STUDII PRIVIND OPTIMIZAREA SCREENINGULUI DE LABORATOR IN EVALUAREA STATUSULUI SANGVIN LA FELINELE DOMESTICE [309923]

STUDII PRIVIND OPTIMIZAREA SCREENINGULUI DE LABORATOR IN EVALUAREA STATUSULUI SANGVIN LA FELINELE DOMESTICE „

Cuprins

Introducere

Importanța analizelor paraclinice de laborator în medicina veterinară

Pe lângă examenul clinic și istoricul corect al animalului, o [anonimizat], au dobândit investigațiile de laborator. Asta denotă o precauție crescută și orice practician care se confruntă cu o [anonimizat], [anonimizat] o prioritate. [anonimizat], [anonimizat] a făcut din medicina de laborator o [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], secundar, răspunsul la tratament. Prima regulă a medicinei de laborator este construirea unui diagnostic diferențial. [anonimizat] a cazului, [anonimizat] o [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat]: radiologie, ecografie, [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], hematologie, serologie. [anonimizat], costurile trebuie să justifice necesitatea investigațiilor respective. [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], poate fi formulată ideea de a verifica în laborator biochimia enzimelor ce vizează o pancreatită (amilaza, lipaza) sau insuficiență renală (uree, creatinina), sau trebuie aflat gradul de deshidratare și cantitatea de fluide necesare pentru a compensa, [anonimizat] a albuminelor, este indicată. [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat] ([anonimizat], [anonimizat], etc).

[anonimizat], cu verificarea tuturor categoriilor celulare și obligatoriu frotiu citomorfologic pentru surprinderea aspectelor parazitare și de ordin citomorfologic. După efecturarea determinărilor de bază și stabilirea drumului pe care animalul îl poate urma, se avansează fie serologic în laboratorul de analize, fie imagistic, și în funcție de respectivele evaluări, de ce nu, reîntoarcerea la evaluări și determinări de laborator. Este un joc foarte important între paraclinice, mai ales când se dovedește a fi un caz ce ridică multe întrebări, mai greu de subliniat cu ajutorul analizelor sunt, evident, problemele respiratorii, condiții ortopedice și majoritatea cazurilor neurologice, pentru că înafară de fosfataza alcalină, o enzimă cu atâtea surse de elecție și plachete modificate, poate jocul de calciu și fosfor, magneziu, jocul electrolitic ar mai putea varia înainte de crize epileptiforme, indici exacți de determinare ar depăși simpla determinare de rutină biochimică și hematologică.

În ce privește, de exemplu, un animal de rentă, o bovină, o hipocalcemie ar fi de verificat, dar varianta unui pelvis fracturat sau a unei paralizii de tren posterior, nu o poate lămuri laboratorul, contează formularea corectă a întrebării adresate laboratorului, asta ar putea face diferența în stabilirea unui diagnostic de sindrom de stabulație (downer cow syndrom).

Rapiditatea și eficiența stabilirii unui diagnostic de laborator, când un test poate da răspunsul clar și final, depinde de cât de bine practicianul formulează cerințele de testare în corelare cu simptomatologia pacientului animal. Un singur rezultat poate fi răspunsul unei pleiade întregi de semne clinice ale unei boli individuale, iar selectarea determinărilor pentru fiecare caz poate fi deosebită și foarte importantă. Există aici extreme între a comanda determinări cu duzina, uneori total inutile și foarte scumpe, care chiar pot confuziona și întârzia un diagnostic cert, și a limita verificarea la doar 2 parametri pe principiul economisirii și, din nou, nu se poate ajunge la nici un diagnostic.

Multe laboratoare au adoptat ideea de profil, sau panel, de determinări, special concepute pentru a scurta calea de ghidare către un diagnostic cert și cu stabilire cât mai rapidă, în mod realistic și cu specificitate pe semnul clinic descris, de exemplu, panelul pentru polidipsie la câine, va include și un calciu seric în determinare, deoarece o hipercalcemie rămâne de multe ori netestată în această situație, asta fiind dovada că uneori o determinare în minus sau în plus poate acoperi circumstanțe particulare.

Un alt pas important ar fi integrarea rezultatelor în tabloul contextual clinic. Dacă întrebările inițiale în ce privește testarea au fost bine formulate, acest pas devine automat mai ușor, și rezultatul ar fi doar o confirmare a unui diagnostic prezumtiv. Chiar și în acest caz, când răspunsul ar fi evident, trebuie luate în considerare și alte posibilități, alte explicații, pentru condiția și statusul respectiv al animalului, care ar putea determina de asemenea boală, de multe ori o insuficiență renală poate fi cauzată de diverși agenți patogeni sau cauze de ordin toxic, dacă nu degenerare de structură sau anomalii genetice. În mod normal un laborator verificat și autorizat, cu determinări precise, nu va da rezultate eronate, dar există cazuri în care condiția animalului, medicația administrată, chiar și modul de recoltare, pot influența în mod negativ rezultatele. Dacă toate acestea sunt eliminate și încă există suspiciunea că rezultatele nu sunt relevante, se recomandă evitarea folosirii laboratorului respectiv.

Recomandarea principală ar fi testarea animalului înainte de administrarea oricărui tip de tratament sau terapie, oricând se poate. Dacă laboratorul este luat în considerare că ultima soluție după ce orice încercare de diagnosticare a fost aplicată, rezultatele nu vor releva precis un ghidaj corect către diagnostic de certitudine, nici măcar ca parte din diferențial nu ar putea decât foarte puțin. Antibioterapia este nu deseori o cauză directă a problemelor de determinare hematologică și biochimică, dar nu la fel de mare precum administarea de corticosteroizi ubiqvitari cu o arie vastă de efecte asupra hematologiei și biochimiei, aceștia pot masca informații vitale de importantă în diagnostic. Fluidoterapia ar fi o altă cauză (mai ales când aceasta conține glucoză) și preparate minerale precum borogluconat de calciu. Este greu de evitat o astfel de situație, mai ales când practicianul de teren, tehnicianul sau chiar fermierul în unele cazuri, a folosit cam tot ce se putea folosi până ajunge un specialist sau până la testarea probei sanguine, când acest lucru se întâmplă, la interpretarea rezultatelor trebuie luat în considerare cuantumul folosit în administrare și stabilită relevanță pentru cazul dat. În momentul în care practicianul are analizele intiale, înainte de aplicarea oricărei terapii, este ușoară interpretarea rezultatelor ulterioare de monitorizare a pacientului animal.

STUDIU BIBLIOGRAFIC PRIVIND DIAGNOSTICULUI DE LABORATOR IN UNELE AFECTIUNI LA FELINELE DOMESTICE

Afectiunea neurologica si testarea de laborator

Agresivitatea pacientului felin constituie o problemă comportamentală destul de gravă în abordarea și contenția acestuia în vederea efectuării examenului clinic complet, precum și în aplicarea unor proceduri de investigare și analiza amănunțită externă și mai ales internă.

Foarte frecvente sunt cazurile în care membrii ai familiei raportează atacuri prin zgârieturi și mușcături de multe ori soldate fie cu răni și simptomatologii acutizate, dar și cu abandonul sau chiar eutanasierea pacientului felin.

Prin acest studiu serologic paraclinic de stabilire a istoricului de infestație cu parazitul procariot Toxoplasma gondii dorim să stabilim o corelație a acestui parazit cu un comportament agresiv manifestat de feline.

Limbaj postural și tipologia comportamentală

Înainte de stabilirea unui diagnostic cert de infecție cu T. gondii, în examenul clinic, pacientul felin va fi descris sub diverse ipostaze de către proprietar, și unele descrieri pot cuprinde diverse atitudini ale pacientului.

Ținuta ofensivă descrisă prin: postura rigidă a membrelor în staționare ridicată, rigiditatea membrelor posterioare și a cozii în ascundere sau pliere, privirea fixă cu pupile mărite, urechile ridicate ușor rotițe spre fată, ridicarea întregii robe inclusiv pe coada, înfrunta oponentul direct, cu probabilitatea înaintării către acesta, cu mârâieli, răgete sau scheunături tipice.

Ținuta defensivă: cu retragere a capului, coada curbată, blana ridicată, urechi lăsate spre spate, retragerea mustăților și întinderea lor pentru asigurarea distanței dintre ea și prădător, mutări în lateralul oponentului nu direct spre el, gura deschisă și „sâsâit” și „scuipat”, poate ataca rapid cu toate ghearele și cu membrele anterioare;

Agresiunea vizibilă cuprinde: lovirea cu membrele din față; muscarea, luptă, mârâit, zgârierea, pregătirea pentru atacul complet cu rulaj pe o parte sau pe spate cu expunerea tuturor armelor: dentiție și gheare, poate încerca să prindă mana proprietarului și să o tragă spre a mușca

Clasificarea comportamentului agresiv

Orice manifestare a agresivității pisicii trebuie evaluată din perspectiva stimulului inițial; către cine sau ce s-a manifestat astfel, ce se întâmplă cu o jumătate de oră înainte și după momentul atacului, ce urma să se întâmple cu pisica în momentele respective. Toate acestea pentru a stabili cauzele agresivității și motivația care a determinat-o să acționeze astfel pentru a preveni sau a corecta împrejurimile.

Printre problemele medicale care pot contribui la agresivitatea pisicii se număra toxoplasmoza, hipertiroidismul, epilepsia, abcesele, artrită, boli de dentiție, rabie, trauma sau lipsa reacției de sensibilitate sau disfuncție cognitivă la pisicile geriatrice.

Stabilirea cauzei agresivității și a scopului cu care felină reacționează astfel ajuta atât medicul cât și proprietarul în conlocuirea cu acest animal.

Agresivitatea între pisici

Automat se poate manifesta între doi masculi necastrați, pentru împerechere și teritoriu, între cele fără stăpân atacul este direct, dacă nu cumva unul se retrage, la cele cu stăpân este ceva mai subtil atacul și mai complex. Posturile pisicii agresor sunt evidente față de cele ale recipientului care se cuibărește mic până la fugă pentru a evita agresorul. Agresivitatea poate interveni între femele sau între femele și masculi.

Agresivitatea de temere sau defensivă

Aceasta poate apărea când pisica percepe un pericol, și aceasta își crește nivelul când observă că nu poate scăpa de pericol. Cu cât mai amenințătoare persoană, animalul, obiectul sau sunetul, cu atât reacția agresivă este mai acutizata cu posturi și semnale tipice, este îndepărtat stimulul automat pisica se calmează.

Agresivitatea de tip teritorial

Ca orice reprezentant al ordinului animal, pisica nu face excepție în ce privește alungarea indivizilor străini de pe teritoriu. Atât masculii, cât și femelele își apăra teritoriul. Deobicei, agresiunile se îndreaptă tot către alte pisici, dar se poate să fie agresive și cu câini sau oameni. O pisică poate manifesta comportament agresiv față de unii membrii ai familiei și față de alții nu, față de unele pisici din colectiv și față de altele nu. Pisicile marchează teritoriul prin patrulare, frecarea bărbiei și împroșcarea cu urina. Pot urmări, hartui și ambusca intrusul tinta timp în care manifesta posturi ofensive cu manifestări de sâsâit, luptă și mârâit. Unele pisici adopta un comportament relaxat în urmărire, în timp ce altele sunt imediat agresive în atacuri.

Declanșatorii agresivității teritoriale pot fi: un pui din colectiv ce atinge maturitatea sexuală; o pisică nouă proaspăt adusă în colectiv; schimbări maore în familie sau în mediul pisicii (mutare sau o persoană nou mutată) sau pisici comunitare sau aflate în tranziție ce pătrund în teritoriu.

Agresivitatea din joacă

Joacă intensă poate degenera în mod obișnuit și natural în rândul puilor și a felinelor adulte tineresub 2 ani. În ciuda intențiilor jucăușe ale unei pisici, când este vorba de joacă cu oamenii, aceasta poate deveni ceva mai dură, poate provoca răni sau vătămări de obiecte.

Agresivitatea în joacă este cel mai comun tip de comportament agresiv întâlnit la pisici, în funcție de acesta pisica tânăra își dezvoltă abilități de urmărire a prăzii și de vânătoare în sine în vederea supraviețuirii. Gradul de intensitate a acestei activității diferă de la slab la pisicile docile, până la atacuri netemperate la pisicile care mult timp au supraviețuit orfane sau la pisicile care sunt lăsate singure și nu au ocazia să se joace și există și varianta în care proprietarii încurajează pisicile să atace oameni în timpul jocului la nivelul mâinilor și picioarelor.

Agresivitate redirecționată

Acest tip de agresivitate este probabil cel mai periculos tip de agresiune din partea felinei deoarece mușcăturile sunt necontrolate și atacurile devin destul de dure și vătămătoare. Agresiunile redirecționate apar când pisica este într-o stare de agitație și hiperexcitabilitate datorită unei altui animal sau a omului, iar în momentul în care nu poate ajunge la elementul declanșator, redresează atacul asupra primului aflat în cale sau asupra celui care încearcă să calmeze pisica, animal său persoana. Acesta agresiune poate avea momente lungi de întârziere între momentul inițial al declanșării agitației și atacul în sine, până la ore, de aceea unii proprietari o descriu că „venind din senin”. Nu este o inițiativă bună niciodată întreruperea unei lupte între pisici sau în abordarea unei astfel de pisici agitate care și manifesta posturi defensive sau ofensive.

Agresivitate indusă prin mângâiere

Unele pisici savurează mângâierea stăpânilor, ținerea în brațe, îmbrățișarea. Altele în schimb sunt mai rezervate și pot susține doar unele aspecte afectuoase. Și sunt cele care nu suportă nici un gest de afectivitate din partea stăpânilor. Pisica se simte deodată deranjată, devine irascibilă, apuca sau chiar musca în semn de avertizare după care, dacă stimulul nu încetează aceasta sare și fuge. Acest tip de agresivitate nu pare să fie înțeles complet, dar se pare ca mângâierea repetată pentru unele pisici devine neplăcută. Contactul repetitiv poate produce excitație, entuziasm, durere sau electricitate statică pe blana pisicii. De obicei aceste manifestări vin din partea masculilor, dacă pisica semnalizează să se oprească mângâierea, proprietarul ar trebui să înceteze.

Agresivitatea indusă de durere și irascibilitate

Agresivitatea poate fi declanșată de durere, frustrare sau privare de libertăți, și poate fi îndreptată către oameni, animale sau obiecte. Orice animal- inclusiv omul- poate reacționa agresiv la durere. Ca atare, chiar și cea mai docilă pisica poate avea astfel de momente în cazul unei dureri, lezionări, mai ales în momentele în care proprietarul sau medicul atinge locul afectat (îndeosebi curățarea unei urechi infectate) sau când se afla în dureri și anticipează abordarea cuiva. Pisicile agresive trebuie automat examinate de probleme ascunse, originale, mai ales boli ce induc durere precum artrită, dureri dentare și abcese de pe urmă luptelor. O pedepsire a pisicii nu numai că este total ineficientă pentru a-i schimba comportamentul, dar declanșează agresivitatea indusă de durere și agravează toate celelalte tipuri de agresivitate, precum cea defensivă și agresivitatea teritorială.

Agresivitatea maternală

Toate mamele din seria animală dețin instinctul de a proteja puii de un potențial pericol. Agresivitatea maternală poate apărea când o pisică mama și puii ei sunt abordați de om sau alte animale pe care le percepe că pericol. Deobicei se manifesta față de alte pisici, dar pot ataca și omul. Mamele pisici pot fi foarte agresive în apărarea puilor lor, mai ales în primele zile de la fătare, de aceea se recomandă evitarea interacțiunii omului cu respectivul cuib în acest timp.

Agresivitatea de tip idiopatic

În clasificarea agresivității idiopatice intra orice tip de agresivitate ce poate fi determinată sau explicată de un istoric comportamental sau examen medical. Aceste pisici își atacă foarte violent stăpânii, pot mușca repetat și rămân în stare de excitabilitate pentru perioade lungi de timp. Trebuie făcută o diferențiere clară față de agresivitatea redirecționată înainte de a stabili tipul idiopatic. Aceste feline sunt periculoase, iar proprietarii trebuie să evalueze cât de mult le afectează viața și traiul în comun, precum și siguranța celor din jur.

Agresivitatea de vânătoare poate fi explicată în mod evident prin comportamentul felinelor de atac premeditat asupra unei surse de hrană. Toate manifestările de agresivitate în cadrul unui cuib, între pisoi îi pregătesc pe aceștia pentru a-și procura hrană și a supraviețui în mod destul de independent și înafara unui așezământ cu proprietar (Hetts, Suzanne, 1999).

Table 1. Receptori cu functie de neurotransmitatori responsabili pentru Agresivitate la pisica (Gregg T.R & A. Siegel, 2001)

Amino acizi cu functie de excitant

EAAS, glutamatul si aspartatul, sunt cei mai raspanditi neurotransmitatori din sistemul nervos central, iar functiile lor sunt mediate de 4 tipuri de receptori – NMDA, AMPA, kainate si receptorii metabotropici NMDA implicati in principiu in plasticitatea neurala. Cateva studii pe soricei au demonstrat ca EAAS sunt neurotransmitatorii caii hipotalamus median- PAG (Gregg & Siegel; 2001).

Neurokinele

Se pare ca exista cateva peptide care s-au dovedit a avea implicatie in agresivitatea defensiva, acestea incluzand Substanta P (SP) si colecistokina (CCk). Neuropeptida SP are raspandire mare la nivel cerebral, incluzand si sitemul limbic, dar functiile sale nu sunt foarte bine intelese inafara de medierea nociceptiei (implicata in raspunsul dat de sistemul nervos la stimuli durerosi sau cu potential vatamator). Se pare ca aceasta detine un rol important si in comportamentul agresiv. Exista 3 clase de neuroreceptori (NK-1; NK-2; NK-3). Functiile SP sunt mediate de receptorii NK-1, neurokina A de receptorii NK-2 si neurokina B de receptorii NK-3 (Gregg & Siegel, 2001).

Studii asupra sistemelor catecolaminergice din hipotalamusul anterior au demonstrat ca receptorii NE-alpha-2 si activarea Dopaminei 2 faciliteaza activarea comportamentului agresiv defensiv. In alte studii, efectele receptorilor dopaminei D2 nu ar fi specifici acestuia ci mai degraba a comportamentului agresiv de pradator.

Studii de laborator au demonstrat deasemenea prezenta cailor de inhibare reciproca GABAergice intre hipotalamusul median si cel lateral. Aceasta cale are valoare de supravietuire pentru animal in sensul in care asigura o activare a unei forme de agresivitate in defavoarea unor alte forme pe care le inhiba instant. Cand se activeaza atacul predator, mecanismul bazat pe expresia agresivitatii defensive este supresat, garantand supresia oricarei vociferari in momentul surprinderii prazii (Gregg & Siegel, 2001).

Toxoplasmoza este o antropozoonoza provocata de agentul patogen Toxoplasma gondii, un protozoar unic reprezentant al subfamiliei Toxoplasmatinae, Familia Sarcocystidae, subordinul Eimeria, Ordin Eucocidia, subclasa Coccidia, Clasa Sporozoa, Filum Apicomplexa.

Ciclul de viata cuprinde 2 componente: cel sexual, enteroepitelial, ce se desfasoara in intestinul felinelor si cel asexuat, cel extraintestinal, intalnit la toate gazdele intermediare, etapa ce asigura formarea de chisti. La feline sunt intalnite ambele componente.

Fig. 4.Ciclul de viata al T. gondii si raspandirea interspecii

https://www2.vet.cornell.edu/departments-centers-and-institutes/cornell-feline-health-center/health-information/feline-health-topics/toxoplasmosis-cats

T. gondii, un parazit protozoar de 5 um lungime, infecteaza cam o treime din populatia globului, dupa unele surse. In urma ingestiei carnii nepreparate termic corespunzator, sau a legumelor nespalate, acesta constituie o problema majora pentru femeile insarcinate in primul trimestru, cu aparitia defectelor congenitale si chiar moartea fetusului, infectia cronica insa detine 2 componente: parazitul unicelular si inflamarea tesuturilor invadate.

Fig.5. Marcarea cu fluoresceina a proteinelor organitelor intracelulare ale T. gondii prin microscopie cu imunofluorescența. Desenul schematic central cu toate organitele arată și țintele așa ziselor himere GFP de marcare plus o construcție YFP-alpha-tubulinica, în sfârșit pentru fiecare organita în parte câte o astfel de proteină de marcare (Joiner, Keith A., & David S. Roos, 2002).

Fig.6. Ciclul biologic al T. gondii traducere dupa Robert-Gangneux, F si Dardé M-L, 2012

Fig.7. Model de infecție a mucoasei tractului gastro-intestinal și răspunsul imunitar la prezența parazitului T. gondii (Schulthess, J., et al., 2008).

Când paraziții invadează epiteliul mucoasei intestinale, în prima instanță trec printr-o barieră fizică dată de enterocite legate între ele prin joncțiuni strânse. Parazitul a dezvoltat multiple strategii prin care aderă, invadând enterocitele și se răspândesc dincolo de epiteliu. Când enterocitele sunt infectate cu parazit, apar reacții fiziologice și morfologice iar enterocitele pot secreta molecule citotoxice precum oxid nitric (NO) proces posibil și în cazul invaziei la nivel cerebral. Mai mult, enterocitele răspund la infecție prin secretarea unor chemokine și citokine ce atrag leucocitele polimorfonucleate, macrofagele și celulele dendritice. La stimulare, aceste celule din sistemul imunitar propriu pot avea funcție microbicidă directă. Sunt deasemenea surse de citokine precum IL12 ce declanșează răspunsul imun al CD4 adaptativ. Pentru clarificare răspunsul imun specific are nevoie de prezentarea antigenului, mai ales prin celulele dendritice. Acestea prezintă antigenul prin căi diverse, una dintre ele este captura directă a antigenului în lumenul propriu prin elongarea dendritelor prin joncțiunile strânse ale enterocitelor. Limfocitele T, în adiție cu celulele NK și NKT, stimulate de citokinele produse de enterocitele infectate, precum IL-15, secretă IFNy ce activează macrofagele, celulele dendritice și enterocitele pentru eliminarea parazitului. Limfocitele B sunt și ele activate în secreția de anticorpi ce pot traversa bariera epitelială prin acțiunea transcitozei și a ajunge la parazit în lumen. Înafara activităților microbicide, INFy dacă nu este sub control poate afecta integritatea intestinului. Limfocitele intraepiteliale sunt citotoxice pentru enterocitele infectate și pot produce TGF-Beta ce limitează producția de IFNy (Schulthess, J., et al., 2008).

Infestația la nivelul creierului are nevoie de trecerea de bariera sangvină specifică acestui nivel.

Mai jos este surprinsă o rețea ce reprezintă interacțiile fizice și celulare ce compun sistemul de traversarea a baerierei de către parazitul T. gondii. Bariera sangvină este compusă de microvase înconjurate de strat endotelial cu joncțiuni foarte strânse; pericitele înconjoară joncțiunile strânse ca mai apoi astrocitele să proceseze și să producă ultimul strat protector. T. gondii se presupune că deține 3 mecanisme prin care trece prin bariera sangvină.

1. Pătrunderea paracelulara, în care parazitul migrează direct prin joncțiunile strânse ale stratului endotelial;

2. Pătrunderea transcelulara, prin care parazitul eliberat în compartimetul vascular al celulelor endoteliale infectate, se replica și apoi scăpă prin partea bazolaterala a celulei endoteliale (cu liza celulei gazdă) și

3. Folosirea metodei Calului Troian, prin care o celulă imunitară infectată infiltrează SNC, după care parazitul se eliberează în parenchimul cerebral (Mendez, Oscar A., & Anita A. Koshy, 2017).

Fig. 9.Grafic ce surprinde pătrunderea prin cele 3 mecanisme enumerate a parazitului T. gondii prin bariera sangvină de la nivel cerebral (https://doi.org/10.1371/journal.ppat.1006351.g001 ).

În lucrul pe șoareci (la fel ca orice mamalian, o gazdă naturală pentru parazit), la Universitatea din California, se raportează în jurnalul PLOS Pathogens faptul că infecția cu T. gondii conduce către o întrerupere a neurotransmiterii normale la nivel cerebral și că declanșează boala neuronală la indivizii predispuși la astfel de contaminare.

Aceștia subliniază faptul că infecția cu T. gondii conduce către o creștere semnificativă a nivelului de glutamat- cel mai important neurotransmițător al creierului, cu rol de transmitere a semnalelor de excitație dintre neuroni. Această creștere a glutamatului este „ extracelulara”, înafara celulelor, și este controlată strict de celule specializate ale sistemului nervos central numite astrocite. Acumularea de glutamat se poate observa în cazul unei leziuni cerebrale precum și în tulburări înalt patologice neurodegenerative precum epilepsia, scleroza multiplă și scleroza amiotropica laterală (ALS).

Fig. 10. Transportor de glutamate GLT-1, ce absoarbe glutamatul eliberat de catre neuroni si il converteste intr-o substanta mult mai sigura (http://www.msunites.com/toxoplasma-gondii-parasite-and-neurological-disorders-research/)

Fig.11. Sursele de I-Glutamat din organism și metabolizarea acestuia. A. sursele fiziologice de glutamat. I-Glutamat este sintetizate local în SNC; țesuturile nervoase periferice îl conțin și ele, astfel glutamatul ajunge către celulele și țesuturile din proximitatea terminațiilor nervoase. Glutamatul este întâlnit și în dietă (și astfel în conținutul intestinal), în plasmă, musculatura scheletică și piele. B. sinteza glutamatului și tranziția acestuia dintre neuroni și celulele gliale. Glutamatul este sintetizat din l- glutamina de către neuronii presinaptici, depozitat și apoi eliberat la următoarea stimulare în fanta sinaptică, de unde ajunge la celulele ținta. Excesul extracelular de glutamat poate fi convertit în amino acid glutaminic mai puțin toxic de către celula gliala, transportat mai apoi către celula presinaptica. C, transformările și folosirea glutamatului metabolizat. Este un precursor pentru neurotransmițătorul GABA și moleculei glutation cu rol antioxidant, și implicat desemenea și în căile biochimice relevante pentru producția de energie și metabolismul nitrogenului (modificări ai parametrilor biochimici Glu și BUN în analize)(Julio-Pieper, Marcela, et al., 2011).

Astrocitele joacă un rol important în înlăturarea glutamatului extracelular, altfel acesta crește la nivele patologice ce pot produce distructii de neuroni. Acest fapt este îndeplinit prin folosirea unui transportor de glutamat. Numit GLT-1, care are rol de reglaj al cantității de glutamate extracelular. Acesta absoarbe glutamatul eliberat de către neuroni și îl convertește într-o substanță mult mai sigură numită glutamina, folosită ulterior de către celule în producția de energie. Când un neuron transmite impuls realizează eliberarea de glutamat în spațiul dintre el și următorul neuron, neuronul vecin detectează acest glutamat care declanșează deschiderea și aprinderea neuronului. Dacă glutamatul nu este eliminat de către GLT-1, atunci neuronii nu transmit și nu se activează corespunzător la următoarele excitări, ca atare încep să moară (Emma Wilson, biomedical researcher). În timpul infecției cu T. gondii, astrocitele se inflamează, se umflă și nu sunt capabile să facă reglajul corect al concentrațiilor de glutamat extracelular. Mai mult, GLT-1 nu se exprima corect, ăsta conduce la o acumulare de glutamate eliberat de către neuroni și produce excitatabilitate și haos la nivelul neuronilor. Aceste rezultate sugerează că în contrast cu presupunerea că infecția cronică cu T. gondii este una tacita și benignă, ar trebui să rămână sub urmărire datorită riscului de a deraia căile neurologice normale și de schimbările produse de aceasta în chimia creierului.

În încercarea de a trata șoarecii infectați s-a folosit un antibiotic, ceftriaxona, știut să producă rezultate benefice în modele rozătoare cu scleroza amiotropica laterală, precum și neuroprotectie într-o varietate de leziuni ale sistemului nervos, și s-a observat o reglare a nivelului de GLT-1. Aceasta restaurare a expresiei GLT-1 a redus semnificativ nivelul de glutamat extracelular de la nivel patologic la concentrații normale, readucând funcțiile neurologice la starea normală.

Ulterior echipa biomedicala a încercat o scădere a GLT-1 în timpul infecției cronice cu T.gondii, arătând astfel posibilitatea întreruperii directe a eliberării unui neurotransmițător la nivelul creierului în timpul infecției, cu ideea că este nevoie de o cercetare și mai directă a mecanismului prin care acționează acest patogen.

În ciuda importanței acestui transportor în menținerea homeostaziei glutamatului, încă nu este perfect cunoscut mecanismul care guvernează expresia lui, trebuie aflat cum celule, inclusiv celulele imunității periferice, controlează parazitul la nivel cerebral. Rezultantele infecției toxoplasmatice sunt chistii parazitari în rândul neuronilor, țintă ar fi distrugerea chistilor, în care parazitul se ascunde de răspunsul imunitar pentru tot restul vieții gazdei infectate. Prin eliminarea chistilor se elimină și amenințarea unei reactivări a parazitului și riscului de dezvoltare a unei encefalite, timp în care poate fi permisă minimizarea inflamației cronice de la nivel cerebral. În mod misterios, parazitul ce produce toxoplasmoza se poate reproduce sexuat doar în cadrul gazdei pisica. Asexuat, se poate replica și supraviețui în orice celulă mamaliana ce deține nucleu. Post infecție, un organism cu un sistem imun competent poate ține în loc reactivarea parazitului și a dezvoltării encefalitei. Oamenii infectați cu sistem imunitar compromis sunt obligați să își ia medicație profilactică tot restul vieții. Altfel risca o reactivare a chistilor și moartea. Parazitul locuiește în creier și are potențialul să întrerupă anumite comportamente precum supunerea la risc (șoarecii infectați vor fugi către urină de pisică și nu departe de ea). Parazitul nu este atât de latent și dormand precum se știa. Există cazuri de infecție congenitală și toxoplasmoza retiniană din ce în ce mai multe. Oamenii cu schizofrenie au o probabilitate mai mare de infecție cu T.gondii, deasemenea cei cu Parkinson’s, Alzheimer și epilepsie. Este un parazit foarte vechi în populație, nu dorește să își ucidă gazda și să își piardă sursa. Cea mai bună cale de a preveni o infecție este de a găti carnea la temperaturi înalte și de a spăla foarte bine legumele și mâinile, iar pentru gravidele nepurtătoare, să nu schimbe nisipul pisicii din gospodărie (David, Clément N., et al., 2016).

Fig.12.Imaginea ilustrează invazia tahizoitilor de T. gondii prin membrana celulară a celulei gazde. În timpul invaziei, se declanșează o cascadă activatoare prin canalele de Clor, canalele GABA și semnalizarea Calciului ce mediază activitatea migratorie a celulelor imunitare infectate. Credit: S. Kanatani – https://phys.org/news/2017-12-toxoplasmosis-exploits-immune-cells-brain.html#jCp

Invazia activă a T. gondii prin membrana celulară a celulei gazdă implica procese secretorii așa cum s-a afirmat mai sus. În interiorul celulei gazde, parazitul locuiește într-o vacuolă parazitofora. Invazia parazitara crește deci sinteza GABA de către GAD (glutamat decarboxilaza celulei gazdă) ce poate fi inhibata doar de semicarbazida. Sinteza GABA este secretata prin transportorii GABA (GAT). Inhibarea sintezei GABA sau a secreției GABA anihilează hipermotilitatea celulei dendritice. GABA activează canalele receptorului GABAAR de pe suprafața celulei gazdă printr-o buclă autocrina ce conduce către efluxul Clorului. Ipotetic, gradientul Cl- este menținut de către cotransportorii Cl—cationici. Efluxul de Cl – duce la depolarizarea membranei de către clorura de potasiu sau GABA își poate relua hipermotilitatea. Canalele de Ca dependente de voltaj, se deschid ca răspuns la depolarizarea membranei, conducând către un influx de Ca 2+. Sub blocada Calciului, GABA nu își poate relua hipermotilitatea, dar calea de semnalizare alterată a Calciu poate pune în migrare tot mecanismul ducând la rearanjamente citoscheletice și a transforma celulă în stare de hipermotilitate.

Fig.13. Reprezentarea schematică mecanismului propus pentru inițierea fenotipului hipermigrator al celulelor dendritice infectate (https://journals.plos.org/plospathogens/article?id=10.1371/journal.ppat.1006739)

Răspunsul imunitar în infecția cu T. gondii ce poate afecta neurotransmiterea

Infecția cu T. gondii inițiază un răspuns imunitar puternic în care IFNy, IL12 și limfocitele T CD8+ predomina. Inducerea producției de interferon este dependentă de CD8+ intrinsecă semnalizat de IL12. Aceasta inducere a producției de IFNy este esențială în controlul asupra infecției cu T. gondii a SNC, limitând replcarea tahizoitilor și previne encefalita toxoplasmica, și favorizează formarea bradizoitilor și a chistilor. Pentru creșterea acestui răspuns imun în cascadă, T. gondii deține o genă, profilina, ce induce expresia IL-12 (Plattner et al., 2008). Se crede că IFNy menține infecția latentă prin limitarea creșterii numărului de tahizoiti și de aici rolul în prevenția reactivării chistilor tisulari în timpul stadiilor de replicare din timpul infestării. IFNy mediază efectele cognitive precum comportamentul de boala și a fost asociat cu depresia clinică, efect exemplificat în urma terapiei cu interferon în cancere și efectelul secundar depresiv. Aceste efecte secundare se susține că reies din creșterea de IFNy mediată de expresia indoleaminei-2,3-dioxigenaza (IDO) care degradează triptofanul, precursorul esențial al serotoninei, iar serotonină este implicată în tulburările depresive. Degradarea crește nivelul acidului kynurenic, ale cărui nivele mari au fost conectate cu alterarea caii de transmitere glutamergice prin funcționarea scăzută a receptorului NMDA. Astfel de alterări sunt surprinse în cazurile de schizofrenie.

Deci, modificările induse de infecția cu T. gondii asupra secreției IFNy pot afecta indirect funcții cognitive. Într-adevăr, munca lui Graeff indică faptul că serotonină poate deține un rol în inițierea comportamentului de frică, precum șoarecele evita mirosul de pisică, și asta ar susține ideea că IFNy ar afecta rozătorul în atracția să fatală față de pisică. Această ipoteză se bazează pe ideea că la animalele infectate nivelul serotoninei să fie scăzut față de cel al animalelor sănătoase, dar există studii care au documentat o constantă în această comparație a nivelului de serotonină. Lipsa impactului dat de nivelele de serotonină pot fi explicate de efectul invers al altor citokine produse în răspunsul la infecția cu T. gondii, Il-1 și IL-6, ce pot crește nivelul de triptofan din toate regiunile creierului său cel puțin efecte apropiate asupra serotoninei din zonele din jurul chistilor. Răspunsurile imune date de infecția cu T. gondii nu prezintă un mecanism evident și clar în schimbările comportamentale înalt selective la organismul animal gazda dar asta nu exclude contribuția în schimbările comportamentale observate în timpul infecției, acestea pot varia în funcție de localizarea celulară și tisulara a chistilor de T. gondii.

S-a raportat că în timpul infecției cu T. gondii la șoarece, atracția către pisici ar putea fi modulata, cel puțin parțial, pe căi de excitabilitate sexuală, cu activarea zonei posterodorsale mediene a amigdalei la un nivel comparabil cu cel observat în expunerea la o femelă șoarece aflată la estru, indicând faptul că parazitul poate deturna acest mecanism de atracție sexuală în vederea prescrierii aversiunii normale a unui șoarece la mirosul de pisică (McConkey, Glenn A., et al., 2013).

Fig .14. Reprezentarea schematică a transmiterii și afectării la nivel neurologic a căilor de secreție și semnalizare deficitare date de parazit, ce pot altera comportamentul gazdei, uneori de ordin fatal.

Într-un review asupra infecției cu T. gondii materno-fetale și în reproducție, se stipulează că această infecție este un factor neglijat în endometrite, disfuncții ovariene, foliculogeneza întreruptă, atrofii uterine și ovariene, scăderea în greutate a organelor reproducătoare și performanță de reproducție în rândul femeilor, iar în ce privește depresia postpartuum, scăderea nivelului de serotonină ar putea fi dată de această infecție latentă (Fallahi, Shirzad, et al., 2017).

Într-un studiu din 2016 aparținând echipei Mathai, Ashwin Jacob, et al., 2016 (implicând și reprezentanți romani – Dan Rujescua și Teodor T. Postolache- din departamente de psihiatrie în SUA –vezi referințe) au conectat trăsăturile agresive, impulsive și cu tendințe suicidale avand ca și patogen neurotropic comun infecția cronică latentă cu T. gondii, studiul fiind condus pe subiecți sănătoși dar ce prezintă astfel de tendințe.

Studiile pe om și pe animale sugerează trăsături comportamentale asociate cu endofenotiparea comportamentului suicidal (ostilitate, furie, tendințe agresive și de comportament) în corelație directă cu creșterea nivelului de markeri inflamatori. În timp ce poate aceste creșteri ale nivelului inflamator ar constitui epifenomenul, sau doar o consecință a stresului sau a excitării nervoase, studiile experimentale sugerează că activarea scăderii imunității se leagă direct de comportamentul agresiv (Mathai, Ashwin Jacob, et al., 2016). Cauzele ce activează scăderea imunitară la pacienții suicidali nu se cunosc încă, dar pot include infecția cronică latentă la gazda imuno competenta. Patogenii neurotropici, de genul T, gondii (HSV, CMV), au fost corelați cu tulburări psihiatrice ce includ schizofrenia și sindromul bipolarității. Toxoplasmoza latentă, sau persistenta asimptomatică a chistilor în țesuturile gazdei, incluzând creierul, are o prevalență de 25-30% în populația globului, cu o prevalență aparent mai mică în SUA de 10-15%. Deși ulterior considerată nepatogen și docil la adulții imunocompetenti, toxoplasmoza latentă a fost asociată recent cu un comportament autoagresiv de suicid, deși mecanismele exacte încă nu sunt descifrate (Mathai, Ashwin Jacob, et al., 2016)..

În raport cu această infecție s-au constatat manifestarea unor trăsături subclinice de personalitate, deficite neurologice subtile, precum și un risc crescut al accidentelor de motocicletă. Deasemena parazitul a fost asociat și cu boli grave psihiatrice precum schizofrenia, tulburări bipolare și de personalitate, cu potențial risc pentru fiecare de suicid. Fiecare dintre aceste tulburări de ordin psihiatric cu implicarea toxoplasmozei a fost asociată cu o agresivitate elevată și impulsivitate. Trăsăturile impulsive și de dezinhibiție sunt deasemenea prezente în descrierea unor tulburări psihiatrice și cu potențial suicidal. Infecția cu T. gondii, fie în mod direct, fie pe calea activării imunitare, poate induce sau amplifica trăsăturile agresive sau impulsive, manifestări ale infecției latente investigate prin mijloace menite să minimizeze posibilitatea confuziei cu alte boli psihice.

În studiul din 2016 condus de Mathai, Ashwin Jacob, et al., a fost folosit în detecție și statistică kitul ELISA pentru surprinderea anticorpilor IgG reactivi în infecția cronică cu T. gondii.

Ipoteza de la care s-a plecat a fost predictibilitatea corelată dintre trăsătura agresivității și impulsivității cu seropozitivitatea toxoplasmozei cronice.

În mod specific, infecția latentă cu T.gondii induce retragerea dendritică în zona bazolaterala a amigdalei, posibil contribuind la reducerea fricii și a comportamentului anxios raportat anterior la rozătoare infectate (Mitra et al., 2013). O cale de mediere este reprezentată de schimbările aduse semnalizării dopaminergice, un proces cu reglaj strict în condiții normale. La rozătoare, eliberarea în concentrații mari în nucleus accumbens și activarea intensă a neuronilor din zona tegmentara ventrală a fost un element observabil în timpul întâlnirilor de ordin agresiv, în timp ce prin blocarea receptorilor dopaminici în nucleus accumbens a avut efecte anti-agresive, în mod contrastant, cu anumite date de la oameni ce sugerează că producție scăzută de dopamină și capacitatea de stocare poate fi asociată cu agresivitatea. Observații anterioare au raportat un conținut crescut de dopamină la șoarecii infectați. Ulterior sunt găsite 2 gene ce codifică tirozin hidroxilaza, enzima ce limitează producția de dopamină din creier (Gaskell et al., 2011). Această descoperire a fost susținută ulterior observații din infecția acută a celulelor PC12 de la șoarece cu T.gondii, astfel că în timp ce nivelele cerebrale ale dopaminei sunt crescute, metabolizarea dopaminei încetinește (Xiao et al., 2014).

Revenind la oameni, modelul endofenotiparii comportamentului suicidal, este în mod pozitiv asociat cu seropozitivitatea T. gondii la femei, dar nu și la bărbați, în urma studiului.

În mod adițional, bărbații în vârstă seropozitivi pentru T. gondii au un scor mai scăzut al agresivității, chiar și în cazul propriu. Astfel, în funcție de genul și vârsta persoanei seropozitive pe T.gondii, s-au investigat asocierile dintre trăsăturile agresive și IgGul exprimat de parazit prin ELISA precum și verificările nivelelor de fenilalanina și tirozina, precursori ai dopaminei, și raportul lor față de o probă de la 1000 de pacienți sănătoși psihic.

S-a observat că scăderea scorurilor de agresivitate la bărbații în vârstă și seropozitivi s-a înregistrat la indivizii cu un raport scăzut de Phe:Tyr, precum și faptul că există o corelație pozitivă între raportul Phe:Tyr și agresivitate și categoriile de agresivitate la bărbații seropozitivi cu T. gondii, dar nu și la cei negativi. Toate aceste verificări au condus la ideea că se poate avansa cu experimentele intervenționale în a manipula nivelele acestor precursori dopaminici la indivizii pozitivi pe IgG T. gondii cu predispoziție agresivă (Mathai, Ashwin Jacob, et al., 2016).

.

Fluctuațiile hormonale în infecția cu T.gondii

Aspectul hormonal în modificările comportamentale și efectul lor asupra SNCului.

Hormonii afectează diverse aspecte de la nivelul SNCului precum anatomia, biochimia și transmiterea impulsurilor. Conexiunile pentru reflexele bazale pot fi accelerate la un nivel înalt al concentrației de tiroxina, subtanta secretata de tiroida. Că diferențiere între sexe, modificările de comportament pot fi date de excesul de androgeni eliberați de testicule, iar pe de altă parte în cazul femelelor, progesteronul și estrogenii, care în urma stimulărilor de la nivelul cervixului cresc responsivitatea neuronilor din SNC. În timp ce efectul progesteronului este rapid cu manifestarea excitației sexuale a animalului, modificările comportamentale în cazul efectelor estrogenilor nu sunt deobicei manifestate în prima instanță, ci la câteva zile și implică schimbări pe termen lung asupra statusului neuronal.

Un anumit hormon poate da efecte diferite asupra comportamentului în funcție de regiunea de SNC în care acționează. Nyby et al (1992) a studiat efectele implantelor cu testosteron la nivel intracranian la șoarecii masculi, în vederea surprinderii aspectelor de comportament social și sexual, incluzând vocalizări la ultrasunete, marcarea cu urină, monta și agresivitatea.

Reacția și interacțiile au existat dar nu foarte amplificate față de normal. La femelele hamster, de exemplu, estrogenii inhiba comportamentul agresiv. Se pare totuși că o concentrație înaltă de testosteron nu este întotdeauna responsabilă de agresivitate, ci doar legată de comportamente de reproducție precum cel de curtare și protecție a partenerei, și mai puțin în agresivitatea legată de răspunsul antipradator/ defensivă sau de intoleranță socială non-sexuala. Agresivitatea de tip reproductiv datorată creșterii nivelului testosteronului se activează în caz de instabilitate socială și scade când relațiile devin stabile, Wingfield o numește ipoteza provocată.

Cheia se afla într-un set de celule specializate în zona preoptica a hipotalamusului (în partea anterioară a creierului) celule responsabile de secreția hormonului e activare a gonadotropinei (GnRH). Pe calea glandei pituitare, GnRH stimulează dezvoltarea testiculelor la mascul care în schimb răspund de secreția hormonilor androgeni ce promovează agresivitatea prin acțiunea clusterului de celule de la nivelul creierului. O explicație mecanizată expune că scenariu efectele semnalelor sociale asupra reglării agresivității hormonale și a fiziologiei reproducătoare. Axa hipotalamico-pituitara- gonadala integraza comportamente variate și răspunsuri fiziologice legate de reproducție și este subiectul influenelor externe prin feedback neuronal și hormonal.

În funcție de modificările semnalelor percepute, se modifică și răspunsul din cadrul axei, declanșând sau supresand comportamente asociate (agresivitatea de exemplu) (Chris Barnard, 2004). Oricum, există întrebări controversate despre efectul infecției cu t. gondii asupra producției de testosteron; în unele studii, nivelul crește iar în altele acesta scade, și se raportează influență asupra altor hormoni care stimulează producția de testosteron în alte studii.

Testosteronul este produs de celulele Leydig din testicule la masculi și de ovare și placenta la femele, în mod fiziologic într-o cantitate mult mai redusă. Hipofiza pentru ambele sexe. Testosteronul este implicat în dezvoltarea trăsăturilor sexuale secundare și în funcția reproductivă a masculilor, precum și influență asupra comportamentului socio-emotional în ambele sexe (Eisenegger et al., 2011). Rezultatele opuse din studii se pot pune pe seama faptului că există mai multe tulpini de T. gondii, dozaj și rute de inoculare parazitara, precum și variații în susceptibilitatea gazdei la infecției, ceea ce ar afecta intensitatea infecției cu T. gondii și modificările comportamentale (Abdoli, Amir, 2014)..

T. gondii are 3 mari genotipuri, I, ÎI și III, cu diferențe de virulenta și patogenitate epidemiologică. Tulpină de tip ÎI este cea mai des întâlnită în infecțiile la om și animal, în timp ce tulpina III este mai des întâlnită la păsări. Tulpinile de tip I sunt cele mai virulente (RH și GT-1) cauzând moarte la șoareci în mai puțin de 10 zile de la inocularea tahizoitilor (LD 50>10), în comparație, expresia acesteia este mult mai înaltă față de celelalte 2 tipuri.

Un alt studiu arată că infecția cu tipul I la om a celulelor neuroepiteloide, arata anomalii în secreția a 2 neuropeptide (PROK2 și TAC1) și sistemele a 3 neurotransmițători (dopamină, glutamat și serotonină), în timp ce tipul III a dus la modificări în calea de transformare a triptofanului în kynurenina. Tipul ÎI se pare că nu are efect prea mare asupra celuleor infectate.

Pentru pacienții cu psihoza afectivă a fost observată schimbarea comportamentală la creșterea testosteronului concomitent cu infecția cu T. gondii, deasemenea un risc crescut de dezvoltare a episoadelor de anxietate, depresie și tulburări de ordin schizofrenic la mamele cu titrul IgG mare în timpul sarcinii. Masculii infectați, în cazul șobolanilor, au fost mai atractivi în privința alegerii de către femele, față de cei neinfectați. Infecția la șoareci a fost cu rezultat negativ în ce privește această atractivitate. Această diferență poate fi pusă pe baza intensității infecției cu T. gondii, depinzând de tulpina și de varietățile parazitului (Abdoli, Amir, 2014).

De exemplu, gena pentru antigenul leucocitar uman (HLA)-DQ3 este un marker genetic al susceptibilității în dezvoltarea encefalitei toxoplasmice, dar HLA-DQ1 este un marker de rezistență. Studii recente, la subiecți umani cu toxoplasma latentă, au arătat că fiziologia și modificările comportamentale ce apar în această infecție depind de grupul sangvin al Rhului subiecților infectați, asta în timp ce se pare că Rhul pozitiv are rol de protecție împotriva unor astfel de modificări de comportament și efecte fiziologice severe ale infecției (Abdoli, Amir, 2014).

În această privință s-a făcut observația că mamele cu RhD negativ cu toxoplasmoza latentă au o greutate mai mare față de cele neinfectate, precum și a celor cu RhD pozitiv față de cele cu RhD negativ. Se observă și faptul că moleculă protectoare a RhD împotriva infecției toxoplasmatice induce modificări comportamentale la bărbați și femei, parazit ce are efect și asupra expresiei genice în mod diferit, la fel și în ce privește nivelele de neurotransmițători, producția de testosteron și parametrii comportamentali. În mod direct și indirect exissta dovezi ale descreșterii nivelului de testosteron în cazul infecției acute cu T. gondii la oameni și rozătoare. S-au raportat tulburări de ordin reproductiv prin reducerea nivelului seric al testosteronului testicular, la șobolani infectați cu tulpina RH de T. gondii. Oktenli et al. (2004) demonstrează că testosteronul total și cel liber, FSHul și Lhul scad în nivel la pacienții massculi în timpul infecției acute. Pe lângă scăderea nivelului de testosteron, este perturbată și secreția TRH (hormon tirotropinic) și TSH (hormonul tiroidian stimulator), precum și scăderea nivelului de tiroxina (T4), perturbări des întâlnite și în patologia felină (Abdoli, Amir, 2014).

Afectarea cardiologica si testarea de laborator

Pozitivitate Toxoplasma PIF etc verificare probnp

Afectarea dermatologica si testarea de laborator

Pozitivitate toxo/clamidia, pif, etc, testare holistica citologie, microbiologie

Afectarea enteropatica si testarea de laborator

Inca din prima parte a vietii, puii de pisica pot dezvolta o enteropatie de tip nutritional, bacterian, parazitar sau viremic. Exista cazuri in care cauza poate fi de origine materiala, diverse obiecte si materiale cu care pisica se joaca sau ingera accidental, de obicei jucarii, covorase, ate sau plante, iar din ultima categorie cu anumite consecinte foarte grave. In abordarea paraclinica a simptomatologiei de ordin digestiv se folosesc anumite testari care sa determine o posibila cauza relevanta pentru constituirea unui tablou cat mai complet in stabilirea unui diagnostic de certitudine, cu dorinta de a veni in ajutorul medicului clinician in deciziile privind abordarea terapiei necesare supravietuirii animalului.

Despre agentii patogeni Coronavirus Felin, Parvovirus Felin si Giardia spp. putem afirma faptul ca fiecare dintre acestia au propria agenda de insertie si diseminare la nivelul mucoasei intestinale, de multe ori cu distrugerea straturilor acesteia si consecinte grave asupra animalului infectat. Ca descriere, in acest studiu se va incerca o sintetizare a fiecaruia dintre acesti agenti patogeni in vederea stabilirii unor caracteristici asemanatoare, tocmai pentru a evita excluderea uneia in pofida celeilalte in momentul testarii.

Coronaviroza felina

Peritonita infectioasa felina este una dintre cele mai temute patologii in felise, dar nu de o importanta la fel de mare in alte tipuri de colective si populatii de feline de companie.

Vaccinurile dezvoltate s-au dovedit a fi ineficiente. Testele uzuale de laborator sunt nespecifice pentru PIF, dar pot detecta in schimb un anumit titru de Ac de Coronavirus felin. Pentru ca se poate determina Ag de Coronavirus din fecale asta nu inseamna ca felina respectiva va dezvolta PIF, dar se poate aplica acest test pentru verificarea efectivului in vederea stabilirii unui individ pozitiv ce raspandeste in momentul respectiv virusul, cine este doar purtator latent etc. PIF este o boala foarte greu de manageriat in felisele purtatoare. Perioada de incubare poate varia de la saptamani, luni si chiar ani.

Virusul PIF- Proprietati:

Fig. Organizarea celulara a Coronavirusului. Cu proteina S, proteine membranare, si glicoproteine de invelis, ARNul este protejat de o proteina monomera N a capsidei helicate.

https://conseilsveterinaire.com/wp-content/uploads/backup/2011/06/fip-coronavirus.jpg

Receptorii celulari sunt specifici pentru epitopii proteinei de suprafata si cei Fc pentru suprafata macrofagelor pentru portiunea Fc a anticorpilor IgG. Replicarea virusului PIF apare la nivelul membranelor endoplasmatice, virusul isi creaza vacuole in citoplasma celulelor si ramane asociat celulei initiale pana cand este eliberat din celula la momentul citolizei acesteia. Replicarea virusului este rapida, un ciclu complet are nevoie de < 24 ore. Raspandirea virusului si infectarea cu PIF in mediul inconjurator se bazeaza pe supravietuirea acestuia mult mai mult timp decat se estima initial, a fost identificat virusul in varianta infectioasa, cu recoltare de pe suprafete contaminate, si la 3 pana la 7 saptamani.

PIF Tip I si Tip II

Studiile asupra anticorpilor monoclonali si asupra proprietatilor culturilor izolate de PIF au demonstrat existenta a 2 tipuri:

PIF tip I – tulpinile UCD – 1; UCD – 2; UCD – 3; UCD-4; black (TN-406); FECV- UCD, NW – 1; celule greu de cultivat pe mediu si cu citopatogenitate slaba.

PIF tip II – tulpinile 1146, FECV – 1683, DF2; mai usor de crescut in culturi, cu titru inalt de Ac si o citopatologie buna – asemanatoare cu CCV.

Patogeneza. Perioada de incubatie a virusului dureaza in general intre 2-3 saptamani, infectia poate fi localizata sau primara: a) la nivelul laringelui si epiteliului pulmonary sau b) mucoasa intestinala. Simptomatologia clinica isi are manifestarea in timpul infectiei acute primare, uneori doar cu o febra tranzitionala pentru 1-2 zile. Ac anti PIF apar in ser in zilele 7-10 de la infectare. Infectarea macrofagelor cu PIF are loc in urmatoarele etape:

1). Receptorii Fc de pe suprafata macrofagelor permit preluarea complexelor virale Ag/Ac;

2). Macrofagele infectate transporta virusul si il disemineaza la nivel sistemic;

3) Infectia secundara apare apoi in diverse tesuturi, unde macrofagele ataca si apoi extravazeaza patul vascular. Apare o reactie perivasculara, ce deriva in dezvoltarea unui piogranulom, leziune tisulara, de baza in infectia cu PIF. In PIF forma umeda exista o reactive exudative la nivelul vaselor sangvine cu lichid acumulat la nivelul peritoneal si/sau in cavitatea toracica.

Fig. Faza acuta si cascada declansata de insertia la nivel de mucoasa a virusului Corona si diseminarea acestuia in organismul gazda (https://veteriankey.com/xmlrpc.php).

Determinari clinico- patologice. La nivel seric se inregistreaza modificari insemnand cresterea proteinelor, al transaminazelor, bilirubinei, la analiza electroforetica a gammaglobulinelor acestea vor avea un nivel ridicat si ele. Numarul leucocitelor variaza deci nu poate fi considerat un punct de reper pentru PIF. Pentru PIF umed este analizat lichidul extras prin punctionarea cavitatii si poate confirma diagnosticul. Acesta este de consistenta vascoasa, asemanatoare albusului de ou, prezinta flocoane de fibrina, are tendinta de coagulare, nu este obligatoriu icteric, cu o densitate specifica intre >1.018 si 1.030. Testarea serologica a prezentei anticorpilor de Coronavirus este una controversata, testele nu au specificitate pentru PIF si nu constituie diagnostic final. Acestea se folosesc ca posibile indicatoare de PIF, dar nu este obligatoriu ca felina sa si dezvolte PIF, cu atat mai mult nu se va sti forma. Unele cazuri severe de PIF pot avea rezultat negativ la un astfel de test pentru detectia Ac.

Analiza histopatologica se pare ca ramane o metoda de baza in analiza leziunilor specifice PIF (reactiile piogranulomatoase) confirmand un diagnostic de PIF.

Analiza PCR indica prezenta fragmentelor de ARN viral la infectarea cu virus, specificitatea exista in functie de proba folosita, dar si aici exista inca dezbateri in ce priveste limitarile in interpretare a rezultatelor (Li&Scott, 1994; PAL News).

Analiza prin imunofluorescenta directa se face din membrana nictitans, aplicata in studiul de transmitere naturala a FCoV, de la feline pozitive, catre cele negative si apoi catre pui.

Patogeneza si epidemiologia PIF sunt inca sub discutie dupa ani de cercetari. Conform unei viziuni exista doua patotipuri de FCoV care circula independent in teren. Aceasta presupunere nu explica incidenta sporadica, non-epidemica a PIFului. Alta ipoteza, aceea a mutantelor aparute in mod individual la feline in timpul activarii replicarii (stress imunosupresant), a devenit mult mai plauzibila. Iata si argumentele:Expresia functionala a uneia dintre proteinele non-structurale (3c) este de mare importanta in replicarea FCoV in intestin, dar dispensabil pentru replicarea sistemica a PIF mutant. Gena 3c a ramas intacta in toate FCoV, dar mutanta in >70% din tulpinile PIFviral, dar nu in toate, ceea ce indica faptul ca gena 3c nu este sigura cauza a declansarii PIF. Majoritatea pisicilor cu PIF nu au avut prezenta componenta FCoV intestinal si trec deja de semnele clinice aparute in infectia primara. La cele cu FCoV detectabil la nivel intestinal, virusul a avut gena 3c intacta si pare sa fi fost inoculata odata cu suprainfectia cu FECV. In aparenta, virusurile neactivate 3c nu se replica mai deloc, sau poate foarte rar, in intestine, explicand astfel o incidenta joasa a focarelor de PIF (Diane Addie, 2009-2013).

Parvovirusul felin (Panleucopenia).

FPV face parte din Grupul II (ssADN), Familia Parvoviridae, Subfamilia Parvovirinae, Genul Protoparvovirus, Specia Virus Panleucopenic Felin.

Acest virus este intalnit si sub denumirea de enterita infectioasa felina, enterita parvoviroasa felina, distemper felin, ataxie felina sau ciuma felina, fiind o boala infectioasa virala ce afecteaza pisicile, atat pe cele domestice cat si pe cele salbatice. Este cauzat de parvovirusul felina, inrudit cu parvovirusul canin 2 si cel enteric al nurcilor. Odata contractat, este foarte contagios si poate fi fatal pentru pisica afectata . Numele acestuia vine de la lipsa din circulatia sangvina a celulelor albe (leucopenie) manifestata de animalele infestate. Acesta reprezinta practic un prototip al parvovirusurilor izolate de la caine, nurca, raton, vulpe si alte canide (Parrish, 1990).

Fig. Imagine de microscopie electronica a particulelor de parvovirus (virioni) ©Fred Murphy (Hartmann K, 2010)

Virionii contin o singura catena de ADN in genom, nu sunt inveliti, cu posibilitate de colorare uneori; au dimensiuni intre 18-22 nm in diametru, simetrie icosaedrala, dar arata mai degraba a sfere sau hexagonale in imaginile de micrografie electronica (Fig..).

Fig Incluziuni nucleare in celulele renale din linia Crandell (CrFK) ale pisicii infectate cu FPV; replicarea acestui virus ADN se desfasoara in nucleu ©Nicola Decaro (Hartmann K, 2010)

Spre deosebire de alte virusuri ADN, parvovirusurile nu sunt capabile de a activa sinteza de ADN in celulele gazdei. Replicarea in nucleu (Fig), precum si celulele infectate trebuie sa fie active mitotic. Aceasta explica leziunile tisulare ce apar predominant foarte rapid in celule in diviziune, precum cele intestinale, din maduva osoasa sau tesut embrionar.

Fig Imunofluorescenta nucleara pe linia celulara renala Crandell la felina infectata cu virus panleukopenic: prezenta antigenului viral in citoplasma. Nu fiecare celula este infectata – umbra nucleului este evidentiata ©Nicola Decaro (Hartamann K, 2010)

FPV infecteaza pisicile domestice dar si alte felidae, precum si ratoni, nurci si vulpi (Steinel et al., 2001). Afecteaza si cainii, unde s-a observat replicarea virusului in tesuturile limfoide (timus, splina, maduva osoasa) dar nu in intestin, dar acesta nu s-a raspandit (Truyen si Parrish, 1992).

In 1978, un parvovirus nou, inrudit cu FPV a fost descris mai intai la caine (Carmichael, 2005).

De-a lungul evolutiei din FPV in CPV-2 cu varietatile sale, neutralizarea epitopilor a fost afectata in asa fel incat neutralizarea incrucisata de antiserul FPV este scazuta marcant fata de cea a noului virus (Truyen si Parrish, 2013).

Epidemiologie

FPV nu este un virus cu invelis dar are rezistenta inalta la factori fizici si substante chimice. In medii contaminate poate ramane infectios pentru saptamani si chiar luni de zile (Uttenthal et al., 1999). Carnivorele bolnave raspandesc virusul cu titru inalt (pana la 109 TCID/ gram de materii fecale) si virusul se acumuleaza repede in adaposturile si felisele infestate. Deoarece este foarte contagios, animalele predispuse se pot infecta, chiar daca se realizeaza o dezinfectie minutioasa a ambientului. Este recomandata cazarea intr-un astfel de mediu doar a pisicilor si puilor cu schema de vaccin completa. Desi exista putine date de prevalenta a FPV, crescatoriile particulare si adaposturile sunt un mare risc (Addie et al,m 1998; Cave et al., 2002).

Infectiile persistente si raspandirea virala persistenta sunt rare; folosind PCRul, pisici sanatoase au iesit pozitive pe probele de fecale saptamani intregi; nu se stie daca aceasta are o semnificatie epidemiologica (Jakel et al., 2012). In mod interesant, virusurile CPV-2 au putut fi izolate din fecalele pisicilor sanatoase din Marea Britanie in 2 adaposturi. Este inca neclar daca acest fapt este de importanta epidemiologica (Clegg et al., 2012). Dupa infectia intrauterina, antigenul de FPV este prezent in cerebelul puilor de pisica pentru cateva saptamani (Csiza et al., 1971). Analiza secventei parvovirusului extras de la carnivore salbatice (pume, coioti, ratoni si altele) a aratat o varietate mare de subtipuri virale. Acest fapt sugereaza ideea ca infectia se transmite de la prada, la pradator, daca prada a fost infectata cu parvovirus, si denota astfel o noua ruta de infectie (Allison et al., 2013).

Fig. Enterita hemoragica este o consecinta a infectiei cu virusul panleucopeniei ©Vet.Pathol. Utrecht/ Hartmann K., 2010

Transmitere si semne clinice

Panleucopenia este raspandita in prima instanta prin contact direct cu fluidele, fecalele si insectele hematofage ale pisicilor infectate. Pisicile pot transmite la distante lungi prin contactul cu asternuturile, bolurile de mancare sau chiar prin hainele si incaltamintea ingrijitorilor din adaposturi. Nu este contagios la om. La fel ca toate parvovirusurile, FPV este foarte rezistent si poate supravietui pentru mult timp, poate chiar un an, in mediul optim.

Virusul ataca in prima instanta linia celulara a tractului gastrointestinal, producand leziuni ulcerative interne si, per total o distructie aproape totala a epiteliului intestinal. Aceasta actiune rezulta in diaree profuza si hemoragica, deshidratare severa, malnutritie, anemie, si deseori moarte. Produce o descrestere a numarului de celule albe din fluxul sangvin, compromitand sistemul imunitar. In mod obisnuit produce o scadere a hematocritului si a numarului de trombocite in tabloul unei hemoleucograme complete. Acest tablou este cheia diagnosticului panleucopeniei. Alte simptome includ deprecierea animalului, letargia, inapetenta, febra, vomituritia, pierderea elasticitatii dermului datorata deshidratarii, muscatura propriei cozi, decubit pe trenul posterior si pozitie sezanda. Pisicile infectate pot sta cu orele la bolul de apa fara sa bea mai deloc. Cazurile terminale sunt hipotermice si pot dezvolta soc septic si coagulare diseminata intravasculara (1). Majoritatea mortilor panleucopenice se datoreaza infectiilor secundare sau deshidratarii datorate diareei. Acest lucru se intampla datorita afectarii sistemului imunitar al pisicilor infectate, lasand-o imunocompromisa in fata infectiilor oportuniste.Daca o pisica este expusa in timpul gestatiei, virusul poate produce hipoplazie cerebeloasa progenitorilor. Din aceasta cauza administrarea vaccinului cu virus panleucopenic activ modificat este nerecomandata in timpul gestatiei. Panleucopenia felina si parvovirusul canin sunt foarte inrudite, dar tulpinile lor nu se transmit interspecii.

Fig. Leziuni intestinale ca o consecinta a infectiei cu virusul panleucoopeniei feline; distructia epiteliului intestinal si proeminenta cilindrilor de fibrozare ©Vet.Pathol. Utrecht/ Hartmann K, 2010

Virusul infecteaza tesuturile limfoide unde poate provoca o depletie celulara si o imunosupresie functionala. Limfopenia poate creste ca rezultat al limfocitolizei dar si, indirect, din migrarea limfocitelor catre tesuturi. Maduva osoasa este afectata iar replicarea virala a fost descrisa in precursorii celulari, cu efecte severe asupra populatiilor celulare mieloide (Parrish, 1995). „Panleucopenia” este deci rezultatul deficientei populatiei de celule albe (Truyen si Parrish, 2000).

Marca replicarii FPV este scurtarea vililor intestinali datorata pierderii complete uneori a celulelor epiteliale din intestin (Parrish, 2006). Virusul se replica in celulele cu diviziune rapida din criptele lui Leberkühn, care impiedica regenerarea epiteliului si rezulta in leziunile descrise anterior (Fig. 6). Gravitatea lor se coreleaza cu rata de conversie epiteliala, iar coinfectia cu coronavirusul felin, poate creste severitatea bolii.

Giardioza

Desi speciile de Giardia supravietuiesc in tractul intestinal al diferitelor gazde vertebrate, G, duodenalis (G. intestinalis sau G. Lamblia) este cam singura specie intalnita atat la om cat si la majoritatea mamiferelor domestice sau salbatice asa cum s-a descris in urma examinarilor (Thompson, 2002). In functie de descrierea acesteia Filice (1952) vine si face diferentierea ulterior

Fig. 1. Trofozoit de G. duodenalis cu flageli multipli, nuclei si corpi mediani (Coloratie Giemsa x 400, de Nicolette Binz).

Infectia cu Giardia la caini si pisici

Sunt zone pe glob, precum Australia, unde G. duadenalis este cel mai comun parazit la cainele si pisica domestica (Bugg et al., 1999; McGlade et al., 2003). Exista o prevalenta destul de mare si in SUA in randul cainilor si pisicilor, precum si in alte tari (Thompson si Robertson, 2003). Exista ideea ca ratele de prevalenta a infectiei cu Giardia in cadrul animalelor de companie estee subestimata deoarece exista metode de detectie conventionale cu sensibilitate scazuta, faptl ca parazitul poate fi prezent la nivel subclinic si din cauza naturii intermitente a excretiei chistilor (Mcglade et al., 2003). Desi Giardia este un parazit comun si cainilor si pisicilor, rar se asociaza cu boala clinica la aceste animale. Daca se raporteaza clinic giardioza, acest lucru apare cu precadere in randul animalelor de canisa sau crescatorie, unde supraaglomerarea poate provoca stress si exacerba efectele unei infectii (Robertson et al., 2000). Tratamentul infectiei cu Giardia la caini si pisici se recomanda chiar daca nu exista semnele clinice, datorita potentialului zoonotic al acestui parazit. Exista si vaccin pentru preventia si tratamentul infectiei cu Giardia la caini si pisici in asigura reducerea perioadei de raspandire a chistilor reprezentand o alternativa la medicamente si reducerea ratelor de purtatori la animale de companie si a contaminarii ulterioare a mediului (Olson et al., 2000). Unele studii epidemiologice au aratat ca exista caini care pot fi infectati atat cu genotipul lor cat si cu genotip de Giardia adaptat la gazda, avand astfel potential zoonotic.

Biologia si patogeneza Giardia spp.

Giardia este neinvaziva si traieste si se inmulteste prin multiplicare asexuata la suprafata lumenului intestinului subtire la gazdele vertebrate. Patogeneza Giardiei nu este pe deplin inteleasa iar simptomele includ diaree acuta si cronica, deshidratare, durere abdominala si pierdere in greutate (Thompson et al., 1993), si poate sa ramana ascunsa la un procent destul de mare de indivizi infectati (Rodriguez-Hernandez et al., 1996). Cercetari mai recente au permis obtinerea de informatii asupra diversitatii proceselor declansate de infectia cu Giardia, ce pot contribui la un proces complex fiziopatologic (Buret et al., 2002a). Una dintre modificarile fundamentale o constituie alterarea permeabilitatii epiteliale ce apare ca rezultat direct din efectul citopatologic indus de produsii parazitului (Buret et al., 2002b). Proteinele membranare periferice, cea mai importanta este proteina de jonctiune stransa numita zonula occludin – 1 (ZO-1), detin un rol reglatoriu in asigurarea permeabilitatii epiteliale. Aceasta duce la raspuns inflamator si modificari digestive si de absorbanta, ce se coreleaza cu leziuni in perie si deficienta de dizaharidaza (Scott et al., 2002). Giardia induce apoptoza ceea ce se coreleaza cu pierderea functiei barierei epiteliale prin intreruperi in reglajul dat de proteina de jonctiune ZO-1 si ulterioara crestere a permeabilitatii (Chin et al., 2002). Apoptoza si severitatea bolii sunt determinate de factori independenti de virulenta ai parazitului, precum si de dezvoltarea statusului nutritional si imunologic al gazdei (Chin et al., 2002; Scott et al., 2002).

Trebuie remarcat deasemenea si faptul ca o permeabilitate intestinala crescuta poate rezulta in prinderea in lumenul intestinal al antigenilor. Acest lucru poate creste nivelul de aparitie al alergiilor, o complicatie des intalnita la oamenii infectati cu Giardia (Scott et al., 2002) si un factor ce poate da confuzie in stabilirea etiologiei problemelor de nutritie.

Prezentare clinica si patogeneza la pisici

Pisicile pot dezvolta si dezvolta, semne clinice de infectie cu G. felis. Cel mai comun semn este diareea (Barr si Bowman, 1994). Pisicile manifesta pierdere in greutate, iar puii nu iau in greutate. Pisicile cu diaree in mod obisnuit isi pastreaza apetitul normal si valorile clinice. Aceste pisici infectate cu Giardia nu trec prin perioade de voma. Diareea se manifesta pe fondul malabsorbtiei si steatoreei si din acest motiv fecalele tind sa fie moi si de culoare deschisa si au nivele inalte de grasimi neutre. In unele experimente de infectare a mieilor cu G. lamblia aceasta a fost asociata cu neluare in greutate si a eficientei hranirii in comparatie cu controalele neinfectate (Olson et al., 1995).

Localizarea in gazda a parazitului Giardia spp.

Hitchcock si Malewitz (1956) stipuleaza prezenta trofozoitilor de Giardia de-a lungul intestinului subtire sub duoden si in cecum si intestinul gros. Kirkpatrick si Farrell (1984) raporteaza o concentratie de trofozoiti in protiunea inferioara a jejunului, in timp ce un numar mai mic se observa in partea superioara a jejunului si in ileum; acesti autori nu au gasit trafozoiti in intestinul gros. S-a demonstrat ca (Tzuchiya, 1931) ca localizarea trofozoitilor de Giardia in tractul intestinal al cainelui este afectata de dieta, o dieta crescuta in carbohidrati face ca majoritatea trofozoitilor sa fie intalniti aproape de stomac in timp ce se intalnesc in partea posterioara mai mult la animalele cu o dieta mai mare in proteina; deasemenea sunt mai putine microorganisme in intestinele animalelor cu o dieta mai bogata in proteine (Bowman, D D., et al., 2008).

Afectiunea stomatologica si testarea de laborator

Pozitivitatea Felv FiV Calicivirus

Virusul Imunodeficientei feline (FIV)

Virusul Imunodeficientei Feline (FIV) este un retrovirus din Genul Lentivirus. A fost descoperit in 1986 in urma investigatiilor asupra unui sindrom de imunodeficienta felina intr-un colectiv de feline din California/USA (Pedersen N. et al, 1987) si de aici s-a demonstrat prezenta lui la nivel global. In cazul investigarii unor populatii in aparenta sanatoase de feline, s-a demonstrat o rata de infectiozitate de 3% in Germania (Gleich S.E et al, 2009) si SUA (Levy J.K. et al, 2006), 6% in Canada (Ravi M. et al., 2010) si Marea Britanie (Hosie M. et al., 1989), 8% in Australia (Norris J.M. et al., 2007), 10% in Noua Zeelanda (Jenkins K.S et al., 2013) si 23% in Japonia (Nakamura Y. et al, 2010). Prevalenta infectiei cu FIV este mai mare la masculii nesterilizati, sterilizati si salbatici in comparatie cu populatiile de feline domestice (Levy J.K et al, 2006, Norris J.M et al, 2007).

Semne clinice

Timpuriu in cursul infectiei, virusului este condus catre limfocentrii, unde se reproduce in celulele albe numite limfocite T. Virusul se transmite mai apoi catre alti limfocentrii in intreg organismul, rezultand intr-o marire temporara dar generalizata a limfocentrilor, deseori acompaniata de febra. Acest stadiu al infectiei poate trece neobservat in cazul in care limfocentrii nu se maresc considerabil si usor de simtit la palpare.

Statusul unei feline infestate se poate deteriora progresiv sau se poate descrie ca o boala recurenta cu perioade aparent sanatoase clinic. De multe ori se intampla ca imunodeficienta sa nu se manifeste ani buni post infectie, iar manifestari ale acesteia se pot declansa in orice parte a organismului.

O roba in conditie proasta si febra persistenta cu scadere a apetitului, ar fi semne comune ale prezentei infectiei la pisici. Inflamarea gingiilor (gingivite) si a cavitatii bucale (stomatite) precum si infectii recurente la nivel dermatologic, uveite, cistite si inflamarea cu descarcare a mucoaselor tractului respirator superior, pot fi deseori semne.

Fig Reprezentare a gingivitei in infectia cu FIV (https://veteriankey.com/feline-immunodeficiency-virus-infection/ ;Sykes Jane, 2016)

Diareea persistenta poate constitui o problema, precum si diverse manifestari oftalmologice. Unele feline infectate pot manifesta crize de tip epileptiform, modificari comportamentale, precum si alte probleme de ordin neurologic.

Pierderea in greutate progresiva este comuna felinelor cu FIV, adeseori urmata de slabire severa in stadiile avansate. Pot aparea diverse forme de cancer si boli hematologice asociate acestor feline imunocompromise.

Modificarile comportamentale au fost de ordinul slabirii raspunsului la stimuli externi, agresivitate si deteriorare cognitive sunt stari evidente la felinele cu boala neurologica terminala; alte anormalitati ar fi ataxia, anizocoria si reflexele anormale pe segmente. Modificarile oftalmologice pot fi prezente ca rezultanta a infectiei cu FIV in sine, infectii oportuniste sau limfom, uveita anterioara, hifem, uveita intermediara (pars planita), corioretinita si glaucom (65). Deasemenea se poate remarca piodermatita, otita externa, abcese cutanate si manifestari ale unui spectru larg de infectii oportuniste sau neoplazie.

Patogeneza

Desi celula tinta este limfocitul T CD4 +, FIV poate infecta si limfocite T CD8+, limfocite B, macrofage, celule dendritice, microglii si astrocite. Efectele acestui virus asupra sistemului imunitar sunt foarte complexe, acesta dand si imunosupresie si imunoactivare.

Au fost descrise 3 faze ale bolii, acuta (primara), subclinica, si terminala, desi nu toate fazele sunt de recunoscut la multe feline infectate natural. Dupa inoculare, virusul se replica in tesutul limfoid, dand o concentratie mare de virus in sange timp de 2 saptamani dupa infestare. Un varf al viremiei apare in a8a- a 12-a saptamana de la infectie, dupa care nivelul limfocitelor T CD4+ si CD8+ incepe sa scada in sangele periferic. Boala devine tranzitorie, poate dura intre 3 si 6 luni, iar de multe pri proprietarii nu recunosc semnele clinice mai sus enumerate. Limfoadenopatia rezulta din hiperplaziee limfoida si poate persista de la cateva saptamani la cateva luni. Neutropenia poate aparea si ea ca rezultat al apoptozei neutrofilelor (44Sykes, 2016).

Celulele cu rol reglator al T CD4+/CD25+ (Treg) sunt infectate si activate in timpul fazei acute. Aceste celule inhiba proliferarea celulelor T CD4+ si CD8+ si le da semnalul de apoptoza. Aceasta poate contribui la persistenta FIVului si imunosupresie (45-47). Poate fi alterata functia celulei dendritice (Lehman TL et al, 2010). In general, deteriorarea functiei limfocitelor T in infectiile acute rezulta din degranularea citokinelor, anergie imunologica (imposibilitatea de a raspunde la antigenul specific), si creste apoptoza (Mexas AM et al., 2008). Majoritatea felinelor supravietuiesc acestei faze datorita redresarii numarului de limfocite T CD8+ si unui raspuns imunitar umoral puternic.

In faza subclinica (sau asimptomatica), numarul limfocitelor CD4+ se redreseaza iar incarcatura virala plasmatica scade la nivel foarte mic. Felinele ramai infectate subclinic, adesea pentru ani sau chiar pentru restul vietii. Nu este o infectie latenta, deoarece productia de virus continua la nivel scazut; o scadere progresiva a numarului limfocitelor T CD4+; reducerea raportului de T CD4+:CD8+; si la unele pisici, hiperglobulinemie, ce rezulta din hiperactivarea limfocitelor B. unele studii sustin si o creste a numarului de limfocite T CD8+. Desi activate, in mod paradoxal, limfocitele T detin o capacitate scazuta de a raspunde la simulare antigenica. Expresia alterata a limfocitelor a moleculelor de suprafata (incluzand CD4 si receptorii citokinelor, si antigenii MHC II) si alterarea continua a celulelor dendritice si a functiei neutrofilelor, toate acestea pot contribui la imunosupresie. Productia de citokine poate fi dereglata. De exemplu, felinele cu infectie cronica cu FIV nu mai pot produce IL-2, Il-6 si Il-12 ca raspuns la infectia cu Toxoplasma gondii in loc sa produca un nivel inalt de citokine antiinflamatorii Il-10 (Levy JK et al., 2004; Dean GA et al, 2006, Mexas Am et al., 2008).

Exista un aflux mic de celule imunitare catre creier, cu progresie graduala a bolii la nivelul Sistemul Nervos Central (Tompkins MB, 2008). Rata de progresie a fazei subclinice depinde de factori precum tulpina virusului, co-infectii cu alti agenti patogeni ce pot activa transcriptia virusului si imunitatea gazdei.

La unele feline, aceste modificari in final duc catre o faza terminala, caracterizata prin semne clinice ale unor infectii oportuniste, boli neoplazice, mieolosupresie si boala neurologica. Aceasta este faza cea mai des recunoscuta la felinele infectate natural (Sykes JE, 2016)

Multe dintre aceste feline nu dezvolta semne clinice dorespunzatoare infectiei cu FIV, chiar daca numaratoarea limfocitelor T CD4+ este scazuta, si totusi mor din alta cauza.

Faza terminala a infectiei cu FIV este asociata cu o boala periodontala severa, stomatita limfoplasmatica (Fig,,,de mai jos), gingivita si leziuni odontoclastice de resorbtie (Bonelo D. et al., 2011), ce pot rezulta din infectii bacteriene si virale oportuniste.

Alte infectii oportuniste includ infectii cronice dermatologice bacteriene si auriculare, infectii ale tractului respirator superior, dermatofitoz, infectii micobacteriene, fungice precum criptococoza si sporotrichoza, hemoplasmoza, toxoplasmoza si infectii parazitare precum demodicoza si incarcatura de insecte hematofage. Cu exceptia stomatitei, relatia dintre aceste infectii oportuniste si infectia cu FIV este inca neclara, deoarece prevalenta multor astfel de infectii ale felinelor cu FIV este similara cu infectiile felinelor fara FIV. Oricum, infectiile sunt mai severe si mai putin responsive la tratament decat aceleasi infectii la felinele imunocompetente (Sykes J.E., 2016)

Fig Stomatita severa limfoplasmativa la o felina cu FIV. A. Hiperemie marcanta, ulceratie si leziuni proliferative in campurile palatoglosale (din Bonello D, Roy CG, Verstraete FJM. Non-neoplastic proliferative oral lesions. In: Verstraete FJM, Lommer MJ, eds. Oral and Maxillofacial Surgery in Dogs and Cats. Philadelphia, PA: Saunders; 2011.) B, Histopatologie biopsica de la o felina cu stomatita severa asociata infectiei cu FIV (Sykes JE, 2016, veterinarykey.com)

Dezvoltarea unei neoplazii la felinele infectate cu FIV rezulta in primul rand din imunosupresie, desi exista dovezi serologice care evidentiaza infectia acestora cu un virus gammaherpetic, asemanatos cu Epstein-Barr, virus ce se reactiveaza la felinele cu FIV (Sykes JE, 2016).

Intreruperea reglajului imun si circulatia crescuta a complexelor imune in faza terminala pot duce la boli mediate imun, glomerulonefrita si uveita. Mielodisplazia poate fi regasita la unele feline, ce se manifesta cu semne clinice de letargie, inapetenta, mucoase palide sau chiar prezenta unor probleme de coagulare si petesii.

Rezultatul final al infectiei cu tulpina non-virulenta de FIV poate da manifestari comportamentale progresive precum agresivitate, scaderea functiei cognitive, tremor, tulburari de somn, anizocorie, reflexe intarziate, functie neurala cerebrala modificata, incontinenta urinara si fecala si crize epileptiforme. Au fost subliniate modificari precum viteza scazuta de conductibilitate pe nerv si electroencefalograma anormala, potential de trunchi cerebral redus. Virusul nu infecteaza neuroni, dar moartea celulara neuronala apare prin mecanisme inca nedescrise complet (Sykes JE., 2016).

Se pot dezvoolta leziuni inflamatorii intr-o varietate de organe la felina infectata cu FIV. Miopatie inflamatorie, atrofie musculara severa, inflamatia poate ajunge in intestine (enteropatie), ce poate da diaree cronica si pierdere in greutate.

Structura genetica a FIVului este asemanatoare cu cea a virusului imunodeficientei umane (HIV), iar infectia la pisica ar servi ca model al HIVului pe animal mic (Overbaugh J. et al, 1997). Felinele se infecteaza cu FIV in urma muscaturilor, dar s-au raportat cazuri de transmisie verticala in utero (Jordan HL et al, 1998), infectia mucoaselor in urma contactului sexual (Stokes CR. et al, 1999) si a neo-nascutilor prin supt (Allison RW/Hoover EA., 2003).

Fig. Structura 3D a subunitatii p15 a FIVului cu capatul C- terminal cu forma truncata a respectivei proteina matriceala (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/Structure/pdb/4ICA)

FIVul tinteste limfocitele si monocitele/macrofagele cu marirea in volum a limfocentrilor, atrofia timusului si modificari la nivelul sistemului nervos. In primele 2-8 saptamani de la infectie, apar anticorpii antivirali specifici si limfocitele citotoxice, iar virusul va deveni tot mai greu de detectat in sange. Pisicile infectate intra mai apoi intr-o faza latenta poate pentru cativa ani cu mici modificari clinice; in orice caz, imunodeficienta progresiva este masurata prin scaderea numarului de limfocite T CD4+.

Fig. Structura FIV-ului. Un virion FIV este prezentat adiacent la suprafata celulei limfocitare T CD4+. Lentivirusurile contin doua trasaturi identice de ARN (genomul viral) si enzimele asocite, care includ revers transcriptaza, integraza si proteaza, impachetate intr-un miez alcatuit din proteina capsulara p24, inconjurat de proteina matriceala p17, toate inconjurate intr-o membrana fosfolipidica de invelis derivata din celula gazda. Proteinele membranare codate viral (gp41 si gp120) sunt legate la invelis. Receptorii CD134 si CXCR4 (chemokine) de la suprafata celulei gazda functioneaza si ca receptori pentru FIV (https://veteriankey.com/feline-immunodeficiency-virus-infection/)

Intr-un final, majoritatea felinelor infectate cu FIV dezvolta boli asociate din cauza infectiilor secundare, neoplazii sau alterari neurologice persistente (Hartmann K, 1996). Cu ceva exceptii, pisicile raman infectate cu FIV cu titru de anticorpi detectabil in ser pentru restul vietii lor

Genomul FIVului este alcatuit din 3 categorii de gene structurale, gag, pol si env, ce codifica proteine structurale interne, enzime virale, respectiv glicoproteine de invelis. Exista 6 subtipuri de FIV (A-F) identificate in functie de diversitatea genetica in regiunile variabile V3-5 ale genei env (Kann R.K.C. et al., 2006, Hayward J.J et al, 2010), cu un subtip aditional intalnit la felinele din Noua Zeelanda (Hayward J.J et al, 2007). Subtipurile A, B si C sunt cele mai des intalnite (Yamamoto J.K. et al, 2007), cu subtipul A predominant in Australia (Kann R.K.C. et al., 2006, Iwata D& Holloway S.A., 2008). Secventierea nucleotidelor poate varia pana la 15% pentru un singur subtip si peste 38% intre subtipuri diferite (Sodora D.I et al, 1994, Duarte A. et al., 2002). Subtipizarea infectiei cu FIV in fiecare zona geografica este importanta deoarece exista un singur vaccin FIV comercial ce contine doar subtipurile A si D1 (Fel-O-Vax® FIV, Boehringer Ingelheim, Fort Dodge, IA, USA) iar eficienta acestuia poate scadea in prezenta unor alte subtipuri (Kusuhara H. et al,2005, Huang C. et al, 2010), desi subtipizarea in sine pare sa fie insuficienta in predictia performantei unui vaccin (Hosie M.J., 2007).

Fig Descrierea schematica a secventelor virusului FIV in regiunea LTR-gag pentru 10 feline din Ontario (1042 de pb). Cluster de secevente cu prototipurile FIV A (P34TF10), FIV B (USIL2489), si FIV C (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC545975/figure/f1-pg753/?report=objectonly).

Fig. Ciclul de viata al FIV. Sunt prezentati pasii de reproducere a virusului, de la infestarea initiala a celulei gazda pana la eliberarea unei noi particule virale. O celula infectata poate produce mai multi virioni, fiecare capabil de a infecta celulele vecine, cu raspandirea ulterioara a infectiei (https://veteriankey.com/feline-immunodeficiency-virus-infection/)

Afectiunea oftalmologica si testarea de laborator

Pozitivitate Toxo/Chlamydia etc, importanta testarii Herpesvirusului in paralele

Chlamidioza. Chlamydia felis

Proprietati bacteriene

Forumul American foloseste o nomenclatura propusa recent ce clasifica cele 11 specii de Chlamydiaceae intr-un singur gen, genul Chlamydia (Sachse et al., 2015).

Chlamydia felis este o bacterie coccoidala gram negative; detine un perete cellular alcatuit din peptidoglicani. Ca si parazit intracellular ii lipseste capacitatea de replicare autonoma (Becker, 1978).

Genomul C. felis a fost secventiat (Azuma et al., 2006). Exista o omologie extinsa intre speciile de Chlamydia. Membrana acesteia contine familii importante de proteine: proteina membranara majora externa (MOMP) si proteine membranare polimorfice externe (POMP). Microorganismele se ataseaza de receptorul pentru acid sialic al celulelor. Detine un model unic de replicare in cadrul celulei, incluzand organitele reticulate si pe cele elementare. Ultimele reprezinta formele infectioase ale microorganismului si sunt eliberate in urma lizei celulare. Unele izolate de C. felis par sa contina plasmide, acest lucru poate fi legat de capacitatea lor patogenica (Everson et al., 2003).

Epidemiologie

Deoarece C. felis este incapabila sa supravietuiasca inafara gazdei, transmiterea presupune contactul direct dintre pisici; transferul secretiilor oculare este probabil cea mai importanta metoda de infectare. Infectia este mult mai comuna mediilor in care se afla o populatie mare de pisici, in felise, si ca atare prevalenta infectiei poate fi regasita la pisicile de rasa (Wills et al. 1987). Dar in urma ultimelor cercetari statistice o prevalenta mai mare a C. felis se regaseste la pisicile comunitare (Wu et al., 2013), inclusiv la cele ce prezentau conjuctivita (Halanova et al., 2011). Majoritatea cazurilor apar la pisici tinere, in special la cele cu varsta de sub 1 an. C. felis este microorganismul cel mai des asociat cu conjuctivita la pisici si a fost izolat la peste 30% din pisicile cu conjuctivita cronica luate in studiu de Wills et al., 1988, si de catre Fernandez et al., 2016 la pisici cu conjunctivita si boli oculare si mai grave. Sondajele serologice au aratat ca in jur de 10% sau peste dintre pisicile nevaccinate detin anticorpi (Gunn-Moore et al., 1995; Lang, 1992). Studiile folosind PCR la pisici cu boli oculare si ale tractului respirator superior au redat o prevalenta de 12-20%. Prevalenta la pisicile sanatoase este mica, in urma studiilor pe PCR a reiesit un procent de 2-3% la pisicile fara manifestari clinice (Di Francesco et al., 2004). Nu exista o dovada epidemiologica pentru a confirma riscul zoonotic. Conjunctivita produsa de C. felis a fost raportata la un singur pacient cu HIV (Hartley et al., 2001). Mai nou, Chlamydia pneumoniae, un agent patogen uman, a fost identificat la un numar mic de pisici (Sibitz et al., 2011), desi transmiterea sa de la om la pisica nu a fost documentata.

Fig. 1. Conjunctivita la o pisica cu infectie Chlamydia felis (Centrul Felin, Langford Vets, Universitatea Bristol, MB) Conjunctivitis in a cat with Chlamydia felisinfection. Courtesy of The Feline Centre, Langford Vets, University of Bristol, UK/ prezentata in ghidul actualizat de Séverine Tasker, 2016, http://www.abcdcatsvets.org/chlamydia-chlamydophila-felis/

Patogenitatea si Semne clinice

Chlamydia are ca tinta mucoasele, iar C. felis cu precadere vizeaza conjunctiva. Perioada de incubatie se incadreaza intre 2-5 zile. In prima zi decand apar semne clinice, pot fi observate manifestari unilaterale oculare, dar in general aceasta progreseaza rapid pe ambii ochi. Se dezvolta conjunctivita severa cu hiperemia membranei nictitante, bleforospasm si disconfort ocular (Fig. De mai sus). Secretia oculara este initial apoasa dar devine ulterior mucoida si mucopurulenta (Fig. De mai jos). Chemoza conjunctivei este o trasatura caracteristica infectiei cu Chlamydia. Manifestarile respiratorii sunt in general minime in infectiile cu Chlamydia. La pisicile cu infectii respiratorii dar fara semne pe partea oculara, infectia cu C. felis este putin probabila. Pot aparea complicatii de ordin oftalmologic aderarea conjunctivei, in schimb keratita si ulcerele corneene nu sunt specifice infectiei cu C. felis. Febra episodica, inapetenta si pierderea in greutate pot aparea destul de rapid in evolutia bolii, desi multe dintre pisici raman in forma si continua sa manance. Microorganismele Chlamydiei pot fi izolate din vaginul sau rectul pisicilor, dar nu se stie clar daca are transmitere veneriana. Desi exista dovezi circumstantiale de avort produs posibil de Chlamydia, nu exista insa dovezi clare sa sustina acest lucru.

La majoritatea pisicilor, raspandirea prin conjunctiva inceteaza cam in ziua a 60 de a infectie, desi unele par sa devina infectate mai mult timp (O’Dair et al., 1994). C. felis a fost izolata de pe o conjunctiva a unei pisici netratate a 215 a zi de la infectia experimentala (Wills, 1986).

Fig. 2. Conjunctivita purulenta si chemoza la o pisica cu infectie C. felis (dupa Eric Déan) Séverine Tasker, 2016, http://www.abcdcatsvets.org/chlamydia-chlamydophila-felis/

Imunitatea pasiva

Pisicile infectate dezvolta anticorpi iar puii par sa fie protejati initial in prima si a doua luna de viata de catre anticorpii maternali (Wills, 1986).

Imunitatea activa

Natura raspunsului imun la infectia cu C. felis este incerta. Oricum raspunsul imunitar celular ar juca un rol important in asigurarea protectiei (Longbottom & Livingstone. 2004). Proteinele membranare sutn tinte importante ale raspunsului imun protectiv la alte specii (Longbottom 7 Livingstone, 2004) si a fost demonstrat ca eficienta si la pisica (Harley et al, 2007).

Fig. 3. Colectarea cu betisor steril de pe conjunctiva, proba trebuie sa contina destul de mult material cellular pentru identificarea infectiei prin metoda PCR (Séverine Tasker, 2016, http://www.abcdcatsvets.org/chlamydia-chlamydophila-felis/)

Afectiuni osteo-articulare si testarea de laborator

Influenta acestor boli asupra aparatului loco-motor

Afectiuni renale uro-genitale si testarea de laborator

Pozitivitatea cu implicare renala, blocaje uretrale si infertilitate

Afectiuni oncologice si testarea de laborator

Pozitivitatea si incidenta in tumori implicarea genetica, virus, bacterie, parazit, impreuna activarea diviziunii celulare necontrolate

Virusul Leucemiei Feline

Fig . Imagine grafica de microscopie electronica

Etiologie si Epidemiologie

FeLV este un virus ARN invelit ce apartine grupului Gammaretrovirus din familia Retroviridae. Infectia cu FeLV este una dintre cauzele comune de mortalitate in randul felinelor domestice prin abilitatea acestui virus de a produce imunosupresie, boli ale maduvei hematopoetice si neoplazii hematologice. FeLV produce boala si la felinele salbatice precum linxul iberian (Meli ML et al., 2009)). Infectia cu FeLV evolueaza mai rapid decat infectia cu FIV si are o patogenitate mult mai mare, asa incat felinele ce dezvolta boala infectioasa progresiva mor de aceasta. Oricum, spre deosebire de FIV, multe feline aflate in stadiul incipient al infectiei cu FeLV intra in regresie spre starea de latenta virala permanenta („infectia regresiva”). Exista posibilitatea ca unele feline, expuse la o doza mai mica de agent infectios FeLV, sa elimine infectia complet („infectia pasagera”), desi acest lucru se intampla rar.

Un test pozitiv de infectie cu FeLV la o felina aparent sanatoasa, nu inseamna neaparata aparitie a bolii sau a decesului acesteia. Structura FeLV este asemenatoare cu cea a FIVului, doar ca forma capsidei acestuia este icosaedrala si nu conica (Fig…).

Acest virus (FeLV) este unul dintre cei mai comuni agenti patogeni infectiosi intalniti la pisica, cu rate de infectiozitate destul de mari (pana la 30%) la feline cu risc crescut sau bolnave. Se pare totusi ca prevalenta FeLVului a scazut semnificativ in ultimii 25 de ani, decand a fost dezvoltat un vaccin eficient si proceduri de testare a bolii cu acuratete mult mai buna.

Felinele cu infectie persistenta de FeLV reprezinta rezervoare de infectie si pentru alte feline. Virusul se raspandeste prin saliva, secretii nazale, urina, fecale si laptele felinelor infectate. Transferul direct de la felina la felina poate surveni in urma unor muscaturi, sau chiar in timpul linsului reciproc, si rar in urma folosirii acelorasi litiere sau vase de hrana si apa.

Fig. Structura virusului leucemiei feline. Gammaretrovirusurile contin 2 lanturi identice de ARN si enzime asociate, ce includ revers transcriptaze, integraze si proteaze impachetate intr-un miez compus din proteina capsidica p27 cu o matrice inconjuratoare, toate invelite intr-o membrana fosfolipidica derivata din celula gazda. Invelisul contine glicoproteina gp70 si proteina transmembranara p15E (Hartmann, Katrin. Feline leukemia virus infection. Vol. 2012. St. Louis, MO: Elsevier, 2006).

Subtipuri de FeLV

Exista 4 subtipuri diferite de gamma retrovirus FeLV: FeLV-A, FeLV-B, FeLV-C si FeLV-T.

Fiecare subtip foloseste un receptor diferit pentru a patrunde in celule (tabel) (Mendoza R et al., 2001; Anderson MM et al., 2000; Keel SB et al., 2008; Anderson MM et al., 2001).

Toate felinele infectate cu FeLV-B, FeLV-C si FeLV-T sunt co-infectate cu FeLV-A, cu FeLV-A fiind singurul tip care se transmite intre animale. Alte subtipuri au reiesit in urma recombinarilor si mutatiilor punctiforme in cadrul FeLV-A in timpul infectarii si influenteaza expresia clinicii a bolii. FeLV-T, varianta tropica a limfocitelor T, reprezinta o forma unicat a gamma retrovirusului in sensul in care acesta are nevoie de 2 proteine gazda pentru a patrunde si a infecta celulele (Anderson MM et al., 2000). Ca rezultat al tropismului limfocitului T, infectia cu FeLV-T poate fi asociat in mod particular cu imunodeficienta la pisici. Transmiterea primara a FeLV-A apare in urma contactului prelungit cu secretii salivare, desi exista si alte cai de transmitere, incluzand muscatura. Dupa o faza initiala a viremiei, FeLV se replica destul de rapid in celulele limfocitare, mieloide si epiteliale, precum cele ce formeaza prima linie in criptele intestinale (Kipar A. et al., 2000). La fel ca virusul Distemper la caine, cand distructia celulara depaseste capacitatea imunitatii gazdei de a suprima replicarea virala, viremia persistenta si evolutia bolii FeLV rezultata.

Rezultantele infectiei cu FeLV includ dezvoltarea unor tumori, mai ales limfom sau leucemie; anemie aregenerativa, stoparea productiei de noi celule din partea maduvei hematopoetice, de tipul mieloftiziei, mielodisplaziei sau mielofibrozei; manifestari neurologice precum anizocoria, provocari in reproductie; boala intestinala si imunodeficienta. Aparitia unor infectii oportuniste poate rezulta din degenerarea medulara si imundeficienta mediata celular. Proprietatile imunosupresoare ale FeLVului au fost conectate macar partial de peptida transmembranara virala de invelis p15E (Good RA et al., 1990).

Proteina virala inhiba functionalitatea limfocitelor T si B, inhiba raspunsul limfocitului citotoxic, altereaza morfologia monocitelor si distributia acestora, fiind asociata cu productia scazuta de citokine si gradul de raspuns al acestora (Cianciolo GJ et al., 1985; Mitani M et al, 1987; Haraguchi S et al, 2008).

Puii cu FeLV persistent au limfocite T nefunctionale si prin extensie limfocite B nefunctionale (Cockerell GL et al., 1976; Hebebrand LC et al, 1977; Mathes LE et al, 1978; Perryman LE et al, 1972). Felinele infectate pot dezvolta limfopenie, atrofie timica si depletia limfocitelor in zonele paracorticale ale limfocentrilor. Nefunctionarea limfocitelor T CD41 poate contribui la un raspuns imun umoral si celular deficitar la felinele afectate (Trainin Z et al., 1983; Wernicke D et al., 1986).

O polipeptida de 15000 kDa (p15) a FeLV s-a demonstrat ca deterioreaza functionarea normala a limfocitelor in vitro si desfiinteaza imunitatea la boala data de oncornavirus felin in vivo. FeLV p15 a supresat concanavalinul A ce induce transformarea blastica a limfocitelor feline cu 68%, in timp ce alte proteine virionice nu au avut nici un efect. Supresia p15 nu a fost data de toxicitatea, si nici nu a fost un competitor de inhibitie pentru legarea concanavalinului A. Acoperirea receptorilor pentru concanavalin A la o felina cu limfocite normale a putut fi inhibata cu virus inactivat FeLV sau p15 FeLV (Lawrence M. et al, 1979).

Grupuri de pisici luate in studiu au fost imunizate fie cu virus oncorna cu antigen asociat membranei celulare ce purta celule tumorale sau celule tumorale plus p15 FeLV. Dupa compararea cu virusul sarcomului felin, 3 din 4 feline tratate cu p15 au dezvoltat fibrosarcom cu evolutie fatala in comparatie cu una din cinci feline netratate cu p15. Felinele care au primit p15 au avut un titru de anticorpi citotoxici mai mic anti antigenul asociat la membrana celulara a virusului oncorna (titru maxim 1:6) fata de grupul ce nu a primit p15 (1:74).

Aceste date au sustinut ipoteza ca imunosupresia la felinele infectate cu FeLV este data de p15 FeLV (Lawrence M. et al, 1979).

Raspunsul la vaccin poate fi deteriorat desemenea. Functia neutrofilelor este deficitara la felinele cu FeLV (Lafrado LJ, 1986; Hoffmann-Jagielska M et al., 2005; Wardini AB et al, 2010).

Infectiile oportuniste descrise la pisica cu infectie FeLV includ infectii bacteriene, ale tractului urinar superior si inferior, hemoplasmoza, infectii ale tractului respirator, peritonita infectioasa felina (PIF) si stomatita cronica, desi exista foarte slaba dovada in literatura care sa sustina o prevalenta mai crescuta a felinelor infectate cu FeLV fata de cele neinfectate. Unele infectii, precum criptococcoza, apar cu aceeasi frecventa la felinele pozitive ca si la cele neinfectate, dar par sa fie mai severa la cele pozitive si mai refractara la tratament Fig …(Sykes JE et al, 2010).

Fig. Felina Siameza cu infectie FeLV si cu rinosinuzita criptococcala concurenta refractara la terapia antimicotica (Sykes JE et al., in press, 2010)

Transmiterea se poate face de la mama infectata la puii ei, atat in viata intrauterina, cat si in timpul alaptarii. FeLV nu supravietuieste prea mult timp inafara organismului felinei, poate si mai putin de cateva ore in conditii normale de amplasament.

Felinele cu risca mare de infectie cu FeLV sunt cele expuse la pisici care sunt pozitive, fie prin contact prelungit fie prin leziuni de muscatura. Aceste feline fie locuiesc cu cele infectate sau fara status cunoscut, feline ce pot iesi libere din gospodarie nesupravegheate unde pot fi muscate de pisici infectate, si puii fatati din mame infectate.

Puii de pisica se pare ca sunt mai susceptibili infectiei cu FeLV decat felinele adulte, ca atare exista un risc mai mare de infestare la expunere.

Semne clinice si patogeneza

FeLV poate avea efecte diverse fata de organismul pisicii. Este o cauza principala a dezvoltarii unui cancer la pisica, poate provoca multe boli hematologice, si poate duce catre un status imunodeficitar ce scade abilitatea pisicii de a se autoapara impotriva altor agenti patogeni. Datorita acestui fapt, bacteriile comensale, virusuri, protozoare si fungi, care la o felina sanatoasa nu ar avea ocazia sa se manifeste, la una infectata cu FeLV, pot provoca boli severe. Aceste infectii oportuniste secundare sunt responsabile pentru bolile asociate FeLV.

In functie de tulpina implicata in infectia cu virus leucemoid manifestarile sunt variabile, depind si de sursa si ruta infectiei, si factorii care influenteaza scaderea imunitatii gazdei precum varsta, genetica, coinfectiile, stresul si tratamentul cu medicatie imunosupresanta. Dupa expunerea oronazala la virus, virusul se replica in tesutul limfoid si apoi circula in monocite si limfocite in torentul sangvin periferic. Unele feline dezvolta febra, letargie, si/sau limfoadenopatie in aceasta perioada. Un numar mic de limfocite poate trece in maduva osoasa, unde virusul se divide rapid in celulele precursoare acestea urmand a fi trimise mai apoi in tot organismul. Aceasta infectie a maduvei osoase este considerata o etapa critica in patogeneza virusului leucemic felin. Cand infectia ajunge in glandele salivare, virusul este raspandit in cantitati mari; cantitati mici de virus pot fi regasite si in urina sau fecale. Sistemul imunitar al unora dintre felinele infectate pot supresa replicarea virala in cateva saptamani dupa infectie, inainte ca infectia sa cuprinda prea mult din maduva osoasa. Aceste feline dezvoolta o infectie regresiva, unde ADNul proviral este prezent in genomul celulei dar nu mai apare productia si raspandirea virala. Acest fapt se poate intalni in prima faza a viremiei, iar viremia devine nedetectabila (Hofmann- Lehmann R. Et al, 2006;Sykes JE, 2014). Infectia regresiva poate persista toata viata animalului si poate fi reactivata prin imunosupresare, in timpul unei sarcini sau in urma unui tratament cu medicatie imunosupresoare (Kada E et al, 2005; Sykes JE, 2014). De-a lungul vietii, un procent oarecare de feline cu infectiei regresiva poate dezvolta malignitate FeLV-negativa ca rezultat al integrarii ADNului viral in oncogenele celulare ale gazdei. Majoritatea felinelor cu infectie regresiva, nu dezvolta semne de boala clinica la infectia cu FeLV. Secventele genomului viral pot fi replicate incomplet la un moment dat, in consecinta, reactivarea replicarii virusului va deveni imposibila la unele feline de-a lungul timpului. In infectia neproductiva, nu apare viremie la infestare iar virusul nu poate fi detectat cu nici o metoda. Desi nu dezvolta viremia, felinele expuse la o doza mica de virus, dezvolta anticorpi anit-FeLV (Major A et al, 2010; Sykes JE, 2014). Unele feline cu teste negative de antigen pot avea infectie focalizata, dovada o face ADNul proviral din unele tesuturi, dar fara pozitivitate in sange sau maduva osoasa (Gomes-Keller MA et al., 2009; Sykes JE, 2014). Psicile dezvolta infectia progresiva din momentul in care este implicata maduva osoasa si distructia celulara de catre virus excede capacitatea sistemului imunitar al gazdei de a supresa replicarea virala. Rezulta viremia persistenta si dezvoltarea bolii asociate FeLVului.

Fig. Semne clinice cu manifestare externa si interna sursa

Felinele infectate cu FeLV pot manifesta unul sau mai multe dintre aceste semne clinice sau nici unul.

Semnele clinice includ: lipsa apetitului, pierdere progresiva in greutate, un aspect deteriorat al robei, limfocentrii reactivi, febra persistenta, gingii si mucoase palide, inflamatii ale gingiilor si a cavitatii bucale (stomatite), infectii ale pielii, cistite, ale tractului respirator superior, diaree persistenta, crize epileptiforme, schimbari comportamentale si alte modificari de ordin neurologic, oftalmologic, avort al fetilor si alte probleme reproductive.

Neoplazia

FeLV produce neeoplazii la feline mai intai ca rezultat al mutagenezei insertionale, prin care virusul activeaza proto-oncogenele (c-myc, flit-1) sau intrerupe gena de supresie tumorala (Fujino Y et al., 2008;Sykes JE, 2014). Cele mai comune sunt leucemiile si limfoamele feline. Sansele ca o felina sa dezvolte un limfom asociat FeLV este de 60% fata de doar 5% la cele infectate cu FIV (Sheldon GH et al, 1990; Sykes JE, 2014). Limfomul sau leucemia pot fi detectate la un sfert din felinele cu FeLV progresiv la necropsie (Reinacher M, 1989; Sykes JE, 2014). Cele mai des intalnite tipuri de limfoame sunt cele timice (mediastinale), multicentrice, spinale, renal si oculare.

Limfoamele asociate FeLV sunt in general de origine T celulare, dar pot aparea si cele B celulare (Louwerens M et al, 1989). Un procent de 80% dintre felinele cu limfom timic au iesit pozitiv pe antigen de FeLV, in timp ce mai putin de 10% dintre cele cu limfom gastrointestinal sunt pozitive pe antigen FeLV. Limfomul granulocitar cu celule mari este rar asociat FeLVului (Krick El et al, 2008). Felinele cu limfom timic, dezvolta in mod normal semne de boala precum letargie, tahipnee si uneori regurgitare. Majoriitatea felinelor FeLV pozitive ce desvolta limfom sunt sub 4 ani ca varsta (Stutzer B et al, 2011). Felinele cu infectie regresiva par sa aiba risc mai mare de a dezvolta un limfom fata de cele care nu au fost expuse la virus. Exista studii care au verificat o prevalenta ADNului proviral de FeLV in celule tumorale de la felinele cu antigen negativ, altele nu au gasit nici o dovada a prezentei ADNului proviral FeLV in limfomul felin 14,47,48. In studii mai recente, folosind metode de PCR conventional, mai multe de 20% dintre felinele cu limfoame si antigen negative au testat pozitiv (Jackson ML et al., 1993; Gabor LJ et al., 2001).

FeLVul este responsabil pentru majoritatea leucemiilor mielogenice, eritroleucemii, leucemii megacariocitice si limfocitare la felina, desi nu toatte felinele cu aceste tipuri de cancere au iesit pozitiv pe antigenul de FeLV. Majoritatea acestor leucemii sunt acute. Infectia cu FeLV poate sublinia o leucemie eozinofilica cronica (Gelain ME et al., 2006), leucemie mielomonocitara cronica (Shimoda T et al., 2000) si leucemie cronica limfocitara. Majoritatea felinelor cu leucemiei limfocitara au iesit seronegative in studii pe antigen FeLV.

Fibrosarcoamele pot aparea din recombinarea FeLV –A cu oncogene celulare (c-fes, c-fms sau c-fgr) pentru a forma virusul sarcomului felin (FeSV). Aceste virusuri dezvolta mai apoi mutatii ale acestor oncogene, incat in momentul reinsertiei in ADNul celulei, produce transformari maligne (Besmer P et al., 1986; Donner L et al., 1982). Pentru a se replica, FeSV are nevoie de prezenta FeLV-A, care suplimenteaza cu proteine precum cele codificate de gena env. Ca atare, toate felinele infectate cu FeSV testeaza pozitiv pe antigen FeLV. Fibrosarcoamele asociate FeSV sunt mase tumorale multifocalizate, invazive local, adesea cu ulceratii cutanate ce metastazeaza rapid catre pulmon si alte zone de electie cu prognostic slab. Secventele de ADN FeLV-FeSV au fost identificate la feline cu melanoame uveitice (Stiles J et al., 1999), din alte studii insa nu a reiesit nici o conexiune intre FeSV si melanoame si sarcoame la pisici (Cullen CL et al., 1998; Cullen CL et al, 2002), infectia cu FeLV nu apare ca detinand un rol atat de important in patogeneza fibrosarcomului solitar sau cele aparute in locul injectarii (Ellis JA et al., 1996; Kidney BA et al., 2001). Alte tipuri de tumori asociate infectiei cu FeLV ar fi neuroblastomul olfactor felin, „coarne” cutanate si osteocondromatoza (exostoze cartilaginoase multiple) (Hartmann K, 2011). Neuroblastoamele olfactoare feline sunt tumori ale cavitatii nazale, rare si agresive ce pot conduce catre rinotrasinuzite si semne neurologice. Osteocondromatoza este caracterizata prin excrescente benigne cartilaginoase dure ce ies la suprafata osului si pot produce durere, slabire, desfigurare si pareza datorita unei eventuale compresii medulare. „coarnel” cutanate apar ca rezultat al hiperplaziei keratinocitice benigne.

Anemie si boli medulare

Sunt multiple mecanisme care pot produce anemie la felinele infectate cu FeLV. Aproximativ 90% din cazuri prezinta anemie aregenerativa (Shelton GH, 1995). Exista o varietate de boli medulare ce pot induce o productie scazuta a hematiilor. Infectia cu FeLV- C produce direct aplazia eritrocitara, o anemie severa aregenrativa asociata cu macrocitoza eritrocitara si depletia precursorilor eritroizi in maduva osoasa. Este o rezultanta a faptul ca FeLV-C se leaga si interfereaza cu proteina exportoare a hemului, ce mai departe deriva intr-o toxicoza a hemului eritrocitului aflat in dezvoltare (Quigley JG et all., 2004). Prezenta macrocitozei in absenta reticulocitozei ar trebui deci sa ridice suspiciunea de infectie cu FeLV. Infectia cu FeLV poate provoca anemie aplastica la unele feline, ceea ce produce deficienta in toate populatiile celulare (trombocitara, mieloida si eritroida) in maduva osoasa, iar canalul medular ajunge sa fie inlocuit cu celule adipocitare. Anemie si disfunctia medulara pot rezulta in mieloftizie secundara leucemiei, displazie mieloida/eritroida sau mielofibroza (inlocuire progresiva a maduvei cu tesut conjunctiv colagenos). Mielodisplazia este caracterizata prin maturarea anormala a precursorilor medulari, care in unele cazuri precede delansarea leucemiei (Sykes JE, 2014).

Anemia la felinele cu FeLV poate fi rezultatul unei anemii cauzate de o boala inflamatorie cronica, ce poate fi declansata de infectiile oportuniste si boala neoplazica. Distructia eritrocitara apare la unele feline infectate cu FeLV ca rezult al anemiei secundare hemolitice mediate imun (IMHA) sau coinfectii cu hemoplasme. Hemoragia ca rezultat al trombocitopeniei sau a disfunctiei plachetare poate contribui la instalarea anemiei. Mecanismele trombocitopeniei include si trombocitopenia mediata imun si disfunctia maduvei osoase hematopoetice. In mod similar, neutropenia poate rezulta din hipoplazia mieloida, mielofibroza, mielodisplazia, mieloftizia sau oprirea maturarii mielocitului sau metamielocitului. In unele cazuri, neutropenia periferica este acompaniata de hiperplazia mieloida si reflecta neutropenie mediata imun (Sykes JE, 2014)..

Fig. Modificari ale precursorilor maduvei osoase hematopoetice in infectia cu FeLV la pisica. A, Citologie aspirativa din maduva osoasa de la un DSH de 6 luni, mascul castrat, evaluat pentru febra si letargie. Leucemie acuta, aplazie eritroida marcanta, displazie granulocitara marcanta si eozinofilie crescuta. Este identificata si displazia megacariocitara, coloratie Wright’s stain. B, Citologie aspirativa de la un DSH de 1 an, mascul castrat. Se identifica displazie eritroida megaloblastica si displazie usoara megacariocitara. Seria meilocitara este prezenta dar cu numaratoare scazuta a tuturor stadiilor. Asincronie nucleu: citoplasma prezenta, cu nuclei imaturi in citoplasma cu tendinta de hemoglobinizare. Sunt prezente elemente mitotice in numar moderat si stadii tarzii ale seriei eritroide (sageti) (Sykes JE, 2014)

Boli autoimune

Pe langa citopeniile mediate imun, apar si alte anomalii imunmediate in asocierea cu infectiaa progresiva cu FeLV precum glomerulohefrita (Anderson LJ; 1971), uveita (Brightman AH, 1991) si poliartrita (Pedersen NC et al., 1980). Complexele imune formate circulante au fost surprinse la felinele infectate cu FeLV (Toumari DL et al, 1984; Day NK et al., 1980, Snyder Jr HW et al, 1980). Bolile autoimune sunt mai rare la feline, ca atare testarea pentru retrovirusuri este esentiala la cele cu semne de autoimun inainte de initierea unei terapii cu medicatie imunosupresoare.

Boli neurologice

Bolile neurologice la felinele cu FeLV progresiv pot aparea secundar unor neoplazii SNC, infectii oportuniste sau chiar boala provocata de virus in sine. Proteina de invelis a FeLV este neurotoxica (Fails AD et al., 1997;Mitchell TW et al., 1997). Pot aparea anizocoria, midriaza, sindromul Horner si incontinenta urinara.

Infectia cu FeLV poate reprezenta cea mai frecvent acauza a incontinentei urinare la pisici, de altfel o problema neobisnuita. A fost descrisa si o mielopatie la felinele infectate cu FeLV cu semne neurologice precum dezorientarea, letargia, vocalizarea extrema, ataxie progresiva, pareza, paralizie, hiperestezie, incontinenta urinara, constipatie repetata, si anizocoria cu reflexe pupilare scazute (Carmichael KP et al, 2002). La necropsie, s-a detectat o cantitate mare de antigen in neuroni, celule endoteliale, oligodendroglii si astrocitele din coloana vertebrala (Carmichael et al, 2002).

Boala gastrointestinala

In mod neobisnuit, FeLV produce enterita ce clinic si histologic se aseamana cu cea cauzata de virusul panleucopeniei feline (FPV) cu exceptia faptul ca depletia limfocitara este absenta (Kipar A et al., 2001). Semnele clinice includ voma, diaree acuta sau cronica ce poate fi hemoragica, inapetenta, slabire si deshidratare. Felinele cu FeLV ce manifesta sindromul panleucopenic au ansele intestinale cu zone de ulceratii si pancitopenie ce rezulta in distructie mieloida (Hardy JrWD et al., 1976). Desi mai rar, coinfectiile FeLV cu FPV pot aparea iar cele doua viremii isi pot creste reciproc patogenitatea (Lutz H et al, 1995). Coinfectiile dintre FeLV si alte virusuri enterice, precum corona virusul, pot fi deasemenea intalnite (Kipar A et al, 1998). In cele mai multe cazuri, diareea la felinele infectate cu FeLV rezulta din alta etiologie decat cea a FeLVului singur.

Anomalii de reproductie

Transmiterea transplacentara a FeLVului poate conduce catre resorbtia fetala, avort, moartea nounascutilor si sindromul decesului puilor in primele etape ale vietii (Hardy JrWD et al., 1976). Pierderea fetala poate surveni in urma unei endometrite secundare. Puii infectati in etapa finala a gestatiei sau dupa fatare dezvolta atrofie timica, nu se pot alapta, deshidratare si moarte dupa primele 2 saptamani de viata.

Examenul clinic

La felinele cu FeLV progresiv acesta variaza in functie de stadiul infectiei si de procesele secundare ce pot fi prezente in asociere. Pot fi anomalii, sau pisicile pot arata semne de letargie, febra, mucoase palide, petesii hemoragice, deshidratare, limfoadenomegalie, slabire, stomatita, abcese subcutanate sau boli ale tractului respirator superior. Felinele anemice pot avea murmur hemic, tachipnee sau tachicardie, sau pot fi icterice. Felinele cu limfom timic pot deveni tachipneice si pot prezenta la ascultare murmur pulmonar si cardiac datorita efuziei pleurale maligne. Poate fi observata compresia scazuta pe polul cranial al cutiei toracice. Pentru felinele cu limfom multicentric pot fi detectate la palpare abdominala splenomegalia, hepatomegalia, renomegalia, mase tumorale intestinale si/sau reactivitatea limfocentrilor abdominali. Semnele neurologice nu sunt atat de evidente in comparatie cu semnele de anemie sau limfom toracal sau abdominal, si include ataxia, anizocoria si midriaza. Desi nu tocmai caracteristica, poate aparea uveita, alte anomalii oftalmice, si oculare ca rezultat al limfomului intraocular sau al coinfectiilor cu alti patogeni.

Diagnostic

Infectia cu FeLV este des diagnosticata cand felinele sanatooase vin pentru un control. Monitorizarea trebuie facuta prin mijloace ELISA sau teste imunocromatografice in-house pentru identificarea antigenului liber de FeLV in sange, deoarece aceste teste au sensibilitate si specificitate bune, sunt rapide, accesibile, si usor de interpretat. Statusul retrovirusurilor felinelor ar trebui stabilit indiferent daca acestea prezinta sau nu semne de boala (Levy J et al., 2008). Desi multe feline pot iesi pozitive pe testul de antigen FeLV fara a arata semne de boala sau modificari la examenul clinic, se recomanda o verificare a hematologiei, biochimie completa si analize de urina (pe langa hemoleucograma completa si un examen microscopic al sangelui integral) in vederea evaluarii modificarilor ce pot semnala prezenta efectelor bolii asociate FeLV. Modificari hematologice mici, precum macrocitoza eritrocitara sau monocitopenia, pot fi prezente fara manifestari clinice si cu un deznodamant foarte critic pe termen lung. Se recomanda teste aditionala la felinele infectate si anemice, precum verificarea reticulocitelor, testul Coombs’ si testare PCR pentru hemoplasme. Se recomanda punctie aspirativa din maduva osoasa la felinele cu pancitopenie sau anemie aregenrativa persistenta.

STUDII PRIVIND RELEVANTA METODELOR DE DIAGNOSTIC DE LABORATOR IMPLEMENTATE IN EVALUAREA SANGVINA LA FELINELE DOMESTICE

Dinamica răspunsului anticorpilor anti Toxoplasma gondii

Imunoglobulina A și anticorpii IgM sunt produși în timpul primei săptămâni de infecție și ating platoul în decursul unei luni (Fig.). Anticorpii IgE specifici sunt și ei produși timpuriu și dispar rapid. Nivelele de anticorpi IgM specifici de obicei scad după 1-6 luni; se negativează la un procent de 25% dintre pacienți în mai puțin de 7 luni, dar deobicei rămân detectabili pentru un an sau poate mai mult. Uneori, aceștia pot dispărea în 3 luni sau pot fi greu detectabili. Pe de altă parte, IgA specific s-a crezut că este prezentă pentru o scurtă perioadă, dar s-a dovedit că poate fi surprinsă chiar și până la 9 luni, dar nu se poate folosi ca referință în infecția recentă. Precocitatea în detecția IgG specifici depinde de tehnică folosită. Bineînțeles că tehnicile serologice se surprindere a întregului parazit folosint antigeni fixați pe membrană, teste de aglutinare, teste cu imunfluorescenta, sau colorația, pot detecta răspunsul timpuriu al anticorpilor, care se manifestă în mod direct față de antigenii de suprafața ai parazitului. Tehnicile ELISA, care folosesc în principal amestecuri între citosol sau produși metabolici și antigenii de suprafață și care diferă în funcție de fabricant, reușesc să facă detecția IgG târzii. Unele variații atât în răspunsul imunitar individual cât și în funcție de specificațiile tehnicii folosite afectează dinamica detecției IgG, sinteza cărora poate fi detectată de la 1 la 3 săptămâni după creșterea inițială a nivelului de IgM. Oricare ar fi tehnică, sinteza IgG atinge un platou în 2-3 luni și apoi scade mai mult sau mai puțin rapid și persista pe tot parcursul vieții la un titru rezidual, care este variabil în funcție de fiecare individ.

Tehnici serologice și interpretare

O varietate mare de tehnici. Pe parcursul anilor, testele serologice s-au perfecționat și diversificat. Testul de colorație Sabin-Feldman bazat pe liza parazitului de către anticorpii serici în prezența unui complement, a reprezentat tehnica gold standard pentru foarte mulți ani în ce privește o specificitate și o sensibilitate mare, dar se folosește tot mai puțin. Au fost dezvoltate multe tehnici, e la imunofluorescența indirectă (IFAT) la hemaglutinare; ELISA; ELISA de captură permițând detecția unor izotopi specifici IgM, IgA, sau IgE; precum și teste de aglutinare imunitară, potrivite pentru detecția IgM, IgA sau IgE. Cea mai des întâlnită metoda aplicată în zilele noastre este ELISA pentru screeningul de rutină a IgG și IgM, în timp ce alt tip mai avansat de analiza rămâne rezervat laboratoarelor specializate. Nenumăratele metode de pe piața oferă performanta variată și redau rezultate asupra titrului IgG ce nu pot fi comparabile între ele, deși ar trebui calibrate după controale de referință internațională. Ca atare, nivelele de IgG trebuie apreciate în funcție de performanță cunoașterii individuale a testului, informații adiționale asupra dinamicii anticorpilor trebuie adeseori verificate din probe ulterioare după 2-3 săptămâni de la prima verificare.

Deși majoritatea metodelor satisfac criteriilr tehnice de calitate pentru diagnosticul de rutină, în unele situații este nevoie de tehnici specializate pentru o interpretare preciza a rezultatelor.

Problema nivelului jos de detective a IgG. O situație des întâlnită o reprezintă interpretarea corectă a rezultatelor IgG ELISA din zonă gri, în vederea detecției unui nivel scăzut de IgG. În cele mai multe cazuri. Se recomandă și verificarea testului de colorație sau prin Western Blot când titrul este atât de mic (Robert-Gangneux, Florence, and Marie-Laure Dardé, 2012).

Fig.15. Dinamica raspunsului anticorpilor. Dinamica medie a diverselor izotipuri, dar nivelele lor pot diferi in functie de pacient si de tehnica serologica folosita. IgM poate fi detectat si ani de la detectia initiala (Robert-Gangneux, Florence, and Marie-Laure Dardé, 2012).

Diagnosticul optimizat al Peritonitei Infectioase Feline

Printre cele mai interesante dezvoltari in diagnostic este testul de RT-PCR comercial care distinge mutatiile la proteina S a tipului I de FcoV, asociat cu dezvoltarea unei raspandiri sistemice a virusului (1). Exista indoiala in cazul acestui test ca nu ar fi pe atat de sensibil precum RT-PCR al FCoV conventional, nu numai pentru faptul ca nu detecteaza tipul II al FCoV, dar si pentru faptul ca proteina S este cea care raspunde cel mai rapid la presiunea imunitara, si deci gena „spike” ce codifica proteina de suprafata este cea mai variabila dintre genele coronavirusului, si deci primeri s-ar putea sa nu se lege, dand un rezultat fals negativ.

In cazurile de PIF cu efuzie, confirmarea este recomandat sa se faca cu RT-PCR,  in locul metodei de identificare a virusului in macrophage cu imunofluorescenta, cea din urma fiind mai putin disponibila si predispusa erorii umane.

S-au facut studii de comparatie cu testele comerciale pe anticorpi de FCoV, in urma carora s-a demonstrat ca sensibilitatea este extreme de importanta deoarece unele dintre aceste teste implica excluderea diagnosticului de PIF sau infectie FCoV (2). Un singur test ELISA in-house a trecut cu brio in punctele de sensibilitate si specificitate si in cantitatea de proba necesara (5 ul). Cel mai sensibil test rapid imunomigrant (RIM) a fost mentionat. Sunt teste rapide in a da un rezultat, ceea ce este necesar in testarea de monitorizare a feline sanatoase, dar poat da un rezultat fals negativ daca este folosit in sustinerea diagnosticului de PIF pe probele cu efuzie, datorita legarii anticorpilor la virus, facand ca anticorpii sa fie indisponibili la testul de antigen (3).

Hematologic

Datele si parametrii hematologici la o felina cu PIF se schimba, dar aceste schimbari nu sunt decisive/ patognomonice. Numarul celulelor albe poate fi crescut sau scazut. Se intalneste adesea limfopenie, oricum limfopenia si neutrofilia ar fi prezente de fel la felinele obisnuite datorita efectului de „hemograma stresata” si pot aparea impreuna in nenumarate afectiuni. Un numar bun de limfocite face ca PIF sa nu para prezent. O anemie usoara pana la moderat aregeneratica este deasemenea comuna, dar nespecifica, si poate aparea in aproape orice boala cronica la pisica.

Din observatii de electroforeza, dar si biochimica, de laborator se observa cresterea concentratiei de proteina totala serica cauzata din cresterea fractiei globulinelor, mai ales a gamma-globulinelor (Paltrinieri et al., 2001;2002). Hiperglobulinemia a fost raportata la peste 50% dintre pisicile cu efuzie si 70% la cele cu forma uscata (Sparkes et al., 1994). Dupa infectarea experimentala, se observa o crestere a α2-globulinelor mai intai, in timp ce γ – globulinele si titrul anticorpilor creste inainte de instalarea semnelor clinice (Pedersen 1995; Gunn-Moore et al, 1998). Nivelul de proteine serice totale poate atinge concentratii foarte inalte, 120 g/l (12 g/dL), si chiar mai mare.

Raportul albumina/globulina are o semnificatie mai mare ca valoare de diagnostic decat concentratiile proteinei totale serice si a γ-globulinei luate separat, deoarece poate aparea o scadere de albumina serica ca rezultanta a sintezei scazute (Shelly et al, 1988; Rohrer et al, 1993; Hartmann et al, 2003). Nivele joase de albumina sunt deobicei asociate cu pierderea de proteine, in glomerulopatii secundare depozitarii de complexe imune, sau prin extravazarea unui lichid bogat in proteina in timpul vasculitei (Hartmann et al, 2003). O valoarea optima de cut-off de 0.8 a fost stabilita pentru raportul albumina/globuline (Hartmann et al, 2003; EBM grad I). Electroforeza serica a proteinelor poate arata hipergammaglobulinemie, atat policlonala cat si monoclonala, precum si o crestere a nivelului proteinelor de faza acuta.

Biochimia

Alti parametrii de laborator (enzime hepatice, bilirubina, uree, creatinina), pot fi crescute in mod variabil si depind de gradul si localizarea stresului si distructiei celulare la nivel de organ, dar in general nu se considera ca fiind de mare ajutor in stabilirea unui diagnostic de certitudine. Hiperbilirubinemia si icterul sunt observate adesea ca o reflectie a necrozei hepatice (Hartmann et al, 2003). Uneori, bilirubina creste fara dovada unei hemolize, boli hepatice, sau colestaza; este ceva neobisnuit si se poate observa la animalele deja septice. Metabolismul Bilirubine si excretia in sistemul biliar este compromisa datorita nivelului ridicat de TNF –α ce inhiba transportul transmembranar. Ca atare, bilirubina mare in absenta unei hemolize si cresterea enzimelor hepatice ar trebui sa dea indiciul prezentei PIF.

Valoarea de diagnostic al reactivitatii parametrilor de faza acuta a fost raportata si include α1-acid glicoproteina (AGP) care este crescuta la felinele cu PIF (Duthie et al., 1997; Paltrinieri, 2008). Nivelul rridicat de AGP, >3 mg/ml, poate reprezenta un diagnostic pentru PIF (Paltrinieri et al, 2007 a), dar din nou, nivele foarte mari ale acesteii proteine se intalnesc in alte inflamatii. Deasemenea, AGP poate fi crescuta la felinele asimptomatice infectate cu FCoV, mai ales in colective mari, unde infectia este endemica (Paltrinieri et al., 2007a).

Lichidul cefalorahidian

Analiza LCR de la feline cu semne neurologice datorate leziunilor PIF, poate arata un nivel inalt de proteina (50-350 mg/dl; cu o valoare normala <25 mg/dl) si o pleiocitoza (100-10000 de celule nucleate/ml) constand in neutrofile, limfocite si macrofage (Li et al., 1994; Rand et al, 1994; Foley et al., 2003). Acestea, insa nu reprezinta observatii specifice PIF deoarece sunt si multe pisici cu PIF cu un LCR aflat in limitele fiziologice.

Anticorpii

Determinarea titrului de anticorpi in ser poate contribui la diagnosticarea PIF. Datorita ubiqvitatii lui FCoV, un procentaj mare de pisici sanatoase sunt pozitive pe anticorpi, si multe dintre ele nu vor dezvolta PIF. Ca atare, titrul anticorpilor trebuie interpretat cu mare grija, iar un titru inalt la o felina sanatoasa nu are nici valoare de diagnostic si nici de prognostic; s-a ajuns la concluzia ca au murit mai multe pisici datorita interpretarii false a rezultatelor testelor pe anticorpi, decat de boala PIF in sine (Pedersen, 1995a).

Nu exista un test strict de PIF anticorpi, pot fi determinati doar anticorpii anti FCoV. Deasemenea metodologia (si ca atare si rezultatele titrului) difera intre laboratoare. Este important de constientizat faptul ca prezenta anticorpilor nu dovedeste prezenta PIF si nici ca absenta lor ar dovedi absenta PIF. Un titru mic sau mediu nu exclude PIF; aproximativ 10% dintre feline cu PIF exprimat clinic sunt seronegative (Hartmann et al, 2003). Pisicile cu PIF in stare avansata, pot exprima titruri joase (Pedersen, 1995a), datorita formarii complexelor imune in vivo; anticorpii se leaga de cantitati mare de antigen viral in organismul pisicii si nu raman destui pentru reactia testului. Titruri foarte mari pot avea o oarecare valoare de diagnostic in ideea in care exista sansa sa se dezvolte PIF in organism (Hartmann et al, 2003).

Determinarea anticorpilor in fluide, altele decat sangele, a fost raportata dar nu se recomanda (Boettcher et al, 2007; Foley et al, 1998).

Determinarea FCoV prin RT-PCR

Uneori este o unealta folositoare in determinarea FCoV din sange, dar nici aceasta nu poate distinge intre mutantii ce induc PIF si cei rezidenti, populatia non-mutanta de FCoV (Fehr et al., 1996). Rezultate pozitive de RT-PCR sunt obtinute nu doar de la feline cu PIF, dar si de la purtatori sanatosi ce nu au dezvoltat PIF pe o perioada de monitorizare de 70 luni (Gunn-Moore et al, 1998 b; Meli et al, 2004; Gamble et al, 1997; Herrewegh et al, 1997). Rezultate negative de FCoV pot fi intalnite si prin metoda RT-PCR in mod obisnuit la pisicile cu PIF (Hartmann et al, 2003).

O abordare mai certa ar fi determinarea ARNului mesager prin RT-PCR din sange, cu ideea ca nivelele lor se coreleaza cu nivelul de replicare a FCoV si deci cu probabilitatea unei mutatii.

Validitatea acestei presupuneri ramane de demonstrat, deoarece 5 pana la 50% dintre pisicile clinic sanatoase au testat pozitiv pe mRNA PCR (Simons et al., 2005; Can-Sahnak et al., 2007).

Imunotipizarea antigenului FCoV in macrofage

Metodele de identificare a FCoV includ si cautarea antigenului in macrofage folosind imunofluorescenta (in macrofage din efuzie) sau imunohistochimia (in macrofagele din tesutul prelevat ca piesa biopsica). Desi FCoV poate fi prezent la nivel sistemic la felinele clinic sanatoase, doar in cazurile ce dezvolta PIF poate fi o contitate suficienta de antigen viral in macrofage pentru obtinerea unui raspuns pozitiv cu aceste testari. Intradevar, imunofluorescenta antigenului intracelular FCoV in macrofagele din efuzie a avut o rata a predictie de 100% a prezentei PIF, cea mai joasa, de 57%, a fost intalnita intr-un studiu de control poate si datorita unui numar mic de macrofage in lamele de citologie a lichidului de efuzie, desi felinele aveau PIF confirmat (Hartmann et al., 2003).

Detectia antigenului de FCoV prin imunohistochimie din tesut s-a dovedit un test cu valoare de predictie de 100% a PIFului (Tammer et al., 1995; Kipar et al, 1998b). Metode invazive precum laparotomia sau laparoscopia sunt necesare pentru prelevarea probelor de tesut. Cand s-a comparat rezultatul unei probe de tesut biopsic cu cel obtinut prin punctie aspirativa cu ac fin din ficat sau rinichi obtinute la necropsie, s-a constatat o sensibilitate de diagnostic asemanatoare, dar s-a observat ca exista o sensibilitate mai mare pentru probele de ficat, fata de cele din rinichi (Giordano et al, 2005). A deschis o cale de investigare in viitor prin punctia de aspirare cu ac fin cu ghidaj ecografic pentru stabilirea diagnosticului de PIF in vivo.

Se pare ca cele mai relevante strategii de obtinerea unui diagnostic de certitudine a PIF-ului ar fi: daca exista lichid de efuzie, marcarea cu imunofluorescenta a antigenului FCoV din macrofage ce dovedeste PIF, daca nu exista lichid de efuzie, probe de tesut din organele afectate trebuie prelevate.

Fig. Schema de protocol dupa Algoritm de diagnostic pentru PIF (as published by Rohrer et al, 1993)

Imunitatea pasiva primita via colostru in Panleucopenie

La pisoi, anticorpii maternali au o viata biologica injumatatita de aproximativ 10 zile (Scott et al., 1970; Pedersen, 1987). Cand anticorpii scad sub titrul de 40 pana la 80 (masurat prin inhibarea hemaglutinarii) nu mai au capacitatea de a proteja animalul impotriva infectiei dar pot interfera cu imunizarea activa (Fig 9). Majoritatea pisicilor detin anticorpi maternali la titrul protectiv pana in saptamanilor 6-8. Imunizarile ulterioare sunt eficiente (Dawson et al., 2001; EBM grade I), recomandarea vaccinarii se face la varsta de 15-16 saptamani de viata.

Fig. Graficul ilustreaza un interval de deschidere imunitara, o bresa (Thiry, 2002 c). In acest exemplu, perioada critica se incadreaza intre saptamanile 8 si 12 de viata (Hartmann K., 2010)

Placenta endoteliocorionica a pisicii retine trecerea solventilor maternofetali, iar IgGul poate trece de bariera placentara abia in ultimul trimestru de gestatie. Acest transfer de imunoglobuline conteaza cam 10% din imunizarea maternala a pisoilor. Ca atare prin ingestia suficienta de colostru se asigura nivelul de protectie necesar de anticorpi neutralizanti din partea pisicii mama. Absorbtia maxima se intampla in primele 8 ore de viata. Ulterior, celulele intestinele ale pisoilor sunt inlocuite de epiteliu nou care nu mai are functie de absorbtie sau transport al anticorpilor. Titrul seric de anticorpi al pisoilor este de fel mai jumatatea titrului pisicii mama. Nivelele lor depind de cat preia fiecare individ din colostrul produs de mama, ceea ce explica variatii mari intre cuiburi. Titrurile scad in primele saptamani de viata, se degradeaza si se dilueaza in organismul in crestere. In mod analog cu parvovirusul canin, este de asteptat sa se produca o fereastra imunologica la 6-10 saptamani de viata, in care nivelele anticorpilor sunt prea scazute pentru a asigura protectia impotriva infectiei naturale, dar inca destul de mari pentru a interfera cu vaccinarea.

Raspuns imunitar activ impotriva FPV

Anticorpii joaca un rol important in raspunsul imun la FPV. Anticorpii maternali protejeaza pisoii de infectia fatala. Aceasta imunizare dobandita pasiv este inlocuita ulterior cu raspunsul imun activ obtinut prin vaccinare sau ca o consecinta a infectiei naturale. Imunitatea dobandita este una solida si de durata (Thiry, 2002a) si poate fi indusa prin vaccinarea cu virusuri inactivate cat si cu cele vii modificate. Antiserul FPV poate fi folosit pentru imunizare pasiva cand animalele nevaccinate pot fi puse in situatia expunerii la virus inainte de initierea indusa prin vaccin, raspuns activ (Barlough et al., 1997). Parvovirusurile pot activa o varietate de raspunsuri imunitare incluzand limfocitele T- helper CD4+ si limfocitele T citotoxice CD8+.

Preluarea parvovirusului se face prin fagocitoza precum si prin mecanisme nefagocitare precum pinocitoza sau endocitoza mediata de receptor (Sedlik et al., 2000).

Fig Deshidratarea severa in timpul infectiei cu FPV este caracteristica, asociata cu o rata a mortalitatii destul de inalta.

Diagnostic

In practica clinica, detectia antigenului de FPV din fecale este efectuata cu ajutorul testelor disponibile in comert cu aglutinare pe latex sau imunocromatografice (Veijalainen et al., 1986; Addie et al., 1998). Aceste teste au o specificitate buna si o sensibilitate acceptabila in comparatie cu metode de referinte (Neurer et al., 2008; Schmitz et al., 2009; EBM grade I). Testele marcate pentru detectia antigenului de FPV precum si cele pentru detectia antigenului de parvovirus canin pot fi folosite pentru diagnosticul FPV din fecale.

Un diagnostic prezumptiv se bazeaza pe compatibilitatea dintre semnele clinice prezente la pisica vaccinata cu schema incompleta si prezenta leucopeniei pe hemoleucograma (50-3.000 leucocite/uL). Neutropenia este intalnita mai des decat limfocitopenia. Totalul leucocitelor <2000 celule/uL este asociat cu un prognostic rezervat. In timpul recuperarii din perioada infectioasa, exista o neutrofilie tipica cu indice Arneth dreapta. Diagnosticul poate fi confirmat folosind un kit de testare in-house imunocromatografic pentru detectarea antigenului de CPV din fecale. Oricum, antigenul din fecale este detectabil o perioada scurta de timp de la infectie. Sunt comune rezultatele fals-negative. Diagnosticul diferential include si alte cauze ale deprecierii profunde al statusului, leucopenia si manifestari ale tractului gastrointestinal. Trebuie luate in considerare salmoneloza si infectia cu retrovirusurile FeLV si FIV. Infectiile concurente cu FeLV si FIV pot produce sindrom de panleucopenie la pisicile adulte.

Diagnosticul prin verificarea cu microscopia electronica si-a pierdut din valoare datorita alternativelor mai rapide si automatizate. Laboratoarele specializate pe biologie moleculara ofera testare PCR a sangelui si fecalelor. Prin metoda PCR, pisicile sanatoase testeaza pozitiv pe fecale saptamani intregi, dar acest lucru nu si-a gasit inca o importanta epidemiologica majora. Clinicienii trebuie sa ia acest fapt in considerare la interpretarea datelor pentru diagnosticare.

Fig. Pui de pisica cu semne de deshidratare severa, ca rezultat al pierderii de electroliti ca si consecinta a panleucopeniei felina©Diane Addie/ Hartmann K, 2010

In unul din studii, pisicile infectate experimental cu FIV au dezvoltat panleucopenie indusa de vaccin cand li s-a administrat vaccin cu tulpina vie modificata de virus FPV (Buonavoglia et al., 1993; EBM grad III). Stimularea imunitatii a limfocitelor infectate cu FIV in vitro promoveaza productia virala, si in vivo, vaccinarea pisicilor cu infectie cronica cu un peptid sintetic a fost asociata cu o scadere a rapoartelor CD4+/CD8+ (Lehmann et al., 1992; Reubel et al., 1994). Ca atare se face un posibil schimb de protectie de la boala secundara conduce catre progresia infectiei cu FIV datorita cresterii productiei virale (EBM grad III). Ca atare doar pisicile cu FIV care prezinta risc mare de expunere la agenti patogeni trebuie vaccinate, dar doar cu produse inactivate.

Identificarea parazitului Giardia spp.

La pisica, Giardia apare ca un trofozoit binucleat si flagelat. Trofozoitul este mic (10.5/17.5 x 5.25/8.75 μm) si are 8 flageli. Cei doi nuclei sunt pozitionati in partea posterioara a corpilor medieni; acesti nuclei au 3/1.5 μm dim. Suprafata ventrala a trofozoitului detine un disc ventuza ce ocupa o treime sau o jumatate din suprafata anterioara. Flagelii propulseaza organismul parazitului si creeaza un vacuum pentru discul ventuza prin pompare de lichid inafara pe dedesupt. Trofozoitul se misca de-a lungul suprafetei epiteliului intestinal. Stadul de chist este intalnit in intestinul gros unde trofozoitul se pregateste sa treaca in mediul extern (Bowman, D D., et al., 2008). Ca raspuns la un stimul nedefinit, trofozoitii produc peretele rezistent al chistului in timp ce trec din intestinul subtire in intestinul gros. Trofozoitul se divide in alte doua celule trofozoit in cadrul chistului maturat. Etapa de chist trece in fecale. Daca o pisica are diaree si o infectie cu Giardia, un diagnostic de confirmare va cere o examinare initiala cu solutie salina a unei cantitati mici de materie fecala. Acest lucru va permite identificarea stadiului de trofozoit (Bowman, D D., et al., 2008). Examinarea fecalelor diareice pentru identificarea chistilor este de multe ori neconcludenta deoarece doar trofozoitii pot fi gasiti in scaune de acest tip. In medicina umana, lamele cu fecale sunt fixate cu hematoxilina ferica sau prin folosirea unei coloratii trivalente pentru examinarea protozoarelor. Motivul principal pentru examinarea lamelor fixate a fecalelor de om ar fi multitudinea de protoazoare ce trebuie diferentiate. Unele protozoare din fecale sunt prezente la pisici, si in mod normal nu este necesara folosirea acestor metode. Probele de fecale fixate au si un avantaj, de a produce inca o lama de examinare ce poate fi examinata si mai tarziu (Bowman, D D., et al., 2008).

Alta metoda folosita in detectia Giardiei in lame de fecale folosind anticorpii conjugati cu fluoresceina specifici Giardiei si examinati sub lumina fluorescenta la microscop.

Aceasta metoda creste posibilitatea gasirii trofozoitilor deoarece vor emite in prezenta luminolului la examinare, dar echipamentul este destul de scump si este nevoie si de alte proceduri pentru a concentra parazitii in multe probe. O metoda ce ar elimina din aceste probleme ar fi detectarea antigenilor de Giardia in probele de fecale. Testele de detectie a antigenului din fecale umane sunt capabile sa detecteze infectii in probele de fecale diareice in, datorita degenerarii trofozoitilor nonviabili, unde nu pot fi paraziti detectabili.

La pisici nu se poate aplica metoda de aspiratie duodenala precum la caine deoarece parazitul poate fi localizat ceva mai sus in partea posterioara a intestinului pisicii fata de localizarea mai joasa la caine. Chistii pot fi identificati folosind metoda de flotatie prin centrifugare. De preferat este metoda solutiei de flotatie sulfat de zinc. Deoarece excretia chistilor s-a dovedit a fi sporadica (Kirkpatrick si Farrell, 1984), este mai bine sa se faca examinarea prin metoda flotatiei dar si prin detectia antigenica. Chistii pot fi rapid distrusi, arata ca niste semilune (Fig de mai sus) decat sub forma ovoidala observata in preparatele cu sulfat de zinc realizate instant. Testele de detectie a antigenului va avea capacitatea de a detecta si chistii (Bowman, D D., et al., 2008).

Diagnostic Virusul Imunodeficientei Feline

Pentru a diagnostica infectia cu FIV, sunt determinati anticorpii anti-FIV din sange prin diverse tehnici de laborator, incluzand si ELISA, western blot si teste de imunofluorescenta directa. Acestea sunt dependente de gradul si perioada de activare a raspunsului imun dat de felina gazda la infectia cu virus FIV. Daca o felina nu a avut suficient timp dupa expunere sa dezvolte un raspuns imun sau daca gazda nu poate manifesta un raspuns imun datorita imunosupresiei, anticorpii pot ramane nedetectabili la o felina infectata cu FIV.

Rezultatele Pozitive

Deoarece putine feline pot elimina infectia, prezenta anticorpilor indica faptul ca avea felina este infectata cu FIV. Acest test poate fi aplicat in orice cabinet si laborator de diagnostic veterinar avand la dispozitie kituri comerciale de testare usor accesibile. Deoarece se poate sa existe si rezultat fals pozitiv, se recomanda retestarea pe un alt timp de test. Pisica mama infectata poate transmite anticorpi FIV in timpul alaptarii, deci puii de pisica pot iesi fals pozitivi datorita prezentei anticorpilor materni pentru cateva luni de la fatare. Oricum, foarte putini, sau chiar deloc vor ramane infectati FIV. Pentru a clarifica statusul lor de infectie, felinele mai mici de 6 luni care au iesit pozitive pe FIV, ar trebui retestate la intervale de 60 de zile pana implinesc macar 6 luni.

Rezultate Negative

Un rezultat negativ arata faptul ca organismul felinei nu a produs anticorpi anti FIV. In cele mai multe cazuri, asta sugereaza ca pisica nu este infectata. Dar, dureaza poate si 12 saptamani dupa infectie pentru ca nivelele de anticorpi sa fie prezente in fluxul sangvin, deci testarea in aceasta perioada poate da rezultate fals negative. De aceea, felinele negative pe anticorpi ce au intrat in contact cu feline infectate cu FIV sau nu detin un status cert in ce priveste FIV, asta in urma unei muscaturi de la o felina cu status necunoscut, respectiva felina trebuie retestata in decursul a 60 de zile de la expunere. Acest fapt permite organismului felinei sa dezvolte anticorpi anti virus FIV.

Ocazional, sunt feline cu stadiu inaintat de FIV ce pot testa negativ pe testele de Ac anti FIV deoarece sistemul lor imunitar este compromis asta pentru ca nu mai este produs un nivel detectabil de anticorpi.

Testele pe Reactie de polimerizare in lant (PCR) sunt dezvoltate pentru a detecta segmente mici de material genetic viral. Acest test nu se bazeaza pe detectia anticorpilor anti FIV ce sunt produsi de felina gazda, dar se folosesc ca detectie de virus FIV in sine (detectie ADN viral). In timp ce testele pe anticorpi sunt ideale pentru screeningul infectiei, in anumite conditii (precum confirmarea infectiei la puii de pisica sau pentru felinele vaccinate cu vaccinuri cu anticorpi de FIV). Testele PCR sunt teoretic superioare.

Desi metodele de testare PCR promite, aceste tehnici rezulta insa intr-un numar destul de mare de fals pozitiv si fals negativ, deci nu se recomanda folosirea lor ca rutina.

Avansari recente in aceasta arie tehnologica, cresc speranta ca aceste tehnici PCR cresc posibilitatea de a diagnostica FIV cu acuratete mare.

Indiferent de subtipul de FIV, testarea pentru identificarea anticorpilor antiFIV a fost principala testare de diagnostic din ultimii 20 ani, suplimentata de analiza western blot si izolarea virusului in conditii de cercetare. Kiturile de testare in-house sunt ieftine, usor de folosit si eficiente in identificarea infectiei cu FIV pentru felinele nevaccinate FIV (Hartmann K. et al., 2007). Exista variatii intre kiturile de testare pe anticorpi in metodologie si tintirea antigenelor virale pentru detectia anticorpilor.

Fig. Desfasurarea schematica a geneticii FIVului cu expunerea antigenelor tinta pentru testarea anticorpilor ( trimisa de Kate Patterson de la MediPics and Prose pentru M.E. Westman et al. / Comparative Immunology, Microbiology and Infectious Diseases 42 (2015) 43–52).

SNAP FIV/FeLV Combo (Idexx) este un kit de testare ELISA cu migrare ce face detectia anticorpilor pentru p15 (proteina de matrice) si p24 (proteina capsidei), Witness FeLV/FIV este un kit de testare imunocromatografica cu migrare ce are ca detectie gp40 (glicoproteina transmembranara), in timp ce Antigen Rapid FIV/FeLV este un kit imunocromatografic cu migrare ce surprinde p24 si gp40 (Fig si Tabel). SNAP FIV/FeLV Combo Plus, disponibil in Europa, este un kit ELISA cu migrare cu detectie pentru anticorpii lui p15, p24 si gp40. Sensibilitatea si specificitatea fiecarui kit de testare la felinele nevaccinate anti FIV sunt de 94% si 100% pentru SNAP Combo (https://www.idexx.com/files/small-animal-health/products-andservices/snap-products/snap-fiv-felv-combo/snap-combo-testaccuracy.pdf) , 100% si 100% pentru SNA FIV/FeLV Combo Plus, 95% si 99% for Witness FeLV/FIV (Hartmann K et al, 2007), si 89% si 100% pentru Antigen Rapid FIV/FeLV (Sand C. et al., 2010).

Tabel. Anticorpii detectati cu 4 metode kituri de testare rapida FIV (M.E. Westman et al, 2015/ Hartmann et al (Hartmann K. et al, 2007)

Detectia serologica si moleculara a FIV

A fost recoltat sange prin punctie venoasa din jugulara si alicotat in 3 tuburi cu EDTA si stocat la 4 grade C. Testarea pentru anticorpi FIV s-a facut in primele 24 de ore de la recoltare cu 3 kituri de testare comparative, din sange integral recoltat pe EDTA conform instructiunilor fabricantului. S-a testat cu SNAP FeLV/FIV Combo, Witness FeLV/FIV, si Antigen Rapid FIV/FeLV (Tabel mai sus). Din sangele recoltat au fost efectuate si analize hematologice.

A doua fiola cu EDTA a fost centrifugata in primele 6 ore de la recoltare pentru 3 minute la 12,000xg iar plasma a fost transferata pe un recipient fara anticoagulanti folosind o pipeta sterila. Probele de plasma si cele pe EDTA au fost depozitate la -80 grade C pentru a reverifica ulterior discrepantele dintre ele. Al 3 lea recipient pe EDTA a mers catre amplificarea acizilor nucleici (FIV Real PCRTM), o varianta comerciala de test PCR ce verifica o regiune gag atat in ARNul viral (folosind ADNc dupa reverse transcriere) si ADN proviral. Subtipul FIV a fost determinat la feline infectate folosind perechi de primeri specifici subtipurilor A, B, D si F (http://www.idexx.com.au/pdf/en au/smallanimal/ education/realpcr-test-for-fiv.pdf).

In prima parte a studiului, RealPCRTM a reprezentat testarea „gold standard” pentru diagnosticul FIV, cu sensibilitatea si specificitatea demonstrate de 94% respectiv 94% (Litster A. et al., 2012). Studiul arata ca exista 2 tipuri de kituri de testare pentru determinarea anticorpilor anti FIV capabile astfel de a stabili statusul infectiei cu FIV la pisici, indiferent de istoricul de vaccinare anti FIV. Au fost revizuite astfel definitiile de infectie cu FIV si FIV neinfectat, luand in considerare rezultatele a 3 tipuri de kituri de detectie a anticorpilor in comparatie cu rezultatul RealPCRTM pentru FIV, a da un status infectios de FIV unei feline a fost o idee precipitata.

Cand 2 din 3 kituri de testare s-au potrivit rezultatului RealPCRTM (3 din 4 rezultate au fost in concordanta), s-a stabilit status de infectiozitate cu FIV si s-a presupus ca ultimul kit a dat rezultate fals-pozitive sau fals negative. Unde toate cele 3 tipuri de kituri au iesit negative si RealPCRTM a fost pozitiv, testarea PCR a fost repetata folosind fie o proba congelata, fie o proba proaspata de sange (rerecoltare), si abia al doilea rezultat a fost considerat final (Westman M.E. et al., 2015).

Unde toate cele 3 kituri pe anticorpi au fost pozitive si FIV RealPCRTM a iesit negativ, testarea PCR a fost repetata la un alt laborator folosind probele stocate si prin alta metoda de testare (www.gribblesvets.com.au/ index.php/download file/view/90/142/) si testarea FIV RealPCRTM a fost repetata folosind din sange proaspat la interval stabilit de-a lungul unei perioade de 12-18 luni. Pentru aceste feline, s-a recoltat sange pe Li-Heparina si a fost trimis catre un al 3 lea laborator pentru izolare virala (VI). Rezultatul a fost considerat cel definitiv. Aceeasi testare suplimentara a fost abordata si pentru confirmarea infectiei cu FIV la felinele vaccinate FIV, testare ce a iesit pozitiv in testele pe anticorpi dar si in cazul FIV RealPCRTM, in cazul asa numitelor „Erorile Vaccinarii”. Acolo unde au fost 2 rezultate pozitive si 2 rezultate negative, indiferent de cele pozitive, au fost recoltate probe de sange suplimentar pe recipiente cu Li-Heparina si trimise refrigerate catre un al 4 lea laborator. Rezultatul s-a considerat cel definitiv (Westmann M.E. et al, 2015).

Protocol de diagnostic al infectiei cu FIV

Un algoritm de screening al FIVului intr-un colectiv de pisici cu sau fara istoric de vaccinare anti-FIV ar debuta cu i) testarea cu teste rapide imunocromatografice FIV/FeLV; ii) repetarea testarii cu un alt kit de detectie a anticorpilor daca din primul iese FIV pozitiv; iii) se trece la testarea cu metode PCR doar atunci cand exista o neconcordanta intre primele 2 kituri de testare si inca exista o suspiciune de infectie cu FIV conform semnelor clinice, precum cele oportuniste aparute in timpul infectiei sub forma unor sindroame de letargie si slabire. Daca rezultatele a doua kituri imunocromatografice au fost comparate si reactia a fost identica la 351/358 de feline (98%), facand apel la testarea PCR in clarificarea statusului de infectiozitate cu FIV pentru 7 feline. In adaposturi, unde resursele sunt limitate si istoricul vaccinarii ramane necunoscut, acest algoritm ar fi accesibil financiar si poate influenta decizia de a testa FIV in cadrul adapostului respectiv. Toate felinele infectate cu FIV si cele vaccinate anti-FIV au iesit pozitive pe SNAP FIV/FeLV Combo. Se pare ca acest kit pe anticorpi nu face distinctie intre felinele neinfectate/vaccinate FIV, de cele infectate si vaccinate FIV, conform rapoartelor precedente. Grupul de feline vaccinate FIV include felinele nevaccinate in ultimii 7 ani, demonstrand astfel ca vaccinul induce productia de anticorpi ce pot fi detectati de kit pe o perioada destul de lunga. Intr-un alt studiu toate felinele testate au iesit pozitiv pe anticorpi FIV dupa 2 ani de la vaccinarea initiala (Levy J.K. et al., 2004). La felinele adulte, cu status necunoscut de vaccinare anti-FIV, SNAP Combo poate da un rezultat pozitiv si poate indica vaccinarea, infectia sau ambele. O consecinta majora a acestei incertitudini la nivel de adapost, ar fi eutanasia, daca diagnosticul de infectie cu FIV este cel eronat (Crawford P.C. & Levy J.K., 2007, Morton J.M. et al., 2012). Oricum s-a demonstrat ca specificitatea acestui test inca cadrul studiului a fost foarte joasa (63%).

Fig Algoritm de testare pentru dignosticul infectiei cu FIV. Daca exista posibilitatea unei infectii recente, este recomandata retestarea datorota intarzierii in procesul de seroconversie si unei incarcaturi virale mici timpurii in infectie (Dupa M.E. Westman et al. / Comparative Immunology, Microbiology and Infectious Diseases 42 (2015) 43–52)

Rezultatele studiilor pot fi sugestive pentru folosirea kiturilor de testare pe anticorpi anti-FIV. Prin includerea in testare a tuturor celor 3 antigene virale, dar cu p15 ocupand un loc aparte fata de p24 si gp40, se poate determina daca o pisica este i) vaccinata sau neinfectata (doar p15 pozitiv); ii) infectata (p15 si p24/gp40 pozitiv); iii) sau nevaccinata si neinfectata (p15 si p24/gp40 negative).In acest moment diferentierea in aceste 3 grupuri nu se poate face prin folosirea unui singur tip de testare, incluzand amplificarea acizilor nucleici, ELISA discriminanta (Kusuhara H.et al., 2007, Levy J.K. et al., 2008) sau raportul limfocitelor T CD4:CD8 (Litster A., et al, 2014).

Acest algoritm de testare a anticorpilor, nu trebuie folosit ca rationament de a reduce frecventa vaccinarii anti FIV deoarece mecanismul vaccinarii induce protectie imunitara atat mediata umoral, cat si celular (Coleman J.K et al., 2014).

O alta schema a testarilor disponibile pentru determinarea FIV (Sykes Jane, 2016)

Preventie

Singura cale de preventie este cea prin care se poate preveni expunerea la virus. Muscaturile intre feline sunt principala cale de transmitere, deci daca raman in interior, departe de felinele posibil infestate ce pot musca, se poate preveni automat sansa de a contracta FIV. Pentru a reduce sansele de infestare ale unei feline de interior trebuie verificat daca urmatoarea felina adusa in casa are sau nu FIV pentru a nu o infesta si pe prima, sau invers prima nu e infectata si va primi cea noua. In unele cazuri separarea celor infectate de cele neinfectate este recomandata. Din pacate, multe feline infectate cu FIV nu sunt diagnosticate decat dupa ce au trait ani de zile alaturi de alte feline. In acest caz toate felinele din colectiv trebuie testate. Ideal ar fi ca, toate felinele testate pozitiv sa fie separate de cele neinfectate pentru a elimina riscul de transmitere a FIVului. Exista posibilitatea ca, in colectivele pasnice, acesta sa nu se transmita deoarece felinele respective sunt cat se poate de pasnice.

FIVul nu supravietuieste mai mult de cateva ore in majoritatea imprejurimilor. In orice caz, felinele infectate cu FIV pot fi infectate si cu alti agenti patogeni ce pot reprezenta un risc pentru cele nou venite. Din aceasta cauza, se recomanda ca in momentul sosirii unei feline fara FIV intr-o casa unde exista o felina pozitiva, pentru a reduce pe cat de mult posibil riscul de infectie si de transmitere a diversilor patogeni, se cere o curatare foarte meticuloasa a locului, dezinfectare sau chiar inlocuire a vaselor de apa si mancare, a locului de dormit, litierelor si a jucarioarelor.

Diagnostic Chlamydophila spp.

Metode directe de diagnostic

Este posibilia identificarea infectiei prin cultura dar tehnicile de PCR sunt optiunile preferate in acest moment pentru diagnosticarea infectiei cu Chlamydia. Aceste tehnici sunt extreme de sensibile si pot evita problema viabilitatii scazute a microorganismelor. Prelevarea cu betisor steril de la nivel ocular se foloseste ca proba de baza, dar studii mai recente au demonstrate ca si recoltarea de la nivel nazofaringean, nazal sau lingual este la fel de eficienta precum prima pentru identificarea PCR (Schulz et al., 2015).

Aceasta bacterie poate fi izolata si din secretie vaginala, fetusi avortati si betisor cu fecale, dar nu sunt tocmai indicate pentru diagnosticare. Deoarece microorganismul este intracelular, este nevoie de o recoltare care sa incarce substantial betisorul respectiv cu celule. S-a demonstrat ca anestezicul proximetacan nu afecteaza amplificarea PCR a ADNului Chlamydiei din recoltatul ocular (Segarra et al., 2011). Alte tehnici pentru a demonstra prezenta microorganimselor sunt mai putin sensibile si mai putin relevante fata de PCR. Sunt disponibile si teste de antigen Chlamydia bazate pe detectarea unui grup specific de antigeni folosind ELISA sau tehnici asemanatoare. Deasemenea, se pot face lame de microscopie colorate MGG pentru a verifica incluziuni celulare, dar incluziunile de Chlamydia pot fi unor confundate cu incluziuni bazofilice (Streeten & Streeten, 1985).

Metode indirecte de detectie

La pisicile nevaccinate, detectia anticorpilor pot confirma diagnosticul de infectie cu C. felis. Pot fi folosite tehnici de imunofluorescenta (Fig.) si ELISA pentru determinarea titrurilor anticorpilor. Apare ceva reactivitate incrucisata cu alte bacterii, iar un titru mai mic de <32 este considerat negativ. Infectii active sau recente se stabilesc la un titru de peste > 512. Serologia poate fi utila pentru a stabili daca infectia a devenit endemica la nivel de grup. Poate fi folosita cu incredere si in cazurile cu semne oculare cronice. Un titru inalt sugereaza faptul ca Chlamydia poate fi factorul etiologic, in timp ce un titru scazut specifica neimplicarea patogenului.

Fig. 4. Test cu imunofluorescenta indirecta pentru titrarea anticoprilor anti- Chlamydia, cellule de cultura infectate ce servesc ca substrat antigenic (Universitatea Bristol. MB/ Séverine Tasker, 2016, http://www.abcdcatsvets.org/chlamydia-chlamydophila-felis/)

Vaccinarea

Sunt disponibile vaccinuri inactivate si de cultura vie modificata bazata pe intregul microorganism al Chlamydiei ce pot fi integrate in schema initiala de vaccinare. Acestea sunt eficiente in protejarea impotriva bolii dar nu impotriva infestarii (Wills et al., 1987). Nu exista date care sa compare eficienta vaccinurilor inactivate fata de cele vii modificate. Vaccinarea trebuie luata in considerare mai ales pentru pisicile cu risc de expunere la infectiei, in medii cu colectiv mare de pisici, si cu istoric de infectie cu Chlamydia anterior. Pentru pui, vaccinarea este recomandata la 8-10 saptamani, cu rapel la 3-4 saptamani. Informatiile privind durata imunizarii sunt limitate. Exista dovezi care atesta ca pisicile infectate in prealabil pot devein vulnerabile la o reinfectare dupa un an sau mai mai mult. Se recomanda vaccine annual pentru pisicile cu risc de expunere la infectie.

Detectia Calicivirusului felin, Herpesvirus I felin si Chlamydia psittaci felina din probe recoltate de pe mucoasa conjunctivala prin metoda de RT-PCR/PCR multiplex

In infectiile tractului repirator superior si a conjunctivitei s-a facut deseori asocierea cu microorganisme precum Virusul Herpetic tip I felin (FHV1) (Crandell si Maurer, 1958), Calicivirus felin (FCV) (Fastier, 1957), Chlamydia psitacci (Baker, 1942), Mycoplasma felis (Cello, 1957), Bordetella bronchiseptica (Jacobs et al., 1993), reovirusul felin (Scott et al., 1970), Staphylococcus aureus (Bistner et al., 1969), streptococcul β-haemolitic (Shewen et al., 1980b) si Salmonella typhimurium (Fox si Galus, 1977). Principalii patogeni raman totusi C. psitacci, FHV1 si FCV responsabili pentru majoritatea cazurilor (Sykes et al., 2001). Rapoarte privind prevalenta FHV1 si FCV la pisici cu ITRS (infectii ale tractului respirator superior) s-au incadrat in intervalul 10-34%, respectiv 20-53% (Jensen et al., 1977; MacLachlan si nurgess, 1979; Bech-Nielsen et al., 1980; Shewen et al., 1980b; Knowles et al., 1989; Harbour et al., 1991; Nasisse et al., 1993). C. psitacci felina a fost detectata in 0-32% dintre pisicile cu ITRS, in urma aplicarii diverselor tehnici de detectie (Studdert si Martin, 1970; Povey si Jahnson, 1971; Lazarowitcz, 1977; Studdert et al., 1981; Fukushi et al., 1985; Moraillon, 1988; Wills et al., 1988a; Hanselaer et al., 1989; Pointon et al., 1991; Nasisse et al., 1993; Gruffydd-Jones et al., 1995).

ITRS asociate acestor microorganisme variaza in severitate, si cand devin atat de severe sunt asociate cu morbiditatea si mortalitatea. Desi introducerea vaccinurilor pentru imunizare anti FCV si FHV1 in mijlocul anilor 1970 pot reduce severitatea bolilor asociate, dar vaccinurile nu previn infectarea si raspandirea virusurilor, iar la unele exemplare boala inca se poate manifesta.

Este destul de greu in a stabili exact care dintre FHV1, FCV si C. psitacci produce boala pe baza semnelor clinice, ca atare diagnosticarea necesita aplicarea unor metode de microbiologie. Diagnosticul viral pentru ITRS a insemnat izolarea in prealabil din culturi celulare, tehnici fluorescente de marcare a anticorpilor sau testarea serologica, iar cele mai des folosite au fost testele pentru antigen ELISA anti C. psitacci felin, caruia ii lipseste senssibilitatea si specificitatea pentru diagnosticul C. psitacci in comparatie cu culturile celulare (Wills et al., 1988b; Pointon et al., 1991). Testele PCR se dovedesc totusi mai sensibile, rapide si accesibile. Mai mult, analiza de restrictie a endonucleazei a produsului PCR rezultat folosit pentru a detecta tipul microorganismul, cu valoare mare in investigatiile epidemiologice.

Au fost dezvoltate teste PCR pentru diagnosticul FHV1 si C. psitacci (Sykes et al., 1997a,b, 1999a, b). acestea au fost evaluate impreuna pe pisici infectate experimental si in duplex pe cele infectate natural de pe teren (Sykes et al., 1997a, b, 1999a, b) si s-a demonstrat ca aceste teste au potential de diagnostic al ITRSurilor feline. Mai mult, s-a dezvoltat si un test PCR cu revers-transcriptaza pentru identificarea regiunii hipervariabile a genei ce codifica proteina capsidei virale a FCV si evaluata la pisicile infectate experimental (Sykes et al., 1998). Ambele tipuri de teste PCR pentru FHV1 si C. psitacci si RT-PCR pentru FCV si-au demonstrat sensibilitatea in comparatie cu probele de cultura la pisicile infectate experimenta, iar in unele cazuri chiar mai sensibile. Scopul studiului descris in acest raport a fost acela de a combina RT-PCR pentru detectarea FCV cu PCR pentru FHV1 si C. psitacci astfel incat toti cei 3 agenti patogeni sa poata fi detectati intr-o singura reactie PCR/ RT-PCR. Un alt scop a fost acela de a arata ca produsii rezultati din amplificarea genomului FCV pot fi supusi unei analize de restrictie a endonucleazei pentru a permite tipizarea acestui patogen, fara a fi nevoie de o cultura anterioara.

Acest studiu descrie, pentru prima data (Sykes JE et al., 2001), un test PCR/ RT-PCR triplex capabil sa identifice cauzele majore ale ITRSurilor feline intr-un singur tub de reactie. Mai mult, testtul incorporeaza o metoda rapida si accesibila financiar de extractie capabila sa extraga atat ARN cat si ADN in acelasi timp. Testul este capabil sa identifice amestecul de acizi nucleici extrasi de la 3 patogeni in diverse combinatii. PCRul este mulat mai sensibil si mai specific decat culturile in ce priveste infecttia cronica cu C. psitacci felin si FHV1 si FCVurile pisicilor vaccinate, precum si dupa tratamentul C. psitacci dupa tratamentul cu doxiciclina (Sykes et al., 1997a, b, 1998, 1999b), este de preferat folosirea acestui test PCR in diagnosticarea de rutina a ITRS la pisici. Desi exista ideea ca PCRul nu ar detecta si virusurile si chlamydiile neviabile, exissta situatii in care acest lucru poate da diagnostic eronat, in acelasi timp exista clar situatii in care restrictia de a diagnostica doar microorganismele viabile ar conduce catre un diagnostic fals negativ. Frecventa detectiei FCV cu swab depozitat la 4 grade C a fost mai mare decat a celor pastrate la -20 grade C sau -70 grade C. Komolafe (1979) a aratat ca FCV purificat este mai stabil la 4 grade C decat la -20 grade C si -70 grade C. Desi pentru probele stocate la 4 grade C se pare ca tipul probei nu influenteaza detectia FCV, iar probele au avut continut scazut. In comparatie cu excretia orofaringeana virala, cea provenita de pe conjunctiva, asa cum s-a demonstrat in cultura, s-a demonstrat ca este mai putin relevanta, avand in vedere ca multe pisici nu transmit prin conjunctiva in orice etapa a infestiei (Kahn et al., 1975; Wardley si Povey, 1977). Este posibil ca folosirea probelor swab conjunctivale congelate sa fi contribuit la detectia redusa a FCV. In pofida depozitarii la 4 grade C si a includerii probelor orofaringiene, frecventa detectiei Fcvului cu RT-PCR in comparatie cu datele de testare pe culturi, a fost mai mica.

Asta poate reflecta efectul divergentelor secventiale asupra eficientei PCRului, prezenta inhibitorilor in unele probe sau degradarea acestora in timpul depozitarii precum si manualitatea.

Sensibilitatea imbunatatita poate fi obtinuta folosint un PCR nested pentru FCV, la fel ca in cazul testarii virusului Norwalk, hepatitei C si rotavirusului, unde nereusita primei runde de RT-PCR se poate pune pe baza unui grad inalt de variabilitate a secventelor (Cristiano et al., 1991; Gouvea si Glass, 1992; Moe at al., 1994). PCR nested descris de Radford et al., (1997) pentru amplificarea regiunii hipervariabile a proteinei capsidei virale a FCV poate fi potrivita in acest scop. Oricum exista problema falsului pozitiv asociat PCRului nested datorita contaminarii in timpul manualitatii de catre personal in timpul screeningului de rutina (Moe et al., 1994).

Proba se poate denatura sau pot interactiona daca nu sunt trimise corespunzator catre laborator pe gheata, si plasate imediat dupa ce ajung in mediu guanitinium cu buffer de liza. Se recomanda mediu de transport special pentru viremii. Komolafe (1979) sugereaza ca folosirea unui reagent cu cross-linkage precum dimetil suberimidat poate imbunatati stabilitatea virionului FCV.

Faptul ca probele folosite in studiu au fost recoltate in timpul iernii si inceputul primaverii ceea ce ar putea explica prevalenta scazuta a FCVului. Este posibil ca prevalenta FCV sa fie afectata de sezon considerabil, iar in acest caz prevalenta FCV obtinuta in urma RT-PCRului din studiu poate creste in vara si spre toamna, cand populatiile de pui de pisica sunt in crestere, iar acestia sunt mult mai susceptibili la viremie.

Una dintre dificultatile asociate cu testul descris in studiu, mai ales cand tinta este ARNul viral heterogen, ar fi prezenta unui numar aberant de benzi aparute ocazional ce poate confuziona diagnosticarea. Acest lucru a fost evitat in studiul triplexului prin asigurarea separarii in agaroza a produsilor amplificati. Este recomandata retestarea PCRului daca FCV este detectat in conjunctura cu FHV1 si C. psitacci, excluzand primerii FCV. Implicarea unor metode alternative de detectie poate rezolva problema specificitatii. Aceasta poate fi imbunatatita prin folosirea hibridizarii oligonucleotidelor cu probe radioactive etichetate cu biotina.

In concluzie, testul triplex de biologie moleculara poate detecta FHV1, FCV si C. psitacci in probe swab (betisor steril) recoltate de la pisici cu ITRS, iar sensibilitatea in vitro estee la fel de buna precum testarea individuala evaluata pentru identificarea celor 3 patogeni la pisicile infectate experimental (Sykes et al., 1997a, b, 1998, 1999b). Incorporarea cu succes a testarii FCV in duplexul pentru C. psitacci felin si FHV1 reprezinta diagnosticul a 3 cauze majore a ITRS la pisici mult mai simplu si accesibil financiar. Folosirea acestei metode rapide si accesibile ce are capacitate de extractie atat de ARN cat si ADN simultan contribuie la avantajele mai sus mentionate. Digestia produsilor RT-PCR prin restrictie endonucleara rezultati in urma detectiei FCV permite compararea rapida a tulpinilor de FCV, ceea ce contribuie la investigatiile epidemiologice.

Modificari de laborator aparute in infectia cu Virusul Leucemiei Feline

Hemoleucograma completa

Aceasta poate fi in limite fiziologice sau poate arata o anemie regenerativa sau aregenerativa, neutropenie, limfocitopenie, monocitopenie si/sau trombocitopenie. O aglutinare evidenta poate fi prezenta la felinele cu anemie hemolitica mediata imun. Prezenta va fi si leucocitoza moderata sau marcanta si neutrofilele in banda. La felinele cu leucemie sau sindrom mielodisplazic pot fi intalniti in circulatie blasti, megacariocite si celule displazice (eritrocite cu corpusculi Howell-Jolly). In comparatie cu o felina neinfectata, felinele infectate cu FeLV au de 3,8 ori mai multe sanse sa dezvolte anemie, de 5 ori mai sa fie trombocitopenice, de 3,6 ori sa fie neutropenice si de 2,8 ori sa manifeste si limfocitoza (Gleich S, Hartmann K, 2009).

Biochimia serica si urinara

Cercetarile asupra biochimiei serice si analiza urinei sunt nespecifice si reflecta procesele manifestate in spatele bolii cauzatoare. Hiperbilirubinemia si bilirubinemia pot fi prezente la felinele cu anemie hemolitica mediata imun si hemoplasme. Felinele cu glomerulonefrita pot fi proteinurice. Unele feline au asociate infectii bacteriene ale tractului urinar. Urocultura si susceptibilitatea testarii probei de urina obtinuta prin cistocenteza sunt masuri indicate in cazul suspiciunii unei infectii ale tractului urinar.

Citologia maduvei osoase si histopatologia

Punctia aspirativa medulara si recoltarea unei probe biopsice se recomanda in cazul felinelor cu pancitopenie si anemie aregenerativa. Daca rezultatele aspiratelor nu reprezinta diagnostic cert, biopsia centrului trebuie supusa interpretarii, asta si pentru ca aceste aspirate de la felinele cu anemie aplastica sau mielofibroza sunt tipice fara celulalritate prea multa. La cele cu FeLV se observa celule de origine limfoida, eritroida si mieloida (leucemii); mielodisplazie; hipoplazii si aplazii ale liniilor de populatii celulare eritrocitare, mieloide si megacariocitare; hiperplazie ale acestor linii celulare in ciuda citopeniilor periferice; si hipoplazie megacariocitara (Sykes JE, 2014).

Coloratii de citochimie

Pentru identificarea celulelor din linia mieloida se folosesc coloratii specifice precum proxidasa alcalin fosfatazei, Sudan negru B, si esteraza nespecifica, imunohistochimia sau citometria in flux folosind anticorpi marcati ce tintesc diferentierea moleculara a clusterelor celulelor de suprafata (CD) necesare in identificarea tipologiei celulare implicate in unele leucemii acute fara diferentiere (Sykes JE, 2014).

Diagnosticul imagistic

Observatiile paraclinice de imagistica in infectia cu FeLV arata procesele produse de boala ce pot fi destul de variate. Felinele cu limfosarcom timic asociat FeLV prezinta mase mediastinale la radiografia toracica ce pot fi acompaniate de lichid de efuzie pleural mai mult sau in cantitati mari. La felinele cu limfom multicentric, ecografia abdominala releva reactivitatea limfocentrilor cu hipoecogenitate si crestere in volum sau/si aspect marmorat al splinei, ficatului si rinichilor. O ecogenitate crescuta a ficatului poate aparea in limfom. Pot fi intalnite mase tumorale intestinale cu pierderea peristaltismului sau cu un peristaltism normal. La felinele cu citopenie imun mediata poate fi intalnita si splenomegalia (Sykes JE, 2014).

Fig Radiografie de segment toracic lateral de la o felina, mascul, castrat, domestic de 5 ani, cu limfom mediastinal aparut la 11 luni dupa pozitivarea antigenului de FeLV. Felina prezinta tachipnee, crepitatii cardiace la ascultare cu localizare caudala, dovada fiind lichidul pleural de efuzie si deplasare dorsala a traheei. Examenul lichidului pleural releva un numar mare de limfocite maligne (Sykes JE 2014)

Testele de Antigen

Exista 2 tipuri de teste sangvine utilizate in mod obisnuit in diagnosticul FeLVului, ambele viseaza detectia componentei proteice a virusului numita p27 FeLV. Ambele teste, de tip imunoenzimatic (ELISA), se aplica in primul rand ca si metoda de screening, si pot fi cu usurinta utilizata in cabinetul veterinar. Testele ELISA detecteaza prezenta particulelor libere de FeLV ce sunt intalnite de obicei in fluxul sangvin atat in faza timpuri cat si in stadiul avansat al infectiei.

Testul cu imunofluorescenta indirecta (IFA) de detectie a anticorpilor este trimisa pentru verificare unui laborator de diagnostic dupa ce ELISA iese pozitiv pentru confirmarea infectiei cu FeLV si a stabili cat de veche este infectia, daca felina a ajuns intr-un stadiu avansat al infectiei cu FeLV. Daca IFA gaseste prezenta particulelor virale in celulele sangvine, asta este un indiciu al infectiei cronice. Majoritatea felinelor ce ies pozitive pe IFA raman infectate toata viata. In unele cazuri, izolarea intregului virus sau detectarea ADNului folosind testarea prin metoda PCR se recomanda pentru a determina daca infectia a ajuns in maduva osoasa.

Diagnosticul infectiei cu FeLV, se bazeaza pe istoricul medical al felinei si pe semnele clinice prezentate si rezultatele testelor pentru a determina daca virusul este prezent in circulatia sangvina. Un test pozitiv identifica prezenta FeLV ului si a antigenilor sai.

Pentru foarte multi ani, Combo Snap de la Idexx a fost si este probabil cel mai uzual test folosit de medicii veterinari. Este un test rapid, iar kitul consta practic intr-un filtru impregnat cu material de testare: FeLV si FIV – controale pozitive, un control negatic, un punct de test FeLV si unul FIV. Dupa amestecul sangelui cu conjugatul din kit, punctele iau o anumita culoare pentru control pozitiv si eventual una din boli sau ambele, sau deloc colorate ci doar controlul si atesta ca pisica nu are nici unul dintre virusuri. Exista si alte marci comerciale de kituri de testare, de obicei pentru ambele viremii.

La folosirea ELISA ca metoda de screening, confirmarea rezultatelor pozitive se recomanda deoarece exista totusi o prevalenta scazuta a infectiei in cazul felinelor clinic sanatoase si exista posibilitatea unei testari cu rezultat fals pozitiv. Rezultatele pozitive in absenta antigenului FeLV pot aparea mai rar ca eroare de procedura sau reactivitate incrucisata nespecifica (Barr MC et al., 1991).

Exista cateva optiuni de a confirma un rezultat pozitiv:

– o retestare cu un alt test ELISA pe antigen de la alt producator. De tinut cont ar fi faptul ca spre deosebire de infectia cu FIV, felinele ce ies pozitive pe FeLV antigen timpuriu in infectie (inainte de trecerea in maduva osoasa) pot fi tratate in consecinta. Un singur rezultat pozitiv nu inseamna neaparat o infectie progresiva, chiar daca se repeta testarea cu test de la alt producator.

Daca pisica prezinta semne clinice de boala FeLV, un singur test pozitiv inseamna totusi ca infectia progresiva este prezenta.

– testarea cu IFA pe lame din sange integral periferic, deoarece felinele cu IFA pozitiv care au deja infectia in maduva osoasa, cu rare exceptii, dezvolta infectia progresiva. Felinele cu IFA negativ pot fi in faza de viremie tranzitorie ce poate rezulta fie in infectia progresiva fie in cea regresiva, dar sensibilitatea IFA este prea joasa pentru identificare stadiu. In acest caz testarile se repeta la comun la luna sau la 4 luni.

– retestarea cu ELISA la 6 luni. Daca antigenul ramane pozitiv, exista mare posibilitate de infectie progresiva. La unele pisici, antigenemia persista si 16 saptamani inainte de faza de regresie, iar testul se poate repeta mai devreme de 6 luni (12 saptamani mai tarziu) sau chiar lunar daca proprietarul isi permite. Se cere refacerea unei hemoleucograme complete, iar daca aceasta iese anormala exista posibilitatea unei infectii progresive. Rezultatul negativ al testului de ELISA apare astfel in prima luna de infectie dupa expunere la FeLV, pana cand cantitatea de antigen este suficienta pentru detectie. Aceste feline trebuie retestate la 1-2 luni dupa prima testare.

Deoarece aparitia anticorpilor de FIV se poate face la 2 luni, este indicat ca retestarea ambelor viremii sa se faca la 2 luni de la expunerea la virusuri. Puii pot fi testati la orice varsta, deoarece anticorpii de FeLV maternali nu interfera cu testul.

IFA si coloratia cu imunoperoxidaza

Testarea cu imunofluorescenta indirecta este foarte raspandita in laboratoarele de diagnostic veterinar si poate fi aplicata pe sange integral proaspat sau maduva osoasa. IFA arre sensibilitate mai mica decat ELISA si, in functie de laborator, este mult mai predispusa unor rezultate fals negative sau fals pozitive si ca atare nu se recomanda pentru monitorizare.

Prezenta virusului in celulele sangelui folosind IFA indica o infectie progresiva in peste 90% din cazuri. Felinele cu viremie incipienta pot fi negative IFA si pozitive ELISA. Felinele cu infectie regresiva ies negative pe ambele tipuri de teste. IFA negativ poate aparea in infectiile progresive cand exista populatii celulare neadecvate in torentul sangvin periferic, valabil penru felinele neutropenice. In acest caz IFA este indicat pentru verificarea maduvei osoase si nu a sangelui.

Pot aparea rezultate false si daca conjugatul cu anticorpi se leaga nespecific la granulocitele eozinofilice, deci eozinofilele trebuie excluse din interpretarea celulelor cu fluoresceina (Floyd K et all., 1983). Unele feline cu modificari de status clinic ce sugereaza prezenta bolii date de infectia cu FeLV (cu leucemie sau mielodisplazie) pot iesi negative pe testul de antigen ELISA dar ies pozitive pe IFA tot antigen dar din maduva osoasa. In unele cazuri poate fi folosita metoda PCR pentru testarea FeLV din maduva osoasa pentru o confirmare a diagnosticului de boala.

Deasemenea poate fi folosita imunohistochimia pentru detectia antigenului viral din probe de tesut sau biopsii de maduva osoasa centrala, desi poate avea o sensibilitate mai mica decat a IFA.

Diagnostic molecular PCR

Pentru determinarea acidului nucleic al virusului leucemiei feline au fost dezvoltate teste de PCR specifice acizilor nucleici ai virusului. In prezent se folosestee aceasta tehnica pentru testarea potentialilor donatori de sange in acelasi timp cu testul pe antigen si pentru a testa infectia regresiva cand persista suspiciunea de prezenta a virusului ca si cauza a unei neoplazii dar antigenul este negativ. Testul PCR poate detecta ARN de FeLV sau ADN proviral si trebuie conceput cu mare atentie astfel incat sa nu faca detectia unor secvente endogene de FeLV. PCRul nu trebuie folosit fara a testa inainte antigenul in vederea verificarii statusului de infectie FeLV. Clinicianul este obligat sa stie daca testul PCR a verificat ARNul viral sau ADNul proviral, deoarece exista o mare diferenta intre cele doua: ARNul viral pozitiv descrie o infectie productiva cu posibilitate e transmitere, in timp ce ADNul proviral descrie o infectie virala neproductiva cu antigen negativ si el. Dupa infectare, RT-PCR poate ramane pozitiv cateva saptamani pana cand testul pee antigen sau de izolare virala vor iesi pozitive (Cattori V et al, 2009), si depinde de testul aplicat, PCR pentru ARN viral este mai sensibil decat testele solubile pe antigen. O incarcatura virala mare de ARN viral in sange si/sau saliva ar fi indicativa pentru infectia progresiva, in timp ce o cantitate mai mica reprezinta infectia regresiva (Cattori V et al, 2009). Testele pentru ADN proviral PCR pot fi folosite pentru testarea sangelui, leucocitoconcentratului, maduva osoasa si proba de tesut de la pisica ce iese negatiiv pe antigenul de FeLV.

Pisicile cu rezultat pozitiv al PCR proviral dar cu antigen negativ, au infectie regresiva (in jur de 10% din pisici) (Gomes-Keller MA et al., 2006, Hofmann-Lehmann R, 2001). Aceste pisici nu transmit infectia dar virusul se poate raspandi dupa reactivare in caz de stress sau imunosupresie, pot transmite virusul prin donare de sange sau pe verticala de la mama la fat. ADNul proviral pare sa fie prezent cu o incarcatura mai mica in infectia regresiva fata de cea progresiva (Hofmann-Lehmann R et al., 2001; Pepin AC et al., 2007).

Tipurile de populatii celulare ce contin ADN proviral de FeLV pot fi diferite pentru pisicile antigen negative fata de cele antigen pozitive.

Fig. ARN viral (A-D) si incarcatura de antigen pentru p27 (E-H) in plasma (A si E), in saliva (B si F), fecale (C si G) si urina (D si E) la 10 feline infectate experimental cu FeLV. Fiecare linie reprezinta observatiile pentru o singura pisica.. Liniile continue reprezinta date de la pisicile cu infectie progresiva, iar liniile punctate reprezinta date de la pisicile cu infectie regresiva (Modified by Sykes JE, 2014 fromCattoriV, Randon R, Riond B,et al. The kinetics of feline leukemia virus sheddingin experimentally infected cats are associated with outcome.VetMicrobiol2009;133(3):292- 296, Figure1.)

ADNul proviral al tulpinii de FeLV s-a regasit doar in limfocitele pisicilor care au testat negativ pe antigen, in timp ce la cele cu antigen pozitiv s-a regasit o incarcatura mai mare in limfocite, monocite si granulocite (Hofmann-Lehmann R et al., 2001; Pepin AC et al., 2007). Folosirea probelor de maduva sau tesut poate creste sensibilitatea in detectia ADNului prooviral.

Sensibilitatea si specificitatea testelor comerciale de PCR pot varia ca design si deoarece inca se lucreaza la a dovedi eficienta lor, se recomanda mare atentie la interpretarea rezultatelor in infectia cu FeLV. Retrovirusurile au rata mare de mutatie, iar prezenta variatiilor secventelor pot conduce catre rezultate fals-negative. Rezultatele fals pozitive apar ca rezultat al contaminarii, erooare manuala de incarcare, sau design slab al testului. Deoarece virusul FeLV din vaccin este inactivat sau recombinat, acesta nu se replica si nu se integreaza in genomul gazdei, deci vaccinarea nu ar treebui sa dea rezultat fals pozitiv pe PCR (Sykes JE, 2014).

Izolarea virala

FeLV poate fi usor izolat in cultura celulara, Supernatantul culturii celulare poate fi ulterior testat folosind antigenul de FeLV sau PCR pe ARN viral. Deoarece cresterea culturii poate necesita cateva zile si tehnici specifice, acest tip de metoda nu este folosit in mod obissnuit in diagnosticul clinic.

Testele pentru Anticorpi

Desi nu este o metoda utiila pentru diagnosticul infectiei cu FeLV, detectia raspunsului anticorpilor la infectia cu FeLV se desfasoara ca cercetare clinica prin testarea neutralizarii virale si teste IFA ce fac detectia anticorpilor anti antigenului de membrana al celului oncornavirusului felin (FOCMA) (Major A et al., 2010, Beatty JA et al., 2011, Harbour DA et al., 2002, Torres AN et al., 2010). Rezultate pozitive ale testelor pe anticorpi la pisicile ce ies negative pe antigenul de FeLV indica o expunere la infectia neproductiva si regresiva. Pisicile cu infectie progresiva si cu o incarcatura virala mare nu dezvolta anticorpi ca raspuns (Major A et al., 2010, Beatty JA et al., 2011, Harbour DA et al., 2002), dar pot aparea in urma vaccinarii cu vacinurile FeLV.

Protocol de testare FeLV

Protocol de testare si reactivitate in urma expunerii la FeLV. In prima saptamana de infectie pisicile ies negative pe antigen (testare p27ELISA si IFA), RT-PCR pentru ARN viral si PCR pentru ADN proviral. Rareori, pisicile expuse la o incarcatura mica de virus elimina infectia inainte sau in acest moment (neproductiva). Testele de antigen si PCR proviral ies pozitive din a 3 a saptamana de infectie iar virusul se raspandeste prin saliva, lacrimi, urina si fecale. Din acest moment, infectia productiva virala este supresata de raspunsul imun al gazdei (infectia regresiva) sau virusul isi incepe multiplicarea rapid in maduva osoasa si astfel apare infectia productiva, caracterizata prin persistenta rezultatului pozitiv pe testele ELISA, IFA, ARN viral si ADN proviral. Pisicile cu infectie localizata sau atipica nu ies pozitive pe antigen sau este doar tranzitoriu si negative pe testul de PCR din sange si/sau maduva, dar poate pozitive pe PCR proviral. Ultima varianta apare la un procent foarte mic de populatie felina (Sykes JE, 2014)

Observatii patologice

In infectia cu FeLV acestea releva un proces secundar de boala. Cele mai comune sunt limfomul si aspect de mielodisplazie sau leucemii, dar pot fi regasite si infectii oportuniste. In tractul intestinal al pisici cu enterita asociata FeLVului se poate observa necroza celulara si regenerare, infiltrat limfoplasmacitic si retezarea sau fuziunea vililor (Reinacher M, 1987). Reactivitatea limfocentrilor este deasemenea o trasatura comuna. Leziunile la nivelul SNCului includ pierderea axonilor si dilatarea tecilor de mielina la nivelul filetelor nervoase din maduva spinarii (Carmichael KP et al, 2002). Coloratia imunohistochimica se poate aplica sectiunilor de teesut in vederea confirmariii prezentei antigenului de feLV in asociere cu aceste leziuni.

Tratament si prognostic

Pisicile cu infectii oportuniste si limfom pot fi tratate cu succes folosind aceeasi terapie medicamentoasa ca si la cele cu antigen negativ de FeLV dar cu aceleasi probleme. Infectiile oportuniste necesita terapie a la long, in unele cazuri de-a lungul intregii vieti. In cazul infectiei cu Hemoplasma Sykes recomanda doxiciclina. Pisicile cu anemie aregenerativa primesc transfuzie periodic. Concentratia de eritropoietina este deja foarte mare la aceste pisici si in multe cazuri se recomanda darbepoetina sau eritropoietina umana recombinata. Filgrastim nu este tocmai cunoscut ca efect si complica formarea anticorpilor. Trebuie evitata terapia cu glucocorticosteroizi si alte medicamente imunosupresoare daca nu se suspecteaza o citopenie imun-mediata. Unele pisici cu anemie mediata imun asociata FeLVului raspund bine la tratamentele cu glucorticosteroizi, acesta devenind de neevitat. Folosirea interferonului ω recombinat asigura pentru o scurta perioada de timp supravietuirea pisicilor cu FeLV (2 luni) (de Mari K et al., 2004). Eficient s-a dovedit si interferonul α uman recombinat.

Pisicile infectate cu FeLV este de preferat sa ramana in interior pentru a nu raspandi virusul si altor pisici. Se recomanda aceasta si din prisma minimizarii expunerii la feline infectate cu alti agenti patogeni oportunisti. Nu se recomanda hrana cruda. Supravietuirea poate fi prelungita prin limitarea stressului din ambient, litiere corespunzatoare, limitarea expunerii la agenti oportunisti si asigurarea unei diete corespunzatoare, toate de mare importanta. Vaccinurile administrate pentru preventia viremiilor respiratorii sau panleucopenic trebuie sa fie de tip inactivat, unele pisici cu FeLV se poate sa nu raspunda prea bine la vaccin comparativ cu cele neinfectate (Sykes JE, 2014).

Prognostic

Perioada de supravietuire depinde considerabil de stadiul infectiei si de tulpina de FeLV implicata. In orice caz toate pisicile cu infectie progresiva cu FeLV pot dezvolta boala asociata in primii 5 ani de la diagnosticare (Addie DD et al., 2000). Intr-un studiu comparativ din 800 de pisici cu FeLV si 8000 de controale a reiesit o perioada de supravietuire de 2,4 ani la cele infectate si 6,3 ani pentru pisicile de control (Levy J et al., 2008). Multe dintre pisicile cu infectia progresiva de FeLV pot supravietui cativa ani in conditii bune de viata, mai ales cele adulte, ca atare eutanasie nu este recomandata in baza unui test pozitiv pe FeLV. Unele pot dezvolta limfom dar pot intra in remisie pe termen lung daca este tratat cu chimioterapie standard. Alte studii spun ca infectia cu FeLV este un indicator de prognostic negativ pentru dezvoltarea unui limfom (Vail DM et al., 1998). Sykes JE trateaza o pisica pozittiva initial pe FeLV antigen folosind metoda ELISA de detectie, verificata cu IFA tot pozitiva, cu displazie severa eritroida megaloblastica in maduva si anemie hemolitica autoimuna, dupa tratament se negativeaza si ramane in remisie timp de 4,9 ani, timp in care a fost continuata terapia cu glucocorticoizi (Sykes JE et al, 2012).

Prognossticul este rezervat spre grav pentru pisicile care au dezvoltat deja leucemie, pot supravietui mai putin de cateva saptamani.

Imunizarea si vaccinarea

Exista cateva tipuri de vaccin parenteral pentru preventia infectiei cu FeLV, ce includ si vaccinul cu virus inactivat; vaccinuri cu virus vectorial canarypox nonadjuvant ce incorporeaza genele env si gag ale FeLVului (Purevax, prezent si in Romania, Eurifel si Merial); si un vaccin subunitar recombinat ce contine p45, forma neglicozilata a gp70 (Leucogen, Virbac). Nici unul dintre aceste vaccinuri se pare ca nu confera 100% imunizare completa si ca atare protectie garantata, pisica poate dezvolta fie infectia regresiva fie una progresiva, dar nu si una productiva cu transmitere (Hofmann-Lechmann R et al., 2007).

Se recomanda totusi vaccinarea mai ales a puilor neinfectati, canu cumva, in cazul in care totusi vor fi expusi sa fie imunizati pe FeLV (Richards JR et al., 2006). Vaccinarea este recomandata si in adaposturi cand intra automat in contact si in acelasi mediu cu alte pisici (Levy J et al, 2008).

Se recomanda o vaccinare la 2-3 ani penru pisicile mai mari de 3-4 ani, deoarece scade susceptabilitatea lor la a contracta infectia ca si pisica adulta (Lutz H et al, 2009). Nu reprezinta un pericol administrarea vaccinului la pisicile cu boala renala cronica, dar nu se recomanda pisicilor cu boala acuta de orice fel. Testarea peentru FeLV se recomanda inante de a administra vaccinul, mai ales daca a existat o expunere la virus. Vaccinarea cu vaccinuri FeLV a fost asociata cu aparitia sarcoamelor la locul injectarii, deci ar trebui limitata vaccinarea la pisicile care au risc de expunere.

Preventie

Pentru a preveni infectia cu FeLV automat izolarea pisicii de alte pisici posibil purtatoare de virus este recomandata. Deasemeni testarea si separarea de cele pozitive pe antigen de celelalte, vaccinarea si monitorizarea pisicilor donatoare prin testarea antigenului solubil si PCR. Ca precautii suplimentare, pisicile trebuie curatate astfel incat sa nu se infecteze cu agenti patogeni oportunisti mai ales pentru cele internate, folosire manusi de protectie si halat pentru a nu raspandi sau infecta astfel de pisic imunosupresate. Nu trebuie lasate pentru uz comun, intre o pisica negativa si una cu status incert, vasele de mancare si apa sau litierele, automat foarte bine dezinfectate. Sterilizarea previne fuga din locuinta si reduce astfel riscul de prelua virusul si de al raspandi. Eutanasia nu se recomanda decat in cazul pisicilor cu manifestari grave ale bolii (Lutz H et al, 2009).

REZULTATE PARȚIALE ȘI COMPARATIVE OBȚINUTE ȊN URMA UTILIZARII UNOR METODE INCLUSE IN SCREENINGUL SANGVIN LA FELINELE DOMESTICE

Metode și Mijloace

Pentru analiza in-house din laboratorul de analize medicale veterinare din cadrul Facultății de Medicină Veterinară, s-a făcut recoltarea și prelucrarea probelor de sânge de pisică, s-a lucrat proba proaspătă, fără frigerare, aproape instant. Pentru testarea și detecția Ac IgG de T. gondii la pisicile domestice s-a folosit fie ser, plasmă său sânge integral, probele fiind prelucrate de personal specializat și instruit în cadrul laboratorului autorizat și conform protocoalelor și procedurilor operaționale. Perioada luată în calcul în testarea Ac IgG Toxoplasma gondii a fost 01.01.2015- 13.05.2018. Numărul total de probe luate în calcul în vederea detecției calitative a Ac IgG anti T. gondii a fost de 544 de feline, prezente în diferite departamente clinice, în funcție de afectarea evidentă a unuia sau mai multe sisteme: Neurologic și Coordonare cu paralizii sau șchiopături, Respiratorii și Cardiologice, Oftalmologice sau Stomatologice, sau rămase sub observație și tratament la Medicală, Interne și Boli metabolice.

Determinările de Toxoplasma/Clamidophyla, se bazeza pe reacția antigen- anticorp;

– Având ca principiu o metodă imunoenzimatica în faza solidă, IMMUNOCOMB este un dispozitiv de plastic în formă de pieptene, pe care este fixat antigenul de, Toxo/Chlamidophyla,

– Probele de ser, plasmă său sânge integral se pun în godeurile plăcii de developare  multicompartimentate;

– Introduceți dispozitivul pieptene în godeul A astfel încât anticorpii din proba dacă sunt prezenți se vor atașa de antigenele de pe dispozitivul tip pieptene ;

– Anticorpii nelegați vor fi îndepărtați prin spălare, în următorul compartiment;

– Următorul compartiment conține anticorpi anti IgG canin marcați enzimatic. Imersați dispozitivul pieptene în acest conjugat . Anticorpii legați vor fi marcați.

– După două etape de spălare, introduceți dipozitivul tip pieptene în compartimentul în care se produce reacția enzimatică. Aici se va genera o modificare a culorii în funcție de cantitatea de anticorpi.

– Utilizând scală de interpretare, CombScale, se va face conversia celei mai slabe culori cu nivelul de anticorpi anti T/C, comparând cu referință pozitivă care este plasată pe spotul superior. Culoarea acestui spot indica răspunsul pozitiv ce este egal cu un titru diferit calibrat pentru fiecare test, obținut prin Reacția de Imunofluorescența IFA.

Control extern de calitate. Se compară intensitatea culorii probei cu cea a Controlului Pozitiv (C+) inclus în kit, în scopul determinării titrului.

Controlul pozitiv al fiecărui test este calibrat pentru un anumit titru de anticorpi, în funcție de intensitatea culorii controlului este apreciat rezultatul – de la Slab Pozitiv, Pozitiv, Înalt Pozitiv, asta când probele au o intensitate a culorii mai mare sau egală cu cea a controlului.

Controlul negativ consta în ser neimunizat și trebuie citit că zero. Probele având intensitatea culorii mai mică decât a controlului pozitiv sunt considerate negative.

Prezența unei culori mai închise decât S6, indica existența unei infecții recente sau acute.

Controlul Pozitiv pentru Chlamidia și Toxoplasma este calibrat la un titru de 1:32.

Componentele kitului

Kit-ul ImmunoComb include: un card ImmunoComb, ambalate în folie de aluminiu; o placă de developare; hârtii probe cu discuri preformare; o pensetă de unică folosința; un card calibrat CombScale;

– o fisă CombScore și un manual de operare

– tuburi capilare gradate (5ul,10ul, 15ul) și piston pentru extragere ser, plasmă (5ul), sânge integral(10ul)

Fig. 16. Placuta si componentele kitului Immunocomb conform insertului

Citirea rezultatului

În scopul determinări titrului IgG Toxoplasma sau Chlamidia, se compara intensitatea culorii probelor existenta pe dinții corespunzători ai ImmunoComb cu seria de spoturi de pe scala ImmunoComb furnizata în kit. Spotul inferior de pe ImmunoComb reprezintă testul de Toxoplasma. Spotul mijlociu reprezintă testul de Chlamidia. Se evaluaeaza rezultatele pentru fiecare boală separat. Se compara intensitatea culorii probei cu cea a Controlului Pozitiv (C+) inclus în kit, în scopul determinării titrului. Controlul Pozitiv pentru Chlamidia și Toxoplasma este calibrat la un titru de 1:32. Probele având o intensitate a culorii mai mare sau egală cu a controalelor pozitive sunt considerate pozitive. Controlul negativ consta din ser neimunizat și trebuie citit că zero. Probele având intensitatea culorii mai mică decât a controlului pozitiv sunt considerate negative. Prezența unei culori mai închise decât S6, indica existența unei infecții recente sau acute. Relația dintre valoarea CombScale și Chlamydia C.F. și Toxoplasma I.F.

Fig. 17. Exemplu de pieptene developat si valorile de cut-off ale interpretarii testului

Tabel 2. Interpretarea in functie de intensitatea culorii punctului dezvoltat pe pieptene

Caracteristici cheie pentru testul rapid imunocromatografic folosit in laborator FMV

● Principiu: Metoda sandwich direct IHA 
─ Antigen recombinant – Proteina A conjugată cu aur (Detecție) – – Anticorpi împotriva Toxoplasma gondii în probă – Antigen recombinant (Legare)

● Scop: Detectarea anticorpilor împotriva T.gondii

● Probele: ser sau plasmă de sânge a pisicilor

● Sensibilitate: 100% comparativ cu k-ELISA

● Specificitate: 99% comparativ cu k-ELISA

● Timp de citire: 5-10 minute

● Durata de valabilitate: 24 luni

● Temperatura de depozitare: 2 ~ 30 ° C

Caracteristici speciale

● Precizie diagnostică foarte ridicată: 99,5%

● Interval maxim pentru interpretarea rezultatului: 10 minute

● Crește capacitățile de diagnosticare și prevenire ale clinicilor și spitalelor veterinare.

Datele clinice privind senzitivitatea și specificitatea

Testul rapid VetExpert Toxoplasma Ab a suferit un studiu comparativ al probelor pozitive și negative, confirmat prin semne clinice și k-ELISA (Prionics) – utilizând standardul de aur pentru Toxoplasma Ab.

Probele de ser de sânge de pisici, un total de 116:

● Pozitiv: 20

● Negativ: 96

Au fost confirmate trei caracteristici ale fiabilității testului rapid VetExpert Toxoplasma Ab comparativ cu metoda k-ELISA: sensibilitate 20 / 20×100% = 100%, specificitate 95 / 96×100% = 99%, precizie totală 99,5%

Procedura de testare

Fig. 18. Recoltarea si exprimarea serului in recipiente specifice

Se adaugă 10 μl ser sau plasmă în godeu cu o pipetă capilară (nivelul este indicat de un risc);

Se adaugă 3 picături de diluant analitic din flacon în godeu (treptat);

Interpretarea a 10 minute.

Fig. 19. Se aplica 10 uL de proba si 3 picaturi de diluant analitic, se asteapta cele 10 minute si se face interpretarea. Un rezultat in care nu apare nici una dintre liniile de C sau T este invalid, la fel si in cazul in care apare doar linia de Test. Testul se reia

http://vetexpert-rf.ru/express-test/toxoplasmaAb/

In cadrul Laboratorului clinic a fost testat un numar de 359 de feline domestice, pe o perioada de 3 ani, cu detectia de Ac IgG specifici Coronavirus Felin, antigeni pentru detectarea Parvovirusului Felin (Panleucopenic), Coronavirus Felin Ag si Giardia Ag, toate facand la un moment dat parte din evaluarea statusului pisicii cu sindrom digestiv.

Testul SNAP Giardia este un test imunoenzimatic pentru detectia antigenului de Giardia in fecale canine si feline. Prezenta acestui antigen in probe de fecale indica faptul ca animalul a ingerat chisti Giardia, poate fi infectat activ si poate elimina chisti in fecale. Simptomele bolii includ diaree, voma si anorexie iar infectiile sunt periculoase mai ales pentru animalele compromise imunitar.

Componentele kituluiReagent

Dispozitiv conjugat/tampon

(contine gentamicina drept conservant)

Dispozitive SNAP

Reagenti continuti in fiecare dispozitiv

Solutie substrat

Solutie spalare

Informatii despre proba :

Fecalele canine sau feline trebuie sa fie proaspete, congelate in prealabil sau pastrate la rece ( 2-7șC) timp de pana la 7 zile.

Probele se aduc la temperatura camerei inainte de utilizare.

Proba va avansa spre fereastra de Rezultate ajungand in in Cercul de Activare in 30-60 de secunde.Unele probe pot ramane la nivelul ferestrei pentru proba

Cand apare pentru prima oara culoarea in Cercul de activare se apasa ferm pe inidcatorul de activare pana cand se aliniata cu suportul dispozitivului

Fig. Reprezentarea pasilor de lucru pentru Snap Giardia (https://ca.idexx.com/en-ca/veterinary/support/documents-resources/snap-giardia-test-resources/)

Se asteapta 8 minute pentru citirea rezultatelor.

Controlul pozitiv va aparea mai repede dar rezultatul nu este complet pana nu au trecut cele 8 minute.

Interpretarea rezultatelor

Cititi spoturile de reactie in Ferestrea de Rezultate si comparati intensitatea culorii probei cu cea a spotului negativ.

Rezultat negativ: se considera negativ numai cand s-a dezvoltat culoarea spotului controlului negativ.

Rezultat pozitiv

Daca culoarea spotului de proba este mai inchisa decat culoarea spotului controlului negativ, rezultatul este pozitiv. Culoarea spotului de proba este direct proportionala cu nivelul antigenului din proba. O culoare mai stearsa indica un nivel mai scazut al antigenului.

Tehnologia SNAP pe principiul ELISA pentru probe din fecale

Testarea imunocromatografica rapida cu triplu Test Felin

Principiul metodei

Kitul de testare tripla de la VetExpert FPV/PCOV/Giardia Ag este un test imunocromatografic pentru detectia calitativa a antigenilor de parvovirus, coronavirus si giardia din probe de fecale feline. Principiul este destul de simplu de aplicat si de interpretat in cadrul unui laborator de clinica, rapid si eficient, deasemenea accesibil financiar, cu o linie de C ontrol si una de T est, invizibile initial dar care in momentul aplicarii omogenatului dintre proba si diluant acestea se activeaza in functie de pozitivitatea sau negativitatea probei.

Testul garanteaza o acuratete mare in detectia antigenica, folosind anticorpi specifici celor 3 patogeni.

Kitul contine Testul in sine, diluanti specifici viremiilor FCoV si FPV, si separat pentru parazitul Giardia spp., betisoare sterile si pipete de unica folosinta si instructiunile pentru executarea conforma a testului.Se cer masuri de precautie in timpul efectuarii mai ales din prisma potentialului zoonotic al Giardiei, dar si in izolarea infectarii altor probe sau contaminarea accidentala a zonelor de lucru precum si a altor animale.Testul se pastreaza la temperatura laboratorului max 30 grade, nu se frigereaza, iar recomandarea ar fi testarea probei imediat dupa recoltare. Pentru probele de la frigider se cere aducerea probei la temperatura camerei inainte de testare.

Cantitatea de fecale poate afecta rezultatul, o cantitate mica poate da un fals negativ, o cantitate prea mare poate da un fals pozitiv si o migrare incetinita.

Nivelul bun se pastreaza intre 2 si 3:

Procedura de testare:

Se recolteaza pe doua betisoare sterile apoi se omogenizeaza in tuburile cu diluant specific si marcat pentru 10 secunde

Se asteapta apoi un minut pentru decantarea particulelor mari de materie fecala.

In acel moment se desigileaza testul, se scoate din folie si cu pipeta de unica folosita, pentru fiecare tub cate una, fiind diluanti diferiti, se extrage supernatant

Se adauga cate 4 picaturi in fereastra de proba pe verticala din fiecare tub in mod specific patogenilor

Cronometrul se seteaza pentru 10 minute pentru migrare si dupa in primele 20 minute se face interpretarea. Ce apare dupa 20 de minute nu se mai interpreteaza.

Un rezultat negativ va avea doar liniile de Control:

Pentru rezultatele pozitive este nevoie si de aparitia celei de-a doua linii, cea de Test:

Pot aparea si rezultate invalide, cand va fi prezenta doar linia de Test sau nici una. Se repeta testarea.

Limitarile testului:

Desi acest kit de testare este foarte fidel in detectia antigenilor de Parvovirus, Coronavirus si ai Giardiei, exista si o incidenta joasa de rezultate false. Daca exista inca suspiciunea, se cere retestarea prin alte mijloace, iar decizia finala a diagnosticului revine in mod automat medicului clinician care se ocupa de caz in coroborare cu datele clinice.

Chiar daca fondul ferestrei de citire poate fi rozaliu, acest fapt nu are nici o influenta asupra rezultatelor.

BioNote si distribuitorii sai isi rezerva dreptul de a nu fi responsabili pentru aplicarea gresita a procedurii si a interpretarii testului, deci recomandarea ar fi ca acesta sa fie executat de personal instruit si responsabil de aplicare.

Rezultate si discutii

Din totalitatea de 544 de feline domestice testate pentru detectia Ac IgG Toxoplasma gondii, au fost pozitive 258, iar negative 286, probe testate in perioada 01.01.2015-13.05.2018 in cadrul Laboratorului Clinii Facultatii de Medicina Veterinara, Bucuresti.

Fig. 20. Grafic procentual al numărului de feline pozitivate pentru IgG T. gondii

S-a făcut o analiză asupra simptomatologiei cu care pacientul felin s-a prezentat, cu date preluate din fișele de observație, surprinse de medicii clinicieni care au preluat pacientul la momentul respectiv. De menționat este faptul că nu există o descriere completă în multe dintre cazuri, dar pentru ce a reprezentat majoritatate s-a luat în considerare că făcând parte din tabloul clinic inițial. Din nou de menționat este imposibilitatea urmăririi unui caz până la zi datorită neprezentării ulterioare a proprietarului, specificate ar fi 7 cazuri eutanasiate sau cu exitus dintre cele seropozitive, dintre cele negative, fie nu s-a investigat mai mult suspiciunea de T. gondii fie simptomatologia asemănătoare a condus către rezultat negativ.

.

Fig. 21. Numărul de cazuri seropozitive T. gondii IgG atribuite afecțiunilor felinelor investigate

În descrierea simptomatologiei, pentru fiecare categorie, am extras date însemnate la momentul prezentării animalului, de către medicii clinicieni și astfel vom enumera:

Afecțiunile respiratorii au cuprins: tusea, dispneea, bronsite, infecții ale tractului respirator superior (secreții nazale, strănut, blocaj cai, cu conexiune spre partea oculară, de multe ori având ca sugestie de asociere cu Rino-traheita infecțioasă felină dată de Herpesvirus tip I), bronho-pneumonii, pneumonii interstițiale, infiltrații la nivelul bronho-alveolar, laringite, faringite, de multe ori în asociere cu Streptococcus spp, Pasteurella spp, sau Clamydophila spp)

Afecțiunile Oftalmologice au cuprins: Uveite specifice infecției cu T. gondii, secreții abundente, anizocorii OS/OD, irite, cataracte, ulcere corneene, kerato-conjunctivite, glaucom, sinechii, vaso-dilatatii iriene; fund de ochi cu zone de hiperreflectivitate; hiperpigmentare tapetuum negrum, depozite în camera anterioară a cristalinului, corioretinite, blefarite.

Afecțiunile neurologice au continuat de multe ori tabloul oftalmologic cu midriaza, fotofobie, atenție întârziată, menace, alte neuropatii au fost paralizii faciale, pierderi echilibru; căderi pe o parte sau alta; propriocepție întârziată pe unele membre, crize epileptiforme, tremor muscular, agresivitate sau afecțiune exagerată, momente de depresie alternate cu momente de excitabilitate, afectarea unor nervi cranieni, modificări ale parametrilor neuronali., sindrom vestibular, spasme, dromomanie, encefalite, originea neuroanatomică poate fi identificată în urma consultului neurologic și eventual după efectuarea unui RMN. Dacă există astfel de simptome și există posibilitatea recoltării LCRului, când testul rămâne negativ în detecția Ac T. gondii, se recomandă testarea suplimentară cu tehnici de biologie moleculară RT-PCR.

Afecțiunile digestive se pot datora și reacția mucoasei tractului gastro-intestinal fie la pătrunderea parazitului, fie în asociere cu Coronavirus sau a altui virus oportunist, un Helicobacter dormand sau parazitare cu ascarizi, ectoparaziți hematofagi prin ingestia ouălelor, în urma linsului excesiv și formarea unor trichobezoari, ulterior manifestate prin vome unice sau repetate, diaree, gastrite cronice, alternate cu constipație, aerocolie, coprostaze, bineînțeles că în rândul celor cu rezultat negativ au existat astfel de simptome, de aceea și testarea în sine.

Afecțiunile dermatologice au fost înscrise în rândul dermatitelor pruriginoase mai ales în zone unde lingerea este imposibilă, gât/cervical, prurit, otite, hipotricoza laterală, abdominală sau pe membre, ulcerații, plăgi, leziuni de grataj, complexe eozinofilice încadrate în sindromul eozinofilic felin, toate având poate legătură cu faza activării IgEului dat de prezența parazitului T. gondii, dar despre acest mecanism se va reveni în altă lucrare.

Afecțiunile cardiologice întâlnite în T. gondii Pozitiv pentru Ac IgG ar fi: Hipertensiunea arterială, hipertrofii de cârjă aortică, de sept și ventricul stâng, congenitală, cardiomiopatii, o testare recomandată ar fi și SNAP pro-BNP în vederea verificării distructiei de miocite cardiace și aritmii specifice pisicii, recomandare strict din viziunea laboratorului.

Afecțiunile de ordin stomatologic au constituit gingivite unele proliferative, stomatite, probleme de tartru și halena, considerăm că au fost survenit în urma asocierii fie cu un Calicivirus, fie cu un retrovirus de ordin FIV sau FeLV, din nou recomandarea în aceste cazuri ar fi testarea la comun.

Formațiunile tumorale prezente în mod frecvent în asociere cu seropozitivitatea au fost tumorile mamare, formațiuni abdominale, fibrosarcomul, carcinomul scvamo-celular, hepatice, mezenchimale, și poate ar fi fost mult mai multe surprinse, precum limfomul intestinal, care poate fi confundat sau dezvoltat pe un organism deja imunocompromis care se infectează la nivelul enterocitelor cu toxoplasmoza. Deci în momentul reactivității limfocentrilor mezenterici se recomandă verificarea IgMului de faza acută și IgG latent plus Helicobacter sau Giardia și coproparazitologic, în vederea stabilirii unui diagnostic de certitudine.

Slăbirea progresivă se manifestă fie din cauza stării depreciate date de infecția parazitara, disconfortul de la nivel intestinal, pancreatitelor, gastritelor asociate, sludgeului biliar sau colestazelor, infiltrat hepatic cu ectazia vaselor și ductelor hepatice, steatoze, angiocolite, sau disturbări la nivel neurologic sau tiroidian, unele pisici mănâncă excesiv sau din cauza dereglărilor hormonale ajung să se îngrașe foarte mult în faze latente și asociate cu castrarea.

Hipertermia cu episoade febrile de peste 39’2 grade C, poate reprezenta infecția acută, poate și a unui virus asociat, dar infecția cu T. gondii ajunsă la nivelul hipotalamusului disturba homeostazia gazdei, care derivă în deshidratare, poate uneori continua atfel încât piere luciul robei, produce tulburări renale și automat disturba mecanisme de suprarenale, cu hipertensiune, din nou repetată, cortizol crescut, agitație, disturbarea metabolismului în ce privește producția de nitrogen și glucoză, automat dând modificări în analizele de laborator pentru BUN și GLU și ideea unui Diabet zaharat de tip II, care verificat ulterior pentru determinarea Fructozaminei, valoarea acesteia iese în limite normale. Aceasta cascadă a fost surprinsă în multe dintre aceste pisici seropozitive. Este de știut faptul că Glucoza la pisicile aduse pentru consultație, datorită transportului și din instinct adaptativ și defensiv, își va crește valoarea și poate va rămâne în hiper până la reîntoarcerea în mediul sigur. Obligatoriu se reverifica la un interval de timp diferit și se recomandă verificarea Fructozaminei înainte de a presupune un Diabet mellitus.

Pe de altă parte un nivel mare al Cortizolului la o pisică cu inserție și afectare anatomică specifică parazitului, și mereu aflată în stare defensivă, greu de adaptat, poate în congruenta cu adopția unei noi pisici pe teritoriul ei intial, automat va avea o imunitate depreciată și acest fapt face ușoară atât captarea unor viremii de la pisica nouă și poate asimptomatica, sau care manifesta scaune diareice la aceeași litieră cu rezidenta, fie folosesc aceleași boluri de mâncare și apă, etc, cât și tulburări metabolice, depresive, și poate pe fondul reactivării parazitului, conform posibilității subliniate în partea bibliografică a acestei lucrări.

Sunt foarte dese căderile de la etaj, fie se dă vina pe activarea instinctelor sexuale și de explorare a mediului în căutarea partenerilor, după miros și/sau vocalizări specifice, dar ar mai fi posibil și aspectul dezechilibrării date de T. gondii, cât și de decizia de zbor/de săritură asupra unei prăzi, cu origine neuroanatomică tot la nivel de amigdala, hipotalamus, zone care pot fi afectate de inserția parazitului și a chistilor produși, zone implicatein luarea deciziilor, posibil lezionate/inflamate.

Deasemenea traumele sau schimbările de concentrație hormonală, cum ar fi celulele GnRH, care, o dată afectate de posibilă prezența a chistilor pot trimite semnale greșite de secreție a unor hormoni androgeni în pofida estrogenilor și progesteronului, în momentul sterilizării își pierd originea majoră, acest dezechilibru este de așteptat să schimbe comportamentul felinei, iar aceasta să manifeste comportamente agresive. Pe de altă parte pentru cele afectate la nivel reproducător, tocmai din cauza dezechilibrelor hormonale, acestea pot fi infertile, pot avorta sau va fi nevoie de intervenție prin cezariană, puii pot fi imunodeprimati foarte grav, astfel că viremiile asociate pot avea consecințe grave, precum pierderea completă a vederii prin agresivitatea cu care un herpesvirus poate lucra, mai ales pentru pisicile înțărcate de foarte devreme, care nu au avut timp să primească protecție maternă prin supt și a groomingului matern. Astfel de cazuri se întâlnesc între cele cumpărate prea devreme de la felise sau crescător și a celor abandonate, precum și în cazul pisicilor nedeparazitate și nevaccinate.

Din analiza intervalelor de vârsta ale felinelor seropozitive pentru infecția latentă cu T. gondii, putem afirma că există o incidență mai răspândită în cazul perioadei de 11 luni-2 ani, pentru felinele prezentate la testare. Pentru vârstele geriatrice a fost constata o scădere a numărului de feline testate și acest fapt se poate datora fie lipsei de simptome, fie datorită descoperirii inițiale a unor probleme mult mai grave precum prezenta tumorilor, sau efectiv a neprezentării pacienților din acest interval. Cu cea mai mică testată pozitiv la 2 luni, care în asociere a ieșit pozitivă și pe Coronavirus, până la 2 ani putem afirma că imunitatea acestora aflată în formare a permis inocularea unor patogeni din mai multe surse. Dacă Ac de IgG poți fi veniți de la mamă la aceste vârste, antigenii de Coronavirus precum și anticorpii dezvoltați împotriva virusului se instalează convenabil și oportunist într-un astfel de organism imunosupresat, în alte situații poate merg în tandem.

Fig. 21. Grafic cu repartiția felinelor seropozitive T. gondii pe categorii de vârstă în funcție de numărul de cazuri

Pentru lămurire, în ce privește intervalul 11-17 ani au revenit fiecare vârste în medie câte 5 cazuri.

În ce privește rasa felinelor seropozitive, predominanta o deține felină europeană, comună, de cele mai multe ori adoptată, înmulțita în cadrul gospodăriei din lipsa asigurării sterilizării, pisici care în definitiv sunt metise, putem afirma că sunt ceva mai rezistente diverselor intemperii de nivel patogenic sau supuse traumelor. Despre restul raselor de multe ori putem confirma achiziția de la felise sau crescător, în special british și scotish, chartreaux, norvegiană, albastru de rusia, siamez, birman., angora etc.

Fig.22. Feline seropozitive T. gondii in functie de incidenta pe rasa de felina testata

In ce priveste genul, T. gondii are Ac IgG detectati in mod egal la femele fata de masculi.

Fig.23. Din totalul de 258 cazuri seropozitive T. gondii, se evidentiaza egalitatea dintre numarul de reprezentati ai ambelor sexe/genuri

Fig.24. Din totalitatea felinelor seropozitive T. gondii, ponderea caracterelor agresive a fost întâlnită la 8 cazuri cu reprezentați din nou din ambele genuri.

Cele 8 feline seropozitive cu comportament agresiv sunt practic cele de la care s-a reușit recoltarea și testarea pentru Ac IgG specifici T. gondii. Cu siguranță ponderea este mult mai mare și recomandarea testării de rutină, cel puțin o dată în viața unei pisici rămâne o prioritate, dacă nu chiar la prima prezentare la medic. Aceste pisici au manifestat pe lângă agresivitatea în sine, unele crize epileptiforme, anizocorii și secreții oculare, otite, precum și o asociere cu Corona Ac IgG pozitiv, cu mențiunea consumului recent de carne de vită sau carne crudă, la majoritatea s-a înregistrat o creștere a indicelui glicemic la fiecare recoltare. Menționăm că în anumite cazuri, testarea Fructozaminei a dat rezultat în limitele fiziologice, deci nu poate fi vorba despre Diabet zaharat II, și la fel de discutat rămâne și analiza unor alți parametrii biochimici și hematologici care pot crește ca valoare sau scădea din surse diferite (metabolism hepatic, afectarea suprarenalelor).

Despre coinfectii, acestea au fost grupate după cum urmează:

Fig.25. Grafic al coinfectiilor cu T. gondii IgG si ponderea lor in concurenta altor patogeni cu prezenta sa latenta

La testarea coinfectiilor au fost folosite kituri de lucru de tip IHA din gama celor folosite pentru detecția T. gondii Ab descris la Metode și Mijloace, Snap Combo FeLV/FIV, precum și un rezultat pozitiv de IgG Calicivirus dinafară clinicii cu care s-a prezentat un proprietar și este de luat în calcul având în vedere că poate constitui un concurent în scăderea imunității și vindecarea greoaie a unor leziuni.

Kitul pentru triplu test antigenic (FCOV, FPV și Giardia) precum și Snap Giardia se lucrează cu probe de fecale, dar pe același protocol de lucru și cu același timp de interpretare că orice test calitativ. Luând în considerare afectarea la nivel digestiv este de înțeles folosirea concomitentă a testelor antigenice, din păcate nu s-a aplicat și testul de antigen T. gondii, astfel s-ar fi aflat un stadiu incipient al infecției la nivelul pătrunderii acestui parazit în enterocite (antigen foarte greu de prins în acțiune ca răspuns imunitar) și nici un examen coproparazitologic, pentru a indentifică o posibilă coinfectie cu endoparaziți intestinali (menționăm că există un singur caz descris în timpul vizitei în care este menționată voma cu ascarizi). Astfel când antigenii ies pozitiv, fapt ce dovedește infecția acută, IgG specifici T. gondii sunt detectați putem confirma o infecție cronică, latentă cu parazitul. Chlamydophila spp. IgG face parte din testarea paralelă a T. gondii pe kitul de ImmunoComb, bacterie care va fi discutată într-o viitoare lucrare, dar concura și ea la destabilizarea inițiată de parazit, la fel ca și ceilalți patogeni.

Fig. 26. Grafic al coinfectiilor cu T. gondii IgG pozitiv si testarea rapida de laborator a altor patogeni asociati

După cum se poate observa incidenta unei asocieri între 2 sau mai mulți patogeni nu este tocmai de neglijat, mai ales când simptomatologia cere detecție comună, dar cumulul de atacuri automat poate fi confundat sau subevaluat la examenul clinic inițial fără testare. Uneori este atât de grav, cu predilecție impactul cu viremiile, încât organismul prezintă degradări majore pe diverse sistemele, unele incompatibile cu viața; boli renale, hepatice, cardiologice, pneumonii care trec în edem, șamd.

Dintre testările Ac IgG specifici T. gondii care au rezultat negativ (286), doar 4 cazuri au prezentat manifestări agresive, dar asocierea a fost ceva mai diferită.

Un caz de felină agresivă s-a prezentat cu tuse asociată cu detecția prezenței Streptococcului spp. și a Pasteurellei spp. la examenul microbiologic din exudat faringian. În paralel s-a testat T. gondii IgG și Chlamydophila spp. IgG, iar rezultatele au fost negative. Alte testări de origine viremica nu au fost cerute.

Un alt caz agresiv negativ pentru T. gondii IgG a avut la bază o litiază renală, descoperită la ecografie, nu putem decât să suspicionam colici renale și posibilitatea eliminării unor calculi sau a unor cristale, cu siguranță producând un disconfort poate cronic și comportamentul agresiv poate fi numit idiopatic.

Un alt caz agresiv cu IgG T. gondii negativ a fost pozitivat cu Criptococcus neoformans, de către Dobre Patricia-Valentina et al., 2018, diagnostic pus în urma recoltării de lichid cefalorahidian și analiza acestuia citologica, cu leziuni asupra parenchimului cerebral la analiza necropsica, cu analiza imunocromatografica rapidă a unor patogeni precum FCOV IgG din LCR rezultat negativ, la fel și cel pentru Ag Rabie, cu afectări de nivel enteric, hepatic, și reactivitatea limfocentrilor mezenterici. Necropsia a fost posibilă în urma eutanasierii feline la cererea proprietarului, în urma constatării imposibilității de a conviețui cu animalul, acesta demonstrând o agresivitate exacerbată progresivă într-o perioadă scurtă de timp. S-a presupus o contaminare dată de consumul de excremente de porumbel de pe pervaz.

Un ultim caz semnalat cu agresivitate dar cu T. gondii IgG negativ se prezintă după o căzătură de la etaj, cu constipație, fără specificarea altor detalii circumstanțiale, cu FCOV IgG rezultat negativ pe test imunocromatografic rapid.

Conduita confirmării unei infecții cu T. gondii ar trebui să cuprindă și testarea prin metode de biologie moleculară, acest parazit fiind foarte greu de suprins în acțiune, ne referim aici la partea acută a activității sale, când se poate surprinde activitatea enterică (fecale) sistemica (sangvin), neurologică (LCR) a unor fragmente foarte mici de parazit înainte de a fi înglobat și cărat spre diverse locații de către sistemul imunitar și celulele acestuia, „păcălite” de parazit. Despre recoltarea biopsiilor de la nivel splenic, hepatic, limfocentric se recomandă și testarea prezenței acestui parazit, din nou localizarea parazitului, implicit a chistilor de bradizoiti, contează foarte mult în detecție.

Rezultate si discutii enteropatii

Din cele 359 de feline testate serologic pentru Ac IgG FCoV, 225 au dat rezultat Negativ si doar 134 Pozitive, in perioada 01.01.2015 – 13.05.2018, testare insotita de Snap Giardia si Triplul Test Felin Panleucopenie, Coronaviroza si Giardioza Antigeni, din fecale proaspete.

Incepand cu analiza testarilor pentru FCoV Ac IgG putem detalia simptomatologia cu care felinele respective s-au prezentat la clinica, in urma analizei fiselor lor de observatie intocmite de medicul clinician si de prezenta insemnarilor de testare din Registrul Unic al Analizelor Laboratorului Clinicilor Facultatii de Medicina Veterinara Bucuresti.

Aceaste teste in-house au fost efectuate pe probe proaspat recoltate, atat pentru serologie, cat si pentru analiza fecalelor, efectuate si interpretate de personal instruit al laboratorului.

FCoV Ac IgG a insemnat prezenta unui sindrom digestiv la 20 dintre cazuri, cu manifestari de voma, diaree, constipatie, insotite de deshidratare severa, inapetenta, apatie, pancreatite, gastrite, hipertermie, durere la palparea abdominala, uneori cu mucoase icterice, slabire progresiva (6 cazuri notate) si uneori ascita. Limfocentrii devin reactivi la prezenta agentului patogen aflat in actiune, notabili au fost cei submandibulari, poplitei si mezenterici (5 cazuri). Cazuri de boala renala cronica au fost testate Ac IgG FCoV si prezenta in istoric a acestui virus denota o posibila afectare cu scaderea functionalitatii corecte a rinichilor, in urma glomerulonefritelor si a nefritelor date de filtrarea complexelor Ag-Ac, si poate nu pentru un singur virus, si poate nu pentru un singur tip de patogen, fiind asociate si bacterii ce pot contamina tractul urinar de la nivel de cistita locala pana la nivel renal (E. coli, Streptococcus spp., Staphylococcus spp., Chlamydophila spp., levuri), asocierea cu un diabet zaharat de tip 2 sau probleme de ordin congenital (PKD persane). Feline aflate in tratamente de dializa intraperiotneala sau medicamentoase au fost testate ulterior si gasite pozitive pe diverse asocieri de patogeni (Toxoplasma IgG/FCoV IgG; Chlamydophila spp/FCoV IgG, etc), inregistrate sunt 8 cazuri de boala renala cronica si 3 cazuri cu cistita, blocaj uretral si incontinenta, urmand principiul ca orice infectie virala scade apararea imunitara, astfel ca orice bacterie cu care felina lupta pana atunci fara probleme, devine oportunista, patrunde in tractul urinar, schimba pHul din vezica, unde Urea nu mai e toxica pentru bacterie, devine cultura, urina fomeaza cristale, animalul se blocheaza, in unele cazuri repetat, urina nu este eliminata, urea devine toxica pentru organism si rinichi, rinichi care intre timp poate devine atac si el de catre bacterie, iar circuitul acesta blocheaza animalul, acesta nu poate digera datorita gastritei date de urea mare, se deshidrateaza din vome repetate, slabirea intervine, anemia severa, consecintele fiind fatale in aceste cazuri. Pisica are tendinta de a ascunde o perioada indelungata si de a ramane asimptomatica in privinta multor aspecte interne, de aceea se recomanda o investigare amanuntita, periodica a animalului, mai ales daca acesta are acces la mediul extern sau traieste intr-un colectiv in care sunt adoptate constant feline.

Afectiunile de ordin stomatologic asociate FCoV Ac IgG pozitiv au fost gingivitele, stomatitele si leziuni la nivelul buzelor, palatului sau in alte zone alte cavitatii bucale, mai ales in cazurile in care se asociaza si un Herpesvirus de tip I, un Calicivirus, FIV/FeLV etc.

Afectiunile respiratorii au cuprins: bronhopneumonii, piotorax, pleurezii, secretii nazale si infectii ale tractului respirator superior, tuse, pelicule de lichid observate la Rx, dispnee, raluri, pneumonii, infiltrari ale arborelui bronsic, recomandarea ramane si verificarea exudatului sau unui lavaj bronhial, pentru suprainfectii cu Bordetella spp., Klebsiella spp. etc.

Formatiuni tumorale au fost surprinse in fisele a 8 pisici si au cuprins tumori hepatice, mamare, intraabdominale, fibrosarcom, unele recidivante.

Afectiunile oftalmologice au susprins uveite cu depozite in camera anterioara a cristalinului, cu aderente la epiteliul posterior al corneei si la capsula cristalinului, cheratoconjunctivita Sicca eozinofilica, secretii oculare abundente si uneori mucopurulente, decolare retiniana, ulcer melting, cataracte, opacifieri, leziuni corneene.

Afectiunile de ordin neurologic au fost descrise cu pierderi de echilibru, incoordonari in mers (titubari), sechele neurologice, schiopaturi. In cazul asocierii cu Toxoplasma gondii, pot aparea episoade de crize epileptiforme, agresivitate, anizocorii, fotofobie.

Afectiunile dermatologice sunt remarcate prin dermatite miliare, alergice, reactii de complex eozinofilic felin, hipotricoza bilaterala, abdominala, cruste, alopecii, leziuni, otite, asociere cu Microsporidium, Otodectes, Trichophyton spp.

Afectiunile cardiologice au suprins hipertrofii de sept interventricular, pericardite, hiper sau hipotensiune arteriala, dilatatii.

Afectiunile cu implicatii renale si de sindrom urologic felin intra la cronicizari si recidive tratate unele prin dializa intraperitoneala fie de mult timp pe tratamente medicamentoase, monitorizari limitate in ce priveste abordarea paraclinica de laborator si echilibrarea de moment a animalului, de multe ori fara cunoasterea istoricului complet.

Lichidele cavitare in mare parte de nivel ascitic, tind sa varieze in culoare de la galben citrin la sangvinolent sau incolor, testarea Rivalda nu a fost facuta in laboratorul nostru, de preferat a fost testarea acestuia pe acelasi test imuncromatografic folosit in testarea sangelui pentru IgG Ac FCoV, de multe ori cu detectie pozitiva. S-a incercat si cu LCR dar rezultatul a fost negativ.

Coinfectiile FCoV IgG au fost testate in paralel, de multe ori din aceeasi proba si simultan cu Immunocomb Toxoplasma IgG/Chlamydophila IgG, cu triplu test felin FCoV, FPV, Giardia Ag din fecale, Snap Combo FeLVAg/FIV Ac IgG, iar rezultatele au fost urmatoarele:

Fig. In testarea serologica sunt surprinse coinfectii ale coronavirozei feline cu prezenta activa sau in stare cronica a unor patogeni virali, parazitari si bacterieni concurenti in diferitele afectiuni descrise in primul grafic.

Cand se demonstreaza prezenta anticorpilor de faza cronica pentru Coronavirus in asociere cu oricare dintre patogenii enumerati in Fig. situatia devine mult mai grava cu cat afectarea unui organ vital este mai mare, ficat, rinichi, cord, etc. Daca pe un fond imunitar destabilizat de catre FCoV, se instaleaza inca un virus de ordinul celor hematologice Leucemic sau de imunodeficienta, controlul de multe ori este pierdut, cu atat mai grav cu cat orice bacterie comensala devine oportunista si poate contribui catre fatalitate.

Testarea a cuprins feline domestice aflate intre 2 luni de viata cea mai mica, pana la 17 ani, reprezand o medie de 5 cazuri per perioada. Se pare ca virusul este prezent in mod aproximativ egal pentru ambele genuri, femele au fost 64, iar masculi au fost 70, nu tine cont de gen/sex mai ales in comunitatile deschise, de unde vin si pleaca animale, unde nu se trateaza separat un exemplar pozitiv si viremic, de foarte mult ori s-a intalnit situatia in care o adoptie a condus catre extinctia intregului colectiv, pe de alta parte, subiectii sunt tratati a la long de diverse afectiuni sistemice cu incipienta in infectarea repetata cu unul sau mai multi patogeni.

In aceasta perioada de testari au fost folosite 90 de teste triple pentru detectia antigenilor anti Coronavirus, V. Panleucopenic si Giardia, din fecale proaspat recoltate de la felinele prezentate la consultatie clinica. Dintre acestea FCoV Ag au fost pozitive 20, FPV Ag pozitive 12, Giardia 5 cazuri pozitive.

Fig. Detectia antigenului anti Coronavirus din fecale de pisica si coinfectiile detectate la testarea serologica din Laboratorul de Analize Medicale Veterinare.

10 dintre cazurile pozitive pentru Coronavirus Ag din fecale au manifestat simptomatologie gastr-intestinala, diaree hemoragica, fecale moi, vomituritie. Unele cu secretii nazale si oculare, altele cu hipertermie si apatie, afectiuni oftalmologice, urologice si biliare, un singur caz cu acumulare de lichid ascitic si icter.

Varstele acestor feline au apartinut perioadei de 2 luni -1 an, 15 cazuri, restul 2 ani, 9 ani, 12 ani, despre cea de 12 ani se stie cu siguranta ca a fost infestata de una de 2 luni, aceasta din urma venind in adoptie.

Fig Detectia antigenilor anti Virus Panleucopenic felin si coinfectiile intalnite in testarea comuna cu alti patogeni, respectiv T. gondii IgG si Coronavirus Ag.

Varstele acestor feline au ramas in limita 2 luni (5 cazuri), 3 luni (1 caz), 4 luni (1 caz) si 10 luni (1 caz), 2 de 1 an si 1 de 8 ani.

Dintre acestea, 6 cazuri s-au prezentat cu sindrom digestiv, manifestat prin voma si diaree, insotite de hipertermie (>40grade C), un singur caz cu crize epileptiforme si proprioceptie intarziata pe membrele posterioare si lipsa acesteia pe membrele anterioare, cu origine neuroanatomica a afectarii la nivelul trunchiului cerebral. Una cu plaga corneana si desmetocel si una cu acumulare de lichid la nivelul cavitatii abdominale.

Pentru unul dintre cazurile cu infectie a tractului superior respirator s-a efectuat un examen suplimentar microbiologic unde oportuniste au fost Klebsiella spp si Streptococcus spp., bineinteles profintand de pe urma imunitatii depreciate create de infectia virala cu virus parvo/panleucopenic felin.

Fig. Detectia antigenului anti Giardia spp. si coinfectii testate in paralel la felinele consultate in clinica.

S-a folosit si testarea cu Snap Giardia Ag din fecale de felina dar acestea au iesit negative. Prezenta acesteia in populatia de pisici ce prezinta afectiuni gastro-intestinale depinde foarte mult de disponibilitatea de testare, de tipul de test folosit si de coroborarea datelor de serologie si microscop, pentru un diagnostic cert al pozitivitatii parazitului se recomanda folosirea comuna a metodelor de testare, dat fiind faptul ca momentul eliminarii parazitului si al dezvoltarii reactiei imunitare la parazit, se poate sa fie diferit.

Fig. Detectia prin triplu test felin Corona, FPV, Giardia Ag plus Snap Giardia Ag din fecale de pisica.

Ca si simptomatologie, prezenta giardiozei manifesta diaree hemoragica, fecale moi, pastoase, asocieri au fost surprinse cu herpesviroza, cu un Helicobacter pylori si un caz cu Izospora spp. detectate in alte laboratoare din fecalele acestor pacienti, una singura cu asociere de cherato-conjunctivita Sicca.

Control si potential zoonotic

Adaposturile cu programe neonatale feline au o rata de supravietuire de peste 60% pentru pisoi in primele 8 saptamani de viata. Dupa pozitivarea panleucopeniei, rata supravietuirii este mai mare de 74% pentru pisoi in primele 8 saptamani de viata daca primesc tratament ce include si antibiotice profilactice, fluidoterapie si hranire. Daca este tratata, ratele de supravietuire pentru pisoii de peste 8 saptamani si pentru pisicile adulte sunt automat mai mari decat ale celor nou-nascuti (13). Fara tratament de sustinere pana la 90% dintre pisicile cu FPV vor muri (14). Avand in vedere ca FPV si CPV sunt inrudite cu un grad inalt de neutralizare incrucisata, poate fi de asteptat ca un ser hiperimun de CPV sa fie eficient si impotriva FPV. Acest lucru este important mai ales in tarile unde nu exista ser anti-FPV in comert.

Pentru pisicile cu status incert al vaccinarii care devin mame, va fi nevoie ca pentru puii lor sa se repete vaccinarea la 16-20 saptamani. Deasemenea trebuie evitata vaccinarea pisicilor gestante sau care alapteaza.

La pisicile imunocompromise, se recomanda vaccinurile inactivate FPV. Vaccinurile cu tulpini vii modificate FPV pot fi folosite cu precautie la imunosupresate, datorita imposibilitatii controlului asupra replicarii virale care poate trece la manifestarea bolii clinice. La pisicile cu boala cronica vaccinarea se poate dovedi uneori chiar necesara. Vaccinurile si siguranta lor se testeaza pe animale sanatoase si conform prospectului se folosesc doar pentru animale sanatoase. Se pare ca nu este o problema daca vaccinarea se face si la pisicile cu boala renala cronica, diabet sau hipertiroidism, cu aceeasi frecventa ca la cele sanatoase. In sens opus, nu se recomanda vaccinarea la cele cu boala acuta sau cu febra mare decat daca exista motive bine intemeiate. In aceste cazuri se recomanda folosirea vaccinurilor inactivate.

Pisicile infectate cu retrovirusuri trebuie tinute in perimetru inchis si izolat, pentru a nu infecta si alte pisici din apropiere si pentru expunerea la agenti infectiosi. Pisicile cu FeLV trebuie vaccinate anti FPV. Desi nu exista o dovada clara ca pisicile cu FeLV ar putea dezvolta boala in urma vaccinarii cu vaccin cu virus viu modificat, se recomanda totusi folosirea vaccinurilor neactivate. Exista posibilitatea ca aceste pisici cu FeLV sa nu dezvolte un raspuns imunitar adecvat la vaccinarea cu tulpini de rabie sau alte tulpini. Ca atare se recomanda o vaccinare mai frecventa la aceste pisici. Pisicile cu FIV sunt apte sa dezvolte un raspuns imun la administrarea antigenilor exceptand faza terminala a bolii; deasemenea raspunsul imun primar poate fi intarziat sau diminuat (Dawson et al., 1991; Reubel et al, 1994; Foley et al, 2003; ENM grad III).

In unul din studii, pisicile infectate experimental cu FIV au dezvoltat panleucopenie indusa de vaccin cand li s-a administrat vaccin cu tulpina vie modificata de virus FPV (Buonavoglia et al., 1993; EBM grad III). Stimularea imunitatii a limfocitelor infectate cu FIV in vitro promoveaza productia virala, si in vivo, vaccinarea pisicilor cu infectie cronica cu un peptid sintetic a fost asociata cu o scadere a rapoartelor CD4+/CD8+ (Lehmann et al., 1992; Reubel et al., 1994). Ca atare se face un posibil schimb de protectie de la boala secundara conduce catre progresia infectiei cu FIV datorita cresterii productiei virale (EBM grad III). Ca atare doar pisicile cu FIV care prezinta risc mare de expunere la agenti patogeni trebuie vaccinate, dar doar cu produse inactivate. In felise, infectiile cu Giardia pot deveni o problema cronica, cauzand diaree la grupuri intregi de animale. In mod obisnuit, pisicile mai mari tind sa devina refractare la infectie, si unele chiar intrerup transmiterea de chisti in mod spontan; aceste manifestari au condus la ideea ca pisicile pot dezvolta o forma de rezistenta dobandita la giardioza(Bowman, D D., et al., 2008). Cand Giardia este identificata in felise, pisicile trebui tinute in carantina in custi separate, tratate si o atentie sporita trebuie acordata unor nivele inalte de sanitarizare si protectie la manevrarea excrementelor din litiere.

De retinut ar fi faptul ca diferite stadii de chisti de parazit par sa fie prezenti si in sursele de apa; pisicile nu inceteaza raspandirea chistilor in fecale imediat dupa tratament, si nici toate in acelasi timp si in al treilea rand daca respectivii chisti nu sunt inlaturati din mediu, problema giardiozei persista datorita reinfestarii (Bowman, D D., et al., 2008). Desi controlul presupunea tratamentul tuturor pisicilor simultan, urmat de inchiderea pisicilor in custi curate. Daca respectivele custi nu au fost perfect curatate la abur, acestea trebuie spalate cu apa fierbinte si cu detergenti, clatita si uscata minutios. Daca se poate uscarea custilor la soare, ar fi de recomandat. Daca nu se pot usca la soare se recomanda dezinfectare cu solutii speciale adaugate in apa. Din ziua in care li se administreaza tratamentul acestea ar trebui mutate in custi curate, dupa a doua repriza de tratament trebuie mutate din nou. Aceasta mutare trebuie repetata si a treia oara. Daca nu se efectueaza mutarea si dezinfectarea exista sansa de reinfestare si ciclul se reia cu posibilitatea transmiterii. Probele de fecale pentru a verifica daca mai exista chisti se recolteaza la 1 saptamana dupa primul tratament. Daca dupa o saptamana nu se verifica si se verificarea se face mai tarziu, fie iese un examen negativ de Giardia fie iese pozitiv si asta reprezinta erori in dezinfectie, o reinfectare sau amandoua (Bowman, D D., et al., 2008).

Din punct de vedere medical, analizele de laborator sunt unealta de baza, mai nou folosita in tara noastra, in determinarea statusului de sanatate al pacientului felin domestic, desi intr-o investigatie si mai amanuntita sigur ar fi de o importanta cruciala si pentru felinele salbatice (va fi raportat si un astfel de caz aparte in aceasta lucrare). Un laborator complet va pune la dispozitia unui cabinet, clinicii, tot ce inseamna screening, plecand de la analize de baza sangvine, pana la analiza diverselor probe de tesut, microbiologice, biopsii, examene coproparazitologice. Din punct de vedere economic, exista felise si crescatori, care automat ar trebui sa testeze si sa monitorizeze prezenta unor viremii, bacterioze, parazitism in cadrul colectivitatilor de feline, de la fatare pana la intrarea in posesie a urmatorului proprietar. Orice agent infectios patogen poate duce la probleme de sanatate foarte grave iar viata animalului automat sa fie prescurtata, uneori cu eforturi financiare foarte mari spre un sfarsit tragic. Informarea proprietarului este esentiala din partea cadrului medical veterinar, din momentul in care se decide adoptia sau achizitionarea unei pisici. Date legate de statusul de sanatate a pisicii respective deoarece aceasta poate constitui un risc de a fi rezervor de zoonoze cu transmitere la om, precum Giardia, Toxoplasma, Chlamydia, zoonoze care, la infestarea unui individ uman, mai ales daca acesta este imunosupresat cu HIV, transplant, sarcina sau chimioterapie, pot produce afectiuni secundare foarte grave si uneori cu sfarsit tragic si pentru astfel de persoane (endocardite, pneumonii, avorturi, malformatii congenitale, crize epileptiforme etc.). Prin contactul direct cu animalul infectat, transmiterea agentilor zoonotici se poate face foarte usor, deasemenea si prin contact indirect, prin contactul cu secretiile si excrementele acestora, cu vasele de apa si mancare, in urma curatarii litierei. Automat pentru copii, care detin o imunitate inca in formare, zoonozele pot fi usor contractate, la fel si pentru cei varstnici cu o imunitate in scadere. In foarte multe cazuri s-a constatat insa ca in privinta zoonozelor asociate felinelor, oamenii au fost mai infestati decat animalul lor si deci exista posibilitatea ca un om sa se infecteze mai usor din contactul cu alt om sau cu mediul contaminat (Ex: Cryptosporidium spp., Giardia spp., Salmonella spp.).Este binecunoscut efectul terapeutic al detinerii unei feline, mai ales in cazul persoanelor ce sufera de depresie, de multe ori aceste animale pot fi considerate santinela pentru mediul in care proprietarul traieste (Aspergillus spp.), pentru hrana pe care o consuma si poate o impart (Helicobacter, Campylobacter, E.coli patogen), pentru un mediu contaminat cu bacterii si dermatofiti cu transmitere.Se poate vorbi si de un mediu toxic la care animalul devine primul reactiv si anume spatiul in care se fumeaza, apa de consum nefiltrata, nefiarta, nivelul constant mare de Na in mancare, de Euri si alti conservanti. Toate acestea, plus „bagajul” pe care o felina il mosteneste, cu transmitere verticala, de la mama la fat, sau il dobandeste din colectivitatea de feline, din aer, apa, sol contaminate, conduc catre imunodeficiente, boli si deteriorari de celule, tesuturi si organe, catre disconfortul animalului, dar si al proprietarului.

Acest studiu doreste sa sublinieze importanta a unei abordari holistice asupra unui screening complet, in special sangvin, al felinelor domestice, pentru asigurarea unei cunoasteri cat mai complete a statusului actual, dar si precedent al patrupedului, rezultate ce se doresc a veni in ajutorul cadrului medical in a aborda o terapie corespunzatoare, in a trata cauza bolilor acestor animale si mai apoi si ameliora, daca nu chiar elimina efectele unui patogen sau unui cumul de astfel de agenti patogeni.

Concluzii toxoplasmoza

1.Agresivitatea, ca și tulburare de comportament reprezintă un subiect comun de studiu atât în rândul neurologiei și neuropsihiatriei umane, cât și o problemă destul de importantă în gestionarea unui caz felin, în administrarea unei terapii și în conviețuirea cu proprietarul.

2.Cercetări asupra zonelor cerebrale afectate de acest parazit au demonstrat o afinitate a acestuia pentru amigdala, hipotalamus, bulbi olfactivi, zone responsabile pentru procesarea informației primite și reactivitatea, răspunsul unor zone corticale asociate, atât la om, cât și la pisica, dar și la nivelul cerebral al altor animale infectate natural sau artificiale în laborator.

3.Prezenta parazitului T. gondii dezechilibrează mecanisme neuronale, de la cognitiv, vizual, la modificări în biochimia enzimelor responsabile în instinctul de conservare și supraviețuire, în homeostazia și echilibrul hormonal, cu influența decizionala asupra momentelor de retragere, atac, apărare, impulsivitate și autoviolenta.

4.Aceeași prezență poate disturba mecanisme și ciclurile metabolice de la nivelul organelor, organe care vor fi forțate să producă greșit și trimite în circulație enzime toxice, dăunătoare cu efect la nivelul propriu sau a altui organ, astfel că determinările clasice paraclinice ale parametrilor de bază nu corespund în concentrație cu realitatea activității unui organ anume, astfel că o valoare hiperglicemică, stare ce însoțește agresivitatea și agitația unei feline, nu corespunde strict cu diagnosticul de diabet mellitus.

5.Din studiul prezent nu derivă vreo afinitate de gen, predominanta pozitivității Ac IgG T. gondii specifici este întâlnită cu precădere la europene, vârste mici, deci cu imunizare îndoielnică, iar cele mai comune afecțiuni, deși toate se conectează la un moment dat sau se succed, sunt cele oftalmologice, urmate de afecțiuni dermatologice și respiratorii, practic afecțiuni ale epiteliilor cu sensibilitate mare și greutate de self clearance intern, nivelul alergenic crescând automat la prezența parazitului, precum și a altor ecto sau endoparaziți.

6.Coinfectiile cu viremii și bacterii se pot suprapune ușor unui organism deja imunosolicitat de prezența și activitatea parazitului, nu se știe exact dacă activitatea dormanda a T.gondii se reactivează în momentul atacului unor patogeni noi, dar cu siguranță favorizează instalarea lor.

7.La prezentarea la consultație, după evaluarea istoricului, semnelor clinice evidente, a temperaturii, a parametrilor de deshidratare, a evaluării nutriției, ingestiei de plante, incidentelor și posibilelor traume fizice sau adaptative, schimbărilor de comportament și stare, se recomandă evaluarea statusului imunitar și screeningul complet al vaccinării și posibilitatea impactului felinei cu alte feline purtătoare și transmițătoare de agenți patogeni parazitari, viremici și bacterieni.

8.În momentul în care, panelul de antigeni și anticorpi propuși spre detecție, da rezultate negative, dar suspiciunea precum și simptomatologia persista, se recomandă o optimizare a evaluării animalului prin trimiterea de probe biologice către detecția prin metode de biologie moleculară și dacă este posibil și izolare virală către laboratoare specializate, colaborarea dintre medicul clinician curant, și specialist, să fie menținută pe parcursul investigațiilor, dacă la unele laboratoare mari, cantitatea de probe nu permite comunicarea, la cele in-house de clinică, această colaborare nu trebuie să lipsească.

9.Despre analize suplimentare și detalii privind mecanismele pe sisteme se va discuta în lucrări ulterioare, aceste investigații holistice speram să vină în ajutorul tuturor practicienilor atât de clinică, cât și de laborator veterinar, și nu numai, având în vedere impactul zoonotic al unor paraziți de genul T. gondii.

Concluzii enteropatii

In cadrul Laboratorului clinic a fost testat un numar de 359 de feline domestice, pe o perioada de 3 ani, cu detectia de Ac IgG specifici Coronavirus Felin, antigeni pentru detectarea Parvovirusului Felin (Panleucopenic), Coronavirus Felin Ag si Giardia Ag.

Testul SNAP Giardia este un test imunoenzimatic pentru detectia antigenului de Giardia in fecale canine si feline. Prezenta acestui antigen in probe de fecale indica faptul ca animalul a ingerat chisti Giardia, poate fi infectat activ si poate elimina chisti in fecale.

Din cele 359 de feline testate serologic pentru Ac IgG FCoV, 225 au dat rezultat Negativ si doar 134 Pozitive, in perioada 01.01.2015 – 13.05.2018, testare insotita de Snap Giardia si Triplul Test Felin Panleucopenie, Coronaviroza si Giardioza Antigeni, din fecale proaspete.

Tabel 2 Agenti zoonotici felini

Bibliografie

"Feline Panleukopenia (feline enteritis) in Cats- Causes, Symptoms & Treatment". Retrieved 26 May 2011.

"Feline Panleukopenia: Introduction". Whitehouse Station, New Jersey: Merck Sharp & Dohme Corp., a subsidiary of Merck & Co., Inc. Retrieved 26 May 2011.

"Treatment Options for Feline Panleukopenia (Distemper)". VetInfo. Retrieved 30 May 2011.

(https://doi.org/10.1371/journal.ppat.1006351.g001

Abdoli, Amir. "Toxoplasma, testosterone, and behavior manipulation: the role of parasite strain, host variations, and intensity of infection." Frontiers in biology 9.2 (2014): 151-160.

Addie, DD, Toth S, Thompson H, Greenwood N, Jarret JO (1998). Detection of feline parvovirus in dying pedigree kittens. Vet Rec 142:353-356

Addie, Diane, et al. "Feline infectious peritonitis. ABCD guidelines on prevention and management." Journal of Feline Medicine & Surgery 11.7 (2009): 594-604.

Allison AB, Harbison CE, Pagan I, Stucker KM, Kaelber JC, Brown JD, Ruder MG, Keel MK, Dubovi EJ, Holmes EC, Parrish CR (2012). Role of Multiple Hosts in the Cross-Species Transmission and Emergence of a Pandemic Parvovirus. J Virol 86: 865- 872.

Allison AB, Kohler DJ, Fox KA, Brown JD, Gerhold RW, Shearn-Bochsler VI, Dubovi EJ, Parrish CR, Holmes EC (2013). Frequent cross-species transmission of parvoviruses among diverse carnivore hostsVirol 87: 2342-2347.

B. Routson, J. Crow Austin Pets Alive! Panleukopenia Outcome and Procedures Analysis, , January 2018

Barlough, JE, Barr M, Scott FW, Richards JR (1997). Viral Diseases, In The Cornell Book of Cats, 2nd ed., Ed. M Siegal

Barnard, Christopher J. Animal behaviour: mechanism, development, function and evolution. Pearson Education, 2004 Eisenegger et al., 2011

Berenreiterová, Miroslava, et al. "The distribution of Toxoplasma gondii cysts in the brain of a mouse with latent toxoplasmosis: implications for the behavioral manipulation hypothesis." PloS one 6.12 (2011): e28925.

Buonavoglia C, Marsilio F, Tempesta M, Buonavoglia D, Tiscar PG, Cavalli A, Compagnucci M (1993). Use of a Feline Panleukopenia modified-live virus vaccine in cats in the primary stage of Feline immunodeficiency virus-infection. J Vet Med B-Zbl Vet B- Infect 40:343-346

Buret, A.G., Scott, K.G.-E., Chin, A.C; „Giardiasis: pathophysiology and pathogenesis”. 2002a In: Olson, B.E

Carmichael, LE (2005). An annotated historical account of canine parvovirus. J Vet Med B Infect Dis Vet Public Health 52, 303-311

Casseleux, G, Fontaine E (2006). Gestion de la parvovirose en élevage canin. Le Point Vétérinaire 37:42-46

Cave TA, Thompson H, Reid SW, Hodgson DR (2002). Kitten mortality in the United Kingdom: a retrospective analysis of 274 histopathological examinations (1986 to 2000). Vet Rec 151(17):497-501

Chalmers, WSK, Truyen U, Greenwood NM, Baxendale W (1999). Efficacy of feline panleucopenia vaccine to prevent infection with an isolate of CPV2b obtained from a cat. Vet Microbiol 69:41-45.

Chandler EA (2004). In Feline Medicine and Therapeutics3rd ed. Blackwell Science (UK)

Clegg SR, Coyne KP, Dawson S, Spibey N, Gaskell RM, Radford AD (2012). Canine parvovirus in asymptomatic feline carriers. Vet Microbiol 157: 78-85.

Csiza, CK, A De Lahunta, FW Scott & JH Gillespie (1971). Pathogenesis of Feline Panleukopenia Virus in Susceptible Newborn Kittens II. Pathology and Immunofluorescence. Infect Immun 3:838-846

David, Clément N., et al. "GLT-1-dependent disruption of CNS glutamate homeostasis and neuronal function by the protozoan parasite Toxoplasma gondii." PLoS pathogens 12.6 (2016): e1005643

Dawson S, Smyth NR, Bennett M, Gaskell RM, McCracken CM, Brown A, Gaskell CJ (1991). Effect of primary-stage feline immunnodeficiency virus infection on subsequent feline calicivirus vaccination and challenge in cats. J Acq Immun Defic Syndrome 5:747-750

Dawson S, Willoughby K, Gaskell RM, Wood G, Chalmers WSK (2001). A field trial to assess the effect of vaccination against feline herpesvirus, feline calicivirus and feline panleucopenia virus in 6-weekold kittens. J Fel Med Surg 3:17-22

De Mari K, Maynard L, Eun HM, Lebreux B (2003). Treatment of canine parvoviral enteritis with interferon-omega in a placebo-controlled field trial. Vet Rec 152:105- 8

De Mari K, Maynard L, Eun HM, Lebreux B. Treatment of canine parvoviral enteritis with interferon-omega in a placebo-controlled field trial.Vet Rec2003;152:105–8

Fallahi, Shirzad, et al. "A literature review on maternal-fetal and reproductive disorders of Toxoplasma gondii infection." Journal of gynecology obstetrics and human reproduction (2017)

Fiscus, SA, Mildbrand MM, Gordon JC, Teramoto YA, Winston S (1985). Rapid enzyme- linked immunosorbent assay for detecting antibodies to canine parvovirus. Am J Vet Res 46:859-863

Foley JE, Leutenegger CM, Dumler JS, Pedersen NC, Madigan JE (2003). Evidence for modulated immune response to Anaplasma phagocytophila sensu lato in cats with FIV-induced immunosuppression. Comp Immunol Micribiol Infect 26:103-113

Goto, H (1975). Feline panleukopenia in Japan. II. Hemagglutinability of the isolated virus. Nippon Juigaku Zasshi 37:239-245

Greene CE, Addie DD (2005). Feline panleukopenia. In Infectious diseases of the dog and cat, Ed. CE Greene, WB Saunders Company, Philadelphia. pp 78-88

Greene CE, Addie DD. Feline panleukopenia. In: Greene CE, ed. Infectious diseases of the dog and cat, Philadelphia: WB Saunders Company, 2005: 78–88.

Greene CE, Addie DD: „Feline panleukopenia. In Infectious diseases of the dog and cat”, Ed. CE Greene, WB Saunders Company, Philadelphia. (2005). pp 78-88

Greene CE, Schultz RD (2005). Immunoprophylaxis and immunotherapy. In Infectious diseases of the dog and cat, Ed. C.E. Greene, W.B. Saunders Company, Philadelphia pp 1069-1119.

Gregg, Thomas R., and Allan Siegel. "Brain structures and neurotansmitters regulating aggression in cats: implications for human aggression." Progress in Neuro-Psychopharmacology and Biological Psychiatry 25.1 (2001): 91-140

Hartmann K, Hein J (2002). Feline Panleukopenie. Praxisrelevante Fragen anhand eines Fallbeispiels. Tierärztl Prax 30: 393-9

Hartmann K, Hein J. Feline panleukopenie. Praxisrelevante fragen anhand eines fallbeispiels. Tierarztl Prax2002;30:393–99

Hartmann Kathrin. The Feline Panleukopenia guidelines were first published in the J Feline Med Surg 2009; 11: 538-546 and updated in J Feline Med Surg 2013; 15: 530-531 and in J Feline Med Surg 2015; 17: 570-582; the present update of the vaccination chapter has been authorised by Uwe Truyen.

Hetts, Suzanne. Pet behavior protocols: What to say, what to do, when to refer. AAHA press, 1999.

Hofmann-Lehmann R, Fehr D, Grob M, Elgizoli M, Packer C, Martenson JS, O'Brien SJ, Lutz H (1996). Prevalence of antibodies to feline parvovirus, calicivirus, herpesvirus, coronavirus and immunodeficiency virus and of feline leukemia virus antigen and the interrelationship of these viral infections in free-ranging lions in east Africa. Clin Diagn Lab Immunol 3:554-562

http://vetexpert-rf.ru/express-test/toxoplasmaAb/

http://www.abcdcatsvets.org/abcd-guidelines-on-feline-panleukopenia-2012-edition/

http://www.msunites.com/toxoplasma-gondii-parasite-and-neurological-disorders-research/

https://ca.idexx.com/en-ca/veterinary/support/documents-resources/snap-giardia-test-resources

https://journals.plos.org/plospathogens/article?id=10.1371/journal.ppat.1006739

https://phys.org/news/2017-12-toxoplasmosis-exploits-immune-cells-brain.html#jCp

https://vetexpert.eu/produkty/testy/fpv-fcov-giardia-ag/)

https://www.avma.org/public/petcare/pages/Feline-Panleukopenia.aspx

https://www2.vet.cornell.edu/departments-centers-and-institutes/cornell-feline-health-center/health-information/feline-health-topics/toxoplasmosis-cats

Hueffer, K, Parrish CR (2003). Parvovirus host range, cell tropism and evolution. Curr Opin Microbiol 6:392-398

Hueffer, K, Parrish CR „Parvovirus host range, cell tropism and evolution”. Curr Opin Microbiol (2003) 6:392-398

Hunsperger, Robert W., and Verena M. Bucher. "Affective behaviour produced by electrical stimulation în the forebrain and brain stem of the cât." Progress în Brain Research. Vol. 27. Elsevier, 1967. 103-127)

Ikeda Y, Mochizuki M, Naito R, Nakamura K, Miyazawa T, Mikami T, Takahashi E (2000). Predominance of canine parvovirus (CPV) in unvaccinated cat populations and emergence of new antigenic types of CPVs in cats. Virology 278:13-19

Ikeda Y, Shinozuka J, Miyazawa T, Kurosawa K, Izumiya Y, Nishimura Y, Nakamura K, Cai J, Fujita K, Doi K, Mikami T (1998). Apoptosis in feline panleukopenia virus- infected lymphocytes? J Virol 72:6932-6

Jakel V, Cussler K, Hanschmann K-M, Truyen U, König M, Kamphuis E, Duchow K (2012). Feline Panleukopenia in Norwegian Forest breeding cats. BMC Veterinary Research 8: 62.

Joiner, Keith A., and David S. Roos. "Secretory traffic in the eukaryotic parasite Toxoplasma gondii: less is more." J cell Biol157.4 (2002): 557-563.

Joiner, Keith A., and David S. Roos. "Secretory traffic in the eukaryotic parasite Toxoplasma gondii: less is more." J cell Biol157.4 (2002): 557-563.

Julio-Pieper, Marcela, et al. "Exciting times beyond the brain: metabotropic glutamate receptors in peripheral and non-neural tissues." Pharmacological reviews 63.1 (2011): 35-58

K Berthier; M Langlais; P Auger; D Pontier (2000-10-22). "Dynamics of a feline virus with two transmission modes within exponentially growing host populations". BioInfoBank Library.

Kilham, L, Margolis, G Colby ED (1971). Cerebellar ataxia and its congenital transmission in cats by feline panleukopenia virus. J Am Vet Med Assoc. 158:888-901

Köhler C, Manteufel J, Roeder I, Roesler U, Truyen U (2009). Comparative investigations on tenacity of different model viruses for testing chemical disinfectants (in German). Hyg Med; 34: 224-32

Kruse BD, Unterer S, Horlacher K, Sauter-Louis C, Hartmann K (2010). Prognostic factors in cats with feline panleukopenia. J Vet Intern Med. 24(6):1271-6

Lappin, MR, Andrews J, Simpson D, Jensen WA (2002). Use of serologic tests to predict resistance to feline herpesvirus 1, feline calicivirus and feline parvovirus infection in cats. J Am Vet Med Assoc 220:38-42

Lappin, MR, Andrews J, Simpson D, Jensen WA „Use of serologic tests to predict resistance to feline herpesvirus 1, feline calicivirus and feline parvovirus infection in cats”. J Am Vet Med Assoc (2002). 220:38-42

Lawler DH, Evans RH (1997). Strategies for controlling viral infections in feline populations. In Consultations in Feline Internal Medicine 3., J.R. August (Ed). WB Saunders Company, Philadelphia. pp 603-610

Lehman R, von Beust B, Niederer E, Condrau MA, Fierz W, Aubert A, Ackley CD, Cooper MD, Tompkins MB, Lutz H (1992). Immunization-induced decrease of the CDA+:CD8+ ratio in cats experimentally infected with feline immunodeficiency virus. Vet Immunol Immunopathol 35:199-214

Levy JK, Crawford PC (2000). Failure of passive transfer in neonatal kittens: correction by administration of adult cat serum. J Vet Intern Med 14:362

Levy JK, Fisher SM, Quest CM, Tucker SJ (2006b). Serological responses of feral cats to vaccination in trap-neuter-return programs. J Vet Int Med 20:711

Levy JK, Patterson EV, Reese MJ, Tucker SJ (2006a). Impact of vaccination on parvovirus testing in kittens. J Vet Int Med 20:711

Lutz, H, Castelli I, Ehrensperger F, Pospischil A, Rosskopf M, Siegl G, Grob M, Martinod S (1995). Panleukopenia-like syndrome of FeLV caused by co-infection with FeLV and feline panleukopenia virus. Vet Immunol Immunopathol 46:21-33

Macintire DK, Smith-Carr S, Jones R, Swango L (1999). Treatment of dogs naturally infected with canine parvovirus with lyophilized canine IgG. Proceedings 17th Annual Conference of the American College of Veterinary Internal Medicine. June 10-13, 1999, abstract 118, p 721

Macintire DK, Smith-Carr S, Jones R, Swango L. Treatment of dogs naturally infected with canine parvovirus with lyophilized canine IgG. Proceedings of the 17th Annual Conference of the American College of Veterinary Internal Medicine. June 10–13, 1999, abstract 118, 1999: 721.

Martin V, Najbar W, Gueguen S, Grousson D, Eun HM, Lebreux B, Aubert A (2002) Treatment of canine parvoviral enteritis with interferon-omega in a placebo- controlled challenge trial. Vet Microbiol 89(2-3):115-27

Mathai, Ashwin Jacob, et al. "Reciprocal moderation by Toxoplasma gondii seropositivity and blood phenylalanine–tyrosine ratio of their associations with trait aggression." Pteridines 27.3-4 (2016): 77-85..

McConkey, Glenn A., et al. "Toxoplasma gondii infection and behaviour–location, location, location?." Journal of Experimental Biology 216.1 (2013): 113-119.

Meunier PC, Cooper BJ, Appel MJ, Lanieu MF, Slauson DO (1985). Pathogenesis of canine parvovirus enteritis: sequential virus distribution and passive immunization studies. Vet Pathol 22:617-24

Minagawa T, Ishiwata K, Kajimoto T (1999). Feline interferon-omega treatment of canine parvovirus infection. Vet Microbiol 69:51-53

Miranda C, Parrish CR, Thompson G (2014). Canine parvovirus 2c infection in a cat with severe clinical disease. J Vet Diagn Invest 26: 462-464.

Mitra, Rupshi, Robert Morris Sapolsky, and Ajai Vyas. "Toxoplasma gondii infection induces dendritic retraction in basolateral amygdala accompanied by reduced corticosterone secretion." Disease models & mechanisms 6.2 (2013): 516-520.

Miyazawa T, Y Ikeda, K Nakamura, R Naito, M Mochizuki, Y Tohya, D Vu, T Mikami, E Takahashi (1999). Isolation of feline parvovirus from peripheral blood mononuclear cells of cats in northern Vietnam/Microbiol Immunol 43:609-612

Mochizuki M, Horiuchi M, Hiragi H, San Gabriel MC, Yasuda N, Uno T (1996). Isolation of canine parvovirus from a cat manifesting clinical signs of feline panleukopenia. J Clin Microbiol 34:2101-2105

Mochizuki M, Nakatani H, Yoshida M (1994). Inhibitory effects of recombinant feline interferon on the replication of feline enteropathogenic viruses in vitro. Vet Microbiol 39:145-52

Mochizuki M, Nakatani H, Yoshida M. Inhibitory effects of recombinant feline interferon on the replication of feline enteropathogenic viruses in vitro. Vet Microbiol1994;39:145–52.

Mohr AJ, Leisewitz AL, Jacobson LS, Steiner JM, Ruaux CG, Williams DA (2003). Effect of early enteral nutrition on intestinal permeability, intestinal protein loss and outcome in dogs with severe parvoviral enteritis. J Vet Intern Med 17(6):791-8

Mohr AJ, Leisewitz AL, Jacobson LS, Steiner JM, Ruaux CG, Williams DA. Effect of early enteral nutrition on intestinal permeability, intestinal protein loss and outcome in dogs with severe parvoviral enteritis. J Vet Intern Med2003;17:791–98

Morgan, U.M.,.”Detection and characterisation of parasites causing emerging zoonoses”. Int. J. Parasitol. 30, (2000)1407–1421.

Möstl, Karin, et al. "Something old, something new: update of the 2009 and 2013 ABCD guidelines on prevention and management of feline infectious diseases." Journal of feline medicine and surgery 17.7 (2015): 570-582.

Nakamura K, Ikeda Y, Miyazawa T, Tohya Y, Takahashi E, Mochizuki M (2001). Characterisation of cross-reactivity of virus neutralising antibodies induced by feline panleukopenia virus and canine parvoviruses. Res Vet Sci 71:219-222

Nara PL, Krakowka S, Powers TE (1979). Effects of prednisolone on the development of immune response to canine distemper virus in beagle pups. Am J Vet Res 40(12):1742-7

Neuerer F, Horlacher K, Truyen U, Hartmann K (2008). Comparison of different in-house test systems to detect parvovirus in feces of cats. J Fel Med Surg, 10:247-51

Neuerer F, Horlacher K, Truyen U, Hartmann K „Comparison of different in-house test systems to detect parvovirus in feces of cats”. J Fel Med Surg, (2008). 10:247-51

Oktenli, Cagatay, et al. "Transient hypogonadotrophic hypogonadism in males with acute toxoplasmosis: suppressive effect of interleukin‐1β on the secretion of GnRH." Human Reproduction 19.4 (2004): 859-866.

Paltrinieri, S., et al. "Laboratory profiles in cats with different pathological and immunohistochemical findings due to feline infectious peritonitis (FIP)." Journal of Feline Medicine and Surgery 3.3 (2001): 149-159.

Parrish CR (1990). Emergence, natural history and variation of canine, mink and feline parvoviruses. Adv Virus Res 38:403-450

Parrish CR (2006). Pathogenesis of feline panleukopenia virus and canine parvovirus In Parvoviruses, Eds J Kerr, SF Cotmore, ME Bloom, RM Linden, CR Parrish, Oxford University Press, New York, USA pp 429-434

Parrish CR „Pathogenesis of feline panleukopenia virus and canine parvovirus” In Parvoviruses, Eds J Kerr, SF Cotmore, ME Bloom, RM Linden, CR Parrish, Oxford University Press, New York, USA (2006) pp 429-434

Parrish, CR (1995). Pathogenesis of feline panleukopenia virus and canine parvovirus. Baillière’s Clin Haematol 8:57-71

Pedersen, NC (1987). Feline Panleukopenia Virus, In Virus Infections of Carnivores, Ed M J Appel, Elsevier, Amsterdam pp 247-254

Pennisi MG, Hartmann K, Addie DD, Lutz H, Gruffydd-Jones T, Boucraut-Baralon C, Egberink H, Frymus T, Horzinek MC, Hosie MJ, Lloret A, Marsilio F, Radford AD, Thiry E, Truyen U, Möstl K (2015). Blood transfusion in cats. ABCD guidelines for minimising risks of infectious iatrogenic complications. J Feline Med Surg 17: 588-593.

Pollock RVH, Postorino NC (1994). Feline panleukopenia and other enteric viral diseases In The Cat: Diseases and Clinical Management, 2nd Edition Ed R G Sherding, Churchill Livingstone, New York pp 479-487

Prandovszky, Emese, et al. "The neurotropic parasite Toxoplasma gondii increases dopamine metabolism." PloS one6.9 (2011): e23866.

References:

Reubel GH, Dean GA, George JW, Barlough JE, Pedersen NC (1994). Effects of incidental infections and immune activation on disease progression in experimentally feline immunodeficiency virus infected cats. J Acq Immun Defic Syndrome 7:1003-1015

Robert-Gangneux, Florence, and Marie-Laure Dardé. "Epidemiology of and diagnostic strategies for toxoplasmosis." Clinical microbiology reviews 25.2 (2012): 264-296

Ryser-Degiorgis MP, Hofmann-Lehmann R, Leutenegger CM, Af Segerstad CH, Morner T, Mattsson R, Lutz H (2005). Epizootiologic investigations of selected infectious disease agents in free-ranging Eurasian lynx from Sweden. J Wildl Dis 41:58-66

Schmitz S, Coenen C, Koenig M, Thiel HJ, Neiger R (2009). Comparison of three rapid commercial Canine parvovirus antigen detection tests with electron microscopy and polymerase chain reaction. J Vet Diagn Invest 21: 344–345.

Schmitz S, Coenen C, Koenig M, Thiel HJ, Neiger R (2009). Comparison of three rapid commercial Canine parvovirus antigen detection tests with electron microscopy and polymerase chain reaction. J Vet Diagn Invest 21:344–5

Schulthess, J., et al. "Mucosal immunity in Toxoplasma gondii infection." (2008): 389-395). Mendez, Oscar A., and Anita A. Koshy. "Toxoplasma gondii: Entry, association, and physiological influence on the central nervous system." PLoS pathogens 13.7 (2017): e1006351

Schunck, B, Kraft W, Truyen U (1995). A simple touch-down polymerase chain reaction for the detection of canine parvovirus and feline panleukopenia virus in feces. J Virol Methods 55:427-433

Scott FW, Geissinger CM (1999). Long-term immunity in cats vaccinated with an inactivated trivalent vaccine. Am J Vet Res 60(5):652-8

Scott FW, Geissinger CM. Long-term immunity in cats vaccinated with an inactivated trivalent vaccine. Am J Vet Res1999;60:652–58

Scott, F, Csiza CK, Gillespie JH (1970). Maternally derived immunity to feline panleukopenia. J Am Vet Med Assoc 156:439-453

Sedlik C, Dadaglio G, Saron MF, Deriaud E, Rojas M, Casal SI, Leclerc C (2000). In vivo induction of a high-avidity, high-frequency cytotoxic T-lymphocyte response is associated with antiviral protective immunity. J Virol 74:5769-75

Steinel A, Parrish CR, Bloom ME, Truyen U (2001). Parvovirus infections in wild carnivores. J Wildlife Dis 37:594-607

Summers, Alleice "Chapter 9: Pansystemic diseases, Feline panleukopenia (feline distemper)". Common diseases of companion animals (3rd ed.). Elsevier – Health Sciences Division. (2014). pp. 163–164. ISBN 9780323101264.

Summers, Alleice (2014). "Chapter 9: Pansystemic diseases, Feline panleukopenia (feline distemper)". Common diseases of companion animals (3rd ed.). Elsevier – Health Sciences Division. pp. 163–164. ISBN 9780323101264.

Tattersall, P (2006). The evolution of parvovirus taxonomy In Parvoviruses, Eds J Kerr, SF Cotmore, ME Bloom, RM Linden, CR Parrish, Oxford University Press, New York pp 5-14

Thiry E (2002a). Panleucopénie féline, In Virologie clinique du chien et du chat, Editions du Point Vétérinaire, Maisons-Alfort, France, pp 137-142

Thiry E (2002b). Parvovirose canine In Virologie clinique du chien et du chat, Editions du Point Vétérinaire, Maisons-Alfort, France, pp 29

Thiry E (2002c). Virologie clinique du chien et du chat, Editions du Point Vétérinaire, Maisons-Alfort, France, p 38

Truyen U, Addie D, Belák S, Boucraut-Baralon C, Egberink H, Frymus T, Gruffydd-Jones T, Hartmann K, Hosie MJ, Lloret A, Lutz H, Marsilio F, Pennisi MG, Radford AD, Thiry E, Horzinek MC.Feline panleukopenia. ABCD guidelines on prevention and management. J Feline Med Surg. 2009 Jul;11(7):538–46. doi:10.1016/j.jfms.2009.05.002.

Truyen U, C R Parrish (1992). Canine and feline host ranges of canine parvovirus and feline panleukopenia virus Distinct host cell tropisms of each virus in vitro and in vivo. J Virol 66:5399-5408

Truyen U, Evermann JF, Vieler E, Parrish CR (1996). Evolution of canine parvovirus involved loss and gain of the feline host range. Virology 215:186-189

Truyen U, Gruenberg A, Chang SF, Veijalainen P, Obermaier B, Parrish CR (1995). Evolution of the feline subgroup parvoviruses and the control of canine host range. J Virol 69:4702-4710

Truyen U, Parrish CR (2000). Epidemiology and pathology of autonomous parvoviruses In Contributions to Microbiology: Parvoviruses, Eds S Faisst and J Rommelaere Karger AG, Basel, vol 4:149-162

Truyen U, Parrish CR (2013). Feline panleukopenia virus: Its interesting evolution and current problems in immunoprophylaxis against a serious pathogen. Vet Microbiol 165: 29–32.

Truyen, U (1999). Emergence and recent evolution of canine parvovirus. Vet Microbiol 69:47-50

Uttenthal A, Lund E, Hansen M (1999). Mink enteritis parvovirus. Stability of virus kept under outdoor conditions. Acta Pathologica, Microbiologica, et Immunologica Scandinavica 107:353-358

Veijalainen P, Smeds E (1988). Pathogenesis of blue fox parvovirus on blue fox kits and pregnant vixens. Am J Vet Res 49:1941-1944

Veijalainen PM, Neuvonen E, Niskanen A, Juokslahti T (1986). Latex agglutination test for detecting feline panleukopenia virus, canine parvovirus and parvoviruses of fur animals. J Clin Microbiol 23:556-559

Xiao, Jianchun, et al. "MicroRNA-132 dysregulation in Toxoplasma gondii infection has implications for dopamine signaling pathway." Neuroscience 268 (2014): 128-138.

Gruffydd-Jones, Tim, et al. "Chlamydophila felis infection: ABCD guidelines on prevention and management." Journal of feline medicine and surgery 11.7 (2009): 605-609.

Azuma Y, Hirakawa H, Yamashita A, et al (2006): Genome sequence of the Cat Pathogen Chlamydia felis. DNA Res 13, 15-23.

Becker Y (1978): The chlamydia: molecular biology of procaryotic obligate parasites of encaryocytes. Microbiol Rev 42, 274-306.

Corsaro D, Venditti D, Valassina M. (2002): New parachlamydial 16S rDNA phylotypes detected in human clinical samples. Res Microbiol 153, 563-567.

Déan R, Harley R, Helps C, Caney S, Gruffydd-Jones T (2005): Use of quantitative real-time PCR to monitor the response of Chlamydia felis infection to doxycycline treatment. J Clin Microbiol 43, 1858-1864.

Di Francesco A, Piva S, Baldelliw R (2004): Prevalence of Chlamydia felis by PCR among healthy pet cats in Italy. The New Microbiologica 27, 199-202.

Everson JS, Garner SA, Lambden PR, Fane BA, Clarke IN (2003): Host range of chlamydiaphages phiCPAR 39 and Chp3. J Bacteriol 185, 6490-6492.

Fernandez M, Manzanilla EG, Lloret A et al (2016): Prevalence of feline herpesvirus-1, feline calicivirus, Chlamydophila felis and Mycoplasma felis DNA and associated risk factors in cats in Spain with upper respiratory tract disease, conjunctivitis and/or gingivostomatitis. J Feline Med Surg DOI: 10.1177/1098612X16634387.

Gerhardt N, Schulz BS, Werckenthin C, Hartmann K (2006): Pharmacokinetics of enrofloxacin and its efficacy in comparison with doxycycline in the treatment of Chlamydia felis infection in cats with conjunctivitis. Vet Rec 159, 591-594.

Gunn-Moore DA, Werrett G, Harbour DA, Fielden H, Gruffydd-Jones TJ (1995): Prevalence of Chlamydia psittaci antibodies in healthy pet cats in Britain. Vet Rec 136, 366-367.

Halanova M, Sulinova Z, Cislakova L et al (2011): Chlamydophila felis in cats–are the stray cats dangerous source of infection? Zoonoses Public Hlth 58, 519-522.

Harley R, Herring A, Egan K, Howard P, Gruffydd-Jones TJ, Azuma Y, Shirai M, Helps C (2007): Molecular characteristics of 12 Chlamydia felis polymorphic membrane protein genes. Vet Microbiol 124, 230-238.

Hartley JC, Stevenson S, Robinson AJ, Littlewood JD, Carder C, Cartledge J, Clark C, Ridgway GL (2001): Conjunctivitis due to Chlamydia felis (Chlamydia psittaci feline pneumonitis agent) acquired from a cat: case report with molecular characterization of isolates from the patient and cat. J Infect 43, 7-11.

Hartmann AD, Helps CR, Lappin MR, Werckenthin C, Hartmann K (2008): Efficacy of pradofloxacin in cats with feline upper respiratory tract disease due to Chlamydia felis or Mycoplasma infections. J Vet Intern Med 22, 44-52.

Lang GH (1992): Prevalence of antibodies to Coxiella and Chlamydia spp. in cats in Ontario. Can Vet J 33, 134.

Longbottom D, Livingstone M (2004): Vaccination against chlamydial infections of man and animals. Vet J 17, 263-275.

McManus CM, Levy JK, Andersen LA, et al (2014): Prevalence of upper respiratory pathogens in four management models for unowned cats in the Southeast United States. Vet J 201, 196-201.

O’Dair HA, Hopper CD, Gruffydd-Jones TJ, Harbour DA, Waters L (1994): Clinical aspects of Chlamydia psittaci infection in cats infected with feline immunodeficiency virus. Vet Rec 134, 365-368.

Sachse K, Bavoil PM, Kaltenboeck B, Stephens RS, Kuo CC, Rosselló-Móra R, Horn M (2015): Emendation of the family Chlamydiaceae: Proposal of a single genus, Chlamydia, to include all currently recognized species. Syst Appl Microbiol 38, 99–103.

Schulz C, Hartmann K, Mueller RS et al (2015): Sampling sites for detection of feline herpesvirus-1, feline calicivirus and Chlamydia felis in cats with feline upper respiratory tract disease. J Feline Med Surg 17, 1012-1019.

Segarra S, Papasouliotis K, Helps C (2011): The in vitro effects of proxymetacaine, fluorescein, and fusidic acid on real-time PCR assays used for the diagnosis of Feline herpesvirus 1 and Chlamydophila felis infections. Vet Ophthalmol 14 Suppl 1: 5-8.

Sibitz C, Rudnay EC, Wabnegger L, et al (2011): Detection of Chlamydophila pneumoniae in cats with conjunctivitis. Vet Ophthalmol 14 Suppl 1: 67-74.

Sparkes AH, Caney SMA, Sturgess CP, Gruffydd-Jones TJ (1999): The clinical efficacy of topical and systemic therapy for the treatment of feline ocular chlamydiosis. J Feline Med Surg 1, 31-35.

Streeten BW, Streeten EA (1985): “Blue-body” epithelial cell inclusions in conjunctivitis. Ophthalmol 92, 575-579.

Sturgess CP, Gruffydd-Jones TJ, Harbour DA, Jones RL (2001): Controlled study of the efficacy of clavulanic acid-potentiated amoxycillin in the treatment of Chlamydia psittaci in cats. Vet Rec 149, 73-76.

Wills JM (1986): Chlamydial infection in the cat. PhD Thesis University of Bristol.

Wills JM, Gruffydd-Jones TJ, Richmond SJ, Gaskell RM, Bourne FJ (1987): Effect of vaccination on feline Chlamydia psittaci infection. Infect Immun 55, 2653-2657.

Wills JM, Howard PE, Gruffydd-Jones TJ, Wathes CM (1988): Prevalence of chlamydia psittaci in different cat populations in Britain. J Small Anim Pract 29, 337-339.

Wu SM, Huang SY, Xu MJ, et al (2013): Chlamydia felis exposure in companion dogs and cats in Lanzhou, China: a public health concern. BMC Vet Res 9, 104.

Sykes, Jane E., et al. "Detection of feline calicivirus, feline herpesvirus 1 and Chlamydia psittaci mucosal swabs by multiplex RT-PCR/PCR." Veterinary microbiology 81.2 (2001): 95-108.

Westman, Mark E., et al. "Determining the feline immunodeficiency virus (FIV) status of FIV-vaccinated cats using point-of-care antibody kits." Comparative immunology, microbiology and infectious diseases 42 (2015): 43-52.

Bienzle, D., et al. "The variability of serological and molecular diagnosis of feline immunodeficiency virus infection." The Canadian Veterinary Journal 45.9 (2004): 753.

2. Overbaugh J, Luciw PA, Hoover EA. Models for AIDS pathogenesis: simian immunodeficiency virus, simian-human immunodeficiency virus and feline immunodeficiency virus infections. AIDS 1997;11:47–54.

3. Jordan HL, Liang Y, Hudson LC, Tompkins WA. Feline immunodeficiency virus is shed in semen from experimentally and naturally infected cats. AIDS Res Hum Retroviruses 1998;10:1087–1092.

4. Stokes CR, Finerty S, Gruffydd-Jones TJ, Sturgess CP, Harbour DA. Mucosal infection and vaccination against feline immunodeficiency virus. J Biotechnol 1999;20:213–221.

5. Allison RW, Hoover EA. Covert vertical transmission of feline immunodeficiency virus. AIDS Res Hum Retroviruses 2003; 15:421–434.

6. Pedersen NC, Yamamoto JK, Ishida T, Hansen H. Feline immunodeficiency virus infection. Vet Immunol Immunopathol 1989; 21:111–129.

7. Hartmann K. Feline immunodeficiency virus infection — causative agent of an acquired immunodeficiency syndrome in cats. Eur J Med Res 1996;25:547–550.

[1] N. Pedersen, E. Ho, M. Brown, J. Yamamoto, Isolation of a T-lymphotropic virus from domestic cats with an immunodeficiency-like syndrome, Science 235 (1987) 790–793.

[2] S.E. Gleich, S. Krieger, K. Hartmann, Prevalence of feline immunodeficiency virus and feline leukaemia virus among client-owned cats and risk factors for infection in Germany, J. Feline Med. Surg. 11 (2009) 985–992.

[3] J.K. Levy, H.M. Scott, J.L. Lachtara, P.C. Crawford, Seroprevalence of feline leukemia virus and feline immunodeficiency virus infection among cats in North America and risk factors for seropositivity, J. Am. Vet. Med. Assoc. 228 (2006) 371–376.

[4] M. Ravi, G.A. Wobeser, S.M. Taylor, M.L. Jackson, Naturally acquired feline immunodeficiency virus (FIV) infection in cats from western Canada: prevalence, disease associations, and survival analysis, Can. Vet. J. 51 (2010) 271–276.

[5] M. Hosie, C. Robertson, O. Jarrett, Prevalence of feline leukaemia virus and

antibodies to feline immunodeficiency virus in cats in the United Kingdom, Vet. Rec. 125 (1989) 293–297.

[6] J.M. Norris, E.T. Bell, L. Hales, J.-A.L.M.L. Toribio, J.D. White, D.I. Wigney, R.M. Baral, R. Malik, Prevalence of feline immunodeficiency virus infection in domesticated and feral cats in eastern Australia, J. Feline Med. Surg. 9 (2007) 300–308.

[7] K.S. Jenkins, K.E. Dittmer, J.C. Marshall, S. Tasker, Prevalence and risk factor analysis of feline haemoplasma infection in New Zealand domestic cats using a real-time PCR assay, J. Feline Med. Surg. 15 (2013) 1063–1069.

[8] Y. Nakamura, Y. Nakamura, A. Ura, M. Hirata, M. Sakuma, Y. Sakata, K. Nishigaki, H. Tsujimoto, A. Setoguchi, Y. Endo, An updated nation-wide epidemiological survey of feline immunodeficiency virus (FIV) infection in Japan, J. Vet. Med. Sci. 72 (2010) 1051–1056.

[9] R.K.C. Kann, M.T. Kyaw-Tanner, J.M. Seddon, P.R. Lehrbach, R.J.G. Zwijnenberg, J. Meers, Molecular subtyping of feline immunodeficiency virus from domestic cats in Australia, Aust. Vet. J. 84 (2006) 112–116.

[10] J.J. Hayward, A.G. Rodrigo, Molecular epidemiology of feline immunodeficiency virus in the domestic cat (Felis catus), Vet. Immunol. Immunopathol. 134 (2010) 68–74.

[11] J.J. Hayward, J. Taylor, A.G. Rodrigo, Phylogenetic analysis of feline immunodeficiency virus in feral and companion domestic cats of New Zealand, J. Virol. 81 (2007) 2999–3004.

[12] J.K. Yamamoto, R.Y. Pu, E. Sato, T. Hohdatsu, Feline immunodeficiency virus pathogenesis and development of a dual-subtype feline-immunodeficiency-virus vaccine, AIDS 21 (2007) 547–563.

[13] D. Iwata, S.A. Holloway, Molecular subtyping of feline immunodeficiency virus from cats in Melbourne, Aust. Vet. J. 86 (2008) 385–389.

[14] D.L. Sodora, E.G. Shpaer, B.E. Kitchell, S.W. Dow, E.A. Hoover, J.I. Mullins, Identification of three feline immunodeficiency virus (FIV) env gene subtypes and comparison of the FIV and human immunodeficiency virus Type 1 evolutionary patterns, J. Virol. 68 (1994) 2230–2238.

[15] A. Duarte, M.I. Marques, L. Tavares, M. Fevereiro, Phylogenetic analysis of five Portuguese strains of FIV, Arch. Virol. 147 (2002) 1061–1070.

16.Madej T, Lanczycki CJ, Zhang D, Thiessen PA, Geer RC, Marchler-Bauer A, Bryant SH. " MMDB and VAST+: tracking structural similarities between macromolecular complexes.Nucleic Acids Res. 2014 Jan; 42(Database issue):D297-303

[16] H. Kusuhara, T. Hohdatsu, M. Okumura, K. Sato, Y. Suzuki, K. Motokawa, T. Gemma, R. Watanabe, C.J. Huang, S. Arai, H. Koyama, Dual-subtype vaccine (Fel-O-Vax FIV) protects cats against contact challenge with heterologous subtype BFIV infected cats, Vet. Microbiol. 108 (2005) 155–165.

[17] C. Huang, D. Conlee, M. Gill, H.-J. Chu, Dual-subtype feline immunodeficiency virus vaccine provides 12 months of protective immunity against heterologous challenge, J. Feline Med. Surg. 12 (2010) 451–457.

[18] M.J. Hosie, J.A. Beatty, Vaccine protection against feline immunodeficiency virus: setting the challenge, Aust. Vet. J. 85 (2007) 5–12.

[19] K. Hartmann, P. Griessmayr, B. Schulz, C.E. Greene, A.N. Vidyashankar, O. Jarrett, H.F. Egberink, Quality of different in-clinic test systems for feline immunodeficiency virus and feline leukaemia virus infection, J. Feline Med. Surg. 9 (2007) 439–445.

[20] C. Sand, T. Englert, H. Egberink, H. Lutz, K. Hartmann, Evaluation of a new in-clinic test system to detect feline immunodeficiency virus and feline leukemia virus infection, Vet. Clin. Pathol. 39 (2010) 210–214.

[21] E.W. Uhl, T.G. Heaton-Jones, R. Pu, J.K. Yamamoto, FIV vaccine development and its importance to veterinary and human medicine: a review FIV vaccine 2002 update and review, Vet. Immunol. Immunopathol. 90 (2002) 113–132.

[22] P.C. Crawford, J.K. Levy, New challenges for the diagnosis of feline immunodeficiency virus infection, Vet. Clin. N. Am. Small Anim. Pract. 37 (2007) 335–350.

[23] J.M. Morton, R.J. McCoy, R.K.C. Kann, I.A. Gardner, J. Meers, Validation of real-time polymerase chain reaction tests for diagnosing feline immunodeficiency virus infection in domestic cats using Bayesian latent class models, Prev. Vet. Med. 104 (2012) 136–148.

[24] H. Kusuhara, T. Hohdatsu, T. Seta, K. Nemoto, K. Motokawa, T. Gemma, R. Watanabe, C.J. Huang, S. Arai, H. Koyama, Serological differentiation of FIV-infected cats from dual-subtype feline immunodeficiency virus vaccine (Fel-O-Vax FIV) inoculated cats, Vet. Microbiol. 120 (2007) 217–225.

[25] J.K. Levy, P.C. Crawford, H. Kusuhara, K. Motokawa, T. Gemma, R. Watanabe, S. Arai, D. Bienzle, T. Hohdatsu, Differentiation of feline immunodeficiency virus vaccination, infection, or vaccination and infection in cats, J. Vet. Intern. Med. 22 (2008) 330–334.

[26] A. Litster, J.-M. Lin, J. Nichols, H.-Y. Weng, Diagnostic utility ofCD4%:CD8(low)% T-lymphocyte ratio to differentiate feline immunodeficiency virus (FIV)-infected from FIV-vaccinated cats, Vet.Microbiol. 170 (2014) 197–205.

[27] M.E. Westman, R. Malik, P. McDonagh, M.P. Ward, E. Hall, J. Johnson, J.M.Norris, Prevalence of Feline Immunodeficiency Virus and Feline LeukaemiaVirus Among Privately Owned and Shelter Cats in Australia (2011–2013),2015 (In preparation).

[28] A. Litster, C. Leutenegger, M. Estrada, J. Nichols, M. Hosie, P. Beczkowski,Diagnostic accuracy of a commercially available PCR test to detect felineimmunodeficiency virus antigen, in: 2nd Biennial Symposium of ISCAID, SanFrancisco CA, 2012

.[29] J.K. Levy, P.C. Crawford, M.R. Slater, Effect of vaccination against felineimmunodeficiency virus on results of serologic testing in cats, J. Am. Vet. Med.Assoc. 225 (2004) 1558–1561.

[30] M.D.G. Pinches, G. Diesel, C.R. Helps, S. Tasker, K. Egan, T.J. Gruffydd-Jones, Anupdate on FIV and FeLV test performance using a Bayesian statisticalapproach, Vet. Clin. Pathol. 36 (2007) 141–147.

[31] M.R. Lappin, Detection of feline immunodeficiency virus antibodies in serumof vaccinated cats using a commercially available kit, J. Vet. Intern. Med.(2015) 86.

[32] J. Levy, C. Crawford, K. Hartmann, R. Hofmann-Lehmann, S. Little, E. Sundahl,V. Thayer, 2008 American Association of Feline Practitioners’ feline retrovirusmanagement guidelines, J. Feline Med. Surg. 10 (2008) 300–316.

[33] J.K. Coleman, R. Pu, M.M. Martin, E.N. Noon-Song, R. Zwijnenberg, J.K.Yamamoto, Feline immunodeficiency virus (FIV) vaccine efficacy and FIVneutralizing antibodies, Vaccine 32 (2014) 746–754.

[34] http://www.idexx.com.au/pdf/en au/smallanimal/education/realpcr-test-for-fiv.pdf.

[35] https://www.idexx.com/files/small-animal-health/products-and-services/snap-products/snap-fiv-felv-combo/snap-combo-test-accuracy.pdf.

[36] https://www.idexx.com/resource-library/smallanimal/snap-combo-package-insert-en.pdf.

[37] www.gribblesvets.com.au/index.php/download file/view/90/142/.

Sykes JE, Malik R. Cryptococcosis. In: Greene CE, editor. Infectious diseases of

the dog and cat. 4th edition. St Louis (MO): Saunders Elsevier, in press.

43. de Parseval A, Chatterji U, Sun P, et al. Feline immunodeficiency virus targets

activated CD41 T cells by using CD134 as a binding receptor. Proc Natl Acad

Sci U S A 2004;101(35):13044–9.

44. Shimojima M, Miyazawa T, Ikeda Y, et al. Use of CD134 as a primary receptor by

the feline immunodeficiency virus. Science 2004;303(5661):1192–5.

45. Tompkins MB, Tompkins WA. Lentivirus-induced immune dysregulation. Vet Immunol

Immunopathol 2008;123(1–2):45–55.

Yamamoto JK, Sparger E, Ho EW, et al. Pathogenesis of experimentally induced

feline immunodeficiency virus infection in cats. Am J Vet Res 1988;49(8):

1246–58.

47. Sprague WS, Terwee JA, Vandewoude S. Temporal association of large granular

lymphocytosis, neutropenia, proviral load, and FasL mRNA in cats with acute

feline immunodeficiency virus infection. Vet Immunol Immunopathol 2010;

134(1–2):115–21.

48. Mexas AM, Fogle JE, Tompkins WA, et al. CD41CD251 regulatory T cells are

infected and activated during acute FIV infection. Vet Immunol Immunopathol

2008;126(3–4):263–72.

49. VahlenkampTW, Tompkins MB,TompkinsWA. Feline immunodeficiency virus infection

phenotypically and functionally activates immunosuppressive CD41CD251T

regulatory cells. J Immunol 2004;172(8):4752–61.

50. Dean GA, LaVoy A, Yearley J, et al. Cytokine modulation of the innate immune

response in feline immunodeficiency virus-infected cats. J Infect Dis 2006;

193(11):1520–7.

51. Lehman TL, O’Halloran KP, Hoover EA, et al. Utilizing the FIV model to understand

dendritic cell dysfunction and the potential role of dendritic cell immunization

in HIV infection. Vet Immunol Immunopathol 2010;134(1–2):75–81.

52. Levy JK, Liang Y, Ritchey JW, et al. Failure of FIV-infected cats to control Toxoplasma

gondii correlates with reduced IL2, IL6, and IL12 and elevated IL10 expression

by lymph node T cells. Vet Immunol Immunopathol 2004;98(1–2):101–11.

.Mendoza R, Anderson MM, Overbaugh J. A putative thiamine transport protein is a receptor for feline leukemia virus subgroup A. J Virol 2006;80(7):3378–85.

Anderson MM, Lauring AS, Robertson S. Feline Pit2 functions as a receptor for subgroup B feline leukemia viruses. J Virol 2001;75(22):10563–72.

Keel SB, Doty RT, Yang Z, et al. A heme export protein is required for red blood cell differentiation and iron homeostasis. Science 2008;319(5864):825–8.

Anderson MM, Lauring AS, Burns CC, et al. Identification of a cellular cofactor required for infection by feline leukemia virus. Science 2000;287(5459): 1828–30.

Kipar A, Kremendahl J, Grant CK, et al. Expression of viral proteins in feline leukemia virus-associated enteritis. Vet Pathol 2000;37(2):129–36.

Good RA, Ogasawara M, Liu WT, et al. Immunosuppressive actions of retroviruses. Lymphology 1990;23(2):56–9.

Cianciolo GJ, Copeland TD, Oroszlan S, et al. Inhibition of lymphocyte proliferation by a synthetic peptide homologous to retroviral envelope proteins. Science 1985;230(4724):453–5.

Mitani M, Cianciolo GJ, Snyderman R, et al. Suppressive effect on polyclonal B-cell activation of a synthetic peptide homologous to a transmembrane component of oncogenic retroviruses. Proc Natl Acad Sci U S A 1987;84(1):237–40.

Haraguchi S, Good RA, Day-Good NK. A potent immunosuppressive retroviral eptide: cytokine patterns and signaling pathways. Immunol Res 2008;41(1): 46–55.

Cockerell GL, Hoover EA, Krakowka S, et al. Lymphocyte mitogen reactivity and enumeration of circulating B- and T-cells during feline leukemia virus infection in the cat. J Natl Cancer Inst 1976;57(5):1095–9.

. Hebebrand LC, Mathes LE, Olsen RG. Inhibition of concanavalin A stimulation of feline lymphocytes by inactivated feline leukemia virus. Cancer Res 1977;37(12): 4532–3.

Mathes LE, Olsen RG, Hebebrand LC, et al. Abrogation of lymphocyte blastogenesis by a feline leukaemia virus protein. Nature 1978;274(5672):687–9.

Perryman LE, Hoover EA, Yohn DS. Immunologic reactivity of the cat: immunosuppression in experimental feline leukemia. J Natl Cancer Inst 1972;49(5): 1357–65.

Trainin Z, Wernicke D, Ungar-Waron H, et al. Suppression of the humoral antibody response in natural retrovirus infections. Science 1983;220(4599):858–9.

Mathes, Lawrence E., et al. "Immunosuppressive properties of a virion polypeptide, a 15,000-dalton protein, from feline leukemia virus." Cancer Research 39.3 (1979): 950-955.

Jarrett WFH, Crawford EM, Martin WB, et al. A virus-like particle associated with leukemia (lymphosarcoma). Nature. 1964;202:567-569.

Meli ML, Cattori V, Martinez F, et al. Feline leukemia virus and other pathogens as important threats to the survival of the critically endangered Iberian lynx (Lynx pardinus). PLoS One. 2009;4:e4744.

. Stewart MA, Warnock M, Wheeler A, et al. Nucleotide sequences of a feline leukemia virus subgroup A envelope gene and long terminal repeat and evidence for the recombinational origin of subgroup B viruses. J Virol. 1986;58:825-834.

Lauring AS, Anderson MM, Overbaugh J. Specificity in receptor usage by T-cell-tropic feline leukemia viruses: implications for the in vivo tropism of immunodeficiency-inducing variants. J Virol. 2001;75:8888-8898.

Brojatsch J, Kristal BS, Viglianti GA, et al. Feline leukemia virus subgroup C phenotype evolves through distinct alterations near the N terminus of the envelope surface glycoprotein. Proc Natl Acad Sci U S A. 1992;89:8457-8461.

Chandhasin C, Coan PN, Levy LS. Subtle mutational changes in the SU protein of a natural feline leukemia virus subgroup A isolate alter disease spectrum. J Virol. 2005;79:1351-1360.

Chandhasin C, Coan PN, Pandrea I, et al. Unique long terminal repeat and surface glycoprotein gene sequences of feline leukemia virus as determinants of disease outcome. J Virol. 2005;79:5278-5287.

Vobis M, D’Haese J, Mehlhorn H, et al. Evidence of horizontal transmission of feline leukemia virus by the cat flea (Ctenocephalides felis). Parasitol Res. 2003;91:467-470.

Gomes-Keller MA, Gonczi E, Grenacher B, et al. Fecal shedding of infectious feline leukemia virus and its nucleic acids: a transmission potential. Vet Microbiol. 2009;134:208-217.

Pacitti AM, Jarrett O, Hay D. Transmission of feline leukaemia virus in the milk of a non-viraemic cat. Vet Rec. 1986;118:381-384.

Tenorio AP, Franti CE, Madewell BR, et al. Chronic oral infections of cats and their relationship to persistent oral carriage of feline calici-, immunodeficiency, or leukemia viruses. Vet Immunol Immunopathol. 1991;29:1-14.

O’Connor Jr TP, Tonelli QJ, Scarlett JM. Report of the National FeLV/FIV Awareness Project. J Am Vet Med Assoc. 1991;199:1348-1353.

Levy JK, Scott HM, Lachtara JL, et al. Seroprevalence of feline leukemia virus and feline immunodeficiency virus infection among cats in North America and risk factors for seropositivity. J Am Vet Med Assoc. 2006;228:371-376.

Stutzer B, Simon K, Lutz H, et al. Incidence of persistent viraemia and latent feline leukaemia virus infection in cats with lymphoma. J Feline Med Surg. 2011;13:81-87.

Gleich SE, Krieger S, Hartmann K. Prevalence of feline immunodeficiency virus and feline leukaemia virus among client-owned cats and risk factors for infection in Germany. J Feline Med Surg. 2009;11:985-992.

Ravi M, Wobeser GA, Taylor SM, et al. Naturally acquired feline immunodeficiency virus (FIV) infection in cats from western Canada: Prevalence, disease associations, and survival analysis. Can Vet J. 2010;51:271-276.

Little S, Sears W, Lachtara J, et al. Seroprevalence of feline leukemia virus and feline immunodeficiency virus infection among cats in Canada. Can Vet J. 2009;50:644-648.

Hellard E, Fouchet D, Santin-Janin H, et al. When cats’ ways of life interact with their viruses: a study in 15 natural populations of owned and unowned cats (Felis silvestris catus). Prev Vet Med. 2011;101:250-264.

Al-Kappany YM, Lappin MR, Kwok OC, et al. Seroprevalence of Toxoplasma gondii and concurrent Bartonella spp., feline immunodeficiency virus, feline leukemia virus, and Dirofilaria immitis infections in Egyptian cats. J Parasitol. 2011;97: 256-258.

Hosie MJ, Robertson C, Jarrett O. Prevalence of feline leukaemia virus and antibodies to feline immunodeficiency virus in cats in the United Kingdom. Vet Rec. 1989;125:293-297.

Grant CK, Essex M, Gardner MB, et al. Natural feline leukemia virus infection and the immune response of cats of different ages. Cancer Res. 1980;40:823-829.

Hofmann-Lehmann R, Tandon R, Boretti FS, et al. Reassessment of feline leukaemia virus (FeLV) vaccines with novel sensitive molecular assays. Vaccine. 2006;24:1087-1094.

Kadar E, Sykes JE, Kass PH, et al. Evaluation of the prevalence of infections in cats after renal transplantation: 169 cases (1987- 2003). J Am Vet Med Assoc. 2005;227:948-953.

Major A, Cattori V, Boenzli E, et al. Exposure of cats to low doses of FeLV: seroconversion as the sole parameter of infection. Vet Res. 2010;41:17.

Good RA, Ogasawara M, Liu WT, et al. Immunosuppressive actions of retroviruses. Lymphology. 1990;23:56-59.

Cianciolo GJ, Copeland TD, Oroszlan S, et al. Inhibition of lymphocyte proliferation by a synthetic peptide homologous to retroviral envelope proteins. Science. 1985;230:453-455.

Mitani M, Cianciolo GJ, Snyderman R, et al. Suppressive effect on polyclonal B-cell activation of a synthetic peptide homologous to a transmembrane component of oncogenic retroviruses. Proc Natl Acad Sci U S A. 1987;84:237-240.

Haraguchi S, Good RA, Day-Good NK. A potent immunosuppressive retroviral peptide: cytokine patterns and signaling pathways. Immunol Res. 2008;41:46-55.

Cockerell GL, Hoover EA, Krakowka S, et al. Lymphocyte mitogen reactivity and enumeration of circulating B- and T-cells during feline leukemia virus infection in the cat. J Natl Cancer Inst. 1976;57:1095-1099.

Hebebrand LC, Mathes LE, Olsen RG. Inhibition of concanavalin A stimulation of feline lymphocytes by inactivated feline leukemia virus. Cancer Res. 1977;37:4532-4533.

Mathes LE, Olsen RG, Hebebrand LC, et al. Abrogation of lymphocyte blastogenesis by a feline leukaemia virus protein. Nature. 1978;274:687-689.

Perryman LE, Hoover EA, Yohn DS. Immunologic reactivity of the cat: immunosuppression in experimental feline leukemia. J Natl Cancer Inst. 1972;49:1357-1365.

Trainin Z, Wernicke D, Ungar-Waron H, et al. Suppression of the humoral antibody response in natural retrovirus infections. Science. 1983;220:858-859.

Wernicke D, Trainin Z, Ungar-Waron H, et al. Humoral immune response of asymptomatic cats naturally infected with feline leukemia virus. J Virol. 1986;60:669-673.

Lafrado LJ, Olsen RG. Demonstration of depressed polymorphonuclear leukocyte function in nonviremic FeLV-infected cats. Cancer Invest. 1986;4:297-300.

Hoffmann-Jagielska M, Winnicka A, Jagielski D, et al. Influence of naturally acquired feline leukemia virus (FeLV) infection on the phagocytic and respiratory burst activity of neutrophils and monocytes of peripheral blood. Pol J Vet Sci. 2005;8:93-97.

Wardini AB, Guimaraes-Costa AB, Nascimento MT, et al. Characterization of neutrophil extracellular traps in cats naturally infected with feline leukemia virus. J Gen Virol. 2010;91:259-264.

Buchmann AU, Kershaw O, Kempf VA, et al. Does a feline leukemia virus infection pave the way for Bartonella henselae infection in cats?. J Clin Microbiol. 2010;48:3295-3300.

Fujino Y, Ohno K, Tsujimoto H. Molecular pathogenesis of feline leukemia virus-induced malignancies: insertional mutagenesis. Vet Immunol Immunopathol. 2008;123:138-143.

Shelton GH, Grant CK, Cotter SM, et al. Feline immunodeficiency virus and feline leukemia virus infections and their relationships to lymphoid malignancies in cats: a retrospective study (1968-1988). J Acquir Immune Defic Syndr. 1990;3:623-630.

Reinacher M. Diseases associated with spontaneous feline leukemia virus (FeLV) infection in cats. Vet Immunol Immunopathol. 1989;21:85-95.

Louwerens M, London CA, Pedersen NC, et al. Feline lymphoma in the post-feline leukemia virus era. J Vet Intern Med. 2005;19:329-335.

Teske E, van Straten G, van Noort R, et al. Chemotherapy with cyclophosphamide, vincristine, and prednisolone (COP) in cats with malignant lymphoma: new results with an old protocol. J Vet Intern Med. 2002;16:179-186.

Taylor SS, Goodfellow MR, Browne WJ, et al. Feline extranodal lymphoma: response to chemotherapy and survival in 110 cats. J Small Anim Pract. 2009;50:584-592.

Krick EL, Little L, Patel R, et al. Description of clinical and pathological findings, treatment and outcome of feline large granular lymphocyte lymphoma (1996-2004). Vet Comp Oncol. 2008;6:102-110.

Francis DP, Essex M, Cotter SM, et al. Epidemiologic association between virus-negative feline leukemia and the horizontally transmitted feline leukemia virus. Cancer Lett. 1981;12:37-42.

Wang J, Kyaw-Tanner M, Lee C, et al. Characterisation of lymphosarcomas in Australian cats using polymerase chain reaction and immunohistochemical examination. Aust Vet J. 2001;79:41-46.

Beatty JA, Tasker S, Jarrett O, et al. Markers of feline leukaemia virus infection or exposure in cats from a region of low seroprevalence. J Feline Med Surg. 2011;13:927-933.

Jackson ML, Haines DM, Meric SM, et al. Feline leukemia virus detection by immunohistochemistry and polymerase chain reaction in formalin-fixed, paraffin-embedded tumor tissue from cats with lymphosarcoma. Can J Vet Res. 1993;57:269-276.

Gabor LJ, Jackson ML, Trask B, et al. Feline leukaemia virus status of Australian cats with lymphosarcoma. Aust Vet J. 2001;79:476-481.

Gelain ME, Antoniazzi E, Bertazzolo W, et al. Chronic eosinophilic leukemia in a cat: cytochemical and immunophenotypical features. Vet Clin Pathol. 2006;35:454-459.

Shimoda T, Shiranaga N, Mashita T, et al. Chronic myelomonocytic leukemia in a cat. J Vet Med Sci. 2000;62:195-197.

Besmer P, Lader E, George PC, et al. A new acute transforming feline retrovirus with fms homology specifies a C-terminally truncated version of the c-fms protein that is different from SM-feline sarcoma virus v-fms protein. J Virol. 1986;60: 194-203.

Donner L, Fedele LA, Garon CF, et al. McDonough feline sarcoma virus: characterization of the molecularly cloned provirus and its feline oncogene (v-fms). J Virol. 1982;41:489-500.

Stiles J, Bienzle D, Render JA, et al. Use of nested polymerase chain reaction (PCR) for detection of retroviruses from formalin-fixed, paraffin-embedded uveal melanomas in cats. Vet Ophthalmol. 1999;2:113-116.

Cullen CL, Haines DM, Jackson ML, et al. The use of immunohistochemistry and the polymerase chain reaction for detection of feline leukemia virus and feline sarcoma virus in six cases of feline ocular sarcoma. Vet Ophthalmol. 1998;1:189-193.

Cullen CL, Haines DM, Jackson ML, et al. Lack of detection of feline leukemia and feline sarcoma viruses in diffuse iris melanomas of cats by immunohistochemistry and polymerase chain reaction. J Vet Diagn Invest. 2002;14:340-343.

Ellis JA, Jackson ML, Bartsch RC, et al. Use of immunohistochemistry and polymerase chain reaction for detection of oncornaviruses in formalin-fixed, paraffin-embedded fibrosarcomas from cats. J Am Vet Med Assoc. 1996;209:767-771.

Kidney BA, Ellis JA, Haines DM, et al. Comparison of endogenous feline leukemia virus RNA content in feline vaccine and nonvaccine site-associated sarcomas. Am J Vet Res. 2001;62: 1990-1994.

Hartmann K. Clinical aspects of feline immunodeficiency and feline leukemia virus infection. Vet Immunol Immunopathol. 2011;143:190-201.

Shelton GH, Linenberger ML. Hematologic abnormalities associated with retroviral infections in the cat. Semin Vet Med Surg (Small Anim). 1995;10:220-233.

Quigley JG, Yang Z, Worthington MT, et al. Identification of a human heme exporter that is essential for erythropoiesis. Cell. 2004;118:757-766.

Hisasue M, Okayama H, Okayama T, et al. Hematologic abnormalities and outcome of 16 cats with myelodysplastic syndromes. J Vet Intern Med. 2001;15:471-477.

Weiss DJ. Evaluation of dysmyelopoiesis in cats: 34 cases (1996- 2005). J Am Vet Med Assoc. 2006;228:893-897.

Stutzer B, Muller F, Majzoub M, et al. Role of latent feline leukemia virus infection in nonregenerative cytopenias of cats. J Vet Intern Med. 2010;24:192-197.

Anderson LJ, Jarrett WF. Membranous glomerulonephritis associated with leukaemia in cats. Res Vet Sci. 1971;12:179-180.

Brightman 2nd AH, Ogilvie GK, Tompkins M. Ocular disease in FeLV-positive cats: 11 cases (1981-1986). J Am Vet Med Assoc. 1991;198:1049-1051.

Pedersen NC, Pool RR, O’Brien T. Feline chronic progressive polyarthritis. Am J Vet Res. 1980;41:522-535.

Tuomari DL, Olsen RG, Singh VK, et al. Detection of circulating immune complexes by a Clq/protein A-ELISA during the preneoplastic stages of feline leukemia virus infection. Vet Immunol Immunopathol. 1984;7:227-238.

Day NK, O’Reilly-Felice C, Hardy Jr WD, et al. Circulating immune complexes associated with naturally occurring lymphosarcoma in pet cats. J Immunol. 1980;125:2363-2366.

Snyder Jr HW, Jones FR, Day NK, et al. Isolation and characterization of circulating feline leukemia virus-immune complexes from plasma of persistently infected pet cats removed by ex vivo immunosorption. J Immunol. 1982;128:2726-2730.

Fails AD, Mitchell TW, Rojko JL, et al. An oligopeptide of the feline leukemia virus envelope glycoprotein is associated with morphological changes and calcium dysregulation in neuronal growth cones. J Neurovirol. 1997;3:179-191.

Mitchell TW, Rojko JL, Hartke JR, et al. FeLV envelope protein (gp70) variable region 5 causes alterations in calcium homeostasis and toxicity of neurons. J Acquir Immune Defic Syndr Hum Retrovirol. 1997;14:307-320.

Carmichael KP, Bienzle D, McDonnell JJ. Feline leukemia virus-associated myelopathy in cats. Vet Pathol. 2002;39:536-545.

Kipar A, Kremendahl J, Jackson ML, et al. Comparative examination of cats with feline leukemia virus-associated enteritis and other relevant forms of feline enteritis. Vet Pathol. 2001;38:359-371.

Hardy Jr WD, Hess PW, MacEwen EG, et al. Biology of feline leukemia virus in the natural environment. Cancer Res. 1976;36:582-588.

Lutz H, Castelli I, Ehrensperger F, et al. Panleukopenia-like syndrome of FeLV caused by co-infection with FeLV and feline panleukopenia virus. Vet Immunol Immunopathol. 1995;46:21-33.

Kipar A, Kremendahl J, Addie DD, et al. Fatal enteritis associated with coronavirus infection in cats. J Comp Pathol. 1998;119:1-14.

Levy J, Crawford C, Hartmann K, et al. 2008 American Association of Feline Practitioners’ feline retrovirus management guidelines. J Feline Med Surg. 2008;10:300-316.

Gleich S, Hartmann K. Hematology and serum biochemistry of feline immunodeficiency virus-infected and feline leukemia virus-infected cats. J Vet Intern Med. 2009;23:552-558.

Hartmann K, Griessmayr P, Schulz B, et al. Quality of different in-clinic test systems for feline immunodeficiency virus and feline leukaemia virus infection. J Feline Med Surg. 2007;9:439-445.

Barr MC, Pough MB, Jacobson RH, et al. Comparison and interpretation of diagnostic tests for feline immunodeficiency virus infection. J Am Vet Med Assoc. 1991;199:1377-1381.

Floyd K, Suter PF, Lutz H. Granules of blood eosinophils are stained directly by anti-immunoglobulin fluorescein isothiocyanate conjugates. Am J Vet Res. 1983;44:2060-2063.

Cattori V, Tandon R, Riond B, et al. The kinetics of feline leukaemia virus shedding in experimentally infected cats are associated with infection outcome. Vet Microbiol. 2009;133:292-296.

Gomes-Keller MA, Gonczi E, Tandon R, et al. Detection of feline leukemia virus RNA in saliva from naturally infected cats and correlation of PCR results with those of current diagnostic methods. J Clin Microbiol. 2006;44:916-922.

Hofmann-Lehmann R, Huder JB, Gruber S, et al. Feline leukaemia provirus load during the course of experimental infection and in naturally infected cats. J Gen Virol. 2001;82:1589-1596.

Pepin AC, Tandon R, Cattori V, et al. Cellular segregation of feline leukemia provirus and viral RNA in leukocyte subsets of long-term experimentally infected cats. Virus Res. 2007;127:9-16.

Harbour DA, Gunn-Moore DA, Gruffydd-Jones TJ, et al. Protection against oronasal challenge with virulent feline leukaemia virus lasts for at least 12 months following a primary course of immunisation with Leukocell 2 vaccine. Vaccine. 2002;20:2866-2872.

Torres AN, O’Halloran KP, Larson LJ, et al. Feline leukemia virus immunity induced by whole inactivated virus vaccination. Vet Immunol Immunopathol. 2010;134:122-131.

Reinacher M. Feline leukemia virus-associated enteritis—a condition with features of feline panleukopenia. Vet Pathol. 1987;24:1-4.

de Mari K, Maynard L, Sanquer A, et al. Therapeutic effects of recombinant feline interferon-omega on feline leukemia virus (FeLV)-infected and FeLV/feline immunodeficiency virus (FIV)- coinfected symptomatic cats. J Vet Intern Med. 2004;18:477-482.

Hartmann K, Donath A, Beer B, et al. Use of two virustatics (AZT, PMEA) in the treatment of FIV and of FeLV seropositive cats with clinical symptoms. Vet Immunol Immunopathol. 1992;35:167-175.

Nelson P, Sellon R, Novotney C, et al. Therapeutic effects of diethylcarbamazine and 3′-azido-3′-deoxythymidine on feline leukemia virus lymphoma formation. Vet Immunol Immunopathol. 1995;46:181-194.

Cattori V, Weibel B, Lutz H. Inhibition of feline leukemia virus replication by the integrase inhibitor raltegravir. Vet Microbiol. 2011;152:165-168.

Addie DD, Dennis JM, Toth S, et al. Long-term impact on a closed household of pet cats of natural infection with feline coronavirus, feline leukaemia virus and feline immunodeficiency virus. Vet Rec. 2000;146:419-424.

Vail DM, Moore AS, Ogilvie GK, et al. Feline lymphoma (145 cases): proliferation indices, cluster of differentiation 3 immunoreactivity, and their association with prognosis in 90 cats. J Vet Intern Med. 1998;12:349-354.

Sykes JE, et al, unpublished observations. 2012.

Hofmann-Lehmann R, Cattori V, Tandon R, et al. Vaccination against the feline leukaemia virus: outcome and response categories and long-term follow-up. Vaccine. 2007;25:5531-5539.

Jirjis F, Davis T, Lane J, et al. Protection against feline leukemia virus challenge for at least 2 years after vaccination with an inactivated feline leukemia virus vaccine. Vet Ther. 2010;11:E1-E6.

Richards JR, Elston TH, Ford RB, et al. The 2006 American Association of Feline Practitioners Feline Vaccine Advisory Panel report. J Am Vet Med Assoc. 2006;229:1405-1441.

Lutz H, Addie D, Belak S, et al. Feline leukaemia. ABCD guidelines on prevention and management. J Feline Med Surg. 2009;11:565-574.