Studiu Asupra Calitatii Relatiilor Romantice In Adolescenta
STUDIU ASUPRA CALITĂȚII RELAȚIILOR ROMANTICE ÎN ADOLESCENȚĂ
CUPRINS
ARGUMENT
CAP. I. ADOLESCENȚA
I.1. Caracteristici generale ale adolescenței
I.2. Transformarea relațiilor în cadrul familiei
I.3. Raportul părinte-copil și relațiile de cuplu
I.4. Influența raportului părinte-copil asupra relațiilor de cuplu
I.5. Relațiile de cuplu din perspectiva atașamentului
I.6. Relațiile de cuplu din perspectiva personalității
I.7. Dezvoltarea sexuală în adolescență
I.8. Relațiile sentimentale și dezvoltarea identității
I.9. Calitatea relației de cuplu
I.10. Studii psihologice asupra relațiilor de cuplu
CAP. II. METODOLOGIA CERCETĂRII
II.1. Obiectivele
II.2. Ipotezele
II.3. Subiecții investigați
II.4. Metode și instrumente utilizate
CAP. III. REZULTATELE CERCETĂRII:.
ANALIZA ȘI INTERPRETAREA LOR
III.1. Analiza rezultatelor
III.2. Interpretarea rezultatelor
III.3. Concluzii
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Lucrarea de față își propune să investigheze o serie de aspecte care își pun amprenta asupra calității relației de cuplu în adolescență. Este studiată influența pe care o pot exercita în acest sens modelele parentale precum și tipul de atașament existent între parteneri. Se încearcă de asemenea stabilirea unei legături între stima de sine și o serie de dimensiuni ale personalității (neuroticism și extraversiune), pe de o parte, și calitatea relației, pe de altă parte.
În scopul studierii acestor aspecte, s-au efectuat cercetări pe un lot de 70 de subiecți, de gen feminin, cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani, elevi ai Colegiului Național Mihai Viteazul.
Interesul pentru această temă mi-a fost trezit în primul rând de faptul că, în cursul adolescenței, numeroși tineri trăiesc povești unice de iubire, care nu doar că ocupă o poziție centrală în viața lor la momentul respectiv, dar joacă și un rol important în ceea ce privește cursul general al dezvoltării ulterioare a acestora. Un al doilea motiv care m-a determinat să efectuez acest studiu, se referă la existența unui număr relativ mic de cercetări realizate pe tema amintită, în special în țară, în ciuda faptului că subiectul oferă un vast domeniu de perspective care pot fi explorate.
Considerată drept o perioadă tumultoasă a vieții, adolescența a oferit și continuă să ofere un vast material de studiu pentru diverse domenii ale științei. Din perspectiva psihologiei, unul dintre cele mai incitante capitole ale vieții adolescentului este constituit din implicarea acestuia în relații sentimentale cu persoane de sex opus. Relațiile de cuplu pot fi caracterizate drept o categorie specială a relațiilor de prietenie, ele implicând intimitate, pasiune și angajament. Hazan și Shaver (1987), au conceptualizat relațiile de cuplu în termeni de atașament. În acord cu această perspectivă, un partener romantic este văzut ca o figură de atașament, în timp ce iubirea romantică este definită ca proces biologic de adaptare, care facilitează atașamentul între doi parteneri sexuali. Aceste relații exercită o influență remarcabilă asupra dezvoltării adolescentului, însă numeroase aspecte ale acestora sunt insuficient explorate. W. Furman (1999), un important cercetător în domeniu, expune în această direcție opinii chiar mai tranșante. Într-un studiu intitulat sugestiv: “Missing the Love Boat: Why Researchers Have Shied Away from Adolescence Romance?” (1999, pag. 1-16), el afirmă că, deși subiectul nu este în întregime ignorat, cercetările în această direcție sunt “surprinzător de rare”. Apatia care se manifestă în această arie de studiu s-ar putea datora mai multor factori. Pe de o parte, relațiile de cuplu la această vârstă nu s-au dovedit a fi compatibile cu modelele teoretice existente în ceea ce privește dezvoltarea socială sau interpersonală a individului. Pe de altă parte, numeroși cercetători consideră aceste relații ca având o natură superficială, astfel încât ele nu pot constitui subiectul unor cercetări serioase. Trebuie menționat că adolescenții, la rândul lor, sunt o piedică importantă în realizarea unor astfel de studii. Relațiile lor se dovedesc a fi adeseori pasagere, durând săptămâni sau poate chiar zile, iar derularea rapidă a acestor evenimente face imposibilă finalizarea cercetării. Mai mult decât atât, adolescenții sunt în multe situații reticenți în a vorbi cu adulții despre relațiile lor de cuplu. Tematica este defavorizată și de prevalarea studiilor asupra sexualității, latură a comportamentului adolescentin studiată extensiv, care tinde să minimalizeze importanța relației de cuplu, considerând-o doar ca pe un context interpersonal pentru activitatea sexuală.
Chiar dacă etichetarea relațiilor de cuplu în perioada adolescentină drept “scurte și superficiale” este în parte fundamentată, ea este în același timp incompletă. Astfel, trebuie menționat faptul că aceste relații ocupă un rol central în viața adolescenților. Ele sunt sursa comună a celor mai importante emoții, pozitive și negative. Cu toate că relațiile de cuplu nu sunt singurul fapt care preocupă mintea adolescentului, ele se bucură de cel puțin aceeași atenție ca și școala, preocupările pentru viitoarea carieră, relațiile cu prietenii și familia. Mai mult decât atât, se poate afirma că relațiile de cuplu joacă un rol important în modelarea cursului general al dezvoltării pe perioada adolescenței, modelare care este reciprocă.
I. ADOLESCENȚA
I.1. Caracteristici generale ale adolescenței
Adolescența reprezină o perioadă a dezvoltării, o trecere de la imaturitatea copilăriei la maturitatea perioadei adulte. După John Horrocks (apud. Zisulescu Șt., 1968), adolescența se distinge prin cinci trăsături definitorii:
este o perioadă în care individul dorește să fie recunoscut de mediul în care trăiește;
este o perioadă în care relațiile dintre membrii aceluiași grup de vârstă capătă o mare importanță;
este o perioadă de dezvoltare și creștere fiziologică, sub forma unui proces continuu, uniform pentru toți, dar și propriu fiecăruia;
este o perioadă de expansiune și dezvoltare intelectuală;
este perioada conștiinței de sine și de apreciere a valorilor.
Acoperind o perioadă de aproximativ zece ani, adolescența poate fi împărțită în trei mari etape: adolescența timpurie (care începe în jurul vârstei de 11 ani și se sfârșește la 14 ani), adolescența mijlocie (de la 15 la 18 ani) și adolescența târzie (de la 18\19 la 21 ani).
Întreaga perioadă a adolescenței presupune un continuu proces de transformare. Dacă la intrarea în adolescență, tânărul este preocupat de a găsi răspunsul la întrebarea “Cine sunt eu?”, odată cu trecerea timpului el va fi mai degrabă interesat de felul în care va arăta viitorul lui și de ceea ce va realiza în viață.
Deși schimbările care au loc în adolescență sunt foarte rapide, tânărul nu atinge încă maturitatea. În această perioadă, el trăiește în trei lumi sociale distincte. Este vorba de familie, de grupul persoanelor de aceeași vârstă și de lumea adultului. Deși aceasta din urmă exercită o mare atracție asupra lui, adolescentul va conștientiza curând că ea presupune anumite exigențe cărora trebuie să li se adapteze.
Pot fi identificate trei niveluri ale schimbărilor care au loc în perioada adolescenței: biologic, psihologic și social. Se consideră că schimbările biologice încep odată cu perioada pubertății. Pubertatea reprezintă etapa vieții în care începe maturizarea sexuală. De asemenea, pubertatea reprezintă o perioadă de accelerare a ritmului de dezvoltare fizică. După această perioadă, ritmul de creștere cunoaște o scădere, fetele atingând înălțimea maximă în jurul vârstei de 19 ani, iar băieții la 21-22 de ani. Pe lângă creșterea în înălțime are loc și o creștere în greutate. Totodată, se dezvoltă masa musculară, producând în acest fel o creștere a puterii fizice.
Dezvoltarea psihologică se realizează pe plan senzorial, intelectual, reglatoriu și la nivelul personalității. Pe plan senzorial are loc o continuă erotizare a simțurilor. Se produce o scădere a pragurilor senzoriale care are drept rezultat o creștere a sensibilității.
Din punct de vedere intelectual, se înregistrează o evoluție de la stadiul operațiilor concrete la acela al operațiilor formale. Apare de asemenea o puternică curiozitate intelectuală și se structurează caracterul critic al gândirii. Progrese se înregistrează și în cazul memoriei și al limbajului. Astfel, de la memoria de scurtă durată care este utilizată frecvent la vârsta pubertății, accentul se va transfera spre utilizarea memoriei de lungă durată la adolescentul mijlociu. În perioada adolescenței târzii, cele două forme de memorie vor fi utilizate concomitent. Din punct de vedere al limbajului, se poate observa o continuă nuanțare a vocabularului însoțită de o creștere a debitului verbal, atât oral cât și scris, și de o deschidere spre limbile străine.
Pe plan reglatoriu se înregistrează o translatare dinspre trebuințele de securitate și cele de dragoste și afiliere la grup, specifice perioadei pubertății, înspre trebuința de autorealizare, care este pregnantă în adolescența timpurie. În adolescența mijlocie, dominante sunt trebuințele sinelui (de cunoaștere și estetice). Și afectivitatea străbate un drum al schimbării, concretizat printr-o trecere de la caracterul furtunos pe care îl prezintă în pubertate la o echilibrare ce se poate datora apariției sentimentelor superioare intelectuale, estetice sau morale.
În jurul vârstei de 14-15 ani, are loc o definitivare și o stabilizare a structurilor de personalitate. În această perioadă, tânărul acordă o tot mai mare atenție forurilor sale interioare, reușind astfel să își cristalizeze imaginea de sine. El ajunge să își cunoască propriile calități și defecte, descoperindu-și astfel identitatea vocațională. Pe de altă parte, adolescentul aspiră la un nivel tot mai ridicat de independență. Cu toate acestea, doar independența pe planul valorilor este dobândită în general în perioada adolescenței, pe plan afectiv și material tânărul nedesprinzându-se de propria sa familie. De asemenea, în structura intimă a personalității sunt asimilate și ierarhizate norme morale.
Unul dintre cele mai remarcabile aspecte ale acestei perioade este modul în care relațiile cu prietenii și familia se schimbă, devenind mai apropiate, mai personale, mai încărcate emoțional. Deși copiii au prietenii importante, relațiile lor sunt diferite față de cele formate în adolescență. Pentru un copil, un prieten este o persoană căreia îi place să facă aceleași lucruri ca și lui, în timp ce pentru un preadolescent o relație apropiată trebuie fundamentată emoțional, fiind totodată o relație deschisă, onestă, bazată pe încredere. Ajunși la vârsta adolescenței, tinerii încep să petreacă o parte tot mai mare de timp în compania prietenilor, reducându-se astfel timpul petrecut în compania familiei. Din acest motiv adolescenții se influențează unii pe alții. Ei încep să-și dezvolte propriile credințe, opunând rezistență regulilor impuse de părinți, luptând pentru mai puțină strictețe. Cu toate acestea, rolul părinților este încă foarte important și influențează relațiile adolescenților cu ceilalți.
Un alt aspect important în ceea privește perioada adolescenței este reprezentat de creșterea gradului de interacțiune cu persoane de sex opus. Pe parcursul școlii elementare atât fetele cât și băieții interacționează îndeosebi cu persoane de același sex, evitând în general să-și aleagă parteneri de joacă, aparținând celuilalt sex.. Totuși, odată cu intrarea în perioada adolescenței timpurii, crește implicarea în activități efectuate împreună cu persoane de sex opus.
Dunphy (1963, apud. Heather A. Bouchey & Wyndol Furman, 2001) a propus un model al interacțiunilor care apar în grupurile de adolescenți. El a identificat cinci etape distincte, în ceea ce privește tipul relațiilor ce se stabilesc într-un astfel de grup. Într-o primă fază iau naștere “țe, opunând rezistență regulilor impuse de părinți, luptând pentru mai puțină strictețe. Cu toate acestea, rolul părinților este încă foarte important și influențează relațiile adolescenților cu ceilalți.
Un alt aspect important în ceea privește perioada adolescenței este reprezentat de creșterea gradului de interacțiune cu persoane de sex opus. Pe parcursul școlii elementare atât fetele cât și băieții interacționează îndeosebi cu persoane de același sex, evitând în general să-și aleagă parteneri de joacă, aparținând celuilalt sex.. Totuși, odată cu intrarea în perioada adolescenței timpurii, crește implicarea în activități efectuate împreună cu persoane de sex opus.
Dunphy (1963, apud. Heather A. Bouchey & Wyndol Furman, 2001) a propus un model al interacțiunilor care apar în grupurile de adolescenți. El a identificat cinci etape distincte, în ceea ce privește tipul relațiilor ce se stabilesc într-un astfel de grup. Într-o primă fază iau naștere “clici” unisexuale. Aceste clici reprezintă grupuri de patru până la șase prieteni, care se constituie într-o unitate socială primară, nonfamilială, pe parcursul adolescenței timpurii. În a doua etapă, clicile formate din membri de același sex încep să se socializeze împreună într-un context de grup. În cel de-al treilea stadiu al modelului propus de Dunphy, ia naștere un grup heterosexual de mai mari dimensiuni. Urmează cea de-a patra fază, în cadrul căreia interacțiunile heterosexuale sunt pe deplin dezvoltate și mai multe clici se asociază. În cele din urmă, băieții și fetele încep să dezvolte relații de cuplu, iar grupurile se dezintegrează lăsând în urmă asocieri de cupluri.
Adolescența timpurie reprezintă totodată perioada în care indivizii incep să diferențieze între relațiile de prietenie cu persoane de celălalt sex și relațiile romantice heterosexuale, atribuind celei din urmă categorii, caracteristici precum pasiune și angajament. Concepțiile adolescenților despre întâlniri și idile diferă de cele ale persoanelor adulte. Noțiunile timpurii despre idilă sunt idealizate și influențate de stereotipurile propuse de mass-media în legătură cu conceptul de “iubire”. De exemplu, mulți adolescenți afirmă că sunt îndrăgostiți, fără a fi vorbit vreodată sau fără a fi în relații reale cu persoana care constituie obiectul pasiunii lor.
La început, relațiile romantice sunt văzute ca oportunități de recreere, de experimentări sexuale, dar și ca un mijloc de dobândire a unui anumit statut. A avea un partener atractiv, care se bucură de popularitate poate fi un mijloc de a te face respectat și de a-ți crește prestigiul în cadrul unei colectivități. Cu timpul însă, adolescenții dobândesc experiență în interacțiunea cu celălalt sex și încep să se întoarcă spre partenerii lor romantici pentru a-și satisface nevoile socio-afective. Furman and Wehner (1997) susțin că partenerii romantici devin figuri importante în funcționarea a patru sisteme comportamentale- de afiliere, sexual, de atașament și de îngrijire. Conform acestui model, sistemele de afiliere și cel sexual sunt primele care ies în relief în relațiile romantice. În debutul relațiilor lor, adolescenții preferă să-și petreacă mult timp alături de parteneri, angajându-se în numeroase activități alături de aceștia. Relațiile romantice la adolescenți, reprezintă oportunități ideale pentru indivizi de a-și explora propriile sentimente sexuale, de a căuta satisfacție sexuală, de a descoperi tipul activității sexuale cu care se simt confortabil. Sistemele de atașament și îngrijire capătă o importanță mai mare de-a lungul adolescenței târzii și a intrării în perioada adultă. În această perioadă, crește nevoia de a găsi o nouă figură de atașament primar, pe măsură ce relațiile cu părinții se transformă și mulți tineri își părăsesc casa părintească. Totuși, apariția sistemelor de atașament și îngrijire necesită o perioadă însemnată de timp, ele fiind astfel pe deplin activate doar în relațiile romantice de durată (Wyndol Furman, 1997).
O definiție a relațiilor romantice la adolescenți presupune identificarea unor caracteristici esențiale ale acestora. Mai întâi, povestea de dragoste implică o relație, un model progresiv al interacțiunii între două persoane care confirmă existența unor legături între ele. Atât relațiile pe termen scurt, cât și cele pe termen lung se supun acestui criteriu.
În al doilea rând, în cultura de tip occidental relațiile romantice sunt voluntare. Astfel, implicarea într-o relație este o chestiune de alegere personală. Aceste relații se pot încheia prin voința oricăruia dintre parteneri, existând posibilitatea continuării relației sub o altă formă. În culturile în care relațiile sunt impuse de către alții, sentimentele romantice pe care partenerii le manifestă unul față de celălalt rămân voluntare, chiar dacă relația nu.
O altă caracteristică a relațiilor romantice se referă la existența unei forme de atracție care are adeseori o natură intensă și pasională. Acest tip de atracție include și o componentă sexuală. Atracția sexuală se manifestă adeseori sub forma unui anumit tip de comportament sexual. Valorile personale, religioase sau culturale pot impune constrângeri asupra unui astfel de comportament. De exemplu, în anumite grupuri etnice, oportunitățile pentru activitatea sexuală a partenerilor romantici este îngreunată de prezența obligatorie a unei însoțitoare de fiecare dată când cuplul se întâlnește.
Totuși, atracția față de un partener romantic implică sentimente de dragoste sau pasiune dincolo de sentimentele de natură sexuală. Există în mod obișnuit manifestări de camaraderie, intimitate și grijă reciprocă, multe relații fiind caracterizate ca și un tip special de prietenie. Pe măsură ce devin relații pe termen lung, acestea implică un anumit nivel de angajament și exclusivitate.
Conform opiniei vehiculate de Brown (1999, apud. I. Seiffge-Krenke, 2003), dezvoltrea relațiilor romantice pe perioada adolescenței urmează o succesiune de patru faze, fiecare dintre acestea fiind caracterizată atât de natura specifică a activității romantice, cât și de trăsăturile specifice ale grupului de prieteni. Prima fază este reprezentată de etapa de inițiere, care simbolizează un moment decisiv în cadrul activităților sociale ale adolescentului. De-a lungul acestei faze, tânărul trebuie să se familiarizeze cu persoanele de sex opus. Obiectivul de bază în această primă etapă este acela de a câștiga încredere în propria capacitate de a relaționa cu potențiali parteneri într-un mod romantic. Astfel, focalizarea este pe sine și nu pe relația romantică. Întâlnirile romantice apar în cadrul grupului de prieteni și sunt monitorizate de persoane apropiate, de același sex. În cadrul fazei doi, faza de statut, adolescenții sunt confruntați cu presiunea generată de dorința de a avea o relație romantică potrivită. Întâlnirile cu persoane ”nepotrivite” pot provoca prejudicii prestigiului de care persoana se bucură în cadrul grupului de prieteni. Relațiile romantice pot fi așadar folosite pentru a dobândi acceptarea în grup sau pentru a crește gradul de acceptare în interiorul acestuia. Faza trei, faza afecțiunii, este caracterizată de o permutare a focalizării de pe contextul în care se desfășoară relația romantică, pe relația romantică în sine. Adolescentul începe să privească relația romantică ca pe o problemă personală, iar influența venită din partea prietenilor este mult diminuată. Relația traversează o etapă în cadrul căreia angajamentul partenerilor crește, apărând nivele tot mai profunde ale grijii reciproce. Se intensifică și interesul față de activitatea sexuală. Rețeaua persoanelor de aceeași vârstă din care face parte adolescentul, constituită predominant din persoane de același sex și care este compusă dintr-un număr considerabil de membrii, este înlocuită de un grup mixt, cu un număr redus de prieteni. Acest grup îi poate oferi adolescentului sfaturi referitoare la modul în care poate iniția o relație romantică, sau poate să-i ofere acestuia suport emoțional atunci când pune capăt unei astfel de relații. În cele din urmă, în cursul fazei patru de dezvoltare a relației romantice, faza de legătură, se așteaptă ca partenerii să mențină profunzimea relației dobândită în faza afecțiunii, dar să adopte o perspectivă mai pragmatică. Problemele centrale ale acestei etape sunt legate de posibilitățile de a rămâne alături de partenerul romantic pe toată durata vieții. În această perioadă, în care partenerii se consideră inseparabili ca și cuplu, rămân distincți ca personalități.
Brown (1999, apud. I. Seiffge-Krenke, 2003), nu menționează însă nivelele de vârstă specifice pentru fiecare etapă, dar susține că pot apărea suprapuneri între diverse faze. Din cercetările pe baza cărora acesta își susține teoria, reiese faptul că faza de inițiere apare în perioada adolescenței timpurii, aproximativ în jurul vârstei de 11 până la 13 ani. În cursul adolescenței mijlocii, în jurul vârstei de 14/ 16 ani, apare faza de statut, iar în adolescența târzie, între 17 și 20 de ani apare faza afecțiunii. În final, faza de legătură apare în cadrul tranziției spre perioada adultă timpurie, în jurul vârstei de 21 ani.
O perspectivă utilă asupra relațiilor romantice poate fi oferită și prin compararea acestora cu relațiile de prietenie apropiată, studiate în amănunt în literatura de specialitate. În timp ce prietenia este bazată pe similaritate și perspective împărtășite, relațiile heterosexuale presupun prin natura lor existența unor diferențe. Un aspect important al acestor relații este nivelul ridicat de emoționalitate legat de toate fazele evoluției unei relații romantice. Spre deosebire de acestea, prieteniile apropiate constituie în general un mediu social mai așezat și mai confortabil. Exacerbarea nivelului emoțional al relațiilor romantice derivă fără îndoială atât din potențialul sexual al acestora cât și din noutatea acestui tip de experiențe. Cu toate că adolescenții își schimbă prietenii pe durata acestei perioade de dezvoltare, ei se pot baza pe experiența oferită de prieteniile anterioare. Implicarea într-o relație romantică reprezintă în schimb o deplasare înspre o cu totul altă formă de relație, care explorează un nou teritoriu emoțional. În acest sens, itemii care sunt utilizați pentru măsurarea dragostei pasionale (de exemplu: “X pare să fie în mintea mea tot timpul”, sau “Am un sentiment de puternică atracție față de X”), vizează sentimente pentru care nu se poate găsi o analogie în tiparele relațiilor de prietenie. Sentimentele negative, precum gelozia, par a reflecta nivele mult mai intense ale emoției.
O altă trăsătură distinctivă este posibilitatea mai mare de existență a unor asimetrii specifice diadei romantice. O calitate definitorie a prieteniei, după Youniss și Smollar (apud. Giordano, 2003) este reprezentată de “reciprocitatea simetrică”, în timp ce instabilitatea și durata scurtă a relației romantice de-a lungul adolescenței crează un teren propice pentru apariția unor nepotriviri de interese.
Problemele exclusivității și angajamentului sunt conceptual disticte, dar sunt chestiuni legate între ele care par a fi mai importante în înțelegerea unei relații romantice decât în cazul uneia de prietenie. De exemplu, o persoană poate avea mai mulți prieteni, dar, în general, normele sociale descurajază implicarea în relații romantice cu mai mulți parteneri simultan.
Studierea trăsăturilor de bază ale relațiilor romantice conduc în mod inevitabil la discuții asupra diferențierii pe sexe a modului de implicare în aceste relații. Aceste discuții dau naștere feluritor considerații: de la declarații generale privind interesele diferite pe care băieții/fetele le au într-o relație (de exemplu: “Băieții vor sex, fetele vor dragoste.”), până la evaluarea nivelului mai mare de implicare a fetelor în asemenea legături. Toate acestea crează o bază amplă pentru a susține existența unor diferențe în ceea ce privește semnificația pe care adolescenții de sexe opuse o acordă relațiilor romantice în comparație cu cele de altă natură. Maccoby (apud. Giordano, 2003) susține că în momentul în care băieții și fetele încep procesul prin care se aproprie reciproc, tranziția este mult mai facilă pentru adolescenții băieți, care își transpun stilurile proprii de interacțiune de natură dominantă (rezultate din interacțiunile cu covârstnicii) în noua formă de relație. O ipoteză alternativă este aceea că băieții, care au mai puțină experiență decât fetele, în ceea ce privește legăturile intime (ca urmare a apropierii experimentate în cadrul grupului de covârstnici), sunt nevoiți să facă un salt mai mare pentru a reuși în cadrul relațiilor heterosexuale. Astfel, având în vedere că singura oportunitate pentru băieți de se dezvălui pe sine o constituie contextul romantic, se poate considera chiar că, într-o oarecare măsură, adolescenții de sex masculin sunt mai dependenți de relațiile romantice decât fetele, care au prietene apropiate cu care poartă discuții intime și care le oferă suport social.
I.2. Transformarea relațiilor în cadrul familiei
În perioada adolescenței, relațiile tânărului cu părinții și cu ceilalți membrii ai familiei suferă o serie de schimbări semnificative. Din perioada copilăriei și până în adolescență, proporția suportului parenal și a interacțiunilor părinte-copil descrește. De asemenea, rata conflictului scade în cursul adolescenței, deși intensitatea afectului implicat în conflict atinge punctul culminant în perioada adolescenței mijlocii (Collins, 1998).
Totuși, aceste schimbări nu reflectă detașarea față de părinți, ci mai degrabă o renegociere și o transformare a relațiilor părinte-copil în cadrul familiei. Cei mai mulți adolescenți reușesc să obțină autonomie într-un mod adecvat și fără a aduce prejudicii relațiilor cu familia. În mod similar, cei mai mulți părinți, reușesc să accepte gradual individualitatea copiilor lor, în contextul în care mențin legăturile emoționale. Așadar, procesul transformării acestui tip de relație poate fi considerat reciproc.
Trebuie însă remarcat că acest proces de transformare a relațiilor în cadrul familiei, nu este întotdeauna domol, fără obstacole. Se întâmplă adeseori, ca atât părinții, cât și adolescenții, să aibă așteptări diferite, unul din partea celuilalt. Astfel de discrepanțe în ceea ce privește așteptările, pot conduce periodic la conflicte și astfel la o reconstruire a expectanțelor și chiar la eventuale schimbări în natura relației.
Relațiile romantice pot juca un rol în cadrul acestor transformări a relațiilor de familie, în mai multe moduri. În primul rând, adolescenții petrec mai puțin timp alături de membrii familiei și mai mult alături de grupul de prieteni și de partenerii romantici. Studiile indică faptul că, adolescenții implicați într-o relație, petrec mult mai puțin timp alături de familie comparativ cu adolescenții care nu sunt implicați într-o relație (Laursen și Williams, 1997; 2001, apud. Furman și Shaffer).
Relațiile romantice pot constitui de asemenea o sursă de conflict și tensiune în cadrul familiei. Se întâmplă în multe cazuri ca adolescenții și părinții lor, să nu reușească să ajungă la un acord în ceea ce privește ora de venire acasă, alegerea unor prieteni sau chiar participarea la anumite petreceri sau activități sociale. Întâlnirile și relațiile romantice constituie aspecte ale vieții despre care părinții și adolescenții au păreri diferite, fiecare încercând să-și impună punctul de vedere în această privință. Părinții vor să traseze anumite limite datorită temerii că aceste relații pot fi asociate cu anumite riscuri (de exemplu începerea activității sexuale la o vârstă prea fragedă), pe când adolescenții doresc să dețină controlul absolut asupra unor probleme pe care le consideră personale. În acest mod pot apărea perturbări în cadrul relației, delanșând discuții și reexaminări ale așteptărilor, care contribuie la modificare în procesul de luare a deciziilor în cadrul familiei. În altă ordine de idei, nu se poate afirma că relațiile romantice sunt cele care determină schimbările ce au loc la nivelul familiei, ci mai degrabă conflictele din interiorul mediului familial îl pot determina pe adolescent să caute o relație romantică pentru a scăpa de problemele ivite în familie.
Mulți cercetători insistă pe ideea conform căreia există o legătură între conflictele din cadrul familiei și relațiile romantice la vârsta adolescenței. Elevii care sunt implicați în relații de dragoste înregistrează conflicte mult mai frecvent și cu o intensitate mai pronunțată decât cei care nu au un partener romantic (Dowdy și Kliewer, 1999; 2001, apud. Furman și Shaffer). Se relevă și faptul că adolescenții care au numeroase probleme în familie, caută să se implice într-o relație romantică mult mai devreme decât adolescenții fără probleme serioase, dar este de asemenea posibil, ca astfel de relații timpurii să aibă o influență negativă asupra relației adolescent-părinte.
Chiar și în situațiile în care întâlnirile romantice nu constituie o sursă majoră de conflict, părinții pot manifesta sentimente ambivalente față de relația în care copilul lor este implicat. De exemplu, o mamă se poate declara mulțumită de faptul că fiica sa este fericită, dar în același timp poate apărea un sentiment de gelozie datorită pierderii exclusivității legăturii pe care aceasta o avea cu fiica sa. Similar, mulțumirea provocată de maturizarea fiului poate fi contrabalansată de teama că în curând acesta ar putea părăsi casa părintească. În ceea ce privește tații, aceștia acceptă mai ușor legăturile romantice ale copiilor lor, însă există totuși îngijorarea că aceste relații vor îndepărta copiii de familie. O relație serioasă poate constitui chiar o amenințare la adresa familiei, o intruziune în climatul lor intim.
Totuși, în ciuda faptului că aceste conflicte și sentimente de ambivalență pot să apară frecvent, nu trebuie să li se dea amploare. În stereotipurile populare, adolescența este considerată o perioadă a competiției dintre părinți și grupul de prieteni, dar de fapt, influențele parentale și cele venite din partea prietenilor sunt sinergetice. Conform opiniei vehiculate de Furman și Shaffer (2001), acest sinergism poate fi caracteristic și în cazul relațiilor romantice și a celor cu familia.
Cercetările indică faptul că adolescenții caută tot mai mult sprijin în persoana partenerului, reducând cât mai mult posibil sprijinul solicitat părinților. Așadar, prietenii sau partenerii sunt cei care vor oferi confortul siguranței, în timp ce părinții rămân sursa inițială de atașament. Interesant este faptul că, sprijinul venit din partea celor două tipuri de relații, indiferent de vârsta pe care o are adolescentul, este pozitiv intercorelat. Abilitatea de a fi suportiv în una din cele două relații este transferată și în cadrul celeilalte. Faptul că adolescentul beneficiază de o relație romantică suportivă, poate avea o influență pozitivă asupra stării emoționale generale a acestuia, contribuind la cultivarea unor interacțiuni pozitive în cadrul familiei. Așadar, deși adeseori relațiile romantice pot constitui o sursă de tensiune pentru relațiile din cadrul familiei, în alte situații ele pot avea influențe pozitive.
I.3. Raportul părinte-copil și relațiile romantice
Între raportul părinte-copil și relațiile romantice există o serie de puncte comune, dar și o serie de diferențe. Hazan și Shaver (1987, apud. Wyndol Furman & V. A. Simon, 1999) consideră că ambele pot fi considerate relații de atașament, îndeplinind funcții similare. De exemplu, atât un copil implicat într-o relație părinte-copil, cât și un adult implicat într-o relație romantică caută în mod regulat proximitatea partenerului. Un părinte sau un partener romantic poate servi drept sursă de securitate, astfel încât atunci când copilul sau persoana implicată în relația romantică experimentează disconfort sau percepe o posibilă amenințare, se întoarce spre părinte sau partener pentru a primi confort și protecție. Atât copilul, cât și persoana implicată în relația romantică își pot folosi partenerul ca pe o sursă de siguranță, care să le permită explorarea mediului și acceptarea noilor provocări. Teama că relația ar putea fi afectată, indiferent că ne referim la relația părinte-copil sau la relația romantică, produce reacții de protest. Mai mult, pierderea părintelui sau a partenerului romantic determină suferință.
Există însă și diferențe cu privire la cele două tipuri de relații. În relațiile părinte- copil rolurile sunt asimetrice, părintele fiind responsabil de îngrijirea copilului, în timp ce copilul este lipsit de o astfel de responsabilitate (cel puțin atâta timp cât este doar un copil). Sistemul comportamental de atașament al copilului și sistemul de îngrijire al părintelui sunt coordonate unul prin intermediul celuilalt. Atunci când este în pericol, copilul își caută părintele, angajându-se astfel într-un comportament de atașament; părintele sesizând pericolul asupra copilului activează sistemul de îngrijire.
În relațiile romantice, rolurile sunt reciproce. Fiecare poate căuta grija celuilalt în anumite situații și fiecare se poate îngiji de celălalt în alte situații. Astfel, fiecare poate servi drept figură de atașament pentru celălalt.
Hazan și Zeifman (apud. Wyndol Furman & V. A. Simon, 1999) consideră că o altă diferență între cele două tipuri de relații este adusă de elementul sexual. Atracția sexuală joacă un rol central în alegerea partenerilor romantici. Odată ce partenerul sexual a fost ales, comportamentul sexual devine un aspect central al relației și poate dezvolta legătura de atașament. Se consideră astfel că dragostea romantică implică integrarea sistemelor de atașament, de îngrijire și cel sexual. Furman și Wehner, consideră însă că alături de aceste trei sisteme este implicat și cel de afiliere, explicând acest lucru prin predispoziția biologică a oamenilor de a căuta și interacționa cu ceilalți.
În concluzie, procesele de atașament joacă un rol central atât în relațiile părinte- copil, cât și în relațiile romantice, dar relațiile romantice impun de asemenea elemente de afiliere, îngrijire recirocă și sexualitate.
I.4. Influența raportului părinte-copil asupra relațiilor romantice
Premisa conform căreia raportul părinte-copil influențează relațiile romantice nu reprezintă o noutate. De exemplu Freud (1940, apud. Heather A. Bouchey & Wyndol Furman, 2002) considera că relația mamă-copil constiuie un șablon pentru toate relațiile de dragoste ulterioare. Au fost descoperite în acest sens o varietate de mecanisme care ar putea sta la baza acestor influențe.
Un proces prin care se consideră că părinții au un efect asupra modului în care adolescentul experimentează relația romantică este reprezentat prin practicile parentale. Așadar, grija și sensibilitatea părinților se așteaptă să crească stima de sine a adolescentului, oferindu-i un sentiment al utilității, și astfel, permițându-i acestuia să aibă încredere in domeniul nou al experiențelor și relațiilor romantice.
S-a constatat că există trei tipuri de modele parentale: permisiv, autoritar și democrat. Părinții permisivi oferă copiilor libertatea de a-și organiza activitățile așa cum ei singuri decid, intervenind foarte puțin. Uneori, ei aleg să acționeze astfel deoarece consideră că un copil are nevoie mai mult de libertate decât de control extern, în scopul de a-și descoperi propria identitate. Alteori însă, părinții sunt mult prea ocupați cu alte probleme pentru a se mai implica în educația copiilor. În ceea ce privește părinții autoritari, aceștia consideră că obediența copiilor este necesară, altfel fiind nevoie de introducerea pedepsei. Ei impun anumite standarde și un control rigid al comportamentului. Ambele stiluri sunt problematice, și cu toate că diferă foarte mult, tind să creeze probleme similare. Astfel, aceste modele parentale conduc la producerea insecurității. Copiii cu părinți autoritari trăiesc sub imperiul criticii, fiindu-le distruse inițiativele și capacitatea de luare a deciziilor. Drept urmare, încrederea în sine le este erodată și își ridică mari semne de întrebare cu privire la șansele lor de a reuși în viață. Cu aceleași probleme se confruntă și copiii ai căror părinți sunt permisivi, dar din motive diferite. Copiii știu intuitiv că au nevoie de ghidare și aceasta este cauza pentru care ei tind mereu să testeze limite. De aici, apare un sentiment de nesiguranță deoarece nu știu când trebuie să se oprească. Mai mult, nici unul dintre cele două grupuri de copiii nu se simt iubiți. Copii cu părinți autoritari învață că iubirea este condiționată, și trebuie dobândită prin supunere și uneori renunțare la sine. Lipsa unei direcționări sau lipsa resimțită a suportului îi determină pe copiii ai căror părinți sunt permisivi să simtă absența iubirii.
Cele două grupuri de copii prezintă carențe și pe planul funcționării interpersonale. Apar dificultăți cu privire la modalitățile de rezolvare a conflictelor. Părinții permisivi evită în general conflictele, tolerând greșelile și protejând copiii de consecințele acțiunilor lor. Acești copii sunt așadar privați de oportunitatea de a învăța cum să primească și cum să ofere în cadrul unei relații, nu știu să negocieze într-un mod constructiv și nu știu să facă compromisuri. Pe de altă parte, părinții autoritari reușesc să oprească conflictul încă de la apariție prin impunerea puterii. Astfel, copiii învață că un conflict se rezolvă fie prin supunere, dacă ești persoana cu mai puțină putere, fie prin impunere, dacă reprezinți autoritatea.
Un climat permisiv nu favorizează dezvoltarea unei filosofii de viață sănătoase și morale. La fel se întâmplă și într-un climat în care sunt valorizate controlul excesiv și utilizarea pedepselor. Părinții autoritari înțeleg uneori greșit rolul pedepsei. Prin pedeapsă copilul nu învață să-și corecteze comportamentul, ci mai degrabă acesta conștientizează că dacă recurge la un anumit tip de comportament, va urma și pedeapsa. Totodată acel tip de comportament va fi evitat doar atâta timp cât persoana care a pedepsit este prezentă. Pe de altă parte, motivația intrinsecă a copilului poate fi afectată. Atâta timp cât pedepsele vin din afară, din mediu, copilul va învăța să-și caute o direcționare în funcție de ceea ce este în afara lui și nu în funcție de propriile credințe despre ceea ce e bine sau rău. Astfel, atunci când părintele nu-i este alături, copilul se află într-un mare impas, neștiind ce să facă și analizând ce i s-ar putea întâmpla dacă acționează într-un anumit mod sau ce ar face alții în asemenea situații.
Atunci când sunt pedepsiți, copiii simt o supărare cumplită, le este teamă și trăiesc un sentiment de neajutorare. Cu timpul, ei învață să simtă aceste emoții în prezența părinților chiar și atunci când aceștia nu-i pedepsesc. Este dificil pentru ei să se simtă iubiți în astfel de circumstanțe.
Există și riscul ca modelele punitive să fie preluate de persoana care le-a experimentat de-a lungul copilăriei. Ca o consecință a acestui fapt, individul îi pedepsește pe ceilalți atunci când e furios sau atunci când aceștia nu fac ceea ce el și-ar dori.
Studiile efectuate pe tema transmiterii agresivității de la o generație la alta au stabilit că există legături între conduitele utilizate de părinți, în perioada copilăriei și agresiunea adolescenților, față de partenerul lor romantic. Practicile parentale severe par să conducă la un comportament antisocial, care este în strânsă legătură cu violența în cadrul cuplului. De altfel, încă din perioada grădiniței, s-a constatat că acei copii cu părinți autoritari sunt mai agresivi față de ceilați copii, sunt mai puțin capabili să se implice în activități care presupun cooperare și utilizează bătaia ca strategie de bază pentru soluționarea conflictelor. În același context, copiii care au crescut în cadrul unei familii permisive prezintă dificultăți în a se adapta la regulile clasei și tind să fie mai puțin adaptați chiar și față de copiii cu părinți autoritari.
După cum se poate observa, pentru a avea parte de o dezvoltare sănătoasă, copiii au nevoie de un mediu de viață echilibrat. Acesta poate fi oferit de un stil parental democrat, care să pună în balanță atât ghidarea, cât și experimentarea iubirii și a suportului. Părinții democrați folosesc reguli pentru a direcționa comportamentul copiilor, însă atât regulile cât și motivul pentru care ele sunt utilizate, le sunt explicate. Mai mult decât atât, regulile pot fi schimbate atunci când se hotărăște de comun acord. Într-un astfel de climat, copiii sunt încurajați în luarea deciziilor proprii. Evident, părinții intervin atunci când este nevoie. Copiii dobândesc astfel un sentiment al siguranței, beneficiind de suport necondiționat din partea părinților. Ei învăță să rezolve conflictele prin intermediul rațiunii, al negocierii și al compromisului. Cercetările au arătat că această categorie de copii se adaptează ușor la contextul școlar și se conformează rapid noilor reguli și situații școlare.
Părinții pot de asemenea influența construirea perspectivelor referitoare la relațiile apropiate. Conform lui Bowlby (1973, apud. Heather A. Bouchey & Wyndol Furman, 2002), atât modelul sinelui, cât și modelul celuilalt formate în contextul relației inițiale îngijitor-copil sunt continuate în relațiile ulterioare. Astfel, un copil care a avut parte de sensibilitate și îngrijire într-o etapă timpurie a vieții sale, este probabil să-și formeze reprezentări sigure ale relațiilor apropiate, implicându-se în aceste relații cu speranța că va dobândi intimitate și apropiere. Pe de altă parte, o persoană care a fost respinsă și a beneficiat de o îngrijire nepotrivită sau intruzivă poate dezvolta reprezentări negative ale relațiilor apropiate. Aceste legături devin mai semnificative în adolescența târzie și perioada adultă, când sistemul de atașament și cel de îngrijire sunt mai bine reprezentate decât în adolescența timpurie.
Mariajul părinților poate fi considerat un alt factor care-și pune amprenta în diverse moduri asupra relațiilor romantice ale adolescentului. Părinții pot utiliza anumite modele de comunicare, modalități de rezolvare a conflictelor, precum și căutarea suportului în cadrul relației lor- modele pe care adolescenții le pot imita ulterior alături de proprii parteneri romantici. Întrucât mariajul părinților reprezintă un model proeminent al relațiilor apropiate egalitariste pentru adolescenți, aceștia se pot bizui pe percepțiile relației de cuplu a părinților pentru a interpreta și a da sens noilor experiențe romantice. Mai mult,mariajul părinților poate avea și un efect indirect asupra relațiilor romantice ale adolescenților prin efectul pe care îl are asupra relației părinte-adolescent. Căsnicia părinților poate afecta comportamentul adolescentului, iar acesta afectează la rândul său experiențele romantice.
I.5. Relațiile romantice din perspectiva atașamentului
Atașamentul reprezintă un sistem emoțional de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamentul sănătății mentale. Diferitele definiții existente ne spun că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care o persoană o poate stabili cu o altă persoană. Comportamentul atașamentului se manifestă prin căutarea proximității și a contactului cu persoana numită figura de atașament.
Privind atașamentul dintr-o perspectivă evoluționistă Bowlby subliniază bazele biologice ale atașamentului în scopul supraviețuirii noii ființe. Dată fiind perioada lungă a copilăriei la specia umană, pentru a proteja vulnerabilitatea copilului, mama și copilul au tendința înnăscută de a se apropia unul de celălat. Atașamentul este un sistem dual de dragoste reciprocă dintre cei doi.
Bowlby spune că ființa umană este dotată cu anumite tipare de comportament care sunt activate de anumiți stimuli specifici. Este vorba în special de contactul fizic cu copilul, legănatul, mângâiatul, luarea în brațe care servesc la liniștirea copilului. Plânsul copilului mobilizează pe adult, iar zâmbetul copilului îl face fericit. Astfel atașamentul pune bazele socializării copilului.
Atașamentul permite copilului să-și formeze un model al lumii, al lui însăși și al respectului de sine. Dacă e un atașament sănătos copilul va achiziționa autonomia și competența dată de încrederea în sine. Atașamentul slab va fi o neșansă pentru copil și va duce la dezvoltarea unei personalități necontrolate, impulsive. Atașamentul constituie baza pentru toate relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea copilului și adultului. Atașamentul depinde atât de adult cât și de copil. Un copil dificil va avea șanse mai mici de a-și construi un atașament sigur deoarece el nu-și va putea recompensa mama în interacțiunile cu ea.
Atașamentul se construiește gradual trecând prin mai multe stadii și este marcat de calitățile interacțiunii dintre cei doi. Construirea atașamentului începe de la naștere, dar devine activ după vârsta de 3 luni.
Factorii cheie în dezvoltarea atașamentului sunt:
Priceperea adultului de a răspunde adecvat la semnalele transmise de copii și de a interacționa cu el pentru modelarea stării de excitație a acestuia.
Abilitatea adultului de a iniția diverse interacțiuni, stimulând copilul, adecvat cu capacitățile acestuia.
Atașamentul în cazul copilului încadrat într-un grad de handicap, este la fel de necesar ca și pentru copilul normal. Deoarece semnele pe care le dau copiii cu handicap în interacțiunea cu cei care îi îngrijesc sunt de regulă mai slabe, mamele necesită o pregătire specială în vederea unei mai mari toleranțe și pentru a ști să încurajeze manifestările și semnele copilului. Cel care îngrijește copilul va ține seama de faptul că de calitatea relaționării cu ceilalți depinde, în mare măsură, personalitatea copilului. Curiozitatea copilului, necesară dezvoltării cognitive, poate fi inhibată sau stimulată de către figura de atașament a copilului. Un copil cu handicap are nevoie de tot ceea ce copilul normal cere.
Teorii ale atașamentului
Teoria atașamentului a fost formulată prima dată de Bowlby (1958) și a fost explicată prin faptul că atașamentul acționează în sensul satisfacerii unei nevoi înnăscute sau a unui instinct, mama ca sursă de hrană satisface nevoile fiziologice de bază ale copilului. Cu trecerea timpului și cu creșterea numărului de cercetări ea s-a transformat, dar structura de bază a acesteia a rămas.
Teoria atașamentului a luat naștere prin integrarea a trei teorii: etologia (cunoașterea dezvoltării și a supraviețuirii speciei animale), teoria psihanalitică și teoria sistemică.
Teoria etologică
Reprezentanți Lorenz (1935) și apoi Timbergen (1940) aceștia au studiat din perspectiva biologică, comportamentul animalelor în habitatul lor natural pentru înțelegerea comportamentelor cum ar fi agresivitatea și comportamentele sexuale. Lorenz introduce conceptul de „imprinting” care este un atașament înnăscut. El a demonstrat printr-o serie de experimente, că puii de pasăre vor urma acel stimul care le este prezentat imediat după ce au ieșit din ou. În general, în condiții normale acel stimul este reprezentat de unul din părinți, dar pe parcursul experimentelor s-a recurs și la o serie de stimuli mai puțin obișnuiți, cum ar fi un balon portocaliu sau chiar persoana experimentatorului. Concluzia lui Lorenz a fost că oricare ar fi fost obiectele folosite, elemetele esențiale pentru realizarea inprinting-ului sunt: faptul că obiectul se afla în mișcare, faptul că obiectul este prezentat în ceea ce s-a numit perioada critică (primele 24 de ore după naștere) și faptul că odată produs, imprinting-ul este ireversibil. Lorenz a sugerat că imprinting-ul este necesar pentru supraviețuirea oricărei specii de pui. Imprinting-ul ajută puii să supraviețuiască datorită faptului că îi determină să se atașeze de primul obiect pe care-l văd după ce se nasc, care de obicei, este mama. Stând aproape de mama lor tinerele păsări vor beneficia de protecție, de căldură, de hrană, de confort, de învățare timpurie, asigurându-și astfel supraviețuirea.
Din perspectiva teoriei etologice bebelușii sunt pregătiți biologic să participe în mod activ la stabilirea legăturilor cu îngrijitorii lor, acestea asigurându-le șansele de supraviețuire a propriilor gene.
Teoria psihanalitică
Are la bază premiza conform căreia evenimentele, situațiile survenite în perioada copilăriei determină comportamentul indivizilor ca adulți. Cunoașterea celor patru concepte majore este utilă în înțelegerea acestei teorii: inconștientul (1), modelul tipologic al psihicului (2), dezvoltarea psihosexuală (3) și relațiile obiectuale cum ar fi atașamentul și relațiile sociale (4).
Sigmund Freud a fundamentat perspectiva psihanalitică asupra comportamentului uman și din acestă perspectivă a întemeiat procesul de tratament numit psihanaliză:
1. În înțelegerea inconștientului Freud a utilizat diferite tehnici ca hipnoza, asociații libere, analiza viselor, ajungând ca pacienții să-și înțeleagă mult mai bine comportamentul.
2. Principiile perspectivei psihanalitice se bazează în esență pe teoria lui Freud asupra modelului tipologic al psihicului. El divide psihicul în trei componente Id, Ego și Superego. Instinctul sexual și agresivitatea sunt căi care conduc spre Id. Id-ul se referă doar la gratificații imediate fără nici o referire la realitate sau considerații externe. Id-ul se consideră că operează pe baza „principiului plăcerii”. Ego este cel care mediază comportamental prin rațiune modificând informațiile care pătrund din Id în Ego conform necesității lumii externe, astfel Ego se consideră că operează pe baza „principiului realității”.
3. În teoria dezvoltării psihosexuale Freud afirmă că individul parcurge o serie de stadii specifice în dezvoltarea psihosocială, progresiv de la infantil spre maturitatea sexuală. Progresia normală spre stadiile psihosexuale permite individului să-și conducă sentimentele inconștiente spre părintele de sex opus. Mecanismele defensive îndeplinesc rolul de a tempera instinctele. Prin mecanismele defensive Ego face posibilă funcționarea individului în societate.
4. În relațiile sociale și de atașament, teoria atașamentului propune o explicație pentru anxietatea de separare, astfel teoreticienii și clinicienii cu orientare psihanalitică au observat efectele importante asupra dezvoltării emoționale la tinerii care au fost separați de părinții lor și stabiliți în medii nonsuportive. La adult fărâmițarea atașamentului are ca rezultat reacții variate. Intensitatea și durata răspunsului la separare depinde de experiența anterioară, de importanța separării, de importanța relației și de disponibilitatea spre alt atașament suportiv. Anxietatea infantilă este un factor care dezvoltă nevroze la copil (Horney, 1996). Dacă copilul își ascunde suficient de bine propriile reacții față de familie, confruntându-se cu atitudinile părinților săi, cu atât mai mult el îșî poartă anxietatea asupra lumii (Adler, 1995).
Teoria sistemică
Această abordare integrează dimensiunile bio-psiho-socio-culturale ale Eului și are în vedere modul în care această dimensiune interacționează continuu pentru a contribui la comportamentul nevrotic. Conflictul dintre comportamentul social și valorile culturale și/sau standardele spirituale ale unei persoane pot genera anxietate, rușine sau vină. În plus factorii biologici și fiziologici pot predispune un individ la o anumită tulburare. Mai mult simptomele fiziologice și emoționale sunt întâlnite în toate nevrozele. Forma pe care o iau aceste simptome variază de la o societate la alta. Se pare că nevrozele se dezvoltă atunci când întâlnirea acestor factori care interacționează devine atât de fărâmițată încât persoana nu mai poate să facă față adaptativ. În acest caz apar comportamente de coping dezadaptator sau nevrotic. Prin urmare comportamentul nevrotic este produsul interacțiunii reciproce dintre următorii factori: rezistența sau vulnerabilitatea personală la stresor, prezența și intensitatea evenimentului precipitator și expectanțele culturale care guvernează relații interpersonale.
Conform teoriei atașamentului, toți copiii se atașează de persoanele cu responsabilități de îngrijire, indiferent de felul cum au fost tratați. Teoria atașamentului se concentrează asupra sistemului comportamental de bază precum și asupra comportamentului de atașare, se acceptă ideea că sistemul este biologic și astfel speciei. Funcția comportamentului de atașament este de a păstra copilul foarte apropiat de mamă pentru ca acesta să fie protejat în cazuri periculoase. Copilul este născut cu un repertoriu de tipare comportamentale caracteristice speciei, tipare care promovează o apropiere față de persoanele cu responsabilitate de îngrijire, de exemplu plânsul este folosit de copil pentru a obține îngrijire din partea celor apropiați. Pe măsură ce copilul crește se dezvoltă fizic și devine capabil să se apropie și mai mult de persoana față de care se atașează. Comportamentul de atașament este o reacție logică a copilului la comportamentul părinților și la interacțiunea cu ei. Această teorie ne ajută să înțelegem felul în care copii descoperă că trebuie să se relaționeze față de o persoană pentru a o determina pe acesta să rămână în apropiere sau de a evita un comportament imprevizibil, necomunicativ, agresiv sau neglijent din partea acelei persoane.
Experiența de atașament față de părinți este adânc înrădăcinată în modelele despre sine, părinți și relațiile dintre ei. Aceste modele pot ajuta individul în situații grele sau pot conduce la așteptări deformate în ceea ce privește reglarea sentimentelor și a stimei de sine.
Scopul implicit al atașamentului este de a-l menține pe copil într-o stare de siguranță. Atunci când un copil nu se simte bine, atât părintele cât și copilul iau măsuri pentru a restabili sentimentul de siguranță (Bowlby, 1982). După Bowlby, semnalele de distres ale copilului, care funcțional sunt comportamente de căutare a atașamentului, activează latura sistemului de atașament al mamei, iar mama va lua măsuri pentru calmarea distresului copilului. Astfel, un copil supărat îi comunică acest lucru mamei sale arătând anxios, plângând sau mergând mai aproape de ea, fapt care o determină pe mamă să vină spre copil, să îl liniștească cu vocea și să îl ia în brațe, ceea ce va duce la liniștirea copilului, la restabilirea sentimentului de securitate.
O a doua funcție pricipală a atașamentului este de a regla stările afective ale copilului. În timp, prin interacțiuni repetate, copilul și părintele dezvoltă anumite tipare de interacțiune prin care se restabilesc stările de dezechilibru ale copilului. Această interacțiune a fost descrisă ca și reglarea diadică a arousal-ului (Sroufe, 1985). Arousal-ul se referă, aici, la sentimentul subiectiv de a fi „în alertă”, însoțit de reacțiile fiziologice: respirație și ritm cardiac crescute, tensiune corporală. Dacă arousal-ul se intensifică, acesta începe să devină avarsiv și copilul este stresat. Când acest lucru se întâmplă, copilul trimite semnale de distres și se îndreaptă spre îngrijitor. În cadrul unei relații de atașament sigur copilul este capabil să se îndrepte spre mamă pentru a-l ajuta în reglarea distresului. Capacitatea mamei de a citi exact emoțiile copilului și de a-i oferi alinare sau stimulare îl ajută pe copil să-și regleze arousal-ul. În timp, reglarea cu succes a activării fiziologice prin intermediul mamei îl ajută pe copil să-și dezvolte abilitățile de reglare a acestei activări prin eforturi proprii. Prin experiența de a fi liniștit, alinat, copilul internalizează strategii de auto-liniștire. Dimpotrivă, părinții nepăsători sau abuzivi pot promova hiperactivarea, care poate avea efecte de durată asupra abilității copilului de a-și regla emoțiile puternice (Sroufe, 1985). Copiii care nu au fost ajutați să-și regleze arousal-ul în cadrul relației de atașament tind, pe măsură ce cresc, să se simtă „la discreția” impulsurilor și emoțiilor puternice. Ei au mai multe probleme de comportament, pentru că nu au dezvoltat modalități interne de a-și controla reacțiile la stimuli stresanți.
1.3.2 Exprimarea emoțiilor și a comunicării
Relația de atașament devine de asemenea și mijlocul de exprimare, trăire și împărtășire a sentimentelor pozitive, mijloc pentru învățarea comunicării și a jocului. Așamentul se dezvoltă în cadrul interacțiunii: copilul exprimă o nevoie (de a fi hrănit, de a se juca cineva cu el, de a fi alintat), iar părintele răspunde. Aceste interacțiuni pun în evidență calitățile importante ale relației de atașament: reîntărirea reciprocă, comportamente sincrone din partea părintelui și a copilului, un nivel ridicat al implicării ambilor, armonizarea emoțiilor amândurora și atenție și empatie din partea părintelui (Stern, 1985). Totuși, chiar și în cel mai sigur atașament, sincronizarea nu este întotdeauna prezentă. Părinții nu răspund întotdeauna în mod optim și armonios, și nici nu este necesar să o facă întotdeuna. Interacțiunile părinte-copil prezintă o variabilitate continua a nivelului sincronizării, armonizării și responsivității mutuale (Stern, 1985). Nepotrivirile în interacțiunile dintre bebeluș și părinte sunt obișnuite și ele afectează doar temporar abilitatea copilului de a-și regla trăirile. Un indicator al atașamentului securizant este capacitatea părintelui și a copilului de a folosi abilități de coping interactive pentru a repara asemenea nepotriviri atunci când ele apar, prin urmare de a reinstaura echilibrul pentru copil în relația de atașament.
1.3.3. Bază pentru integrările conceptuale
Mai târziu în dezvoltare, în special de la vârsta de 1 an, relația de atașament devine bază pentru explorare. Teoreticienii atașamentului consideră înnăscută atât motivația de a explora, de a învăța despre lume și de a dezvolta noi abilități, cât si motivația pentru atașament. Bowlby (1982) a evidențiat că atașamentul și sistemele de explorare comportamentale fucționează în tandem. Încrederea cu care copilul explorează mediul depinde în mare măsură de încrederea sa în atașamentul pe care îl are. Un copil care se simte în siguranță atunci când se joacă nu manifestă comportamentele de atașament; din moment ce nu își face griji în legătură cu atașamentul, domină comportamentele de explorare (Bowlby, 1982). Pe de altă parte, un copil care este anxios în legătură cu faptul dacă îngrijitorul său va fi responsiv, atent, prompt și protectiv, poate fi inhibat în explorare, pentru că el rămâne concentrat emoțional pe disponibilitatea figurii de atașament.
Studiile experimentale ca și observațiile realizate de Ainsworth au permis identificarea caracteristicilor atașamentului sigur și delimitarea a două tipuri de atașament anxios sau nesigur (Berk, 2002). Un al treilea tip de atașament a fost descris de Mary Main (Main, 1990). Astfel, clasificarea atașamentului este:
Grupul A: Nesigur-evitant
Grupul B: Sigur
Grupul C: Nesigur –Anxios-ambivalent
Grupul D: Nesigur – Dezorganizat-dezorientat
Copiii din fiecare categorie prezintă reacții specifice diferite la separarea de mamă și la reîntâlnirea cu ea în cadrul procedurii situației neobișnuite. Aceste diferențe nu sunt văzute ca reacții la situația experimentală, ci ca rezultate ale istoriei de atașament și ca strategii care s-au dezvoltat în timp (Berk, 2002).
Atașamentul sigur
Copiii clasificați cu atașament sigur (B) au manifestat încredere în relația de atașament, chiar dacă au variat în ceea ce privește distresul arătat ca răspuns la separare. La reîntoarcerea mamei au întâmpinat-o pozitiv, au fost ușurați și bucuroși și au mers aproape de ea. Dacă erau supărați voiau să fie luați în brațe și se linișteau rapid atunci când părintele era atent cu ei și îi liniștea (Berk, 2002). Studiile anterioare ale lui Ainsworth în casele acestor copii arătaseră că mamele copiilor siguri au fost calde, înțelegătoare, disponibile emoțional și iubitoare. Acești bebeluși au putut să facă făță stresului provocat de o scurtă despărțire pentru că erau încrezători în responsivitatea părinților lor. S-a observat, de asemenea, că cei cu atașament sigur puteau să-și comunice deschis sentimentele, incluzând emoții pozitive și negative, fără nevoia de a se apăra împotriva sentimentelor negative. Ei arătau încredere în capacitatea părinților de a le accepta toată gama de trăiri și de a-i ajuta să-și regleze trăirile care le produceau distres.
Atașamentul sigur are un impact pozitiv asupra dezvoltării ulterioare, este un important factor protectiv care permite dezvoltarea adaptativă de-a lungul copilăriei. Copiii cu o istorie de atașament sigur sunt mult mai încrezători în explorarea mediului și mult mai deschiși spre învățare. Acest lucru este evident atunci când copilul începe să umble, când copilul își folosește mama ca bază de la care pornește explorarea, fapt care persistă și mai târziu în dezvoltare. Relațiile de atașament tind să se generalizeze și în viitoarele relații. Studii realizate de Sroufe și colaboratorii săi (Sroufe et. al., 1992) au confirmat că diferențele generale dintre pattern-urile de atașament sigur și nesigur se mențin pe parcursul copilăriei mici. Copiii cu un atașament sigur la 12 și 18 luni au fost considerați la 42 de luni ca fiind mult mai flexibili și ca având mai multe resurse. Ei au avut mai puține probleme de comportament, au atras în mod pozitiv atenția educatorilor și i-au solicitat efectiv pe aceștia atunci când erau supărați. Au arătat mai puține emoții negative și au arătat controlul impulsurilor așteptat pentru vârsta lor. S-au jucat împreună cu alți copii și au manifestat capacități empatice.
Studiile asupra acestor copii în copilăria târzie realizate de Sroufe, Egeland și Kreutzer, în 1990 au arătat asocieri similare între atașamentul sigur și competența socială (apud Sroufe et a., 1992), aceștia au fost mult mai acceptați de către colegii lor de școală și au stabilit relații strânse de prietenie, comparativ cu cei cu atașament anxios.
În adolescență s-a constatat capacitatea acestora de a stabili relații apropiate, capacități de auto-dezvăluire și de funcționare cu succes în cadrul grupurilor mixte de covârstnici. S-a constatat de asemenea că tinerii adulți cu o istorie de atașament sigur în copilărie au interacționat într-o manieră pozitivă cu partenerii lor de viață, ei și-au exprimat reciproc sentimentele, au fost mai puțin ostili, au fost mai apți să-și rezolve conflictele în comparație cu cuplurile formate din indivizi clasificați cu atașament anxios în perioada copilăriei (Sroufe et al., 1992).
Atașamentul evitant
Copiii clasați ca și evitanți (A) au manifestat puține comportamente de atașament pe tot parcursul procedurii stranii. Ei s-au jucat singuri, independent, nu au părut supărați la plecarea mamei lor, iar la reîntoarcerea ei au ignorat-o, nu și-au arătat emoțiile, au acordat atenție jucăriilor și au evitat contactul, chiar și atunci când părintele a încercat să le capteze atenția. Ei au dat impresia de încredere în sine, transmițând că atașamentul nu este important. Dată fiind importanța normală a atașamentului pentru un copil mic, teoreticienii atașamentului au descris pattern-ul evitant ca pe o strategie defensivă. Studiile făcute acasă au sugerat explicația pentru nevoia de apărare prin evitare: bebelușii din grupul A au fost frecvent ignorați și respinși de către mamele lor. Mamele acestora erau adesea furioase, atât în general, cât și pe copil, erau intolerante la distresul copilului, momente în care tindeau să îl respingă și să îl pedepsească pe copil pentru că era supărat. În cadrul acestor interacțiuni, copiii evitanți au dezvoltat defense timpurii împotriva trăirilor de distres, acesta fiind scos înafara conștiinței prin punerea în funcțiune a mecanismelor defensive. Copiii evitanți tind să nu-și arate distresul în situații care sunt stresante pentru cei mai mulți copii; mai degrabă apar ca fiind sumbri, triști, fără expresie sau închiși în sine. Dovezi ale acestor pattern-uri de suprimare defensivă provin dintr-un studiu unic care a măsurat ritmul cardiac al copiilor pe parcursul situației neobișnuite. Atât copiii siguri cât și cei nesiguri au avut răspunsuri fiziologice similare la stres pe parcursul episoadelor de separare. Însă copiii siguri și-au manifestat supărarea, în timp ce copiii evitanți au părut neîngrijorați (Berk, 2002).
Pattern-ul evitant nu este echivalalt cu nonatașamentul. Mai degrabă, strategiile defensive ale evitării au fost caracterizate ca și modalități ale copilului de a sta aproape de părinte protejându-se în același timp de respingerea directă. Copilul nu manifestă comportamente pozitive de atașament după reîntâlnire pentru că anticipează că o solicitare a comportamentelor de atașament din partea mamei probabil o va face pe aceasta să dea înapoi, să îl respingă sau să se înfurie. În concluzie, copilul poate să mărească proximitatea cu mama și să-și crească siguranța nefăcând nimic și nearătându-i nimic (Stern, 1985). În timp, copii evitanți au trăit atașamentul ca fiind mai degrabă aversiv decât liniștitor. Ei au învățat să se aștepte la respingere și, drept răspuns, după cum spune Bowlby (1982), comportamentul lor de atașament devine „dezactivat”. Ei nu au tendința să o caute pe mamă sau să-i ceară ajutorul pentru a-și regla activarea fiziologică și emoțiile. Când încep să meargă, copiii evitanți tind să-și concentreze atenția departe de părinte (și de la propriile stări interne), spre lumea din afară. În loc să realizeze un echilibru flexibil între explorare și atașament, pe măsura nevoilor pe care le au, ei intră în acțiune și explorare într-o manieră rigidă de a se baza pe sine (Main, 1990).
Studiile longitudinale au arătat că preșcolarii clasați cu atașament evitant în perioada de nou-născuți aveau nivele mai ridicate de ostilitate și de agresivitate neprovocată, ca și interacțiuni negative cu alți copii. Ei generalizează defensele evitării și ale încrederii doar în sine și la alte relații, tinzând să mențină distanța față de alții și să mențină o poziție de încredere în sine în situații stresante. În loc să-și exprime distresul și să ceară ajutor atunci când sunt supărați, dezamăgiți, ei mai degrabă sunt morocănoși sau se retrag. Pentru că sunt distanțați emoțional și se comportă adesea într-o manieră negativă, tind să fie priviți mai negativ și să fie supuși unei discipline mai severe de către profesorii sau educatorii lor, prin urmare să-și întărească și să-și confirme presupunerile formate anterior de neîncredere în atașament (Sroufe et al., 1992).
Atașamentul anxios-ambivalent
Copiii cotați ca și anxioși-ambivalenți (C) au manifestat în situația neobișnuită un comportament care arăta o nevoie puternică de atașament dar o lipsă de încredere în disponibilitatea acestuia. Toți au fost foarte supărați la separare. În perioadele de reîntâlnire cu mama au dorit contactul corporal strâns cu mama, dar de asemenea au rezistat contactului și interacțiunii cu ea, în timp ce copiii din grupul B au manifestat o mică rezistență de acest fel sau chiar deloc (Santrock, 2002). Copiii din grupul C au fost supărați și furioși și nu au putut fi liniștiți de către mamele lor. Studiile de acasă le-au descris pe mamele acestor copii ca inconsecvente în răspunsul lor la comportamentele de căutare a atașamentului manifestate de copii. Trăirile puternice și comportamentul ambivalent reflectă nesiguranța și anxietatea copiilor în legătură cu faptul dacă părintele le va răspunde sau nu.
Pattern-ul C este asociat mai târziu cu perturbări în capacitatea copilului de a avea un comportament autonom. Deoarece copilul este nesigur în privința responsivității părintelui, atenția lui se centrează pe comportament, dispozițiile și gradele de responsivitate ale părintelui, cu excluderea altor interese. Atunci când încep să meargă ei rămân focalizați pe problemele de atașament în dauna comportamentului de explorare (Main, 1990). Îngrijorările lor legate de separare tind să rămână ridicate și la vârsta preșcolară și școlară, mult după ce copiii cu atașament sigur au preluat controlul asupra fricii normale de despărțire.
Studiile longitudinale realizate de Egeland și Erikson (1999, apud Sroufe et al., 1992) au făcut legătura între categoria C și comportamentul inhibat și cu lipsa de asertivitate la copiii preșcolari și cu retragerea socială și abilități slabe de interacțiune cu colegii la copiii de vârstă școlară mică. Cei cu atașament anxios sunt mai predispuși să aibă probleme emoționale și de comportament. De exmplu, tulburările de anxietate diagnosticate la 17 ani ½ au fost asociate cu un istoric de atașament anxios. Comportamentele antisociale au fost asociate de către England și colaboratorii săi (1997) cu atașamentele anxioase și evitante care au condus la alienare și dificultăți în reglarea emoțiilor (apud Lie, 1999). Simptomatologia psihopatologică în adolescență, în special simptomele disociative, au fost corelate cu pattern-ul dezorganizat de atașament în copilărie (Lie, 1999). Un atașament anxios nu este în mod necesar o cauză a problemelor de mai târziu, însă îl plasează pe copil pe un drum care crește probabilitatea unor astfel de probleme.
Atașamentul dezorganizat-dezorientat
Mary Main și colegii săi au identificat un al treilea tip de atașament nesigur, pe care l-au denumit nesigur-dezorganizat/dezorientat (grupul D) (Main, 1990). Comparat cu celelalte pattern-uri nesigure, pattern-ul D reprezintă comportamente mult mai puțin organizate și consecvente de căutare a proximității, într-o relație de atașament pe care copilul o trăiește ca nesigură. Acești copii menifestă un comportament contradictoriu atunci când se reîntâlnesc cu mama după separare. De exemplu, copilul își întâmpină mama fericit și ridică mâinile pentru a fi luat în brațe, apoi îi întoarce spatele, stă nemișcat și se uită zăpăcit. În acest pattern comportamentul copilului apare confuz și dezorganizat iar încercările sale de a restabili atașamentul sunt întrerupte de comportamentul său conflictual. Copiilor din grupul D pare să le lipsească strategiile organizate de a solicita alinarea atunci când sunt stresați, supărați. Ei nu par capabili să semnalizeze într-o manieră consecventă nevoia de ajutor din partea părintelui în reglarea afectelor. Lipsindu-le strategiile interne sau diadice de reglare a sentimentelor stresante, ei tind să rămână sub activarea fiziologică. Acest stres continuu, la rândul lui, contribuie la starea lor internă de dezorganizare (Berk, 2002).
În timp ce copiii evitanți le întorc spatele părinților și copiii ambivalenți-rezistenți merg spre mamă dar sunt furioși și nu se simt alinați, copiii D manifestă elemente ale ambelor pattern-uri. Main (1990) consideră că acest comportament contradictoriu al copiilor D reflectă comportamentul de atașament al părinților lor. Un procent foarte ridicat al părinților cu copii dezorganizați-dezorientați prezintă traume nerezolvate din copilărie, cum sunt pierderea timpurie a unui părinte, abuz sau martor al violenței părinților (Main, 1990). Aceștia sunt anxioși, temători, proiectându-și în prezent temerile derivate din traume. Copiii lor sunt adesea alarmați și speriați de exprimarea intensă a emoțiilor de teamă de către părinți.
Alte sudii au demostrat că un procent foarte ridicat de copii abuzați fizic sunt clasificați în situația neobișnuită ca și dezorganizați-dezorientați (Carlson et al., 1989). Acest conflict intens apropiere-evitare în comportamentul copiilor D a fost legat de teama copilului de părinte, de nesiguranța în ceea ce privește reacțiile părintelui ca și de un istoric de răspunsuri contradictorii din partea părintelui, mergând de la solicitarea apropierii până la respingerea cu furie și abuz fizic sau sexual. Alți factori parentali asociați cu clasificarea D sunt tulburarea depresivă bipolară și alcoolismul, ambele condiții presupunând comportamente extreme și contradictorii (Main, 1990). Există de asemenea date care atestă că atașamentul dezorganizat este un simptom al efectelor dezintegrative produse de interacțiunea unor factori de risc multipli din familie. Familiile sărace, părinți cu tulburări psihice, abuzul de substanțe al părinților și experiențe de abuz ale părinților în timpul copilăriei au scoruri mai mari ale atașamentului de tip D. În studiile lui Main asupra copiilor din clasa de mijloc unde nu existau atâția factori de risc, rata de atașament D a fost de 14%. În loturile cu risc ridicat, această rată a fost mult mai mare, cu 82% din lot, copii abuzați, clasificați ca D (Carlson et al., 1989). Acestea sunt în concordanță cu datele generale care arată că atunci când o familie este copleșită de mai mulți factori de risc, probabilitatea dezorganizării familiei și a maltratării copilului este mult mai mare.
Cercetările asupra impactului pe care îl are mai târziu atașamentul dezorganizat nu sunt atât de avansate ca și cele ale altor categorii de atașament. Totuși, există o tendință clară de a face legătura între atașamentul D și ratele ridicate de comportamente agresive, ostile și punitive la copiii de vârstă școlară mică (Berk, 2002). O direcție nouă de cercetare este în domeniul neuroștiințelor, existând ipoteza că tipul de atașament influențează nu numai cursul dezvoltării sociale, emoționale ci și pe cel al dezvoltării creierului (Lie, 1999). Copiii cu atașament anxios, și în special cei cu atașament dezorganizat, au nivele semnificativ ridicate ale cortizolului, așa cum au demonstrat probele de salivă prelevate pe parcursul „situației neobișnuite”. Ipotezele în această direcție sunt că nivele ridicate de cortizol pot submina dezvoltarea conexiunilor neuronale și capacitatea creierului de a regla emoțiile.
Teoria atașamentului asigură nu numai un cadru pentru înțelegerea reacțiilor emoționale ale copilului, ci și unul pentru înțelegerea iubirii, a singurătății și a pierderii la adulți.
Bowlby (1980) a susținut că modele de lucru ale atașamentului tind să persiste pe parcursul vieții și că sunt activate în special de faptul de a deveni părinte. Experiențele și tiparele de atașament se extind și la vârsta adultă și influențează sentimentul de siguranță, semnificația personală dată experiențelor și relațiilor, abilitatea de a dezvolta și menține legături afective strânse, ca și conflictele și sentimentele legate de izolare, trăite curent în cupluri.
Clasificarea stilurilor de atașament din copilărie realizat de Ainsworth a fost transpusă în termeni de relație romantică la vârsta adultă de către Hazan și Shaver (1987). Astfel, principalele tipuri de atașament la vârsta adultă sunt:
Atașamentul sigur
Persoanele cu atașament sigur sunt mai încrezătoare în disponibilitatea altora în momentele de nevoie, le este mai ușor să se apropie de alții și se simt mai confortabil în situațiile de apropiere sau de dependență sau când alții depind de ei. Aceste persoane nu se îngrijorează în legătură cu faptul de a fi părăsiți sau cu faptul că alții le devin prea apropiați. Au un istoric mai pozitiv al atașamentului față de persoanele evitante sau anxios-ambivalente.
Atașamentul evitant
Persoanele evitante preferă să se bazeze pe propia persoană și să se distanțeze emoțional. Adulții evitanți se simt inconfortabil atunci când sunt prea apropiați de alții, le este dificil să aibă complet încredere în alții, le este dificil să-și „permită” să depindă de alții, devin tensionați, neliniștiți, când cineva se apropie prea mult de ei și, adesea, pertenerii lor de viață doresc o intimitate mai mare decât le este confortabil acestora.
Atașamentul anxios-ambivalent
Persoanele anxios-ambivalente manifestă o dorință foarte puternică pentru relații apropiate. Aceștia consideră că ceilalți nu doresc să se apropie de ei pe cât de mult ar dori. Adesea își fac griji că partenerul lor de fapt nu îi iubește cu adevărat sau că acesta nu vrea să rămână cu el. Vor să se apropie complet de o altă persoană, și această dorință adesea îi îndepărtează pe ceilalți.
Caracteristicile adulților nesiguri
Adulții ale căror modele reflectă atașamente nesigure (evitant sau anxios), în general tind să aibă sentimente mai puțin pozitive în legătură cu relațiile de atașament, tind să nege influența experientelor de atașament asupra personalității lor și nu sunt obiectivi în descrierile pe care le fac. Dincolo de aceste considerații generale, părinții nesiguri intră în trei pattern-uri principale, care se potrivesc cu clasificarea atașamentelor copiilor lor făcută de Ainsworth și Main: adulți respinși, adulți preocupați, adulți „nerezolvați”.
Adulții respinși
Părinții din acest pattern consideră relațiile de atașament ca fiind de puțină importanță, valoare sau influența (Main et al., 1985). Nu au amintiri vii ale experiențelor de atașament și tind să descrie relațiile curente cu părinții lor ca fiind distante sau întrerupte. Părinții care desconsideră importanța atașamentului au cu o probabilitate mai mare copii evitanți (de exemplu, cei care tind să se îndepărteze de părinți și să depindă doar de ei, fără să caute atașamentul).
Adulții preocupați
Sunt părinții preocupați de dependența de proprii lor părinți și care se străduiesc să le facă pe plac acestora (Main et al., 1985). Ei au tendința să se facă responsabili pentru dificultățile din relațiile lor de atașament și să-și idealizeze părinții. Manifestă anxietate în legătură cu relațiile curente și tind să se îngrijoreze în legătură cu modul în care sunt percepuți de către alții. Copiii acestor părinți sunt cel mai adesea clasificați ca ambivalenți (pattern-ul în care copilul este anxios în legătură cu disponibilitatea îngrijitorilor săi).
Adulții „nerezolvați”
Acești adulți au experiența unor traume din copilărie nerezolvate, incluzând abuzurile fizice și sexuale, mulți au trăit moartea unui părinte pe parcursul copilăriei. Ei continuă să se teamă de pierderi și au păreri iraționale, cum sunt autoblamarea pentru că au fost abuzați sau că au „provocat” moartea unui părinte (Main et al., 1985).
Deși studiile transculturale identifică variații ale atașamentului luate atât ca diferențe în apropierea de îngrijitor cât și ca expectanțe ale copilului, universalitatea atașamentului nu este pusă în discuție. Factorii care par a fi universali se referă la nevoia bebelușului de a avea un atașament cu un îngrijitor primar (sau, în multe culturi, cu un set de îngrijitori principali). Consecvența, sensibilitatea și responsivitatea din parte îngrijitorului principal sunt esențiale pentru dezvoltarea psihică a copilului. Când în relația de atașament se manifestă inconsistența, insensibilitatea, lipsa de responsivitate a îngrijitorului sau respingerea copilului de către acesta, dezvoltarea psihică a copilului este supusă unui risc serios.
Sistemul de atașament poate fi definit ca un sistem motivațional de control, care are ca principal obiectiv promovarea siguranței și a unui sentiment de securitate, în cadrul relației pe care copilul o stabilește cu figura de atașament. Acest sistem este activat ori de câte ori copilul se află în pericol, în situații de stress sau noutate și are ca rezultat obținerea sau menținerea proximității și a contactului cu figura de atașament. Persoana care reperezintă figura de atașament trebuie să dea dovadă de disponibilitate, receptivitate și protecție, fiind capabilă să asigure un sentiment de confort chiar și în cazul apariției unui element stresor. Disponibilitatea, sensibilitatea și suportul activ din partea îngrijitorului, îi permit copilului să exploreze cu încredere mediul în situații obișnuite, acesta din urmă având siguranța că îngrijitorul este acolo pentru el și este gata să sară în întâmpinarea nevoilor sale.
În principiu, toți copiii formează relații de atașament cu mamele lor, sau la fel de bine, cu tații sau alte persoane care le oferă îngrijire. Ceea ce poate să difere de la un copil la altul este calitatea acestei relații de atașament, care depinde în mare măsură de comportamentul îngrijitorului. Ainsworth și colaboratorii săi (1978, apud. Crowell și Treboux, 1995), consideră că există două tipuri de atașament: atașament sigur și atașament nesigur.
Tipul de atașament sigur ne indică acea situație în care copilul caută și primește protecție, liniștire și confort în situații de criză. El este încrezător în sine atunci când explorează mediul tocmai datorită faptului că este susținut în acest demers de îngrijitorul său. Un model de atașament nesigur (ambivalent, evitant, dezorganizat), se dezvoltă atunci când comportamentul îngrijitorului este rejectiv, lipsit de receptivitate, sau chiar în situațiile în care copilul simte teamă față de persoana care-l îngrijește. Existența unui astfel de model induce vulnerabilitate și reprimarea nevoilor. De exemplu, un copil care în mod constant a fost rejectat, va dezvolta un tip de atașament evitant și ori de câte ori se va confrunta cu o situație stresantă, va evita contactul cu figura de atașament. Mai mult, el se va feri să-și exprime neliniștea față de respectiva situație, pentru a preîntâmpina o eventuală respingere din partea îngrijitorului. Există și situații în care comportamentul îngrijitorului este oscilant și generează copilului anxietate, precauție și furie. În această situație copilul va dezvolta un tip de atașament ambivalent.
În general, modelele de atașament rămân stabile pe parcursul vieții. Părinții continuă să ofere îngrijire copiilor în cursul dezvoltării acestora, ceea ce conferă stabilitate modelului de atașament. În copilărie, dacă modelul de atașament suferă anumite schimbări, ar trebui să existe o modificare și în ceea ce privește calitatea interacțiunilor părinte-copil. Bowlby (1982, apud. Crowell și Treboux, 1995) consideră că schimbarea este posibilă și în perioada adultă. El pornește de la premisa că schimbarea poate să apară și sub impactul unor noi legături emoționale, care vor permite individului să reflecte și să reinterpreteze experiențele trecute și prezente.
S-a constat, de asemenea, că natura relațiilor de atașament pe care le stabilește o persoană în copilărie continuă să aibă o influență asupra capacității de a forma relații intime satisfăcătoare în adolescență și perioada adultă. Există două argumente care susțin această idee. Mai întâi, teoreticienii consideră că relația inițială de atașament constituie punctul de plecare pentru un model mult mai general al relațiilor interpersonale pe care noi îl utilizăm de-a lungul vieții. Acest model a fost numit “model de lucru intern” și determină în mare măsură dacă ne simțim încrezători sau temători în relațiile cu ceilalți. În acord cu această teorie, Kobak și Sceery (1988), consideră că persoanele care au stabilit în copilărie o relație de atașament sigur, vor avea “un model de lucru” al relațiilor în adolescență mult mai sănătos și pozitiv față de cei cu un tip de atașament anxios.
În al doilea rând, s-a demonstrat că atașamentul infantil de tip anxios este foarte probabil să dezvolte probleme psihologice și sociale în copilărie, incluzând aici contacte reduse cu persoanele de aceeași vârstă. Aceste probleme apărute în cadrul relațiilor cu persoane de aceeași vârstă vor afecta dezvoltarea competenței sociale în adolescență, formându-se astfel o legătură între experiența timpurie și relațiile sociale de mai târziu.
Modelele de lucru ale relațiilor de atașament constiutuie constructe cognitiv-afective care se dezvoltă în cursul interacțiunilor părinte-copil. Aceste constructe cognitive poartă denumirea de modele “de lucru” deoarece ele constituie bazele de acțiune în diferite situații și totodată rămân deschise oricăror revizuiri ce pot să apară în cursul unor experiențe semnificative. Un model individual de atașament include principii referitoare atât la rolul copilului, cât și la cel al părintelui în cadrul relației. Cu alte cuvinte, este vorba despre un model al relației și “chiar și atunci când modelul sinelui și al celorlalți se diferențiază, ele devin fațete ale aceleiași relații și nu pot fi înțelese fără a se face o legătură între ele” (Bretherton, 1985, apud. Crowell și Treboux, 1995). Modelele sunt constructe relativ stabile care operează conștient, ghidând comportamentul în relațiile cu părinții și influențând expectanțele în relațiile ulterioare. Acesta este sensul în care ele sunt caracterizate drept “prototipe”.
Aceste modele mentale sunt importante pentru teoria atașamentului din mai multe motive. În primul rând, o reprezentare mentală a atașamentului poate fi utilizată pentru a explica efectele experienței timpurii asupra comportamentului de mai târziu. În al doilea rând, poate fi menționat faptul că, copiii sunt puternic afectați de ceea ce li se spune, în special atunci când ceea ce li se spune intră în conflict cu propria experiență și propriile impresii. Reprezentările mentale constituie un mecanism prin intermediul căruia, expunerea și experiența subiectivă, mai degrabă decât trăsăturile obiective ale experienței, pot influența comportamentul și dezvoltarea. O a treia explicație se referă la faptul că, modelele de lucru pot fi văzute ca mijloace prin intermediul cărora să fie explicate răspunsurile de atașament în situații noi, având în vedere că, copilul își construiește un model al lumii și al sinelui în cursul interacțiunilor repetate cu îngrijitorul, un model care servește ca sistem de evaluare și ghidare a comportamentului.
În 1987, bazându-se pe cercetările anterioare în domeniul atașamentului, Hazan și Shaver (apud. K. Brennan, C. Clark & R. Shaver, 1998) sugerează că aceleași trei tipuri de atașament ca și în cazul relației părinte-copil- sigur, evitant și anxios-ambivalent- există și în adolescență și perioada adultă, și dau culoare modului în care persoanele experimentează relațiile romantice. Stilul de atașament se referă astfel la modele specifice de experimentare a relațiilor romantice. Un stil de atașament sigur presupune confort oferit de intimitate și abilitatea de a depinde de un partener romantic, spre deosebire de un stil evitant care presupune teamă de identitate și repliere excesivă pe sine. Persoanele cu un stil de atașament anxios-ambivalent, sunt caracterizate de labilitate emoțională, gelozie și în același timp de o nevoie acută de apropiere față de parteneri.
Din punctul de vedere al stilului de atașament, au fost descoperite mai multe diferențe ale modului în care persoanele pot experimenta cele mai importante relații de iubire. De obicei, persoanele cu stiluri de atașament diferite, prezintă și credințe diferite despre dragostea romantică, diferite nivele de singurătate și diferite modele de relații cu părinții în perioada copilăriei.
Folosind ca punct de plecare conceptul de “model de lucru” propus de Bowlby, Bartholomew (1990, apud. L. Christopher Davies, 2004), descrie o tipologie a stilurilor de atașament formată din patru părți, reflectând două dimensiuni: “modelul de lucru al sinelui” (pozitiv sau negativ) și “modelul de lucru al altora” (pozitiv sau negativ). Cele patru categorii sunt: sigur, evitant, preocupat și temător. Stilul de atașament sigur este caracterizat de confort, oferit atât de intimitate, cât și de independență, și prezintă un model de lucru pozitiv al sinelui și al celorlalți. Persoanele cu un stil de atașament evitant se feresc de intimitate, temând-se să nu-și piardă autonomia și independența. Ele prezintă un model pozitiv al sinelui și un model negativ al celorlalți. Indivizii preocupați sunt anxioși și adezivi în relație, manifestând un interes crescut pentru partener. Dezvoltă un model negativ al sinelui și un model pozitiv al altora. În ceea ce privește persoanele temătoare, acestea evită intimitatea pe motiv că partenerul i-ar putea răni sau chiar părăsi la un moment dat. Au un model negativ al sinelui și al celorlalți.
Studiile care au evaluat stabilitatea atașamentului au avut rezultate dintre cele mai diferite. Astfel, în unele studii procentul copiilor care și-au menținut tipul de atașament se ridică la 70-90% în timp ce în alte studii procentul acestora este de 30-40%. S-a constatat prezența unui atașament sigur și stabil în general la copiii din clasa de mijloc, care aveau condiții de viață favorabile. Copiii care au trecut de la un atașament nesigur la unul sigur de obicei au avut mame bine adaptate, care aveau legături pozitive cu familia și prietenii. Poate că acestea au devenit mame când încă nu erau pregătite psihologic însă au beneficiat de sprijin și suport social, adaptându-se și descurcându-se mai bine în rolul de mamă. Studiile indică o stabilitate puternică a atașamentului în primii doi ani de viață ca și pe parcursul primilor 6 ani de viață (Main, 1990).
Se pare că există o continuitate importantă între atașamentul față de părinți în copilărie și atașamentele față de parteneri la vârsta adultă. Totuși, stilul de atașament nu este „bătut în cuie” (Mikulincer et al., 2000). Legăturile dintre atașamentul timpuriu și cel de la vârsta adultă pot fi diminuate de situațiile deosebit de stresante (de exemplu, moartea unui părinte sau instabilitatea îngrijirii).
De asemenea, anumiți indivizi își pot revizui stilul de atașament pe măsură ce dezvoltă relații la vârsta adultă (Mikulincer et al., 2000).
I.6. Relațiile romantice din perspectiva personalității
Conceptul de personalitate este deosebit de complex din punct de vedere semantic, fapt care face să fie de greu de încadrat într-o definiție strictă. Allport (1981, apud. Dafioiu, I., 2002), consideră că “personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic.” Așadar personalitatea, în cazul acestei definiții, se referă la ansamblul sistemelor organizate care determină conduita și se distinge de comportament prin faptul că, acesta din urmă, reprezintă doar o actualizare vizibilă a elementelor personalității, în cadrul unei situații specifice. O altă definiție este oferită de Reuchlin (1992, apud. Dafioiu, I., 2002), care consideră personalitatea ca fiind “o caracteristică relativ stabilă a modului de a fi al unei persoane în ceea ce privește felul de a reacționa la situațiile în care ea se găsește.” Conform acestei definiții, personalitatea se referă la orice tip determinant al conduitei (cognitiv și noncognitiv). Este evidentă așadar diversitatea modalităților prin care personalitatea poate fi abordată.
Modul în care o persoană gândește, ia decizii și acționează este deosebit de important pentru a înțelege comportamentul în cadrul relației de cuplu. Una dintre principalele trăsături ale personalității, cu efecte puternice asupra relației romantice, este reprezentată de neuroticism. Persoanele cu un nivel înalt pe această dimensiune, experimentează adesea emoții negative precum anxietate, antagonism și nemulțumire. Reacțiile la neînțelegerile care pot să apară în cadrul interacțiunilor zilnice cu partenerul romantic, pot provoca sentimente negative, de respingere. În acord cu Karney și Bradbury (1995, apud. Conger, R., 2005), neuroticismul creează un anumit grad de vulnerabilitate, care influențează modul în care cuplul va reuși să gestioneze situațiile stresante. Numeroase cercetări realizate pe această temă evidențiază efectele nocive ale neuroticismului asupra relației de cuplu.
Alte trăsături ale personalității, precum agreabilitatea, conștiinciozitatea sau deschiderea spre experiență, influențează într-o mai mică măsură calitatea relației romantice. O legătură pozitivă se stabilește între extraversiune și calitatea relației de cuplu. Persoanele extravertite experimentează emoții pozitive, precum veselie și deschidere spre interacțiune, fiind capabile gestioneze într-o manieră adecvată experiențele stresante.
Competența în relația romantică poate fi definită ca un set de comportamente care permit individului să formeze o legătură romantică de durată, care să aducă satisfacții reciproce ambilor parteneri. Interacțiunile din cadrul unei relații care sunt marcate de ostilitate, de lipsa căldurii și a suportului, reprezintă indicatori ai unui comportament neadecvat. Aceste interacțiuni negative reprezintă un factor cheie al modului de funcționare al relației. Cu toate acestea, cercetările ne indică că uneori, în relațiile de durată, comportamente catalogate drept negative pot produce satisfacție, ca urmare a unor eforturi susținute de rezolvare a conflictelor.
I.7. Dezvoltarea sexuală în adolescență
Dezvoltarea sexualității este o altă temă importantă a adolescenței. Când corpul adolescenților începe să se maturizeze în privința capacităților reproductive, dorințele sexuale cresc. Mulți adolescenți încep să experimenteze comportamentul sexual și încep să privească fără inhibiții problema propriei lor sexualități.
Relațiile romantice joacă un rol cheie în dezvoltarea sexualității. Ele reprezintă contextul primar în cadrul cărora se învață despre sexualitate și totodată, în cadrul cărora au loc primele experiențe sexuale. Majoritatea adolescenților au primul raport sexual alături de persoane cu care au stabilit o relație statornică, persoane pe care le cunosc și pe care le plac foarte mult. Mai mult decât atât, adolescenții sunt foarte selectivi în privința partenerilor lor sexuali. Un studiu realizat de Abma și Sonenstein în anul 2001, în SUA, (apud. Wyndol Furman & Laura Shaffer, 2001) indică că 49 % din fetele în vârstă de 19 ani, care și-au început viața sexuală, și 30% din băieți, au întreținut raporturi sexuale cu unul sau doi parteneri. Mai puțin de 25% din fete și 35 % din băieți au avut șase sau mai mulți parteneri sexuali. În cadrul aceluiași studiu s-a constat și faptul că adolescenții preferă să aibă prima legătură sexuală alături de un partener cu experiență în domeniu. De o importanță similară se bucură și sentimentele nutrite față de partener.
Bukowski, Sippola și Brender (1993, apud. Wyndol Furman & Laura Shaffer, 2001), consideră că o formare sănătoasă a sexualității include:
să învăți despre intimitate prin interacțiunea cu persoane de aceeași vârstă;
să dezvolți și să înțelegi rolurile personale și relațiile;
să-ți revizuiești propria schemă corporală în funcție de schimbările de mărime, aspect și înzestrare;
să-ți modelezi sentimentele și experiențele erotice și să le integrezi în viața personală;
să înveți despre standardele sociale și practicile referitoare la exprimarea sexuală;
să înțelegi procesele reproductive. Relațiile romantice pot constitui un context oportun pentru a învăța mai multe despre aceste fațete ale sexualității.
Relațiile romantice furnizează un context în cadrul căruia adolescenții pot descoperi ce îi atrage și ce îi stânjenște în experimentarea raportului sexual. Ei învață să-și reconsidere, atât propriile dorințe sexuale și valorile morale, cât și dorințele partenerilor lor.
Un alt aspect al dezvoltării sexualității presupune stabilirea orientării sexuale. Deși majoritatea studiilor vizează relațiile heterosexuale, s-a stabilit că aproximativ 10% din adolescenții americani se consideră homosexuali, lesbiene sau bisexuali. Conștientizarea orientării sexuale apare în general în adolescența mijlocie, aproximativ în jurul vârstei de 16 ani.
I.8. Relațiile romantice și dezvoltarea identității
De-a lungul adolescenței, pot apărea transformări importante în modul în care indivizii se autocaracterizează și gândesc despre ei înșiși, adică în concepția lor despre sine. În comparație cu copiii, care tind să se descrie în termeni concreți și simpli, adolescenții folosesc caracterizări de sine complexe, abstracte și psihologice.
Concepțiile de sine își schimbă structura și conținutul de-a lungul tranziției de la copilărie la adolescență. Structural, concepțiile de sine devin mult mai diferențiate și mai bine organizate. Ca și răspuns la întrebarea “Cine sunt eu?”, adolescenții sunt mai predispuși decât copiii să lege trăsăturile și atributele care-i descriu pe ei înșiși de situații specifice, mai degrabă decât să le utilizeze în cadrul unor caracterizări globale. În timp ce un preadolescent ar putea spune “sunt drăguț” sau “sunt prietenos” fără a specifica când și în ce situații, un adolescent ar putea spune “sunt drăguț când sunt într-o stare de spirit bună”, sau “sunt prietenos când mă aflu în compania unor persoane cunoscute”. Faptul de a-și da seama că personalitatea unei persoane poate fi exprimată diferit în situații distincte, susține ideea conform căreia nivelul de diferențiere care caracterizează concepțiile despre sine ale adolescenților cunoaște o creștere.
Există și un alt argument care susține faptul că, în adolescență, concepțiile de sine devin mult mai diferențiate. Spre deosebire de caracterizările furnizate de copii, descrierile de sine ale adolescențiilor iau în considerare cine realizează descrierea. Adolescenții diferențiază între propriile lor opinii despre sine și părerile celorlați. Mai mult decât atât, adolescenții recunosc că pot fi caracterizați diferit, de persoane diferite, acesta constituind un alt tip de diferențiere în cadrul concepțiilor de sine, care nu apare până în această perioadă.
Odată cu această creștere a nivelului de diferențiere, concepțiile de sine devin mai bine organizate și integrate (Harter, 1990). Când copiilor li se cere să se autocaracterizeze, trăsăturile și atributele rămân disparate. Adolescenții sunt însă capabili să organizeze și să integreze diferite aspecte ale imaginii lor de sine într-un întreg logic și coerent.
Relațiile romantice pot juca un rol în dezvoltarea conceptelor de sine sau a identității, în două moduri. Mai întâi, adolescenții dezvoltă percepții diferite față de propria persoană în cadrul scenei romantice. După opinia formulată de Connolly & Konarski (apud. Laura Sheffer & W. Furman, 2002), conceptul de sine romantic se raportează la existența unei relații romantice și la calitatea acestei relații, sugerând că experiențele romantice pot afecta concepul de sine al unei persoane în domeniul romantic. Astfel, adolescenții care împărtășesc experiențe pozitive pot crede despre ei înșiși că sunt parteneri atractivi, în timp ce, aceia care au parte de experiențe romantice nefavorabile dezvoltă o slabă încredere în abilitățile lor de a fi atractivi ca parteneri sau de a avea relații de succes.
În al doilea rând, experiențele romantice și concepul de sine romantic pot afecta stima de sine a unei persoane. De exemplu, existența în cadrul unui cuplu a unui partener abuziv poate determina celuilalt sentimente de inutilitate și deteriorarea stimei de sine. Conceptul de sine romantic este legat de conceptul de sine al unei persoane în alte domenii, și în particular de atractivitatea fizică și acceptarea din partea persoanelor de aceeași vârstă.
Așadar, stima de sine și competența percepută în diferite domenii constituie aspecte fundamentale ale reprezentărilor de sine, dar conceptul de identitate impune mai mult decât atât. În procesul dezvoltării identității, adolescenții dobândesc valori morale și religioase, dezvoltă o ideologie politică, își planifică cariera și adoptă un set de roluri sociale. Relațiile romantice pot facilita dezvoltarea acestor fațete ale identității. Da
I.9. Calitatea relației de cuplu
Unul dintre cele mai importante aspecte care definesc funcționarea cuplului este climatul de cuplu. Aceasta reprezintă o formațiunea foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihologice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacție, ce caracterizează cuplul o perioadă mai mare de timp. Acesta poate fi analizat după mai mulți indicatori:
modul de raportare interpersonală a partenerilor (nivelul de apropiere și înțelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);
ansamblul de atitudini ale membrilor cuplului în raport cu diferite norme și valori;
gradul de coeziune al membrilor grupului familial;
modul de manifestare a autorității parentale;
nivelul de satisfacție resimțit de membrii grupului familial;
dinamica apariției unor stări tensionale și conflictuale;
modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor;
gradul de deschidere și sinceritate manifestat de cei doi parteneri.
Factorii care contribuie la structurarea unui climat de cuplu favorabil și la dezvoltarea intimității sunt: iubirea, comunicarea, intercunoașterea și armonia sexuală în cadrul cuplului.
a) Iubirea – funcții și forme
Între două ființe adulte normale de sex diferit, exceptând orice imaturitatea afectivă, iubirea este oblație, dorința de a place celuilalt și de a-i face plăcere, dorința de a fi la înălțimea idealizării pe care celălalt o proiectează, solicitudine activă pentru celălalt, responsabilitate pentru ceea ce i se întâmplă, respect.
Zik Rubin (1970, apud R.Muchielli) întreprinde o analiză factorială care evidențiează 3 mari componente ale iubirii:
1. Nevoia de asociere și de dependență. Ea se exprimă prin nevoia de a fi împreună, asigurând durata asocierii și consacrând-o;
2. Predispoziția spre securizare. Este o dorință a Eului, care nu are nimic de a face cu pulsiunile sale egocentrice și care înseamnă a fi pentru cel iubit, înainte de a fi spre pentru sine.
3. Exclusivitate și absorbția în celălalt. Aceasta exprimă intimitatea în doi. Această nevoie de fuziune care implică o exclusivitate cu el (ea) și numai el (ea), și nu cu altul, diferențiază clar iubirea de celelalte sentimente pozitive (afecțiune, prietenie, admirație, respect, încredere, simpatie), care nu necesită nici exclusivitate, nici absorbție în celălalt.
Psihanalistul Christian David (apud.R.Muchielli) descrie caracteristicile iubirii autentice:
iubirea adultă normală comportă o orientare către celălalt prin care Eul se deschide și se autodepășește;
iubirea dă naștere unei noi personalități, inițial are loc o anume destructurare, aceasta fiind însăși condiția unei neostructurări originale. „A iubi înseamnă a renaște”. Atunci când reciprocitatea în iubire este trăită de parteneri la nivelul imaginarului și al intersubiectivității, se naște „un suflet nou”. Această accedere la o „intersubiectivitate în act” constituie valoarea structurantă dinamică și maturizatoare a iubirii;
iubirea este bucurie, iubirea adevărată mulțumește întotdeauna cel mai profund sieși, celuilalt pentru că există.
Dragostea asigură trei funcții importante (I.Mitrofan):
servește intereselor procreative ale societății;
satisface o serie de de nevoi personale, cu caracter general-uman, cum ar fi: nevoia de intimitate, de apropiere, de gratificare sexuală și de familie, precum și nevoi particularizate de la o persoană la alta, cum ar fi: nevoia de statut, de recunoaștere socială și de validare personală;
asigură revitalizarea, echilibrul și dezvoltarea personalității.
Psihologul R.Stenberg (1988) (apud. I.Mitrofan) concepe un „triunghi al iubirii”, ale cărui laturi pot fi de dimensiuni diferite de la o persoană la alta. Aceste laturi sunt: pasiunea, intimitatea, obligația. Din combinarea lor, rezultă mai multe forme ale iubirii:
iubirea asociativă (în care domină intimitatea și obligația);
iubirea romantică (în care domină intimitatea și pasiunea);
iubirea naivă (în care domină pasiunea și obligația);
iubirea completă (în care există un echilibru între pasiune, intimitate și obligație).
Există actualmente o tendință de căutare a sensului iubirii și a calității transpersonale a iubirii, de valorizare a sexualității prin dimensiunea sa cognitivă și spirituală, în ciuda confuziei și dezordinilor sexuale și relaționale simptomatice dintre bărbați și femei.
b) Comunicarea în cadrul cuplului
Comunicarea între parteneri reprezintă un sistem de vehiculare a informațiilor, atât în plan verbal, cât și nonverbal, atât conștient, cât și inconștient, sub forma unui dialog complex, ale cărui tipare, stil, profunzime, cantitate și calitate, funcționalitate și producere de satisfacții mutuale variază de la o etapă la alta, de la o situație la alta și de la cuplu la cuplu.
Marie Aimee Guilhot (apud.R.Muchielli), analizând condițiile comunicării în interiorul unui cuplu, le rezumă la două cuvinte-cheie: transparență și clarviziue:
transparența – reprezintă măsura în care partenerul sa partenera sunt capabili să se reveleze celuilalt, să-i spună acestuia ce simte sau ce l-a dezamăgit, să i se dezvăluie acestuia așa cum este el în realitate, să-și exprime așteptările.
clarviziunea – reprezintă măsura în care partenerul sau partenera sunt capabili ă înțeleagă universul celuilalt, sensul atitudinilor și reacțiilor sale, natura reală a așteptărilor sale.
R.Muchielli adaugă o a treia condiție – abandonul oricărei atitudini sistematice de defensă. Este necesară în cuplu reflectarea asupra a ceea ce există adevărat în ceea ce celălalt spune despre noi. Trebuie ca fiecare „să se învețe” pe sine.
Atunci când aceste condiții există, partenerii comunică, comunicarea lor având valoare pentru cuplu, pentru construirea fericirii acestuia.
Marie Aimee Guilhot construiește o metodă de învățare a comunicării, care are ca scop asigurarea cooperării și coresponsabilității în cadrul cuplului. Această securizare bazală, care neutralizează reacțiile de defensă ale partenerilor permite reeducarea după cele două direcții pe care ea le surprinde în cadrul cuplului:
1. Antrenamentul clarviziunii, ce presupune centrarea atenției partenerilor nu doar asupra conținutului verbal intelectual a ceea ce spune celălalt, ci mai ales asupra a ceea ce comunică acest conținut, privind cerințele, așteptările, nevoile, percepțiile partenerului. Este, deci, vorba despre un antrenament pentru decentrare (a se orienta către celălalt, a înțelege în raport cu contextul celuilalt) și, pe de altă parte, de a se antrena pentru perceperea dispozițiilor expectante (sau frustrări) ale partenerului. În felul acesta, ei vor renunța la tendința de a filtra și de a interpreta informația furnizată de către partener prin raportarea la ei înșiși.
2. Antrenamentul transparenței, în care fiecare partener este invitat să facă eforturi pentru a percepe modul cum a perceput celălalt spusele sale, operând astfel un auto-feedback, să caute în mesajul emis de către el obscuritatea sau opacitatea (la nivel verbal sau al paralimbajului) care a provocat neînțelegerea sau interpretarea operată de celălalt și care, ca urmare, generează insatisfacția sau frustrarea emițătorului. Această autocritică la nivelul transparenței trebuie să meargă mai departe și să clarifice atitudinile mentale, motivațiile reticențelor, cauzele personale ale opacității sau ale amputării mesajului.
Caracteristicile comunicării la cuplurile fericite (R.Muchielli):
partenerii sunt spontani și fără reticențe unul față de celălalt. Ei sunt capabili să-și exprime punctul de vedere personal fără ca aceasta să pună sub semnul întrebării comunitatea lor de existență;
pe baza unui „a fi împreună”, sigur bazat pe iubire, diferențele de opinie și discuțiile se manifestă liber;
funcția comunicării este de a spori cunoașterea interpersonală, conștientizarea problemelor sau așteptărilor celuilalt;
limbajul și paralimbajul sunt congruente, ceea ce înseamnă că tonul, vocea, mimica și alți acompaniatori ai mesajului (paralimbajul) sunt în acord cu coținutul celor spuse;
schimburile sunt cel mai adesea dinamizante și constituie sursă de satisfacție, eficacitatea lor face să fie tot mai adesea căutate;
problemele cuplului sunt delimitate și tratate, nu există digresiuni;
partenerii își vorbesc unul celuilalt și, în același timp, sunt împreună unul cu celălalt; există o relație bazală care nu este verbalizată;
deși acceptarea celuilalt ca individualitate nu este necondiționată (există lucruri care trebuie schimbate, reacții penibile), acceptarea sa ca partener este necondiționată;
comunicarea verbală și paraverbală nu este singura formă de reacție, existând și altele, care sunt nonverbale: mângâierea, sexualitatea, gândirea, amintirea etc.
Caracteristicile comunicării la cuplurile nefericite:
partenerii nu duc până la capăt opțiunile personale în fața celuilalt, ci le emit aluziv, subînțeles, cu o parte pe care o păstrează secretă;
revendicarea personală este importantă, implicând acuzarea celuilalt și organizarea de atitudini defensive care tind să devină automatizate;
comunicarea are o funcție ofensiv-defensivă, ea nu ajută cu nimic progresul ajustării percepțiilor;
limbajul și paralimbajul sunt necongruente, lucruri banale sunt spuse într-un mod agresiv, lucruri agresive sunt spuse cu un surâs etc.;
schimburile consumă energie, sunt obositoare și prelungite pentru lucruri lipsite de importanță sau invers, această ineficacitate fiind de la sine înțeleasă, schimburile nu mai există;
fiecare problemă a cuplului antrenează alte probleme și, în final, reacția cuplului în totalitate, digresiunile sunt numeroase, problemele par întotdeauna a fi în suspans;
partenerii își vorbesc fără a fi unul cu celălalt, fiecare dintre cei doi caută fie să-l convingă, fie să se eschiveze, fie să-l manipuleze pe celălalt;
celălalt nu doar că nu este acceptat așa cum este, ci chiar este considerat ca sursă de frustrări și practic renegat ca partener;
comunicarea tinde să se restrângă la semnale verbale convenționale, în anumite cazuri conversația este înlocuită prin scris (bilețele cu informație obiectivă).
Funcțiile comunicării sunt numeroase și acoperă practic tot câmpul existenței cuplului (R.Muchielli):
funcția de schimburi verbale sau de alt tip – comunicarea exprimă și permite unitatea, ea este astfel în mod esențial fatică și consumatorie;
funcția de intercunoaștere – ea este „ascultarea” celuilalt, pentru a-i înțelege cererile, sistemul de așteptări, percepțiile, conotațiile, universul său de semnificații;
funcția de satisfacere a celuilalt – prin conținutul răspunsurilor clare (deoarece celălalt așteaptă satisfacții la nivelul răspunsurilor verbale), dar mai ales la nivelul paralimbajului, în măsura în care tonul, vocea, mimicile, atitudinile, posturile, tăcerile însele sunt moduri de comunicare;
funcția de progres a cuplului – explicându-se și făcând remarci fiecare oferă celuilalt ocazia unei conștientizări în plus a ceea ce se petrece între ei, în jurul lor, în fiecare dintre ei, conștientizare prin care fiecare lucru se poate schimba. În acest scop, nu sunt importante evocarea conținuturilor sau reconstituirea istorică a ceea ce s-a întâmplat, ci, pe de o parte, structura formală a schimburilor și, pe de altă parte, sensul și forma generală a așteptărilor relevate.
c) Intercunoașterea – premisă și condiție a acomodării și adaptării în cadrul cuplului
„Intercunoașterea este un mecanism psihosocial de întreținere, dezvoltare și corecție a interacțiunii în dinamica relației parteneriale, ce constă în modalitatea specifică în care partenerii se percep, se evaluează, se interpretează și se anticipează reciproc sub aspectul trăirilor, reacțiilor, atitudinilor, convingerilor, capacităților de înțelegere, interpretare și opțiune, motivațiilor, valențelor și intereselor, acțiunilor și comportamentelor în adoptarea și exercitarea rolurilor conjugale, precum și a celorlalte roluri simultane (părinți, membri ai societății, profesioniști)” (N.Mitrofan, I.Mitrofan).
Una dintre condițiile majore pentru fericirea cuplului este necesitatea ca fiecare dintre parteneri să fie capabili să perceapă așteptările celuilalt și să le răspundă în mod adecvat. Prin nesatisfacerea așteptărilor personale, în cadrul cuplului se pot acumula nenumărate frustrări.
I.10. Studii psihologice asupra relațiilor romantice
În studiul Italian Adolescents' First Romantic Relationships: An Explorative Study, autorul Marcantonio Caltabiano îi citează pe Steinberg și Morris (2001), care aduc un interesant punct de vedere asupra modului în care a fost reflectată, în literatura de specialitate, importanța relațiilor romantice asupra dezvoltării adolescentului. Astfel, aceștia consideră că: “Cercetătorii interesați în dezvoltarea adolescentului au acordat neașteptat de puțină atenție naturii și funcțiilor relațiilor romantice în perioada adolescenței, în ciuda realității bine documentate, că până în perioada adolescenței mijlocii, cei mai mulți dintre adolescenți au avut un iubit sau o iubită (…)”. În studiul amintit, autorul dorește să investigheze factorii cei mai semnificativi care accelerează sau întârzie implicarea adolescenților într-o primă relație de cuplu. Datele au fost colectate de la un număr de aproximativ 5000 de subiecți, studenți ai unor facultăți italiene, aflați în primul sau în al doilea an de studiu. În urma analizării rezultatelor, s-a concluzionat că, un prim factor important în implicarea adolescenților în relații romantice, este vârsta. Dacă șansele de a lega o relație de cuplu cresc până la vârsta de 19 ani (unde se atinge maximul), odată cu depășirea acestui prag se poate observa o plafonare a acestora, cu o tendință clar descrescătoare, după vârsta de 23 de ani. S-a demonstrat de asemenea că familia are o influență considerabilă în direcția studiată, deficiența de comunicare în relația părinte-copil fiind negativ asociată cu probabilitatea intrării într-o relație a adolescentului. Un alt rezultat așteptat este acela că, tinerii cu o viață socială dezvoltată, au mai mari oportunități de a închega o relație, comparativ cu cei care sunt mai puțin activi social. De asemenea, stima de sine ridicată s-a dovedit a fi un factor ce facilitează implicarea adolescentului într-o legătură romantică.
Într-un alt studiu, Renee V. Galliher și colaboratorii săi (2004), au încercat să surprindă legătura dintre calitatea relațiilor romantice în adolescența târzie și interacțiunea celor doi parteneri implicați. Această cercetare a inclus 61 de participanți americani, în vârstă de 18-19 ani. S-a constatat că la fete, autoevaluarea calității relației este prezisă de modul în care ele percep interacțiunea cu partenerul lor, și anume dacă acesta manifestă un comportament de sprijin sau unul mai degrabă conflictual. Pe de altă parte, scorurile obținute de băieți, privind calitatea relației au putut fi corelate cu gradul de acceptare a influenței pe care partenerele o aveau asupra lor și cu deschiderea înspre ideile acestora.
În mod intuitiv, putem afirma că trăsăturile de personalitate ale partenerilor au o influență importantă asupra calității relației romantice. În această direcție, un interesant studiu a fost realizat de către Neyer și Voigt (2004). Subiecții cercetării respective au fost 100 de cupluri berlineze, cu parteneri de vârste cuprinse între 19 și 36 de ani. În marea majoritate a cazurilor a fost vorba despre tineri necăsătoriți (92%), în ciuda faptului că relațiile erau de lungă durată (2 ani și 9 luni în medie). S-a constatat, în mod oarecum surprinzător, că trăsăturile de personalitate ale partenerilor nu indică o similaritate consistentă, însă în schimb calitatea relației este văzută aproximativ la fel de către cei doi parteneri. În timp ce calitatea relației nu este legată de asemănările de personalitate, analizele diadice au arătat că această calitate este mai bine prezisă de către propria personalitate a subiectului, decât de personalitatea partenerului. Astfel, trăsătura de personalitate care s-a dovedit a influența cel mai consistent calitatea relației, a gradul de agreabilitate (atât personal, cât și al partenerului). Siguranța auto-percepută a atașamentului a fost în mod semnificativ corelată cu toate cele cinci trăsături vizate de testul Big Five: stabilitate emoțională, extraversiune, deschidere spre experiență, agreabilitate și conștinciozitate. Neuroticismul s-a dovedit, așa cum era de așteptat un predictor clar al unei calități scăzute a relației. În altă ordine de idei, trebuie precizat că cei doi autori au ales o abordare orientată spre “rețelele personale”, cărora cei doi parteneri le aparțin (“personal network approach”). Autorii au reușit să extragă câteva concluzii interesante, ce au rezultat din acestă abordare, concluzii vizând modul în care mediul social influențează calitatea relației. Astfel, femeile s-au dovedit a fi cu atât mai atașate de partener cu cât relațiile lor sociale sunt mai nesigure. Mai mult decât atât, stările conflictuale și cele de nesiguranță în prezența partenerului au fost prezise de aceleași situații legate de relația cu ceilalți. În privința bărbaților, s-a înregistrat existența unei corelații negative între intensitatea vieții lor sociale și apariția stărilor conflictuale cu partenera de viață. Din studiul în cauză rezultă că un alt factor social, care influențează calitatea relației este familia. Astfel, cu cât bărbații au petrecut mai mult timp cu părinții și s-au simțit mai în siguranță alături de aceștia, cu atât mai rare au fost cazurile de conflict și sentimentele de insecuritate generate de relația cu partenera. În general, aceleași concluzii au putut fi trase și în privința femeilor.
Nancy Collins și colaboratorii săi (2002) au întreprins un studiu, desfășurat pe durata a 6 ani, menit să pună în evidență modul în care stilul de atașament, manifestat în adolescență, influențează relațiile romantice în perioada adultă timpurie. Un număr de tineri americani au completat la vârsta adolescenței un test care viza identificarea stilului de atașament. După șase ani, acești subiecți împreună cu partenerii lor de la acea oră (224 de cupluri) au fost evaluați în ceea ce privește calitatea relațiilor romantice pe care le au. Rezultatele au dezvăluit că un stil de atașament nesigur în perioada adolescenței atrage după sine urmări nefaste în ceea ce privește calitatea relațiilor romantice ulterioare. Subiecții respectivi au raportat o comunicare redusă cu partenerii și stări conflictuale pronunțate. Cel mai negativ scor din acest punct de vedere a putut însă fi evidențiat la adolescenții ce dovediseră un stil de atașament evitant, ale căror relații au fost evaluate atât de ei cât și de către partenerii lor ca fiind nesatisfăcătoare. Contrar așteptărilor cercetătorilor și ipotezelor formulate de către aceștia, nu s-au înregistrat corelații semnificative între stilurile de atașament sigur, respectiv anxios-ambivalent și modul de funcționare a relațiilor romantice.
În 2001, un grup de psihologi de la Denver University, publică o lucrare care studiază reprezentările adolescenților în relațiile cu părinții, prietenii și partenerii romantici. Subiecți ai acestui studiu sunt 68 de adolescenți, care au fost intervievați în vederea evaluării modelului de lucru caracteristic fiecăruia dintre cele trei tipuri de relație. În urma analizei rezultatelor, s-a putut stabili existența unei corelații între modelul de lucru specific relațiilor cu prietenii și modelele ce caracterizează legăturile romantice și relațiile cu părinții. Pe de altă parte, nu s-a semnalat o legătură semnificativă între modelele de lucru ale relațiilor cu părinții și acelea ale relațiilor cu partenerii romantici. Acest șablon s-a menținut și în ceea ce privește natura experiențelor percepute. Astfel, sprijinul din cadrul relațiilor cu părinții tinde să se manifeste și în cazul legăturilor cu partenerii romantici și prietenii, ultimele două categorii neputând fi în schimb asociate din acest punct de vedere. Pe de altă parte, comportamentul de autocontrol și cel de control al celorlalți în interiorul cercului de prieteni sunt legate de comportamente similare manifestate într-o relație romantică. Pe ansamblu, autorii concluzionează că reprezentările celor trei tipuri de relații, în ciuda faptului că sunt distincte, sunt legate între ele.
În lucrarea Friends and Lovers: The Role of Peer Relationships in Adolescent Romantic Relationships (1998), Wyndol Furman lansează ipoteza unei influențe reciproce care ar exista între relațiile romantice la adolescenți, pe de o parte și relațiile acestora cu prietenii de aceeași vârstă și cu părinții, pe de altă parte. Astfel, autorul susține spre exemplu că tinerii tind să se regăsească într-un cerc de prieteni al căror nivel de activitate sexuală este similar celui al adolescentului respectiv. Mai mult decât atât, prietenii de aceeași vârstă sunt o sursă foarte importantă de informații pentru adolescenți, inclusiv în domeniul sexualității. În concordanță cu ideile lui Dunphy (1963), este susținută ipoteza că integrarea adolescenților în grupuri alcătuite din persoane de vârstă apropriată va favoriza, direct sau indirect implicarea tinerilor în relații romantice. Grupul de prieteni este astfel văzut ca un fundal pe suprafața căruia iau naștere legăturile romantice heterosexuale, în adolescență și nu numai. Pe de altă parte, relațiile romantice influențează la rândul lor relațiile cu prietenii și cu familia. Pe parcursul derulării unei relații romantice, cei doi parteneri experimentează noi moduri de interacțiune, care presupun reciprocitate, sprijin mutual și eforturi comune într-o anumită direcție. Aceste achiziții vor influența raporturile cu părinții, care tind să devină simetrice. De asemenea, grupurile în care sunt implicați adolescenții pot suferi transformări pe durata unei relații romantice. Partenerul poate fi astfel un intermediar ce deschide perspectiva lărgirii cercului de prieteni și chiar a schimbării totale a acestuia. Trebuie spus în încheiere că studiul la care se face aici referire este unul preliminar, care lansează aceste ipoteze dintre care unele sunt vehiculate și în alte cercetări similare și deschide drumul către o lucrare extensivă, care să investigheze exclusiv aspectele vizate.
Concluzionând, opinia unanimă ce se desprinde din lucrările publicate în domeniu tinde să sublinieze importanța relațiilor romantice în timpul adolescenței și influențele exercitate de acestea în perioadele următoare ale vieții. În general, se susține existența unei interdependențe între relațiile romantice și contextul social în care individul activează. În acest sens, un rol deosebit de important îl au relațiile cu familia și grupul persoanelor de aceeași vârstă. Cercetările sugerează că părinții influențează relațiile romantice ale adolescenților, prin intermediul stilurilor și practicilor parentale. Aceste influențe parentale modelează atitudinile, valorile, motivațiile și caracteristicile personalității pe care adolescenții le transferă în contextele noi ale întâlnirilor romantice. Se conturează de asemenea ideea că tinerii cu diferite stiluri de atașament romantic dezvoltă relații romantice mult diferite în calitatea și natura lor.
Pe de altă parte, o influență puternică asupra calității relației romantice a adolescentului este dată de structura personalității acestuia. Astfel, în diverse studii s-a probat faptul că, în cadrul trăsăturilor de personalitate evaluate de testul Big Five, neuroticismul este cel mai important predictor al insatisfacției și instabilității în cadrul relației, precum și în cadrul calității stilului de atașament romantic. Rezultatele la care s-a ajuns în privința celorlaltor modele de personalitate, precum conștiinciozitate și agreabilitate sunt mai puțin consistente, în timp ce extraversiunea a oferit date contradictorii.
METODOLOGIA CERCETĂRII
II.1. OBIECTIVE
Obiectivele acestei lucrări pot fi împărțite în două categorii: obiective generale și obiective specifice sau operaționale.
Obiective generale:
– Obiectivul nr.1: Stabilirea modului în care modelul parental exercitat în copilărie își pune amprenta asupra calității relației romantice a adolescentului.
– Obiectivul nr.2: Studierea relației existente între diverse dimensiuni ale personalității și calitatea relației romantice a adolescentului.
– Obiectivul nr.3: Realizarea unor comparații între subiecții cu diferite stiluri de atașament în ceea ce privește calitatea relației romantice.
– Obiectivul nr. 4: Stabilirea existenței unei legături între nivelul stimei de sine a adolescentului și calitatea relației de cuplu.
Obiective specifice:
– Obiectivul nr. 1: Evidențierea unor diferențe care apar între subiecții cu diverse tipuri de modele parentale în ceea ce privește calitatea relației de cuplu.
– Obiectivul nr. 2: Acest obiectiv vizează obținerea unui răspuns la întrebarea ”Cine este mulțumit în cadrul relației?”. Se urmărește legătura existentă între neuroticism și calitatea relației, precum și legătura între extraversiune și calitatea relației de cuplu.
– Obiectivul nr. 3: Identificarea stilului de atașament care influențează într-o manieră pozitivă calitatea relației de cuplu și totodată a stilului de atașament care exercită o influență negativă asupra acestui tip de relație.
– Obiectivul nr. 4: Realizarea unor comparații între subiecții cu diferite valori obținute la scala de evaluare a stimei de sine în ceea ce privește calitatea relației romantice.
II.2. IPOTEZE
În vederea atingerii obiectivelor mai sus menționate, au fost avansate următoarele ipoteze de lucru:
– Prima ipoteză: Subiecții care au beneficiat de un model parental democratic în copilărie, vor obține scoruri mai bune la scala de evaluare a satisfacției în relație, comparativ cu subiecții care au beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar.
– A doua ipoteză: Scorurile înalte obținute la dimensiunea neuroticism vor influența într-o manieră negativă calitatea relației romantice. Se așteaptă să existe o legătură pozitivă între extraversiune și calitatea relației.
– A treia ipoteză: Subiecții cu un stil de atașament sigur vor beneficia de mai multă satisfacție în cadrul relației de cuplu, comaparativ cu subiecții care prezintă un tip de atașament evitant .
– A patra ipoteză: Adolescenții care înregistrează scoruri înalte la scala de măsurare a stimei de sine vor obține satisfacție în cadrul relației de cuplu.
II.3. SUBIECȚII INVESTIGAȚI
În cadrul acestui studiu au participat un număr de 70 de subiecți, de gen feminin, cu vârste cuprinse între 16 și 19 ani, elevi în clasele X- XII, în cadrul Colegiul Național Mihai Viteazul. Principala condiție pe care participanții au trebuit să o îndeplinească, a fost aceea de a fi implicați într-o relație de cel puțin șase luni. Testarea s-a defășurat în codiții similare pentru toți subiecții. Aceștia au avut posibilitatea de a opta dacă doresc sau nu să participe la această cercetare, garantânduli-se păstrarea anonimatului.
II.4. METODE ȘI INSTRUMENTE UTILIZATE
În vederea realizării acestui studiu au fost utilizate cinci probe psihologice: o scală pentru evaluarea satisfacției în cuplu (Index of Marital Satisfaction), testul Big Five pentru evaluarea unor dimensiuni ale personalității (neuroticism și extraversiune) și un chestionar pentru stabilirea tipului de atașament între parteneri (Experiences in Close Relationships Questionnaire). S-a utilizat de asemenea, chestionarul pentru evaluarea autorității parentale (Parental Authority Questionaire) și o scală pentru stima de sine (Seelf Esteem Scale). În continuare, voi prezenta fiecare probă în parte, caracteristicile ei, modul de aplicare și instructajul prezentat subiecților.
A. Index of Marital Satisfaction (IMS):
IMS este un instrument de 25 de itemi, construit pentru a măsura gradul și severitatea unei probleme pe care o are un partener în relația de cuplu. Nu caracterizează relația ca o entitate unitară, dar măsoară limitele între care unul dintre parteneri percepe problemele în relație. Scorurile mai mici de 30 (+/- 5) indică absența unei probleme clinic semnificative în această arie. Scorurile peste 30 sugerează existența unei probleme, pe când scorurile care depășesc valoarea 70 indică existența unui stres sever cu posibilitatea clară ca persoana care obține acest scor să utilizeze violența pentru a face față situației.
Această scală poate fi utilizată atât în cazul cuplurilor maritale, cât și în cazul cuplurilor non-maritale. Cei care au răspuns la IMS în etapa de dezvoltare a acestei scale, erau indivizi necăsătoriți sau căsătoriți, populații clinice sau neclinice, liceeni, studenți, etc.
Scorarea se realizează prin inversarea scorurilor la itemii 1, 3, 5, 8, 9, 11, 13, 16, 17, 19, 20, 21 și 23. Rezultatul obținut se adună cu scorurile la itemii rămași, apoi se scade numărul itemilor completați și se înmulțește cu 100. Ceea ce se obține se divide la numărul de itemi completați înmulțit cu șase. Se va obține o scală de la 0 la 100, în care scorurile înalte indică o mai mare severitate a problemei.
IMS are un coeficient alpha de 0, 96, ceea ce indică o consistență internă excelentă.
Instructajul: ”Acest chestionar este destinat a măsura gradul de satisfacție pe care îl simțiți în cadrul relației dumneavoastră. Nu este un test, deci nu există răspunsuri bune sau proaste. Răspundeți la fiecare item pe cât de corect puteți, prin plasarea unui număr în stânga fiecărei afirmații. 1= niciodată, 2= foarte rar, 3= rar, 4= câteodată, 5= o bună parte a timpului, 6= de cele mai multe ori, 7= întotdeauna .”
B. Modelul Big-Five al personalității
Instrumentul Big Five cuprinde un număr de 300 de itemi și poate fi utilizat cu succes în diverse arii aplicative, răspunzând unor scopuri diagnotice și prognostice. Fiecare răspuns este evaluat pe o scală de la dezacord total (1 punct) până la acord total (5 puncte). Cinci dimensiuni majore ale personalității pot fi evaluate prin intermediul acestei probe. Aceste dimensiuni au fost denumite astfel: extraversiune, agreabilitate, conștiinciozitate, neuroticism și cultură sau deschidere către experiență. În lucrarea de față, doar două dintre dimensiunile prezentate au fost utilizate. Este vorba despre extraversine și neuroticism.
Dimensiunea extraversiune / introversiune acoperă 10 % din varianța totală a comportamentului, iar principalele caracteristici ale acestui factor sunt sociabilitate, spirit gregar, asertivitate, activism, căutarea excitației și bunădispoziție.
Dimensiunea stabilitate / instabilitate emoțională sau neuroticism, are ca tăsături principale anxietatea, iritabilitatea, depresia, sugestionabilitatea, impulsivitatea și vulnerabilitatea. Acoperă 6 % din varianța totală a comportamentului.
Subiecții vor primi următorul instructaj: ” Exprimați-vă acordul sau dezacordul pentru fiecare dintre următoarele afirmații, pe o scală de la dezacord total până la acord total. Nu există răspunsuri bune sau rele, această probă nu reflectă inteligența sau cunoștințele voastre. Nu există limită de timp dar încercați să lucrați repede, fără a cugeta foarte mult. Dacă nu înțelegeți sensul unei afirmații, sau ceea ce aveți de făcut, vă rog să mă întrebați și vă voi explica imediat. Nu sunt accepate răspunsurile la care ați ales mai multe variante de acord. Răspunsurile sunt confidențiale, este foarte important să fiți sinceri în răspunsurile date.”
În funcție de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1- 5 pentru fiecare item, după cum urmează: dezacord total- 1 punct, dezacord moderat- 2 puncte, neutru- 3 puncte, acord moderat- 4 puncte și acord total- 5 puncte. Se vor însuma punctele obținute pentru fiecare dimensiune. Există o serie de itemi inversați atât pentru extraversiune (72, 152, 157, 162, 167, 182, 187, 192, 197, 212, 217, 222, 227, 242, 247, 252, 257, 262, 267, 272, 277, 282, 287, 292, 287), cât și pentru neuroticism (156, 176, 181, 186, 196, 201, 206, 211, 216, 221, 226, 231, 236, 241, 246, 251, 256, 261, 266, 271, 276, 281, 286, 291, 296).
C. Experiences in Close Relationships Questionnaire (ECR)
Proba, elaborată de Brennan, Clark și Shaver (1998), conține un număr de 36 de itemi. Surprinde o clasificare în patru categorii a stilurilor de atașament, definind două dimensiuni: anxietate și evitare în cadrul relației de cuplu. Aceste două dimensiuni pot fi utilizate ca axe pe care scorurile subiecților să fie înregistrate. Vor rezulta astfel patru cadrane, fiecare cadran fiind specific unui anumit stil de atașament. Stilului de atașament preocupat îi corespunde un scor ridicat pe axa anxietate și un scor redus pe axa evitare. Subiecții ce obțin scoruri ridicate pe axa evitare și scoruri reduse pe axa anxietate, vor aparține stilului de atașament evitant. Scorurile ridicate la ambele dimensiuni, indică faptul că subiecții sunt temători în ceea ce privește relația de cuplu. Un stil de atașament sigur presupune obținerea unor scoruri mici, atât pe axa anxietate, cât și pe axa evitare.
Subiecții vor primi următorul instructaj: “ Exprimați-vă acordul sau dezacordul pentru fiecare din următoarele afirmații, pe o scală de la 1 (dezacord puternic) la 7 (acord puternic) .”
În funcție de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1- 7 pentru fiecare item după cum urmează: dezacord puternic- 1 punct, dezacord moderat – 2 puncte, dezacord- 3 puncte, neutru – 4 puncte, acord – 5 puncte, acord moderat- 6 puncte și acord puternic – 7 puncte. Se vor însuma punctele obținute pe fiecare din cele două dimensiuni, anxietate și evitare, ținând cont de itemii inversați (3, 15, 19, 22, 25, 27, 29, 31, 33, 35). Itemii corespunzători dimensiunii anxietate sunt: 2, 4, 6, 8, 10, 12, 14, 16, 18, 20, 22, 24, 26, 28, 20, 32, 34, 36. Itemii corespunzători dimensiunii evitare sunt: 1, 3, 5, 7, 9, 11, 13, 15, 17, 19, 21, 23, 25, 27, 29, 31, 33, 35.
Calcularea coeficientului de consistență internă a probei Alpha Cronbach precizează o valoare semnificativă de 0,737.
D. Parental Authority Questionnaire (PAQ)
Chestionarul conține un număr de 30 de itemi și evaluează trei tipuri de modele parentale: autoritar, democrat și permisiv. Răspunsurile se dau pe o scală Likert, de la dezacord puternic (1), până la acord puternic (5). Subiecții trebuie să completeze chestionarul de două ori, o dată pentru mamă și o a doua oară pentru tată. Fiecărui model parental îi revin câte 10 itemi, după cum urmează: modelul parental autoritar: 2, 3, 7, 9, 12, 16, 18, 25, 26, 29; modelul parental democrat: 4, 5, 8, 11, 15, 20, 22, 23, 27, 30 și modelul parental permisiv: 1, 6, 10, 13, 14, 17, 19, 21, 24, 28.
Instructajul dat subiecților: „ Exprimați-vă acordul sau dezacordul pentru fiecare din următoarele afirmații, pe o scală de la dezacord puternic (1), la acord puternic (5).”
În funcție de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1- 5 pentru fiecare item, după cum urmează: dezacord puternic – 1 punct, dezacord – 2 puncte, indiferent – 3 puncte, acord – 4 puncte și acord puternic – 5 puncte. Se vor însuma punctele obținute pe fiecare din cele trei dimensiuni. Scorurile pot varia între 10 și 50 pentru fiecare dimensiune. Cel mai înalt scor obținut indică tipul de model parental caracteristic.
E. Seelf Esteem Scale
Scala pentru evaluarea stimei de sine a fost construită în anul 1965, de către M. Rosemberg și cuprinde un număr de 10 itemi. Fiecare item este evaluat de subiect pe o scală de la 1 (acord absolut) la 4 (dezacord total). Scorurile pot varia între 10 și 40, punctajele mari indicând un nivel ridicat al stimei de sine.
Instructajul dat subiecților: „Pentru fiecare din enunțurile următoare, exprimați-vă acordul sau dezacordul, pe o scală cu patru valori. Nu există răspunsuri bune sau rele.”
Punctajul se va acorda în funcție de tipul de acord exprimat, după cum urmează: acord absolut – 4 puncte, acord – 3 puncte, dezacord – 2 puncte, dezacord total – 1 punct. Se va ține cont de itemii inversați (3, 5, 8, 9, 10).
III.REZULTATELE CERCETĂRII. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA LOR
III.1. ANALIZA REZULTATELOR
În cercetarea de față s-a pornit de la premisa conform căreia, o serie de legături și diferențe se vor stabili între diverse variabile psihologice, care au fost investigate prin intermediul instrumentelor anterior prezentate. Prelucrarea statistică a datelor s-a realizat prin intermediul programului statistic SPSS.
Verificarea primei ipoteze:
„ Subiecții care au beneficiat de un model parental democratic în copilărie, vor obține scoruri mai bune la scala de evaluare a satisfacției în relație, comparativ cu subiecții care au beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar.”
S-a pus problema, din punct de vedere statistic, dacă există diferențe semnificative în ceea ce privește calitatea relațiilor de cuplu ale subiecților investigați, și dacă aceste diferențe sunt datorate hazardului sau faptului că subiecții au beneficiat de modele parentale diferite în cursul copilăriei lor.
Am utilizat tehnica One-Way ANOVA (ANOVA unifactorială), care este unul din procedeele de analiză a varianței pentru o variabilă cantitativă dependentă, de o singură variabilă factor (de grupare). În cazul de față variabila dependentă este calitatea relației de cuplu, Variabila factor, numită și variabilă independentă, în cazul de față modelul parental, trebuie să fie calitativă și poate să aibă trei sau mai multe trepte. În acest caz, variabila independentă are trei trepte: model parental permisiv, model parental autoritar și model parental democrat. Există două limite importante care fac ca această tehnică să nu poată fi aplicată în orice situație, și anume:
Poate fi aplicată doar în cazul în care treptele variabilei independente sunt de tip nominal sau ordinal, iar variabila dependentă este măsurată printr-o scală de interval sau proporții.
Rezultatul final, exprimat printr-o valoare F, exprimă un scor general, fără a preciza specificul evoluției comparației dintre grupuri.
În cazul în care F este semnificativ statistic, indicând existența unor diferențe între grupele cercetării, pot fi utilizate procedurile post hoc pentru realizarea unor comparații. Utilizarea acestor proceduri presupune urmarea a doi pași:
Calcularea lui F pentru a vedea dacă există diferențe semnificative între grupe.
Alegerea testelor post hoc adecvate pentru a vedea cum diferă grupurile între ele, pas necesar a fi făcut doar în condițiile respingerii ipotezei nule din primul pas.
Modul de selecție a testelor post hoc se realizează în funcție de două criterii: numărul subiecților în cadrul grupelor cercetării (egali, relativ egali și profund inegali) și omogenitatea dispersiei. Omogenitatea dispersiei se testează prin apelul la testul Levene. În situația în care rezultatul este nesemnificativ statistic, dispersiile sunt considerate egale. Dacă rezultatul este semnificativ statistic, dispersiile sunt considerate a fi eterogene.
Odată îndeplinite aceste condiții, am aplicat tehnica One-Way ANOVA, (Analyze / Compare Means / One-Way ANOVA). În cazul acestei cercetări, dat fiind faptul că există un număr de subiecți profund inegal în ceea ce privește repartiția pe grupe, se va utiliza una din tehnicile Hochberg GT2 sau Games-Howell.
Rezultatele obținute pot fi vizualizate în tabelul de mai jos:
Tabel 1: Medii și abateri standard obținute pe dimensiunea calitatea relației, în funcție de modelul parental al tatălui.
F(2,67)= 1, 57 , p=0, 21
Tabel 1.1: Medii și abateri standard obținute pe dimensiunea calitatea relației, în funcție de modelul parental al mamei.
F(2,67)= .67, p=0, 51
Rezultatul testului Levene este nesemnificativ statistic, ceea ce indică faptul că ipoteza nulă este confirmată. Diferențele care apar între diferiți subiecți în ceea ce privește calitatea relației lor de cuplu, se datorează hazardului și nu modelului parental de care au avut parte în copilărie. Astfel, prima ipoteză a acestei cercetări este infirmată.
După cum se poate observa din tabelele anterior prezentate, cea mai mare parte a participanților la această cercetare, a beneficiat de un model parental democrat. Se evidențiază totodată, că mamele adoptă un stil democrat în relația cu copiii mai frecvent decât tații. Cel mai puțin utilizat, este modelul parental permisiv, care de altfel, este și cel mai puțin productiv. Un lucru care de asemenea trebuie remarcat, este acela că subiecții, în marea lor majoritate, sunt implicați în relații care le oferă satisfacție. Mediile prezentate în cele două tabele și faptul că la scala de evaluare a calității relației de cuplu, scorurile pot varia între 0 și 100, un punctaj mai mic decât pragul 30 indicând lipsa conflictului, face ca acest fapt să fie și mai evident. Mai mult decât atât, chiar dacă nu semnificativ statistic, o diferență se înregistrează între subiecții cu un model parental democrat și cei cu un model parental evitant sau permisiv. Astfel, subiecții cu un model parental democrat par a fi mai satisfăcuți în cadrul relației lor de cuplu.
Verificarea celei de-a doua ipoteze:
“ Scorurile înalte obținute la dimensiunea neuroticism vor influența într-o manieră negativă calitatea relației romantice. Se așteaptă să existe o legătură pozitivă între extraversiune și calitatea relației.”
Pentru testarea acestei ipoteze s-au calculat corelații între factorii analizați, și anume între: scorurile obținute la scala de testare a calitatății relației de cuplu și scorurile obținute pe dimensiunea neuroticism, iar pe de altă parte, între scorurile obținute la scala de testare a calitatății relației de cuplu și scorurile obținute pe dimensiunea extraversiune.
Pentru a realiza calculul corelației am utilizat coeficientul de corelație Bravais – Pearson (r), unul dintre cei mai folosiți indicatori de asociere în statistica psihologică. După obținerea acestui coeficient, am urmărit să aflu dacă este semnificativ la un prag, p < .05. Rezultatele obținute prin prelucrarea statistică pot fi vizualizate în tabelul 2.
Tabelul 2: Medii și abateri standard
Tabelul 2.1: Corelații între factori:
După cum se poate observa din tabelul numărul 2.1, nu există corelație între scorurile obținute la scala de testare a calitatății relației de cuplu și scorurile obținute pe dimensiunea neuroticism, fiind vorba de un un prag, p > .05.
Un coeficient de corelație semnificativ, la un p < .05, se înregistrează între scorurile obținute la scala de testare a calitatății relației de cuplu și scorurile obținute pe dimensiunea extraversiune. Având în vedere faptul că, la scala de evaluare a calității relației de cuplu, scorurile mici indică satisfacția în relație, putem afirma (luând în considerare semnul „–” al corelației) că, cu cât gradul de extraversiune crește cu atât subiectul este mai satisfăcut în relația romantică.
Se observă așadar, că ipoteza numărul doi este doar parțial confirmată.
Pentru a stabili dacă persoanele extravertite sunt stabile din punct de vedere emoțional, un alt coeficient de corelație Bravais – Pearson (r), a fost calculat. Prelucrarea satistică indică un r = – .42, la un prag de semnificație, p<.01. Între cele două variabile se stabilește așadar o legătură foarte puternică. Semnul „-” ne indică faptul că, atunci când scorurile pe dimensiunea extraversiune cresc, scorurile pe dimensiunea neuroticism scad. Se poate astfel afirma că, persoanele extravertite sunt stabile din punct de vedere emoțional.
Verificarea celei de-a treia ipoteze:
„Subiecții cu un stil de atașament sigur vor beneficia de mai multă satisfacție în cadrul relației de cuplu, comaparativ cu subiecții care prezintă un tip de atașament evitant .”
S-a pus problema, din punct de vedere statistic, dacă există diferențe semnificative în ceea ce privește calitatea relațiilor de cuplu ale subiecților investigați, și dacă aceste diferențe sunt datorate hazardului sau faptului că subiecții manifestă stiluri de atașament diferit față de partenerul lor de cuplu.
În acest scop, am utilizat tehnica One-Way ANOVA (ANOVA unifactorială), descrisă anterior. În cazul de față variabila dependentă este calitatea relației de cuplu. Variabila factor, numită și variabilă independentă, este reprezentată de stilul de atașament, este calitativă și are patru trepte: stil de atașament sigur, stil de atașament anxios, stil de atașament evitant și stil de atașament preocupat.
Odată îndeplinite condițiile necesare, am aplicat tehnica One-Way ANOVA, (Analyze / Compare Means / One-Way ANOVA). În cazul acestei cercetări, dat fiind faptul că există un număr de subiecți profund inegal în ceea ce privește repartiția pe grupe, se va utiliza una din tehnicile Hochberg GT2 sau Games-Howell.
Rezultatele obținute prin prelucrarea statistică pot fi vizualizate în tabelul 3:
Tabel 3: Medii și abateri standard obținute pe dimensiunea calitatea relației, în funcție de stilul de atașament.
Testul Levene (F(3, 66)=43,47, p<.01), este semnificativ statistic, ceea ce indică faptul că ipoteza nulă este infirmată. Putem afirma deci, că diferențele care apar nu se datorează hazardului. Probabil, manifestarea într-o manieră diferită a atașamentului are efect asupra calității relației de cuplu a subiecților incluși în studiu. Se confirmă așadar cea de-a treia ipoteză a acestei cercetări.
Pentru realizarea unor comparații vom recurge la metodele post hoc. Testul Levene semnificativ și repartiția profund inegală a subiecților pe grupe, ne indică că cea mai potrivită procedură de calcul a diferențelor specifice fiecărei grupe este testul Games-Howell.
Legătura dintre calitatea relației și stilul de atașament
Tabelul 4: Rezultatele comparațiilor post hoc:
Urmărind valorile testului Games-Howell putem decela următoarele aspecte:
Nu există o diferență semnificativă în ceea ce privește calitatea relației de cuplu, între persoanele care manifestă un stil de atașament sigur și persoanele care manifestă un stil de atașament anxios.
Există diferențe semnificative între subiecții cu stil de atașament sigur și cei cu un stil de atașament evitant sau preocupat. Având în vedere că scorurile mari obținute la scala de satisfacție în cuplu indică prezența conflictului și privind mediile prezentate în tabelul 3, putem preciza că subiecții cu un stil de atașament sigur obțin mai multă satisfacție în cuplu.
Diferențe semnificative apar și între subiecții cu stil de atașament anxios și cei cu un stil de atașament preocupat sau evitant. Mediile ne indică faptul că, relațiile de cuplu ale subiecților cu un stil de atașament preocupat sau evitant sunt mai slabe calitativ decât cele ale subiecților cu un stil de atașament anxios.
Nu există o diferență semnificativă în ceea ce privește calitatea relației de cuplu, între persoanele care manifestă un stil de atașament evitant și persoanele care manifestă un stil de atașament preocupat.
Verificarea celei de-a patra ipoteze:
„Adolescenții care înregistrează scoruri înalte la scala de măsurare a stimei de sine vor obține satisfacție în cadrul relației de cuplu.”
Pentru testarea acestei ipoteze s-a calculat coeficientul de corelație, între scorurile obținute la scala de testare a satisfacției în cuplu și scala de măsurare a stimei de sine.
Pentru a realiza calculul corelației am utilizat coeficientul de corelație Bravais – Pearson (r). După obținerea acestui coeficient, am urmărit să aflu dacă este semnificativ la un prag, p < .05.
S-a obținut un coeficient de corelație, r = -.27, p <.05, care conduce la confirmarea ipotezei mai sus menționate. Semnul minus din fața coeficientului de corelație indică existența unei relații invers proporționale între cele două variabile, astfel că, atunci când una din valori crește cealaltă scade. Trebuie amintit faptul că la scala de măsurare a satisfacției în cuplu, scorurile mici indică lipsa conflictului.
Tabelul 5: Distribuția pe vârste a subiecților care și-au început activitatea sexuală:
Se poate observa din tabelul 5, că un procent de 58,56% dintre adolescenții participanți în cadrul acestei cercetări și-au început viața sexuală.
III.2. INTERPRETAREA REZULTATELOR
Prima ipoteză a acestei cercetări se referea la faptul că, subiecții care au beneficiat de un model parental democrat în copilărie, vor obține mai multă satisfacție în relația de cuplu, comparativ cu subiecții care au beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar. Rezultatele statistice au infirmat însă această ipoteză. O posibilă explicație a acestui fapt, ar putea fi dată de vârsta subiecților participanți la această cercetare (16-19 ani). Astfel, cu toate că au depășit perioada pubertății, aceștia traversează o perioadă de consolidare a imaginii de sine, aspirând la un nivel tot mai înalt de independență. Este o vârstă la care adolescenții sunt gata să ia propriile decizii cu privire la comportamentul manifestat în diverse situații de viață, dând dovadă că sunt capabili să-și dirijeze singuri propriul curs al existenței.
Uneori, chiar mediul familial din care adolescentul provine, îl poate determina să acționeze într-un mod diferit față de cel cu care era obișnuit. De exemplu, un adolescent care de mic a învățat că iubirea este condiționată și trebuie dobândită prin supunere și chiar renunțare la sine, în momentul în care se implică într-o relație romantică și simte că partenerul său îl apreciază și îl iubește necondiționat, va tinde să facă același lucru. Are loc în această situație o modelare a comportamentului în funcție de partener, fiind lăsate la o parte influențele din partea părinților și dezvoltându-și acea capacitate de “a da și a lua” într-un cuplu.
O altă explicație ar putea fi dată de faptul că, investigând subiecți adolescenți care trebuie să răspundă la întrebări privind relațiile existente între ei și părinți, din perioada copilăriei și până în prezent, ar putea exista posibilitatea ca răspunsurile pe care ei le oferă, să exprime mai degrabă opinia curentă despre conduita parentală și mai puțin o imagine obiectivă a relațiilor din perioada copilăriei.
Pe de altă parte, majoritatea adolescenților paticipanți la cercetare sunt implicați în relații romantice satisfăcătoare, lucru dovedit după prelucrarea statistică a datelor. Acest fapt ar putea fi susținut de explicațiile anterior prezentate. Și nu trebuie uitat că, înainte de a se implica într-o relație romantică, adolescentul leagă diverse prietenii, devenind membru al unui grup constituit din persoane de aceeași vârstă. În cadrul unor astfel de grupuri apar o serie de interacțiuni, dezvoltând adolescentului sentimentul de apartenență. S-a dovedit că aceste interacțiuni sunt stimulatoare și conduc la dezvoltarea altruismului și reciprocității. În cadrul unor astfel de grupuri, adolescenții își pot dezvolta capacități de cooperare și de clădire a unor relații. Observăm cum, în lipsa unui model parental adecvat, adolescentul poate totuși dobândi abilitățile sociale necesare pentru a putea să dezvolte o relație romantică satisfăcătoare. În plus, adolescenții au tendința de a-și alege drept parteneri persoane care împărtășesc același tip de interese, atitudini și valori ca și ei. Astfel, satisfacția în cadrul unei relații nu este obținută în același mod în toate cuplurile. Nu putem vorbi de un șablon general valabil, care să asigure garantat calitatea unei relații.
Mai mult decât atât, relațiile romantice prezintă o serie de trăsături comune cu prietenia, fiind chiar considerate o categorie specială a acesteia. În multe situații adolescenții vor fi mult mai tentați să adopte în relația de cuplu, un model de raportare preluat dintr-o relație de prietenie decât modelul preluat din familie.
Astfel, ar fi interesantă o continuare a acestiu studiu, care să vizeze influențele rețelei de prieteni asupra relației romantice a adolescentului.
Cea de-a doua ipoteză a acestei cercetări a încercat să surprindă influențele pe care două dimensiuni ale personalității (neuroticism și extraversiune), le pot exercita asupra calității relației romantice. Cu alte cuvinte, s-a căutat să se demonstreze că neuroticismul influențează într-o manieră negativă calitatea relației romantice, în timp ce o legătură pozitivă se stabilește între extraversiune și satisfacția în cadrul cuplului. Rezultatele obținute, indică că această ipoteză este doar parțial confirmată. După prelucrarea statistică a datelor, s-a constatat că nu există nici o legătură între neuroticism și calitatea relației, dar un scor ridicat la dimensiunea extraversiune poate fi asociat cu obținerea satisfacției în cuplu. În continuare voi face o analiză a acestor rezultate.
Mai multe explicații ar putea sta la baza faptului că nici o legătură nu a putut fi identificată între neuroticism și calitatea relației de cuplu. Analiza datelor ne indică că, subiecții participanți la această cercetare au obținut scoruri medii la dimensiunea neuroticism, și scoruri foarte bune în ceea ce privește calitatea relației lor de cuplu. Așadar, nu se poate discuta despre nivele ridicate ale instabilității emoționale. Pe de altă parte, ar putea fi pusă în discuție și durata relației romantice. Este demonstrat faptul că efectele neuroticismului asupra relației de cuplu variază foarte mult în funcție de perioada pe care această relație se întinde. Și mai mult, aceste efecte sunt dovedite îndeosebi pe cupluri maritale. În cazul de față este vorba despre cupluri necăsătorite, care nu partajează aceeași locuință. Astfel, adolescenții deși petrec o cantitate însemnată de timp în compania partenerilor romantici, nu sunt puși în situația de a gestiona aceleași probleme ca în cazul unui cuplu marital.
O altă explicație care ar putea fi dată se referă la faptul că neuroticismul nu ar avea efecte directe asupra calității relației de cuplu, ci indirecte. O mare parte a cercetătorilor care au realizat studii longitudinale cu privire la neuroticism, susțin ideea conform căreia persoanele care ating nivele înalte la această dimensiune, au tendința de a se căsători mai repede, iar mariajele timpurii se destramă cu mai mare ușurință.
Trebuie de asemenea menționat că, în cadrul acestei cercetări, informațiile au fost obținute din partea unui singur partener. O astfel de abordare examinează asocierea care se stabilește între calitatea relației intime, percepută de persoana în cauză, și propriile trăsături de personalitate. Nu știm însă în ce manieră un anumit nivel al neuroticismului persoanei examinate, poate afecta calitatea relației pentru celălalt.
O serie de argumente pot fi prezentate pentru a susține legătura pozitivă ce se stabilește între extraversiune și calitatea relației de cuplu. Persoanele extravertite se pot descrie ca fiind energice, calde, sociabile și asertive. Preferă să se afle în compania altor persoane, lipsa timidității ajutându-le să inițieze cu ușurință contacte noi și astfel să beneficieze de suport din partea apropiaților. Aceste persoane au abilități sociale foarte bine dezvoltate, fiind capabile să relaționeze adecvat în cadrul unei relații. Cu alte cuvinte, știu să rezolve conflictele, să comunice ceea ce simt și să facă față într-un mod adecvat situațiilor stresante.
O corelație foarte puternică se stabilește și între extraversiune și stabilitatea emoțională. Există deci toate premisele pentru ca persoanele extravertite să obțină satisfacție în relația de cuplu.
Cea de-a treia ipoteză a acestiu studiu, a urmărit să evidențieze legăturile care se stabilesc între subiecții cu diferite stiluri de atașament, pe dimensiunea calitatea relației. Astfel, se estima că subiecții cu un stil de atașament sigur vor beneficia de mai multă satisfacție în cadrul relației de cuplu, comparativ cu subiecții care prezintă un stil de atașament evitant. Rezultatele statistice, obținute în urma prelucrării statistice a datelor, a confirmat această ipoteză.
Stilul de atașament se referă la modele specifice de experimentare a relațiilor romantice. O persoană care dezvoltă un stil de atașament sigur în cadrul relației de cuplu, se simte confortabil în intimitate, are siguranța faptului că este iubită și valorizată de către partener, pe care îl percepe ca fiind cald și receptiv, dezvoltând în acest mod expectanțe pozitive cu privire la relația de cuplu. Se explică așadar motivul pentru care acest tip de persoane obțin satisfacție în relația romantică. La polul opus, se află stilul de atașament evitant, care presupune repliere pe sine și disconfort resimțit în intimitate. Ei își percep partenerul ca fiind neprotector și preferă să nu depindă de nimeni pentru a primi sprijin. Încearcă să păstreze distanța față de celălalt pentru a se apăra de o posibilă respingere, refuzând în același timp să-și exprime sentimentele. Suntem puși în fața a două tipologii total diferite. Persoanele cu un tip de atașament sigur, sunt caracterizate de un nivel ridicat al încrederii, satisfacției și angajamentului și un nivel scăzut de conflict. La persoanele cu un tip de atașament evitant, proporțiile sunt inversate, conflictul făcîndu-și loc mult mai adesa în relația de cuplu, nivelul încrederii, satisfacției și angajamentului fiind redus. Putem afirma că, în timp ce un stil de atașament sigur constituie un factor sigur de protecție a relației, un stil de atașament evitant constituie un factor de vulnerabilitate pentru dezvoltarea și menținerea relației intime.
Cea de-a patra ipoteză a acestui strudiu, a urmărit să evidențieze modul în care nivelul stimei de sine influențează obținerea satisafcțieie în cadrul relației de cuplu în adolescență. Astfel, s-a presupus faptul că adolescenții care înregistrează scoruri înalte la scala de măsurare a stimei de sine vor obține satisfacție în cadrul relației de cuplu. Rezultatele statistice, obținute în urma prelucrării datelor, a confirmat această ipoteză.
Imaginea de sine este definită de modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc dimensiunile eului nostru. În funcție de percepția noastră la un moment dat al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal si eul viitor. Imaginea de sine ne influențează comportamentele, de aceea este important să ne percem cât mai corect, să dezvoltăm convingeri realiste despre noi înșine. Există persoane care, deși au o înfățișare fizică plăcută, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc. Percepția de sine nu reprezintă adevărul despre noi, ci este doar o „hartă” pentru propriul „teritoriu”, un barometru al stării noastre de bine. Relațiile armonioase cu membrii familiei și cei din jur, performanțele profesionale, asumarea unor responsabilități în acord cu resursele proprii indică o imagine de sine pozitivă, în timp ce absența motivației sau o motivație scăzută, agresivitatea defensivă, comportamentele de evitare, rezistențele la schimbare sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativă. Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înșine în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți și este direct proporțională cu conștientizarea valorii noastre. Fiecare ființă umană este unică și are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei ființe umane este dată de suma comportamentelor, acțiunilor și potențialităților sale trecute, prezente și viitoare. Capacitatea ființei umane de a se proiecta în viitor, de a-și conștientiza, dori și anticipa devenirea prin raportarea la experiențele și succesele anterioare și credința despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine.
Increderea în sine depinde mai mult de capacitatea noastră de a face anumite lucruri, în timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluari și are un rol foarte important în stabilirea identității noastre. O stimă de sine pozitivă se bazează pe percepția pozitivă despre propriile noastre comportamente. De aceea este important să ne respectăm nevoile și limitele pentru ca acțiunile noastre să ne pună în valoare, să fie viabile în ochii noștri.
Încrederea în sine nu este înnăscută și nu depinde doar de educația pe care am primit-o în copilărie când părinții noștri ne-au învățat să facem împreună cu ei și ne-au stimulat să ne asumăm responsabilități pentru a deveni autonomi în viață. Încrederea în sine este realistă și predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obținute în trecut, pe experiențele reale pe care o persoană le-a trăit și care-i permit să prezică rezultatele la care se așteaptă în viitor. Deci încredera în sine nu este oarbă și prezintă o anumită doză de incertitudine. Ea se bazează pe conștientizarea propriilor cunoștințe și competențe într-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obținute anterior și este întreținută prin abordarea treptată a altor experiențe în scopul de a fixa și transfera competențele, precum și pentru a descoperi alte competențe de care nu eram conștienți. Este important ca experiențele noi să fie abordate treptat, deoarece eșecurile repetate la experiențe noi pentru care nu reușim să găsim o explicație pot avea efecte negative asupra încrederii în sine și a stimei de sine. Dacă suntem flexibili și putem recadra acțiunile și experiențele noastre astfel încât să vedem partea bună, pozitivă a lucrurilor și să învățăm ceva din ceea ce ni se întâmplă, reușim să ne construim încrederea în sine și să ne întărim stima de sine. Convingerile noastre ne dirijează comportamentele, de aceea este important să păstrăm acele convingeri care sunt bune pentru noi și ne ajută să ne schimbăm cadrele de referință. Abordarea unei situații dintr-o altă perspectivă ne permite să ne schimbăm reacțiile, să dezvoltăm comportamente noi, mai adecvate situației prezente și să obținem astfel rezultate mai bune în viață.
Nivelul ridicat al stimei de sine contribuie la oținerea satisfacției în cadrul relației de cuplu oferind celor implicați sentimentul utilității, încredere în partenerul romantic, încredere în forțele proprii, cooperare cu partenerul, sentiment de independență. În schimb ce un nivel redus al stimei de sine contribuie la plasarea controlului în mâinile celuilat, apariția sentimentului de inutilitate, teamă de eșec, dependență față de partener, gelozie.
III.3. CONCLUZII
Orientarea cercetării noastre stă sub semnul paradigmelor prezente de abordare a factorilor care contribuie la calitatea relației de cuplu în adolescență.
A fost studiată influența pe care o pot exercita în acest sens modelele parentale precum și tipul de atașament existent între parteneri. S-a încearcat de asemenea stabilirea unei legături între stima de sine și o serie de dimensiuni ale personalității (neuroticism și extraversiune), pe de o parte, și calitatea relației, pe de altă parte.
În concluzie putem afirma că adolescentele care experimentează un stil de atașament sigur în copilărie obțin mai multă satisfacție în relația de cuplu decât adolescentele care experimentează un stil de atașament evitant. Între aceste două stiluri se situează stilul de atașament temător și cel preocupat. Adolescentele care experimentează unul dintre aceste ultime două stiluri obțin o satisfacție medie în relația de cuplu. Calitatea relației romantice este influențată și de nivelul stimei de sine, putând observa că adolescentele cu un nivel ridicat al stimei de sine obțin satisfacție în cadrul relației du cuplu., la fel cum există o corelație semnificativă între scorurile înalte pe dimensiunea extraversiune și satisfacția obținută în cadrul relației romantice.
Chiar dacă este considerată drept o perioadă tumultoasă a vieții, adolescența a oferit și continuă să ofere un vast material de studiu pentru diverse domenii ale științei. Din perspectiva psihologiei, unul dintre cele mai incitante capitole ale vieții adolescentului este constituit din implicarea acestuia în relații sentimentale cu persoane de sex opus. Relațiile de cuplu pot fi caracterizate drept o categorie specială a relațiilor de prietenie, ele implicând intimitate, pasiune și angajament
În cursul adolescenței, numeroși tineri trăiesc povești unice de iubire, care nu doar că ocupă o poziție centrală în viața lor la momentul respectiv, dar joacă și un rol important în ceea ce privește cursul general al dezvoltării ulterioare a acestora.
Bibliografie
Ainsworth, Blehar, Waters, & Wall (1987), Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation, Hillsdale, N. J.: Erlbaum Associates
Albu, M. (2000), Metode și instrumente de evaluare în psihologie, Editura Argonaut, Cluj- Napoca
Anghelescu, C. (1989), Elemente practice de psihologie a copilului, Editura Medicală, București
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J. (2002), Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București
Băban, A. (1998), Stres și Personalitate, Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Berk, L. E. (2002), Infants and Children. Prenatal throught middle childhood, 4th end., Ally and Bacon
Birch, A. & Hayward, S. (1999), Diferențe interindividuale, Editura Tehnică, București
Bowlby, J. (1982), Attachment and looss: Vol. I Attachment, 2nd., New York: Basic Books
Bowlby, J. (1980), Attachment and looss: Vol. III Loss, 2nd., New York: Basic Books
Bowlby, J. (1988), Asecure Base: Clinical Applications of Attachment Theory, London: Tavistok/Routledge
Brennan, K. A., Clark, C. L., & Shaver, P. R. (1998). Self-report measurement of adult romantic attachment: An integrative overview. In J. A. Simpson & W. S. Rholes (Eds.) – Attachment theory and close relationships, New York: Guilford Press
Carlson, V., Cicchetti, D., Barnett, D., & Braunwald, K. (1989). Dizorganized/disoriented attachment relationships in maltreted infants – Developmental Psychology
Freud, S. (2000), Opere: vol. III. Psihologia inconștientului, Editura Trei, București
Erikson, M. F. (1992), Attachment past and prezent. Implications for terapeutic intervention with mother-infant dyads. Development and Psychopathology
Hazan, C., & Shaver, P. R. (1987), Romantic love conceptualized as an attachment process, Journal of Personality and Social Psychology
Hăvârneanu, C. (2000), Cunoașterea psihologică a persoanei, Editura Polirom, București
Iluț, P. (1995), Familia. Cunoaștere și asistență, Editura Argonaut, Cluj-Napoca
Lazarus, R. S., Folkman, S. (1987), Transactional theory and research on emotions and coping, European Journal of Personality
Lie, N. (1999), Reactive attachment disorder, Editura Cantes, Iași
Main, M. (1990), Cross-cultural studies of attachment organization: Recent studies, changing methodologies, and concept of conditional strategies, Human Development
Main, M., Kaplan, N., & Cassidy, J. (1985), Security in infancy, childhood, and adulthood: A move to the level of representation, Child Development
Mikulincer, M., Birnbaum, G., Woddis, D., & Nachmias, O. (2000), Stress and accesibility of proximity-related thoughtts: Exploring the normative and intraindividual components of attachment theory, Journal of Personality and Social Psychology
Miclea, M. (1999), Psihologie cognitivă, Editura Polirom, Iași
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998), Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Press ,,Mihaela,, S.R.L. București
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia vieții de cuplu-între iluzie și realitate, Editura SPER, București
Mitrofan, I., Mitrofan, N. (1991), Familia de la A la Z, Editura Științifică, București
Mitrofan, I. (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane – psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom, Iași
Moldovan O., D., Bălaș-Timar, D. (2007), Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, Arad
Munteanu, A. (1998), Psihologia copilului și a adolescentului, Editura Augusta, Timișoara
Partenie, A. (2000), Metode de cercetare psihologică a personalității, Editura Augusta, Timișoara
Piéron, H. (2001), Vocabularul Psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, București
Radu, I., Iluț, P. & Matei, L. (1994), Psihologie socială, Editura Exe, Cluj Napoca
Radu, I. & colab. (1991), Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj Napoca
Santrock, J. W. (2002), Life-Span Development, New York: Mc Graw Hill Inc
Schaffer, H. R. (2005), Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj- Napoca
Sears, R. R., Maccoby, E. E., & Levin, H. (1957), Patterns of child rearing, Evanston, IL: Row, Peterson
Shaver, P. R., & Hazan, C. (1993). Adult romantic attachment: Theory and evidence. In D. Perlman & W. Jones (Eds.), Advences in personal relationships, London, Jessica Kingsley
Sillamy, N. (2000), Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București
Sroufe, L. A. (1985), Attachment classification from the perspective of infant-cargiver relationships and infant temperament, Child Development
Sroufe, L. A., Cooper, R. G., DeHart, G. B., Marshall, M. E. (1992), Child development. Its nature and course, 2nd edn., New York: McGraw-Hill, Inc
Stern, D. (1985), The interpersonal world of the infant, New York: Basic Books
Stone, A., & Neale, J. (1984), New measures of daily coping: development and preliminary results, Journal of Personality and Social Psychology
Șchiopu, U., coord. (1997), Dicționar de psihologie, Editura Babel, București
Șchiopu, U., Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor –ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București
Zlate, M. (1999), Eul și personalitatea, Editura Trei, București
Bibliografie
Ainsworth, Blehar, Waters, & Wall (1987), Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation, Hillsdale, N. J.: Erlbaum Associates
Albu, M. (2000), Metode și instrumente de evaluare în psihologie, Editura Argonaut, Cluj- Napoca
Anghelescu, C. (1989), Elemente practice de psihologie a copilului, Editura Medicală, București
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J. (2002), Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București
Băban, A. (1998), Stres și Personalitate, Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Berk, L. E. (2002), Infants and Children. Prenatal throught middle childhood, 4th end., Ally and Bacon
Birch, A. & Hayward, S. (1999), Diferențe interindividuale, Editura Tehnică, București
Bowlby, J. (1982), Attachment and looss: Vol. I Attachment, 2nd., New York: Basic Books
Bowlby, J. (1980), Attachment and looss: Vol. III Loss, 2nd., New York: Basic Books
Bowlby, J. (1988), Asecure Base: Clinical Applications of Attachment Theory, London: Tavistok/Routledge
Brennan, K. A., Clark, C. L., & Shaver, P. R. (1998). Self-report measurement of adult romantic attachment: An integrative overview. In J. A. Simpson & W. S. Rholes (Eds.) – Attachment theory and close relationships, New York: Guilford Press
Carlson, V., Cicchetti, D., Barnett, D., & Braunwald, K. (1989). Dizorganized/disoriented attachment relationships in maltreted infants – Developmental Psychology
Freud, S. (2000), Opere: vol. III. Psihologia inconștientului, Editura Trei, București
Erikson, M. F. (1992), Attachment past and prezent. Implications for terapeutic intervention with mother-infant dyads. Development and Psychopathology
Hazan, C., & Shaver, P. R. (1987), Romantic love conceptualized as an attachment process, Journal of Personality and Social Psychology
Hăvârneanu, C. (2000), Cunoașterea psihologică a persoanei, Editura Polirom, București
Iluț, P. (1995), Familia. Cunoaștere și asistență, Editura Argonaut, Cluj-Napoca
Lazarus, R. S., Folkman, S. (1987), Transactional theory and research on emotions and coping, European Journal of Personality
Lie, N. (1999), Reactive attachment disorder, Editura Cantes, Iași
Main, M. (1990), Cross-cultural studies of attachment organization: Recent studies, changing methodologies, and concept of conditional strategies, Human Development
Main, M., Kaplan, N., & Cassidy, J. (1985), Security in infancy, childhood, and adulthood: A move to the level of representation, Child Development
Mikulincer, M., Birnbaum, G., Woddis, D., & Nachmias, O. (2000), Stress and accesibility of proximity-related thoughtts: Exploring the normative and intraindividual components of attachment theory, Journal of Personality and Social Psychology
Miclea, M. (1999), Psihologie cognitivă, Editura Polirom, Iași
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998), Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Press ,,Mihaela,, S.R.L. București
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia vieții de cuplu-între iluzie și realitate, Editura SPER, București
Mitrofan, I., Mitrofan, N. (1991), Familia de la A la Z, Editura Științifică, București
Mitrofan, I. (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane – psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom, Iași
Moldovan O., D., Bălaș-Timar, D. (2007), Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, Arad
Munteanu, A. (1998), Psihologia copilului și a adolescentului, Editura Augusta, Timișoara
Partenie, A. (2000), Metode de cercetare psihologică a personalității, Editura Augusta, Timișoara
Piéron, H. (2001), Vocabularul Psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, București
Radu, I., Iluț, P. & Matei, L. (1994), Psihologie socială, Editura Exe, Cluj Napoca
Radu, I. & colab. (1991), Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj Napoca
Santrock, J. W. (2002), Life-Span Development, New York: Mc Graw Hill Inc
Schaffer, H. R. (2005), Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj- Napoca
Sears, R. R., Maccoby, E. E., & Levin, H. (1957), Patterns of child rearing, Evanston, IL: Row, Peterson
Shaver, P. R., & Hazan, C. (1993). Adult romantic attachment: Theory and evidence. In D. Perlman & W. Jones (Eds.), Advences in personal relationships, London, Jessica Kingsley
Sillamy, N. (2000), Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București
Sroufe, L. A. (1985), Attachment classification from the perspective of infant-cargiver relationships and infant temperament, Child Development
Sroufe, L. A., Cooper, R. G., DeHart, G. B., Marshall, M. E. (1992), Child development. Its nature and course, 2nd edn., New York: McGraw-Hill, Inc
Stern, D. (1985), The interpersonal world of the infant, New York: Basic Books
Stone, A., & Neale, J. (1984), New measures of daily coping: development and preliminary results, Journal of Personality and Social Psychology
Șchiopu, U., coord. (1997), Dicționar de psihologie, Editura Babel, București
Șchiopu, U., Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor –ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București
Zlate, M. (1999), Eul și personalitatea, Editura Trei, București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Asupra Calitatii Relatiilor Romantice In Adolescenta (ID: 166370)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.