Studii Si Cercetari Privind Influenta Pregatirii Suprafetei Asupra Interfetei Nicr – Placare Polimerica cu Utilizare In Stomatologie

Cuprins

Introducere

Biocompatibilitatea biomaterialelor dentare. Clasificare.

Clasificarea biomaterialelor

Biomateriale metalice

Oteluri inoxidabile

Aliaje nichel-crom

Titan și aliaje pe baza de titan

Aliaje nobile

Biomateriale ceramice

Biomateriale compozite

Biomateriale polimerice sintetice, naturale, resorbabile și neresorbabile

Anatomia , fiziologia și biofizica tesuturilor dure ale aparatului dento-maxilar (Diana )

Protezare dentara Ni-Cr. Clasificarea protezelor

Obținerea protezelor dentare. Utilizarea protezelor dentare (similar cu 6)

Proprietati ale aliajelor dentare Ni-Cr. Erori de turnare pentru aliajul Ni-Cr (Raluca)

Interfata metal-acrilat. Material de placare

Partea practica (rescriere )

Lista de notatii

Introducere

Biomaterialul reprezintă orice material utilizat pentru a produce dispozitive medicale destinate înlocuirii totale sau parțiale a unei părți sau funcții a organimului uman într-un mod sigur, eficient, economic și agreat de organism din punct de vedere fiziologic. Burck (1980) prezintă biomaterialul ca un material sintetic sau de origine naturală, care, în contact cu țesuturile, sângele și fluidele biologice, utilizate pentru reconstrucție, diagnostic și tratament, nu generează reacții adverse care să afecteze organismele vii sau componentele acestora. Biomaterialele trebuie să fie tolerate de organism pentru perioade îndelungate (zeci de ani) și de aceea ele trebuie sa prezinte o serie de caracteristici : biocompatibilitate – să nu fie nocive în contact cu țesuturile vii; stabile biochimic – să nu se degradeze în mediul intern; proprietăți mecanice asemănătoare cu ale țesutului.

În prezent se urmărește obținerea de proteze biofuncționale atât în stomatologie cât și în ortopedie și alte ramuri medicale. Datorită unei game largi de materiale care pot fi utilizate în medicina modernă, se poate aborda științific orice tip de proteză, spre deosebire de obstrucționarea suferită în trecut cauzată de absența acestor materiale.

Chiar dacă azi există materiale noi, cum ar fi rășinile compozite, masele compozite, aliajele noi, utilizarea pe scară largă în tehnologia protezelor dentare este ocupată tot de aliajele metalice nobile și alternative.

Pentru realizarea unei proteze dentare de mare precizie, care să îndeplinească toate cerințele biologice, dar și cele funcționale, etapa de topire-turnare a aliajului este considerată ca fiind cea mai important etapă de realizare.

Problema reală a biocompatibilității nu este constituită de eventualele reacții adverse provocate de material, ci de comportamentul satisfăcător al materialului în aplicația urmărită și dacă acest material poate fi considerat un biomaterial de succes.

Capitolul 1

Biocompatibilitatea biomaterialelor dentare. Clasificare.

1. Clasificarea biomaterialelor

Termenul de biomaterial face referire în general la materialele sintetice sau materialele naturale prelucrate care sunt folosite pentru realizarea dispozitivelor medicale, care vor înlocui sau susține țesuturile sau organele. Biomaterialele pot fi considerate drept materiale inerte sau reactive față de mediul biologic. Diferența între biomaterialele inerte și cele reactive este modul în care se produce interacțiunea între dispozitivul medical si țesutul respectiv. Materialele care sunt create special pentru a produce reacții specifice se numesc materiale bioactive. Dacă studiem biomaterialele din punct de vedere al rectivității lor, vom distinge patru mari clase:

Biomateriale inerte reprezentate de materialele implantabile care reacționează în foarte mică măsură sau chiar deloc în mediul implantat.

Biomateriale reactive, adică acele materiale destinate producerii unor răspunsuri benefice specifice (creșterea, arderea, etc).

Biomateriale viabile sunt acele materiale care încorporează sau atrag celulele vii considerate de țesutul gazdă ca fiind matrici de țesut normale și sunt resorbite activ sau remodelate.

Biomateriale replantate sunt acele materiale implantabile formate din țesuturi native, cultivate in vitro din celule prelevate din organismul specific al pacientului.

Rolul biomaterialelor este acela de a intra în contact cu un sistem biologic. În momentul în care un biomaterial este introdus în organismul uman, țesuturile reacționează în prezența lor în moduri diferite, în funcție de tipul de biomaterial.

Cea mai utilizată clasificare a biomaterialelor este cea realizată pe baza criteriilor structurale, acestea fiind împărțită în patru mari clase de biomateriale: metalice, ceramice, polimerice și compozite.

Tabel 1.1. Clasificarea biomaterialelor pe baza criteriilor structurale

Cele mai uzuale și cunoscute sunt biomaterialele metalice. O mare parte din materialele metalice, utilizate pentru majoritatea dispozitivelor medicale, sunt tolerate de țesuturile vii în cantități foarte mici, chiar dacă există anumite elemente metalice esențiale pentru funcțiile celulare. Totodată, există și o clasă specială de aliaje cu memoria formei , care după deformare plastică au capacitatea de a revenii la forma inițială prin încălzire.

Biomaterialele ceramice sunt compuși policristalini, de obicei anorganici: oxizi metalici (alumina), carburi, hidride refractare, sulfide, selenide. Biomateriale ceramice sunt utilizate, cel mai des, în stomatologie pentru obținerea coroanelor dentare, a unui aspect estetic deosebit, pentru obținerea unei rezistențe mari la compresiune, dar și pentru lipsa de reacție cu lichidele întâlnită în organismul uman.

Biomaterialele compozite sunt materiale obținute prin intermediul a două sau mai multe faze dinstincte, ce prezintă proprietăți diferite de cele ale materialului omogen. Materialul de adaos dintr-un compozit poate prezenta forme diferite, cum ar fi formele de particule, fibre sau benzi. Totodată, pentru a păstra interfața dintre constituenți nedegradată de mediul organismului uman, constituentul compozitului trebuie să fie biocompatibil. Aceste materiale se utilizează în aplicațiile medicale pentru obținerea materialelor compozite dentare pentru plombe, metilmetacrilatului ranforsat cu fibre de carbon sau cu particule osoase, zirconiei, cimentului osos, etc.

Biomateriale polimerice sunt materiale obținute prin legarea unor molecule mai mici (meri) prin legături covalente primare într-un lanț principal. Aceste materiale se utilizează în aplicațiile medicale pentru obținerea implantelor de înlocuire sau refacere a țesuturilor moi umane, cum ar fi suturile, vasele de sânge sau pielea artificială.

Biomateriale metalice

Metalele în stare pură sunt rar utilizate în domeniul medical, aliajele acestora

constituind baza materialelor utilizate pentru obținerea dispozitivelor medicale datorită faptului că îmbunătățesc proprietățile de tipul rezistenței la coroziune și durității. Aliajele care au ca bază titanul și nichelul, prezintă proprietatea ca la deformarea sub temperatura de transformare polimorfă, pot reveni la forma inițială o dată cu creșterea de temperatură.

Datorită varietății metalelor și a aliajelor acestora, biomaterialele metalice se clasifică astfel:

Oțeluri inoxidabile

Aliajele realizate din oțel inoxidabil, sunt cunoscute de-a lungul istoriei pentru

utilizarea frecventă în obținerea dispozitivelor ortopedice și a implantelor dentare. Aceste aliaje, ca si aliajele de titan, sunt utilizate cel mai frecvent în stare forjată și tratate termic, fapt ce le conferă o duritate si ductilitate ridicată. Spre exemplu, aliajele de fier din grupa celor inoxidabile (oțeluri inoxidabile feritice), au o utilizare limitată în aplicatiile biomedicale (Tabelul 1.1).

Tabelul 1.2. Oțeluri inoxidabile feritice

Datorită elementelor multiple de aliere, oțelurile inoxidabile pot fi clasificate în funcție

de matricea structurală astfel:

Oțeluri inoxidabile martensitice

Oțeluri inoxidabile feritice

Oțeluri inoxidabile austenitice.

Oțelurile inoxidabile martensitice sunt caracterizate de prezența unui conținut ridicat de crom, 12÷17% și a conținut mai mare de carbon, peste 0,1%C. Există cazuri în care procentul de carbon poate atinge valorile 0,4÷0,5 și mai rar valoarea 1,0. Pentru obținerea unor propietăți mai bune, oțelurile inoxidabile pot fi îmbunătățite prin adăugarea siliciului, pentru obținerea unei măriri a rezistenței la oxidare la cald, iar pentru mărirea tenacitații sunt aliate cu 2÷4% Ni. Există un număr de caliății ale oțelurilor martensitice ce conțin și adaosuri de titan.

Oțeluri inoxidabile feritice sunt caracterizate de prezența unui conținut de 0,1÷0,35%C și 15÷30% Cr. Aceste oțeluri nu suferă transformări structurale la încălzire și răcire, datorită faptului că acestea sunt oțeluri monofazice. Există anumite concentrații de carbon și crom, pentru care pot apărea parțial transformări structurale martensitice.

Oțeluri inoxidabile austenitice sunt caracterizate de prezența unui conținut scăzut de carbon (C<0,1%), un conținut de 12÷25%Cr și 8÷30% Ni, ce prezintă o anumită proporție de echivalent în elemente alfagene și gamagene, cât și o stabilitate a austenitei până la temperaturi foarte scăzute. Această categorie de oțeluri prezintă performanțe mari evidențiate prin prezența unor caracteristici mecanice speciale, cum ar fi o rezistență bună la coroziune, o ușoară prelucrare prin procedeul deformării plastice, cât și o bună comportare la sudare. Totodata aceste oțeluri au și un pret de cost ridicat. Utilizarea acestora este însă uneori limitata datorită slabei rezistențe la coroziune sub tensiune, în special în mediile formate la temperaturi ridicate și din soluții de cloruri. Oțelurile inoxidabile austenitice se împart la rândul lor în patru mari categorii după cum urmează:

Oțeluri austenitice Cr-Ni constituite dintr-un conținut scăzut de carbon și Cr și Ni în proporție de 8÷18%. Se produc în fabrici oțeluri austenitice ce prezintă următoarele proporții Cr-Ni de : 12-12; 18-2; 18-10; 18-8; 20-12; 25-12; 25-20.

Oțeluri austenitice Cr-Ni-Mo sunt oțeluri austenitice 18-8 Cr-Ni îmbunătățite cu 2÷4% Mo, pentru a obține o rezistență la coroziune mai mare în soluțiile de acid sulfuric, acizi organici sau cloruri.Pentru a crește rezistența la coroziune a oțelurilor Cr-Ni-Mo se poate adăuga în procent de 1÷2% Cu sau 2÷4% W și stabilizatorii Ti și Nb. Acest tip de oțeluri trebuie să prezinte un conținut foarte mic de carbon (C<0,03%).

Oțeluri austenitice Cr-Ni-Mn-N sunt oțeluri austenitice caracterizate de un adaos de mangan, care produc variații ale vitezei critice de racire, dar păstreză structura austenitică la temperatura mediului ambiant.

Oțeluri austenito-feritice sunt oțeluri austenitice ce dețin o stuctură deteminată de echilibrul dintre elementele alfagene (Cr, Mo, W, Si, Al, Ti, Nb) și elemente gamagene (C, Ni, Cu, Mn, N). Separările domeniului austenitic de cel austenito-feritic se realizează în funcție de echivalentul în Cr și Ni.

Aliaje nichel-crom

Aliajele Ni-Cr au fost elaborate drept alternativă la aliajele nobile, din cauza faptului că acestea au costuri de producție ridicate și resurse limitate.

Aliajele Ni-Cr au captat atenția cercetătorilor odată cu limitările descoperite la aliajele Co-Cr, și anume ductilitate scăzută, contracție ridicată la solidificare și o tendință ridicată spre oxidare. în industrie aceste aliaje sunt cunoscute sub numele de NIMONIC și au aplicații în tehnologia motoarelor cu reacție. Compoziția chimică generală a acestor aliaje este:

Ni : 68-80%

Cr : 10-25%

Mo: 0-13% – crește rezistența la coroziune

W : 0-7% – crește coeficientul de dilatare termică

Mn: 0-6%

Be: 0-2% – reduce temperatura de topire, crește ductilitatea

C : 0,1-0,2%

(toate procentele au fost exprimate masic)

Alături de aceste elemente se mai găsesc în concentrații mai mici Al, Ti, Co (elemente de durificare) și B, și (elemente de dezoxidare a topiturii). Aceste aliaje se pretează excelent ca suport pentru porțelanul topit. Aliajele cristalizează în sistemul cub cu fețe centarte, iar materialul turnat prezinta o structue aceste aliaje sunt cunoscute sub numele de NIMONIC și au aplicații în tehnologia motoarelor cu reacție. Compoziția chimică generală a acestor aliaje este:

Ni : 68-80%

Cr : 10-25%

Mo: 0-13% – crește rezistența la coroziune

W : 0-7% – crește coeficientul de dilatare termică

Mn: 0-6%

Be: 0-2% – reduce temperatura de topire, crește ductilitatea

C : 0,1-0,2%

(toate procentele au fost exprimate masic)

Alături de aceste elemente se mai găsesc în concentrații mai mici Al, Ti, Co (elemente de durificare) și B, și (elemente de dezoxidare a topiturii). Aceste aliaje se pretează excelent ca suport pentru porțelanul topit. Aliajele cristalizează în sistemul cub cu fețe centarte, iar materialul turnat prezinta o structură cu grăunți mari, ceea ce indica o structură dendritică. în mod tradițional aceste materiale prezintă o ductilitate mai mare decât cea a aliajelor Co-Cr, dar variază la rândul ei în funcție de compoziția chimică și de tratamentul termic aplicat.

Mecanismul de durificare implică precipitarea fazei sau a fazelor ulterioare, denumite în particular „faza y’” , formată din (NiCo)3(AlTi). Carburile se pot forma interdendritic. Valorile modulului de elasticitate și duritatea sunt ceva mai scăzute decât cele prezentate de Co-Cr. Contracția la solidificare este de 1,5%, iar aliajele se topesc în mod normal în cuptoare cu inducție și se toarnă în forme fosfatice. Datorită intervalului de temperatură scăzut, aliajele Ni-Cr oferă o turnare mult mai precisă ceea ce face ca punțile și coroanele dentare să aibă abateri minime.

Titan și aliaje de titan

În prezent, titanul și aliajele pe bază de titan sunt utilizate pe scară largă in domeniul biomedical. Principalele motive pentru care se utilizează aceste materiale este datorat comportamentului excelent la coroziune și a biocompatibilității.

Principalele elemente de aliere utilizate în crearea dispozitivelor medicale sunt: Al, Mo, V, Mn, Sn, Cr, Zr, Cu, W, Ta, Fe, Si. Pentru obținerea rezultatelor urmărite, metalul de bază necesită operații de purificare, de diminuare a concentrațiilor elementelor impurificatoare, dar și obținerea unor proprietăți impuse de utilizare rațională și eficientă a aliajelor pentru construcția unor dispozitive medicale. Titanul și aliajele sale sunt superioare celorlalte materiale metalice datorită densității mici, densitate asociată cu proprietăți mecanice bune. Aceste materiale prezintă o rezistență mecanică bună raportată la densitate înaltă. Unele din cele mai uzuale aliaje ale titanului în domeniul medicinii umane sunt: TiAlNb, TiMoAlSn, precum și materialele clasice oțelurile inox și aliajele cobaltului.

Primul aliaj de titan care comprimă caracteristicile mecanice cu proprietațile de biocompatibilitate specifice titanului cel puțin la fel de bune cu cele ale materialelor clasice este aliajul TiAl6V4. Acesta este unul din cele mai cunoscute aliaje în industria spațială și cea aeronautică. Utilizarea acestui aliaj în domeniul medical implică riscuri de toxicitate datorită prezenței în compoziție a vanadiului. În industrie, principalul element de aliere este aluminiul. Aluminiul este parte componenta în aproape toate aliajele de titan, deoarece acesta este accesibil și economic.

Tabel 1.3. Titanul și aliajele pe bază de titan

Aliaje nobile

Există o multitudine de aliaje, ce prezintă compoziție și indicații diferite, fapt ce conduce

la impunerea unuia sau mai multe criterii de clasificare a lor. Unul din cele mai frecvent utilizate criterii, este acela în care se realizează o clasificare în funcție de prezența sau absența metalului nobil din compoziția aliajului. În funcție de acest criteriu, aliajele dentare se clasifică în:

Aliaje nobile

Aliajele nobile din acestă grupă au fost elaborate special pentru tehnologia de obținere

a implantelor stomatologice. Proprietățile fizice ale acestor materiale sunt prezentate în tabelul 1.4. Utilizând aceste materiale se obțin lucrări cu o rezistență excepțională la coroziune în organismul uman, fiind aliaje ce prezintă o excelentă biocompatibilitate.

Tabelul 1.4. Metale si aliaje biocompatibile nobile

Aliajele nobile se pot clasifica în functie de elementele de aliere predominante (Ag,

Pd) și de procentul de aur în:

Aliaje nobile ce prezintă conținut crescut de aur (≥60%);

Aliaje nobile ce prezintă conținut scăzut de aur (≤60%);

Aliaje pe bază de argint și paladiu cu sau fără cupru;

Aliaje pe bază de paladiu cu sau fără cupru;

A fost constitută și o altă clasificare în funcție de duritatea aliajului nobil și au fost

împărțite în patru mari clase conform National Bureau of Standards 1932:

Clasa I – este constituită de aliaje nobile noi, ce prezintă o concentrație de 83% Au

Clasa a-II-a – este constituita din aliaje nobile medii, ce prezintă o concentrație de 78% Au

Clasa a-III-a – este constituite din aliaje nobile dure, ce prezintă o concentrație de 70% Au

Clasa a-IV-a – este constituită din aliaje nobile extradure, ce prezintă o concentrație de 66% Au

Clasa a-V-a – este constituită din aliaje pentru metalo-ceramică (dure și extradure)

Clasa a-VI-a – este constituită din aliaje nobile pentru baza protezelor scheletate (Au+Pt)

Aliaje nenobile

Această clasă a aliajelor aparține aliajelor alternative, adică aliajelor pe bază de Fe,

Ni-Cr, Co-Cr și titan. Aceste aliaje au fost elaborate drept alternativă la aliajele nobile, din cauza faptului că acestea au costuri de producție ridicate și resurse limitate.

Biomateriale ceramice

Ceramica este realizată din matrici 3D de ioni metalici pozitivi, ioni nemetalici

negativi și oxigen. Legătura ionică adună toti electronii disponibili pentru a forma o nouă legătură. Organizarea structurală variază de la structuri 3D foarte bine organizate, cristaline, până la structuri amorfe, ce prezintă aranjamente aleatorii.

Ceramica poate fi unul din cele mai inerte materiale pentru implate aflat pe piață în prezent. Totuși, din cauza rezistenței scăzute la compresiune sunt limitate numărul aplicațiilor. Tehnicile actuale oferă posibilitatea obținerii placărilor pe substraturi metalice, crescănd astfel interesul pentru utilizarea ceramicilor la construcția dispozitivelor medicale pentru țesuturi dure.

Materialele ceramice corespunzătoare aplicațiilor biomedicale, folosite la temperatura camerei sau a organismului uman, au o ductilitate neglijabilă. În prezent pot fi accesate doar date referitoare la cele mai uzuale materiale ceramice în aplicațiile biomedicale; date despre ceramicile resorbabile sau așa numitele ceramici bioactive sunt foarte greu de găsit din cauza numărului mare și a complexității acestora.

Biomateriale compozite

Compozitele sunt materiale care-și datorează rezistența combinării a două materiale cu proprități diferite, deseori complementare, pentru a produce un material care are calitățile celor două, dar fără defectele lor. Cele mai obișnuite exemple sunt rășinile din fibră de sticlă și ciment întăritor. Componentele unei compozite sunt clasificate ca materiale matrix și umpluturile. Ultimele pot fi particule, fibre, sau structuri mai complexe prinse în matrix. Posibilitățile sunt nelimitate și compozitele sunt de obicei făcute pentru un anumit scop.

Proprietățile mecanice ale compozitelor de obicei depind de acordul (potrivirea) dintre matrix și umplutură. Compozitele diferă de soluții, aliaje și mixturi prin aceea că fiecare component al compoziției își păstrează proprietățile chimice, de structură

Materialele compozite pot fi întărite prin alternarea orientării fibrelor de întărire. Comportarea anizotropică a acestor structuri este anulată când cîteva straturi cu orientare diferite sunt puse împreună. Un exemplu biologic este orientarea alternativă a fibrelor de colagen în osul haversian. Fiecare osteon este un compozit multistratificat , și întregul os este un compozit de osteoane într-o matrice mineralizată. Planurile dintre straturi sunt potențiale puncte slabe în (legăturile) compozitele fabricate din mai multe straturi.

Compozitele industriale de obicei au o mare varietate de componente chimice

adăugate fie pentru a întări legatura dintre umplutură și matrix, sau pentru a îmbunătăți mânuirea și procesarea lor. Biocompatibilitatea materialelor de implant este serios afectată de aceste componente cu greutate moleculară mică. Materialele compozite sunt încet introduse în aplicațiile medicale. Unele materiale biodegradabile sunt compozite îmbunătățite, mai rezistente, în care fibrele și matrixul au compoziție identică pentru a evita problemele clivării (debanding=ruperea legăturii). Singurele compozite comun utilizate în practica ortopedică sunt materiale de mulaj.

Mulajele ortopedice sunt tradițional făcute din gips. Acest material compozit este folosit deoarece nu este scump, este larg disponibil și ușor de modelat atunci când se aplică. Gipsul este fragil, și slab în ceea ce privește tensiunea: integritatea mecanică a unul mulaj derivă din meșa de tifon folosită, din compozite cu structură laminată formată atunci când mulajul este aplicat, și din proprietățile structurale ale geometriei mulajului. Deoarece tăria se datorează mai mult structurii decât materialului, îndemânarea individului ce face mulajul este factorul crucial.

Mulajul este format din gips zdrobit și încălzit la 120-130 gr.C., pentru a-i scădea conținutul de apă de la 21 la 6%. Pudra fină este apoi lipită la o meșă de tifon utilizând fie metilceluloza fie polivinil acetat. Un accelerator de obicei este adăugat pentru a micșora timpul: K2SO4 apoi bandajul pentru mulaj este scufundat în apă 5-10 sec., mulajul absoarbe apa și începe să se întărească. Se produce calciu-sulfat dihidrat.

Această reacție este exotermică și căldura generată accelerează procesul. În 4-5 minute, un mulaj solid s-a format, dar acesta are doar 35-40% din rigiditatea lui finală.

După ce căldura degajată de polimerizare a scăzut, mulajul devine rece și lipicios, datorită unui mare volum de apă adunată în meșă. Într-o perioadă de ore sau zile, în funcție de grosimea gipsului și condițiile de mediu, excesul de apă se evaporează și structura cristalină obținută are proprietățile mecanice necesare.

Mulajele de fibră de sticlă înlocuiesc gipsul cu o rășină poliuretanică. Fibrele de sticlă sunt mai scumpe decât gipsul și mai dificil de modelat. Avantajele lor includ: radiotransparența, rezistență mai mare, greutate mai mică, induranță mai bună, impermeabilitate.

Biomateriale polimerice sintetice, naturale, resorbabile și neresorbabile

În aplicațiile medicale cei mai utilizați sunt polimerii, ei fiind utilizați pentru obținerea unor implanturi pentru țesuturi moi, de tipul dispozitivelor cardiovasculare (grefe vasculare, valve artificiale ale inimii), implanturi mamare, lentile de contact, lentile intraoculare, învelișuri pentru medicamente, ațe chirurgicale, adezivi și substituenți pentru sânge. Majoritatea polimerilor sunt vâscoelastici, prin urmare măsurarea proprietăților mecanice depinde de tensiunile aplicate pentru evaluarea acestora. În momentul în care tensiunea la care sunt supuse materialele vâscoelastice crește, acestea devin mai puțin ductile. Proprietățile de bază a materialelor polimerice țin cont de masa moleculară și de distribuția acesteia, precum și de timpul și condițiile de păstrare și temperature de fabricație. Proprietățile finale ale materialelor polimerice pot fi deteriorate din cauza utilizării frecvente a sterilizării prin iradiere. Polimerii sunt alcătuți din lanțuri lungi de legături moleculare covalente caracterizate prin secvențe repetitive de molecule. Aceștia pot fi obținuți prin polimerizarea monomerilor sintetici sau prin tratarea polimerilor naturali din țesut.Conexiunea lanțurilor între polimeri are loc prin legăturii van der Waals și punți de hidrogen.Marea parte a polimerilor sintetici și naturali au la bază o structură de carbon.

Factorii ce accelerează fenomenul de degradare a polimerilor sunt:

• factorul hidrofilic,

• factorul de cristalinitate,

• factorul de mărime.

Anatomia , fiziologia și biofizica tesuturilor dure ale aparatului dento-maxilar (Diana )

Protezare dentara Ni-Cr. Clasificarea protezelor

Clasificarea materialelor pentru protezele dentare

Definitii:

     Restaurarile protetice ale sistemului oro- facial (SOF)  sunt corpuri fizice realizate în vederea restaurarii morfologiei și functiilor unor segmente distruse ale aparatului dento- maxilar

     Confectionarea protezelor implica derularea unor etape clinice, executate de catre medic și ajutoarele sale, precum și a unor etape de laborator, executate de tehnicianul dentar

     Derularea/realizarea etapelor clinice și de laborator implica utilizarea a numeroase material dentare, care pe langa o serie de conditii mecanice, fizice și chimice trebuie sa prezinte și compatibilitate biologica

In modern dentistry there are many types of prosthetics, provided for the selection of patients according to the testimony or his wishes. Types of prosthesis, adequate for use în a given patient may vary according to indications, cost and complexity of the installation.

Prosthesis can be divided into removable and fixed.
In dentistry dentures into the following groups:

Full removable plate dentures;

Partial dentures, which come în several forms:

plate prosthesis;

immediatprotezy;

clasp prostheses;

removable sectors or segments of the dentition;

Conditionally removable dentures.

Non-removable dentures fixed on the teeth for the long term. This is – single crowns or bridges (several bits), which fixes the doctor on the teeth that need to be pre-obtochit to a specific shape.
The most common orthopedic construction is a metal-ceramics, metal-frame of the prosthesis is made of chrome-cobalt alloy, outside of the prosthesis is covered high strength and aesthetic ceramics.
Along with the cermet is actively used technology of all-ceramic. All-Ceramics, ie crown, which is made of all-ceramic masses, different maximum aesthetics while maintaining a high functional properties required for the chewing and other loads, while having the property of the surface of live shine “, ie Externally, it practically does not differ from the living teeth.
Mikroprotezirovanie with tabs is recommended în case of minor destruction of posterior teeth, allowing, if possible, to preserve tooth tissue. Restoring aesthetics front teeth can be done with ceramic veneers – thin straps, which are firmly glued on the front teeth.
Bridge – refers to the fixed prosthetic designs, reminiscent of the bridge, which is attached to the teeth with crowns, with the pins, tabs. It can be made of the same materials and on the same technology as the crown. A distinctive feature is the presence of an intermediate part în the form of artificial teeth. It is used to replace one or more missing teeth.
Installing the bridge is only possible if the right or left on both sides of the missing tooth still has teeth, which it can be fixed. These abutments stitch, and they set a crown.
Very important and increasingly popular în recent years gets prosthesis using as a base for the prosthesis implant surface.
To implement conditional removable prosthesis must be used collapsible design implants. This type of prosthesis is shown în cases where the prosthesis is based only on the implants.
Conditionally removable dentures can be metallo or metalloakrilovymi with gingival mask or without it.

In stomatologia moderna exista mai multe tipuri de proteze, prevăzute pentru selectarea pacienților în funcție de mărturia sau dorințele sale. Tipuri de proteze, adecvate pentru utilizare într-un anumit pacient poate varia în funcție de indicațiile, costul și complexitatea instalației.

Proteza poate fi împărțită în detașabile și fixe.

În Proteze de dinți în următoarele grupe:

complete proteze placă detașabile;

proteze parțiale, care vin în mai multe forme:

proteze placă;

immediatprotezy;

proteze incuietoare;

sectoare detașabile sau segmente ale dentiția;

proteze Condiționat mobile.

Proteza nedemontabile fixat pe dinții de termen lung. Aceasta este – coroane unice sau punți (câteva biți), care remediază medicul pe dinții care trebuie să fie pre-obtochit la o formă specifică.

Cele mai frecvente Construcția ortopedice este un metalici-ceramică, metal-cadru al protezei este realizat din aliaj de crom-cobalt, în afara protezei este acoperită de înaltă rezistență și ceramică estetice.

Împreună cu cermet este utilizat în mod activ tehnologia all-ceramic. Toate-Ceramica, adică coroana, care este a tuturor ceramice maselor, diferite estetica maxime menținând proprietăți funcționale importante necesare pentru mestecat și alte sarcini, în timp ce proprietatea a suprafeței de stralucire vie ", adică extern, practic nu diferă de dinți vii.

Mikroprotezirovanie cu file este recomandată în caz de distrugere minora a dinților posteriori, permițând, dacă este posibil, pentru a păstra țesutul dintelui. Restaurarea estetica dinți din față se poate face cu fatete ceramice – curele subtiri, care sunt ferm lipite pe dintii din fata.

Pod – se referă la modele protetice fixe, amintind de pod, care se anexează la dintii cu coroane, cu pinii, file. Se poate realiza din aceleași materiale și pe aceeași tehnologie ca și coroana. O trăsătură distinctivă este prezența unei părți intermediar în formă de dinți artificiali. Este folosit pentru a înlocui unul sau mai mulți dinți lipsă.

Instalarea pod este posibilă numai în cazul în care dreapta sau la stânga de pe ambele părți ale dintelui lipsa are încă dinți, care poate fi fixe. Aceste bonturi cusatura, și au stabilit o coroană.

Foarte important și din ce în ce mai populare în ultimii ani devine proteză utilizând ca bază pentru suprafața proteze implant.

Pentru a implementa proteză amovibile condiționată trebuie să fie utilizate implanturi de proiectare pliabile. Acest tip de proteza este prezentat în cazul în care proteza se bazează numai pe implanturi.

Condiționat Proteza detașabile pot fi metalo sau metalloakrilovymi cu masca gingivale sau fără ea.

Proprietati ale aliajelor dentare Ni-Cr. Erori de turnare pentru aliajul Ni-Cr (Raluca) Obținerea protezelor dentare. Utilizarea protezelor dentare (similar cu 6)

Ni-Cr

Aliajele nenobile( inoxidabile)

Aliajele nenobile au fost elaborate ca o alternative pentru aliajele nobile devenite scumpe și innacceptabile.

Avantajele derivate din proprietatile acestor aliaje (proprietatile mecanice superioare, densitatea mica și pretul de cost superior) le-au introdus și în alte tehnologii: în domeniul stomatologic pentru turnarea coroanelor și puntilor dentare.

Primele aliaje ce au iesit pe piata, din aceasta grupa de material mai accesibile la pret, au fost aliajele Ni-Cr fabricate de firma Krupp din Germania,ce au fost utilizate o lunga perioada de timp (~ 60-70 ani) ca inlocuitor pentru aliajele nobile.

Clasificarea aliajelor nenobile:

In functie de procentul continutului principalelor metale de aliere:

1.Aliaje pe baza de Ni-Cr, denumite aliaje binare ( Ni 50-80%;Cr 20-25%);

2. Aliaje pe baza de Ni-Cr-Fe,denumite și aliaje ternare ( Ni 48-66%, Cr 14-27%,Fe 8-27%);

3.Aliaje pe baza de Ni-Cr-Co,(Ni 40-62%,Cr 10-12%, Co 5-35%);

4.Aliaje pe baza de Co-Cr-Ni ce au mare utilizare în confectionarea protezei scheletate.

Aliajele noi pe baza de Ni-Cr și Co-Cr prezinta proprietati mecanice superioare, iar pretul acestora este avantajos .Acestea au inlocuit o mare parte din aliajele nobile din clasa a IV a tehnologiilor clasice ( metalo-polimerice) și moderne (metalo-compozite și metalo-ceramice).

1. Aliajele Fe-Ni-Cr clasice- aceste aliaje sunt cunoscute ca aliajele 18/8 datorita continutului de Ni (18%) și Cr (8%). Au fost elaborate de firma Krupp, fiind prelucrabile în stomatologie prin forjare- laminare și nu prin turnare.In realitate aliajele Ni-Cr clasice sunt otelurile inoxidabile Fe-C și difera sensibil de aliajele Co-Cr,Ni-Cr modern și de aliajele pe baza de titan.

Forma de prezentare- sunt livrate în trei forme: sarme ortodontice cu grosimi diferite, cape sau discuri (0,30-0,40) și pastille pentru turnare.

Compozitie-In afara de Ni și Cr aceste aliaje mai au în compozitia lor un element principal de aliere Fey în proportie de 72%.Continutul în carbon este de 0,089-0,20%,iar cantitatile de Ti,Mg,Si,Mo,Nb,Ta sunt faorte mici,dar care produc modificari importante ale proprietatilor.

Rolul elementelor de aliere

Cromul: asigura rezistenta la coroziune. Fierul nu poate fi utizat fara crom, care pasivizeaza aliajul fata de mediu(prin forma peliculei de oxid de crom).Aliajul 18/8 este cel mai rezistent la coroziunesi matuire,datorita solutiei solide care se formea intre Ni,Cr și Fe.

Carbonul : se adauga în cantitati mici pentru a evita formarea carburilor de crom, care scad rezistenta la coroziune.

Molibdenul:mareste rezistenta la coroziune poroasa.

Microponderile de Ti,Mg,Nb,Ta au rolul de a preveni formarea de carburi intre carbon și fier sau crom; sunt elementele de echilibrare ale aliajului.

Proprietati

Otelurile inoxidabile sunt rezistente la atacul acid;

Prelucrate corespunzator isi mentin luciul în mediul bucal:zonele de coroziune apar în aria de lipire a partilor component;

Au coeficient de contractie mare,dupa turnare,necompensat de masele de ambalat clasice;

Nu au lot pentru solidarizarea partilor component ale puntilor;

Celelalte proprietati sunt asemanatoare cu cele ale aliajelor Ni-Cr modern(temperatura de topire, densitate,culoare, proprietati mecanice).

2.Aliajele Ni-Cr moderne

Sunt aliaje turnabile, au în compozitie doua metale de aliere principale: Ni (60-70%) și Cr (15-20%) la care se adauga microprocente de :Mo, Al, Mn, Si, Be,Cu,Ga,Fe,pentru echilibrarea aliajului.

Compozitie.Produse comerciale

Metalele principale ale acestor aliaje sunt Ni și Cr, care confera aliajului intr-un anumit raport, o rezistenta maxima la corozuine. Rezistenta la oxidare și coroziune se datoreaza formarii microstratului protector de oxid de crom la suprafata lingoului sau turnarii din acest aliaj.

Observatii

Aliajele Ni-Cr moderne au o compozitie variabila și pot contine un procentmaxim de Ni, pana la 88,5%(produsul Albont),cu diminuarea concetratiei de Cr (11,5%). Sunt aliaje Ni-Cr care au în compozitie nichel sub procentajul standard (produsul Titacrom. cu 45%),care este compensate de continutul în Cr (20%) și Co (20%). în general aliajele Ni-Cr, cu continut mai ridicat de 16% Cr și Co,sunt aliaje dure cu rezistenta mecanica mare și implicit sunt foarte greu de prelucrat.

Rolul elementelor componente

Nichelul (45-88%) este metalul principal de aliere pentru aliajele moderne Ni-Cr, le modifica esntial proprietatile mecanice. Micsoreaza duritatea ,mareste maleabilitatea și elasticitatea aliajului, avand ca rezultat prelucrabilitatea usoara a acestuia.Substituie procente importante de Fe, pentru a conferii aliajului o buna rezistenta la coroziune.

Cromul (7-24,5%) are o mare solubilitate în Ni, iar raportul dintre aceste metale influenteaza essential rezistenta aliajului la oxidare, coroziune și temperature crescute. Mareste considerabil proprietatile mecanice, iar prin oxidul de crom format la suprafata aliajului are effect protector anticoroziv,dar și de adeziune a maselor ceramice.

Cobaltul (0,5-20%) influenteaza proprietatile mecanice, fluidifica aliajul în stare topita,este continut de majoritatea aliajelor în cantitati mici (0,5-2%).

Molibdenul- procentajul de Mo este mic (3,5-10,5%), insa mareste rezistenta la coroziune, modifica coeficientul de expansiune termica, este formator de oxizi și structure cristaline omogene. Microprocentele de Mn, W, Tiau acelasi rol de a marii rezistenta la coroziune a aliajului.

Borul,Siciliul, Beriliu- sunt introdusi în compozitie pentru efectul lor dezoxidant,marirea fluiditatii aliajului. Beriliul scade temperature de topire a aliajului ,are rol de protectie a metalelor în timpul topirii, este formator de oxizi pentru adeziunea maselor ceramic. Prezenta beriliului în compozitia aliajelor Ni-Cr este controversata datorita efectului toxic al pulberii în momentul prelucrarii. Majoritatea aliajelor Ni-Cr actuale nu mai contin beriliu, fiind specificat pe ambalajul aliajului (Non Be Alloy).

Carbonul ( 0,005-0,1%)- se adauga în cantitati foarte mici,unele aliaje nu-l contin pentru evitarea carburilor și a unei structure de aliaj fragil,casant.Continutul mic de carbon mareste duritatea, rezistenta mecanica și ductilitatea aliajului.

Microstructura aliajelor Ni-Cr moderne

Aliajele Ni-Cr dupa turnare-solidificare au o structura multifazica dendritica.

Structura dendritica confera acestor aliaje proprietati mecanice și fizico-chimice specific.

Structura multifazica a aliajelor Ni-Cr favorizeaza gravajul acid , necesar în tehnicile adezive și tehnologia coroanei mixte (metalo-compozita). Prin conditionarea componentelor metalice din aceste aliaje se obtin suprafete retentive, deosebit de eficiente în retentionarea rasinii compozite. Aceeasi structura favorizeaza tratamentul termic pentru reomogenizarea turnarilor.

Proprietatile aliajelor Ni-Cr moderne

Aliajele Ni-Cr au duritatea mai mare ca cea a aliajelor pe baza de aur, cu cca. 30% și pri proprietatile lor mecanice sunt situate intre aliajele de aur și cele pe baza de Co-Cr. Studiul comparative al constantelor fizice pentru cele trei grupe de aliaje pe baza de Au, Ni-Cr, Co-Cr releva proprietati mecanice superioare aliajelor de Au, dar inferioare celor de Co-Cr. Datorita acestor proprietati( duritate,modul de elasticitate, densitate) aceste aliaje sunt preferate celor pe baza de aur, în special în tehnologia metalo-ceramica.

Tabel .Proprietati mecanice ale aliajelor Ni-Cr

Intervalul de topire al aliajelor Ni-Cr este cuprins intre 1260-1350 °C și este superior cu ~ 100-200°C aliajelor de aur.

Aliajele Ni-Cr moderne sunt turnabile datorita fluiditatii lor și compensarii coeficientului de contractie de catre masele de ambalat fosfatice.

Electrochimic, aliajele Ni-Cr au o stabilitate apropiata de cea a aliajelor Co-Cr. Rezistenta la coroziune este asigurata de stratul protector de oxid de crom.

Conductibilitatea termica are valori inferioare aliajelor nobile de aur.Este de 4-5 ori mai mica la 100°C și de 10 ori mai mica la temperature de 1200°C. Pentru topirea uniforma a acestor aliaje se va utiliza o sursa de incalzire cu aceeasi rata pe intreaga suprafata a pastilei de aliaj.

Sunt aliaje vascoase în stare topita , necesita introducerea în tipar cu centrifugele semiautomate sau automate tip CASTOMAT.

Coeficientul de contractie ale acestor aliaje, atinge valori cuprinse intre 2,3-3,4%,datorita temperaturilor inalte de topire.

Desitatea aliajelor Ni-Cr prezinta valori cu cca. 2-2,5 mai mici decat celor ale aliajelor nobile. Se obtin piese protetice mai usoare și mai confortabile. în stare topita, datorita densitatii mici,aceste aliaje necesita o forta centrifugala de impingre mare, pentru a patrunde în toate detaliile tiparului.

Biocompatibilitatea aliajelor Ni-Cr

Biocompatibilitatea aliajelor Ni-Cr nu prezinta potential toxic acut sau carcinogenetic;sunt aliaje stabile fizico-chimic și sigure pentru sanatatea pacientilor protezati.

Unele studii incrimineaza Ni și Be ca potential carcinogenetice la animale, sub forma de micropulberi.La subiectii umani: sensibili, purtatori de bijuterii din Ni pot prezenta dermatite de contact sau alergii.Nu s-au constatat intolerante locale la vechii purtatori de punti din wipla sau aparate ortodontice ce contin elemente component incriminate.

Indicatiile aliajelor Ni-Cr

Aliajele clasice Fe-Ni-Cr au un domeniu de utilizare restrans, au fost abandonate în mare parte pentru tehnologia protezelor dentare fixe.Astazi sunt utilizate sub forma de banada pentru inelele ortodontice; pentru confectionarea crosetelor de sarma (0,6-0,8mm) sau a arcurilor vestibulare la aparatele ortodontice.

Aliajele Ni-Cr moderne au inlocuit cu success aliajele tip Wipla ( Fe-Ni-Cr) și sunt utilizate pentru turnarea coroanelor și puntilor dentare în toate variantele (total metalice, mixte,punti de semiarcada sau totale).Sunt utilizate ca solutii alternative pentru aliajele nobile, în tehnologiile moderne: metalo-compozita și metalo-ceramica.

Interfata metal-acrilat. Material de placare

Studii și cercetări privind influența pregătirii suprafeței asupra
interfeței NiCr – placare polimerică cu utilizare în stomatologie

Microscopia electronică de baleiaj

Microscoapele electronice sunt instrumente utilizate pentru obținerea unor imagini mărite ale probelor investigate, care folosesc un fascicul de electroni, permițând astfel examinarea unor obiecte foarte mici. Examinarea probelor utilizând această metodă permite captarea unor informații privind:

Morfologia suprafețelor analizate – caracteristicile suprafețelor obiectelor sau‚ altfel spus, detalii privind textura acestora, legatura dintre caracteristicile și proprietățile materialelor (ductilitatea, rezistența, reactivitatea, etc.);

Compoziția chimică a probelor – date privind elementele și compușii din care sunt alcătuite, dar și a proporției cantitative;Sturctura cristalină – distribuția atomilor în cristal; corelația directa între aranjamentele atomilor în rețeaua cristalină și proprietățile materialelor (conductivitate, proprietăți electrice, rezistență, etc.).

O secțiune transversală printr-un microscop electronic modern relevă următoarele elemente constructive: coloana electrono-optică, sistemul de vidare, sistemele de detecție, prelucrare, procesare și redare a informației și blocul de alimentare cu energie a tuturor componentelor. Coloana electrono-optică se compune din tunul de electroni, lentilele condensoare și lentila obiectiv.

Principial, construcția unui microscop electronic este într-o oarecare măsură analogă construcției proiectorului optic obișnuit. Părțile principale, comune celor două instrumente, sunt următoarele: sursa (de iluminare la microscopul optic, de electroni la microscopul electronic), lentila condensoare (sau condensorul), obiectul de studiat, lentila proiectoare și sistemul de vizualizare și înregistrare a informației.

Condensorul are rolul de a focaliza fasciculul de electroni pe probă, asigurând un paralelism cât mai bun al radiațiilor cu axa optică. Obiectivul formează imaginea primară, mărită, a obiectului; aceasta este preluată de lentila proiector care o mărește mai mult, pentru observarea pe ecranul instrumentului. Tunul de electroni are rolul de a genera fasciculul de electroni. În interiorul tunului de electroni un câmp electrostatic dirijează electronii emiși de o porțiune foarte mică a suprafeței unui filament, printr-o apertură foarte îngustă. După aceea, tunul accelerează electronii prin coloană spre probă, cu energii cuprinse între căteva zeci și zeci de mii de electronvolți.

Fasciculul de electroni, emis de tunul electronic, care bombardează suprafața probei, este compus din electroni monocinetici și poartă numele de fascicul incident sau primar. El poate fi supus unei tensiuni de accelerare de la 100V până la 40.000V, în funcție de tipul de microscop folosit.

La impactul fasciculului electronic cu proba are loc o emisie de radiații X care poate fi analizată cu aparate dispozitive speciale (spectrometre), care permit identificarea și determinarea concentrației elementelor constituente ale probei.

Spectrometria cu dispersie dupa energie (EDS)

Tehnicile de microanaliză cu radiații X (spectrometrele WDS, respectiv EDS) folosesc radiațiile X generate de o probă bombardată cu electroni pentru a identifica constituenții elementari din compoziția chimică a probei. Ambele tehnici permit obținerea unui spectru de emisie în domeniul radiațiilor X, în care maximele corespund energiilor sau lungimilor de undă caracteristice pentru fiecare element, identificarea acestora fiind foarte simplă. Evaluările cantitative se bazează pe măsurarea înălțimii maximelor sau pe calcularea suprafețelor descrise de aceste maxime și compararea acestor date cu cele obținute de pe o probă etalon. Dintre cele două metode, cea mai folosită este spectrometria cu dispersie după energie (EDS). Colectarea datelor și analiza cu EDS este un proces relativ rapid și simplu datorită spectrului complet de energii care este achiziționat simultan.

Un spectrometru cu dispersie după energie este constituit din trei părti principale: detectorul, electronica de procesare a semnalelor și analizorul multicanal (MCA). Cele trei componente sunt controlate de un calculator. În primul rând, în momentul pornirii instalației, computerul controlează dacă detectorul este pornit sau oprit. În al doilea rând, computerul controlează procesarea electronică, stabilește timpul necesar achizitionării și analizării semnalelor de radiații X și stochează semnalele în canalele corecte din MCA. În al treilea rând, programul calculatorului controlează etalonarea spectrului afișat pe monitorul MCA și datele alfa numerice privind condițiile în care a fost achiziționat spectrul. Orice dată procesată este redată prin intermediul calculatorului.

Utilizând un sistem EDS, toate energiile radiațiilor X caracteristice incidente pe detector sunt măsurate simultan, iar achiziționarea datelor este prin urmare foarte rapidă de la un capăt la altul al întregului spectru.

Metoda de microanaliză EDS poate fi utilizată opentru efectuarea unor determinări compoziționale elementale într-un punct (analiză spot – un microvolum de ordinul micrometrilor cubi), pe o direcție selectată (profil de variație compozițională pe o direcție selectată) sau pe o suprafață (media compoziției pe o arie prestabilită sau analiză tip mapping – hărți de distribuție elementală pe aria preselectată).

Obținerea probelor experimentale

Descriere procedurii Co-Cr

Realizarea machetei de ceara

Am folosit o folie de ceara cu o grosime de 2 mm, din care am decupat formele necesare producerii placutelor metalice, respectiv 5 placute dreptunghiulare cu o lungime de 50 mm și o latime de 10 mm.

Ambalarea machetelor de ceara

Dupa decuparea în prealabil a placutelor de ceara, s-a folosit un con de silicon și un ring metalic pentru ambalarea acestora. Am folosit metoda Hareus, aplicand pe fiecare macheta cate o tija de evacuare (tija de ceara de 3 mm grosime) lipidu-se de conul de silicon.

In ringul metalic se aplica o hartie de azbest (avand o grosime de 0,3 mm), ce foloseste la o dezambalare mai buna a chiuvetei (ringului metalic).

Machetele de ceara au fost degresate cu alcool medicinal.

Prepararea masei de ambalat:

Masa de ambalat este alcatuita dintr-o pulbere și un lichid ce se amesteca la vacuum malaxor (un aparat ce are ca rol evacuarea aerului din masa de ambalat), timp de 60 de secunde, la o presiune de 25 de bari.

Pentru chiuveta folosita (marimea 6 – are diametrul de 6 cm) în compozitia masei de ambalat am introdus 74 ml lichid și 320 g pulbere.

Compozitia masei de ambalat trebuie sa fie „smantanoasa”, aceasta turnandu-se peste machetele de ceara în ringul metalic, în timp ce acesta este asezat pe masuta vibratoare (are rolul de a scoate bulele de aer).

Procesul de „intarire” sau „priza” masei de ambalat se va efectua în circa 5 minute, dupa care tiparul este lasat sa se raceasca.

Rolul masei de ambalat: copia fidela a machetei de ceara.

Preincalzirea cuptorului

Se foloseste un cuptor de preincalzire a tiparului, ce ajunge la o temperatura de la 0 la 950 grade celsius, intr-un timp de 60 de minute (temperatura evacueaza ceara din tipar prin ardere).

Dupa racirea tiparului acesta se introduce în cuptorul de preincalzire la o temperatura de 550 grade celsius, lasandu-se acolo timp de o ora.

In momentul în care temperatura de preincalzire ajunge la valoarea de 950 grade celsius, tiparul din interior va fi incandescent.

Turnarea metalului

La acest pas vom folosi un cuptor de turnare. Componentele cuptorului de turnare sunt: o centrifuga, o rezistenta conductoare de curent electric ce ajuta la incalzirea creuzetului (Vas fabricat dintr-un material rezistent la căldură), în care se introduce metalul (pastile de Co-Cr pentru ceramica intr-o cantitate de 100 grame).

Dezambalarea tiparului

Acest pas se face dupa racirea tiparului la o temperatura constanta, aceasta racire nu trebuie grabita deoarece poate duce la aparitia unor defecte.

Cu ajutorul unui ciocan se sparge tiparul, dupa care se foloseste un picamar pentru indepartarea bucatilor de masa de ambalat ramase printre tije.

Sablarea

Sablarea se face cu ajutorul sablatorului ( este alcatuit din doua rezervoare ce contin oxid de aluminiu sau oxid de siliciu. Sablatorul folosit avea oxid de aluminiu și unul dintre rezervoare contine nisip cu o granulatie de 50 -100 microni iar celalalt rezervor nisip cu o granulatie de 250 microni. Oxidul de aluminu va fi impins cu o presiune de 80 de bari prin pistonul aparatului.

Taierea tijelor metalice

Taierea se face cu ajutorul unui micromotor ce ajunge la 50.000 de rotatii pe minut și cu un disc de carbon ce este introdus în micromotor.

Prelucrarea placutelor

Prelucrarea se face cu ajutorul unui micromot ce ajunge la 50.00 de rotatii pe minut și cu o freza extradura, pentru nivelarea placutelor în locul unde a fost aplicata tija de evacuare.

Pregatirea placutelor – pe hartie abraziva cu urmatoarele granulatii: 80,120,320,600,800,1000. Modificare formulare

Taiere placutelor: – la dimensiuni de 25 mm lungime și 5 mm latime ( 5 probe)

-la dimensiuni de 50 mm lungime și 5 mm latime (5 probe)

– la dimensiuni de 25 mm lungime și 3 mm latime (5 probe)

Completare cu aparatele la care sa facut taierea de la profu

Pregatirea fiecarui set de placute metalice

Fiecare proba din setul de 5 placute are cate o caracteristica:

Prima proba este sablata

A doua proba este lustruita

A treia proba este atacata cu un acid

A patra proba are pe suprafata ei o rugozitate foarte mare dată de hartie abraziva cu rugozitate 50

A cincea proba a fost pregatita pe hartie abraziva pana la granulatie 1000

Completare de pe net sa sune mai pompos

Aplicarea ceramicii

Pentru aplicarea ceramicii s-a folosit o pensula din par de camila, grosimea acesteia difera în functie de dimensiunile probelor metalice.

Primul pas în aplicarea ceramicii este aplicarea unui opac, ce ajuta la opacizarea (acoperirea) metalului/ reduce transparenta metalului în momentul aplicarii ceramicii.

Opacul rezulta din amestecarea cu pensula a unei pulberi și un lichid special; dupa aceasta aplicare urmeaza o ardere timp de 17 minute, la o temperatura de 500 de grade celsius.

Dupa racirea la temperatura camerei, se aplica ceramica ( o pulbere de culoare roz și un lichid special sau apa distilata); dupa aplicare urmeaza o ardere de 45 de minute la o temperatura de 800 grade celsius, transformandu-se intr-un material sticlos.

Pregătirea probelor pentru analiza pe suprafață și în secțiune

Descierea procedurii, imagini…

Inglobarea probelor în rasina

Setul de probe cu lungime 25 mm și 5 mm latime le-am inglobat intr-o rasina la cald.

Completez de pe net sau de la profu

Proba 1

Proba 2

Proba 3

Proba Sablat

Proba Turnat

Fiecare capitol al lucrarii incepe cu pagina noua. Denumirea capitolului se scrie cu caractere bold-ate și pozitionata centrat.