Studiile dedi cate romanului încep prin a trata o serie de aspect e referitoare la orig inea [624802]

1
CAPITOLUL 1. ROMANUL – DELIMIT ĂRI CONCEPTUALE

Studiile dedi cate romanului încep prin a trata o serie de aspect e referitoare la orig inea
acestei specii literare, fără a le trece cu vederea pe cele legate de originea și denumirea sa
precum și alte probleme , oarecum subordonate, care sunt corelate cu datele reprezentative ale
evoluției acestei forme literare și numele primilor săi reprezentanți.
Începând cu secolul al XII -lea, cuvântul roman a fost folosit chiar în titlul operelor
literare: Roman de Brut , Roman de Renart , ceea ce însemna Istorii, Povestiri despre… ”
Marile romane care au înfierbântat imaginația francezilor la mijlocul se colului al XII –
lea au fost vulgarizări ale unor scriei mitologice vetuste și foarte celebre ca Romanul lui Enea,
o versiune liberă a poemului lui Vergiliu sau Romanul lui Alexandru, Romanul Troii,
Romanul Tebei . Erau marile texte clasice în formă romană și oferite publicului larg. Romanul
se naște cu acest destin: de a fi o divulgare și o povestire epică și de aventuri (cu alte cuvinte,
o povestire romanescă)”. (Battaglia, 1976 , 187 )
Pare un lucru cert că Littr é a fost derutat de faptul că în secolul al XII -lea sensul
cuvântului roman a fost foarte schimbător, neputândui -se preciza o evoluție cronologică
exactă. Se poate nota însă, că în secolul al XIII -lea prin roman se înțelegea povestiri
închipuite , scrise mai întâi în versuri, și cam tot de la cea vreme, în proză, în care autorul
încearcă să stârnească interesul prin zugrăvirea pasiunilor eroilor.
În problema definirii romanului, Salvattore Battaglia af irmă că „pentru francezii din
secolul al XII -lea, roman însemna limbă vulgară sau populară, limba de fiecare zi și care era
limba romană (romanică) aflată pe un plan mai jos și opusă celei savante, scrise, oficiale
(adică limbii latine) ”. De aceea, „a tran spune în romanică ” echivala cu „a traduce în limba
vulgară “. Un roman era o vulgarizare . (Battaglia, 1976 , 187)
În privința formei pe care o putea lua o asemenea vulgarizare, s-a demonstrat că, la
origine, aceasta nu putea fi concepută decât în versuri, fiindcă romanul era recitat în fața unui
public alcătuit din puțini știutori de carte. Până și principia erau analfabeți, iar faptul în sine
reprezenta un semn al aristocrației, un adevărat privilegiu al rang ului cavaleresc. Rima
împerecheată facilita ascultarea și memorizarea operelor.
Așadar, primele romane medievale au fost alcătuite în versuri și se deosebesc de
cântecele de gestă numai prin forma mult atenuată ritmic, fără strofe, în vers octo silabic și
rimă împerecheată. Romanul Tebei, Romanul lui Enea, Romanul Troiei , scrise către 1150,
mențin subiectele și tiparele precursorilor antici.
Chiar de la apariția sa, romanul vădește mai multe caracteristici proprii: prezintă
întâmplări miraculoase , adesea legate între ele prin procedeul numit quete (căutare) și

2
antrenând cu intrigi amoroase. Totodată, manifestă o tendință puternică de a explica prin
mecanismul psihologic acțiunile narate, iar coerența operei este asigurată în primul rând prin
proce deele de compoziție și tematică și abia apoi de un imperativ dramatic.
În Franța secolului XIII -lea apar și romane cavalerești în proză, în care autorii,
beneficiind de sprijinul truverilor, păstrează și tipare ale literaturii cavalerești și altele
provenite din antichitate . Adoptarea prozei, produsă ulterior, trebuie văzută ca un simptom al
decadenței, căci relativ curând s -a stabilit o ierarhie literară chiar și în acest nou gen vulgar
sau roman …
Comparativ cu poezia lirică, cu canțonetele trubadurilor, proza narativă s -a plasat într –
o poziție de subordonare. “Desigur că față de elaborarea formală a poeziei lirice, structura
prozatistică apărea destul de modestă și de impersonală. Dar aceasta derivă din situația
originară care greva aprecierea romanului: anume caracterul lu i divulgativ și de informare
curentă. Ba chiar, o dată cu creșterea conștiinței literare și formale, prețuirea romanului și, în
genere, a genului narativ scădea din ce în ce mai mult. În comparație cu lirica, era vorba de un
gen popular. Nu era necesar să fii poet, artist, stilist pentru a povesti fapte, mai ales atunci
când această povestire era redactată în proză. ” (Battaglia, 1976 , 188 )
Definirea conceptului de roman, locul pe care romanul îl ocupă în ierarhia litera ră a
preocupat și continuă să preocupe pe criticii și istoricii literari. Din cele discutate deja se
desprinde ideea că termenul de roman are o istorie seculară și nu lipsită întotdeauna de
conflicte. Cu toate acestea, genealogia lui are o noblețe certă. A u trecut secole de literatură,
timp în care am asistat la triumful, declinul și renașterea romanului.
Unul dintre cei mai distinși exegeți ai genului romanesc, E.M.Forster, în culegerea de
prelegeri ținute la Universitatea din Cambridge, reunit e sub titlul Aspecte ale romanului ,
vorbește metaforic: „ romanul nu ne pare ca un munte, pe care să -l putem escalada…ci ca o
masă formidabilă și în același timp amorfă (…) romanul este (…) un platou irigat de sute de
râulețe, degenerând uneori într -o adevărată mlaștină”.(Forster, 1968 , 13)
Apoi acesta citează definiția dată în 1930, de către Abel Chevalley ( Le roman anglais
de notre temps , 117): „Romanul este o operă de imaginație, în proză, de o oarecare întindere”.
Forster opinează că întinderea nu trebuie să fie mai mică de cincizeci de mii de cuvinte, așa
încât orice operă în proză care depășește acest număr de vocabule și are un caracter fictiv se
poate numi roman.
Încercările de a defini romanul ca pe un întreg au fo st mai mult sau mai puțin
încununate de succes, având în vedere că acesta se află la confluența unor specii literare
diverse, la granița dintre filosofie, istorie și artă, urmărind scopuri diferite și luând forme de
expresie variate: “După câte știu, nici o observație inteligentă nu a putut defini ținutul

3
romanului ca pe un întreg. Tot ce putem spune despre el e că îl străjuiesc două lanțuri de
munți, nici unul prea abrupt – Poezia și Istoria, așezate față -n față – iar a treia latură e
marea…”(Forster, 196 8, 14)
Așadar, este acreditată idea că romanul este un gen etern, mult mai vechi și mai
rezistent decât se consideră în mod obișnuit. Acesta este mai puțin supus transformărilor decât
se crede, bazându -se pe sitemul de expectație pe care îl trezește cititorilor căci este
esențialmente o povestire , dar nu una oarecare, ci cu o funcție concomitent informativă și
deconectantă. Ideea de mai sus poate fi susținută prin exemple tradiționale sau modern e și o
împărtășim împreună cu cel care a formulat -o.
După cum putem constata din opiniile menționate, exegeții creațiilor romanești
întâmpină dificultăți în privința definirii genului și cei mai mulți precizează, în cele din urmă,
că a delimita cu exactitate nu este posibil. Definițiile au în veder e mai ales epocile modern e și
mai puțin antichitatea, ale cărei contribuții la dezvoltarea romanului sunt minimalizate sau
chiar ignorate uneori.
Romanul este definit drept o povestire închipuită, povestire epică și de aventuri, operă
de imaginație , realizată în versuri, dar mai ales în proză, având o oarecare întindere și având
drept scop prezentarea unor întâmplări, moravuri, pasiuni care să trezească interesul
cititorilor. Dacă ar fi să ne referim doar la cele două opere, Satyriconu l lui Petronius și
Metamorfozele lui Apuleius, putem observa cu ușurință că ele sunt romane de aventuri,
relatează evenimente imaginare și miraculoase, proiectate pe fundalul epocilor respective cu
moravurile lor. În ceea ce privește forma, ideile sunt exp rimate în proză, dar uneori și în
versuri (mai ales în creația petroniană). Prin urmare, câteva din particularitățile romanului,
între care conflictul imaginar, povestirea inventată, dar și celelalte, evidențiate deja, pot fi
recunoscute și în creațiile la tine.
În repetate rânduri, cercetătorii au relevant faptul că romanul a încercat să depășească
virtuțile deconectante cu care era investit, punând în discuție marile probleme ale omului
căutând răspunsuri, căutând să ofere un anumit cod de existență. Exage rările nu pot lipsi nici
în această problemă, așa încât definiția propusă de Georg Lukacs, care pornește de la
observarea acestei tendințe, devine prea limitată: “Romanul este epopeea unui timp în care
totalitatea extensivă a vieții nu mai este un dat imed iat, unui timp pentru care imanența
sensului vieții a devenit o problemă, dar care totuși nu a încetat să caute totalitatea”. (Lukacs,
1963 , 83)
Dar, pe de altă parte, tendința spre o asemenea organizare a materiei romanului este
organic lega tă de evoluția acestui gen și s -a manifestat încă din antichitate. Lukacs

4
evidențiază și faptul că romanul nu este o formă închisă ca alte specii literare, ci o devenire,
un proces.
Studiind definițiile formulate pe parcursul anilor, fără a urmări prezentarea rigidă a
romanului, acceptăm ca o condiție sine qua non necesitatea unei anumite dimensiuni a
narației. Chiar dacă este de mare densitate, scurtă, concentrată, narația nu se constituie în
roman, iar realizarea acestuia în proză nu este absolut obligatorie. Amintim doar existența
romanelor în versuri sau a frag mentelor de poem din Satyricon și Metamorfoze . Deși romanul
este succesorul mitului și al epopeei se impune ca ficțiunea să treacă dincolo de zona legendei
mitice și să nareze fapte și să prezinte personaje din aria cotidianului, răspunzând exigențelor
publicului, trebuind să emoționeze.
Odată cu secolul al XIV -lea, cuvântul va începe să desemneze și povestirile în proză,
cu toate că, pe parcursul secolelor al XVI -lea și al XVII -lea, acest termen va continua să
trimită la acele texte în versuri, povestind aventuri fabuloase dar, cu toate acestea, începând
să-și consol ideze sensul actual, acela de „ opera de ficțiune în proză, destul de lungă, care
prezintă și dă viață unor personaje considerate a fi reale și care evoluează într-un anumit
mediu, înfățișându -ne psihologia, destinul, aventurile lor”, ca să repetăm definiți a din Le Petit
Robert . (1967 )
Apărut și consolidat destul de târziu ca formă literară a culturii occidentale, romanul
este, apoi, după cum demonstrează Gilles Philippe (2002, p. 67), „singurul gen cu o evoluție
aproape întotdeauna însoțită de o producție critică im portantă”.
La o analiză atentă, vom constata, într -adevăr, că, încercând să ne apropi em de esența
acestei forme lite rare cu adevărat proteice, vom avea de -a face, pe de o parte, cu numeroase
reflecții ale romancierilor înșiși, deoarece, pentru ei, t extul romanesc are statutul de proiect,
fiind vorba, aici, de încercarea lor de a -și defini locul în istoria genului și de a i mpune un ideal
estetic. Pe de altă parte, vom constata că aceste texte sunt dublate de altele, reprezentând
reflecția cercetători lor, pentru care textul romanesc este un obiect ce trebuie descris, drept
pentru care vor încerca să -și precizeze cât mai atent metodele de analiză și să aibă în vedere
un întreg ansamblu de probleme, printre care limitele externe și interne ale romanului
(definiție, apariție, tipologie, tehnici de compoziție povestire, personaj, punct de vedere
narativ, lumea descrisă de text).
În încercarea mereu reluată de teoretizare a genului romanesc, textele -program
datorate chiar romancierilor au dominat , o vreme, producția literară, cu toate că primele
tratate , incipiente desigur , sunt contemporane cu aceste texte -program. Gilles Philippe (2002,
p.68) vorbește, în acest sens, despre o adevărată „preistorie a prefeței”, fiind vorba, aici, de
acele prezentări ale „s copului operei” pe care le întâlnim mai ales în cazul istoricilor antici.

5
De altfel, scopul romanului și dorința ca, în paginile sale, să fie respectată veridicitatea se vor
dovedi a fi principalele preocupări ale celor care s -au ocupat, de -a lungul timpul ui, de aceste
aspecte.
Una dintre controversele cu privire la viabilitatea estetică a acestei forme literare
provine de la faptul că specia în sine nu apare în clasificările făcute de Aristotel în Poetica sa,
astfel încât eforturile t eoretice din secolele următoare va trebui să rezolve această problemă și
să suplinească această lipsă. Cu toate acestea, artele poetice din perioada antichității au
neglijat romanul , așa cum era el constituit pe atunc i, iar prima scriere teoretică dedica tă în
exclusivitate romanului va apărea abia în anul 1669, în Franța și îi aparține lui Pierre -Daniel
Huet, fiind intitulată Tratat despre originea romanului . Această primă sinteză încearcă,
desigur, să dea legitimitate genului romanesc, căci Huet (1630 -1721), care încercase el însuși
să scrie un roman, va începe prin a demonstra vechimea care se considera, până atunci, că i -ar
lipsi romanului.
Astfel, el evocă modul cum, la sfârșitul epocii de glorie a Imperiului Roman,
întâlnirea dintre spiritual barbar și civilizație a făcut posibilă apariția unei noi forme literare .
Huet dă și o definiție care, deși suficient de empirică și neprecizată la nivelul termenilor,
merită, totuși, reținută . El afirmă că numim romane pretinsele istorisiri ale unor aventuri
amoroase, scrise în proză, cu pricepere, pentru plăcerea și instruirea cititorilor. Această
definiție, a cărei miză este evidentă (textul romanesc este narativ, fictiv, literar, lucrează cu un
material propriu) pune, prin ea însăși, o problemă: de ce pret insele istorii fac plăcere
cititorilor? Răspunsul lui Huet este, oarecum, de natură antropologică, el consi derând, după
cum și afirmă, că toți oamenii au o anume înclinație spre născociri, astfel că toți vor găsi
satisfacție într -un roman : oamenii simpli datorită aspectului plăcut al textului iar oamenii culți
pentru profunzimea pe care o pot găsi aici sau pentru înnobilarea pasiunilor.
Observăm, așadar, că, pe lângă disputele referitoare la însăși denumirea acestei specii
literare, au existat, de -a lungul vremii, și o serie de controverse legate de scopurile sale,
precum și de publicul căruia i s -ar adresa. Tocmai de aceea, în lipsa unei definiții unanim
acceptate, criticii literari mai apropiați de zilele noastre au propus numeroase ipoteze
contradictorii pentru a explica, totuși, vechimea și proteismul indiscuta bile în cazul
romanului.
S-a pornit, cel mai adesea, de la premisa că, în istoria literaturilor occidentale, după o
perioadă de coexistență, romanul pare a se substitui sistematic epopeii, fiind identificabile
unele înrudiri între cele două forme de ficțiune narativă , așa cum au fost ele denumite.
Georges Dumézil este autorul unui important studiu, Du mythe au roman (1970), care
pune în discuție tocmai ac este aspecte. Autorul consideră că povestirea mitică este cea dintâi

6
formă narativă ates tată istori c, fiind caracteristică unor societăți slab organizate, fără istorie
consemnată și, adesea, fără scriere .
Epopeea, pe de altă parte (primul exemplu ar fi Epopeea lui Ghilgameș , text sumerian
datând din mileniul al II -lea î.e.n. ) ar fi specifică societ ăților bine organizate dar care mențin
forme autoritar e și inechitabile .
Trecerea de la epopee la roman ar core spunde mai degrabă schimbărilor din planul
valorilor sociale de cât înnoirii formelor literare, căci, comparând scrierile în stil epic și
romanesc inspirate din același motiv tradițional, Dumézil subliniază că povestirile mitice sau
epice dovedesc o puternică insistență pe elementul religios ș i individual. Evoluția formelor
literare marchează, deci, o ad aptare a tehnicilor la condiții de producție și conținuturi noi.
Concluzia studiului este că, tocmai de aceea, p utem vorbi despre două nașteri romanești
fundamentale p entru Occident, cea a r omanului grec alexandrin și ce a a romanului medieval
francez.
În legătură cu romanul antic grec, Gilles P hilippe constată, însă, alte câte va probleme,
analizând, global, corpusul de texte conside rate „romane”, care au în comun prezentarea unor
persona je simple, prinse în complicate aventuri amoroase, cu intrigi facil e dar cu situații
neașteptate , elemente c are se vor regăsi, mai târziu, în romanul baroc.
În primul rând, ar trebui analizată din nou problema statutului lite rar al formei narative
în sine, părerile specialiștilor fii nd extrem de diferite, mai ales pentru că argumentele multora
au pornit de l a faptul că, în limba greacă, nu exis tă un cuvânt care să denumească acest tip de
texte . De aici se naște întrebarea: cum pot fi ele percepute ca un tot unitar în lipsa unei
definiții comune?
În plus, o serie din tehni cile considerate representative pentru acest gen de literatu ră
pot fi întâlnite și în opere neîncadrabile în tiparele romanești, dacă ar f i să amintim, a ici, doar
numele lui Herodot. Cu toate acestea, t extele în discuție, se situează în afara genurilor și
speciilo r deja cunoscute și consacrate, împrumutând de l a fiecare câte ceva, deși, nu o dată,
fac acest lucru în cheie satirică, fiind, însă, aproape întotdeauna considerate d rept niște
„derivații decadente ale marii epopei homerice”.
Încercând să siste matizeze aceste păreri contradictorii, Eugen Cizek, în studiile sale din
Evoluția romanului antic , pornește de la premisa că „romanul, ca, de altfel, atâtea specii și
genuri ale literaturii, n -a apărut în Evul Mediu sau chiar mai târziu, ci în Antichitate, și anume
în cadrul oferit de civilizația și de cultura greacă.”
La rândul său, în Istoria culturii și civilizației , Ovidiu Drimba consideră că romanul
apare în Gre cia antică, în e poca elenistică , adăugând că ceea ce se va numi roman grec și ale
cărui începuturi datează din secolul I e.n. „este un gen hibrid, în formula căruia aventur ă

7
miraculoasă fuzionează cu povestirea erotică, retorica cu geografia mai mult sau mai puțin
fantastică și elegia cu poezia pastorală”. (1984, p.117)
Într-adevăr, la o analiză atentă, ge nul romanesc înregistrează , totuși, o serie de su ccese
notabile în Grecia antică în epoca elenistică , dezvoltându -se concomitent cu destrămarea
vechilor forme de organizare a vieții social -politice elene. Referindu -se la geneza acestui tip
de roman antic, Eugen Cizek af irmă că :
„în câmpul simplificat, uneori aproape gol de răspun deri și implicații colective în care se simte
plasat, omul soc ietății elenistice este divizat interior între amplificare a, extrapolarea
interesului său spiritual pentru inedit, pent ru cur iozități și noutăți geografice, etnografice și
mai ales morale, pe de o parte, și limitarea, concentrarea atenț iei asupra vieții familiei sale și
chiar a propriului eu.” (1970, p.138)
În aceste c ondiții, în sfera preocupărilor spirituale pătrund și experiențele un or oameni
de condiție modestă, conside rate ca total neinteresante și, oricum, lip site de importanță, în
vechiul polis .
Denumirea epocii elenistice, epoca lui Alexandru Macedon, provine de la „el eniști”,
nume care se dădea, în vreme, orientalilor elenizaț i. Ea repr ezintă o perioadă cu o configurație
culturală originală, sensi bil diferită de cea anterioară, clasică.
Din punc t de vedere cronologic, această epocă este situată între a nul 323 î.e.n., data
morții lui Alexandru Macedon, și anul 30 î.e.n., data si nuciderii ultimei regine a Egiptului
elenist ic, Cleopatra. Caracteristicile sale sunt bine definite în studiile de istorie a culturii, fiind
enumerate ca atare și de Ovidiu Drimba. Astfel, în locul polis -ului apare statul, de multe ori
imens ca teritoriu și ca populație, supusul ia locul cetățeanului iar palatul regal înlocuiește
Adunarea Poporului. De asemenea, acum, tradiționala distincție între gre ci și barbari nu mai
are niciun sens și e privită ca fiind l ipsită de relevanță.
Pe de altă parte, tot î n această perio adă, limba și cultura greacă se răspândesc până în
îndepărtat e colțuri ale Orientului dar și știința și numeroase aspecte cult urale orientale devin
cunoscute iar unele dintre ele chiar vor exercita o puternică influență asupra culturii grece ști,
căci oamenii de știință, filosofii, scriitorii și artiștii car e însoțeau armata cuceritorului
Alexandru contribuie l a difuzarea, în ambele sensuri, a bunurilo r culturale , după cum aflăm
din Istoria culturii și civilizației . Nu întâmplător, legenda lui Alexandru Macedon va ajunge
să fie cunoscută din Grecia până în China, din Asia Centrală până î n Africa iar cele peste
optzeci de variante ale Alexandriei , faimosul roman relatând viața lui Alexandru, atribuit lui
Pseudo -Callisthenes, va fi tradus în a proape treizeci de limbi.
În același timp, însă, se produc o serie de modificări la nivelul modului în care sunt
percepute formele literare consacrate. Astfel, acum, trag edia și come dia, vechile specii
practicate și apreciate până atunci, nu mai pot repre zenta totul, fiind considerate ca prea
legate, chiar exclusive legate, de trecut. Acum, mit ul însuși tinde să se umanizeze și să piardă

8
din implica țiile sale eroice, ajustându -se după noile norme spiritual e. În ultimă instanță el va
trebui să cedeze în fața unui nou tip de literatură, reprezentată mai ales de un tip de p roză
poetică adaptată modelelor antice, în cadrul (și în c adrele) căreia să se recunoască trăirile
omului societății elenistice.
Adaptându -se acestor noi necesități spirituale, r omanul de început avea, mai cu seamă
și înainte de toate, menirea să amuze publicul. Era, am put ea spune , un roman-istorie sau,
eventual, cel mult un soi de incipient roman -evenimențial și nicidecum un roman -recherche
(„roman -căutare” – R.M. Albérès , 1968, p.97 ). Se întâmplă așa deoarece cele dintâi rom ane
erau bazate pe o aglomerare de evenimente reale sau miraculoase, structurate, de cele mai
multe ori, sub forma unei călătorii – cu implicații inițiatice evidente – plină de aventuri de tot
felul și de întâmplări neașteptate.
Încă de la început trebuie precizat faptul că aceste scrieri folosesc masiv vechile
scheme narative, în primul rând pe ce le ale eposului homeric, mai cu seamă ale Odiseei ,
considerată, de altfel, de mulți cercetători , ca având o formulă co mpozițională specific
romanescă în numeroase din punctele ei esențiale. De asemenea, este importantă, pentru cele
dintâi sc rieri romanești, și contribuția furnizată de relatările de călătorii reale sau fictive,
precum și cea venită p e filiera teatrului. De aceea, unele scrieri de acest tip au, oar ecum, un
caracter melodramatic, artificial și lipsit de naturale țe iar personajele sunt lipsite de măreția
eroilor homerici.
Romanul grec rămâne, de sigur, cu toate bunele intenții ale autoril or, departe de
complexitatea oricărei forme romanești moderne. Pe d e altă parte, romanul grec este inferior
ca valoare și capac itate de dezvoltare structural romanului latin din An tichitate, genu l
romanesc fiind domeniul în care romanii i -au depășit, în m od incontestabil, pe greci.
Cu toate acest ea, formele și regulile de bază ale însuși genului romanesc sun t de găsit
tocmai pe teritoriul romanului grec, consi derat de Eugen Cizek părintele genului . Cu toate
acest ea, autorii greci n -au încercat să creeze un termen unic și precis pentru a denumi acest
gen proteic și proteiform și prin care să -l diferențieze net de celelalte forme literare a le vremii,
alegând să penduleze între numeroase denumiri: „dieghema” , „mythos”, „historia”, „erotikon
drama”, în vreme ce romanii vor folosi pentru a defini romanul u n alt termen și anume
„fabula”, care servea, de fapt, pent ru a denumi modalități literare foarte diferite, de la
povestire la piesa de teatru.
Această imprecizie terminologică s e datorează, după cum menționam deja, faptului că
roma nul apare și se consolidează ca formă literară abia după elabor area teoriei genurilor
literare a lui Aristotel, deci încer carea de a impune un metalimbaj comun cu privire la noul tip
de literatură care marca epoca elenistică s -a lovit și de lipsa unui theoretician de un prestigiu

9
care să poată fi măcar comparabil cu faima lui Aristotel. Astfel încât, în ciuda largii circulații
și a ales la unele categorii de citito ri, el va fi considerat mult timp un gen modest, u mil, pus
mereu în opoziție cu speciile literar e caracterizate de stilul înalt și solemn, ceea ce va
deter mina, desigur, ignorarea lui în continuare de către teoreticienii vremii.
Analizând mecanismele ca re au dus la apariția romanului în Grecia elenistică, unii
cercetători, între aceștia mai cu seamă Pierre Huet, cita t de Eugen Cizek, au considerat că
romanul ar fi apărut mai întâi în Orient, de unde ar fi fost, ulteri or, împrumutat de greci.
Opinia aceasta poate fi pusă, desigur, sub s emnul întrebării, așa cum s -a și întâmplat mai al es
în ultimele decenii dar este incontestabil că grecii cuno șteau, în perioada de început a
romanului, o serie de producț ii literare orientale, mai ales egiptene, pe care le -au folosit ca
surse de inspirație , textile originale fiind, de altfel, chiar traduse în limba elenă.
Rom anul grec va apărea, în adevăratul sens al cuvântului, abia în secolul al II-lea e.n.,
odată cu creșterea influenței romane în z ona bazinului Mării Mediterane. Acum, preocupările
grecilo r se vor îndrepta, din ce în ce mai accentuat, către zone neexplorate anterior, mai cu
seamă sufletul omenesc și aspirațiile oamenilor obișnuiți în contextul noilor realități s ociale și
economice ale vremii. De aceea, pe bună dreptate s -a spus că împlinirile fericite ale pasiunii
erotice sau ale aventurilor întâmpinate de că lători, happy -end-ul romane lor grecești ar
funcționa ca un veritabil catharsis , rezolvând, la nive l epic și ficțional aspirațiile umane ale
epocii, căci ci titorii acestor texte manifestă tendința evidentă de a se identifica cu protagoniștii
întâmplărilor, găsindu -și, în acest fel, o mulțumire dincolo de realitățile concrete cu care se
confruntau în viața de zi cu zi.
Pe de altă parte, nu trebui e să uităm că, pe tot parcursul Antichității s -a dezvol tat o
„literatură de frontieră, cvasiromanescă”, după cum o numește Eugen Cizek, deci
premergătoare romanului gr ec, literatură care ar putea fi numită, în momentele sale de reușită
estetică, „preroman grec” dar nu neapărat în sens cronologic, ci, mai degrabă, structural.
Un exemplu în acest sens este reprezentat de Cyropedia lui Xenofon, text axat pe
relatarea anilor de tinereț e ai marelui Cyrus, întemeietorul Imperiului medo -persan.
Personalitatea er oului este, desigur, modificată în sensul evidențier ii exemplarității iar în
textul cadru sunt incluse numeroase epis oade ce prezintă aventuri nemaipomenite,
neaju ngându -se, cu toate acestea, în nici unul din momentele sc rierii, la o intrigă care să se
poată susține prin ea îns ăși și care să țină de domeniul ficționalității, autorul alegând să
utilizeze doar datele oferi te de textele istorice ale epocii.
Treptat, se va trece la o altă etapă în dezvoltarea romanului, esențiali fiind, ac um, alți
factori, între aceștia mai ales creșterea influenței elementelor culturale în cadrul Imperiului

10
Roman, în epoca de apogeu a civilizației antice, identificată, nu de puțini critici , cu domnia lui
Traian.
Astfel, se observă chiar și la o privir e fugară creșterea numărului de cititori de romane
dar și, p e de altă parte, diversificarea acestui public, în funcție de temele tratate d e noua specie
literară. Apoi, în această perioadă, numeroase elemente ce țin de destin și de importanța sa vor
fi incluse în cadrul romanelor , devenind chiar un f actor determinant al acțiunilor în care sunt
implicate per sonajele.
Nu trebuie să ignorăm nici importanța tot mai mare a sofisticii, care va influența, la
rândul ei, categoriile din ce în ce mai bine structurate ale romanului grec. Căci, dacă, la
început, în Grecia antică se practică mai ales romanul de d ragoste, celebre fiind până azi
Daphnis și C hloe de Longos sau Etiopicele lui Heliodor, cu timpul va apărea și romanul
istoric.
În romanul de dragoste, sentimentul erot ic este întotdeauna neprihănit, atotstăpânitor
și exaltat p este măsură. În rest, schema în sine este extrem de simplă: la un moment dat, tihna
unei idile perfecte este întreruptă de relatare a unor aventur i surprinzătoare, îndrăgostiții sunt
despărțiți de una sau mai multe întâmplări neprevăzute – naufragiu, răpire, act de piraterie etc.
și se vor regăsi abia în final, evident, unul f ericit.
Personajele sunt schematice , „plate”, putem spune folosind formula impusă de E. M.
Forster în Aspecte ale romanului : astfel, eroina are drept trăsătură principală frumusețea
desăvârșită, a se vedea, în acest sens, cazul lui Chloe iar eroul este cur ajos, viteaz, onest cum
nu s-a mai văzut. Evident, dorind mai cu seamă să a muze și să instruiască, romanul pune
accentul, în aceas tă fază a dezvoltării sale, mai ales pe factorul educativ și sp ectaculos, de
aceea personajele nefiind cu adevărat credibile ș i cu atât mai puțin „creditabile” ca naratori.
Trăiril e lor sunt minate de o retorică excesivă, de exemplu Heliodor, în Etiopicele sale,
mărturisind el însuși, în acest sens, ca autor, că unul din momentele culminante ale romanului
său nu ar fi altceva dec ât „o scenă teatrală”.
Eugen Cizek consideră, pe bună dreptate că, în aceste condiții, personajele nici nu pot
să fie altfel decât „schematice și simplificate” ia r monotonia psihologică ajunge, uneori, să
obosească cit itorul. Astfel, urmând exemplul Haricl eei din Etiopicele , va lua naș tere o lungă
serie de personaje feminine de o castitate dusă până la extrem, modelul proliferând neașteptat
și succedându -se, de altfel, secole de -a rândul în literatura universală.
Romanul istoric al acestei epoci, însă, este de un tip aparte, esențial fiind că el nu mai
poate fi confundat cu preromanele istoriografi ce ale perioadei anterioare, în primul rând
deoarece, a cum, autorii nu mai încearcă să clarifice, pentru cititori, vr eun proces istoric sau să
tragă niște concluzi i moralizatoare, c i doar să configureze numeroase istorisiri care să reflecte

11
într-un mod spectaculos o s erie de aventuri atribuite unor personaje istorice dar cu accentuate
note legendare, din trecut. Ca atare, vor apărea, ca urmare a acestei noi orientări, două scrieri
dedica te războiului troian, ale căror subiecte, însă, se delimi tau clar de Homer și de faptele
prezentate în Iliada , fiind i nspirate din unele legende care circulaseră în zona Greciei.
Un alt exemplu edificator în acest sens este Romanul lui Alexandru , scris în secolul al
II-lea e.n. și atribuit lui Pse udo-Callisthenes. Autorul, este clar acest lucru, pornește de la deja
citatul Vis al lui Nectanebos și povesteș te viața lui Alexandru Macedon, nerespectând, însă,
deloc, desfășu rarea istorică a evenimentelor. Suntem, după cum afi rmă Eugen Cizek, „pe
teritoriul romanelor istorie i ar viața personajelor e profund influențată de vise”, de oracole,
scriitura fiind, în consecință, excesiv retorică și încărcată cu numeroase podoa be de stil, nu o
dată inutile și care sunt de natură a îngreuna lectura și înțelegerea semnificațiilor textului.
Acceptând ideea că romanul este un gen proteic și că posedă capacitatea de a se adapta
și transforma fără încetare nu se poate ignora diferența dintre romanele ultimelor secole și
cele aparținând antichității. Cu toate acestea, reținem adevărul că și lumea veche a cunoscut
tendința spre o literatură romanescă plurivalentă, fără a atinge, desigur, varietatea și
complexitatea romanului modern. Impuse de cerințele sociale, istorice, psihologice sau
culturale, marile mutații s -au produs în secolele al XVIII -lea și al XX -lea. Se poate însă vorbi
despre discontinuitate și de continuitate în evoluția genului romanesc și din cauză că putem
regăsi și astăzi tiparele elaborate în romanele grecești, pe de o parte, precum și tendința spre
explorarea antică a condiției umane, caracteristică romanului latin, pe de altă parte. Fără
îndoială că problematica romanului privit ca gen etern, în continuă devenire ca reflectare a
conștiinței omului în infinitatea aspectelor ei, constitu ie un subiect incitant și presupune
diverse modalități de abordare.
Romanul antic prinde contur mai întâi în spațiul grec, în vremea epocii elenistice1,
grație schimbărilor politice care au determinat cititorul să își îndrepte atenția către sfera
privată, întrucât “se resimte în mod intens o sete de ficțiune fără precedent, dar de o ficțiune
realizată în tipare noi. La aceasta s -a alăturat dorința imperio asă de relaxare spirituală,
căutarea a ceea ce noi numim acum deconectare. ” (Cizek, 1970 , 195 )

1Perioada elenistică începe cu moartea lui Alexandru cel Mare în 323 a.CHR., și are drept caracteristică
dizolvarea orașelor stat (polis) și apariția statelor mari.