Studiile Care Fundamenteaza Planurile de Management ale Siturilor Natura 2000

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Acțiuni de implementare a prevederilor programului Natura 2000 în România 1.1.Noile abordări în Conservarea Naturii

1.2.Convenția Cadru pentru Conservarea Diversității Biologice

1.3.Abordarea ecosistemică

1.4.Rețele ecologice – Rețeaua Natura 2000

Capitolul 2. Analiză și evaluare a Siturilor Natura 2000 în România

2.1. Obiectivele și avantajele implementării programului Natura 2000

2.2. Natura 2000 – este ceva nou și restrictiv?

2.3. Declararea unui sit Natura 2000 prin aplicarea Directivelor Habitate și Păsari

2.4. Categorii de arii protejate în România

2.5. Siturile Natura 2000 – între Fals și Adevăr

Capitolul 3. Studiu de caz – Protecția și conservarea biodiversității din sud-estul Moldovei – Județul Galați – prezentare, amenințări,soluții

INTRODUCERE

Conservarea biodiversității este o componentă esențială a dezvoltării durabile, la Summit-ul de la Rio din anul 1992 toate țările decizând, prin semnarea unei convenții, asupra priorității protecției și restaurării diversității lumii vii, considerată ca o resursă vitală a dezvoltării durabile. Conform articolului 2 din Convenția privind diversitatea biologică din 5 iunie 1992, biodiversitatea reprezintă „Varietatea organismelor vii de orice origine, inclusiv a ecosistemelor terestre, marine și altor ecosisteme acvatice și complexelor ecologice din care fac parte; aceasta cuprinde diversitatea din cadrul speciilor și dintre specii, precum și a ecosistemelor”. Conform Ministerului Mediului și Pădurilor, România este una din țările europene cu un capital natural deosebit de divers și bine conservat datorită interferenței pe teritoriul țării a cinci regiuni biogeografice, respectiv Alpină, Continentală, Panonică, Stepică și a Mării Negre. De asemenea, datorită poziției geografice a României, flora și fauna prezintă influențe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud și componente continental europene dinspre nord-vest.

Lucrarea se dorește a fi un studiu a încercărilor de armonizare a aspectelor legate de conservarea naturii cu cele reprezentate de interesele economice existente în zona respectivă, de valoarea conservării naturii de facilitare a înțelegerii că declararea unui sit ca arie naturală protejată poate avea numeroase beneficii pentru comunitățile locale aflate pe teritoriul sau în vecinătatea acestora.

Existența ariilor naturale protejate și managementul eficient al acestora reprezintă o necesitate, așa cum vom vedea pe parcursul capitolului 1, deoarece ele:

Integrează ecosisteme naturale și seminaturale reprezentative care pot fi evaluate și monitorizate pentru a caracteriza starea și tendințele dinamicii acestor sisteme în relație cu diferiți factori de comandă

Furnizează beneficii sociale și economice, incluzând beneficiile din turism, utilizarea tradițională a biodiversității și conservarea ariilor naturale de valoare unică

Sunt zone în care se dezvoltă cunoașterea necesară pentru asigurarea tranziției la un model de dezvoltare durabilă

Sunt zone ideale pentru susținerea programelor de educație și pregătire pentru dezvoltarea durabilă. Planurile de management trebuie să includă reguli de bune practici pentru utilizarea zonelor valoroase din punct de vedere biologic fiind instrumente deosebit de utile administrațiilor ariilor naturale protejate.

Esența planurilor de management trebuie să o reprezinte îndeplinirea obiectivelor stabilite care vor trebui să fie:

formulate într-o formă cât mai clară

clare, realiste, cuantificate și să poată fi îndeplinite

corespunzătoare cerințele ecologice ale habitatelor naturale și speciilor prezente în mod semnificativ

în concordanță cu stadiul favorabil de conservare pentru fiecare habitat și specie

Planurile de management trebuie să acționeze ca instrumente necesare și utile pentru protecția, conservarea și utilizarea durabilă a bioresurselor existente și generate în cadrul ariilor naturale protejate

Pe parcursul acestei lucrări, în capitolul 2, vom înțelege că declararea unei zone ca sit Natura 2000 este dovada că zona respectivă are o valoare naturală deosebită, putând genera venituri din ecoturism și alte activități asociate (produse alimentare tradiționale etichetate, obiecte de artizanat etichetate).

La definirea acestor situri nu s-a plecat de la ideea unei protecții stricte, care să interzică activitatea umană. Dimpotrivă, se consideră că în foarte multe situații activitățile umane de gospodărire a resurselor naturale pot continua. Managementul acestor zone va trebui să țină cont de faptul că Natura 2000 este, în primul rând, un instrument de conservare a biodiversității. Planurile de management vor include acele activități economice care ajută la menținerea și protejarea naturii și a mediului. Rețeaua ecologică „Natura 2000” nu exclude oamenii și activitățile desfășurate de aceștia atâta timp cât aceste activități nu afectează negativ patrimoniul natural al zonei respective.

În capitolul 3 vom analiza măsurile luate pentru protecția și conservarea biodiversității din sud-estul Moldovei – Județul Galați. Propunerile noastre se îndreaptă în principal asupra acțiunilor de popularizare a rețelei Natura 2000 la nivelul județului pentru conștientizarea de către populație, mai ales a celei care locuiește în situri, a importanței conservării printr-o gestionare durabilă a acestora și, mai ales, pentru cunoașterea activităților omenești care se pot, respectiv, care nu se pot desfășura în interiorul acestor arii protejate. Aceste acțiuni credem că ar trebui să fie implementate de către custodele fiecărui sit, în colaborare cu primăriile din zonă și s-ar putea desfășura sub forma unor întâlniri sătești, a unor discuții din poartă în poartă etc.

Capitolul 1

Acțiuni de implementare a prevederilor programului Natura 2000 în România

Politica de mediu la nivel european se distinge printr-o abordare verticală, constând din: Tratatul European, legea cadru care definește obiectivele generale, principiile și procedurile la nivel comunitar; programele legislative pe termen mediu și documentele politice strategice care alcătuiesc programele de acțiune de mediu ale Comisiei Europene (CE) și directivele cadru reprezentând reglementări specifice fiecărui domeniu și o abordare orizontală care constă în implementarea deciziilor Consiliului Europei la nivel național de către statele membre, organismele instituționale ale comunității având o funcție de coordonare, rolul de implementare revenind guvernelor naționale.

În concordanță cu abordarea UE, conservarea naturii poate fi compatibilă cu numeroase activități economice, oferind posibilitatea creării de locuri de muncă, găsind metode de îmbunătățire a calității vieții, fără a produce daune mediului sau oamenilor și fără a afecta oportunitățile generațiilor viitoare.

Planul de Acțiune privind Mediul, care stabilește agenda politicilor de mediu din UE subliniază necesitatea găsirii unor soluții pentru a evita efectele negative ale activităților umane asupra diversității biologice.

În anul 1979 a fost adoptată Directiva Consiliului 79/409/CEE pentru protecția speciilor de păsări sălbatice (denumită Directiva „Păsări”), care are ca scop conservarea pe termen lung a tuturor speciilor de păsări sălbatice de pe teritoriul UE și identifică peste 180 de specii care reclamă stabilirea unor arii de protecție specială avifaunistică (Special Protected Areas – SPA). Aceasta a fost înlocuită în 2009 prin Directiva Consiliului 2009/147/CE.

În anul 1992 a fost adoptată Directiva Consiliului 92/43/CEE pentru conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice (denumită Directiva „Habitate”) care are ca scop conservarea habitatelor naturale, dar și a speciilor de floră și faună sălbatică de pe teritoriul statelor membre ale UE.

Pentru acestea se desemnează situri de importanță comunitară (site of community importance – SCI) și arii speciale de conservare (Special Area of Conservation – SAC). Pe baza acestor două directive, a fost creat un instrument aplicabil la scară europeană,în scopul conservării capitalului natural comun al statelor UE, respectiv Rețeaua Natura 2000.

Transpunerea completă a Directivei 92/43/CEE a fost realizată prin legea nr. 462/2001 (M. Of. 433/2/08/2001) pentru aprobarea OUG nr.236/2000 (M. Of.625/04.12.2000) privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, prin care se stabilește cadrul legislativ necesar dezvoltării rețelei Natura 2000 în România.

În conformitate cu planul de implementare al Directivei 92/43/CEE, s-au luat o serie de măsuri pentru pregătirea listei naționale:

●Stabilirea autorităților competente – Ministerul Mediului si Dezvoltării Durabile (MMDD), Autoritatea publică centrală pentru protecția și conservarea naturii și peisajului, în colaborare cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (MAPDR), responsabil pentru managementul durabil al biodiversitătii agricole, piscicultură, silvicultură și managementul durabil al fondului cinegetic; Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului (MTCT), responsabil pentru activitățile care vizează planificarea utilizării terenului și asigurarea unui turism durabil; Ministerul Administrației și Internelor (MAI), responsabil pentru aplicarea și controlul în teritoriu a prevederilor legislative; Ministerul Educației și Cercetării (MEC), responsabil pentru educarea și conștientizarea tinerilor; Garda Națională de Mediu (GNM), care controlează aplicarea corectă și respectarea legislației specifice; Regia Natională a Pădurilor “ROMSILVA”, cu responsabilități în managementul ariilor protejate; Academia Română, în calitate de organism științific cu responsabilități de avizare în implementarea Legii nr. 462/2001.

● Inventariere siturilor – crearea bazei de date pentru siturile Natura 2000, identificarea tipurilor de habitate naturale și speciile de interes comunitar listate în anexele DirectiveiHabitate, care se regăsesc pe teritoriul României;

România are dezvoltate două baze de date BIMS ( Sistemul de Management al Informației privind Biodiversitatea) și EMERALD, cea din urmă fiind compatibilă cu NATURA 2000. Stabilirea bazei de date NATURA 2000 pentru România și transferul datelor s-a efectuat până la sfârșitul anului 2006. În cadrul bazei de date BIMS a fost creată o interfață pentru introducerea distribuțiilor speciilor de floră și faună sălbatică în GIS, înregistrări pentru faună și floră. De asemenea s-a asigurat localizarea pe hartă a speciilor și habitatelor de interes comunitar și a speciilor și tipurilor de habitate propuse pentru Anexa II.

S-a realizat identificarea ariilor protejate și a altor componente ale peisajului care îndeplinesc criteriile pentru rețeaua Natura 2000, cum sunt siturile care beneficiază de proiecte LIFE-Natura, situri EMERALD. S-au completat formulare standard de caracterizare pentru siturile Natura 2000, pentru siturile din regiunile biogeografice din România: Stepică, Panonică, Alpină, Marea Neagră. S-a realizat în GIS limitele regiunilor biogeografice la scara de 1:50.000, de asemenea in GIS a fost realizat cadastrul ariilor naturale protejate (parcurile naționale și naturale, rezervațiile biosferei, rezervațiile științifice și monumente ale naturii) la scara de 1:25.000 și în baza imaginilor satelitare, a hărților 1:50.000 și a informației existente (literatura de specialitate), au fost realizate în sistem GIS poligoanele pentru ArcView pentru unele tipuri de habitate.

● Desemnarea Ariilor Speciale de Conservare și aplicarea planurilor de management pentru aceste situri;

S-au specificat criteriile pentru identificarea Ariilor Speciale de Conservare (ASC) și Ariilor Speciale de Protecție Avifaunistică (ASPA). Desemnarea Siturilor Speciale de Conservare (SAC) se va face după aprobarea propunerilor de către Comisie.

● Stabilirea măsurilor necesare pentru conservarea acestor situri;

După ce vor fi desemnate SAC-urile, se vor realiza pregătirea și implaturale, rezervațiile biosferei, rezervațiile științifice și monumente ale naturii) la scara de 1:25.000 și în baza imaginilor satelitare, a hărților 1:50.000 și a informației existente (literatura de specialitate), au fost realizate în sistem GIS poligoanele pentru ArcView pentru unele tipuri de habitate.

● Desemnarea Ariilor Speciale de Conservare și aplicarea planurilor de management pentru aceste situri;

S-au specificat criteriile pentru identificarea Ariilor Speciale de Conservare (ASC) și Ariilor Speciale de Protecție Avifaunistică (ASPA). Desemnarea Siturilor Speciale de Conservare (SAC) se va face după aprobarea propunerilor de către Comisie.

● Stabilirea măsurilor necesare pentru conservarea acestor situri;

După ce vor fi desemnate SAC-urile, se vor realiza pregătirea și implementarea planurilor de management pentru acestea, urmând ca revizuirea acestora să se facă din 6 în 6 ani. Pentru mai multe situri identificate deja ca Situri de Importanță Comunitară, au fost elaborate planuri de management. Aceste planuri de management sunt implementate în cadrul unor proiecte LIFE-Natura.

Controlul și punerea în aplicare a managementului siturilor pentru celelalte propuneri din lista națională urmează să fie făcute după împărțirea responsabilităților de gestionare între autoritățile implicate în protectia naturii (MMDD, Agențiile pentru Protecția Mediului, administrațiilor ariilor protejate, Garda Națională de Mediu – cu atribuții de control, Regia Națională a Pădurilor ‘ROMSILVA’) și după data aderării (2007).

Prin HG nr. 230/2003 (M. Of. 190/26.03.2003) privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor acestora sunt stabilite delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor acestora. În baza HG nr. 230/2003, a fost emis Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor și mediului nr. 850/2003 privind procedura de încredințare a administrării sau de atribuire a custodiei ariilor naturale protejate (M. Of. 793/11.11.2003). De asemenea, a fost emis Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor și mediului nr.552/2003 (M. Of. 648/11.09.2003) privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din punctul de vedere al necesității de conservare a diversității biologice.

Relevanța acestor acte normative pentru înființarea rețelei Natura 2000 constă în obligația contractuală a administratorilor și custozilor de a inventaria habitatele și speciile prezente în aria protejată luată în administrare/custodie, în conformitate cu formularul standard Natura 2000 precum și în elaborarea planurilor de management.

Prin transpunerea Directivei în legislația națională s-a asigurat, cadrul legislativ ce instituie obligativitatea informării și consultării publicului în cazul proiectelor cu potențial impact semnificativ asupra Rețelei Natura 2000. Un bun exemplu este dezvoltarea proiectului GEF ''Managementul Conservării Biodiversității'' prin care a fost elaborată o Strategie Națională pentru conștientizarea publicului în domeniul conservării biodiversității. Această strategie include un plan de acțiune pe termen scurt și mediu pentru o campanie mass-media referitoare la habitatele naturale și protecția speciilor sălbatice.

Noile abordări în Conservarea Naturii

Aderarea la Uniunea Europeană a necesitat numeroase modificări ale legislației și cadrului instituțional. În cadrul Strategiei naționale pentru conservarea biodiversității și Strategiei naționale pentru aproximare, au fost elaborate mai multe planuri de acțiune. A fost necesară elaborarea unor astfel de planuri și pentru Directivele privind păsările și habitatele, împreună cu stabilirea măsurilor necesare pentru implementarea corectă a celor două acte normative.

În cadrul rețelei de arii protejate din România au fost identificate 958 de arii protejate care acoperă aproximativ 7% din suprafața țării, în cadrul rețelei de arii protejate existente în România. În această rețea au fost identificate câteva zone care întrunesc calități compatibile cu standardele Natura 2000.

Astfel de zone sunt situate în arii unde au fost implementate proiecte de tip LIFE-Natura, fiind de asemenea propuse pentru a fi incluse în rețeaua EMERALD.Implementarea sistemului EMERALD în România a început în anul 2000.Toate aceste zone vor constitui arii potențiale de tip Natura 2000. De asemenea, au fost alcătuite listele naționale ale habitatelor și speciilor faunistice și floristice de tip EMERALD.

Din punct de vedere al speciilor de viețuitoare sălbatice și al peisajelor, România are un potențial deosebit. Patrimoniul natural al României reprezintă o parte importantă a capitalului natural european.

Ca o consecință a poziționării sale geografice, țara noastră se bucură de existența unei biodiversități unice atât la nivelul ecosistemelor și speciilor, cât și la nivel genetic. Pe teritoriul României se reunesc nu mai puțin decât cinci regiuni biogeografice, dintre care două: cea stepică și cea pontică, reprezintă elemente naturale noi adăugate la zestrea Uniunii Europene, marcând introducerea a numeroase noi tipuri de habitate și specii.

Țara noastră este gazda unor tipuri unice și extinse de habitate, de la păduri mature aproape virgine, pajiști și stepe bogate în specii floristice, la mlaștini întinse. De asemenea, lanțul Carpatic reprezintă un bastion vital al carnivorelor mari. În partea Europei situată la vest de Rusia, România deține aproximativ 25 % din efectivele de urs brun (4.350 de exemplare), aproximativ 40 % din populația de lupi (2.750) și 25 % din exemplarele de râs eurasiatic (1.800). Delta Dunării reprezintă , zona deltaică cea mai puțin afectată din Europa. Mlaștinile sale constituie un patrimoniu natural unic, caracterizat prin prezența unei bogate biodiversități, fiind de asemenea un puternic bastion al unor importante populații de păsări. Aceste valori naturale reprezintă bunuri de preț ale țării, constituind o mare atracție pentru turismul ecologic și durabil, pentru europeni sau pentru alți turiști din străinătate, care se bucură de drumețiile în natură, de observarea faunei sălbatice și de interacțiunea cu elementele de cultura traditionala.

Conceptul de dezvoltare durabilă, formulat la finele secolului al XXlea, aduce cadrul teoretic menit să armonizeze două realități paralele: activitățile economice și mecanismele ecologice. În plus, sunt relevate valențele utile și pentru ameliorarea contrastelor economice dintre țări.

Sintagma de “dezvoltare durabilă” a fost utilizată prima dată de premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, în anul 1987. Atunci, în calitate de președinte al Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare, el a prezentat raportul “Viitorul nostru comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități”.

Din definiție rezultă nevoia asigurării echității între generații, dar în aceeași măsură este promovată echitatea în cadrul generațiilor, subliniindu-se nevoia de a asigura egalitatea șanselor. Astfel, dezvoltarea durabilă presupune asigurarea progresului simultan pe patru planuri: economic, social, ecologic și tehnologic.

În acest context, abordarea eco-economică devine deosebit de importantă pentru realizarea dezideratelor dezvoltării durabile. Indiferent de modul de abordare, de nivelul și tipul pregătirii, oricine poate să observe o caracteristică esențială și, în același timp, răspunzătoare de succes în ceea ce privește viața – diversitatea. Cu alte cuvinte, viața își găsește numeroase modalități de manifestare, care toate par a fi perfecte în funcționarea lor – consumă resurse și acestea nu se epuizează, se reproduc, se autoreglează și se schimbă continuu pe măsura modificării condițiilor de existență.

Conceptul de biodiversitate a fost introdus de către Walter G. Rosen în 1985, impunându-se o dată cu Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992). „El se adresează biologilor familiarizați cu diversitatea biologică, dar depășește câmpul biologiei pentru a implica omul – ca specie biologică, omul dependent de biodiversitate și cauză a eroziunii accelerate a acesteia, omul responsabil în fața generațiilor viitoare de gestionarea resurselor planetei”.

Biodiversitatea este un concept al cărui conținut se confundă adesea cu cel al resurselor biologice. Resursa biologică este o anumită genă, specie sau ecosistem, în timp ce biodiversitatea se referă la variabilitatea resurselor biologice, de la gene la ecosisteme. Distincția dintre cele două noțiuni nu este însă foarte clară, întrucât categoriile menționate se suprapun într-o măsură oarecare. În principiu, resursele biologice trebuie tratate în calitate de componentă a biodiversității, subordonate acesteia. Prin urmare biodiversitatea reprezintă „varietatea vieții”, în timp ce resursele biologice constituie manifestarea sau încorporarea acestei varietăți.

Analizând acțiunile actuale, care sunt orientate în special spre conservare și protecție, putem observa noi valențe ale biodiversității, care trebuie luate în considerare pentru a fi posibilă o evaluare cât mai bună.

Preocupările actuale privind biodiversitatea se diferențiază pe două direcții care reflectă și o succesiune cronologică:

• dispariția speciilor, reprezentând cea mai mare parte a acestora, unde există un fundament științific valoros, deși încă perfectibil. Aici scara de evaluare a efectelor se regăsește în raport cu disponibilitatea materialului genetic și potențialul impact asupra activităților de producție și consum umane;

• menținerea funcționării și elasticității ecosistemelor, de dată mai recentă, în care se parcurg etapele inițiale de formulare a conceptelor și de delimitare a unităților de lucru. Evaluarea se regăsește într-un plan în care interacțiunile directe sunt înlocuite de influențe intermediate, decalate, constând în efectele accidentelor ecologice rezultate din pierderea de biodiversitate asupra activității umane, asupra bunăstării și a condițiilor de existență.

Plecând de la definirea biodiversității rezultă faptul că factorul care o induce este cel de mediu, de disponibilitate a resurselor și condițiilor necesare susținerii vieții.

Factorii de mediu, reprezentând resursele materiale (elemente nutritive, hrană), resursele energetice (energia solară, substanța organică) și condițiile de viață care influențează posibilitățile de valorificare a acestora se diferențiază, în primul rând, printr-o anumită repartizare spațială.

Aceasta poate să fie o distribuție repetitivă, în sensul că se realizează cu o anumită regularitate, regăsindu-se aceleași intensități/concentrații ale factorului în diferite localizări (de exemplu, radiația solară anuală pe unitatea de suprafață depinde de latitudine; cantitatea de precipitații, în interiorul unei zone climatice, variază în funcție de altitudine ) sau o distribuție aleatorie, cum este cazul în ceea ce privește compoziția chimică a substratului, în raportul dintre suprafețele acvatice și cele terestre.

Varietatea formelor de viață se regăsește pe multiple planuri. Fiecare din nivelurile de organizare a vieții, de la cel organic până la sistemele supraindividuale, se caracterizează prin elemente de diferențiere. Acestea sunt generate de componența lor, de natura relațiilor dintre elemente, edificate de condițiile diferite în care se regăsesc. Poziția geografică – latitudinea, altitudinea – sunt factori determinanți prin influența lor decisivă asupra nivelului de manifestare a condiționărilor ecologice.

În aprecierea biodiversității ecologice se iau în considerare tipurile de ecosisteme, naturale și antropizate, prezența acestora din urmă ușurând eforturile de delimitare în spațiile rurale, care, în același timp, reprezintă o proporție importantă din punct de vedere teritorial. Prin urmare, factorul uman poate fi generator de diversitate prin stabilirea structurilor de producție susținute de modificări mai mult sau mai puțin puternice ale factorilor conditionali.

Gruparea ecosistemelor în unități ierarhic superioare s-a dovedit a fi o sarcină dificilă datorită dificultăților întâmpinate în aplicarea unui sistem unitar de raportare, dar și datorită interdependenței dintre ecosisteme. Identitatea între două ecosisteme situate în diferite localizări practic nu există. Fiecare ecosistem este unic, în aceeași măsură în care fiecare om este unic, deși există multiple caracteristici care justifică includerea într-o anumită categorie.

Ecosistemele asigură o mare varietate de bunuri, servicii și funcții. Termenii de „bunuri”, „servicii” și „funcții” au o semnificație apropiată, iar în literatura de specialitate sunt adesea folosiți ca echivalenți. Funcțiile ecosistemelor se referă la proprietățile habitatului, biocenozelor etc. sau la procesele din ecosisteme. Bunurile produse de ecosisteme (de exemplu, alimentele) și serviciile lor (cum sunt descompunerea și neutralizarea deșeurilor) reprezintă beneficii ale populației umane rezultate, direct sau indirect, din serviciile ecosistemelor.

1.2. Convenția Cadru pentru Conservarea Diversității Biologice

Ecosistemele naturale și, în general, variatele forme de viață care coabitează cu omul se înscriu într-o rețea complexă de interdependențe ale cărei conexiuni sunt încă departe de a fi fost identificate și explicate.

Deși explicațiile științifice, și cu atât mai mult informațiile economice, nu au fost întotdeauna disponibile, ideea de conservare s-a pus în aplicare încă de timpuriu, o dată cu înființarea primului parc național – Yellowstone National Park (SUA) – în 1872.

În timp, denumirea categoriilor, precum și obiectivele urmărite prin limitarea intervenției antropice și restricționarea diferitelor tipuri de utilizări s-au diversificat și în aceeași direcție a evoluat și cadrul legislativ și instituțional din diferite țări.

Dat fiind faptul că interdependențele ecologice sunt legate de caracteristicile fizice ale spațiului și nu de „arhitectura” lor economică, socială și politică a apărut, de asemenea, nevoia unei colaborări internaționale în vederea asigurării unor abordări integrate, regionale și globale, care să contribuie la creșterea eficienței acțiunilor protecționiste. Expresie a acestei nevoi a fost fondarea, în 1948, a Uniunii Internaționale de Conservare a Naturii (IUCN) .

Au urmat apoi convenții internaționale și diverse acorduri la care au aderat numeroase țări cu diferite niveluri de dezvoltare economică. Între acestea, cea mai importantă este o convenție adoptată cu ocazia Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992), respectiv Convenția privind Diversitatea Biologică (CDB), semnată de aproape toate țările (168 de țări semnatare).

Obiectivul general urmărit este reprezentat de conservarea diversității biologice, utilizarea durabilă a componentelor acesteia și distribuirea echitabilă a beneficiilor provenite din utilizarea resurselor genetice, inclusiv prin accesul corespunzător la resursele genetice cu ajutorul transferului tehnologic, luând în considerare toate drepturile asupra resurselor respective și printr-o finanțare adecvată.

În aceeași ordine de idei, amintim Convenția de la Washington privind comerțul cu specii sălbatice (CITES), Convenția de la Paris privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural, Convenția de la Ramsar, privind zonele umede de importanță internațională, mai ales ca

habitat al păsărilor acvatice ș.a.

Politicile ecologice care vizează protecția ecosistemelor și conservarea biodiversității trebuie să găsească modalități prin care resursele sociale să fie canalizate în această direcție în situația în care nu există alte posibilități de protejare.

În delimitarea suprafeței protejate, politicile trebuie să articuleze un obiectiv. Ce anume se protejează – un habitat, o specie, un ecosistem? Astfel de întrebări impun adoptarea unor criterii pe baza cărora se vor stabili prioritățile.

Această etapă este deosebit de importantă, întrucât în absența definirii clare a obiectivelor, succesul politicii nu poate fi demonstrat, ceea ce înseamnă că nici cheltuielile alocate nu vor putea fi justificate în mod convingător. Politicile trebuie să obțină orice nivel de protecție dat la un cost minim, deoarece resursele sociale sunt limitate, astfel că trebuie folosite cât mai eficient.

Politicile ecologice nu sunt însă chemate să acționeze într-un sistem economic a cărui funcționare este lipsită de probleme. Deși susține dezvoltarea, progresul, acesta este departe de a fi perfect. Nu toți cei implicați beneficiază de avantaje pe măsura eforturilor depuse și a resurselor de care dispun. Decalajele economice la nivel global, regional și chiar național nu au fost încă soluționate. În acest context, politicile ecologice nu trebuie să rezolve numai problemele de mediu, ele trebuie să contribuie la perfecționarea sistemului în toate aspectele sale.

Protejarea biodiversității trebuie legată de dezvoltare, cu atât mai mult cu cât dintre ecosistemele amenințate pădurile tropicale și recifele de corali au cel mai mare potențial de conservare a varietății de viață a planetei. Ecologia și economia nu pot spune câtă pădure virgină trebuie conservată din calea dezvoltării, dar pot concepe un cadru de formare a raspunsului la aceasta intrebare.

Rețeaua mondială a ariilor protejate cuprinde 30 350 de arii protejate, care se întind pe o suprafață de 13 232 275 km², respectiv 8.83% din suprafața terestră a globului. Acest procentaj trebuie considerat cu precauție, deoarece poate fi mai mare cu peste o unitate datorită numărului

mare de arii protejate marine sau care au în componență teritorii marine.

Această rețea a ariilor protejate pare a fi foarte întinsă dintr-o perspectivă globală, însă are foarte multe „goluri” la nivel național.

Ariile protejate sunt considerate adesea insule naturale într-un ocean al dezvoltării. Situația actuală relevă faptul că 17 892 (59%) de arii protejate au o suprafață mai mică de 1 000 hectare și totalizează o suprafață de 28 713 km², care înseamnă doar 0.2% din suprafața totală a ariilor protejate. În schimb, doar 1 673 (6%) din ariile protejate depășesc 1 000 km², dar totalizează 11.56 milioane km² , adică 87% din suprafața totală a ariilor protejate.

Distribuția ariilor protejate în funcție de obiectivele de management ale acestora, bazată pe categoriile IUCN, arată preocupările la nivel global pentru menținerea ecosistemelor și utilizarea durabilă a resurselor biologice.

Monitorizarea creșterii rețelei globale a ariilor protejate, distribuția lor și obiectivele de management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care se găsește o anumită arie protejată și, mai ales, cât este de eficient managementul ariei protejate. Multe arii protejate există doar prin legea de constituire (doar pe hârtie), dar în realitate există foarte puțin din ceea ce scria pe hârtie, în schimb se pot identifica activități de braconaj, pășunat intensiv, cultivare sau se găsesc așezări umane, drumuri. Astfel, este foarte important ca o dată ce aria protejată a fost constituită să se focalizeze toate resursele pentru a asigura un mangement eficient.

Pentru a rezolva problema "eficienței managementului", denumită adesea "sindromul parcurilor de hârtie" (paper park syndrom), Comisia IUCN-ului (WCPA) a stabilit un Departament pentru Eficiența Managementului (Task Force on Management Effectiveness).

De asemenea, se anticipează faptul că viitoarele ediții ale Listei Ariilor Protejate a Națiunilor Unite vor include indicatori privind eficiența managementului.

În același timp, informațiile valabile referitoare la nivelul fondurilor alocate și a personalului angajat pentru arii protejate indică faptul că resursele alocate sunt inadecvate pentru ceea ce presupune un management eficient.

1.3.Abordarea ecosistemică

Ariile protejate constituie cea mai eficientă cale de conservare a biodiversității. Cu toate acestea, dezvoltarea economică și alte activități umane generează o presiune care face dificilă asigurarea protecției unor suprafețe suficient de mari pentru a cuprinde ecosistemele în întregime. Pe de altă parte ecosistemele naturale trebuie tratate cu grijă, deoarece asigură bunuri și servicii indispensabile pentru existența umană.

Îndeplinirea obiectivelor de conservare impune restricții puternice asupra activităților umane. În acest context, ariile protejate au fost împărțite în mai multe categorii, în care obiectivele de conservare se îmbină în diferite proporții cu cele de utilizare durabilă: rezervații naturale integrate (zone de natură sălbatică), parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații de conservare a naturii, peisaje marie sau terestre protejate, arii protejate de resurse naturale, regiuni biologice naturale (rezervații antropologice), regiuni naturale amenajate pentru utilizări multiple.

Abordarea ecosistemică reprezintă de fapt o strategie de organizare a spațiului care promovează diverse obiective, cum ar fi conservarea, utilizarea durabilă și repartizarea echitabilă a beneficiilor. Ea privește dincolo de limitele ariilor protejate și promovează cooperarea intersectorială, plasând omul în centrul eforturilor de conservare.

Motivațiile acestei abordări strategice rezidă în faptul că:

• fără un management eficient al ecosistemelor nu se poate realiza o dezvoltare economică care să asigure bunăstarea socială durabilă;

• fără o implicare a diverselor sectoare ale activității socialeconomice în managementul ecosistemelor nu poate rezulta o conservare eficienta a diversitatii.

Se asigură astfel cadrul adecvat pentru decizii și acțiuni bazate pe o perspectivă integratoare, holistică și un instrument util în vederea îndeplinirii obiectivelor formulate .

Abordarea ecosistemică se bazează pe aplicarea metodologiei științifice corespunzătoare, plecând de la nivelul organizării biologice, care cuprinde structurile, procesele, funcțiile și interacțiunile dintre organisme și mediul lor de viață. De asemenea, recunoaște faptul că oamenii, cu diversitatea lor culturală, sunt parte integrantă în multe dintre ecosisteme.

Managementul adaptat naturii dinamice și complexe a ecosistemelor, dar și unei anumite incertitudini științifice generate de lipsa cunoștințelor și înțelegerii complete a funcționării ecosistemelor este o cerință esențială a acestei abordări. El trebuie să cuprindă elemente de tipul „învățat pe măsura derulării” („learning by doing”) și să se preocupe de verificarea feed-back-ului. Anumite decizii pot fi necesare și atunci când nu sunt stabilite cu exactitate relațiile cauză-efect. Orientarea este spre a integra toate aceste abordări și de a găsi modalități de soluționare pentru situațiile complexe. Nu există o rețetă unică de a implementa abordarea ecosistemică, deoarece ea va depinde de condițiile locale, naționale, regionale sau globale.

Direcții de acțiune în abordarea ecosistemică

1. Managementul ecosistemelor trebuie realizat pentru valoarea lor intrinsecă, dar și pentru beneficiile cunoscute și presupuse pe care le asigură oamenilor. Obiectivele organizării spațiului și a utilizării resurselor sunt subiectul alegerii (deciziei) publice. Diferitele sectoare ale economiei abordează ecosistemele în conformitate cu nevoile lor economice, culturale și sociale. Popoarele indigene și alte comunități locale sunt „actori” importanți, iar drepturile și interesele lor trebuie recunoscute. Atât diversitatea biologică, cât și diversitatea culturală sunt componente centrale în abordarea ecosistemică.

2. Managementul ecosistemelor trebuie desecentralizat până la unitatea de spațiu minimă necesară pentru îndeplinirea obiectivelor. Descentralizarea sistemelor de management poate conduce la creșterea eficienței și echității. Trebuie luate în considerare atât interesele comunității locale, cât și interesele publice. Cu cât managementul este mai apropiat de ecosisteme, cu atât este mai bine resimțită responsabilitatea administrării lui, iar cunoștințele localnicilor sunt

folosite mai eficient.

3. Managerii ecosistemelor trebuie să ia în considerare efectele (actuale și potențiale) activităților lor asupra ecosistemelor adiacente și nu numai. Intervențiile la nivelul ecosistemelor au adesea efecte necunoscute și puțin previzibile asupra altor ecosisteme. Aceasta poate să necesite noi abordări și modalități de organizare pentru instituțiile implicate în procesul decizional și, dacă este cazul, compromisuri corespunzătoare.

4. Înțelegerea contextului economic în care se acționează pentru a asigura recunoașterea posibilelor câștiguri ale managementului. Orice program de management trebuie să vizeze, în acest context, următoarele:

a. Reducerea distorsiunilor pieței care afectează diversitatea biologică;

b. Asigurarea stimulentelor care să promoveze conservarea biodiversității și utilizarea durabilă;

c. Internalizarea costurilor și beneficiilor în ecosistemul respectiv.

Amenințarea cea mai mare pentru diversitatea biologică vine din partea extinderii altor categorii de folosință a terenurilor. Acestea rezultă din distorsiuni ale pieței datorită subevaluării ecosistemelor naturale, astfel că apar stimulente care favorizează transformarea terenurilor în unități cu diversitate mult mai mică (de exemplu, în ecosisteme agricole). Adesea cei care sunt beneficiari ai conservării nu plătesc costurile asociate cu aceasta și invers, cei care generează costuri de mediu (de exemplu, prin poluare) nu contribuie la diminuarea efectelor negative ale acesteia.

5. Conservarea structurii și funcționalității ecosistemelor pentru a menține serviciile ecosistemelor trebuie să fie un obiectiv prioritar. Funcționalitatea și stabilitatea ecosistemelor depinde de relațiile dinamice care se stabilesc în cadrul populațiilor, între populații și dintre populații și habitatul lor, precum și de interacțiunile fizice și chimice din mediu. Conservarea, respectiv refacerea acestor interacțiuni și procese este astfel o cerință esențială pentru menținerea biodiversității pe termen lung.

6. Ecosistemele trebuie administrate în limitele funcționării lor. În adoptarea măsurilor considerate necesare, trebuie să se țină cont de condițiile de mediu care limitează productivitatea naturală, structura ecosistemelor și diversitatea.

7. Abordarea pe scări spațiale și temporale corespunzătoare. Limitele suprafeței administrate trebuie să se stabilească prin cooperarea dintre utilizatori, manageri, oameni de știință și localnici. Acolo unde este necesar, trebuie asigurată continuitatea arealelor protejate. Abordarea ecosistemică se bazează pe natura ierarhizată a biodiversității, caracterizată prin interacțiune și integrare între gene, specii și ecosisteme.

8. Recunoașterea scărilor de timp diferite și a efectelor decalate care caracterizează procesele ecologice se va regăsi în stabilirea obiectivelor pe termen lung. Procesele ecologice generează adesea decalaje mari de timp între cauze și efecte, respectiv cheltuieli, eforturi și beneficii, rezultate. Aceasta contrastează cu tendința oamenilor de a lua în considerare câștigurile pe termen scurt.

9. Managementul trebuie să recunoască faptul că schimbarea este inevitabilă. Ecosistemele sunt dinamice, ele se schimbă, raportul între populații se modifică, iar biotopul se transformă, astfel că managementul trebuie să se adapteze acestor schimbări.

10. Realizarea unui echilibru corespunzător între conservarea și utilizarea durabilă a biodiversității. Biodiversitatea este importantă pentru valoare ei intrinsecă, dar și pentru faptul că asigură menținerea ecosistemelor și a serviciilor lor (valoare de utilizare). Conservarea și utilizarea trebuie privite în contextul complementarității lor, de la protecție strictă, la utilizarea durabilă a unor ecosisteme artificiale.

11. Valorificarea tuturor informațiilor accesibile, atât științifice, cât și empirice, furnizate de popoarele indigene. Informațiile disponibile din toate sursele trebuie aduse la cunoștința tuturor celor implicați.

12. Implicarea tuturor sectoarelor relevante ale societății și ale disciplinelor științifice. Majoritatea problemelor legate de biodiversitate sunt complexe, cu multe interacțiuni și efecte secundare. În implementarea acestor principii, se vor avea în vedere următoarele linii directoare:

Stabilirea relațiilor funcționale și a proceselor din ecosisteme. Componentele biodiversității controlează stocarea fluxului de energie și substanță și asigură stabilitatea ecosistemelor. O mai bună cunoaștere a acestora, precum și a rolului componentelor biodiversității sunt necesare pentru a înțelege:

• stabilitatea ecosistemelor și efectele pierderii biodiversității și fragmentării habitatului;

• sublinierea cauzelor care determină pierderea biodiversității;

• factorii care influențează biodiversitatea.

Îmbunătățirea repartizării beneficiilor, astfel încât să fie avantajați, în primul rând, cei care dețin resursele, pentru a-i cointeresa în conservarea și utilizarea durabilă a acestora.

Management flexibil, care să se acomodeze cu caracterul dinamic al proceselor ecologice, cu atât mai mult cu cât nivelul incertitudinii crește o dată cu interacțiunile dintre factorii antropici și cei ecologici. Astfel, managementul ecosistemelor trebuie să implice un proces de învățare, care va contribui la adaptarea permanentă a metodologiilor. Implementarea programelor trebuie să aibă în vedere ajustarea pentru confruntarea cu situații puțin previzibile sau imprevizibile. Managementul ecosistemelor va recunoaște diversitatea factorilor culturali și naturali care influențează resursele biologice și utilizarea lor. În mod similar, este nevoie de flexibilitate și în formularea politicilor. Managementul ecosistemelor trebuie privit ca un experiment pe termen lung, care se construiește pe propriile rezultate pe măsură ce acestea se materializează. Managementul flexibil, adaptabil va servi apoi ca sursă de informații pentru a perfecționa modalitățile de evaluare.

Managementul se va desfășura la o scară spațială corespunzătoare obiectivelor vizate, ducând la descentralizare până la limita minimă.

Asigurarea cooperării intersectoriale. Abordarea ecosistemică va trebui considerată atât în formularea sau reformularea strategiilor naționale, cât și a celor sectoriale, în special ale agriculturii, silviculturii și pisciculturii. Managementul resurselor naturale, în concordanță cu cerințele abordării ecosistemice, necesită comunicare intersectorială și cooperare între diferite niveluri (ministere, agenții, inspectorate). Acestea pot fi asigurate prin crearea unor organisme interministreriale, precum și a unor rețele care să asigure împărtășirea informațiilor și a experienței.

1.4. Rețele ecologice – Rețeaua Natura 2000

La nivel european s-a decis astfel constituirea unei rețele de situri care să asigure conservarea efectivă a capitalului natural și utilizarea durabilă a biodiversității, cât și reducerea efectivă a ratei de pierdere a biodiversității, în conformitate cu obiectivele CBD. Pentru îndeplinirea acestui

obiectiv s-a decis constituirea unei rețele ecologice care să ofere habitatelor naturale și speciilor sălbatice condițiile pentru supraviețuirea pe termen lung și care să reprezinte în același timp și suportul pentru dezvoltarea durabilă a activităților umane. Dezvoltarea acestei rețel reprezintă un prim pas în eforturile depuse pentru conservarea biodiversității, care pe lângă conservarea resurselor naturale, poate contribui la dezvoltarea economică a comunităților locale prin gama largă de resurse și servicii pe care le furnizează.

Aceasta reprezintă un instrument care garantează menținerea, conservarea, reconstrucția componentelor actuale ale capitalului natural, stând la baza procesului de dezvoltare durabilă.

Prin urmare, la nivelul statelor membre ale UE s-a dorit constituirea unei rețele coerente de situri care se bazează pe o abordare comună, permițând menținerea sau refacerea habitatelor și speciilor într-o stare favorabilă de conservare. S-a stabilit astfel crearea unei rețele ecologice numită Rețeaua NATURA 2000 și care este formată din:

Arii speciale de conservare (Special Areas of Conservation – SAC) desemnate în conformitate cu prevederile Directivei „Habitate” și care au ca bază siturile de importanță comunitară (Sites of Community Importance – SCI), desemnate de statele membre;

Arii de protecție specială avifaunistică (Special Protected Areas – SPA) desemnate în conformitate cu prevederile Directivei „Păsări”.

Obiectivul principal al acestei rețele îl constituie conservarea habitatelor naturale și a speciilor sălbatice de interes comunitar, luând în considerare cerințele economice, sociale și culturale, precum și specificul regional și local caracteristic fiecărui stat membru. Desemnarea siturilor se face pe criterii strict științifice, dar, cu toate acestea, Natura 2000 nu este o rețea de arii naturale protejate, în care activitățile umane sunt interzise.

Siturile Natura 2000 reprezintă zone de management durabil al mediului, în care se urmărește conservarea habitatelor naturale și/sau a speciilor pentru care a fost declarat situl, iar dezvoltarea activităților umane se face ținând cont de anumite cerințe de conservare.

Stabilirea rețelei Natura 2000 și a coridoarelor ecologice arată angajamentul UE în respectarea Convențiilor internaționale privind conservarea naturii. Directivele „Păsări” și „Habitate” constituie contribuția comunității europene în asigurarea diversității biologice, conform Convenției privind Diversitatea Biologică (CBD) ratificată de România prin Legea nr. 58/1994 și a Convenției privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa (Convenția de la Berna) la care România a aderat prin Legea nr. 13/1993.

Siturile Natura 2000 implică însă și măsuri efective de conservare și măsuri de management pentru elaborarea cărora este obligatorie participarea și implicarea factorilor interesați. Obiectivul principal al conservării naturii este acela de a crea un echilibru între conservare și nevoile sociale, economice și culturale, prin urmare Natura 2000 nu va exclude activitățile umane atâta timp cât nu sunt în contradicție cu obiectivele conservării.

Ca o consecință a localizării geografice, țara noastră are o biodiversitate unică. Pe teritoriul României se regăsesc cinci regiuni biogeografice: alpină, continentală, stepică, panonică și pontică. Realizarea rețelei Natura 2000 a fost una dintre condițiile de integrare ale României în Uniunea Europeană. Propunerile de situri au fost realizate în conformitate cu prevederile Directivelor „Păsări” și „Habitate”.

Procesul de realizarea a rețelei Natura 2000 este un proces continuu care nu se termină odată cu aderarea. Primele propuneri de situri au fost transmise CE în 2007, iar ca urmare a insuficiențelor pentru anumite tipuri de habitate sau specii identificate de către CE în cadrul seminariilor biogeografice din 2008, în 2010 au mai fost transmise o serie de noi propuneri pentru extinderea rețelei Natura 2000 din România .

O bună parte din aceste situri se suprapun cu ariile naturale protejate de interes național (parcuri naționale, parcuri naturale și rezervații naturale).

Capitolul 2

Analiză și evaluare a Siturilor Natura 2000 în România

2.1. Obiectivele și avantajele implementării programului Natura 2000

După cum am văzut în capitolul anterior, Natura 2000 este o rețea europeană de zone naturale protejate creată în anul 1992 din necesitatea de a proteja natura și de a menține pe termen lung resursele naturale necesare dezvoltării socio-economice.

Astăzi în jur de 800 de specii de plante sunt în pericol de dispariție și majoritatea resurselor piscicole din Europa au scăzut sub limita de siguranță ceea ce face ca Natura 2000 să fie un instrument esențial pentru salvarea capitalului natural.

Declararea siturilor protejate Natura 2000 are la bază două directive ale Uniunii Europene care reglementează modul de selectare, desemnare și protecție a siturilor: Directiva Păsări (1979) pe baza căreia au fost declarate Ariile de Protecție Specială Avifaunistică (SPA) și Directiva Habitate (1992) pe baza căreia au fost declarate Ariile Speciale de Conservare (SCI). Siturile au fost deliminate pe baza identificării științifice a habitatelor și speciilor de pe teritoriul lor.

La sfârșitul anului 2010 în Uniunea Europeană existau 26.106 situri Natura 2000, acoperind circa 20% din teritoriul total pe o suprafață de 949.910 km2.

Prin aderarea la Uniunea Europeană în 2007, România a adus o contribuție importantă la rețeaua Natura 2000 datorită valorii ridicate a biodiversității de pe teritoriul său. În legislația românească directivele Habitate și Păsări au fost adoptate prin ”OUG nr. 57/20.06.2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice”, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011.

România a declarat 381 de situri Natura 2000 care ocupă în total 17,89% din suprafața țării dintre care 108 SPA-uri (11,89% din suprafață) și 273 SCI-uri (13,21% din suprafață). O mare parte din acestea se suprapun peste ariile naturale protejate de interes național (parcuri naționale și naturale, rezervații). Rețeaua Natura 2000 din România este în extindere iar numărul siturilor precum și limitele unora dintre acestea sunt în curs de revizuire.

Siturile Natura 2000 prezintă caracteristicile regiunilor biogeografice în spațiul cărora au fost declarate, unele dintre acestea fiind încadrate și în două și trei bioregiuni.

Teritoriul României este cuprins de 5 regiuni biogeografice:

1. Bioregiunea Continentală – cuprinde zonele centrale, sudice si nord-estice, în

majoritate agricole, cu veri calde și ierni reci.

2. Bioregiunea Alpină – cuprinde munții Carpați, cu climă rece, păduri și vârfuri stâncoase, unde trăiește aproape jumătate din populația de carnivore mari a Europei (urs, lup, râs).

3. Bioregiunea Panonică – cuprinde câmpiile aride din vestul României.

4. Bioregiunea Stepică – cuprinde relief de șes din partea sud-estică și zone umede din Delta Dunării și Marea Neagră.

5. Bioregiunea Pontică – cuprinde țărmurile vestice ale Mării Negre și partea estică a Deltei Dunării adăpostind numeroase specii de faună.

Un stat membru desemnează siturile Natura 2000 în parteneriat cu Comisia Europeană și are 6 ani la dispoziție pentru a institui masurile speciale de administrare. Un sit este gestionat pe baza unui plan de management realizat de administrația sitului în cadrul unui proces de consultare publică și avizare științifică. Includerea unei zone în rețeaua Natura 2000 nu înseamnă însă că oamenii și activitățile economice sunt excluse dar orice activitate economică desfășurată pe teritoriul acestuia va trebui să țină cont de obiectivele de conservare stabilite pentru speciile și habitatele pentru care situl a fost declarat.

Activitățile care ajută la protejarea naturii și a mediului sunt mai ales cele tradiționale: cultivarea și obținerea produselor ecologice fără ca această să interfereze cu habitatele speciilor protejate, vânătoare și pescuit în anumite limite, turism durabil (ecoturism), construcții din materiale tradiționale conforme cu arhitectura zonei, etc. Nu sunt permise lucrări de construcții și infrastructură care afectează habitatele și speciile protejate din sit cu excepția acolor lucrări care sunt necesare pentru siguranța oamenilor sau sunt de importanță națională. De asemenea introducerea unei zone în rețea nu afectează dreptul de proprietate asupra terenurilor iar în cazul în care există activități care trebuie stopate cei afectați vor primi plăți compensatorii.

În anii care vin, conservarea biodiversității va fi mai importantă decât oricând, fapt recunoscut de Comisia Europeană printr-o nouă strategie în domeniul biodiversității pentru anul 2020. Pentru Natura 2000 finanțarea a crescut substanțial de-a lungul anilor. Programul LIFE+, Fondul European pentru Dezvoltare Regională dar mai ales, Fondul pentru dezvoltare rurală sunt principalele surse de finanțare.

Deoarece este important de știut daca Natura 2000 reușește să își atingă obiectivele, rețeaua este monitorizată de un barometru bianual iar progresele fiecărui stat sunt evaluate de Comisia Europeană la fiecare șase ani.

Dintre obiectivele implementării programului Natura 2000 putem aminti :

oprirea declinului biodiversității, prin conservarea pe termen lung a celor mai valoroase specii și habitate de interes comunitar;

protejarea biodiversității Europei;

promovarea activităților economice benefice.

Avantajele implementării sunt practic nelimitate, având implicații în toate domeniile de interes ale comunității:

activitățile economice pot continua într-un sit Natura 2000, cu condiția evitării activităților care ar putea afecta speciile sau habitatele specifice sitului;

sunt recunoscute și protejate interesele localnicilor – Natura 2000 nu înseamnă scoaterea din uz a terenurilor, ci păstrarea practicilor tradiționale agro-pastorale și silvice care nu dăunează patrimoniului existent;

dezvoltarea turismului și agro-turismului, etichetarea de produse naturale locale ce pot deveni mărci recunoscute, preferate în locul preparatelor artificiale; – posibilitatea de a atrage fonduri europene;

creearea de noi locuri de muncă;

relaxarea și petrecerea timpului liber;

promovarea tezaurului natural și cultural.

Acordarea statutului de sit Natura 2000 înseamnă un căștig de imagine și recunoaștere europeană, ceea ce reprezintă un motiv de mândrie pentru localnici;

se creează un lanț al locurilor din Europa cu o natură ce merită păstrată în bună stare, pentru că are multe de oferit și generațiilor viitoare.

2.2. Natura 2000 – este ceva nou și restrictiv?

In multe situații, speciile și habitatele protejate din siturile Natura 2000 au apărut și s-au menținut ca urmare a activităților umane de exploatare durabilă a resurselor naturale. Ca urmare, în majoritatea siturilor Natura 2000 se vor menține activitățile economice, dar cu accent deosebit pe conservarea speciilor și habitatelor pentru care au fost declarate. Managementul acestor zone va trebui să tină cont de faptul ca Natura 2000 este, în primul rand, un instrument de conservare a biodiversității. Planurile de management vor include acele activități economice care ajuta la menținerea și protejarea naturii si a mediului.

Astfel, în Siturile Natura 2000 vor fi permise activități agricole tradiționale, unele dintre acestea necesare pentru menținerea peisajelor (de exemplu, pajiștile montane), cultivarea și obținerea produselor ecologice – legume, fructe, produse lactate, carne, sucuri de fructe, activități de vânătoare și pescuit, cu condiția ca siturile Natura 2000 să își păstreze obiectul conservării. Exploatarea terenurilor agricole nu trebuie să conducă însă la degradarea sau distrugerea habitatelor naturale și a speciilor de plante și animale de interes comunitar, pentru care zona a fost declarată sit Natura 2000.

Aceste activitati vor respecta masurile minime de management pentru speciile de interes comunitar, de exemplu:

respectarea perioadelor de reproducere, cuibărit, popas și iernat;

exploatarea masei lemnoase – în funcție de habitatul / specia pentru care zona a fost declarată sit Natura 2000;

construcții din materiale tradiționale, în acord cu arhitectura zonei;

activitati de promovare si dezvoltare a turismului durabil, cu accent pe ecoturism.

În același timp, se impune ca în zonele protejate să nu fie permise lucrări de infrastructura care afectează habitatele/ speciile pentru care zona a fost declarata sit Natura 2000. Excepție fac acele lucrările care sunt importante pentru siguranța oamenilor sau de importanță națională. La studiul legislatiei în vigoare, observăm că activitățile din siturile Natura 2000 se vor supune procedurii de evaluare a impactului de mediu, dacă se constată că lucrările prevăzute pot afecta habitatele și/ sau speciile pentru care acea arie a fost declarată sit Natura 2000. Evaluarea impactului asupra mediului nu va fi însă necesară pentru activitățile zilnice.

De asemenea, declararea unei zone ca sit Natura 2000 nu va afecta dreptul de proprietate asupra terenurilor. În cazul în care vor exista activități care trebuie stopate, datorită declarării unei zone drept sit Natura 2000, fermierii, proprietarii, administratorii și concesionari de terenuri vor primi plăti compensatorii.

Astfel putem concluziona că, pe lânga conservarea capitalului natural, reteaua Natura 2000 oferă oportunități importante pentru dezvoltare economica durabilă, atât prin posibilitatea atragerii de fonduri, cât și printr-un management economic eficient în beneficiul oamenilor și al naturii.

2.3. Declararea unui sit Natura 2000 prin aplicarea Directivelor Habitate și Păsari

Așa cum am specificat mai sus, declararea unui zone că sit Natura 2000 nu înseamnă izolarea acestuia. Interesele economice, culturale și sociale din zona vizată trebuie luate în considerare la stabilirea măsurilor de management, fiind permise activități economice care sunt în spiritul dezvoltării durabile și nu afectează starea de conservare favorabilă a sitului respectiv.

Existența directivei Habitate impune conservarea a 198 habitate și 800 specii, iar directiva Păsări impune măsuri de protecție pentru aproximativ 200 de specii de păsări amenințate. O parte din acestea arii includ și habitate umede de importantă internațională, iar printre speciile și habitatele de interes comunitar, cele rare sunt evidențiate ca specii și habitate prioritare.

Declararea siturilor Natură 2000 se face astfel:

Într-o singură etapă, pentru Ariile de Protecție Specială Avifaunistică (SPA) constituite conform Directivei Păsări, prin identificarea și declararea lor la nivel național și comunicarea listei cu situri la Comisia Europeană. În cazul României, aceasta a depus lista de propuneri în decembrie 2007.

În trei etape, pentru Ariile Speciale de Conservare (SAC) constituite conform Directivei Habitate. Prima etapă implică o evaluare științifică la nivel național. Fiecare stat membru stabilește, pe baza unor criterii științifice comune, ce situri aflate pe teritoriul sau prezintă importantă prin speciile sau habitatele existente. Aceste liste naționale sunt apoi transmise în mod oficial la Comisia Europeană. A două etapă implică aprobarea, pe baza listelor naționale, a siturilor de importantă comunitară pentru fiecare regiune biogeografică europeană. Acest proces este efectuat de Comisia Europeană, în strânsă colaborare cu statele membre și experții științifici. Deoarece fiecare regiune biogeografică se întinde pe teritoriul mai multor țări, sau zone din diferite țări ce prezintă condiții de mediu similare, siturile sunt desemnate în aria naturală de răspândire a fiecărui tip de specie sau habitat, fără a ține cont de granițele politice sau administrative. A treia etapă: după ce siturile au ajuns în stadiul al doilea de selectare, ele devin parte a rețelei Natură 2000. Statele membre au la dispoziție o perioada de 6 ani pentru a le desemna drept Arii speciale de conservare (SAC) și pentru a introduce, dacă este necesar, măsuri de management menite să mențină sau să aducă la un stadiu favorabil de conservare speciile și habitatele respective.

Directiva Habitate a fost creată pentru a conserva atât speciile de plante și animale sălbatice, cât și habitatele naturale din Uniunea Europeana, prin înființarea Ariilor Speciale de Conservare. Toate acțiunile bazate pe această directivă sunt axate pe menținerea unui statut de conservare favorabil sau pe reabilitarea speciilor și habitatelor desemnate, în ariile stabilite împreună cu Comisia Europeană. Împreună cu siturile din Directiva Păsări, aceste situri au fost integrate în Natura 2000, cea mai mare rețea ecologică din lume.

Există astfel aproape 22.000 de situri desemnate în temeiul Directivei Habitate, acoperind aproximativ 13,3% din teritoriul UE. În total, rețeaua Natura 2000 numără peste 25.000 de situri (din Directivele Habitate și Păsări) și ocupă 17% din teritoriul UE. Toate măsurile de conservare ar trebui să aibă în vedere și aspectele economice și sociale la nivel regional și local.

Directiva Habitate, alături de Directiva Păsări, stabilește nivelul minim de standarde pentru conservarea biodiversității adoptate de catre Statele membre ale U.E. și care reprezintă o parte esențială a Celui de al Cincilea program de Acțiune în domeniul Mediului. Mai mult decât atât, conform Tratatului de la Roma (Articolul 130 r), amendat prin Actul European Unic și ulterior de către Tratatul de la Maastricht, masurile UE în domeniul mediului trebuie să fie integrate în alte politici ale UE. Aceasta înseamnă că toate politicile și instrumentele UE trebuie să fie conforme cu cadrul juridic al UE în domeniul mediului, lucru aplicabil și acestor două directive.

Conform Directivei Habitate, rețeaua Natura 2000 este compusă din situri care adăpostesc tipuri de habitate naturale ce figurează în Anexa I și de habitate ale speciilor ce figurează în Anexa II. Implementarea acestei directive va asigura menținerea sau, dacă este cazul, restabilirea tipurilor de habitate naturale și a habitatelor speciilor într-o stare de conservare favorabilă, pe cuprinsul ariilor lor de raspandire naturală. Pentru speciile de animale care ocupă teritorii vaste, aceste situri corespund locurilor, în cadrul ariilor naturale de răspândire a acestor specii, care prezintă elementele fizice și biologice esentiale pentru viata și reproducerea lor. Pentru speciile acvatice care ocupă teritorii vaste, astfel de situri au fost propuse numai acolo unde a fost posibil de determinat în mod clar o zona care prezintă elementele fizice și biologice esentiale pentru viata și reproducere lor. Contribuția fiecarui Stat Membru la crearea rețelei NATURA 2000 a fost proportională cu reprezentarea, pe teritoriul sau, a tipurilor de habitate naturale și a habitatelor speciilor.

În cele două anexe ale Directivei Habitate, menționate mai sus, se regăsesc:

Tipuri de habitate naturale de interes comunitar a caror conservare necesită desemnarea zonelor speciale de conservare (tipurile de habitate naturale indicate printr-un asterix reprezintă tipuri de habitate naturale prioritare, habitate în pericol de dispariție pe teritoriul european al Statelor Membre și pentru a căror conservare Comunitatea are o responsabilitate particulară )

Speciile de plante și animale de interes comunitar a caror conservare necesită desemnarea

Zonelor speciale de habitate (tipurile de specii indicate printr-un asterix * reprezintă tipuri de specii prioritare, specii periclitate pe teritoriul european al Statelor Membre și pentru a căror conservare Comunitatea are o responsabilitate particulară)

Criterii pentru selectarea siturilor eligibile pentru identificarea ca situri de importanță comunitară și desemnarea lor ca areale speciale de conservare (selectarea siturilor are în vedere atât o evaluare la nivel național a importanței relative cât și o evaluare a importanței comunitare a acestora).

Specii de animale și plante de interes comunitar care necesită o protecție strictă.

Specii de plante și animale de interes comunitar a căror prelevare din natură și exploatare sunt susceptibile de a face obiectul măsurilor de management

Metode și mijloace de captură și ucidere și modalități de transport interzise (sunt prezentate mijloacele neselective și modurile de transport).

Lista siturilor selecționate ca situri de importanță comunitară, identificand siturile ce adapostesc unul sau mai multe tipuri de habitate naturale prioritare ori una sau mai multe specii prioritare, este adoptată de Comisiune conform procedurii.

Odată ce un sit de importanță comunitară a fost adoptat în baza procedurii prevazute, Statul Membru respectiv desemnează acest sit ca zonă specială de conservare cât mai repede cu putință și într-un interval maximal de șase ani, stabilind prioritățile în functie de importanța siturilor pentru menținerea sau restabilirea, într-o stare de conservare favorabilă, a unui tip de habitat natural din Anexa I sau a unei specii din Anexa II, pentru coerența rețelei NATURA 2000 și în functie de pericolele de degradare sau distrugere la care aceste situri sunt expuse.

Statele Membre iau măsurile adecvate pentru a evita, în zonele speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor ca și perturbarea speciilor pentru care zonele au fost desemnate, în măsura în care astfel de perturbari sunt susceptibile de a avea un efect semnificativ în relatie cu obiectivele prezentei Directive.

Orice plan sau proiect indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului dar susceptibil de a afecta acest sit într-un mod semnificativ, fie individual sau în combinatie cu alte planuri sau proiecte, face obiectul unei evaluari adecvate a incidentelor sale asupra sitului, tinand seama de obiectivele de conservare a sitului. În lumina concluziilor evaluării implicatiilor asupra sitului, autoritatile naționale nu vor accepta planul sau proiectul decât dupa ce s-au asigurat ca el nu va afecta negativ integritatea sitului și, daca este cazul, dupa ce au luat avizul publicului. Dacă, contrar concluziilor negative ale evaluării implicațiilor și în absența soluțiilor altenative, un plan sau proiect trebuie totuși să fie realizat, din motive imperative de interes public major, inclusiv de natură socială sau economică, Statul Membru ia toate măsurile compensatoare necesare pentru a asigura că coerența generală a (rețelei) NATURA 2000 este protejată. Statul Membru informează Comisiunea despre măsurile compensatoare adoptate.

În caz că situl în cauză este un sit ce adaposteste un tip de habitat natural prioritar și/sau o specie prioritară, pot fi invocate numai considerații legate de sănătatea umană sau securitatea publica ori de consecințele benefice de importanță primordială pentru mediu sau, dupa avizul Comisiunii, de alte motive imperative de interes public major.

Comisiunea, intervenind cu modificări necesare pentru adoptarea la progresele tehnice și științifice a anexelor, procedează la evaluarea periodică a contribuției (rețelei) NATURA 2000 la realizarea obiectivelor de conservare a habitatelor naturale precum și a faunei și florei sălbatice pe teritoriul European al Statelor Membre. În acest context, dezafectarea unei zone speciale de conservare poate fi luata în considerare acolo unde evoluția naturală stabilită pe baza supravegherii Statelor Membre a stării de conservare a habitatelor naturale și speciilor tinand seama în mod particular de tipurile de habitate naturale prioritare și de speciile prioritare, justifica aceasta.

Protecția speciilor

Statele Membre iau măsurile necesare pentru instaurarea unui sistem de protecție strictă a speciilor animale și plante de interes comunitar, aplicând interdicții la toate stadiile ciclului biologic ale animalelor și plantelor vizate.

Dacă, în lumina supravegherii stării de conservare a habitatelor naturale și speciilor, Statele Membre consideră necesar, ele iau măsuri pentru ca prelevarea din natură de specimene ale speciilor de faună și floră înscrise în Anexa V precum și exploatarea lor sa fie compatibilă cu menținerea lor într-o stare de conservare favorabilă, care mai pot cuprinde și în particular anumite reglementări.

Informarea

La fiecare șase ani, Statele membre întocmesc un raport asupra aplicării dispozițiilor luate în cadrul acestei Directive. Acest raport cuprinde, în particular, informații privind măsurile de conservare a habitatelor naturale și speciilor, ca și evaluările impactului acestor măsuri asupra stării de conservare a tipurilor de habitate și a speciilor, și principalele rezultate ale supravegherii Statelor Membre a stșrii de conservare a habitatelor naturale și speciilor tinând seama în mod particular de tipurile de habitate naturale prioritare și de speciile prioritare.

Acest raport, conform cu modelul stabilit de Comitet, este transmis Comisiunii și pus la dispozitia publicului. Pe baza rapoartelor prevazute, Comisiunea elaborează un raport de sinteză. Acest raport include o evaluare adecvată a progreselor realizate și, în particular, a contribuției rețelei NATURA 2000 la menținerea sau, daca este cazul, restabilirea tipurilor de habitate naturale și a habitatelor speciilor într-o stare de conservare favorabilă, pe cuprinsul ariilor lor de raspandire naturală.

Un proiect al parții din raport care privește informațiile furnizate de un Stat Membru va fi supus verificării autoritaților Statului respectiv. Dupa ce a fost prezentată Comitetului, versiunea finală a raportului este publicată de Comisiune, cel tarziu în doi ani de la primirea rapoartelor prevazute și este trimisă Statelor Membre, Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social. Statele membre pot să semnaleze zonele destinate în baza acestei Directive prin panouri comunitare concepute în acest scop de catre Comitet.

Cercetarea

Statele membre și Comisiunea încurajează cercetările și lucrarile științifice necesare cu privire la conservarea habitatelor naturale precum și a faunei și florei sălbatice pe teritoriul European al Statelor Membre si pe baza supravegherii Statelor Membre a starii de conservare a habitatelor naturale și speciilor tinand seama în mod particular de tipurile de habitate naturale prioritare și de speciile prioritare. Ele schimba informatii în vederea unei bune coordonări a cercetărilor realizate la nivel national și la nivel comunitar.

O atenție particulară este acordată lucrărilor științifice necesare pentru implementarea proiectelor privind listele siturilor de importanță comunitară și gestiunea elementelor de peisaj care sunt de importanță majoră pentru fauna și flora salbatică, și deasemena este încurajată cooperarea transfrontieră între Statele Membre în materie de cercetare.

Directiva Păsări se referă la conservarea speciilor de păsări care se găsesc în mod natural în salbaticie pe teritoriul european al statelor membre. Principalele obiective ale acestei directive sunt protecția, managementul și controlul acestor specii și stabilirea regulilor pentru conservarea lor. Această directivă se va aplica în cazul păsărilor, ouălelor lor, cuiburilor și habitatelor lor. Statele Membre ar trebui să declare Zone Speciale de Protecție pentru conservarea speciilor și habitatelor propuse.

În anexele Directivei Păsări se regăsesc:

specii de păsări care fac obiectul masurilor de conservare speciale privind habitatul, în scopul asigurarii supraviețuirii și a reproducerii lor în aria lor de distribuție.

specii de păsări protejate dar care pot fi obiectul actelor de vânătoare în cadrul legislației naționale, în functie de nivelul lor de populare ,de distribuția lor geografică și de coeficientul de reproductivitate în ansamblul Comunității

specii de păsări pentru care comercializarea poate fi reglementată de către Statul Membru după ce în prealabil a fost consultată Comisia, cu care examinează dacă comercializarea specimenelor speciei respective nu conduce sau nu riscă să conducă, dupa orice prevedere rezonabilă ,să pună în pericol nivelul populării ,distribuirea geografică sau coeficientul de reproducere al acestora în ansamblul Comunității

specii de păsări pentru a căror comercializare Comisia trece la studii privind Statutul biologic și repercusiunile comercializării

Prin Directiva Păsări, Statele Membre iau toate masurile necesare pentru prezervarea, menținerea sau restabilirea unei diversități și a unei suprafețe suficiente de habitat pentru toate speciile de păsări care trăiesc în mod natural în stare de sălbăticie pe teritoriul european al Statelor Membre.

Prin această directivă s-a avut în vedere conservarea speciilor de păsări: amenințate cu dispariția, vulnerabile la anumite modificări ale habitatului lor, considerate ca fiind rare deoarece numarul lor este redus și aparitia locală este restrânsă, care necesită o atenție specială în vederea specificației habitatului lor.

Observam astfel, prin existența celor două Directive cu anexele lor, că Statele Membre iau măsuri de conservare speciale privind habitatul, în scopul asigurării supraviețuirii și a reproducerii lor în aria lor de distribuție, și în privința speciilor migratoare nevizate în anexa1 a căror venire este regulată, ținându-se cont de necesitățile de protecție din zona geografică maritimă și terestră de aplicare a prezentei directive în privința ariilor de reproducere ,de năpârlire și de hibernare și zonele de popas în aria lor de migrare . În acest scop Statele Membre acordă o importanță deosebită protecției zonelor umede și în special celor cu importanța internațională.

Statele Membre iau măsurile necesare pentru instaurarea unui regim general de protecție a tuturor speciilor de păsări vizate și care comportă în special interdicția : de a ucide sau captura intenționat , oricare ar fi fost metoda folosită; de a distruge sau de a produce pagube intenționat cuiburilor lor și oulelor și de a desface cuiburile; de a aduna ouăle din natură și de a le deține, chiar goale; de a le perturba intenționat , în special pe timpul perioadei de reproducere și de dependență în așa fel încât perturbarea să aibă un efect,semnificativ față de obiectivele prezentei directive; de a deține păsări din specii a căror vănatoare și captură nu sunt permise.

Concluzionăm astfel că Statele Membre:

încurajeaza cercetările și lucrările necesare în scopul protecției ,gestiunii și exploatării numarului tuturor speciilor de păsări vizate

veghează ca introducerea eventuală de specii de păsări ce nu traiesc natural în stare de salbaticie pe teritoriul european al Statelor Membre să nu aducă nici un prejudiciu florei sau faunei locale. Ele consultă în acest sens Comisia

adresează Comisiei, o dată la 3 ani, un raport privind aplicarea dispozițiilor naționale luate în virtutea prezentei directive

pot pretinde măsuri de protecție mai stricte decât cele prevăzute prin prezenta directivă .

2.4. Categorii de arii protejate în România

La nivel european, România deține cel mai diversificat și valoros patrimoniu natural; suprafața ariilor naturale protejate de interes național, raportată la suprafața țării, este de 7%.

Conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, cu modificările și completările ulterioare, categoriile de arii naturale protejate de interes național sunt:

rezervații științifice;

parcuri naționale: Parcul Național Munții Rodnei, Parcul Național Călimani, Parcul

Național Cheile Bicazului-Hășmaș, Parcul Național Piatra Craiului, Parcul Național Buila Vânturarița, Parcul Național Defileul Jiului, Parcul Național Retezat, Parcul Național Domogled-Valea Cernei, Parcul Național Semenic-Ch Carașului, Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, Parcul Național Munții Măcinului, Parcul Național Ceahlău, Parcul Național, Parcul Național Cozia.

monumente ale naturii;

rezervații naturale;

parcuri naturale: Parcul Natural Munții Maramureșului, Parcul Natural Vânători-Neamț,

Parcul Natural Bucegi, Parcul Natural Putna Vrancea, Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Parcul Natural Porțile de Fier, Parcul Natural Lunca Mureșului, Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Natural Comana, Parcul Natural Lunca Joasă Prutului Inferior, Parcul Natural Defileul Mureșului Superior, Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, Geoparcul Platoul Mehedinți.

Ariile naturale protejate de interes național sunt declarate în baza: Legii nr. 5/2000 privind amenajarea teritoriului național, secțiunea III, zone protejate; Hotărârii de Guvern 2151/2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone; Hotărârii de Guvern nr. 1581/2005 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone; Hotărârea de Guvern nr. 1143/2007 privind instituirea de noi arii naturale protejate.

Ariile naturale protejate pot fi atribuite în custodie sau pot avea structuri de administrare. Acest proces este reglementat prin Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile nr. 1533/2008 privind aprobarea Metodologiei de atribuire a administrării ariilor naturale protejate care necesită constituirea de structuri de administrare și a Metodologiei de atribuire a custodiei ariilor naturale protejate care nu necesită constituirea de structuri de administrare.

În același timp, pentru țara noastră, au fost declarate arii protejate la la nivel internațional:

rezervații ale biosferei: Delta Dunării (1991), Retezat (1979), Pietrosul Rodnei (1979)

zone umede de importanță internațională ; Delta Dunării (1991), Insula Mică a Brăilei

(2001), Lunca Mureșului (2006), Complexul Piscicol Dumbrăvița (2006), Lacul Techirghiol (2006).

situri naturale ale patrimoniului natural universal: Delta Dunării

geoparcuri:Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, Geoparcul Platoul Mehedinți

desemnate prin HG 2151/2005 la categoria parcuri naturale.

Rețeaua Ecologică Europeană Natura 2000 oferă numeroase instrumente utile, iar extinderea rețelei prin includerea și gestionarea ariilor naturale protejate din România, reprezintă un pas important în direcția conservării peisajului și biodiversității, fiind inclusă și în categoria ariilor de interes comunitar. Cu alte cuvinte, în ceea ce privește fondul natural, această rețea servește, atât intereselor României, cât și celor ale Uniunii Europene.

Înființarea rețelei Natura 2000 reprezintă „fundamentul politicii comunitare de conservare a naturii”. Toate statele care au aderat în Uniunea Europeană sau care aspiră la statutul de membru se confruntă cu problematica rețelei Natura 2000 și cu necesitatea de a adopta Directiva Păsări – 79/409/EEC și Directiva Habitate – 92/43/EEC. Fiecare stat membru poate alege propriile mecanisme pentru a se angaja în acest efort colectiv. Natura 2000 reprezintă de fapt o treaptă de temelie a politicii de conservare a naturii în cadrul Uniunii Europene.

2.5. Siturile Natura 2000 – între Fals și Adevăr

Rețeaua Natura 2000 reprezintă o structură de protejare a naturii, protejare care nu înseamnă neapărat „limitări și restricții”. Natura 2000 permite atfel, atât conservarea, cât și dezvoltarea pe mai departe a biodiversității României. Se observă oportunități în numeroase direcții: de la un turism durabil, la o combinație între activitățile agricole și alternativele de protejare a naturii.

Vom încerca în cele ce urmează să enunțăm și să analizăm câteva apecte importante, prin comparație a enunțurilor posibile și a argumentelor acestora, din perpectiva concepțiilor existente la nivelul unui necunoscător al fenomenului.

Putem începe prin stabilirea termenilor generali asupra cărora s-ar limita aceată de analiză:

Observăm astfel că există o serie de percepții și concepții greșite, fără bază reală, ele putînd fi argumentate temeinic după cum urmează:

Concepție greșită 1: “Directiva Habitate este o inițiativă comunitară care a fost concepută în secret de către tehnocrații de la Bruxelles”

Natura 2000 este, în realitate, un răspuns direct la preocuparea publică referitoare la afectarea într-o măsură din ce în ce mai mare a naturii în Europa. Studiile au demonstrat că peste o treime dintre europeni sunt îngrijorați de dispariția speciilor și pierderea ariilor naturale.

Concepție greșită 2: “Toate siturile Natura 2000 vor deveni rezervații naturale”

Desemnarea unui sit în cadrul Rețelei Natura 2000 înseamnă că acesta este de importanță europeană pentru speciile sau habitatele enumerate în Directivele Habitate și Păsări. În multe cazuri, aceste specii și habitate vor fi deja într-un „stadiu favorabil de conservare” datorită activităților umane existente. În astfel de cazuri, singura cerință impusă prin Natura 2000 este menținerea acestei situații.

Concepție greșită 3: “Va trebui să renunțăm la toate activitățile din zonă pentru a conserva natura”

În România, vor exista situații în care anumite activități vor fi restrânse sau chiar oprite, în măsura în care ele constituie o amenințare reală și semnificativă față de speciile și habitatele pentru care un sit este propus pentru a fi inclus în Rețeaua Natura 2000. Aceste situații vor fi însă analizate fiecare în parte si prin urmare, menținerea speciilor și habitatelor într-un stadiu adecvat de conservare nu va implica neapărat renunțarea la toate activitățile umane din zonă, multe dintre aceste habitate fiind dependente de anumite activități pentru a supraviețui.

Concepție greșită 4: “Cei de la Bruxelles ne vor dicta ce putem și ce nu putem face în fiecare sit”

Directiva Habitate și Rețeaua Natura 2000 au la bază principiul european al subsidiarității, prin care România e cea care va decide care e cea mai bună modalitate de conservare a siturilor Natura 2000.În plus, planurile de management sunt specifice fiecărui sit și oferă o metodă de consultare a grupurilor locale de interes.Prin intermeidul acestor consultări, viitorul sitului Natura 2000 este decis prin cooperare și co-administrare: planul permite identificarea unor măsuri care să fie acceptate de toți factorii interesați.

Concepție greșită 5: “Odată ce un sit a fost inclus în Rețeaua Natura 2000, vor fi interzise

orice fel de lucrări pe acel sit în viitor”

Directiva nu împiedică a priori realizarea de noi activități sau dezvoltări pe situl Natura 2000. Articolul 6 prevede însă că noile planuri și programe să treacă prin procedura de evaluare a impactului înainte de implementare, pentru a verifica dacă aceste activități pot avea un impact negativ semnificativ. Așadar vor putea fi realizate diverse lucrari în măsura respectand prevederile Directivei.

Concepție greșită 6: “Locuitorii siturilor Natura 2000 sunt cei care vor suporta costurile aferente protecției”

În realitate, atât România, cât și Comisia Europeană trebuie să se asigure că aceste costuri aferente Rețelei Natura 2000 vor fi suportate de toți și nu numai de cei care locuiesc în zona siturilor sau în împrejurimi. Astfel, concomitent cu transmiterea listei naționale a siturilor, României i s-a solicitat să evalueze și costurile aferente administrării ariilor în care se află specii și habitate prioritare și să comunice această evaluare Comisiei.Aceste costuri vor fi luate în vedere pentru finanțare prin diverse programe ale Uniunii Europene.Ca urmare locuitorii siturilor NU vor suporta costurile aferente protecției.

Concepție greșită 7: “Există o mare lipsă de transparență cu privire la Natura 2000”

Se fac toate eforturile pentru a asigura o cât mai mare transparență în ce privește activitățile Comisiei Europene referitoare la Natura 2000. Guvernul României a realizat deja o serie de expoziții, publicații și întâlniri publice referitoare la Natura 2000. Acest lucru va fi continuat in prin organizarea de campanii de conștientizare publică de mare anvergură la nivelul întregii țări în cadrul cărora va fi prezentată Rețeaua Natura 2000 și modul de funcționare a acesteia. În plus la scară europeană, există multe surse de informare pentru publicul obișnuit sau persoanele interesate de rețeaua Natura 2000 și cele două Directive referitoare la natură. Acestea pot fi găsite pe pagina web a Comisiei, împreună cu multe alte informații și exemple de bune practici.

Capitolul 3

Protecția și conservarea biodiversității din sud-estul Moldovei – Județul Galați – prezentare, amenințări,soluții

Regiunea Sud-Est este regiunea cu cea mai mare suprafață din ariile protejate din totalul României (43,8% din totalul suprafețelor protejate din România), precum și regiunea cu cea mai mare suprafață ocupată de arii naturale protejate (aproximativ 32% din suprafața regiunii). Pe teritoriul ei se află 144 de arii naturale protejate de interes național – inclusiv o rezervație a biosferei, un parc național și 3 parcuri naturale – precum și 108 situri care fac parte din rețeaua comunitară Natura 2000. Datorită varietății de condiții geoclimatice existente, fiecare județ prezintă trăsături specifice în ceea ce privește habitatele și speciile de floră și faună.

Brăila

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei (PNBMB) este singura zonă rămasă în regim hidrologic natural (zonă inundabilă), după îndiguirea, în proporție de cca. 75%, a fostei Bălți a Brăilei și crearea incintei agricole Insula Mare a Brăilei. Este o zonă de mare importanță din punctul de vedere ornitologic – avifauna existentă reprezintă 53% din cea a României – Balta Mică a Brăilei este situată pe cel mai important culoar de migrație al păsărilor din bazinul inferior al Dunării de Jos și a fost declarată în anul 2001 sit RAMSAR, conform Convenției Ramsar prin care se protejează zonele umede de importanță internațională ca habitat al păsărilor acvatice. Mai mult, în anul 2007, Balta Mică a Brăilei a fost declarată atât ca arie de protecție specială avifaunistică, cât și ca sit de importanță comunitară.

Alte arii naturale protejate de interes național sunt:

• Rezervația Naturală Pădurea Camenița este un arboret natural de frasin în amestec cu salcâm și constituie o raritate în peisajul județului Brăila.

• Rezervația Naturală Lacul Jirlău Vișani asigură habitate de pasaj, hrănire, și cuibărire pentru o serie de specii de păsări migratoare și sedentare, de zonă umedă. Prezența unor habitate și specii de interes comunitar a motivat includerea lacului în aria de protecție specială avifaunistică “Balta Albă-Amara-Jirlău” precum și din situl de importanță comunitară “Balta Albă-Amara-Jirlău-Lacul Sărat Câineni”.

Buzău

În județul Buzău există în prezent 3 mari categorii de arii naturale protejate și anume:

– Arii naturale protejate incluse în Rețeaua Ecologică Europeană "Natura 2000": 11 situri de importanță comunitară și 4 situri de protecție avifaunistică;

– Arii naturale protejate de interes național: 15 rezervații și monumente ale naturii;

– Arii naturale protejate de interes județean: 9 rezervații și monumente ale naturii.

Dintre ariile naturale protejate de interes național din județul Buzău cele mai importante sunt:

• Focul Viu-Lopătari – monument al naturii unde se poate vedea o flacăra de până la 0,5 m înălțându-se în bătaia vântului, un fenomen natural datorat emanației continue de gaze din pământ;

• Platoul Meledic este o zonă colinară, cu pășuni și fânețe impresionante, un lac de apă dulce pe substrat de sare și o peșteră de sare unică în Europa – cea mai lungă peșteră în sare pe plan mondial.

• Vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici sunt una dintre cele mai interesante rezervații mixte (geologică și botanică) din România. Acest fenomen natural spectaculos este rar întâlnit în lume. Turistii sunt impresionati de peisajul selenar pe care îl formează numeroșii vulcani în miniatură, prin craterele cărora gazele din adâncuri aduc noroi sub forma unei paste fluide de culoare alb-gri sau brun-cenușie. Această "lavă" vâscoasa provine din dizolvarea marnelor și argilelor întâlnite în cale de apa antrenată spre suprafață de presiunea gazelor. În jurul "vulcanilor" se dezvoltă o vegetație care s-a adaptat la salinitatea ridicată de aici.

Constanța

În județul Constanța există un număr de 38 de arii naturale protejate.

– Rezervația naturală Lacul Terchighiol a fost declarat sit Ramsar în 2006, fiind încadrat în categoria zonelor umede de importanță internațională. Situat lângă litoralul Mării Negre, lacul este unic în țară fiind împărțit prin diguri construite în anii ’80 în 3 porțiunii, una puternic sărată, una salmastră și una cu ape dulci. Existența de diferite habitate a permis dezvoltarea unei mari varietăți de specii: în special situl asigură condiții bune de iernat pentru păsările migratoare și un loc ideal pentru păsări acvatice.

– Dunele litorale-Agigea – rezervație naturală de dune marine reprezentată de un platou de 8-10 m format din depunerea continuă a nisipului. Rezervatie floristică în cadrul căreia se dezvoltă cca 120 de specii de plante caracteristice litoralului românesc al Mării Negre;

– Pădurea-Hagieni este un punct de atractie pentru numeroși vizitatori datorită frumuseții peisajului și a curiozităților sale floristice și faunistice: broasca țestoasă uriașă, numeroase specii de păienjeni.

Biodiversitatea ce caracterizează județul Constanța este valorificată prin instituirea regimului de protecție pentru un număr de 22 de Situri de Importanță Comunitară (SCI) și un număr de 20 de Arii de Protecție Specială Avifaunistică (SPA)

Mai multe situri Natura 2000 sunt identificate în zona marină a județului, inclusiv:

• Aria de Protecție Specială Avifaunistică “Marea Neagră” – cu suprafața totală de 147.242,9 ha din care aproximativ 50% (73.621,45 ha) aferentă jud. Constanța;

• Sit de Importanță Comunitară “Delta Dunării – zona marină” – din care aproximativ 40% (48.678,8 ha) aferentă jud. Constanța;

• Sit de Importanță Comunitară “Izvoarele sulfuroase submarine de la Mangalia”;

• Sit de Importanță Comunitară “Plaja submersă Eforie Nord – Eforie Sud”;

• Sit de Importanță Comunitară “Vama Veche – 2 Mai”;

• Sit de Importanță Comunitară “Zona marină de la Capul Tuzla”.

Galați

Având o suprafață totală de cca. 9.431,5 ha, ariile protejate de interes național în județul Galați cuprind un parc natural și 16 rezervații naturale de importanță națională precum și 6 rezervații de tip dendrologic – peisagistic care au fost declarate prin HCJ nr. 46/1994 arii naturale protejate de interes județean.

Parcul Natural “Lunca Joasă a Prutului Inferior” este o zonă naturală de mare valoare științifică cu rol de conservare a biodiversității care include 4.925 ha zone umede, 2.627 ha păduri și pajiști umede precum și alte habitate naturale. Bogăția tipurilor de habitate se revarsă în numărul de specii de floră și faună sălbatică – 228 specii de păsări, 24 specii de mamifere, 13 specii de reptile, 14 specii de amfibieni, 50 specii de pești – multe fiind cu statut special – ocrotite, endemice, rare, foarte rare, vulnerabile sau pe cale de dispariție. Din numărul total al speciilor de păsări din zona Prutului inferior, 50 de specii, cu un diferit grad de periclitate și vulnerabilitate, sunt incluse în Cartea Roșie a vertebratelor din România (2005).

Tulcea

Datorită poziției sale geografice, județul Tulcea are aproape toate formele de relief din România plecând de la Munții Măcinului – cei mai vechi munți din România și printre cei mai vechi din Europa și până la Delta Dunării – teren încă în formare, cel mai nou pământ al țării. În județul Tulcea există un număr de 49 de arii naturale protejate de interes național, care includ 34 rezervații naturale și un parc național, o rezervație a biosferei și 17 situri Natura 2000, Tulcea fiind primul județul din România în ceea ce privește întinderea zonelor protejate.

Unica deltă din lume declarată rezervație a biosferei, Delta Dunării, este un adevărat „muzeu viu” al biodiversității care cuprinde 30 tipuri de ecosisteme, 5.137 de specii din care 1.689 specii de floră și 3.448 specii de faună – și una dintre cele mai mari zone umede din lume, habitat ideal pentru păsările de apă. Teritoriul rezervației cuprinde câteva unități fizico-geografice deosebite atât din punct de vedere morfologic cât și genetic:

• Delta Dunării propriu-zisă;

• Complexul lagunar Razim-Sinoe;

• Litoralul Mării Negre, până la izobata de 20 m;

• Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii cu zona inundabilă Isaccea-Tulcea;

• Sărăturile Murighiol-Plopu.

În cadrul Deltei Dunării se găsesc câteva zone deosebite cum ar fi:

• Roșca-Buhaiova-Hrecisca – rezervație faunistică în depresiunea Matita unde se cuibărește în fiecare primăvară cea mai mare colonie de pelicani din Europa. Vegetatia luxuriantă mai găzduiește și colonii de egrete, lopătari și stârci galbeni;

• Perișor-Zătoane – rezervație faunistică în estul depresiunii Dranov. Pe o suprafață de 14.200 ha se cuibăresc cele mai numeroase lebede precum și pelicanul cret, cormoranul. Nucleul rezervatiei este format din lacurile Zătonul Mare și Zătonul Mic;

• Periteasca-Leahova – rezervație faunistică în complexul lagunar Razim-Sinoe unde se întâlnește cea mai populată regiune cu păsări de coastă. Cuprinde o serie de grinduri nisipoase și lacurile Leahova Mare și Mică, Periteasca, Pahane si Cosna;

• Pădurea Letea – rezervatie forestiera pe grindul cu acelasi nume. Este caracterizată prin abundența plantelor agățătoare care se încolăcesc pe arbori, dând aspectul unei păduri tropicale.

• Pădurea Caraorman – rezervatie forestieră, se aseamănă cu Letea, adăpostind numeroase elemente tropicale, rarități pe glob.

Parcul Național Munții Măcinului se situează pe cei mai bătrâni munți ai României, Munții Măcinului, caracterizați printr-un peisaj și relief deosebit și interesant prin microrelieful bizar rezultat în urma dezagregării naturale a granitului, martori geologici ai străvechilor munți hercinici.

Parcul Național ocupă zona centrală cea mai înaltă a Munților Măcin și se întinde pe o suprafață de 11.321 ha, din care 3.651 ha reprezintă zonele strict protejate, zonele tampon totalizând 7.670 ha. Munții Măcinului reprezintă o zonă cu biodiversitate de importanță mondială și cu o alternanță accentuată a tipurilor de ecosisteme, care includ ecosistemele submediteraneene și balcanice și de stepă. Marea bogăție a florei și vegetației Munților Măcin este reprezentată de peste 1.770 specii de plante din care 72 de specii sunt protejate ca specii rare sau vulnerabile, iar 27 specii sunt endemice pentru regiune.

Vrancea

Există în prezent în județul Vrancea 23 de arii protejate de interes național (rezervații naturale) excepție făcând Parcul Natural Putna Vrancea. Județul Vrancea contribuie la rețeaua comunitară Natura 2000 cu un număr de 4 Arii de Protecție Specială Avifaunistică precum și 15 Situri de Importanță Comunitară, localizate în totalitate sau parțial pe teritoriul județului.

Teritoriul județului se caracterizează prin prezența unor areale cu habitate forestiere extrem de compacte, inaccesibile, ideale pentru carnivorele mari, Vrancea fiind al doilea areal din țară ca densitate a exemplarelor de lup, râs, urs. Mai mult, zonele Măgurii Odobești, Lunca Siretului Inferior și a Subcarpaților Vrancei reprezintă areale de mare însemnătate pentru avifaună.

Zona naturală cu cea mai mare întindere este Parcul Natural Putna Vrancea. Ce acoperă în totalitate bazinul hidrografic montan al râului Putna, la care se adaugă spre sud-vest masivele Mordanu și Goru. Aproape 80% din suprafața ocupată de parc revine habitatelor forestiere, fiind incluse aici și o serie de arii protejate și zone de conservare specială ce ocupă 19,23% din suprafața parcului. Parcul Natural Putna Vrancea joacă un rol cheie în protecția și conservarea populației de urs, lup și râs.

Focul Viu" – Andrieșu de Jos este o rezervație geologică pe cursul superior al râului Milcov, ce constă în emanații de gaze naturale care țâșnesc prin crăpăturile scoarței terestre și apoi se aprind spontan, formând flăcări de 30-50 cm înălțime.

Pădurea Cenaru – Andrieșul de Jos este o rezervație forestieră ce adăpostește exemplare gigantice de fag, brad și tisa.

Rezervația-Reghiu Scruntaru este o rezervație complexă, cu unele porțiuni ce au aspectul unei cetăți medievale în ruină, impresioneaza prin numeroasele cascade, dar și prin bogăția floristică și peisajul deosebit de frumos.

Ariile protejate din județul Galați

Pe teritoriul județului Galați există 16 arii naturale protejate de tip rezervație naturală, conform Legii nr. 462/2001 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, conform tabelului de mai jos:

Tabel 3.1. Ariile protejate din județul Galați

Sursa: date preluate de la A.R.P.M. Galați

**"conform HG nr. 2151 din 30 noiembrie 2004 este instituit Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior;

***arie inclusă în Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior;

Trebuie menționat că urmare a acțiunilor întreprinse de Agenția Regională pentru Protecția Mediului Galați (A.R.P.M.), încă din perioada 2003 – 2004 s-au concretizat următoarele acțiuni: întocmirea " Studiului de fundamentare științifică", avizat favorabil de Academia Română (Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii); obținera tuturor notificărilor din partea autorităților locale (comunale, județene, Prefectură) pentru înființarea Parcului Natural; desemnarea limitelor parcului (conf. H.G.230/2003); zonarea parcului (conf. Ord.552/2003), precizându-se zonele de conservare specială (amenajistice/silvice, avifaunistic, rezervații științifice ș.a.), prin Hotărârea nr. 2151 din 30 noiembrie 2004 "Privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone", în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 8 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 236 din 24 noiembrie 2000 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată prin Legea nr. 462 din 18 iulie 2001, s-a constituit Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, cea mai vastă zonă umedă din lunca Prutului inferior.

Figură 3.2. Zone protejate din județul Galați

Sursa: Agenția Regională pentru Protecția Mediului Galați (A.R.P.M.)

1- Pădurea Buciumeni; 2 – Dunele de nisip de la Hanu Conachi; 3 – Pădurea Gârboavele; 4 – Pădurea Breana – Roșcani; 5 – Pădurea Pogănești; 6 – Pădurea Tălășmani; 7 -Pădurea Fundeanu; 8 – Pădurea Balta Munteni; 9 – Pădurea Merișor – Cotul Zătuanului; 10 -Pădurea Torcești; 11 – Lacul Zătun; 12 – Pădurea Mogoș-Mâțele; 13 – Lunca Prutului Vlădești – Frumușița; 14 – Balta Tălăbasca; 15 – Balta Potcoava; 16 – Ostrovul Prut (Lunca Joasă a Prutului Inferior); 17 – Lacul Vlășcuta (Lunca Joasă a Prutului Inferior); 18 – Lacul Pochina (Lunca Joasă a Prutului Inferior); 19 – Lunca Joasă a Prutului (Mața-Rădeanu); 20 – Locul fosilifer Rateș; 21 – Locul fosilifer Tirighina Bărboși, 22 – Locul fosilifer Berești; 23 – Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior.

Art. 1 al acestei hotărâri specifică următoarele: (1) Se instituie regimul de arie naturală protejată și se aprobă încadrarea în categoriile de management corespunzătoare, pentru următoarele situri: V. parcuri naturale: Lunca Joasă a Prutului Inferior, cu suprafața de 8.247 ha, nr. aviz Comisia Monumentele Naturii -19/CJ/18.02.2003.

Figură 3.3. Aspect al luncii Prutului inferior

Sursa: www.GoogleImage.com

Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior

Râul Prut izvorăște de pe versantul nord-estic al Muntelui – Carpații Păduroși (Ucraina) și are o lungime totală de 953 km și o suprafață totală de bazin de 28396 km². Pe teritoriul României, Prutul are o lungime de 742 km, colectând apa de pe un bazin cu suprafața de 20.680 km², având 248 afluenți principali și secundari. Bazinul Hidrografic Prut se află în Nord-Estul țării și este delimitat de granița cu Ucraina în Nord, Bazinul Hidrografic Dunăre în Sud, Bazinul Hidrografic Siret în Vest, iar în Est de Republica Moldova.

Este unul dintre cei mai importanți afluenți ai Dunării, se varsă în fluviu în dreptul orașului Galați, la o distanță de aproximativ 150 km inainte de vărsarea Dunării în Marea Neagră. Pe o porțiune de 39,4 km marchează frontiera româno-ucraineană iar pe o porțiune de 681,3 km pe cea dintre România și Republica Moldova.

Râul Prut era cunoscut în antichitate sub numele Ierasus iar sciții îl numeau Porata adică apă furtunoasă. În cursul său inferior este un râu tipic montan, valea lui e îngustă cu versanți înalți și abrupți, curgerea rapidă, iar în albie se întâlnesc multe praguri. În cursul de mijloc Prutul formează meandre în lunca sa, are viteza 1,5 m/s, iar pe un sector mic unde întretaie șirul de recife, valea Prutului se îngustează până la câteva sute de metri căpătând formă de chei.

Mai spre sud valea râului se lărgește până la 5-6 km, cursul devine liniștit, malurile nu sunt înalte, capătă formă simetrică pe versanți sunt bine exprimate terasale. În cursul său inferior valea râului Prut se lărgește considerabil pană la 8-10 km râul formează meandre, se ramifică în brațe versanții devin mai domoli pe alocuri fragmentați de ravene, lățimea albiei variază între 50 și 180 m, adâncimea maximă e de 6-7 m, iar viteza se micșorează până la 0,7 m/s.

Odată cu creșterea nivelului apelor Dunării, Prutul iși încetează scurgerea, se revarsă, inundând suprafața vastă a luncii sale. Lunca râului este parțial înmlăștinită. Încă din prima jumătate a sec. 20-lea o parte a luncii Prutului era ocupata de bălți, mlaștini, lacuri în care viețuia o faună acvatică foarte bogată (pești, păsări, mamifere). Acest sector al luncii Prutului reprezenta un minunat și miraculos paradis al naturii.

Bazinul inferior al Prutului reprezintă o zonă umedă de mare interes avifaunistic, atât pentru România, cât și pentru sud-estul Europei. Valea râului Prut se află pe rutele de migrație ale păsărilor ce cuibăresc pe teritoriul continentului eurasiatic. Multe specii de păsări acvatice și limicole își găsesc, în acest spațiu, loc de popas și de refugiu, hrană și condiții prielnice pentru cuibărit. Vecinătatea Deltei Dunării conferă zonei o deosebită importanță, deoarece aici se face intrarea în Delta propriu-zisă.

Prin demersurile Agenției Regionale de Protecție a Mediului Galați, realizate pentru protecția și conservarea biodiversității din lunca inundabilă a râului Prut s-a constituit Parcul Natural Lunca Joasa a Prutului Inferior (cu o suprafata de 8247 ha) prin apariția H.G. 2151/2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone.
Importanța ecologică a acestui parc este recunoscută la nivel international. Astfel, ca urmare a studiului regional finanțat de Biroul RAMSAR, în perioada 1999-2001, Prutul Inferior a fost propus pentru a fi inclus în programul Coridorul Verde al Dunarii Inferioare desfasurat cu susținerea WWF.
Prin semnarea tratatului de Aderare la Uniunea Europeana, România și-a asumat responsabilități pentru implementarea legislației europene privind protectia mediului înconjurator, în special a directivelor CE 92/43/EEC (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună) si CE 79/409/EEC (privind conservarea speciilor de păsări).

Cadrul legislativ care reglementează protecția și conservarea biodiversității include:

1) Ordonanța de urgență nr. 57 din 20/06/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și a faunei sălbatice

2) Hotărârea nr. 2151 din 30/11/2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone

3) Hotărârea nr. 1284 din 24/10/2007 privind declararea ariilor de protecție avifaunistică ca parte integrată a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România

4) Ordinul nr. 1964 din 13/12/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România

5) Ordinul nr. 494 din 30/05/2005 privind aprobarea procedurilor de încredințare a administrării și de atribuire în custodie a ariilor naturale protejate

6) Ordinul nr. 255 din 1/03/2007 privind unele măsuri pentru aplicarea Regulamentelor Uniunii Europene privind comerțul cu specii sălbatice de faună și floră

7) Legea nr. 407 din 09/11/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic

8) Ordonanța de urgență nr. 23 din 5/03/2008 privind pescuitul și acvacultura
În acest context, Agentia Regională pentru Protecția Mediului Galați împreună cu Universitatea din Bucuresti – Centru de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact, Societatea Ornitologică Româna și Direcția Silvică Galați va implementa, în perioada noiembrie 2005 – noiembrie 2009, proiectul LIFE – Natura „Restaurarea Ecologică a Parcului Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior”, cofinanțat de Comisia Europeană, Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor și de Consiliul Județului Galați.

Figură 3.4. Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior

Sursa: www.GoogleImage.com

În anul 2000, conform Legii nr. 5, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III -a zone protejate, au fost desemnate ca rezervații naturale: Lunca Joasă a Prutului (81ha), Lacul Pochina (74,8ha), Lacul Vlascuța (41,8ha) și Ostrovul Prut (62 ha).
Prin HG 2151/2004, privind instituirea regimului de arie naturală protejata pentru noi zone, cele patru rezervatii naturale au fost incluse in Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior (8247ha).

Conform Ordinului de Ministru nr. 776/2007 privind declararea siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, ariile naturale protejate, inițial, desemnate în zona Prutului inferior, ulterior în perimetrul Parcului Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, au fost încadrate în Situl de importanță comunitară Lunca Joasă a Prutului – ROSCI0105 – județul Galați, Cavadinești (11%), Foltești (3%), Frumușița (5%), Galați (1%), Măstăcani (3%), Oancea (15%), Suceveni (6%), Tulucești (1%), Vlădești (9%).

Descrierea rezervațiilor naturale din Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior

Lunca Joasă a Prutului – 81 ha

Localizare: Rezervația naturală este situată în cuprinsul complexului agro-piscicol Mâța – Rădeanu, de pe teritoriul comunei Cavadinești, sat Vădeni, reprezentând de fapt o suprafață inclusă în Balta Mâța, din extremitatea nord-estică a Județului Galați.

Încadrare în Euroregiunea României: Podișul Central Moldovenesc

Subunitatea: Lunca inundabilă a Prutului Inferior

Căi de acces:

● Cu ambarcațiuni ușoare, pe cursul râului Prut;

● DN 26, din care, la intrarea dinspre sud în comuna Cavadinești, se desprinde DC8 Cavadinești-Vădeni.

b) Lac Pochina – 75 ha

Localizare: rezervație naturală se află pe raza administrativă a comunei Suceveni, sat Rogojeni, din estul intravilanului acestui sat, fiind o baltă a râului Prut, respectiv – din nord-estul județului.

Încadrare în Euroregiunea României: Podișul Central al Moldovei

Subunitatea: Lunca Prutului Inferior

Căi de acces:

● DN 26 Galați – Cavadinești;

● DJ 242D Suceveni – Rogojeni;

c) Lacul Vlășcuța – 42 ha

Localizare: aria naturală protejată este situată pe raza administrativă a comunei Măstăcani, în dreptul satului Drăgulești, respectiv în zona îndiguită a râului Prut, dintre bornele topo 1284 și 128, sau dintre bornele silvice 157-158 și 143-144.

Încadrare în Euroregiunea României: Podișul Central al Moldovei

Subunitatea: Lunca Prutului Inferior

Căi de acces:

● DN26 Galați – Cavadinești

● DC Șoseaua Rusului, dintre Drăculești sat și digul de la Prut

d) Ostrovul Prut – 62 ha (la nivelul cel mai scăzut al Dunării)

Localizare: Rezervația naturală este situată pe fluviul Dunărea, în dreptul gurii de vărsare a Prutului în fluviu, pe raza administrativă a municipiului Galați. Propriu-zis, despletește Dunărea în două brațe, cel nordic fiind navigabil

Încadrarea în Euroregiunea României: Silvostepa Câmpiei României

Subunitatea: albia minoră a Fluviului Dunărea

Căi de acces:

● Dunărea fluvio-maritimă, cu pornire din punctul Căpitănia Portului Galați, sau din aval: din punctul Căpitănia Portului Tulcea;

● Din municipiul Galați, se poate ajunge și pe uscat: pe DN2B Galați-Giurgiulești și din punct Vama, pe jos circa 1 km, traversând apoi Dunărea cu barca.

Amenințări existente în Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior

● Lipsa măsurilor adecvate pentru conservarea speciilor, ca rezultat al datelor insuficiente despre habitatele existente, specii de plante și animale din arie;

● Lipsa unei administrații unitare a Parcului Lunca Joasă a Prutului Inferior;

● Lipsa zonării parcului natural din punct de vedere al necesității ariilor pentru folosință rațională, a ariilor tampon și a reconstrucției ecologice;

● Folosirea extensivă a fertilizatorilor în agricultură;

● Tulburarea perioadelor de reproducere a păsărilor de către activitățile oamenilor;

● Degradarea structurilor hidrologice;

● Lipsa conștientizării publicului cu privire la importanța siturilor NATURA 2000 și a conservării habitatelor și speciilor din arie;

● Control ineficient al activităților economice (pescuit, agricultură, turism)

● Management necorespunzător al resurselor de apă.

Soluții pentru o protecție adecvată a Parcului Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior

● Înventarierea potențialului ecologic al Parcului Natural Lunca Joasă a Prutului;

● Realizarea unui sistem informațional geografic pentru Lunca Inferioară a Prutului;

● Evaluarea socio-economică a Parcului Natural Lunca Joasă a Prutului și evaluarea impactului activităților antropice din zonă;

● Stabilirea și implementarea unui plan de management integrat în Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului, în conformitate cu cerințele directivelor europene: ''Păsări'' (79/409/EEC) și ''Habitate'' (92/43/EEC);

● Reabilitarea habitatelor păsărilor acvatice din Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului;

● Supravegherea și monitorizarea populațiilor de păsări existente în Parcul Natural;

● Campanii de conștientizare asupra vulnerabilității speciilor de păsăsri din PNLJPI, diseminarea rezultatelor etc.

Complexitatea spațiului aferent Parcului Natural Lunca Joasă a Prutului este sporită de existența a numeroase restricții impuse de factorii de mediu pentru dezvoltarea diversității biologice și a comunităților umane, precum și în îmbunătățirea calității mediului. Restricțiile sunt legate de acțiunea unor procese și fenomene din interiorul Parcului Natural sau din proximitatea acestuia, cele mai importante fiind:

● vulnerabilitatea ridicată la eroziune a depozitelor sedimentare, care determină o intensificare a proceselor de acumulare din Lunca Joasă a Prutului și creșterea riscului la ravenare (localitățile Vlădești și Suceveni), alunecări de teren (din localitățile Oancea, Cavadinești, Suceveni, Foltești, Stoicani, Frumușița, Tamăoani, Măstăcani) și prăbușire (Oancea, Vlădești, Brănești) în interiorul așezărilor umane;

● riscul ridicat de înmlăștinare în Lunca Joasă a Prutului datorită adâncimii reduse a apelor freatice, a prezenței depozitelor de argilă;

● intensitatea ridicată a unor riscuri climatice de iarnă (viscole 2-4 cazuri pe an, vânturi puternice – valoare maximă de 34 m/s) sau de vară (furtunile de praf 2-3 cazuri pe an și secete);

● repartiția neuniformă a resurselor de apă, care condiționează dezvoltarea ecosistemelor naturale și umane (accesibilitate scăzută în zona localităților Oancea, Slobozia Oancea, Stoicani, Vlădești, Brănești);

● riscul ridicat de inundație în Lunca Joasă a Prutului Inferior, unde este afectată dinamica ecosistemelor umede, dar și terenurile agricole;

● ponderea și calitatea scăzută a resurselor forestiere, care prezintă importanță nu numai pentru menținerea echilibrului ecologic, dar și pentru susținerea dezvoltării comunităților locale.

CONCLUZII:

 Natura 2000 se bazează pe principiul dezvoltării durabile. Scopul acesteia nu este de a opri activitățile economice, ci de a stabili limitele în care acestea se pot desfășura simultan cu protejarea biodiversității Europene.

 Implementarea Natura2000 nu presupune oprirea sistematică a producției de lemn, dar este necesară ajustarea unor activități pentru ca habitatele și speciile rare prezente să nu fie amenințate.

 Activitățile noi sau investițiile în siturile Natura2000 nu sunt exluse din start, ci deciziile sunt luate în concordanță cu procedura de evaluare adecvată.

 Toate planurile, proiectele și activitățile propuse în siturile Natura 2000 se pot realiza doar cu condiția obținerii actelor de reglementare de la autoritatea competentă pentru protecția mediului, care ține seama de avizul administratorilor, respectiv al custozilor ariilor naturale protejate.

Până în prezent, au fost elaborate 6 planuri de management pentru următoarele arii Protejate în județul Galați: 1.Pădurea Gârboavele, 2. Pădurea Breana – Roșcani, 3. Pădurea Pogănești, 4. Pădurea Fundeanu, 5. Pădurea Tălășmani și 6. Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior. Planurile de management pentru aria protejată Pădurea Gârboavele și Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior au fost aprobate tehnic de Ministerul Mediului, urmând ca după parcurgerea etapei de avizare interministerială să fie aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului.

În curs de elaborare, beneficiind de finanțare din POS Mediu – Axa Prioritară 4 – se află 5 planuri de management pentru următoarele arii protejate: 1.Pădurea Balta Munteni, 2. Pădurea Buciumeni-Homocea, 3. Pădurea Mogoș-Mâțele, 4. Pădurea Torcești și 5. Lunca Siretului Inferior.
După cum s-a putut constata, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, problematica protecției naturii și conservării biodiversității a devenit una de primă importanță. Dacă până la aderare, România se baza pe legislația națională în domeniul biodiversității, adoptarea legislației europene aceasta a determinat elaborarea de acte normative naționale adaptate Directivelor europene. Pentru România, anii 2006 și 2007 au constituit un pas istoric pentru implementarea rețelei Natura 2000. În acești doi ani s-a realizat inventarierea și transmiterea către Uniunea Europeană a siturilor ce corespund obiectivelor fixate pentru habitatele naturale, de floră și faună în vederea realizării concrete a integrării în marea rețea ecologică europeană Natura 2000. La ora actuală, 15% din teritoriul național are statut de arie naturală protejată. În acest procent sunt incluse ariile naturale protejate de interes național dar și cele de interes comunitar, parte a rețelei ecologice Natura 2000.

În condițiile actuale caracterizate de creșterea numerică a populației și a presiunii exercitate asupra factorilor de mediu, inclusiv asupra diversității biologice, problema conservării biodiversității a fost abordată sub aspecte variate și în perioade diferite ale dezvoltării omenirii. Până la momentul actal nu există o clasificare a ecosistemelor unanim acceptată la nivel global (UNEP 1995) dar Olson (1994) a definit 94 de ecosisteme, clasificarea bazându- se pe gradul de acoperire a suprafeței terestre, tipul de vegetație și caracteristicile climatice. Până în 2000, au fost identificate aproximativ 1,75 milioane de specii (conform UNEP-WCMC 2000). Se estimează că numărul total de specii ar fi de aproximativ 14 milioane, deși există informații insuficiente referitoare la numărul de specii de insecte, nematode, bacterii și ciuperci. (conform State of the environment and policy retrospective: 1972 – 2002)

Convenția pentru Diversitate Biologică a definit diversitatea biologică ca „variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale și complexelor ecologice; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii și diversitatea ecosistemelor”. Din perspectiva ecologiei sistemice, ecosistemele (sistemele ecologice) sunt considerate sisteme dinamice, nelineare, care se dezvoltă și evoluează orientat în sensul maximizării densității și calității fluxului de energie prin fenomene cuplate de restructurare spațio-temporală și de creștere a gradului de organizare structurală. În orice fază a dinamicii sale, un sistem ecologic este caracterizat printr-un domeniu de stabilitate și o anumită „capacitate de suport”, respectiv o anumită capacitate productivă.

Sistemele ecologice împreună cu resursele și serviciile pe le generează, alcătuiesc capitalul natural și respectiv fundația construcțiilor socio-economice

Capitalul natural îndeplinește 4 funcții majore:

Funcția de producție și furnizor de resurse pentru metabolismul sistemelor socio- economice

Funcția de reglare și control

Funcția informațională/culturală

Funcția de suport

Putem astefel concluziona că orice componentă a capitalului natural îndeplinește toate categoriile de funcții menționate mai sus, numai că ponderea unora sau altora diferă în funcție de categoria căreia îi aparține și faza succesională în care se află. Conservarea și utilizarea durabilă a biodiversității din structura capitalului natural este fundamentată și instrumentată în rețeaua de arii protejate.

BIBLIOGRAFIE

1. Archer B, Cooper Ch. (1994) The positive and negative impacts of tourism, revue Global Tourism, Ed. Theobald, Oxford, UK.;

2. Avrămescu T. C. (2005), Direcțiile implicării autorităților publice centrale și locale în dezvoltarea turismului durabil, teză de doctorat, București;

3. Boteanu C., Borloveanu D. (2003), Ponoarele (Studiu monografic), Editura Craiova;

4. Bran F, Marin D., Simon T. (1998), Economia turismului și mediul înconjurător, Editura

economică, București;

5. Bran Florina, Simon Tamara, Nistoreanu P., (2000), Ecoturism, Editura Economică, București;

6. Buckley R. (2003) Case studies in Ecotourism, Griffts University, Melbourne, Australia;

7. Buruiană G. (2007), Politici macroeconomice în turism, teză de doctorat, București;

8. Camarda A. L. (2007), Turismul și dezvoltarea regională, teză de doctorat, București;

9. Erdeli Ge., Istrate I. (1996), Amenajări turistice, Editura Universității din București;

10. Fennell D. (1999), Ecotourism: An Introduction, New York, Routledge

11. Glăvan V. (2000), Turismul în România, Editura Economică, București;

12. Honey M. (2008) Ecotourism and Sustainable Development, Island Press, Washington DC;

13. Hornoiu R. (2008), Ecoturismul – Orientarea prioritară în dezvoltarea durabilă a comunităților locale, teză de doctorat, București;

14. Kalyta T. (2006) Tourism development in Ukraine, article in revue „Znacznie”, nr. 2, Kiev, Ukraine;

15. Klemm C. (1992) La conservation des milieux naturels en dehors les aire protegees. Analyse juridique, revue Sauvegarde la nature, nr.56; édition du Conseil d Europe;

16. Manea G. (2000), Zone și arii protejate și valorificarea lor în turism, Universitatea București;

17. Matei E. (2006), Ecoturism, Colecția Geografie București;

18. Mazilu M., Turismul – o relație privilegiată cu dezvoltarea durabilă, Revista de marketing online – vol. I, nr. 4

19. Mehmetoglu Mehmet (2007), Typologising nature-based tourists by activity – Theoretical

and practical implications, Tourism Management 28, Elsevier Ltd. Great Britain (ISI Journal);

20. Mironescu V., Ghiță M. (1975), Itinerarii turistice în zona „Porțile de Fier”, Editura

Sport – Turism, București;

21. Negrea Șt, Negrea A. (1996) Din Defileul Dunării în Cheile Nerei, Editura Timpul, Reșița;

22. Nelson JG.(1987) National Parks and protected areas, national conservation strategies

and sustainable development, article in revue „Geoforum”, nr. 3 vol.18, UK;

23. Nistoreanu P. (2003), Ecoturism și turism rural, Editura ASE, București;

24. Nistoreanu P., Țigu G., Popescu D., Pădurean M., Talpeș A., Tala M., Condulescu C. Ecoturism și turism rural, Biblioteca digitală a Academiei de Studii Economice;

25. Nyaupane Gyan, Morais Duarte, Graefe Alan (2004), Nature-based tourism constraints: A cross-activity comparison, Annals of Tourism Research, 31(3);

26. Patterson C.(2007) The business of Ecotourism, third edition, Island Press, Washington, USA;

27. Peter Valentine (1992), Nature based tourism, Weiller and Hall;

28. Rusu S., Isac F. (2008), Turism rural și ecoturism, Ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad;

29. Simon T. (2006), Ecoturismul din România între actualitate și perspectivă (articol);

30. Smaranda J.S. (2008), Managementul turismului în ariile naturale protejate, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca;

31. *** Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Programul Național de Dezvoltare Rurală, martie 2009

32. *** Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului (2003) Parcurile Naționale, Naturale și Rezervații ale Biosferei din România, Editura România Pitorească, București;

33. *** Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Autoritatea Națională pentru Turism (2004), Strategia de Ecoturism a României – Cadru teoretic de dezvoltare, București;

34. *** OMT (2007), Master Planul pentru dezvoltarea turismului național 2007 – 2026

35. www.conservation-strategy.org Protected Areas and Tourism by Conservation Strategy Found;

36. www.worldwilfe.org Data and information about protected area and landscapes with wildlife of the world;

37. www.natura2000.ro

38. www.eco-romania.ro

39. www.ecotourism2002.org

40. www.bonjourquébec.com

41. www.iucn.org

42. www.pronatura.ro

43. www.parks.ro

44. www.rosilva.ro

45. www.eco-turism.ro

BIBLIOGRAFIE

1. Archer B, Cooper Ch. (1994) The positive and negative impacts of tourism, revue Global Tourism, Ed. Theobald, Oxford, UK.;

2. Avrămescu T. C. (2005), Direcțiile implicării autorităților publice centrale și locale în dezvoltarea turismului durabil, teză de doctorat, București;

3. Boteanu C., Borloveanu D. (2003), Ponoarele (Studiu monografic), Editura Craiova;

4. Bran F, Marin D., Simon T. (1998), Economia turismului și mediul înconjurător, Editura

economică, București;

5. Bran Florina, Simon Tamara, Nistoreanu P., (2000), Ecoturism, Editura Economică, București;

6. Buckley R. (2003) Case studies in Ecotourism, Griffts University, Melbourne, Australia;

7. Buruiană G. (2007), Politici macroeconomice în turism, teză de doctorat, București;

8. Camarda A. L. (2007), Turismul și dezvoltarea regională, teză de doctorat, București;

9. Erdeli Ge., Istrate I. (1996), Amenajări turistice, Editura Universității din București;

10. Fennell D. (1999), Ecotourism: An Introduction, New York, Routledge

11. Glăvan V. (2000), Turismul în România, Editura Economică, București;

12. Honey M. (2008) Ecotourism and Sustainable Development, Island Press, Washington DC;

13. Hornoiu R. (2008), Ecoturismul – Orientarea prioritară în dezvoltarea durabilă a comunităților locale, teză de doctorat, București;

14. Kalyta T. (2006) Tourism development in Ukraine, article in revue „Znacznie”, nr. 2, Kiev, Ukraine;

15. Klemm C. (1992) La conservation des milieux naturels en dehors les aire protegees. Analyse juridique, revue Sauvegarde la nature, nr.56; édition du Conseil d Europe;

16. Manea G. (2000), Zone și arii protejate și valorificarea lor în turism, Universitatea București;

17. Matei E. (2006), Ecoturism, Colecția Geografie București;

18. Mazilu M., Turismul – o relație privilegiată cu dezvoltarea durabilă, Revista de marketing online – vol. I, nr. 4

19. Mehmetoglu Mehmet (2007), Typologising nature-based tourists by activity – Theoretical

and practical implications, Tourism Management 28, Elsevier Ltd. Great Britain (ISI Journal);

20. Mironescu V., Ghiță M. (1975), Itinerarii turistice în zona „Porțile de Fier”, Editura

Sport – Turism, București;

21. Negrea Șt, Negrea A. (1996) Din Defileul Dunării în Cheile Nerei, Editura Timpul, Reșița;

22. Nelson JG.(1987) National Parks and protected areas, national conservation strategies

and sustainable development, article in revue „Geoforum”, nr. 3 vol.18, UK;

23. Nistoreanu P. (2003), Ecoturism și turism rural, Editura ASE, București;

24. Nistoreanu P., Țigu G., Popescu D., Pădurean M., Talpeș A., Tala M., Condulescu C. Ecoturism și turism rural, Biblioteca digitală a Academiei de Studii Economice;

25. Nyaupane Gyan, Morais Duarte, Graefe Alan (2004), Nature-based tourism constraints: A cross-activity comparison, Annals of Tourism Research, 31(3);

26. Patterson C.(2007) The business of Ecotourism, third edition, Island Press, Washington, USA;

27. Peter Valentine (1992), Nature based tourism, Weiller and Hall;

28. Rusu S., Isac F. (2008), Turism rural și ecoturism, Ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad;

29. Simon T. (2006), Ecoturismul din România între actualitate și perspectivă (articol);

30. Smaranda J.S. (2008), Managementul turismului în ariile naturale protejate, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca;

31. *** Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Programul Național de Dezvoltare Rurală, martie 2009

32. *** Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului (2003) Parcurile Naționale, Naturale și Rezervații ale Biosferei din România, Editura România Pitorească, București;

33. *** Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Autoritatea Națională pentru Turism (2004), Strategia de Ecoturism a României – Cadru teoretic de dezvoltare, București;

34. *** OMT (2007), Master Planul pentru dezvoltarea turismului național 2007 – 2026

35. www.conservation-strategy.org Protected Areas and Tourism by Conservation Strategy Found;

36. www.worldwilfe.org Data and information about protected area and landscapes with wildlife of the world;

37. www.natura2000.ro

38. www.eco-romania.ro

39. www.ecotourism2002.org

40. www.bonjourquébec.com

41. www.iucn.org

42. www.pronatura.ro

43. www.parks.ro

44. www.rosilva.ro

45. www.eco-turism.ro