoțională intensă în care tandrețea și sentimentele sexuale, exaltarea și durerea, anxietatea și ușurarea, altruismul și gelozia coexistă într-o confuzie de trăiri”.

Prin contrast, iubirea partenerială este definită ca ,,afecțiunea pe care o simțim față de cei cu care viața noastră este adânc împletită”. Caracteristicile iubirii acesteia sunt încrederea, grija, toleranța față de greșeli și idiosincraziile pertenerului șiun ton emoțional de căldură și afecțiune, mai degrabă decât o pasiune emoțională foarte intensă.

Ca o conluzie generală, încheie autorii, citând un studiu al lui Blood (1967), realizat pe căsnicii din America și Japonia. Multe căsnicii americane au debutat cu un nivel ridicat de iubire exprimată și intens sexual, comparativ cu cele japoneze, care erau aranjate de părinți. După 10 ani, aceleși cupluri au fost intervievate, și s-a constatat că nu existau diferențe între gradul de exprimare al iubirii între cele două grupuri.

Morala ar putea fi, așa cum susțin autorii că iubirea pasională, poate fi teribilă pentru începători, dar forțele de susținere ale unei relații solide de lungă durată, sunt mai puțin plăcute, necesită maimult efort și mai multă egalitate decât pasiune.

BIBLIOGRAFIE

Akinson, R., Atkinson, R., Smith, E., Bem, D. – Introducere în psihologie, Editura Tehnică, 2002

Boncu, Ș. – Psihologie socială, suport de curs, an universitar 2000-2001, Universitatea Al.I. Cuza

Ciupercă, C. – ,,Copiii în cursa socializării sau cum se perpetuează diferențele dintre băieți și fete” în Mitrofan, I (coord) – Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Polirom Iași, 2002

Collett, P., – Cartea gesturilor, Editura Trei, 2005

Dicționar de sociologie, Oxford, Editura Univers Enciclopedic, București

Doise și Mugny – Psihologie socială și dezvoltare cognitivă, Editura Polirom, 1998

Eibl-Eibesfeld, I – Iubire și ură, Editura Trei, 1998

Eysenck,H., Eysenck, M. – descifrearea comportamentului uman, Editura Teora 1998

Gidenns, A. – Sociologie, Editura Bic All, 1997

Golu, P. – Psihologie socială – Ed. Didactică și pedagogică, București, 1974

Iacob, L – Cercetarea comunicării astăzi, în A. Neculau (coord) – Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași,1996

Jean Maissoneuve – Relațiile interpersonale și sociometria , în A. Neculau (coord) – Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași,1996

Mitrofan, I., – Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Polirom Iași, 2002

Neculau, A. – Lideri în dinamica grupurilor – Eitura Științifică și Enciclopedică, București, 1977

Radu, I. – Psihologie Socială – Ed. Exe S.R.L., Cluj Napoca, 1994

Zorilă, C – Comportamentul în grup la locul de muncă, în Zoltan Bogathy (coodr) – Manualul de psihologia muncii și organizațională

http://www.academia.edu/7889643/Comportamentul_nonverbal_cu_tenta_sexula

http://www.referatele.com/referate/noi/psihologie/relatiile-interperso

http://www.referatele.com/referate/noi/psihologie/relatiile-interperso

http://www.referatele.com/referate/noi/psihologie/relatiile-interperso

http://www.7p.ro/Default.aspx?PageID=1789#ixzz3SG5iRCb4

http://www.7p.ro/Default.aspx?PageID=1789#ixzz3SGXCKadE

http://dexonline.ro/definitie/interuman/paradigma

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Bii_interpersonale

http://www.7p.ro/Default.aspx?PageID=1789#ixzz3SESuPVWq

http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/Curs33.pdf