STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE – ȘCOALA DOCTORALĂ – TEZA DE DOCTORAT: DIPLOMAȚIE PUBLICĂ VERSUS PROPAGANDĂ Studiu… [614613]
ȘCOALA NAȚIONALĂ DE
STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE
– ȘCOALA DOCTORALĂ –
TEZA DE DOCTORAT:
DIPLOMAȚIE PUBLICĂ VERSUS PROPAGANDĂ
Studiu de caz: Activitatea de diplomație publică derulată
de SUA în Orientul Mijlociu post 9/11
București
2019
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
2
C U P R I N S
INTRODUCERE 5
1. CAPITOLUL I – Diplomația publică versus propagandă – delimitări conceptual 11
1.1 Diplomația publică – negoc ierea religiei și culturii …… ………………………………………………. 11
1.1.1 Definirea conceptului și r olul acesteia în societatea act uală …………………………………. 11
1.1.2 Perspectiva in ternațională ………………………… …………………………………………………….. 21
1.1.3 Evoluția diplomației publ ice ……….. …………….. …………………………………………………… 24
1.1.4 Provocări, limitări ale diplomației publice …………. ……………………………………………… 29
1.2 Propaganda –instrument sta tegic de influență ………….. ………………………………………………. 32
1.2.1 Delimitare conceptuală ……………………………. ……………………………………………………… 32
1.2.2 Formele și tipologia propagandei …………………… ………………………………………………… 39
1.2.3 Regului ale propagandei …………………………… …………………………………………………….. 44
1.3 Distincția/Convergența dint re diplomația publică și propaga ndă …………………………………. 45
1.3.1 Diferențele și asemănăr ile dintre concepte ………….. …………………………………………….. 45
1.3.2 Mass-media – diplomație publică – propagandă ………… ………………………………………. 52
1.3.2.1 Relația mass-media – d iplomație publică …………… ………………………………………….. 52
1.3.2.2 Relația mass-media – propagandă ………………….. …………………………………………….. 58
1.3.2.3 Propagandă versus „Fake news ” …………………… ……………………………………………… 65
2. CAPITOLUL II – Islamul și diplomația publică americană – unealt ă în procesul de
democratizare în regiune 72
2.1 Islamul și democrația ………………………………. ……………………………………………………… ……. 72
2.1.1 Delimitări conceptuale ……………………………. ……………………………………………………… 72
2.1.2 Repere istorice ale Islamului ……………………… ……………………………………………………. 7 3
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
3
2.1.3 Repere istorice în abordare a relației dintre societatea i slamică și democrație …………. 78
2.1.4 Ramuri ale Islamului, radic alismul islamic, Jihadul, pilo nii Islamului …………………… 85
2.2 Religia islamică și relația cu democrația – Islamul modern …………………………………………. 89
2.2.1 Compatibilitatea Islamulu i cu democrația ……………. ……………………………………………. 98
2.2.2 Islamul și Drepturile Omului ………………………. …………………………………………………. 109
2.2.3 Situația femeilor în Islam ………………………… ……………………………………………………. 1 16
3. CAPITOLUL III – Islamul, opinia publică, mass-media și new-medi a 122
3.1 Islamul, opinia publică și mass-media – Introducere ……. …………………………………………. 122
3.2 Diplomația publică și mass-media …………………….. ………………………………………………….. 125
3.3 Mass-media în lumea arabă …………………………… …………………………………………………….. 129
3.4 Era „new media” și diplomația publică ………………… ……………………………………………….. 134
4. CAPITOLUL IV – Studiu de caz: Strategia de diplomație publică a SUA în Orientul
Mijlociu post 9/11 145
4.1 Ipoteze și metode de cercetare ………………………. ……………………………………………………… 145
4.2 Analiza raportului Comisiei din 9/11 …………………. …………………………………………………. 146
4.3 Interesele stategice în eval uarea Comisiei 9/11 ……….. ……………………………………………… 149
4.3.1 Contextul evolutiv al DP a mericane – ante și post 9/11 .. …………………………………… 151
4.3.2 Finanțarea activității DP americane – ante și post 9/11 . …………………………………….. 153
4.3.3 Programele de DP america ne – ante și post 9/11 ………. ……………………………………… 155
4.3.4 Modificări legislative în favoarea DP americane – ante și post 9/11 ……………………. 164
4.4 Abordarea strategică a DP post 9/11 ………………….. …………………………………………………. 165
4.4.1 Adaptarea cadrului instituți onal și de acțiune al DP post 9/11 ……………………………. 165
4.4.2 Contra-ofensiva DP coordona tă de Administrația americană ……………………………… 166
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
4
4.4.3 Actorii tradiționali în DP post 9/11: redistribuirea corp ului diplomatic în Orientul
Mijlociu 169
4.4.4 Către o privatizare „inteligentă” a diplomației publice . ……………………………………… 172
4.4.5 Noi ambasadori ai diplomației publice: ONG-uri, actori in dividuali, companii
multinaționale ………………………………………… ……………………………………………………… ………… 173
4.4.6 Diplomație corporatistă – privatizarea DP în serviciul le adershipului ………………….. 176
4.5 Diplomația publică americană și guvernanța globală post 9/1 1 …………………………………. 180
CONCLUZII 181
BIBLIOGRAFIE 186
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
5
Motto: „Pentru a câ știga războiul împotriva terorismului, trebuie s ă câștigăm războiul
ideilor – b ătălia pentru min țile celor care au fost recruta ți de rețelele de terori ști în lumea
întreagă”. Secretarul de stat Donald Rumsfelt, 26 octombrie 2003
Cuvinte cheie: diplomație publică, propagandă, soft power, corporate diplomac y, societate civilă,
islamism, smart power
Arie geografică: SUA și Orientul Mijlociu
Perioada: 2001-2011
Tema: soft power-ul american post 11 septembrie; diplomația publică ș i strategiile de influență
pentru impunerea leadership-ului SUA
INTRODUCERE
Transformările majore înregistrate în ultimele decenii în domen iul comunicării în contextul
procesului de globalizare, care se datorează în special dezvolă rii fără precedent a tehnologiilor
informaționale (a mediului online) și a creșterii necesității d e utilizare a acestora la scară largă, au
recalibrat reperele societății actuale în ansamblul ei. Interco nectivitatea și reactivitatea aproape
instantanee au devenit treptat el emente esențiale atât pentru s tructurile guvernamentale, cât și pentru
cele nonguvernamentale în gestionarea cu succes a imaginii și p ercepției opiniei publice
internaționale, dar și în asugurarea unei bune informări cu pri vire la activitatea și politicile adoptate.
Toate aceste evoluții au generat un amplu proces de reconfigura re a modalităților de acțiune și
comunicare cu publicurile interne și externe a stucturilor poli tice, economice și s ociale la scară
globală.
În contextul acestor schimbări, activitatea de diplomație publ ică, înțeleasă ca instrument
îndispensabil în comunicarea, convingerea și obținerea unei fav orabile în rândul opiniei publice din
afara granițelor naționale, a cunoscut o și ea o adaptare rapid ă la nevoile informaționale și
tehnologice ale publicului țintă, din ce în ce mai utilizată în complementaritate cu diplomația
tradițională. Un moment cheie care a marcat o schimbare majoră de abordare în domeniul
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
6
diplomației publice îl reprezintă atentatele teroriste din 11.0 9.2001, generând un val de transformări
nu numai la nivelul societății americane, dar și la nivel globa l. Fiind martore la modul în care s-a
dezvoltat treptat, dar foarte rapid, o percepție negativă, defa vorabilă administrației americane în
rândul opiniei publice din Orientul Mijlociu, administrațiile n aționale de pretutindeni au înțeles
necesitatea unei activități susțin ute și responsabile de diplom ație publică.
În să, di p lo ma ț i a p u bl ic ă a fos t a bo rd at ă î nc ă d e la p ri m e le sa le manifestări în corelație cu
activitatea de propagandă, linia de demarcație dintre cele două fiind greu de trasat atât de mediul
academic și de cercetare, cât și de cel guvernamental. Astfel, numeroase dezbateri au avut loc în
jurul înțelegerii factorilor determinanți și obiectivelor unei activități de diplomație publică în intersul
imaginii și percepției unui popor și unei națiuni.
Această teză de doctorat se concentrează în jurul studiului mo dalităților și efectelor în plan
politic și social a campaniilor de diplomație publică inițiate ș i d e r u l a t e d e c ă t r e S t a t e l e U n i t e a l e
Americii (SUA) în Orientul Mijlociu, începând cu momentul din 2 001. Un focus aparte va fi acordat
schimbării de abordare a modalităților prin care administrațiil e americane își promovează prioritățile
și obiectivele de politică extern ă, principiile și valorile spe cifice unui regim democratic capitalist în
state din Orientul Mijlociu, profund islamice, adesea cu regimu ri politice autoritare, caracterizate de
instabilitate din perspectiva securității.
În cadrul acestui studiu sunt luate în discuție și aspectele c ritice exprimate adesea de experți
în comunicare și relații internaționale conform cărora campanii le de diplomația publică ale SUA în
regiune ar fi fost concepute pentru a legitimiza în rândul opin iei publice internaționale acțiunile sale
m i l i t a r e d i n r e g i u n e ( I r a k , A fg a n i s t a n ) , p u n â n d a c c e n t ș i p e m o dalitățile prin care acestea au fost
asumate financiar, logistic și ideologic, mai mult sau mai puți n oficial de către administrațiile
americane.
Având în vedere contextul socio-politic, marcat de o puternică emoție la nivelul societății
americane, care asistase nepuțincioasă la una dintre cele mai m ari tragedi din istoria sa, această
cercetare va aborda și modul în care obiective activității de d iplomație publică au fost asumate,
gestionate și duse la finalitate, evaluând totodată gradul în c are aceste activități se apropie direct sau
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
7
indirect de propagandă, subiect care a generat în ultimii ani p olemici în rândul experților în relații
internaționale și a pract icienilor din domeniu.
Analiza și abordarea critică adoptată ca metodă de lucru în ca drul demersului academic, au
fost totodată direcționate către identificarea limitărilor camp aniilor de diplomație publică din
perspectiva rezultatelor finale î n raport cu obiectivele stabil ite inițial. Am considerat că susținerea
financiară a acestor demersuri de diplomație publică americană în Orientul Mijlociu este un element
principal în analiza pe care am efectuat-o. Pe parcursul demers urilor oficiale, administrația
americană a recunoscut public că după 9 septembrie 2001, indife rent de mărimea fondurilor alocate
și cheltuite, de resursele uman implicate, succesul unei campan ii de diplomație publică nu poate fi
garantat în totalitate. Este o loterie cu multe variabile care trebuie permanent avute în vedere, iar
evoluții de ultim moment pot schimba adesea rezultatul final. D e asemenea, sunt analizați critic
factorii care intervin și care cresc sau scad șansele unui rezu ltat final favorabil a l acestor demersuri.
Pe parcursul lucrării de cercetare, au fost analizate o serie de aspecte cone xe, precum:
implicarea și influența demersurilor de diplomație publică deru late de SUA în Orientul Mijlociu în
democratizarea statelor musulman e prin intermediul campaniilor de diplomație publică; impactul
democratizării asupra societății islamice contemporane și relaț ia dintre diplomație, mass-media și
opinia publică, creșterea rolului comunicării publice în proces ul decizional la nivel național și
internațional.
Cercetarea se concentrază pe modul în care SUA a inițiat și a pus în practică, cu fonduri
importante, dedicate specific și cu obiective naționale clar de finite, campanii de diplomație publică
în state din Orientul Mijlociu post 9 septembrie 2001, când a a vut loc o schimbare de paradigmă în
percepția și legislația referitoare la actele teroriste.
Interesant de urmărit a fost faptul că, deși în SUA a luat naș tere conceptul de „diplomație
publică” în 1965 și, deși america nii cheltuiesc anual miliarde de dolari pe activitățile de diplomație
publică, utilizând-o în scopul pr omovării de politici, de valor i și a unui stil de viață, o serie de studii
d e p i a ț ă a r a t ă c ă a m e r i c a n i i a u î n r e g i s t r a t n u m e r o a s e e ș e c u r i î n derularea unor campanii de
diplomație publică. Neadaptarea mesajelor de diplomație publică la contextul cultural al publicului
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
8
țintă au dus la eșecul unor acțiuni de diplomație publică reali zate „ca la carte”, cu respectarea
rețetelor de reușită.
În urma analizei discursului public din perioada de referință a rezultat faptul că publicul din
Orientul Mijlociu a decodificat discursul pe care președintele american George Walker Bush l-a
susținut imediat după evenimente din 11 septembrie 2001 drept o declarație de război indirectă
adresată tuturor musulmanilor. Această percepția a survenit pe fondul utilizării termenenului de
„teroriști” și menționarea faptului că va duce o „cruciadă” împ otriva tuturor „dușmanilor” Statelor
Unite ale Americii a contribuit în mod vizibil la interpretarea negativă pe care atât musulmanii, cât
și occidentalii au dat-o acestor declarații. Ca urmare a aceste i reacții la nivelul comunității
musulmanilor din întreaga lume, președintele Jeorge W. Bush s-a regăsit în situația de a fi nevoit să
ofere explicații suplimentare pe care a încercat să le prezinte în cadrul unor intervenții publice
ulterioare. Președintele american a explicat că nu a dorit să t ransmită un mesaj de război, că intenția
sa este aceea de a declanșa cruciada doar împotriva anumitor mu sulmani, adică a celor care se fac
vinovați de actele de terorism care au cutremurat lumea întreag ă și împotriva celor care au legături
cu aceste evenimente și că nu e ste vorba de un război împotriva lumii arabe.
Demersurile de comunicare publică întreprinse de administrația Bush pentru a demonstra că
musulmanii din Statele Unite ale Americii nu sunt victime ale m arginalizării și persecuției în
societatea americană post 11 septembrie 2001, nu au dat rezulta tele dorite deoarece nu făcut decât să
genereze și o mai mare frustrare la nivelul publicului țintă.
În timp ce administrația americană ducea o campanie intensă de comunicare defensivă pe
aceasta temă, un sondaj de opinie realizat de compania Zogby In ternational în cinci țări arabe
demonstra că politica americană era evaluată de aceste publicur i preponderent negativ. Un număr
mare de persoane dintre cei intervievați apreciau că războiul d in Irak nu numai că nu contribuit la
reducerea manifestărilor și acțiu nilor de natură teroristă în S U A , c i d i n c o n t r ă a g e n e r a t o
amplificare a interesului pentru implicare în astfel de activit ăți criminale. Cea mai negativă opinie se
înregistra în Arabia Saudită, unde 97% din cei intervievați era u convinși de faptul că politica
administrației Bush în Irak era de natură să amplifice fenomenu l terorist în Statele Unite ale
Americii.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
9
Lipsa de rezultate înregistrată de administrația americană în cadrul campaniei de comunicare
dedicată publicurilor arabe a fost evocată de o serie de experț i din domeniul comunicării politice.
Spre exemplu, Jack Trout, expert în comunicare strategică și ma rketing (proprietar al companiei
americane „Trout & Partners”), implicat activ în campania de co municare care avea drept obiectiv
îmbunătățirea imaginii Statelor Unite ale Americii în străinăta te, susținea public că responsabilul
principal pentru proiectarea greșită a mesajelor este guvernul american. Acesta considera că eroarea
principă a SUA a fost modul în care au fost alese subiectele ab ordate, vocabularul utilizat, purtătorii
de mesaj și ignorarea caracteristicilor socio-economice ale pub licului țintă.
În cadrul tezei de cercetare este abordată totodată și din per spectiva mai largă a cadrului
general, în care este corelată a naliza critică a evoluției modu lui în care nevoile publicul de
pretutindeni s-au adaptat societății informaționale. Am avut în vedere caracteristicile comunicării
globale actuale, în care datorită Internet-ului (a canalelor de socializare online – new media) și a
serviciilor de știri 24 din 24 de ore (mass-media tradiționale) , cetățenii tind să dezvolte, uneori
instantaneu, propriile opinii despre evenimentele internațional e, fiind mai puțin înclinați să accepte
pozițiile oficiale ale guvernelor, fără a primi răspunsuri la î ntrebări și fără a înțelege care sunt
implicațiile deciziilor care se iau la nivel național. Mai mult ca oricând publicul global dorește să
știe, să cunoască, să li se explice pe înțelesul lor de ce, cum , când și ce efecte au deciziile la nivel
înalt asupra vieții lor. Din această perspectivă a apărut neces itatea guvernelor de a-și explica sau
chiar „traduce” politica proprie pe înțelesul tuturor publicuri lor, indiferent dacă sunt din interiorul
țării sau din străinătate.
Momentul 11.09.2001 poate fi cons iderat pentru SUA un moment d e cumpănă în care
necesitatea derulării unor activități de diplomație publică pro fesioniste a apărut mai mult decât o
necesitate. Administrațiile Bush și Obama, anunțat o „nouă dipl omație publică”, implicând sectorul
privat, companiile mari și societatea civilă.
Din această perspectivă, în cadrul lucrării s-a avut în atenți e și un alt factor relevant,
respectiv activitatea de consulta nță și expertiză în plan inter național, a actorilor non-guvernamentali,
p r e c u m O N G – u r i l e ș i c e l e d i n s e c t o r u l d e a f a c e r i a c ă r o r i n f l u e nță este în prezent în continuă
creștere. Acestea au devenit în prezent voci puternice pe care cetățeanul le ascultă și cărora actorii
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
10
guvernamentali se văd nevoiți să le acorde toată atenția. Exper tiza acestora privind evoluții și
previziuni ale anumitor probleme de interes național, regional sau internațional pot fi extrem de
valoroase pentru administrațiile naționale.
Diplomația tradițională nu mai este cea de acum 50 de ani. Dip lomația actuală este astăzi o
diplomație economică, socială, de educare, o diplomație care se impune a fi explicată, înțeleasă și
asumată de cetățeni, de publicul larg, care vrea să se implice activ în definirea liniilor de acțiune.
Din ce în ce mai multe diplomați i utilizează ca formă de lucru dezbaterile cetățenești sau forumurile
online, iar concluziile și propunerile rezultate sunt transpuse și transformate ulterior în politici
naționale.
În această abordare, s-a avut în vedere și rolul semnificativ al mass-media, în calitatea sa
de-a patra putere în stat și de „paznic al democrației”- princi palul instrument al unei societăți
democratice. Guvernele, adminis trațiile naționale și organismel e internaționale au nevoie să își
consolideze o bună relație cu mass-media și să răspundă necesit ăților acesteia de a primi informația
completă, obiectivă și la timp. Însă de foarte multe ori, infor mațiile transmise și campaniile de
comunicare derulate de organismele naționale și internaționale sunt suspectate că includ elemente
caracteristice propagandei.
Se impune să ne reamintim că în anii ‘60 a început să se vorbe ască despre diplomație publică
pornind din SUA ca eufemism pentru propagandă, un termen care e limină conotația negativă a celui
din urmă. În prezent, cei mai mu lți dintre specialiștii în comu nicare au agreat faptul că că diplomația
publică a reușit să se delimite ze de propagandă, impunându-se p rin scopul său, acela de a crea și
menține încrederea dintre guverne și alte națiuni, mergând în a rgumentarea lor pe faptul că este o
activitate bazată pe critică și pe o comunicare onestă și desch i s ă c u p r i v i r e l a s c o p u l p e c a r e î l
urmărește o țară în cadrul politicii sale externe. Pe de altă p arte, există analize de specialitate
realizate de specialiști în comunicare strategică, care demonst rează că anumite campanii de
diplomație publică se bazează pe elemente ale manipulării și pr opagandei implicând promovarea de
către o administrație națională a unei viziuni în vederea câști gării influenței sau controlulului. În
esența sa, propaganda se bazează pe subiectivism și este înșelă toare. Totuși, dacă ne aplecăm mai
atent asupra conceptului de propa gandă albă, ne vom întreba pe bună dreptate care sunt elementele
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
11
care fac ca cele două noțiuni să nu fie marcate de similaritate . Exemple multiple din întreaga lume,
privind modul în care este înțeleasă și practicată diplomația p ublică (spațiul american fiind relevant
în acest sens) fac obiectul analizei specialiștilor care încă m ai încearcă să rezolve această dilemă:
Este sau nu diplomația pub lică o propaga ndă mascată?
1. CAPITOLUL I – Diplomația publică versus propagandă – delimitări
conceptual
1.1 Diplomația publică – negocierea religiei și culturii
1.1.1 Definirea conceptului și rolul acesteia în societatea actuală
Cu toate că noțiunea de „diplomație publică” este utilizată de mai bine de 60 de ani, atât
practicanții, cât și teoreticienii și specialiștii în domeniul relațiilor internaționale, sociologiei și
comunicării continuă să dezbată pe tematica identificării unei definiții cuprinzătoare și clare a
conceptului. Din analiza textelor și definițiilor vehiculate în literatura de specia litate, se poate
constata existența unui consens asupra cel puțin unui aspect, r espectiv a faptului că diplomația
publică față de cea tradițională e ste diferită prin aceea că pr in publicul țintă se consideră nu numai
guvernele și administrațiile politice, ci și cetățenii, opinia publică, în general și organizații non-
guvernamentale (mediul privat).
În baza analizei textelor de specialitate, se constată, de ase menea, că activitățile de
diplomație publică se caracterizează prin faptul că prezintă vi ziuni diferite asupra unor evenimente,
situații, stări de fapt, repreze ntând nu atât pozițiile guverne lor și administrațiilor naționale, ci mai
ales pe cele ale cetățenilor, mizând pe implicarea numeroaselor elemente non-guvernamentale ale
unei societăți.
Dacă ne referim la eficiența diplomației publice în raport cu obiectivele asumate, cei mai
mulți experți recomandă abordarea unei viziuni în care să țină seama de ambele sensuri ale
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
12
mesajelor. Conform experților în domeniul comunicării politice, această perspectivă se referă, atât la
conceperea mesajelor transmise în exteriorul propriilor granițe de către o administrație, cât și la
evaluarea manierelor în care mesajele sunt interpretate și deco dificate de societățile cărora le sunt
adresate destinate. Totodată, experții atrag atenția asupra nec esității de a acorda în egală măsură
importanță dezvoltării instrument elor de comunicare/ascultare ș i mijloacelor de persuasiune.
Diplomația publică este cel mai adesea definită prin raport cu diplomația tradițională, fiind
scoase în prim plan aspectele ca re le diferențiază, un aspect i mportant fiind faptul că în cadrul
acesteia relațiile nu sunt doar între instituțiile sau reprezen tanții oficiali ai statului ce acționează în
baza unui mandat definit și avizat anterior, dar și între indiv izi, persoane fizice/juridice
independente, fiind stimulat dia logul și manifestările educativ e și culturale.
În ultimul deceniu, datorită penetrării de către mass-media a culoarelor și saloanelor
diplomatice până nu demult inacce sibile publicului larg, dar și datorită necesității imperative ca
orice demers diplomatic să se bucure de sprijinul și susținerea opiniei publice, diplomația
traditională a trebuit să se apropie din ce în ce mai mult de m etodele de lucru ale diplomației
publice. În consecință, în prezent orice activitatea specifică diplomației clasice este însoțită de o
componentă publică, comunicarea f iind esențială și inevitabilă în societatea globalizată actuală.
Încă de la începuturile sale, diplomația publică s-a impus pri n utilizarea unor noi forme de
manifestare dedicate înțelegerii culturale internaționale, apel ând la mediile de comunicare, filme,
muzică, sporturi, jocurile video și alte activități sociale și culturale de natură să sporească
înțelegerea dintre cetățățenii difeitelor arii geografice. Toto dată, în cadrul programaic al activităților
de diplomație publică au fost incluse programele de schimburi d e studenți, găzduirea de seminarii și
întâlniri între liderii economici, politici, universitari, luân d forme creative de încurajare a dialogului
intercultural.
Una dintre primele defi niții cuprinzătoare a diplomației p u b l i c e a f o s t d a t ă d e A g e n ț i a d e
Informații a Statelor Unite (USI A), care aprecia că diplomația publică este activitatea care urmărește
promovarea interesulu i național și securității naționale a țări i, prin înțelegerea, informarea și
influențarea publicurilor străine și prin extinderea dialogului dintre instituțiile și cetățenii țării cu
omologii lor de peste hotare.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
13
Urmărind aceeași logică, Ambasado area Simona Miculescu definea diplomația publică în
lucrarea “Relații publice din perspectivă internaționlă”, publi cată în 2006, ca fiind „ efortul sus ținut
al guvernului de a modela mediul comunica țional de peste hotare în care ac ționează politica
externă a țării”1, p e n t r u a a t e n u a g r a d u l î n c a r e p e r c e p ț i i l e g r e ș i t e ș i î n ț e l e g e r e a e r o n a t ă a u n o r
aspecte este de natură să tensioneaze relațiile dintre state.
Interesul pentru studirerea diplomației publice este relativ n ou și într-o continuă expansiune,
fiind abordat din perspectiva a numeroase domenii de cercetare precum: relații internaționale, relații
publice internaționale, marketi ng internațional, comunicare pol itică, comunicare internațională,
comunicare strategică, studii politico-diplomatice, sociologie, mass-media și politica externă.
După cum aprecia Ambasadoarea Simona Miculescu în lucrarea cit ată anterior, făcând o
sinteză a ceea ce s-a scris despre acest subiect, rolul activit ăților de diploma ție publică este prioritar
pe următoarele paliere2:
determinarea unor schim bări de atitudine;
contopirea și „armonizarea” unor puncte de vedere diferite;
influențarea și convingerea publicului străin de validitatea și soliditatea politicii unei țări;
crearea unei percepții pozitive și a unei mai bune înțelegeri a civilizației unei țări de către
publicurile altor națiuni.
În concepția mai multor autori, sintetizate de cercetătorul am e r i c a n D a v i d D . N e w s o m î n
lucrarea sa „ The Public Dimension of Foreign Policy ”, o analiză aprofundată asupra conceptului de
diplomație publică implică existența a trei elemente constituan te, respectiv: 1. percepția publicului;
2. factorul politic și 3. factorul strategic.
1 . Percepția publicului este o componentă împortantă în analiza activității de diploma ție
publică. S-a constatat că publicul manifestă deseori tendința d e a percepe diplomația publică ca
1 S. M. MICULESCU – „Relații pub lice din perspectivă internation lă”, Ed.Polirom, București, 2006
2 H. N. TUCH – „Communicating with the world. U.S. Public Diploma cy”, The Institute of a Stadying
Diplomacy, 1990
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
14
propagandă. Cercetătorii au cons tatat existența suspiciunii pub licului și, în special a publicului din
străinătate, care se teme permanent că este victima unei acțiun i de propagandă. Este dificil de
acceptat că diplomația publică e ste doar un demers al unui guve rn, al unei administrații politice, de a
comunica cu publicul străin în încercarea de a determina o mai bună înțelegere a națiuni, a țări, a
ideilor, idealurilor și instituțiilor sale și a obiectivelor sa le de politică naționa lă. Guvernele fac
eforturi permanente pentru a diminua această percepție.
2 . Factorul politic se referă la politica externă a unui stat sau a unui organism internațional și
în mod particular la decizia politică, care reprezintă material ul de bază în realizarea mesajului în
cadrul campaniilor de diplomație publică. În context, accepțiun ea generală este că o decizie care
deontologic nu este pe deplin „corectă”, devine „corectă” pentr u emitent atunci când este furnizată
ca atare. În această ordine de idei nu de puține ori oamenii po litici utilizează expresia: „este doar o
decizie politică”, justificând oarecum consecințele negative pe care decizia le angrenează.
3 . Factorul strategic este strict legat de comunicarea strategică. În literatura de specialitatea,
era clasică a diplomației publice este considerată perioada Răz boiului Rece din motive
binecunoscute. Astăzi diplomația publică a evoluat fiind adesea numiță diplomație publică
strategică. Cu alte cuvinte, aceasta nu se mai practică haotic, ci conform unei viziuni strategice. Nu
întâmplător, state precum SUA, Marea Britanie, Franța, Canada a u în prezent strategii
guvernamentale de diplomație bine conturate și axate pe obiecti ve clare și asumate la nivel politic.
Diplomația publică, care în esență, constă în a comunica viziun ea, ideile și idealurile țării și
rolul său în arena internațională , reprezintă o provocare impor tantă, o provocare care urmărește
diplomații în toată cariera lor.
„În lumea de ast ăzi, relația între politica extern ă și ceea ce se declar ă în mod public este
inseparabil ă. Realizarea proiectului unor declara ții de pres ă poate reprezenta cea mai important ă
decizie politic ă a zilei în stabilirea priorit ăților și în determinarea cursului ac țiunii”, spunea
analistul american David Newsom3.
3 D. D. NEWSOM – “The Public Dimens ion of Foreign Policy”, Indian a University Press, 1996
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
15
În lucrarea sa „ Softpower : the power of attraction or confusion ”, cercetătorul Y. Fan,
sublinia că diplomația publică actuală, așa cum este ea definit ă și înțeleasă în mod tradițional,
include sponsorizarea guvernamentală a unor acțiuni culturale, educaționale și de informare,
stimularea dialogului dintre cetățeni și utilizarea rețelelor d e telecomunicații în scopul promovării
intereselor unei țări pentru atragerea, informarea și influența rea publicurilor din străinătate.4
Corelat cu aceste programe sponsorizate de guverne, diplomația publică este cel mai adesea
percepută drept „ soft power ”5, așa cum definea J.S. Nye termenul în contradicție cu „ hard power ”.
Fost secretar adjunct pe probleme de apărare și profesor la Har vard, Joseph S. Nye considera căeste
necesar ca guvernele să corecteze erorile în aplicarea politici lor lor și să transmită mesaje strategice
pe termen cît mai lung, care să asigure durabilitatea unei cons trucții ideologice.
La rândul său, cercetătorul Matth ew Fraser considera că „activ itățile derulate, cu sau fără
sprijinul administrațiilor națio nale, de la cultura populară la modă și sport, sau chiar știrile care
circulă pe internet au, în mod incontestabil, un impact major a supra reputației unei țări și eforturilor
depuse de acestea din dome niul diplomației publice”.6
Imaginea unei țări sau a unei nați uni are la bază o serie de pe rcepții cu privire la cazuri
particulare, la indivizi, la grupuri, tendința de extindere și de generalizare fiind foarte des întâlnită.
Un act de violență comis de un cetățean sau de un grup de musul mani poate lăsa o percepție
negativă de durată asupra arabilor în general, iar eforturile d e reparare a unui clișeu sunt de obicei
mult mai mari, necesitând o lungă perioadă de timp.
4 Y. FAN – „Soft power: puterea de a atrage sau de a crea confuzi e /Soft power: the power of attraction or
confusion”, Place Branding and Public Diplomacy (2008)
5 J.S. NYE – „Soft Power: Înțelesu l succesului în viața politică/ The Means to Success in World Politics”,
Berenskoetter and Williams, 1990 preluată în studiul lui Steven LUKES – “Power and the battle for hearts
and minds: on the bluntness of soft power” și al lui Felix Bere nskoetter și M.J. Williams, eds. Power în
World Politics, Routledge, 2007
6 Matthew FRASER – „Arme de distrugere în masa: Soft power și imp eriul american/Weapons of Mass
Distraction: Soft Power and Ameri can Empire”, St. Martin's Pres s, 2005
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
16
Așa cum am subliniat anterior, d iplomația publică este interdis ciplinară, reunind domenii
dintre cele mai diverse, după cum arată și graficul de mai jos7, neputând fi evaluată decât în cadrul
acestor repere.
Totodată, conștientizarea importa nței diplomației publice a det erminat dezvoltarea
dimensiunii sale multilaterale. Organizațiile internaționale al o c ă a s t ă z i d i n c e î n c e m a i m u l t e
resurse pentru activitățile de diplomație publică. Obiectivele de diplomație publică în cadrul
organizațiilor internaționale mai ales a Organizației Națiunilo r Unite, NATO, și Uniunea Europeană
au devenit elemente prioritare ale politicii lor. Evaluarea pro vocărilor specifice care decurg din
satisfacerea nevoii de cunoaștere și de legitimare în r ândul cetățenilor sta telor
7 E. GILBOA- „În căutarea unei teor ii a diplomației publice/Searc hing for a theory of public diplomacy”, The
ANNALS of the American Academy o f Political & Social Science 61 6, (March 2008)
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
17
membre ale acestor organizații im pune derularea unei comunicări strategice în cadrul unei activități
bine corelate, cu sarcini precise, cu un buget specific, cu dep artamente care au atribuții specifice în
acest sens.
Pe fondul acestei abordări, au fos t enunțați de către experții î n d o me n i u o s erie d e fac to ri
care au favorizat ca diplomația publică să intre în atenția guv ernelor și comunității științifice,
respectiv:
Răspândirea regimurilor politice democratice care se definesc p rin faptul că este exercitată
permanent o presiune din partea societății/opiniei publice asup ra mediului politic, generând
necesitatea de legitimare a politicilor guvernamentale, element esențial pentru obținerea unui
mediu de stabilitate în plan intern;
Creșterea rolului multilateralis mului în rezolvarea chestiunilo r internaționale generează o
sporire a necesității convingerii opiniei publice din afara gra nițelor asupra importanței
impulsionării dialogului internațional și a mobilizării coaliți ilor între parteneri care au
aceleași obiective;
Instaurarea erei tehnologiilor informaționale care a permis răs pândirea cu rapiditate a
informației, generând astfel conturării unei astfel de opinie p ublică – opinia publică
transnațională;
Globalizarea care a oferit administrațiilor naționale cadrul co ncurențial în lupta atragerii de
investiții străine, de noi oportu nități comerciale și de forță de muncă calificată, în scopul
susținerii unei dezvoltă ri economice durabile.
Societatea actuală globalizată se caracterizează prin faptul că este foarte dificil de delimitat
subiectele de politică internă de cele de politică externă, exi stând numeroase interferențe și
conexiuni care le fac interdependente. În consecință, o criză p olitică care are loc într-o țară are
potențialul de a afecta întreaga r egiune, mergând până la influ ențarea evoluției situației
internaționale. Pe acest fond, administrațiile naționale au înț eles că diplomația publică este o
componentă indispensabilă a politi cii externe, iar organizațiil e internaționale au acceptat să dezvolte
această componentă în cadru l activităților specifice.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
18
R e f e r i r e a l a „ l u p t a p e n t r u i n i m i ș i m i n ț i ” a f o s t m e n ț i o n a t ă în spațiul public înaintea
termenului de „diplomație public ă”, în special în mass-media br itanică și americană, menționa
Raportul Comisiei americane privind Diplomația Publică în 19918. De notat fapul că în paginile
publicației britanice „The Times” era folosit termenul de „dipl omație publică” în ianuarie 1856,
făcând o paralelă cu cerința de modificare a nuanțelor din disc ursul președintelui SUA Franklin
Pierce cu referire la Marea Britanie.
Termenul de „diplomație deschisă ” a fost utilizat în perioada P rimului Război Mondial
făcând referire la activitatea de diplomația publică, în mod pa rticular în momentul prezentării de
către președintele american Woodro w Wilson a viziu nii sale refe ritoare la sistemul internațional.
Plecând de la diplomația tradițională, care se caracterizează p rin dialog oficial, continuu,
susținut și sistematic pe care statele îl întrețin între ele, l a toate nivelele, putem constata că
activitatea de diplomație publică reprezintă „modalitatea prin care administrațiile naționale,
guvernele, organizațiile sau ins tanțele/instituțiile internațio nale (ONU, NATO, UE) comunică în
mod deliberat cu publicurilor celorlalte state”9.
Diplomația publică se caracterizează prin transparență și impli că participarea a numeroși
actori care au interese comune, în comparație cu diplomația cla sică, care are drept caracteristică
faptul că este gestionată de inst ituțiile oficiale. Pe de altă parte, la nivelul practicilor diplomatice este
agreat faptul că dialogul cu publ icurile statului în care este acreditat, face parte din practica curentă a
activității diplomatului aflat în misiune.
La nivelul expertizei în domeniul diplomației și relațiilor i nternaționale se face adesea
referire la faptul că programare a unei diplomații publice efici ente depinde în proporție mare de
percepția existentă anterior la nivelul opiniei publice despre ideile și valorile promovate. Se
apreciază că, în general imaginea avută de o țară în afara gran ițelor sale se formează în proporții
ridicate plecând cu domenii ce nu sunt sub directa influență / finanțare a instituțiilor oficiale
8 Raportul Comisiei privind Dipl omația Publică 1991 (www. publicd iplomacy.org/15.01.10)
9 J. S. NYE – „ Soft Power: Înțelesul succesului în viața politică/Soft Power: The Means To Success In World
Politics” , Paperback, 26 aprilie 2005, pg. 72
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
19
ale statului – programe de radio și televiziune, filme artistic e, muzică, cărți, produse și servicii
naționale, turism etc.
Plecând de la această constatare, administrațiile naționale s unt preocupate să identifice
m o d a l i t ă ț i l e c e l e m a i a d e c v a t e p e n t r u c a m e s a j e l e d e s t i n a t e s ă contribuie la crearea unei imagini
pozitive a țării să ajungă la publicurile țintă. În realitate, numeroase programe guvernamentale bine
concepute și cu susținere financ iară substanțiale s-au demonstr at a fi reale eșecuri (un exemplu
adresea enunțat fiind campania de comunicare a SUA care ținte o pinia publică din Orientul
Mijlociu).
În acest sens, elocventă este afirmația fostului director al Agenției americane de știri, Edward
Murrow, care evoca faptul că adevărul este cea mai bună propaga ndă, în timp ce minciuna ar fi cel
mai mare rău și sublinia că pentru a prezenta credibilitate, es te necesară adoptarea unei atitunini
oneste.
În cadrul studiilor de specialitate se face o distincție clar ă între activitățile de diplomație
publică și cele de propagandă, f ăcând permanent referire la fap tul că propaganda implică prin
definiție minciună, manipulare și înșelăciune. În comparație cu aceasta, diplomația publică are drept
obiectiv să recreeze și să întărească încrederea dintre guverne și națiuni, pe baza unei comunicări
oneste și deschise, centrată pe obiectivele naționale de politi că externă, dar și pe interesele și
caracteristicile publicurilor țintă. Elementul definitoriu al a ctivității de diplomație publică este
dialogul care reprezintă o componentă esențială a succesului un ei campanii de comunicare. De
asemenea, este important și modu l în care mesajul ajunge la div ersele publicuri sau societăți10.
Deși în esența sa diplomația publică se diferențiază major de propagandă, cu toate acestea în
practică s-a dovedit că, în situații de criză, distanța dintre propagandă, diplomație publică și
operațiuni psihologice nu mai este la fel de mare, mai ales în în condițiile unor acțiuni de natură
militară. Plecând de la această constatare, se poate constata c ă, în funcție de situație, diplomația de
10 Jarol B. MANHEIM – „Diplomația publică strategică și politica e xternă americană Strategic Public
Diplomacy and American Foreign Po licy: The Evolution of Influen ce” (Paperback – Sep 1, 1994) pg. 93.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
20
gen public se poate a fi receptată ca o pârghie de propagandă, iar aceasta, la rândul ei ar putea fi
percepută ca parte a diplomației publice.
Conform unui oficial american de rang înalt, Christopher Ross , care a îndeplinit succesiv
misiunile de ambasador al SUA în Siria și Algeria, precum și pe cea de Consilier special în cadrul
Departamentului de Stat american responsabil cu activitatea de diplomație publică, există „șapte
principii generale (piloni) ale activității de diplomație publi că”11:
1. Furnizarea unor mesaje clare și concise, care să asigure public ului extern o înțelegere
corectă, conformă cu realitatea, a politicii naționale, evitând astfel judecățile și
interpretările oferite de alte surse.
2. Explicarea în detaliu și cu argumente raționale a politicii/dec iziilor, prezentând
obiectivele și valorile care stau la baza acestora.
3. Transmiterea către comunitatea internațională a unor apeluri co nsecvente, veridice și
convingătoare în vederea obținerii ințelegerii și susținerii.
4. Permanenta adaptare a mesajelor la specificul publicului țintă, pe baza unui studiu
continuu și amânunțit a cara cteristicilor acestuia.
5. Derularea unor activități de comunicare nu numai pe segmente ți ntă, ci și la nivelul mai
larg al maselor, utilizând instr umente scrise și/sau electronic e de tip mass-media, care
permit o difuzare mai largă a mesajelor.
6. Atragerea unor actori sociali din rândul audiențelor vizate și cooperarea cu aceștia în
vederea obținerii de noi relee de transmitere a mesajelor.
7. Derularea unor activități permanente de comunicarea internațion ală și de dezvoltare a
unor programe de schimburi de expertiză.
11 C. ROSS – “Pilonii diplomației publice: confruntarea cu opinia publică internațională Pillars of public
diplomacy: grappling with international public opinion” (Perspe ctives), Harvard International Review, 2003,
http://www.harvardir. org/articles/1117/1
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
21
1.1.2 Perspectiva internațională
Pentru a avea imagine mai clară asupra modului în care este în țeleasă diplomația publică la
nivel internațional, am selectat câteva interpretări ale unor p racticieni, specialiști, cercetători și
reprezentanți guvernamentali din statele în care această activi tate este consacrată, fiind esențiale în
conturarea actuală a conceptului:
Perspectiva americană
o “Diplomația publică – schimbul – liber de idei și informații – este o caracteristică o societăților
democratice. Misiunea sa globală este strâns legată de cea a po liticii externe. Și rămâne
indispensabilă intereselor nați onale, idealurilor și rolului de liderschip în lume”.12
o Diplomația publică – „Acele activități de informare publică la nivel internațional ale Guvernului
Statelor Unite menite să promoveze obiectivele de politică exte rnă ale SUA prin încercarea de a
înțelege, informa, și influența publicurile și formatorii de op inie din străinătate și prin extinderea
dialogului dintre cetățeni americ ani și instituțiile și repreze ntanții acestora din străinătate”.13
o „Rolul diplomației publice americane este, acela de a recruta p opulații în jurul unei cauze
comune și de a le face să creadă că obiectivele pe care le urmă resc ei înșiși – libertate, securitate,
și prosperitatea – sunt aceleași c a celea pe care le urmăresc ș i Statele Unite.”14
o „Diplomația Publică este promova rea interesului național inform ând, angajând și influențând
oamenii din întreaga lume. Diplomația Publică ne-a ajutat să câ știgăm Războiul Rece și sunt
șanse să ne ajute și la câștigar ea celui împotriva terorismului ”.15
12 US Advisory Commission on Public Diplomacy 1991 Report – dispon ibil la:
http://www.state.gov/r/adcompd/1995rep.html
13 Department of Defense Dictionary of Military and Associated Ter ms, April 2001- disponibil la:
http://www.dtic.mil/doctri ne/jel/new_pubs/jp1_02.pdf
14 US Congressman Henry Hyde, November 2001- disponibil la:
http://publicdiplomacy.wikia.com/wiki/DefiningPD
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
22
o „A informa, a implica și a influența publicuri globale pentru a promova în străinătate o mai mare
apreciere față de Statele Unite, o mai mare receptivitate la po liticile americane în rândul
publicurilor străine și a intermedia un acces mai ușor și o inf luență mai mare în sectoare
importante ale societăților străine. Diplomația publică se real izează printr-o gamă largă de
programe care angajează contactul de la persoană la persoană; d ar și alte mijloace moderne,
precum: materiale printate, imprimate, rețele de telecomunicați i, precum și mass-media
electronice”.16
o Ambasador Pamela H. Smith folose ște viziunea U.S.I.A. pentru a defini diplomația publică, care
spune: „A înțelege, informa și influența publicuri străine în p romovarea intereselor naționale și a
stabili dialogul între cetățenii americani și instituțiile SUA și reprezentanții lor din străinătate.
Pentru a realiza acest lucru, explicăm și traducem politicile S UA în termeni credibili și ușor de
înțeles în cultura populară; pro movăm informații despre SUA, de spre poporul său, valorile și
instituțiile sale; construim relații pe termen lung și înțelege re mutuală prin schimbul de oameni
și idei; și sfătuim factorii de decizie americani cu privire la atitudini ale unor cetățeni străini și
asupra implicațiilor acestora asupra politicii americane”.17
15 E. P. DJEREJIAN- “Changing Minds Winning Peace: A New Strategic ”, Direction for U.S. Public
Diplomacy in the Arab & Muslim World, October 1, 2003, Washingt on, p. 13 disponibil la:
http://www.state.gov/documents/organization/24882.pdf
16 GAO Report 2003 – United States General Accounting Office, Sep tember 2003 – “U.S. Public Diplomacy:
State Department Expands Effort s but Faces Significant Challeng es. Report to the Committee on
International Relations, House of Representatives. United State s Information Agency”, Alumni Association –
“What public diplomacy is and is not” – disponibil la: http:// www.publicdiplomacy.org/1.htm
17 Ms. Pamela H. SMITH, Minister-Co unselor for Public Affairs,. U. S. Embassy, London – “The Hard Road
Back to Soft Power”, Georgetown J ournal of International Affair s, Winter/Spring 2007
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
23
o „Un element central al diplomației publice este construirea de relații personale și instituționale și
dialogul cu publicurile din străinătate, focusându-ne pe valori diferite de cele ale diplomației
clasice, cu care se rezolvau până acum chestiunile importante d e stat.”18
o „Implicând, informând și influen țând publicuri internaționale c heie. Ce facem? Vindem un
produs. Produsul pe care îl vind em se numește democrație”. 19
Perspectiva britanică – „Activitate ce are drept scop influențarea pozitivă, inclusiv prin
crearea de parteneriate, a percepțiilor de persoanelor fizice ș i organizațiilor de peste hotare, cu
privire la Regatul Unit și a angajamentului lor cu Marea Britan ie, în sprijinul obiectivelor de politică
externă ale Marii Britanii.20”
Perspectiva germană – „Când se vorbește despre diplomație publică pe această parte a
Atlanticului, ca regulă nu se re feră numai la publicul larg și la problema pragmatică a modului în
care cineva poate câștiga spriji nul și simpatia… Diplomații s unt văzuți mai des expunându-și punctul
lor de vedere mai puțin în calitatea lor de funcționari trimiși cu sarcini oficiale, ci mai degrabă
proclamatori a politicilor țărilo r de origine pentru publicul l arg în străinătate și, prezentându-le într-o
lumină favorabilă.21”
Perspectiva norvegiană – “Mass-media, organizațiile int ernaționale și non- guvernament ale
și interesele de afaceri au devenit mult mai active în definire a opiniei publice. Ministerele de afaceri
externe trebuie să acorde o atenție mai mare diplomației public e. Pe scurt, diplomația publică
18 Peter VAN HAM – “War, Lies, and Videotape: Public Diplomacy and the USA’s War on Terrorism”,
Security Dialogue 34(4) 427 – 444, 2003
19 Colin POWELL – “Brand U.S.A.- Foreign Policy: 19 – Office of th e Under Secretary for Public –
“Diplomacy and Public Affairs in U.S. Department of State”, Nov – Dec. 2001
20 UK Public Diplomacy Strategy Board disponibil la: http://www.f co.gov.uk/Files/kfile/PDStrategy
21 Public Diplomacy – the German View – Speech by Dr Albert Spiege l, Head of the Federal Foreign Office
Directorate-General for Cultural Relations and Education Policy , at the British Council Staff Conference on
March 18th and 19th, 2002
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
24
înseamnă să se angajeze în dialog cu audiențe mai diverse pe o mai mare paletă de subiecte decât
cele specifice po liticii de zi cu zi.22
1.1.3 Evoluția diplomației publice
Studiile de specialitate atestă faptul că noțiunea de „diplomaț ie publică” ar fi fost consacrată
de Edmund Guillion, decanul Facultății de drept și diplomație a l Universității Tufts din Statele
Unite, care în 1965 a utilizat conceptul cu ocazia înființării Centrului Edward R. Murrow, așa cum
rezultă dintr-un studiu al Biblio tecii Congresului Statelor Uni te.23
În cadrul anunțului referitoar la Centrul Murrow, practica di plomației publice era definită
drept „ activitatea de influențare a atitudinilor publice cu privire la stabilirea și realizarea politicii
externe…”
Pe de altă parte există cercetări, efectuate și de N. J. Cull (US Center on Public Diplomacy),
ce afirmă că termenul de „diplomație publică” s-a utilizat încă din ianuarie 1856 în „The Times”, cu
referire la asimilarea unui comportament civilizat în articolul critic la adresa președintelui SUA
Franklin Pierce.
Remarcabil însă pentru definirea noțiunii de diplomație public ă este însă Edward Murrow,
corespondentul SUA de razboi al CBS ce în perioada 1940 – 1941 a transmis prin Radio Londra,
pentru izolationistii ascultatori americani, emoția și te nsiunea Bătăliei Angliei, precum și
uriașu l efort de război britan ic, fiind nu mi t în 1961 de către președintele J.F. Kennedy
director al United States Inform ation Agency, funcție în care a acționat având următorul crez:
„Adevărul este cea mai buna propagand ă, iar minciuna este cea mai rea. Pentru a fi persuasiv
22 State Secretary Thorhil Widvey – “Public Diplomacy” – Speech be fore the Norwegian-American Chamber
of Commerce, Ottawa. 7 Nov 2003
23 H.N. TUCH – “Communicating with t he world: US public diplomacy overseas”, chap. 12 – New York: St.
Martin's, 1990
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
25
trebuie să fii vrednic de crezare; pentru a fi vrednic de crezare trebuie s ă fii credibil; pentru a fi
credibil, trebuie sa fii adevarat. Totul este atât de simplu .”24
Agenția de Informații a SUA, înființată în 1958 de administraț ia americană pentru a se ocupa
de diplomația publică a SUA, a fost atât în perioada Războiului Rece, cât și în perioada următoare
până în 1999 (când a fost desființată și preluată în structura Departamentului de Stat) instituția
emblematică a diplomației publice americane, ce alături de stru ctura cultural europeană a Consiliul
Britanic, a reprezentat o replică democratic-liberală important ă la propaganda internațională
sovietică, caracterizată ca agresivă și subversivă.
Deși nu există consens privind definiția diplomației publice ( la fel ca și în cazul
propagandei) rezultă totuși o form ulă caracterizantă destul de precisă, asemănătoare cu cea înscrisă
în documentele doctrinare militare americane: „ Acele activit ăți internaționale deschise de informare
publică susținute de Guvernul Statelor Unite menite s ă promoveze obiectivele sale de politic ă
externă prin explicarea, informarea și influențarea audien țelor străine și liderilor de opinie, precum
și prin lărgirea dialogului dintre cet ățenii și instituțiile americane și echivalentele lor din
străinatate .”25
Dacă această definiție este una „soft” și corectă din punct de vedere politic, formulată din
perspectiva anilor '90 a administrației Ronald, percepția acelu iași concept la începutul anilor '80 era
mult mai agresivă, așa cum este era exprimată în Directiva secr etă a Casei Albe nr. 77 din 14
ianuarie 1983 (declasificată la 5 ianuarie 1996), semnată de ce l care a fost supranumit „marele
comunicator”, președintele Ronald Reagan: „ Diplomația publică este format ă din acele ac țiuni ale
Guvernului Statelor Unite destinate s ă susțină obiectivele de securitate na țională”. Aceasta
directivă semnată de Ronald Reaga n instituia o Structură Specia lă de Planificare în interiorul
Consiliului de Securitate Națională, care era gestionată de asi stentul pe probleme de securitate al
24 N. J. CULL – “Public Diplomacy’ before Gullion: The Evolution o f a Phrase”, APR 18, 2006 – disponibil
la: www.uscpublicdiplomacy.com
25 N. J. CULL – “American Propaganda and Public Diplomacy”, 1945-1 989 (Cambridge 2008) – disponibil
la: http://en.wikipedia.org/wiki/public_diplomacy, decembrie 2 006
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
26
Președintelui american. Din această structură făcea parte și Se cretarul de stat al apărării și directorul
Agenției de Informatii a Statelor Unite.
Așadar pe fondul Războiului Rece, problema diplomației publice din Statele Unite în 1983
era o problemă ce nu era legată d e „comunicare globală”, de man agement al percepțiilor sau de
propagandă strategică, fiind o pr oblemă legată de securitatea n ațională afectând una din cele două
superputeri ale lumii. Astfel că, 4 comitete, câte unul pentru fiecare domeniu distinct al comunicării
publice, se aflau sub coordonarea structurii Speciale de Planif icare reunind diplomația publică:
1. Comitetul de Afaceri publice – destinat explicării și sprijinir ii inițiativelor de politică externă
americană;
2. Comitetul de Informare internatională – aflat sub subordonarea unui grupul politic denumit
„Proiectul adevăr” (Policy Group Project Truth);
3. Comitetul de Politică internatională – care colabora și se coor dona cu structurile implicate în
gestionarea activităților economice, diplomatice și militare am ericane în vederea
contracarării ideologiei și acțiunilor politice agresive derula te de Uniunea Sovietică, precum
și cu Comitetul de Transmisiuni Internaționale ce coordona acti vitatea posturilor de radio
susținute financiar de administr ația americană, precum Vocea Am ericii sau Europa Liberă.
Din perspectiva definirii concep tului de „diplomație publică” a ceste patru comitete stabileau
cele patru terenuri de acțiune ale diplomației publice american e:
relațiile publice;
informarea internațională;
politica internatională;
mass-media internațională (a se avea în vedere că în acea perio adă nu exista nici CNN-ul
și nici Internet-ul, iar radio-ul era singurul instrument de pe netrare pentru cenzura
ideologică a frontierelor).
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
27
Raționamentul pentru care administrația democratului Bill Clin ton a desființat în anul 1999
Agenția de Informații a Statelor Unite (USIA), înființată de de mocratul John Fitzgerald Kennedy, în
cadrul Departamentului de Stat nu a fost adusă la cunoștința pu blicului nici până astăzi.
Reînființarea unei noi structuri destinată gestionării problem elor sensibile de comunicare
globală sau strategică, de diplomație publică sau de management al percepțiilor unor audiențe non-
americane ascendent ostile s-a confirmat a fi fost deosebit de dificilă.
Un dezastru de imagine internațională pentru SUA a fost înfiin țarea Biroului de Influențare
Strategică în cadrul Departamentului Apărării pentru sprijinire a obiectivelor Statelor Unite în
razboiului antiterorist la 30. 10.2001, acțiune violent criticat ă, atât de oficiali guvernamentali din
domeniul afacerilor publice care-și vedeau astfel amenințată cr edibilitatea, cât mai ales de mass-
media americană și internațională, sub prezumția de tentativă d e plasare de minciuni și dezinformări
în instituțiile mediatice străine. Prin urmare, în februarie 20 02, Donald Rumsfeld a trebuit să
desființeze această structură26.
Imediat după atentatele din 11 septembrie 2001, la data de 21 ianuarie 2003, a fost creat
Biroul de Comunicații Globale (Office of Global Communications) , din ordinul președintelui
George W. Bush, având drept obiectiv asigurarea consistenței me sajelor prezidențiale și
guvernamentale de promovare a intereselor Statelor Unite, preve nirea unor percepții greșite,
sprijinirea membrilor coaliției ș i informarea audiențelor străi ne. De altfel, simpla enumerare a
acestor obiective generează și definiția conceptului de “ comunicare global ă”.
Aceasta structură de comunicare globală a Casei Albe apărea du pă numai câteva luni de la
înființarea de către consilierul prezidențial privind securitat ea națională Condoleeza Rice
(septembrie, 2002) a unui Comitet de Coordonare a Politicii de Comunicare Strategică, în cadrul
Consiliului de Securitate Națională.
Analiza activității și a eficienței acestor structuri de către Comitetul Consultativ Federal al
Departamentului Apărării (Defence Science Board Task Force) efe ctuată în luna septembrie 2004 a
26 Report Defense Scientific Board Task Force on Strategic Communi cation, 2004
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
28
dovedit lipsuri și insuficiențe în îndeplinirea responsabilităț ilor, planificarea, coordonarea și
evaluarea comunicării globale.
Ideile suficient de critice, ch iar negative și recomandările d in acest raport independent
întocmit la solicitarea Departamentul Apărării27 au fost în concordanță cu concluziile analizei
efectuate în anul 2004 de către United States Accounting Office pentru Camera Reprezentanților
referitoare la diplomația publică americană, la eșecurile Depar tamentului de stat și al Broadcasting
Board of Governors, precum și la provocările generate de situaț ia din Orientul Mijlociu.28
În sinteză, cele două evaluări afirmau că diplomația publică a mericană se află în criză
datorită lipsei unei conduceri fe rme, a unei direcționări strat egice, a unei coordonări coresunzătoare,
a unor resurse suficiente dar, în principal, a unei dimensionăr i și evaluări culturale adecvate.
Am făcut o incursiune în situația diplomației publice american e d e o a r e c e a c o l o a l u a t e l
ființă conceptul ca atare, iar e voluția lui ulterioară este str ăns legată de evoluția sa ulterioară în acest
mediu.
De remarcat faptul că modelul de dipomație publică americană a fost preluat și adaptat, la
specificul și contextul național , de mai multe state, care l-au dezvoltat la interesele de politică
externă și comunicare specifice fiecăruia. Eșecurile americane în acest domeniu au oferit o
documentație importantă de analiza specialiștilor, care au ajun s la concluzia că nu este suficient să
impui un concept, un model teoretic, ci trebuie să utilizezi și mijloacele potrivite pentru a-l pune în
practică cu succes.
27 Idem
28 U.S. Public Diplomacy Report, 2004
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
29
1.1.4 Provocări, limitări ale diplomației publice
Pe baza analizei critice a literaturii de specialitate, se poat e concluziona că diplomația
publică nu poate fi văzută ca un p anaceu pentru toate relele. O ricât de mulți bani s-ar risipi pe
activitățile circumscrise acesteia și pe propagandă și oricât d e sofisticată ar fi aceasta, nu se poate
garanta succesul total, aspect pe care administrația americană l-a realizat după derularea campaniilor
post 11 septembrie 2001.
Se poate aprecia că limitarea acestui domeniu este legată prior itar de modul în care se face
evaluarea activităților de diplomație publică. Există mari semn e de întrebare privind modul în care
putem avea certitudinea că obiectivele activităților de diploma ție publică au fost atinse cu succes.
Este adevărat că sociologia oferă o serie de mijloace și metode teoretice de analiză a impactului, dar
există în continuare suspiciuni că acestea nu ar fi destul de r elevante, având în vedere evoluția
continuă a percepțiilor publice. Se poate afirma fără rezerve c ă rezultatul unor astfel de analize poate
fi viciat de însăși evoluția evenimentelor. Astfel, o știre cu impact emoțional mare are un efect
imediat mult mai puternic în p lanul percepțiilor publice decît o activitate de diplomație publică
consacrată. De exemplu, o crimă a unui cetățean român în Italia poate anula efectul/impactul
activităților de diplomație publică ale guvernului român pentru care s-au cheltuit sume
impresionante.
În prezent, măsurarea succesului activităților de diplomație pu blică rămâne încă foarte
dificilă. De aceea se impune ca pentru o creștere a gradului de obținere a succesului, ca
administrațiile politice să adaptez e în mod regulat strategiile , mesaje, obiective și partenerii lor în
activitățile de diplomație publică în funcție de evoluția situa ției la nivel intern și internațional.
Specialiștii din domeniu încă mai încearcă să răspundă la probl ema modului în care se poate evalua
eficacitatea strategiilor lor și influența acestora asupra publ iurilor țintă.
Din analiza documentelor oficiale ale administrației americane, se constată că SUA, care au
inventat termenul de „diplomație publică”, cheltuiesc anual sum e impresionante pe activitățile de
diplomație publică. SUA utilizează activitățile de diplomație p ublică pentru a promova politici, nu
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
30
numai de produse, ci și valori și, mai mult decât atât un mod d e viață, modul de viață american. Cu
toate acestea, conceptul de “anti-americanism” este larg răspân dit29.
Limitările diplomației publice, dincolo de cele legate de resu rsele financiare țin mai ales de
rigurozitatea și profesionalismul cu care sunt puse în aplicare activitățile specifice30.
Se remarcă însă faptul că tot americanii sunt pe primul loc câ nd vine vorba de eșecul unor
activități de diplomație publică. Neadaptarea mesajelor de dipl omație publică la contextul cultural al
publicului țintă au dus la eșecul unor acțiuni de diplomație pu blică puse în practică în mod
profesionist. Exemplul cel mai elocvent fiind ceea ce au realiz at SUA recent după atacurile din
11.09.2001. Analiza știrilor și a comentariilor din cadrul dezb aterilor publice au relevat faptul că
mesajele transmise de către președintele american George W. Bus h, imediat după evenimente au
fost interpretate de către publicurile arabe total diferit de c eea ce au dorit autoritățile americane să
transmită. Intenția președintelui american afost aceea de a ave a un mesaj ferm, de condamnare a
terorismului și de rec âștigare a încrederii cetățenilor america ni în administrația statului. Utilizarea de
către acesta a unor cuvinte tari, precum „teroriști” și declașa rea „cruciadei” împotriva tuturor
„inamicilor” Statelor Unite ale Americii, au ajuns la publicul arab drept o declarație de război
indirectă împotriva tuturor musul manilor, lâsând să se înțeleag ă că orice arab este un potențial
t e r o r i s t . D e a l t f e l , m e s a j u l p r e ș e d i n t e l u i a g e n e r a t o p u t e r n i c ă emoție și la nivelul publicului
american, fiind vehiculate în ma ss-media din aceea perioadă o s erie de discursuri cu nuanțe de ură și
respingere față de arabi, bazate în special pe teama că astfel de acte de terorism se pot reproduce.
Așa cum am menționat anterior, mesajele ulterioare transmise d e președintele George W.
Bush prin care a dorit să explice că nu intenționează să ducă u n război împotriva musulmanilor, ci
doar împotriva teroriștilor, nu a mai avut efect asupra publicu lui vizat. Practica în domeniul
comunicării a demonstrat că nu de multe ori mesajul inițial are un efect mult mai mare asupra
publicurilor decât sute de dezminț iri sau explicații ulterioare . Î n c a z u l m e s a j u l u i i n i ț i a l a l
președintelui american emoția a fost una mult prea puternică pe ntru a mai putea fi reparată printr-o
comunicare la nivel și în circumstanțe similare. De altfel, exp licațiile ulterioare oferite de G.Bush nu
29 J. NYE- “The Paradox of American Power”, Oxford University Pres s, 2002
30 D. HOFFMAN – “Beyond Public Di plomacy”, Council on Foreign Rela tions, 2002
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
31
au făcut decât să genereze în rândul publicurilor din statele a rabe o întărire a convingerii că au
perceput corect ceea ce administrația americană a s-a dorit să transmită inițial.
În urma unei consultări publice realizată de Zogby Internation al în mai multe state arabe a
confirmat cele enunțate mai sus, relevând o atitudine negativă a opiniei publice din lumea
musulmană față de politica dusă de SUA în regiune. 97% din cei intervievați susțineau că războiul
din Irak a amplificat numărul atentatelor teroriste, în loc să reducă fenomenul terorismului care avea
drept țintă SUA31.
Numeroși experți în comunicare strategică și relații internați onale susțin că SUA a eșuat în
comunicarea cu publicurile arabe deoarece nu a luat în consider are toți factorii de analiză socio-
culturali, caracteristici lumii arabe. Unul dintre cei mai impo rtanți experți americani în diplomație
publică, Jack Trout, care a fost responsabil pentru perioadă în delungată de întărirea și proiectarea
imagini pozitive a Statelor Unite ale Americii în afara granițe lor, culpabiliza direct guvernul
american, care ar fi singurul vi novat pentru neadevcarea/neadap tarea mesajelor publice transmise
după 11 septembrie 2001. Conform a cestuia, analiza modului în c are au fost alese subiectele,
limbajul și comunicatorii de mesaje demostrează că nu a fost re alizată o evaluare pertinentă a
factorilor socio-culturali caracteristici lumii arabe.
În acest fel, administrația SUA a lăsat un mare gol comunicați onal, nereușind nici până în
prezent să identifice și să prezinte în fața opiniei publice in ternaționale motivația convingătoare
pentru începerea și desfășurarea războiului din Irak. Această n ereușită în planul comunicării poate
reprezenta un model elocvent de „așa nu” în activitatea special iștilor și practicienilor din sfera
diplomației publice și relațiilor internaționale.
31 J. DOBBINS – “America's Role in Nation-Building: From Germany t o Iraq”, Rand Corporation, 2003
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
32
1.2 Propaganda –instrument stategic de influență
1.2.1 Delimitare conceptuală
Subiect a numeroase cercetări și analize, conceptul de propagan dă a suscitat și continuă să
trezească interes atât din persp ectiva modului de decriptare a fenomenului, cât și a modalităților de
flux în context general pentru comunicarea de masă. Din această perspectivă, există în prezent o
multitudie de definiții și încad rări ale conceptului. Având în vedere că alegerea unei singure definiții
ar fi dificilă și neconcludentă, nu voi insista asupra conceptu alizării noțiunii, ci voi trece în revistă
principalele încercări de definire a noțiunii.
Printre studiile de referință în domeniu este reținută cel mai adesea contribuția cercetătorilor
Milton Greenberg, respectiv Jack Plano la definirea conceptului . Conform celor doi specialiști,
propaganda reprezintă „ comunicarea care are drept obiectiv s ă influențeze gândirea, ac țiunile și
emoțiile unui grup prin manipularea atent ă și selectarea minu țioasă a informa țiilor comunicate “32.
La rândul său teoreticianul amer ican din domeniu comunicării și științelor politice, Harold
Lasswell33 definește propaganda ca fiind „ prezentarea deliberat ă a unui punct de vedere subiectiv în
fata unei mul țimi/mase de indivizi“. Conform acestuia, propaganda ar mai putea fi definită drept
„tehnica de influențare a acțiunilor umane prin intermediul rep rezentărilor34”. De altfel,
cercetătorului Harold Lasswell îi este atribuită prima definiți e a propagandei, care se regăsește în
lucrarea sa publicată în 1927 “Tehnicile propagandei în primul război mondial”. În această carte,
cercetătorul american argumentează teoria conform căreia contro lul guvernamental se exercită prin
32 R. COLE (coord.)- “International Encyclopedia of Propaganda”, Fitzroy Dearborn Publishers, Chicago,
1998
33 H.D. LASWELL (1902-1987) este re cunoscut unamim în rândul speci aliștilor din domeniu ca fiind
fondatorul analizei de conținut și al ariei de cercetare a psih ologiei politice. Acesta s-a remarcat în timpul
celui de-al doilea război mondial, prin analizele mesajelor pro pagandistice ale adversarilor, utilizând metoda
analizei de conținut și a introspecției psihologice.
34 H.D. LASWELL – “The Theory of Pol itical Propaganda”, The Americ an Political Science Review, Vol. 21,
No. 3 (Aug., 1927), pg. 627-631
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
33
tehnologiile comunicațiilor (telefon, cinema, radio). Raportat la societatea actuală, caracterizată de o
amplă utilizare a tehnologiilor digitale, putem afirma că tendi nța de influențare a publicurilor prin
intermediul suporturilor de comun icare moderne a continuat și c ontinuă să se manifeste progresiv.
Plecând de la teoria lui Harold Dwight Lasswell, cercetătorii I nstitutului american de analiză
a propagandei, care a fost înființat la Chicago în 1937, au rea lizat o definiție mai cuprinzătoare a
acestui fenomen, apreciind propaganda ca fiind gestionarea atit udinii colective prin manipularea de
simboluri importante. Definiția p rezentată de acest Institut am erican se distingea față de
precedentele prin faptul că prezenta propaganda drept „o exprim are a unor opinii sau acțiuni
realizate în mod voit de către persoane sau de către grupuri, î n vederea influențării opiniilor sau a
acțiunilor altor persoane/grupuri în baza unor scopuri prestabi lite, utilizând manipulări
psihologice”35.
Urmând aceeași linie de analiză, istoricul britanic Michael Bal four prezenta în lucrarea sa
“Propaganda în timpul răboiului din 1939-1945, Organizații, Pol itici și Publicuri în Marea Britanie
și Germania” o definiție nuanțată a propagandeim respectiv „ arta convingerii oamenilor s ă tragă
concluzii f ără a mai examina realitatea situa ției/problemei36”.
O altă definiție a fost oferită de doi cercetătorii americani, Elliot Aronson, respectiv Anthony
Pratkanis, care afirmau că „ comunicarea unui punct de vedere, având drept scop s ă determine
individul c ăruia îi este adresat ă comunicarea s ă își însușească această opinie de buna voie “37
pentru a descrie ast fel propaganda.
Dacă economistul politic austriac J. Schumpeter apreciază, sche matic, că propaganda se
caracterizează printr-o „ declarație care este f ăcută de o surs ă pe care nu o agre ăm “, profesorii
americani din domeniul comunicării Victoria O’Donnell, respecti v Garth Jowett oferă o definiție
35 J. ELLUL – “Propaganda: The Formation of Men’s Attitudes”, Tran s. Konrad Kellen& Jean Lerner.
Vintage Books, NewYork, 1965, pg.12;
36 M. BALFOUR – “Propaganda in War 1939-1945, Organisations, Polic ies and Publics in Britain and
Germany”, Routledge and Kegan Paul, London, 1979
37 A. PRATKANIS, Elliot Aronson – Age of Pr opaganda, W.H. Freeman and Company, New York, 1992
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
34
mai elaborată bazată pe teoria manipulării simbolurilor: „ planul minu țios și predeterminat de a
comunica unui public în vederea realiz ării unui obiectiv, uzând de manipularea unor simboluri. “38
Enciclopedia britanică oferă o definiție sintetică, cu referire tot la simboluri, citată des de
cercetătorii din domeniu: „ un efort sistematic de manipulare a credin țelor, atitudinilor și/sau
acțiunilor altor indivizi cu ajutorul diverselor simboluri “39.
Conform definiției academicianului scoțian Lindley Macnaghten F raser, am asista la
propagandă atunci când am fi martorii unei acțiuni de „ inducere la nivelul unui grup a unui
comportament uzitând în mod prioritar mijloace de comunicare “40.
Dacă facem o primă sinteză a acestor încercări de a defini câ t mai complet propaganda,
putem afirma că aceasta este percepută ca un fenomen neutru car e se caracterizează prin răspândirea
ideilor, influențarea acțiunilor și a modului de gândire, uzitâ nd o serie de simboluri și credințe, dar și
numeroase cunoștințe d espre caracteristicile psihologice ale gr upurilor sau separat ale indivizilor.
O a l t ă d e f i n i ț i e a p r o p a g a n d e i e s t e o f e r i t ă d e “ T h e N e w E n c y c lopedia Britannica”, care
sintetizează astfel: “ Tehnici și metode de influen țare sau de control a opiniilor și comportamentelor,
prin folosirea unor simboluri și termeni în scopul propag ării sau transmiterii unor idei, doctrine sau
teze”, precum și prin “ opinii și declarații care rezult ă în urma folosirii unor astfel de mrtode și
tehnici ”.41
După cum am menționat anterior, conceptul de propagandă a susci tat interes dintotdeauna,
fiind adeseori apreciat de experți că istoria conceptului ar tr ebui analizată în acelați timp sau în
cadrul istoriei omenirii. Numero ase lucrări de specialitate fac referire la faptul că de la Biblie și până
la istoria recentă, propaganda a pare, este recunoscută, analiza tă, dezbătută, aflându-se în centrul
interesului atât al specialiștilor, istoricilor, dar și al soci etății civile și al indivizilor în general.
38 B. I. NEWMAN – Handbook of Poli tical Marketing, Sage Publicatio ns, Londra, 1999
39 The New Encyclopedia Britannica, London, 1998
40 Lindley FRASER – Propaganda, Oxford University Press, Londra, 1 957
41 O. THOMSON – A History of Propagan da, Sutton Publishing, Londra , 1999
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
35
Restrângând aria de analiză spre tematica abordată, în studiile consultate și citate în cadrul
tezei, se face referire la propagandă, ca având în comun cu act ivitatea de diplomație publică faptul
că este de asemenea un proces de comunicare care folosește tehn ici și metode de implementare, pe
baza unei programări strategice pentru a-și realiza obiectivele . Acest fapt ne duce la concluzia că nu
ar exista propagandă neutră din punct de vedere obiectiv.
Conform studiilor citate, indiferent în ce societate s-ar manif esta și în interesul oricui ar fi
intreprinsă, propaganda vizează în esență să generez atitudini prestabilite și să creeze stereotipuri la
nivel social, să creeze comportamente automate la nivelul indiv izilor/maselor cu scopul de a exercita
control și de a manipula comportamentul social al acestora (ach iziția unor bunuri și servicii, votarea
unei anumite personalități sau formațiuni politice, respingerea /acceptarea unei schimbări/decizii prin
exprimarea în cadrul unu i referendum național).
Antopologul francez Gustave Le Bon conideră: “ Este mult mai simplu s ă poți influența o
colectivitate decât pe un individ. Credin ța în puterea sa și pe fondul unei lipse a r ăspunderii,
generează la nivelul gloatei intoleran ță și, în special un orgoliu excesiv”42 în “Aphorismes du temps
présent 1913” .
De remarcat faptul că termenul î și trage originea și în aria cr edinței, Biserica Romano-
Catolica acționând pentru “ propagarea credin ței”43. Pornind de la răspândirea credinței prin
propagandă termenul și-a găsit dr um în comunicarea politică înc epând cu secolul XX.
De asemenea, propaganda apare și în contextul primul Război Mon dial când se face referire
la războiul propagandistic dintre englezi și germanim precum și la vulnerabilitatea publicului
american, țintă a mesajelor nega tive exprimate prin modalități neoficialem chiar ludice de
comunicare (broșuri, afișe, ben zi desenate, pamflete etc).
Continuând pe firul istoriei și referindu-ne la intervalul desf ășurării pentru al doilea Război
Mondial, nu putem să nu ne amintim de acțiunile naziștilor, car e au utilizat un sistem și mijloace
42 G. LE BON – “Aphorismes du temps présent”, E. Plammarion, Paris , 1913
43 M. ELIADE – “Istoria credințelor si ideilor religioase”, vol. I , Editura Știintifică si Enciclopedică,
Bucuresti, 1981
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
36
elaborate de susținere a propagandei în vederea obținerii sprij inului popular, atât la nivel oficial, cât
și la cel neoficial, atât în int erorul țării, cât și în străina tate.
Institutul american de analiză a propagandei din acea perioadă a realizat un studiu amplu
asupra propagandei, definind conceptul ca fiind “ exprimarea unor punctele de vedere sau derularea
unor acțiuni a unor indivizi realizate deliberat pentru a influen ța în scopuri prestabilite ac țiunile
și/sau opiniile altor indivizi “.
Cele mai multe abordări științifice ale conceptului caracterize ază propaganda drept derularea
unor acțiuni care vizează promova rea/impunerea de un către stat sau un guvern a unei anumite opinii
pentru a câștiga influență asupra indivizilor și a controla soc ietăți în ansamblu.
Amintim în acest context, în cart ea sa celebră „O mie nouă sute optzeci și patru”, operă de
referință în analiza propagandei, George Orwell, redă imaginea unei societăți, a unui stat în care
“propaganda este utilizat ă la scară largă pentru a controla și manipula ac țiunea și gândirea
indivizilor. ”44 Specialiștii în științe sociale care au abordat conceptul de p ropagandă au identificat și
au analizat mai multe tehnici d e propagandă, manifestată la niv el individual și la nivel de masă,
existând adevărate manuale care propun tactici și seturi de acț iuni programatice pentru exercitarea
acesteia în practică.
De-a lungul timpului și odată c u dezvoltarea și diversificare a mediilor de comunicare,
interesul pentru propagandă a dus la creșterea atenției special iștilor, mai ales după al doilea Război
Mondial, peioadă în care analiza dedicată propagandei a cunoscu t o curbă ascendentă.
În afara referirilor la propaganda chineză și cea nord-coreea nă, unde administrația centrală
controla în totalitate presa, termenul a început treptat să aib ă o rezonanță arhaică, în special în
Statele Unite ale Americii.
În aceea perioadă, în România nu se putea aborda tematica propa gandei decât în afara
granițelor țării sau în cercurile intelectualității, și doar pe ascuns de teama administației politice, cu
referire la sistemul informativ și de control al regimului comu nist. Această abordare s-a schimbat
44 G. ORWELL – „O mie nouă sute opt zeci și patru”, Editura Polirom , Iași, 2002
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
37
radical după anii ’90, imediat după căderea regimului comunist și liberalizarea și dezvoltarea presei
și creșterea respectului față de dreptul la propria opinie.
De remarcat faptul că deși în Statele Unite ale Americii mass-m edia nu poate fi considerată
un instrument al propagandei statului, precum a fost în România în peroada comunismului, adeseori
este acuzată de către analiștii politici și opinia publică că e ste un mijloc de propagandă pentru
diverse interese partinice.
În contextul societății actuale globalizate, marcate de o dezvo ltarea comunicării online,
instantanee și complexă, greu de controlat la nivelul veridicit ății informației, ” conceptul de
propagand ă a căpătat în prezent o conota ție peiorativ ă pentru marele public”45.
Acceptată și ca „ propagare de cultur ă din perspectiv ă partinică”, propaganda nu are
întotdeauna o conotație negativă. Partizanatul nu este doar pol itic, ci exista unul civic, unul
economic și chiar unul legat de interese ce țin de domeniul eco logiei. Din perspectiva psihologilor,
indivizii folosesc tehnici de propagandă atunci când vor să con vingă, să își atingă scopurile care nu
coincid întotdeauna și cu dorințele celorlalți interlocutori.
Conform opiniei cercetătorilor H. D. Laswell, D. Lerner, H. Spei er exprimată în lucrarea
“Propaganda and Communication in World History ”, propaganda presupune existența unor
elemente de caracterizare:
1. existența unei ideologii și a unor valori, bine ierarhizate în structura concepției strategice;
2. prezența unei structuri instituționale specializate (Securitate a în regimul comunist, Ministerul
Propagandei în Germania Nazistă, Partidul comunist în RP. Chine ză);
3. utilizarea unor mijloace specifice și a unor metode definitorii de transmitere a liniilor de
mesaj și a direcțiilor de acțiune . În acest proces, se mențione ază că originea informației
mesajului, modalitatea de construire a acestuia și canalul pe c are se difuzează sunt elemente
esențiale care trebuie avute în v edere încă din momentul stabil irii obiectivelor inițiale și a
publicului țintă.
45 Charles LARSON – “Persuasiunea. R eceptare și responsabilitate”, Iași, Ed. Polirom, 2003
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
38
Conform acelorași autori, propaganda nu este un dialog intera ctiv, ci mai degrabă “un dialog
fără interlocutor”, o comunicare unidirecțională. În esență dia logul nu are loc direct între indivizi, nu
vizează să stimuleze interacțiunea, ci mai degrabă provoacă con vingerile, percepțiile și sentimentele
indivizilor, urmărește stimularea părții emoționale și adoptare a unor decizii ce nu sunt dictate de
rațiune, ci de partea emoțional-afectivă. În schema de interacț iune a propagandei, interlocutorul
apare doar pentru a accepta sau p entru a respinge ideile transm ise, adică este perceput ca receptor de
informație finală.
Apreciind ca fiind relevantă din perspectiva înțelegerii meca nismelor de manifestare a
propagandei, cercetătorii Harold D . Laswell, Daniel Lerner și H ans Speier evocă o serie de etape
care stau la baza „formării c onvingerilor” indivizilor și masel or:
prezentare a ideilor (respectiv t ransmiterea mesajelor în funcț ie de scopul vizat);
„conceptualizarea perceptivă” (respectiv asocierea ideilor cu n oțiunile);
asumarea și acceptarea ideilor transmise. Dacă se ajunge în sit uația în care ideile transmise
să fie respinse de receptor, se poate concluziona că propaganda a eșuat. Această situație
apare fie ca urmare a deficiențe l o r d e c o n s t r u c ț i e a m e s a j e l o r (în procesul de concepere a
mesajelor nu s-au avut în vedere convingerile anterioare ale in divizilor, caracteristicile
publicului, logica și coerența conținutului furnizat), fie din rațiuni legate de modalitățile
neadecvate de transmitere (ut ilizarea unor canale de comunicare neadaptate mesajelor și
publicului țintă, alegerea neadecvata a momentului transmiterii , a dimensiunii mesajului sau
ignorarea factorilor circumstanția li, a situației generale în c ontextul transmiterii
continutului)46.
generalizarea valorilor în cadrul unor comportamente ulterioare (formarea de opinii și
atitudini formate ca urmare a acc eptării ulterioare a acestora) .
Plecând de la aceste etape, Harold D. Laswell sintează esența propagandei ca fiind
“propagarea continu ă și sitematica a uni docrtine, a unei ideoologii sau a unei opinii/ idei, care
46 H.D. LASWELL, Daniel Lerner, H ans Speier – “Propaganda and Com munication in World History”, The
University Press of Hawaii, Honolulu, 1979
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
39
prezintă importan ță pentru o persoan ă” (un exemplu în acest sens fiind modul în care se desfășoară
propaganda electorală). În centr ul acestei definiții se remarcă termenul de “sistematic”, considerând
că prezentarea unei doctrine sa u a unei ideologii nu înseamnă n eapărat propaganda. Astfel, pentru a
fi evaluată drept propaganda, doctrina/ ideologia respectivă tr ebuie să fie propagate în cadrul unei
activități de comunicare, bine strucurate, cu obiective clare, pe etape, urmărind o serie de
evenimente programate într-un interval determinat de timp și cu obiective bine determinate, axate pe
scopul de a genera schimbare de o pinii și un nou mod de acțiune .
În societatea actuală, propaganda a luat forme și mai complexe , fiind adesea enunțată în
discuțiile despre fake news, fiind mai greu identificabilă și m ai greu gestionabilă din perspectiva
inițiatorului. Din ce în ce mai multe administrații naționale, iau în considerare adoptarea de legislații
care să protejeze indivizii, în special tinerii, care sunt mai vulnerabili de efectele acțiunilor de
propagandă. În contextul terorismului și a discuțiilor privind efectele propagandei islamiste,
administrațiile naționale devin p reocupate de efectele acestui fenomen, emițătorul fiind mult mai
dificil de identificat și de controlat.
1.2.2 Formele și tipologia propagandei
În societatea actuală globalizată, mijloacele tradiționale de c omunicare (presa scrisă, radio și
televiziune) sunt utilizate pentru a difuza propaganda, dar mai ales prin derlarea unor acțiuni
destinate să obțină impact media tic (conferințe, seminarii știi nțifice, forumuri sau dezbateri).
Cercetătorii V. O’Donnell și G. Jowett47, luand in considerare criteriul sursei, identifică în
anul 2006, pentru noțiunea de propagandă trei tipuri:
1 . propaganda alb ă (deschisă) – este acea formă a propagandei care are o sursă cu noscută,
care poate fi indentificată și d espre care se știe cu certitudi ne că va comunica întotdeauna informații
corecte, dar care poate unori să prezinte faptele într-o manier ă tendențioasă. Pr opaganda albă se
caracterizează prin faptul că folosește informații oficiale: șt iri de natură cultural-artistică, date
47 V. O’Donnell și G. S. Jowet – “Propaganda and persuasion”, Sage , 2006
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
40
statistice, biografii ale unor personalități publice etc. De re marcat că tipul acesta de propagandă este
caracterizat de faptul că nu furnizează indivizilor acele eleme nte care aduc în prim plan
contradicțiile spațiului social în care au loc evenimentele sau mediul/cadrul din care provin
personalitățile expuse în spațul public. Se consideră că impact ul psihologic este unul semnificativ,
mai ales din perspectiva percepți ei generale de „lipsă “ a unor elemente definitorii ale propagandei.
În continuarea acestui raționament, un exemplu relevant îl rep rezintă utilizarea informațiilor
denumite „soft“ în formatele jurnalelor de știri, în mometul de prezentare a sintezei principalelor
știri din jurnalul informativ. De asemenea, în cazul prezentări i unor știri negative (care afectează
direct sau indirect viața oamenilor), prezentarea la finalul ju rnalului a unei informații neutre, de
exemplu, despre situația urșilor din Carpați atrage o reevaluar e inconștientă a mesajului inițial. Un
alt exemplu de percepere dirijată a mesajului este prezentarea unor știri de interes pentru tineri între
două programe muzicale, impactul acestora fiind mult mai mare d ecât cel al jurnalelor informative
standard, urmate de dezbateri politice și sociale sau de report aje retroactive a buletinelor de știri.
2 . propaganda gri – este apreciată a fi acel model de propagandă ce are ca bază un izvor ce
poate să fie sau să nu fie identificat, iar corectitudinea și a curatețea informației e pusă sub semnul
întrebării. “Folosită frecvent în campanii de dezimformare, în cadrul propagandei gri sunt utilizate
informații reale de fapt, dar as ociate cu informații total fals e, creând per ansamblu impresia unei
situații aparent precise, greu s au chiar imposibil de verificat ”48 apreciază Victoria O’Donnell și
Garth S. Jowet în lucrarea lor “Propagandă și peruasiune” publi cată în 2006.
La o analiză a spațiul mediatic actual, putem constata că mult e informații vehiculate în media
conțin elemente precise, însă corectitudine acestora nu poate f i verificată. Acest gen de propagandă
este caracterizat prin faptul că reușește să combine, într-o ma nieră interesantă, informațiile
adevărate cu cele false.
Din această perspectivă, mesajele transmise în cadrul propagan dei gri sunt mai ușor
acceptate datorită impresiei generale că aspectele prezentate s ut „bine documentate“. În plus,
48 Idem, pg.17-20
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
41
vehicularea unor cifre, statistic i, date oficiale, precise ofer ă impresia de „veridicitate“ a informației
transmise și deci este acceptată mai ușor.
3 . propaganda neagr ă – în cazul acestui tip de propa gandă sursa este complet falsă, i a r
conținutul informațiilor transmise se bazează pe minciunii, inv enții, distorsiuni de diverse și variate
tipologii. În esența sa, propaga nda neagră se bazează pe inform ații fabricate, asociate cel mai
frecvent unor surse care nu pot fi identificate sau care nu exi stă, fiind denumită și minciună sau
dezinformare. În cadrul acesteia sunt citate surse din interior ul unor instituții sau entități oficiale sau
chiar indivizi fără să fie oferite informații privind identitat ea sau care sunt dificil sau chiar imposibil
de identificat de către publicul tintă a mesajului. În foarte m ulte cazuri, astfel de știri vehiculate nu
fac decât să întărească unele zvonuri care circulă deja. Astfel , acestea vin în întâmpinarea
așteptărilor publicului, care prezintă un interes față de o anu mită chestiune care a fost abordată în
cadru cercului său de apropiați, în mediilefrecventate. Se rema rcă faptul că șansele ca publicul să
accepte și să își asume mesajul transmis cresc proporțional cu apropierea mesajului, a temei față de
așteptările publicului. Cu cât mai mult sunt abordate chestiuni generale de interes pentru un public
numeros, cu atât inform ația are un impact mai mare asupra unui număr mare de indivizi.
Un exemplu la care fac adesea referire cercetătorii români din domeniu este cel al modului în
care a fost transmisă Revoluția română din 1989 de către televi ziunea națională. Se apreciază că
cetățenii români au fost victimele unei propagande neagre de pr oporții colosale. O serie de știri
false, cu mare impact emoțional au fost vehiculate pe canalul p ublic de televiziune: contaminarea
resurselor publice de apă din România cu substanțe otrăvitoare, prezența unor teroriști în diferite
zone ale Capitalei, staționarea unor trupe străine ostile la gr anitele României sau în capitală.
Publicul vulnerabil sub impactul psihologic și emoțional al eve nimentelor genera indirect o
denaturare inconștientă și greu de controlat a veridicității in formațiilor vehiculate în spaț iul public.
Propaganda politică este indi cată în literatura de specialita te ca fiind una dintre cele mai
răspândite forme de propagandă49. Istoricul în drept, sociologul și teoreticianul francez Jacqu es Ellul
aprecia încă din 1962 că propaga da politică este, în realitate, ''un dialog care nu exist ă50''. Conform
49 J. ELLUL– „Propaganda: The Formati on of Men's Atti tudes” Editur a Vintage Books, 1962
50 E. NEGRICI – “Poezia unei relig ii politice”, Editura Pro, Bucur esti, 2002
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
42
teoriei acestuia, propaganda po litică nu vizează identificarea unor adevăruri, ci mai degrabă
convingerea interlocutorilor de dialog, potențiali sau reali, c u privire la situația de fapt a
evenimentelor.
La nivel internațional, aceasta tinde să prindă forma unui ''remodelări a psihologiei celor cu
care se concureaz ă, în contextul în care mijloacele diplom atice, politice, economic e sau militare se
dovedesc extrem de costisitoare sau chiar lipsite de eficien ță”. 51
Antropologul și sociogul francez, Gustve Le Bon52, identifica în studiile sale, existența a
patru factori principali care intervin în procesul de convinger e, prezentându-i sub forma unei
„gramatici a persuasiunii” :
prestigiul sursei mesajului – generează și impune respectul pub licului țintă;
declarația fără probe – elimină dialogul, generând implicit imp resia unei documentări erudite din
partea celor care se prezintă drept sursa a mesajelor;
repetarea – duce la acceptarea af irmației ca fiind certă și se caracterizează prin compatibilitate cu
obiectivele generale ale sursei;
influențarea psihologică (mental ă), care consolidează convinger ile personale incipiente sau care
aparțin unor indivizi fără o pe rsonalitate bin e definită.
Plecând de la perspectiva socilogului Gustve Le Bon, sociolog ii au concluzionat că există
mai multe categorii definitorii d e metode prin care se poate ma nifesta propaganda:
Perspectiva afectivă – se referă la modalitatea de prezentare ș i organizare a mesajelor astfel încât
să genereze trăiri, sentimente și adeziuni colective, în specia l de ordin emoțional și afectiv. În
primă fază, se evidențiază consecințele negative ale unei deciz ii luate la nivelul unei entități
specifice (modul în care sunt afectate interese, amenințată poz iția personală, generează dificultăți
pentru realizarea unor obiective de interes personal). Metoda v izează declanșarea unei reacții
negarive de ordin afectiv față de entitatea care a generat luar ea deciziei, iar apoi este oferită o
51 J. ELLUL– „Propaganda: The Formati on of Men's Atti tudes” Editur a Vintage Books, 1962
52 G. LE BON – “Psihologia multimilor”, Editura Cartex, 2018
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
43
alternativă care prezintă potențialul de a genera efecte poziti ve. Aceasta metodă are în centrul ei
faptu că accentul nu este plasat pe argumentarea rațională, obi ectivă sau prezentarea de fapte
concrete, ci doar pe informații cu o mare implicație emoțională și afectivă.
Perspectiva faptelor – a fost i ntrodusă în abordările de speci alitate de sociologul american de
origine austriac, Paul Felix Lazarsfeld și de teoreticianul în sociologie, Robert King Merton53.
Aceasta se axează pe transmiterea de elemente cât mai concrete, cu multe detalii care prezintă
importanță și relevanță pentru indivizii care sunt vizați pentr u a-și modifica opinia, opțiunile sau
comportamentele. Se urmărește punerea accentului pe aspecte con crete și nu pe generalități. Nu
se apelează la lozinci sau la mesajele zgomotoase, ci se prefer ă modalități de selectare și de
expunere a evenimentelor/faptelor care generează un comportamen t persoal pentru acea opțiune
care este prezentată ca fiind cea mai relevantă dintre toate po sibilitățile, generând astfel impresia
generală că există o autonomie p ersonală în adoptarea unei deci zii, a unui comportament sau în
adoptarea unei opinii.
Perspectiva persuasivă – este metoda care implică aplicarea un or reguli de retorică, de
orgumentare și de de organizare a discursului, în special prin utilizarea unor cuvinte cu impact
emoțional, având drept scop persuasiunea audienței.
În societatea actuală, există tendința de a considera propaga nda politică ca fiind în strânsă
legătură cu rolul mass-media, re spectiv cu realitățile epocii c ontemporane, caracterizată de o
dezvoltare masivă a miloacelor d e dezoltare a comunicării de ma să. Propaganda însă s-a dezvoltat
de-a lungul istoriei umanității ca o formă prin care liderii un ui sistem impuneau forța, deci
supunerea indivizilor utilizând in formația, respectiv imaginea, în detrimentul altor modalități de
constrângere. În prezent, mass-media, televiziunile, radiourile și cinematografele sunt cele care
poartă mesajele liderilor către popor, de-a lungul istoriei au existat templele, scribii, artistii
ambulanți, ceremoniile ludice sau religioase, care facilitau ad optarea unor modalități de acțiune
dorite de clasa politică.
53 Paul LAZARSFELD, Robert K. MERTON. – „The Process and Effects o f Mass Communication”, Revised
edition. Urbana, IL: Universi ty of Illinois Press, 1975
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
44
Putem concluziona la finalul acestui subcapitol următorul asp ect: propaganda se manifestă
încă ca fiind un proces important în sistemul internațional, ex istând oricând premise ale unor
manifestări de amploare. Chiar dacă în prezent în societățile m oderne nu mai există instituții oficiale
sau politicile de stat care să d eruleze activități de propagand ă, fenomenul propagandei își păstrează
loc în viața socialî și politică a societății globale, dar se m anifestă prin modalități mult mai subtile și
mai sofisticate, favorizate de dezvoltarea actuală a tehnologie i informației. Fenomenul promovării
islamismului extremist și a violenței este un exemplu în acest sens. Totodată, trebuie să avem în
vedere că inclusiv activitățile oficiale dedicate promovării un or interese naționale, cum ar fi
activitatea de diplomație publică poate lua forma propagandei a tunci când interesele devin
unilaterale.
1.2.3 Regului ale propagandei
Scriitorul și sociologul fran cez Jean-Marie Domenach identifi ca în lucrarea sa „Propaganda
politică”, publicată în 2004, precizează că eficiența demersulu i propagandistic54 este asigurată de 5
reguli, respectiv:
Regula schematizarii și a dușmanului unic – se caracterizează p rin formularea mesajului
propagandistic orientat împotriva unui inamic unic, foarte bine identificat, descris cu extrem
de mare precizie, ce se definește prin trăsături negative, cari caturizate, fiind ușor identificabil
de mase și generând sentimente negative, chiar de ură.
Regula deformării realității și a caricaturizării – se referă l a schimbarea unor aspecte ce
caracterizează realitatea, atunc i când aceasta nu este convenab ilă sursei propagandei.
Aceasta pleacă de la premizele că propaganda nu îți poate ating e obiectivele decât în anumite
condiții, care nu sunt întotdeauna conforme stării de fapt a re alității. Libertatea presei și
libera circulație a informației sunt cei mai mari inamici ai pr opagandei. Acest aspect face ca
tocmai aceste două libertăți fundamentale să fie primele atacat e de sistemele totalitare la
instaurarea lor, scopul vizat fi ind controlarea mesajelor și a circulației acestora.
54 J.-M. DOMENACH – „Propaganda politică”, Editura Institutul Euro pean, Iași, 2004
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
45
Regula punerii în scena (sau a orchestrării) – se manifestă prin repetarea acelorași mesaje și
întreținerea acelorați teme pe canalele de comunicare în masă. Prezentarea acestora către
publicuri se realizează în diferite forme, adaptate și diversif icate în funcție de caracteristicile
indivizilor țintă: nivelul de pregătire și instruire, vârstă, s tarea emoțională a celor țintiți,
urgența și gravitatea subiectulu i, situația în care se comunică (normală sau de criză) etc.
Regula mutării (sau a transferului) – implică respectarea cerinței ca, în obținerea unui
comportament și a convingerii u nui grup țintă, propaganda aibă la bază un substrat existent,
urmând ca argumentația să se fondeze pe ceea ce publicul țintă cunoațte și acceptă deja.
Regula contagiunii și a obținerii unanimității – implică realiz area unor demersuri în scopul
d e a o b ț i n e o u n i f i c a r e a m a s e l o r î n j u r u l a c e l o r a ț i i d e i p r o m o vate voit de sursa de
propagandă. Este unanim acceptată ideea că regimurile totalitar iste manifestă obsesia
unanimității. În timp ce democra ția are la bază majoritatea, to talitarismul face totul pentru a
obține unanimitate. De aici rezultă obsesia pentru o ideologie unică, un lider și un partid
unic, fiind respinse orice alte opțiuni.
1.3 Distincția/Convergența dintre diplomația publică și propagandă
1.3.1 Diferențele și asemănările dintre concepte
În cadrul majorității studiilor consultate continuă să fie veh iculate semnificativ de multe
opinii și argumente ce subliniază corespondența dintre concepte le de diplomație publică și cel de
propagandă, fie acesta sub o formă „neagră”- acoperită, fie „al bă” (în condițiile respectării
adevărului și asumării identității sursei). La fel ca și în ca zul altor concepte din sfera comunicării
persuasive de masă, diferențele dintre diplomația publică și pr opaganda sunt minime și decurg
tocmai din cauze ideologice și morale în a face diferența între deprinderile de influențare
democratic-liberale și cele comunist-totalitare.
Legătura între conceptele de „propagandă”, „relații publice”, respectiv „diplomație publică”
este complicată și este evaluată în relație cu o serie de facto ri ce țin de interesele de moment.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
46
Evoluția actuală a evenimentelor în plan internațional face ca deosebirile între propagandă și
diplomație publică să f ie greu de sesizat.
Majoritatea specialiștilor în comunicare și sociologie, consi deră propaganda ca fiiind opusul
relațiilor publice, bazându-s pe argumentația că relațiile publ ice au rolul de a informa, în comparație
cu propaganda, care se manifestă prin dezinformare și manipular e. În același timp, propaganda este
interpretată adesea ca o formă specială din sfera relațiilor pu blice, având în vedere că utilizează
m i j l o a c e d e d i s t o r s i o n a r e ș i m a n i p u l a r e a f a p t e l o r ș i a r e a l i t ă ții. Pe scurt, se apreciază că atât
propaganda, cât și rel ațiile publice și diplomația publică prez intă legături strânse cu noțiunile de
„informare”, „publicitate” și „manipulare”55.
Specialiștii și practicienii fac distincția dintre diplomație publică și propagandă pe baza
premiselor conform cărora propaganda este prin definiție manipulativ ă și descriptiv ă.
Există, de asemenea, o serie de cercetători din domeniu care susțin că diplomația publică are
rolulul de a crea și menține încrederea dintre guverne și alte națiunii, mergând în argumentarea lor
p e fap tu l c ă est e o ac t i v it a t e b az a t ă p e crit ic ă ș i p e o c om un i care onestă și deschisă cu privire la
scopul și obiectivele pe care le urmărește o țară în cadrul pol iticii sale externe.
O altă opinie remarcată la un număr semnificativ de experți d in domeniul diplomatic este
aceea că dialogul e s t e o component ă critică a diploma ției publice ce o separa de propagandă.
Aceștia preconizează că, pentru a fi eficientă, diplomația publ ică trebuie să fie vazută identic cu o
“stradă cu două sensuri”. Acest l ucru conducând nu numai la răs pândirea mesajului dorit de o țară,
organizație, dar și analiza modului în care acesta este interes si receptat/interpretat de către diverse
societăți, dar și dezvoltarea instrumentelor de ascultare și co nversație și nu în ultimul rând, al
acelora de persuasiune. Un rol f oarte important îl au aici inst rumentele new media care reprezintă
modalități moderne și adaptate specificului societății actuale pe care guvernele ar trebui să le ia in
considerare.
55 http://ro.wikipedia.org /wiki/ Propagand%C4%83
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
47
În conformitate cu conceptualizarea actuală a termenului, în c azul acțiunilor de diplomație
publică “ nu se minte” și dacă în cele mai multe cazuri adevărurile comunicate sunt d estinate
influențării audienței țintă ți sunt selectate anume și direcționate strategic56.
Un alt aspect relevant enunțat în cercetările de specialitate este faptul că în cazul diplomației
publice nu se practică nici coerciția și nici exclusivitatea mesajelor : publicul poate accepta sau nu,
de bunăvoie, expunerea la diplomația publică, aceasta neexcluzâ nd și nici negând deschis și
ostentativ realitatea unor afirmații sau percepții diferite.
Pe de altă parte, propaganda este percepută ca fiind cea care dictează publicului cum să
gândească, cum să evalueze faptel e. Totodată, propaganda se red uce posibiltatea de judecată
personală și opțiunile indivizilor.
Diplomația publică este interactivă, democratică, comunicarea este deschisă, bazată pe o
abordare pluralistă, pe schimbul de informații, în timp ce prop aganda este foarte axată pe scop. În
cazul propagandei avem un mesaj cu sens unic, dictat de la cent ru și se ignoră feedback-ul.
Scopul propagandei este acela de a disemina un mesaj și de a sp ăla creierele publicurilor.
Diplomația publică este pozitivă pentru că e democratică și se bazează pe inteligența auditoriului. Pe
de altă parte, propaganda se poate baza pe minciună și distorsi onare a adevărului. În cazul
diplomației pblice nu poate face acest lucru fără să își piardă credibilitatea – nu își poate permite
minciuna57.
Dacă vorbim despre societatea americană, mai este necesară o d emarcare a diplomației
publice față de noțiunea de afaceri publice : astfel, linia de frontieră conceptuală e trasată de
identitatea audienței, intenționat internă în cazul afacerilor publice (cetățeanul american poate fi
doar informat și nu influențat) și deliberat externă în cazul d iplomației publice, care urmărește
explicarea, informarea și influențarea publicului non-american.
56 Nicholas J. Cull – "Public Dipl omacy" before gullion: the evolu tion of a phrase”, aprilie 2006
57 The Bridge Magazine – „The New Public Diplomacy: Soft Power in International Relations”, 2009
(http://www.bridge-mag.com/maga zine/index.php?option=com_conten t&task=view&id=564&Itemid=81)
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
48
Diploma ția public ă este deseori analizată de către specialiștii în comunicare în strânsă
legătură cu conceptele de comunicare strategic ă și management al percep țiilor, care își au originea
în spațiul american58.
Toate cele trei concepte diplomația publică, comunicarea strat egică și managementul
percepțiilor sunt mult mai recente în comparație cu propaganda, acestea fiind definite la începutul
anilor '60, ca fiind un înlocuitor moral și democratic satisfăc ător al acesteia în sfera comunicării
politice internaționale.
Voi încerca să urmăresc în continuare modul în care comunicare strategică și managementul
percepțiilor apropie sau nu diplo mația publică de propagandă.
După un deceniu de la directiva din 1983 a președintelui Reaga n, emisă în perioada
Războiului Rece, ce preciza că diplomația publică este o proble mă de securitate națională în
domeniul afacerilor publice, inf ormării, politicii și transmisi unilor internaționale, proaspătul concept
de comunicare strategic ă era definit drept „ o varietate de instrumente utilizate de guverne pentru
înțelegerea și explicarea unor atitudini și culturi globale, pentru angajarea unui dialog de idei între
oameni și instituții, pentru consilierea liderilor politici și militari, a diploma ților privind efectele
unor opțiuni politice asupra opiniei publice, precum și pentru influen țarea atitudinilor și
comportamentelor prin strategii de comunicare .”59
Conform cercetătorului militar, Cătălin Hentea în cartea sa „A rme care nu ucid”60,
principalele domenii de activitate la care se referă comunicarea strategic ă s u n t c e l e p r i v i n d
înțelegerea transculturală, dialogul proactiv între instituții și cetățeni, consilierea comunicatorilor
politici și influențarea atitudinilor și comportamentelor audie nțelor străine. Potrivit aceluiași
document, instrumentele prin care comunicarea strategică este m aterializată, sunt diplomația
publică, afacerile publice și tra nsmisiunile internaționale ale televiziunilor ;i posturilor de radio.
58 Cătalin HENTEA – “Eufemisme poli tice ale comunicării de influen țare în masă”, Ziazul Ziua, 2008
59 Report of the Defence Science Board Task Force on Strategic Com munication, Washington, 2004
60 Cătălin HENTEA – “Arme care nu u cid”, Editura Nem ira – Politică , 2006
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
49
În accepțiunea aceluiași autor, comunicarea strategic ă reprezintă deopotrivă comunicarea
unui concept, a unui proces, a u nor informații, care satisfac p e termen lung un obiectiv strategic al
unei organizații/entități statale, facilitând procesul de plani ficare pe termen lung, cuprinzând atât
comunicarea internă, dar și pe cea externă.61
Diplomația publică, comunicarea strategică și propaganda sunt deopotrivă acțiuni
programate, în favoarea exclusiv ă a inițiatorului și le susține în vederea influențării audienței țintă.
Deși diplomația publică și comunicarea strategică urmărește ob iective de natura politică ce
aparțin statului ce sponsorizează , informațiile și datele comun icate sunt îndeobște alese pentru
susținerea temelor puse în discuție, ea nu este impusa prin coerciție și nici nu este exclusiv ă.
Propaganda are și ea obiective de natura politică, dar modul în care încearcă să se impună este unul
exclusiv (doar aserțiunea transmisă, cea oficială fiind cea ce trebuie a cceptată la nivelul publicurilor.
Propaganda a fost adesea practicată, la nivelul unor state ca ș i comunicare strategică (exemplu unele
state cu regimuri totalitare și autarhice gen Co reea de Nord, C hina).
În ceea ce privește cel de-al doilea concept, cu care Herea as ociază diplomația publică,
respectiv managementul percep țiilor, subliniez faptul că acesta beneficiază de o definiție
cuprinzătoare stipulată într-o doctrină militară americană a op erațiilor psihologice, care trimit
instantaneu gândul spre propagandă.
În cadrul acestei doctrine, Cătălin Hentea sublinia că managementul percep țiilor reprezintă
"acțiunile de direc ționare și/sau de interzicere a unor informa ții și date selectate spre audien țe
străine pentru a le fi influen țate emoțiile, motivele și raționamentele obiective, în aceea și masură în
care sunt influen țate estimările oficiale ale sistemelor de intelligence sau liderilor str ăini de la toate
nivelurile, având drept rezultat final urm ărit un comportament și reacții oficiale favorabile
obiectivelor sursei ". Această definiție ne trimite, în mod evident, spre conceptul de propagandă,
putând fi specificate direct sau indirect (prin ne-excludere sa u neprecizare expresă) toate
caracteristicile propagandei aplicate însă asupra unei audiențe externe statului sponsor al acesteia.
61 Idem
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
50
În opinia autorului, caracterul programabil, deliberat, oneros și politic al managementului
percepțiilor rezultă categoric din definiție, tot așa cum și posibila și pr ezumtiva prezență a minciunii
sub toate formele sale, în timp ce exclusivismul mesajelor de i nfluențare, autoritarismul, daca nu și
coerciția metodelor de distribui re se deduc a fi permise, posib ile prin ne-interzicere.
Pentru a argumenta teoria, cercetătorul citat anterior ne prov oacă cu următorul exemplu:
"Dacă biroul de pres ă al cartierului general al NATO din Bruxelles organizeaz ă și conduce pentru
un grup de ziari ști acredita ți din mai multe t ări aliate sau partenere, vizite de documentare la
comandamentele aliate ale KFOR din Pristina s au ISAF din Kabul, (cu asigurarea oportunit ăților
de securitate, deplasare, cazare, interviuri, filmare, fotografiere, etc.) avem oare de-a face cu o
acțiune proactiv ă binevoitoare de rela ții publice (informare public ă), cu un gest de diploma ție
publică (constituit de rela ția diplomatic ă stabilită între institu ția oficială și persoanele private), cu
o tentativ ă de comunicare strategic ă (jurnaliștii respectivi vor transmite fie în toat ă lumea, fie în
tările din care au fost invita ți știrile și imaginile ob ținute în respectiva c ălătorie) sau cu un subtil
management al percep țiilor locale, na ționale sau interna ționale ?" Pentru fiecare dintre opțiunile
menționate mai sus există argumente pertinente de susținere, al ături de cele de excludere a
celorlalte.
Practicieni din domeniu răspund diferit la temerea privind con vergența diplomației publice
cu propaganda. În continuare am selectat căteva declarații priv ind modul în care anumiți practicieni
din domeiu au răspuns la întrebarea: Este diploma ția publică o formă de propagand ă mascată?:
• Christopher Ross, Fots Ambasadr SUA în Siria și Algeria – „Consider diploma ția
publică ca fiind fa ța publică a diploma ției tradiționale. Diploma ția tradițională urmărește atingerea
obiectivelor de politic ă externă a Statelor Unite prin intermediul schimburilor de informa ții cu
guvernele str ăine. Diploma ția publică susține și diploma ția tradițională adresându-se audien țelor
non-guvernamentale, dar în paralel și celor guvernamen tale, mass-mediei și elitelor. Aceasta se
derulează în coordonare direct ă și în paralel cu eforturile diploma ției tradiționale. Când am auzit
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
51
cuvântul propagand ă mi-am imaginat un proces mult mai manipulativ decît mi-ar pl ăcea să cred că
este diploma ția publică”.62
• Yoginder Sikand, Countercurrents.org – „În contrast cu formele convenționale ale
diplomației care se focusează numai pe dialogul dintre guverne, diplomația publică pe care
decidenții politici americani încearcă acum să o continue în lu mea musulmană are scopul de a
comunica cu actori non-statali ai societății civile, cum ar fi ONG-uri, mass-media și publicul larg.
Scopul de bază este acela de a influența actori non-statali inf luenți, care apoi pot juca un rol vital în
protejarea intereselor americane și în combaterea elementelor ș i sentimentelor anti-americane în
societățile lor. Cu alte cuvinte, „diplomația publică” este eva luată drept un instrument de
propagandă crucială pentru a exe rcitarea intereselor naționale americane”. 63
• Ioan Mohammadi, TheIranian.com (scriitor și academician indian specializat pe lumea
islamică): „Astăzi propaganda este un cuvânt murdar asa ca am prefera ter meni mai eufemistici,
cum ar fi diplomația publică, rel ații publice, educație, market ing, publicitate, lobby. Cu toate
acestea, indiferent de cum am numi-o, în esență, aceleași tacti ci și tehnici care sunt folosite pentru a
vinde produse, cum ar fi pantofi, mașini de spălat și țigări po t fi folosite pentru a vinde candidați
politici, politici de stat și justifica războaie.64”
• Peter Van Ham (Cercetător Senior la în Institutul olandez de relații interna ționale
„Clingendael” în Haga) – “Diplom ația contemporană americană ar trebui să fie diferențiată de
războiul informațional, deoarece este mai puțin axat pe dominaț ia fluxurilor de comunicare, și mai
mult pe crearea unei practici Habermasiane de discurs democrati c îndreptat spre găsirea de ipoteze
62 A Brookings/ Harvard Forum Press Coverage and the War on Terror ism: The Propaganda War: Is America
Effectively Telling Its Side of t he Story in the Anti-Terrorism Campaign? – http://www.brook.edu/
comm/transcripts/20020116.htm –
63 http://www.countercurrent s.org/ us-sikan150304.htm
64 http://www.iranian.com/ Mohammadi/2004/May/Bread/
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
52
și valori comune. Această opțiune o ține departe de diplomația publică de stil vechi din ultimele
decenii, în cadrul căreia dialogul era practic imposibil și de comunicarea avea un singur sens”.65
1.3.2 Mass-media – diplomați e publică – propagandă
1.3.2.1 Relația mass-media – diplomație publică
Un aspect general acceptat est e faptul că diplomația publică actuală este într-o relație de
dependență față de mediul mediatic național și internațional. Î n era comunicării globare și a
dezvoltării mijloacelor de intera cțiune online, diplomația publ ică este abligată să se se adapteze
rapid și să utilizeze toate resur sele puse la dispoziție de med ia, atât cele tradiționale, cât și cele
online.
Dintr-o altă perspectivă, mass-media are nevoie de informație , iar guvernele sunt o sursă
permanentă de furnizare a acestei materii prime. Modalitatea în care aceste două componente
reușesc să se adapteze provocărilor actuale se reflectă în succ esul sau isuccesul unei strategii de
diplomație publică. Administrați ile oficiale ale statului sunt obligate să asigure lib ertatea presei și să
ajute la păstrarea caracterului său independent.
Când ne referim la principiile care ar trebui să caracterizez e o diplomație publică eficientă,
numeroși cercetători enumeră urmă toarele: adevărul, acuratețea, asumarea, responsabilitatea,
informarea completă și la timp șio bună relație cu jurnaliștii și instituțiile media interne și
internaționale.
Plecând de la rolul mass-media de principal instrument al unei societăți democratice – care
implică două drepturi fundamenta le – dreptul la informare și li bertatea de expresie, apreciez că este
important de avut în vedere că media este și un produs al socie tății în care se crează și
funcționează și este în permane ntă interdependență de ace asta. Într-o societate democratică
65 Peter VAN HAM – “Public Diploma c y a n d t h e W a r o n T e r r o r i s m ” , p . 431., 2003 și “War, Lies, and
Videotape: Public Diplomacy and th e USA’s War on Terrorism" Sec urity Dialogue 34(4): 427 – 444, 2003
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
53
caracterizată prin libertate de exprimare și participare, insti tuțiile media au un rol de consolidare a
valorilor democratice.
Pentru a realiza o bună comunicare cu mass-media, diplomatul/sp ecialistul în domeniul
relațiilor publice este necesar să cunoască în profunzime carac teristicile mediilor de comunicare în
masă și, în același timp să stabilească relații personale bazat e pe respect reciproc cu jurnaliștii.
Acesta este un proces care are l oc în timp și presupune multă m uncă și corelare.
În vederea stabilirii cu certitudine a unui interes din partea presei, toate informațiile furnizate
sunt necesar a fi pregătite și tr ansmise la momentul oportun și în formă corespunzătoare pentru a fi
preluate și transmise ulterior publicului larg de către mediile de comunicare în masă. Calitatea
mesajului, originalitatea și suscitarea interesului presei prin caracterul de noutate a c e e a c e î i
oferim conținutului transmis sunt cele trei elemente care prime ază indiferent de modul în care se
intenționează transmiterea mesajului catre presă.
Pentru a avea o imagine cât mai aproape de realitatea, adesea s e f a c e o c o m p a r a ț i e î n t r e
practicianul în domeniul relaț iilor publice sau în diplomație p ublică și jurnalistul, ca fiind cele două
fețe ale aceleiași monezi. Cele două „fețe” se aseamănă foarte mult din mai multe perspective.
Astfel, și comunicatorul și jurnalistul lucrează cu și pentru ș tiri și încearcă mereu să obțină o valoare
adăugată și a ajunge la un publi c cât mai larg. În al doilea râ nd, și comunicatorul și jurnalistul
folosesc aceleași metode, același jargon. O a treia perspectivă , cercurile în care acționează sunt
aceleați, onestitatea și respectul fiind astfel esențiale. În a l patrulea rând, cei doi actori împărtășesc
aceeași ambiție și dorință de a li se confirma propriile convin geri. În al cincilea rând, acestia se află
pe aceeași poziție față de cei de la care primesc informația.
În relaționarea celor două părți se impune existența armoniei , a profesionalismului și a unui
cod etic solid.
În prezent, numeroase diplomații internaționale au înțeles că r elația diplomație – presă este o
relațiee esențială și că aceasta trebuie în permanență consoli dată și încurajată. Elocventă în acest
sens este declarația președintelui american J.F. Kennedy, care declara: „ Deși niciodat ă nu ne-am
omorât dup ă reporteri, și cu toate c ă a m v r e a s ă nu relateze chiar totul, de și ne exprim ăm cu
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
54
hotărâre dezaprobarea, nu exist ă nici cea mai mic ă îndoială că n-am putea realiza nimic, într-o
societate liber ă, în absen ța unei prese foarte active”.
Cu alte cuvinte, atât jurnaliștii, cât și practicienii din do meniu au nevoie unii de alții și acest
lucru implică existența unei rel ații simbolice de dependență mu tuală. Această relație se află sub
presiunea timpului și evenimente lor. În foarte multe cazuri, în funcție de interesele de moment,
relația se caracterizează prin un război de tipul șoarecelui cu pisica, jurnaliștii fiind adesea să afle
aspecte de background pe care practicienii din domeniul relații lor publice sunt interesați să le
remodeleze, să le îmbunătățească p entru a păstra astfel imagine a pozitivă a organizației/
administrației de stat.
Utilizarea mijloacelor media este fără îndoială, unul din ins trumentele foarte eficiente în
promovarea obiecti velor unei campanii pentru diplomație publică . Pentru a exemplifica acest aspect
mă voi referi în continuare la cazul „Bin Laden”, actorul princ ipal al atentatelor la la 11 septembrie
2001. Teroristul Bin Laden, care a disprețuit modernitatea, găs indu-și liniștea și adăpostul într-o țară
islamică unde televiziunea era interzisă, s-a dovedit a avea un talent deosebit în utilizarea mass-
media pentru a-și promova ideile și ideologia. În urma atentate lor din 2001, Bin Laden a utilizat
postul de televiziune islamic Al Jazeera cu scopul de a transmi te mesajele către cele două categorii
de publicuri relevante pentru obiectivele sale: mass-media occi dentale și publicul musulman din
lumea arabă. Interesant a fost faptul că în ciuda mesajelor sal e care incitau la extremism și violență
împotriva americanilor, acesta nu a fost cenzurat în nici unul dintre statele în care erau difuzate
programele postului de televiziune Al Jazeera. Această televizi une a transmis ideologia teroristului
Bin Laden către peste 34 milioane de telespectatori din Orientu l Mijlociu, nordul Africii și Europa,
conform estimărilor oficiale. Administrația americană s-a doved it neputincioasă în fața exclusivității
postului Al Jazeera, care i-a asigurat acestuia supremația în f ața celorlalte mass-media. Preluarea
acestor mesaje de către media occidentale, precum și transmiter ea unor imagini senzaționale cu
soldați omorâți sau torturați, precum și numeroasele dezbateri confuze și contradictorii au generat
crearea unei imagini negative a administrației americane în a mbele planuri, intern și extern. Pe
acest fond, s-au instalat sentimentele și atitudini antiamerica ne, inclusiv în state partenere și aliate
Statelor Unite ale Americii. Aparițiile unor lideri americani, precum consiliera pe probleme de
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
55
securitate națională, Condoleeza Rice sau a secretarului de sta t Colin Powell, pe postul de
televiziune Al-Jazeera nu au con tribuit în nici un fel la contr acara valului de critici anti-americane.
Pe fondul acestei tendinte de creștere a atitudinii anti-amer icane, administrația SUA a
demarat o campanie integrată de diplomație publică pentru a con solida imaginea SUA în străinătate.
În cadrul acestei campanii, au fost distribuite materiale de pr omovare a SUA sub forma unor pliante
și brosuri de promovare, au fost organizate formate de dialog ț intând publicul musulman americani
și a fost difuzată publicitate indirectă în cadrul unor emisiun i de radio și televizate adresate lumii
arabe.
În lipsa unor rezultate notabile, la începutul anului 2003, a dministrația americană a hotărât să
suspende aceste emisiuni de radio și televziune, apreciind că o biectivele stabilite la începutul
campaniei nu au fost realizate și nici nu prezenta premize ale obținerii unor rezultate în perioada
care urma.
Ulterior, oficialii americani au mai avut și alte încercări d e a se apropia și de a se face
ascultați de publicul arab. Una d intre aceste încercări a fost înființarea unui post de radio – „Radio
Sawa” (ce funcționa sub lozinca „Arabic for Radio Together”) – care era finanțat din resurse
guvernamentale. Radio Sawa tran smitea, în limba a rabă, muzica arabă și americană, buletine
informative și dezbateri pe teme de actualitate, 24 de ore din 24. Obiectivul stabilit de administrația
americană era să ajungă la publicul arab tânăr și la liderii ar abi de opinie, care puteau sa fie convinși
să comunice în favoarea părții americane.
Impactul pe care această inițiativă l-a avut asupra spațiului public arab a fost estimat de către
specialiștii americani în domeniul comunicăprii ca fiind unul a cceptabil, deși a trezit numeroase
controverse, fiind înregistrată o mare neîncredere în rândul op iniei publice americane, care aprecia
că acest proiect nu a dat rezultatele dorite și că fondurile gu vernamentale au fost irosite fără
rezultate palpabile. De altfel, este extrem de dificil de evalu at impactul real al campaniilor de
comunicare, deoarece opinia publică este mereu în schimbare, ia r rezultatele pot fi viciate de
evoluția evenimentelor de la o zi la alta.
Înaintea atentatelor din 2001, promovarea imaginii Statelor U nite ale Americii era exclusiv
apanajul sectorului privat. Până la acel moment tragic al atent atelor, cultura americană făcea
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
56
obiectul unor campanii de promovare culturală, prin susținerea industriilor creative: cinematografia,
spectacolele, teatrul, literatura , etc. Deși interesul pentru p romovarea industriilor creative a rămas la
fel de viu, s-a estimat că o astfel de abordare este insuficien tă. S-a resimțit treptat nevoia inițierii
unor strategii pe termen lung și coerente de promovare, care să fie puse pe o structură de programe
structurate de comunicare și re lații publice, vizând atât compo nenta guvernamentală, cât și pe cea
neguvernamentală. În această perioadă s-a ajuns la concluzia că aceste programe trebuie dezvoltate
în special în zone de interes pe ntru SUA, preponderent în afara granițelor naționale.
Specialiștii americani au înțeles rapid că pentru a consolida o imagine pozitivă de țară se
impune, în primul rând să existe o excelentă cunoaștere a spați ului mediatic local și o bună evaluare
și înțelegere a publicului țintă. Aceștia au identificat trei e lemente esențiale în derularea unei
campanii de promovare, indiferent că este vorba de informarea c u privire la situația de fapt în cazul
unor tensiuni armate într-un alt stat, sau de prezentarea inter eselor unor companii americane în
străinătate sau pentru publicitatea unor servicii și produse pe ntru consumatorii din alte țări:
informarea asupra caracteristicil or publicului vizat, cunoașter ea fideră a specificului mijloacelor de
comunicare locale și utilizarea acestora pe baza unui plan adec vat și coerent cu tradițiile și cultura
locală. Așa-numita luptă împotriv a terorismului anunțată de adm inistrația SUA după 11 septembrie
2001 reprezenta doar o fațetă a p roblemelor cu care se confrunt a societatea americană, adevăratul
război îl reprezenta, după cum observau numeroși analiști polit ici, recâștigarea încrederii opiniei
publice din SUA, a publicului di n statele aliate, precum a audi ențelor musulmane.
Elocventă în acest sens este declarația unui reporter al ziarul ui „The Economist” din acea
perioadă, care în cadrul unui edi torial susținea că : „Statele Unite ale Americii trebuie să-și convingă
mai degrabă proprii cetățeni, pe aliații și partenerii internaț ionali, precum și statele musulmane că
duce un război contra terorismul ui și nu împotriva Islamului”66.
Pe fondul numeroaselor critici, a dministrația SUA a conceput și pus în practică cea mai
importantă campanie de comunicar e și de diplomație publică de d upă Războiul Rece. În conceperea
acesteia, au fost implicate toate structurile centrale de deciz ie (Casa Albă, Departamentul de Stat,
Pentagonul), iar obiectivul în ju rul căreia a fost realizată er a promovarea unui mesaj puternic în plan
66 Dennis WILCOX – „Public Relations. Principles and Tactics ”, a șaptea ediție, 2003, p. 387
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
57
internațional că America este o națiune atașată principiului li bertății, o națiune care înțelege și
respectă valorile fundamentale, o națiune care manifestă compas iune și acționează în consecință.
Printre primele demersuri de îmbunătățire a imaginii SUA de dup ă bombardarea
Afganistanului amintesc lansarea din avion a peste 500 000 de b roșuri prin care informa populația
civilă musulmană că nu este ținta activităților militare americ ane în regiune. În paginile acestor
broșuri se regăsea o fotografie cu un soldat american, alb, în uniformă militară, care strângea mâna
unui bărbat arab în port tradițional afgan. Deasupra acestei im agini, era afișat foarte vizibil mesajul:
”Alianța națiunilor se află aici pentru a vă ajuta”.
De remarcat faptul că aceste materialele de promovare erau tipă rite în pachto (indo-iranian)
și dari (varietate a persanei), două dintre limbile oficiale di n Afganistan, alături de persană.
Această primă inițiativă a fost urmată de o a doua acțiune de l a n s a r e a u n o r m a t e r i a l e d e
promovare a SUA pentru populația afgană. Broșurile distribuite conțineau o fotografie a unui turn de
radio, cu o antenă care emitea semnale, fiind oferite informați i cu privire la orarul de emisie
(respectiv 5 ore/ zi), precum și elemente privind frecvențele p e care emiteau.
Programele radioului includeau emisiuni muzicale cu melodi af gane tradiționale , informații
și analize cu privire la atacurile teroriste de la 11.09.2001 î ndreptate împotriva World Trade Center
și împotriva Pentagon-ului. Totodată, știrile și dezbaterile er a u p r e s ă r a t e c u m e s a j e p r i n c a r e
populația arabă civilă era asigur ată de „bombardamentele americ a n e n u î i a u d r e p t t i n t ă p e c i v i l i
musulmani din Afganistan, ci vizează exterminarea teroriștilor și a susținătorilor acestora”.
În această campanie de comunicare, a fost inclus și postul de radio Vocea Americii, care și-a
schimbat grila furnizând în mod prioritar programe dedicate pub licului din Afganistan și din țările
arabe din Orientul Mijlociu. Orele de emisie ale acestui post d e radio, dedicate țărilor din regiune au
fost dublate, fiind realizate și transmisiuni în limba arabă (O rientul Mijlociu), farsi (Iran) și urdu
(Pakistan).
De remarcat faptul că Congresul american a avizat în acest cont ext înființarea unor noi
p o s t u r i d e r a d i o , „ F r e e I r a q ” ( „ I r a k u l l i b e r ” ) , F r e e A f g a n istan („ Afganistanul Liber ”) care
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
58
aveau ca principal obiectiv să reducă influența lui președintel ui i ra k ia n, S ad d am Hu ss ei n, ca re se
bucura de o largă influ ență în aceste state.
Analiștii care au abordat această tematică remarcau faptul că D epartamentul de Stat a emis
mii de comunicate de presă și declarații oficiale care preluau sintagma „război împotriva
terorismului”. De asemenea, au i nițiat un program prin care dec larațiile de susținere făcute de liderii
arabi erau traduse și apoi furnizate jurnaliștilor locali pentr u a fi publicate în presa din țările arabe.
Pe lângă toate aceste demersur i, prin intermediul Pentagonului a fost contractată una dintre
cele mai experimentate companii de relații publice de la Washin gton, Rendon Group, care a privit
un contract ce prevedea: servicii de monitorizare a mass-media din circa 80 de țări; organizarea de
focus-grupuri. De asemenea, cu ajutorul acestei firme a fost cr eat un site special dedicat campaniei
împotriva terorismului, care conținea informații cu privire la grupările teroriste din îmtreaga lume,
precum și date despre acțiunile derulate de SUA împotriva teror ismului, dar și recomandări privind
modalități de combatere a campaniilor de de zinformare și mesaje destinate îmbunăt ățirii comunicării
cu publicul larg. Numeroși practicieni din domeniu și-au pus pr oblema dacă aceste activități nu sunt
la limita de a deveni propaga ndă, ca formă de impunere a unor i dei, opinii, concepte, conform unor
obiective proprii. Linia de demarcație fiind foarte adesea greu de identificat.
1.3.2.2 Relația mass-media – propagandă
Referindu-ne la raportul dintre mass-media – propagandă, în lit eratura de specialitate sunt
identificate două curente de opinie:
1. Cei care susțin că mass-media este, prin definiție, independ entă, iar prin acțiunile sale se
manifestă sub forma unui scut împotriva propagandei, cu precăde re împotriva celei de natură
politică;
2. Cei care consideră că mass-media poate să fie manipulată pr in acțiuni de propagandă
derulate fie de propriul guvern sau de forțe politice naționale sau aparținând altor națiuni. Adepții
acestei opinii conideră că mass-media este influențată în baza unir interese de cele mai variate forme
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
59
(interesul conducerii editoriale , interesele economice ale patr onului, adeziunile politice ale factorilor
de decizie din media), atât în cadrul unor activități de relați i publice, cât și prin manifestări pure ale
propagandei. Urmând ace st raționament, se apreciază că media es te manipulată, devenind, fără să
conștientizeze sau să asume un emitător al propagandei.
Opinia cea mai critică este aceea că există mass-media care tra nsmit în mod voit și conștient
mesaje, direcționate în baza unor interese proprii, care sunt î n realitate propagandă și că cel mai
adesea acestea sunt combinate c u elemente de propagandă de inte res propriu, concepute în redacțiile
media, urmârind în realitate doar obiective materiale.
În sinteză, putem spune că bătalia de idei se poartă între ce i care apără și valorizează mass-
media, susținând că acestea reprezintă forme de protejare a pub licului în fața propagandei și
susținătorii ideii că mass-media reprezintă cea mai importantă modalitate prin care propaganda este
direcționată spre a-i influența pe indivizi.
Specialiștii care leagă, direct sau indirect, termenul de propa gandă de activitatea mass-media
iau în considerare urmatoarele două perspective: sau manipulare a mass-media prin intermediul unor
influențe externe, făcând-o să nu mai fie crebibilă și deci pub licul să nu mai aibă încredere; sau la
procesul de propagandă participă deliberat, pe baza unor intere se partinice, subiective, indivizi
(jurnaliști, lideri de opinie, patroni media), inducând publicu l în eroare în mod premeditat. Într-un
sistem de acest tip de mass-media, există jurnaliști care artic ipă în mod conștient sau inconștient
pentru a servi intereselor specifice propagandei.
Cei mai mulți teoreticieni dau exemplul Coreei de Nord în care media este subordonată în
totalitate Guvernului, a administrației oficiale și are un rol definit de a susține propaganda
politicului. Această situație caracteriza de asemenea România î n perioada regimului Ceaușescu, pe
perioada comunismului. Dar exemplul cel mai la îndemâna la care se face apel în literatura de
specialitate este cel care se reg ăsește în Republica Populară C hineză, unde mass-media se află sub
control guvernamental strict. Deși liberalizate, mass-media din RP C a u fă cu t p a ș i i mp o rt an ț i sp re
modelul occidental, mai ales după revolta studenților din anul 1989, care a dat un semnal regimului
totalitar chinez că lucrurile nu mai pot continua în maniera în care funcționau. Cu toate acestea,
redactorii și editorii posturilor de radio și televiziune cele mai importante, dar și din presa scrisă,
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
60
sunt funcționari guvernamentali. Atât în regimul nord coreean, cât și în modelul chinez, mass-media
nu este decât un o unealtă, un instrument pentru susținerea pro pagandei politice și pentru
manipularea maselor.
În continuarea celor argumentate anterior, se remarcă faptul că în cadrul „instituției
propagandei“ există întotdeauna o structură specială destinată construirii mesajelor și identificării
celor mai adecvate canale de comunicare, care să răspunde obiec tivelor propagandistice, precum și a
modalităților cele mai convenab ile de transmitere a informațiil or.
Agențiile care susțin activitățile de propagandă sunt în cazul acestor exemple agenții
guvernamentale și principalul lor obiectiv este acela de a spri jini susținerea ideologiilor și
conolidarea puterii și influenței. Specialiștii apreciază că st ructurile centrale în aceste regimuri
acționează din convingere, cu determinare și pasiune, punând în practică o rețea bine organizată,
care are rolul de a promova mesa je subtile, care s unt induse co ntant prin tehnici de propagandă.
Acestea reprezintă un releu de t r a n s m i t e r e a m e s a j e l o r î n t r e g u vern și publicul larg și
propagă mesajele destinate întăririi status quo-ul sau acceptăr ii schimbării, astfel încât să ii confere
administrației centrale, de stat, o putere și o autoritate care să îi consolideze prerogativele.
Analiștii care susțin rolul fundamental al mass-media, consider ă c ă r o l u l t e l e v i z i u n i i e s t e
acela de a comunica cu publicurile, în numele acestora sau chia r în conformitate cu concepțiile,
opiniile directorilor și proprietarilor acestora. Aceștia acțio nează preponderent conform standardelor
și eticii internaționale specifice domeniului jurnalismului și în funcție de evoluția agendei media
internaționale. Cu toate acestea, în timpul Războiului Rece, o mass-media finanțată de serviciile
secrete americane (CIA) sau ruse (KGB) era percepută de jurnali știi nu ca o media independentă, ci
ca o voce suspectă, care dirija mesajele în sensul dorit de guv ernul finanțator.
În prezent, se constată la o scurtă analiză a spațiului mediati c că administrațiile guvernentale
susțin publicații de presă, se i mplică, direct sau indirect, în activitatea televiziunii de stat, dar
conținutul difuzat va fi întotdeauna receptat în strânsă legătu ră cu entitățile de care depind. Un
exemplu în acest sens este televiziunea britanică BBC-ul, care deși este recunoscută la nivel
internațional pentru standarde profesionale înaltele și pentru independența sa, este adesea suspectată
pentru partizanatul față de dife ritele guverne britanice. BBC d ifuzează în general informații
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
61
nepărtinitoare, divertisment de calitate și programe culturale. Cu toate acestea, ne reamintim
declarația Premierului britanic Margaret Thatcher din perioada Războiului din Insulele Falkland,
care acuza BBC-ul că nu susține suficient acțiunea guvernului M arii Britanii, fiind necesară
intervenția unor reputați ana liști politici, care să explice că BBC-ul este o mass-media independentă
și nu instrument al statului.
Un aspect general recunoscut este faptul că există în toate sta tele canale media suspectate că
simpatizează și susțin în mod constant activitatea guvernului, dar se constată că puține din acestea
supraviețuiesc pentru o perioadă mai lungă de timp. Totodată, n umeroase instituții media din țări
subdezvoltate, preponedent din Africa, continuă să fie suspecta t e p e n t r u c ă a r f i o r g a n e d e
propagandă. Atunci când se realizează analize ale spațiului med iatic în numeroase astfel de state,
analiștii au mari dificultăți în a sesiza linia de demarcație î ntre scopurile specifice unor mass-media
de informare publică și interese le caracteristice propagandei g uvernamentale.
De remarcat însă că existența unor media aflate sub influența a dministrației centrale a
generat întărirea profilului independent pentru celelalte media din societatea respectivă. De remarcat
î n a c e s t c o n t e x t e x e m p l u l c e r e i e s e d i n o f i c i o s u l g u v e r n u l u i V o cea României, care a avut un rol
major în construirea unei imagini pozitive, de media independen te pentru celelalte mijloacele de
comunicare. Acceptarea publică a faptului că acest cotidian era partizan al pozițiilor guvernului a
dus la acceptarea celorlalte publicații care sprijineau la rând ul lor forțe politice care constituiau
majoritatea parlamentară din acea perioadă să obțină credit mai mare, fiind agreate rapoud ca fiind
obiective și independente. Publicul nemulțumit avea tendința de a evalua în masă știrile publicate în
acel jurnal, evaluându-le automat ca nefiind verosimile. Pe de altă parte accepta fără rezerve
informațiile publicate de alte co tidiene, în special pe cele ca re avea o linie editorială care contrazicea
„linia oficială“.
De asemenea, se poate face face o paralelă cu situația în care se afla Televiziunea Română în
anii perioada 97-98, caracterizată ca fiind una de supunere pol itică față de guvern. Venind pe un
fond de mare sensibilitate față de propagandă, imediat după Rev oluția din 1989, crearea și
întreținerea acestei percepții c ă toate informațiile difuzate d e TVR sunt dictate de la nivel
administrativ și destinate propagandei, a generat creșterea sem nificativă a audienței buletinelor
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
62
informative, și automat creșter ea audienței jurnalelor de știri ale televiziunilor private, care au
căpătat în ochii publicului valențe de „independență“ și „obiec tivitate“, chiar și în condițiile în care
aveau proprietari din mediul economic sau politic. Astfel, s-a obținut un efect contrar, adică orice
informație apărută în aceste med ia era apreciată ca fiind integ ral obiectivă, în special pentru că
emițătorul a obținut o aur ă de sursă independentă.
În anii care au urmat, situația s-a schimbat, cunoscund o relat ivă echilibrare datorită creșterii
numărului de televiziuni private, iar televiziunea națională a trecut printr-un proces de democratizare
parțială și de adaptare a emisi unilor care și-au schimbat forma t u l ș i n u – ș i m a i p o a t e p e r m i t e o
pierdere a audiențelor, având de asemenea interese de ordin eco nomic.
Raportându-ne la mass-media ameri cană, putem afirma că aceasta nu au fost niciodată
acuzate că ar fi unelte ale propa gandei guvernamentale. Este ad evărat că în cea mai mare parte a
istoriei americane, mass-media naționale au preluat linile de m esaje ale administrației în ceea ce
privește politica externă, dar studiile de specialitate conside ră că această tendință s-ar fi încheiat în
perioada Războiului din Vietnam (1955-1975).
Când vorbim despre relația mas s-media cu propaganda o mare di ficultate este aceea
referitoare la modul în care def inim și înțelegem propaganda. D acă ne limităm la ideea de inducere
în eroare în mod conștient și deliberat, atunci nu putem afirma că mass-media poate fi un actor
major. Dacă însă luam în considerare propaganda într-un mod mai realist și mai subtil, considerând-
o ca fiind convingerea deliberată a unui individ față de o cred ință sau o situației, putem însă să o
evaluăm ca fiind un posibil vehicul sau unealtă a propagandei.
Numeroși specialiști în comunicare insistă ca mijloacele util izate pentru comunicarea în
masă au capacitatea de a convinge și de a înșela, un exemplu în acest sens fiind publicitatea la
anumite produse, care induc ideea că își produsul își va schimb a viața și că te va face mai fericit. Nu
de puține ori se identifică în materialele de presă opinii obie ctive, părtinitoare. Aceste poziții
subiective sunt deseori dirijate în cadrul unor știri, reportaj e sau emisiuni filmate sau redate, prin
diferite tehnici jurnalistice prec um: selectarea subiectelor tr atate, a surselor care sunt intervievate, a
întrebărilor adresate sau a unghiurilor de filmare.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
63
Relevantă din această perspectivă este declarația profesoului și jurnalistului armeniano-
american Ben Haig Bagdikian care sublinia în cartea sa „Mașinil e informației” că „din ce în ce mai
mulți oameni au înțeles cum sunt concepute, organizate și difuz ate informațiile în presă și
neutilizarea lor în interes propr iu ar fi lipsit de inteligență ”67.
Specialistul canadian în știi nțe politice Terence H. Qualter68 aprecia că „orice îndoială că
emisiunile informative au o implicație propagandistică poate fi eliminată prin compararea
modalităților prin care televiziunile reacționează la o situați e. Fiecare redacție va decide asupra
importantei știrii – decizie care se reflectă ulterior prin poz iția pe care o va acorda aceasteia în cadrul
buletinelor informative, lungimea acestuia sau numărul știrilor pe același subiect“.
Teoria lui Terence H. Qualter nu este întotdeauna acceptată, existând totodată opinia că
publicul ar avea deja formată o anumită poziție ideologică sau opinie despre o situație și, că în
relitate caută țtirile care sunt în acord cu viziunea sa. De ac eea de multe ori avem jurnalițti care
susțin că difuzează anumite știri nu că ar fi de interes, dar c ă ar fi ceea ce ar cere publicul.
Conform sociologului francez Jacques Ellul „propaganda are ef ect, deoarece presupune
progresia de la simpla percepție a cititorului difuză și vagă p ână la exprimarea și însușirea riguroasă,
emoționantă și activă a unei opinii. O emoție sau o impresie de vin rațiuni pentru a trece la acțiune…
Liderul ajunge să se subordoneze propagandei, chiar dacă el îns uți a inițiat acea propagandă. De ce
facem întotdeauna greșeala de a percepe propaganda ca pe nimic altceva decât ca pe un instrument
de modificare a opiniilor? Propa ganda este totodată o unealtă p entru întărire a opiniilor și de
transpunere a acestora în acțiuni”69.
Conform teoriei sociologului francez, jurnalismul propagandis tic este fățiș și crud. Jurnaliștii
profesioniști fac eforturi mari pentru a evita să ajungă să pra ctice un astfel de jurnalism. Aceștia
participă la propagandă în forma ei cea mai subtilă și mai efic ientă fără să fie conștienți că realizează
acest lucru.
67 Ben BAGDIKIAN – „ Mașinile informa ției”, 1971
68Terence H. QUALTER – „Opinion Control in the Democracies” Editura Palgrave Macmillan UK, 1985
69 Jacques ELLUL – Propagandes. Paris : A. Colin, 1962. Paris: Écon omica, 1990 & 2008
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
64
În anumite situații, în loc sa a sume și să transmită propriil e opinii într-o manieră directă,
ușor de identificat, jurnațiștii preferă să utilizeze subterfug ii și să transmită mesajele direcționat spre
anumite perspective, utilizând m odalități subiective de selecta re a informației și punând accentul pe
anumite elemente de conțiunut. Totodată, în loc să transmită o opinie personală, o poziție, un punct
de vedere, jurnaliștii oferă posibilitatea altora să vorbească în numele lor. O altă modalitate de
direcționare voită, subiectivă, a mesajului este citarea select ivă, în concordanță cu scopul urmărit.
Aceste forme direcționate de transmitere a mesajelor pun public ul în dificultate de a identifica când
le este prezentat adevărul și când li se oferă o reinterpretare a faptelor, a situației redate. Numeroși
teoreticieni susțin că presa nu prezintă întotdeauna întregul a devar, comparând cu o moară în care
faptele sunt introduse și ies în bucăți și cernut prin ansamblu l de valori subiective și judecăți
reconcepute ale jurnalistului.
Se consideră că, în mod involuntar nu doar jurnaliștii partic ipă la procesul de propagandă, ci
și publicul, precum și analiștii politici care, ca și jurnalișt ii, sunt în favoarea neutralității și pentru
căutarea imparțială a adevărului. Prin selecția teoriilor favor ite și a personalităților politice favorite,
prin citarea anumitor idei și ascunderea sau evitarea altora ca re ar putea prezenta un punct de vedere
contrar ideilor lor, se participă involuntar la un proces de pr opagandă dăunător.
O serie de lucrări de specialitatea în domeniu atrag atenția asura faptului că uneori mass-
media care sunt consacrate ca obiective și reticente la propaga ndă sunt adesea alese din această
perspectivă deoarece devin mult mai eficiente în promovarea pro priilor interese, în special în cazul
utilizării unor tehnici la limita propagandei. În această situa ție devine foarte dificil să ne protejăm de
acest flagel, inclusiv în societatea actuală complexă, democrat ică și gobalizată.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
65
1.3.2.3 Propagandă versus „Fake news ”
În continuare voi aborda relația dintre propaganda și fake news , care, deși este un concept
mai vechi, este de foarte mare a ctualitate în present, fiind o preocupare la cele m ai înalte nivele.
Conform unei definiții oferite de Universitatea din Michigan, fake news/știrile false se
caracterizează prin faptul că sunt “informații care sunt false: povestea în sine este fabricată, fără
fapte, surse sau citate verificabile”. Pe de altă parte, reține m definiția Fundației Naționale pentru
Democrație, care consideră propa ganda ca fiind “utilizarea sele ctivă a informațiilor în scop politic”.
Specialiștii apreciază că atunci când este adăugat mesaj de nat ură socială sau politică unei istorii
fabricate, fake news devin treptat propagandă căpătând caractersticile definitorii ale acesteia.
Conceptele de “fake news”, “post-truth” sau “alternative facts ”, (informații false, post-
adevăruri sau adevăruri alternative) sunt noțiuni care au circu lat în spațiul public și au trezit interesul
analiștilor politici și a celor din domeniul comunicării, în pe rioada 2016-2017 în contextul
campaniilor electorale din mai multe state democratice. De reți nut faptul că, în cadrul unor sondaje
recente de opinie realizate în rândul populației adulte din SUA , 62% dintre indivizi declară că se
informează din social media și aproape o treime din tinerii rec unosc că postează zilnic știrile on-line
despre care află mai târziu că sunt false.70 Se poate constata astfel că nu există mecanisme sigure de
protecție a cetățenilor împotriva fake news și că nu există o c ultură de protecție față de aceasta la
nivelul publicului.
Un exemplu de evoluții recente în domeniu este acela al actual ului președinte Emmanuel
Macron, care pe perioada campaniei electorale în 2017 a refuzat orice dialog cu jurnaliștii ruși de la
Rusia Today și de la agenția Sputnik, acuzându-i de manipulare și vehiculare de fake news. Ulterior
din postura de președinte, în 29 mai 2017, în cadrul unei între vederi la Versailles cu președintele rus
Vladimir Putin a declarat public: „Pe perioada campaniei electo rale, Sputnik și Rusia Today s-au
comportat ca niște agenți de influență răspândind știri false r eferitoare la mine și la campania mea.
(…) S-au manifestat ca organe d e influență, de propagandă, de propagandă mincinoasă”. De altfel,
președintele francez a făcut din lupta împotriva fake news un o biectiv personal asumat. Acesta a
70 http://facingtoday.facinghistory.org/when-is-fake-news-propagan da-
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
66
înființat în cadrul Ministerului francez de afaceri externe o s tructură de comunicare care are rolul de
identificare precoce a oricăror derapaje, scop pentru care util izează o serie de programe online de
monitorizare și alertă. Din această perspectivă acordă o atenți e deosebită contracarării acesteia,
recunoscând că realizează o serie de demersuri pentru a le neut raliza și a contrabalansa efectele
negative, nedorite a le aceseia.
Conform lui Ionuț Codreanu, coordonator de proiect al ActiveWa tch s-a remarcat în prezenta
fenomenului Fake News în special Germania, pe fondul crizei re fugiaților, dar și în Franța,
relevantă fiind retragerea candi daturii lui Alain Juppe de la p reședinție, în urma unei campanii
susținute privind presupusa sa legătură cu Frăția Musulmană. În acest mod imaginea publică a
acestuia a fost afectată, compro mițând ireversibil candidatura sa.
În opinia aceluiași analist există circumstanțe în care o info rmație care este aparent neutră
duce la apariția unui val de ură, uneori pe un fond de sentimen te de țin de rasism, de misoginism, de
sexism, de conservatorism, dinamica situației fiind influențată de o serie de factori subiectivi. Marea
problemă, este conform acestuia faptul că mesajele sunt constru ite artificial și rostogolite în mass-
media și pe canalele de socializare, apreciind că asistăm la o etapă nouă a războiului hibrid. În
situația în care informațiile din social media ajung în media t radiționale, iar acestea nu au filtre și
mecanisme de identificare și contracarare, știri neverificate ș i uneori departe de adevăr devin
breaking news.
Ionuț Codreanu, de la ActiveWatch aprecia că dezinformarea și populismul sunt înrudite,
deoarece populismul nu poate să se dezvolte fără dezinformare. Cele două fenomene sunt
interdependente și se hrănesc reciproc deoarece în anumite mome nte un regim populist se
alimentează prin dezinformare.
Ne confruntăm în prezent cu situația în care un post de televi ziune american, precum CNN îl
acuză pe președintele Donald Trump că propagă „fake news”, atră gând atenția asupra faptului că
politicienii sunt dispuși să facă apel la aceste metode, și doa r în interes politic și pentru a-și justifica
anumite derapajele electorale.
Relevantă în acest sens este și opinia cercetătorului Charles N. Davis, profesor și decan al
Universității de Jurnalism și Șt iințele comunicării din Georgia , care susține ideea că, în prezent, una
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
67
dintre cele mai importante cauze ale fenomenului „fake news" es te camuflarea propa gandei la umbra
unei informații sau a unei știri.
Jurnalistul francez antreprenor, stabilit temporar în România, L a u r e n t C o u d e r c a f i r m a î n
cadrul unui interviu recent că publicul a devenit jurnalist, ad i c ă f i e c a r e i n d i v i d a r e a c u m t e l e f o n
mobil cu care scrie și face fotografii, lansându-se într-o comp etiție a obținerii unei cât mai mari
vizibilități. L. Coudrec afirma că ar trebui să mai credem în o biectivitate, în activitatea jurnalistică
deoarece un jurnalist observă, î ntreabă, ascultă, constată și t ransmite într-un mod cuprinzător pentru
audiențe. Indivizii care pun conținut în mediul online o fac cu pasiune, cu implicare emoțională, cu
subiectivism și emit opinii, păr eri, transmit bârfe, ceea ce au auzit, dar nu au verificat.
În opinia consilierului prezidențial american Roger Stone „ade vărul alternativ” nu reprezintă
o amenințare la adresa eticii jurnalistice, atâta timp cât este utilizat în scop și în slujba unor mize
electorale. Acesta consideră că este mult mai grav când acesta este utilizatde un candidat la
președinție, care utilizează ace leași mecanisme de gândire.
R. Stone a subliniat în intervențiile sale, care erau axate în principal pe discreditarea
democraților, importanța pe care au avut-o platformele de infor mații și dezbateri online, în campania
electorală din SUA. Un exemplu în acest sens este InfoWars.com, platformă pe care este transmis
din 1999 show-ul lui Alex Jones, un prezentator de radio, teore tician al consirațiilor mondiale,
cunoscut pentru viziunea sa de extrema-dreaptă. Acesta reunoște a că dezbaterile din platoul
InfoWars au plecat adesea de la știri false sau de la adevăruri trunchiate, scopul vizat fiind
sensibilizarea unui segment specific al electoratului, respecti v publicul non-elitiste. Din perspectiva
acestuia ceea ce prezintă relevanță este că audiența era axată pe specificul cetățenilor americani, care
sunt potențiali electori.
Este general acceptat faptul că discursurile prin care se inst igă la ură, mesajele de factură
rasistă au reprezentat una din tre uneltele politicienilor popul iști și cei apartănând partidelor de
extremă-dreapta din Franța, Mare a Britanie, Finlanda, Olanda sa u SUA. Se constată că pe acest fond
d e p r o m o v a r e a u n u i d i s c u r s a l f r i c i i ș i c h i a r a l s e n t i m e n t u l u i de insecuritate și neâncredere
națională, se constată că electoratul este foarte ușor de convi ns, de manipulat prin informații false și
subiecte tabloid.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
68
De reținut în context declarația lui candidatei democrate în c ampania pentru alegerile
prezidențiale din 2016, Hillary C linton, care referindu-se la D onald Trump atrăgea atenția că sunt
vehiculate, în mod frecvent idei de factură rasistă împotriva i migranților, a musulmanilor, a
femeilor, toate acestea fiind cara cteristice ideologiei rasiste de extremă-dreapta.
Referindu-ne la fake news, un exemplu elocvent este acela al s ituației din campania pentru
alegerile prezidențiale din 2017, când acest fenomen a luat apl oare în timpul campaniilor electorale
pentru președinție. Actualul președinte francez, Emmanuel Macro n a depus o plângere împotriva
contracandidatei sale de extremă-dreapta, Marine le Pen, pe car e o acuza că a răspândit știri false, în
special despre activitățile finan ciare ale acestuia. Ca urmare a acestei plângeri, Parchetul din Paris a
demarat o anchetă în luna mai 2017 împotriva liderei Frontului Național, acuzată că propagă „fake
news”, sprijinindu-se pe î struct ură bine pusă la punct de „tru pele ale internet-ului”. De altfel, multe
dintre informațiile propagate de aceasta privind faptul că E. M acron este susținut de bancheri și de
marile intreprinderi, servind interese partizane ale celor care dețin supremația economică în Franța,
au rămas în memoria cetățenilor, fiind adesea evocate în contex tul unor miscări sociale sau a unor
dispute politice. Efectul unei campanii de denigrare este greu de șters și uneori, chiar și după
probarea adevărului aceste aspecte rămân în conștiința colectiv ă și ies la iveală în momente cheie.
Printr-un comunicat al formațiunii sale politice En Marche, Em manuel Macron preciza că
„documentele și datele propagate pe internet au fost obținute c u mai multe săptămâni în urmă ca
urmare a piratării corespondenței electronice profesionale și p e r s o n a l e a u n o r r e p r e z e n t a n ț i a i
mișcării En Marche. (…) Apărute pe ultima sută de metrii a ca mpaniei, nu e nici o îndoială că
aceasta reprezintă o operațiune destinată destabilizării democr ației, supă modelul realizat în SUA”.
Analiștii francezi ai spațiului mediatic remarcau că cea mai m are parte a mesajelor împotriva
lui Emmanuel Macron proveneau din surse apropiate de mișcările de extremă-dreaptă din SUA.
Aceștia trăgeau un semnal de alarmă că aceste mesaje răspândite online pe rețelele de socializare
sunt în realitate îndreptate împotriva Franței cu scopul de a i nfluența decizia de vor în favoarea
candidatei Frntului Național, Marine le Pen.
Din această perspectivă, analiștii francezi își amintesc, de a semenea că, pe parcursul
dezbaterii televizate finale, care a avut loc înaintea alegeril or prezidențiale din Franța, candidata
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
69
extremei-drepte a făcut apel la aceeași tactică, de transmitere a unor informații neverificate, pe care
le prezenta cu convingere și dădea asigurări că sunt reale. Cu toate aceste dificultăți, pe fondul
ajungerii lui Donald Trump la președinția SUA, a Brexitului și al tendinței de creștere a mișcărilor
populiste de extremă-dreapta în E uropa, Emmanuel Macron a câști gat cursa pentru fotoliul de la
Elysee cu 66% din tota litatea voturilor exprimate de cetățenii francezi.
Expertul român în comunicare politică, Adrian Zăbavă, susține că Emmanuel Macron s-și-a
conturat și promovat în spațiul public imaginea de politician a tipic, non-conformist, care transcede
dreapta și stânga politică, fiind plasat mai mult în centrul sp ectrului politic. Mesajele din campanie
ș i p o s t – c a m p a n i e l – a u p l a s a t î n r o l u l d e i n t e g r a t o r , i n v e s t i t c u misiunea de apărător al valorilor
europene, a multilateralismului, a deschiderii către alte spați i de interes, toate astea ancorate în
realitatea momentului. E. Macron a reuțit să acționeze pe parte a ce ține de emoționalul publicului
ț i n t ă ș i c h i a r d a c ă n u v a r e u ț i s ă d u c ă l a c a p ă t p r o c e s u l d e t r anspunere în în realitate a valorilor
promovate, va rămâne un lider politic iconic pentru perioada di ficilă pe care o traversează Uniunea
Europeană.
Epoca actuală este caracterizată ca fiind cea a fake news, a d ifuzării haotice a informației,
fără existența unor filtre etice sau a unei legislații internaț ionale care să corespundă evoluției actuale
a tehnologiei informației. Aceasta este perioada care favorizea ză apariția unor lideri de opinie din
mediul online, care stau ascunși în spatele unor pseudonime și care nu au nici o pregătire de
specialitate, dar care propagă ori ce mesaje fără limită și fără nicio deontologie specifică
jurnalismului tradițional.
De remarcat faptul că, locul ales de Emmanuel Macron pentru di scursul victoriei în
campania electorală a fost și el ținta unui val de știri negati ve, fără logică și axate pe componenta
emoțională a publicului. Adepții teoriilor conspirației au susț inut în mediul virtual că locul ales,
piramida de la Luvru ar fi un simbol al forțelor răului, al mas onilor și al Illuminati și că nu a fost
ales întâmplătoare decizia preșe dintelui francez, fiind un mesa j subliminal dat cetățenilor.
Comentând această situație, Adr ian Zăbavă explică logica care ar sta la baza deciziei echipei
președintelui E. Macron. Aceasta susține că liderul francez a d orit să îți păstreze profilul de
premedinte atipic și să arate că va aduce schimbarea. În mod tr adițional, candidații victorioși de
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
70
stânga preferau, pentru simbolistica sa populară, Piața Bastili ei, candidații de dreapta, republicanii,
se plasau spre Place de la Concor de. Alegând simbolic un loc ce ntral, și prin poziționarea în afara
spectrului politic tradițional a vrut să dovedeasă că este preș edintele tuturor francezilor, indiferent de
adeziunile și apartenența lor ideologică. La acest mesaj a mai dorit să mai adauge și sentimente de
încredere și implicit susținere. Regia momentului (drumul sigur către pupitru, traversarea curții
interioare de la Luvru, postura sa, cuvintele alese, mesajele t ransmise) a avut rolul de a completa
imaginea schimbării pe care cetățenii francezi au ales-o acordâ nd votul acestuia.
Revenind la fake news și la necesitatea de detectare și regle mentare a circulației informației
î n me di u l v i rt u a l , t re b u i e să av e m î n v ed e re că ex i stă în p r ez e nt numeroase unelte de detectare a
informațiilor false și de verifi care a autenticității acestora. Aplicații și programe precum: PolitiFact,
Visibrain, Insight Google, dezvol tate de diferite companii și p use la dispoziția publicului sau
instituâiilor, gratuit sau contra cost, oferă posibilitatea de depistare și contracarare a derapajelor. Cu
toate acestea, cantitatea imensă de informații false și de prop agandă care este vehiculată cu
precădere în perioadele electorale în statele occidentale au ar ătat că aceste instrumente de tipul „fact
reality check” nu sunt atât de eficiente pe cât s-ar dori.
Jurnalistul francez, stabilit în România este de părere că dac ă la începuturile dezvoltării
tehnologiei informației eram fer icit să avem acces la oceanul i nformațional, în prezent realizăm că
trebuie să depunem alte eforturi pentru a tria sursele, pentru a le valida, pentru a certifica informația
ș i a v e r i f i c a s u r s a . D i n c e î n c e m a i m u l ț i t e o r e t i c i e n i f a c a p el la o reîntoarcere la formele de
jurnalism clasic, etic și obiectiv, însă evoluția actuală a teh nologiei complică orice proces de
revenire la ceea ce nu mim jurnalism clasic.
De remarcat faptul că în prezent, pe fondul dezvoltării comuni cării globalizate, se resimte
din ce în ce mai mult necesitatea de a reglementa mediul online și a crește responsabilitatea
mondială față de fenomenul fake news și a formelor asociate ace steia. Nu este întâmplător faptul că
o serie de diplomații au luat decizia de a înfiița structuri sp ecializate de monitorizare și contracarare
a derapajelor și că o serie de state iau în considerare adoptar ea unor legislații în consecință. Este un
proces în derulare, care va cont inua să preocupe administrațiil e naționale și care merită o atenție
deosebită atât din partea practic ienilor cât și și a specialișt ilor din domeniu.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
71
Încadrarea conceptuală a conceptului de fake news și propagandă ne oferă instrumentele de
lucru necesare în abordarea relației dintre acestea. Linia de d emarcație dintre aceste concepte este în
cele mai frecvente cazuri destul de fină pentru a trece neobser vată. Diplomația publică actuală are în
vedere monitorizarea și contraofensiva împotriva fake news.
Ca parte integrantă a diplomației clasice actuale, instrumente le de diplomație pubică sunt cel
puțin la fel de necesare ca orice altă strategie politică sau m ilitară și se impune a locarea de resurse
materiale și financiare similare. Subestimarea capacității dipl omației publice poate duce un program
politic bine conceput la un eșec lametabil.
Strategiile actuale de diplomație publică trebuie adaptate în primul rând specificului
pubicului căruia îi sunt adresate mesajele, aspect pe care l-a înteles de exemplu foarte bine
președintele francez Emmanuel Macron care s-a dotat de un consi liu prezidențial pentru Africa,
format din specialiști africani, pentru a coordona activitățile de soft power francez în această regiune
marcată de frustrarea unui trecut coloial. Pe de altă parte, se impune acordarea unei atenții sporite
derapajelor spre propagandă, care pot genera, ca și neadecvarea mesajelor la publicul țintă, efecte
contrare, precum cel înregistrat de SUA în Orientul Mijlociu po st 9 septembrie 2001.
Neglijată înainte de aceste evenimente, diplomația publică a d evenit în prezent un instrument
strategic de promovare a politic ilor și strategiilor guvernamen tale. Diplomatia publica a statelor
defineste astăzi activitatea de reprezentare și formare a perce pției publice a mass-mediei și națiunilor
straine. Daca diplomația convențio nală vizează relațiile dintre state, diplomatia publică vizează
relația între stat și națiunile străine.
Vorbind despre schimbare de paradigmă în domeniul difuzării in formației, fie că e vorba de
jurnalism, de mediul online sau de activități de diplomație pub lică, putem estim a că 11.09.2001 a
însemnat un punct de cotitură în strategia americană de program are a diplomației publice. Acesta a
fost practic momentul de debut a l schimbării de paradigmă în SU A, caracterizat de dezvoltarea unui
sistem în continuă transformare și adaptare, mai ales pe fondul efectelor globalizării și a dezvoltării
social media.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
72
2. CAPITOLUL II – Islamul și diplomația publică americană – unealt ă în
procesul de democratizare în regiune
2.1 Islamul și democrația
2.1.1 Delimitări co nceptuale
În cadul acestui capitol este analizată, în baza lecturii criti ce a unor studii și cercetări în
domeniul relațiilor internaționale care tratează această temati că, relația dintre democrație și Islam,
concepte care nu până demult erau tratate în opoziție atunci câ nd ne raportăm la percepția generală.
Plecând de la constatarea că majoritatea studiilor pornesc de l a ipoteza că lumea musulmană
se raportează la un set de valori aflate într-o oarecare antite ză cu democrația de tip occidental, în
acest capitol sunt evaluate elementele care caracterizează Isla mul și principalele elemente de
incompatibilitate, accentul fiind pus pe acele valori specifice lumii Islamice, care facilitează sau au
potențial de a intermedia dialog ul între civilizații și popoare .
Demersul de cercetare este compl etat de studiul teoriilor polit ice ale democrației și de
argumentare a ipotezei că nu exis tă un model universal valabil al democrației. De asemenea, se
prezintă principalele elemente ale unui sistem democratic, prec um: drepturile omului, sistemul de
guvernare, societatea civilă și mo dul cum evoluează aceste conc epte pe parcursul procesului de
democratizare.
Pentru a putea evalua rezultatul campaniilor de diplomație pu blică derulate de SUA în statele
musulmane post 9 septembrie 200 1, se imune totodată, studierea nivelului de compatibilitate a
valorilor democrației liberale occidentale și cele ale Islamul politic, studiind totodată funcționarea
unei societăți musulmane tradiționale, a valorilor și regulilor intrinsece după care funcționează, în
special a tendințelor dominante în raport cu evoluția situației actuale.
Totodată, nu se poate aborda problematica islamului fără a evoc a fundamentalismul religios,
context în care se poate afirm a că, timp de decenii, politica S tatelor Unite ale Americii față de
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
73
Orientul Mijlociu a fost paralizată de „dilema islamistă”. Subi ectul cel mai des discutat și analizat
este modul în care Statele Unite sunt capabile să promoveze dem ocrația în regiune fără a risca să
genereze o respingere la nivelul opiniei publice din zonă. În c onsecință, pentru o bună înțelegere a
mecanismelor care sunt implicate în formarea unor curente de op inie, este necesară evaluarea modul
în care Islamul politic este în acord cu valorile democrației o ccidentale.
2.1.2 Repere istorice ale Islamului
Conform studiilor de specialitat e Islamul oferă o pluralitate d e modele: Islamul arab, persan
și turc.„Există modele culturale puternic individualizate în in teriorul civilizației islamice, cum ar fi
cel persano-iranian sau turco-otoman, susținute de o viguroasă tradiție statală, conturată în timp, ca
în cazul Iranian sau parțial moștenită, cazul Imperiului Otoman ”71 argumenta Laura Sitaru în cartea
sa „Găndirea politic ă arabă. Concepte-Cheie între Tradi ție și Inovație”.
În vederea stabilirii caracteris ticilor acestuia se impune o re venire la originile Islamului, una
dintre cele mai complexe relig ii monoteiste, care contabilizeaz ă mai mult de un miliard de adepți în
întreaga lume. Sociologul Philippe Gaudin consideră că Islamul este „credința care a dus la apariția
unei civilizații însemnate care exercită influență asupra indiv idului până în zilele noastre”72.
De-a lungul istoriei s-a demonstr at că „religia islamică este d ificil de înțeles de cei din
occident din cauza diferențelor culturale și a barierelor limbi i”73, fapt care a dus apariția a
numeroase controverse lega te de acest subiect.
Conform unor specialiști, teama de prozelitism, precum și tendi nța actuală de convertire
î m p i e d i c ă u n d i a l o g s e n i n ș i d e s c h i s î n t r e m u s u l m a n i ș i c r e ș t i n i , d a r î n s p e c i a l î n t r e l u m e a
musulmană și cei din exteriorul ei. Este unanim împărtășită de ambele părți necesitatea stimulării
71 L. Sitaru – „Gîndirea Politică Ar abă. Concepte-Cheie între Trad iție și Inovație”, Polirom, București, 2009
72 P. Gaudin – „Marile religii al e lumii”, Editura Orizonturi, Bu curești, 1995, p. 121
73 Întonația este considerată ca fii nd foarte importantă în citire a Coranului deoarece poate afecta înțelgerea
corectă a anumitor pasaje.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
74
dialogului, expresivă în acest s ens fiind declarația unui musul man din Pakistan, reținută de Nadia
Anghelescu în cartea sa „Introducere în islam”: ” este necesar s ă învățăm să ne integr ăm într-o
societatea cu dimensiuni universale, dac ă nu dorim s ă sfârșim condamna ți la dispari ție, după ce ne
vom fi exterminat între noi ”74.
În continuarea argumentației voi realiza o incursiune în istori a religiei islamice, trecând prin
cele mai relevante evenimente, pentru a obține o înțelegere apr ofundată a islamismului, care
înglobează un ansamblu de factori sociali, dar mai ales politic i.
În anul 2015, Centrul de Cercetare Pew (Pew Research Center) es tima că în lume există în
prezent circa 1,8 miliarde de adepți ai Islamului.
Apariția Islamului este plasată în secolul al VII-lea în Penins ula Arabă, cunoscând ulterior o
răspîndire impresionantă pe într eg mapamondul. Islamul este rec unoscut drept o religie monoteistă
relevată de profetul Mohamed la Mecca, iar carte sfântă este Co ranul.
Istoricii apreciază că atracția pentru religia islamică a atins punctul culminant în secolul al
VIII-lea. După cum se cunoaște, Califatului Arab avea în compon ență teritorii extinse care
acopereau: peninsula Pirineică până la Ind (V – E) și de la mal urile Nilului până la Marea Aral (S –
N). Un moment important în istoria Islamului este ultimul ased iu arab al Constantinopolului în anul
718, realizat sub conducerea lui Maslamah.
Speranțele sarazinilor de a intra în Europa prin Strâmtori au fost spulberate de Leon al III-
lea, care aparținea Dinastiei Isauriote. Acest eveniment a fost urmat de înfrângerea de la Akroinon
care a avut loc în 740 cedând forței împăratului Constantin al V-lea, cunoscut pentru faptul că le-a
blocat sarazinilor porțile Anatoliei. Totodată, înaintarea arab ilor în Occident a fost împiedicată în
anul 732 lângă orășul francez P oitiers.
Aceste evenimene au dus la scindarea marelui Califat arab în nu meroase structuri de tipul
califatelor, sultanatelor și emiratelor. În aceste circumstanțe puterea în aceste state a fost preluată de
mameluci și mercenari (denumiți „gul`am”, care însemna robi de origine străină de factură
74 N. Anghelescu – „Introducere în i slam”, Ed. Enciclopedică, Bucu rești, 1993, p.8
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
75
caucaziană („cerkeși”) și cumană (kipceaci), care au fost făcuț i gărzi de elită, asemenea ienicerilor la
turci.
După această perioadă, arabii nu au mai încercat să ducă războa ie de cucerire, iar activitățile
specifice de științi, cultură, comerțul și meșteșugurile ajung la apogeul dezvoltării lor. Până și
Europa feudală a fost depășită d e remarcabila civilizație arabo -musulmane.
Popoarele de origine turcă convertite la religia Islamică, în s pecial de către turci și tătari au
continuat expansiunea musulmană. Astfel, î n secolul al XVII-lea , lumea islamului („Dar-al-
Islam”75) cuprindea pe de o parte Orientul Mijlociu și Apropiat, Africa de Nord, iar pe de altă parte
Caucazul de Nord, Asia Centrală, terotoriile de pe Volga, Penin sula Malaka și arhipelagul Malaez.
De remarcat că peninsulă Balcanică și Hindustanul se aflau sub stăpânirea cuceritorilor
musulmani (adică tot litoralul african din Oceanul Indian, era considerat „lac interior” al zonei
musulmane). Însă, nu se poate afirma cu certitudine că misionar ismul islamic a reprezentat un mare
succes în această parte a lumii în comparație cu alte zone.
Această perioadă este urmată de declinul lent începând cu 1682, d a r i r e v o c a b i l a l P o r ț i i
Otomane și totodată a întregului spațiu islamic, care a fost vi zibil slăbit.
Nu poate fi neglijat rolul Turciei care a reprezentat în decurs ul a câtorva secole lumea
musulmană, dominând asupra celor mai importante locuri sfinte a le islamului: Ierusalim (Al-Kuds),
Meka și Medina. Războiul de uzură cu Persia a dus de asemenea l a preluarea de către otomanii a
locurilor de pelerinaj și rugăciune aparținând minorității șiit e: Kerbela An și Najaf. Pe acest fond,
sultanii turci au preluat denumirea de califi ai credincioșilor d e d r e p t ( a d i c ă a m u s u l m a n i l o r ) ș i
aveau rolul de ocrotitori ai loc urilor sfinte, aspect important consemnat în istoria islamului.
75 Dar-al-Islam: din limba arabă – „lumea islamului”. Ea cuprindea toate țările și popoarele care au adoptat
islamul, spre deosebire de restul lumii numit „Dar-al-Harb” („l umea războiului”).
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
76
În limba arabă islamul semnifică „supunere față de forța divină ” și reprezintă în tradiția
musulmană „un set complet de regului de viață”, care pune în co relare viața cotidiană a
credincioșului musulman cu tradiția religioasă.
În „Manual de istorie a religiilor” se menționează că “islamul proclamă o credință religioasă
și anumite ritualuri clare și precise, stabilind o anumită ordo nare a a societății, care se referă atât la
viața personală și de familie (alimentație, igienă, îmbrăcămint e), cât și la legislația civilă și penală,
la modalități de conduită în afaceri și în societate. În cadrul i s l a m u l u l u i t r a d i ț i o n a l n u s e f a c e
distincția specifică gândirii occidentale între viața seculară și cea religioasă.”76
Așa cum am subliniat anterior, esența studierii Islamului se re găsește în textul Coranului,
fiind conturată în jurul conceptului de „hadith”, interpretat î n limba arabă drept „tradiție” și
„istorie/povestire”. Concret aces te „hadith” reprezintă mici is torii privind viața profetului
Mohamend, care oferă calea cea dreaptă ce trebuie urmată de un bun musulman pe parcursul vieții
sale.
Islamul s-a confruntat la început ul său, ca și în cazul creștin ismul, cu o serie de persecuții, iar
extinderea sa a fost redusă în perioada de debut la orașul Mecc a și împrejurimile acestuia. Figura
centrală a religiei islamice este Muhammad, a cărei moarte a ge nerat numeroase divergențe de opinii
cu privire la asumarea rolului de conducător al Islamului. Aces te disensiuni au generat marea
ruptură dintre sunniți și șiiți.
Plecând de la asumarea titlui d e conducător, denumit kalifa în arabă, adică „succesor”, foarte
mulți dintre adoratorii lui Muhammad au considerat că Ali ar fi succesor, iar mulți alții aveau
convingerea că lui Abu Bakr i se cuvine conducerea califatului. Drept urmare figura lui Abu Bakr
r ă m â n e e m b l e m a t i c ă î n r e l i g i a islamică, fiind considerat unul din cei 4 califi care au
susținut major promovarea și dezvoltarea islamului în lume. Ac esta a rămas cunoscut în istorie
pentru modul în care a înfruntat beduini, care deși în majori tate erau convertiți la Islam din
76 Filoramo, G., Massenzio M.,Raveri, M., Scarpi, P.- „Manual de i storie a religiilor”, Ed. Humanitas,
București, 2003, pg.209
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
77
perioada lui Muhammad, după decesul profetului au manifestat op oziție față de islam și au refuzat
să îl accepte pe Abu Bakr drept succesor.
O altă figură importantă este Omar, al doilea calif, investit în această funcție de Abu Bakr,
care a fost predecesosul său. Acesta a condus califatul în peri oada 634-644, având un important rol
pe lângă cel de calif, respectiv comandant al credincioșilor. D i n a c e a s t ă p o s t u r ă a c o n t r i b u i t l a o
serie de victorii militare, ce a u dus la o răspândire rapidă a Islamului.
În acest context, musulmanii au reușit preluarea controlului as upra Siriei, Palestinei,
Egiptului, Mesopotamiei și Iranului77.
Cunoscut pentru politica sa de toleranță religioasă în spațiile noi cucerite, Omar a beneficiat
de o bună primire de către creșt inii și evreii persecutați pe p erioada dominați ei Bizantine.
Sub conducerea sa au fost impuse două taxe: „kharaj”- pentru d eținătorii de terenuri
productive, și „jizya” – pentru cei care nu erau musulmani pent ru a li se permite practica religei lor.
După asasinarea sa de un persan creștin în anul 644, imperiul M usulman era considerat ca fiind pe
locul doi ca mărime, după cel Chinez.
Politica lui Orar de extindere a imperiului musulman a fost con tinuată apoi de Utman, care a
reprezentat al treilea calif. În lucrarea „Manual de istorie a religiilor” se menționează că „imperiul
arab se întindea spre Apus până la Tripoli, spre miază-noapte până la munții Caucaz și Taurus, și
spre răsărit până în Afganistan și Pakistanul din vremurile noa stre”78.
D u p ă m o a r t e a A l i , a l p a t r u l e a c a l i f , c a r e e r a g i n e r e ș i v ă r a l profetului Muhammad,
comunitatea musulmană s-a separat în anul 661 cu o majoritate, comunitatea sunită, fiind urmată de
dinastia din perioada 661-750 a Omeiazilor și ulterior de dinas tia Abbasizilor (750- 1258).
Musulmanii șiiți au atribuit un rol semnificativ lui Ali, fiind considerat ca fiind adevăratul urmaș al
lui Muhammad. Un eveniment cheie în expansiuna islamică, mai al es în Europa, este considerat anul
77 Filoramo, G., Massenzio M.,Raveri, M., Scarpi, P.- « Manual de istorie a religiilor », Ed. Humanitas,
București, 2003, p.212
78 Idem 77
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
78
732 când au suferit o mare înfrâ ngere în fața lui Carol Martel, care a dus la retragerea în masă a
musulmanilor.
Ulterior Imperiul Otoman s-a impus ca un nou califat, recunoscu t oficial în perioada
sfârșitului Primului Război Mondial, prin Kucuk Qainarge tratat stabilit în urma alianței dintre
Germania si Austro-Ungaria. Odată cu declararea finalizării per ioadei califatului în anul 1924 de
către Republica Turcă, cu aportul major a lui Mustafa Kemal, cu noscut drept Ataturk („părintele
turcilor”), țările arabe au trecut sub dominația administrației britanice și franceze, până în momentul
recăpătării independenței după ter minarea celei de-a doua confl agrații mondiale.
Datorită presiunilor exercitate l a nivel regional, califatul s- a destrămat în secolul al IX-lea,
ducând la crearea unor state dinastice, care au avut o dezvolt are activă din perspectivă socială,
economică și culturală.
2.1.3 Repere istorice în abordarea rel ației dintre societatea islamic ă
și democrație
Incompatibilitățile dintre societatea islamică și democrație po t fi motivate în primul rând din
perspectivă istorică. Plecând de la evenimentele cele mai impor tante din perioada modernă a
Orientului Mijlociu, au fost ide ntificate 6 secvențe relevante79:
1. Perioada de redescoperirea de către Europa a Orientului Mijl ociu – Aceasta s-a conturat
între anul 1774 – marcat de finalul războiului ruso-turc și 191 8 – când a luat sfârșit primul Război
Mondial. Acest moment al declinului Imperiului Otoman a permis Europei în ansamblul său să
reconsidere și să redescopere Ori entul Mijlociu, înțelegând rap id că acesta acesta poate fi cucerit.
Intrarea puterilor europene în această regiune a generat apariț ia a ceea ce a fost numit „Problema
Orientală” – care făcea referire la modul în care erau abordate consecințele declinului Imperiului
Otoman. În aceeași perioadă o serie de intelectuali musulmani î și puneau întrebări despre cauzele
care au stat la baza rămânerii în urmă a civilizației lor în co mparație cu cea europeană.
79 R. N. Haas – “The New Middle Eas t”, în revista Foreign Affairs, nov./dec 2006.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
79
2. Perioada colonială (care se întinde din 1918 de la finalul p rimului Război Mondial până în
1956 la criza din Suez). Aceasta se definește prin dispariția I mperiului Otoman și apariția Republicii
Turcia, precum și prin tensiunile dintre țările europene care a u ieșit victorioase din conflagrația
mondială. Franța și Marea Britanie au dominat prima etapă a epo cii coloniale în Orientul Mijlociu.
Ulterior, pe fondul diminuării influenței acestora la finalul c elei de-a doua conflagrații mondiale,
SUA și URSS, cele două forțe câștigătoare devin tot mai active pe scena arena internațională, cu
precădere în Orientul Mijlociu. Aceasta este, de fapt, etapa de zvoltării naționalismului de factură
arabă.
3. Perioada Războiului Rece – este cuprinsă între 1956 și 1990, fiind dominată de tensiunile
dintre cele două superputeri, în special de sporirea influenței exercitate de forțele externe în Orientul
Mijlociu. Concurența dintre aceste forțe a generat conflicte sâ ngeroase, precum războiul din iunie
1967, tensiunile din octombrie 1973, revoluția islamică din Ira n din 1979. Aceasta din urmă
generând năruirea unuia din regimurile care reprezenta un pilon pentru politica americană în
regiune. La aceasta se adaugă și invazia israeliană din Liban d in 1982, care a favorizat apariția
Hezbollahului. De altfel, relevant pentru evoluția din regiune a fost conflictul dint re Irak și Iran, care
a slăbit mai mult de un deceni u cele două țări din regiune.
4. Perioada de influență majoră a SUA – care a început în 1990 odată cu dizolvarea URSS și
s-a încheiat în 2003 după invazia Statelor Unite ale Americii î n Irak. Această etapă se caracterizează
prin faptul că SUA a avut o influență majoră și fără precedent în regiune, fiind liberă să acționeze
fără nici un fel de bariere.
5. Perioada globalizării (din 2003 – 2010) – Este epoca globali zării, a apariției și dezvoltării
mijloacelor moderne de comunicare în masă, fiind marcată de o p rofundă politizare a regiunii și de
creștere a influenței Islamului, inclusiv prin folosirea mijloa celor moderne în scopul difuzării de
mesaje propagandistice. Influența amercicană în regiune a scăzu t vertiginos, însă, în comparație cu
alte țări care aveau interese în zonă, a rămas cea mai importan tă.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
80
6. Perioada actuală (2010 – prezent) – post „Primăvara arabă”80 – Este etapa democratizării
societății arabe contemporane. C unoscute sub numele de „Primăva ra arabă”, revoluțiile din lumea
arabă, au produs mișcări sociale care au condus la modificări p rofunde în regiune, manifestate atât
prin prin schimbări de regim în Tunisia, Egipt și Libia, cât și prin adoptarea de reforme în Maroc și
Iordania sau la generarea unor proteste prelungite în Yemen și război civil în Siria. Economistul și
politologul turc Soli Ozel susține în cadrul unui studiu realiz at pentru Institutul Montaigne din
Franța că evoluțiile din spațiul vecin Mediteranei determină sf ârșitul ordinei sistemice post-otomane
stabilite de Marea Britanie și Franța.
Dincolo de aceste repere, pentru a înțelege realitățile politic o-sociale din regiune care
generează multiple controverse istorice se impune abordarea în continuare a modului în care se
instaurează democrația în societățile islamice și a modalitățil or prin care este susținut procesul de
democratizare.
Pentru aceasta trebuie înțeles mecanismul de funcționare a unei societăți islamice,
aprofundarea regulilor sale deter minante, cunoașterea diferențe lor definitorii față de democrația de
tip occidental.
Se impune în acest stadiu realizarea unui demers de cercetare p entru încadrarea conceptului
de democrație în sensul său mai larg.
Plecând de la definiția termenului, democrația (care semnifică „conducere de către popor” în
traducere literară, provinind de la termenii grecești δημοκρατί α – demokratia și demos, „popor” și
kratos, „putere”) implică existe nța unui regim politic care are ca fundament voința poporului.
Cele două mari principii pe care se bază democrația sunt votul universal și suveranitatea unei
națiuni, iar esența formei sale moderne o reprezintă respectare a drepturilor omului, separarea
puterilor în stat și pluralitatea partidelor politice.
80 Dictatorii din Tunisia, Egipt și Libia, toți foști militari, au fost înlăturați de la putere prin trei revoluții
populare consecutive, cu un impul s transmis în tot Magreb-ul, p rin Golf și în Levant (Ben Ali a fugit,
Mubarak a fost judecat, Gaddafi a f ost omorât de revoluționari) .
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
81
Democrația implică în primul rând existența unei doctrine polit ice care prevede "guvernarea
poporului de către popor și pentru popor", și face referire spe cială pentru forme de organizare
politică bazate pe "principiu l suveranității populare".
Conform definiției lui R. Dahl, teoretician și profesor în știi țte politice la Universitatea
americană Yale și fost președinte al Asociației americane de Șt iințe politice, democrația se bazează
pe o organizare politică care se distinge prin prezența următoa relor elemente minime: alegeri libere
și transparente, dreptul tuturor indivizilor de a se prezenta d rept candidați, libertatea de asociere și
de expresie. La acestea mai adaugă și necesitatea respectării p rincipiului separației puterilor în stat,
al pluralității, a drepturilor și libertăților fundamentale. Ac esta utilizează în lucrările sale noțiunea de
“poliarhie” sugerând că democraț ia este un ideal dificil de ati ns.
Dacă plecăm în evaluarea noastră de de principiul conform cărui a democrația are la bază
gândirea și ideologia occidental ă, care se deosebește major de valorile și principiile caracteristice
islamului, atunci o concluzie ar putea fi că lumea musulmană (c are cuprinde 55 de state cu peste 1,4
miliarde de indivizi) ar fi sortită dictaturii și supunerii. În plus există o serie de critici care susțin că
musulmanii ar trebui să decidă între opțiunea religiei și cea a democrației. În opinia lui
cercetătorului Radwan Masmoudi, președinte al Centrului pentru Studii islamice și Democrație din
Carolina de Nord, nu ar fi diferențe evidente între Islam și de mocrație, principiile și valorile
democratice fiind deopot rivă și ale islamului.
Afirmația că numeroase țări musulmane nu ar fi democratice are l a b a z ă c au ze d e n at u ră :
politică, istorică, economică și culturală, nu numai de natură religioasă. Din această perspectivă este
important „să înțelegem aceste motive, dar în special să descop erim ce ar trebui făcut pentru
corectarea aceastei situații.”81
Însă este adevărat că procesul de construire a democrației rămâ ne unul foarte dificil de
realizat în cele mai multe state musulmane, susține Laith Kubba , director pentru Orientul Mijlociu și
Africa de Nord în cadrul Fundației americane National Endowment of Democracy, fost consilier al
Premierului irakian Jaffari și fost purtător de cuvânt în Guver nul irakian. Progresul de liberalizare și
81 Special Report 93, “Islam and Dem ocracy, United States Institut e of Peace”, Washington, september 2002,
pag.2
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
82
modernizare a societăților, de consolidare a instituțiilor și d e dezvolatare a infrastucturilor a fost în
general limitat și mult prea lent, susține aceasta.
Numeroși indicatori utilizați de instituțiile de evaluare occid entare demonstrează
deficiențele democrației în multe țări musulmane. Toate aceste evaluări a solidității democrației în
regiunea arabă au indicat de-a lungul timpului existența unor e lemente ce nu sunt compatibile cu cu
optiunea democrației: violarea drepturilor omului, abuzuri în s erviciile publice, blocarea accesului la
informație și violența politică. E ste foarte important de remar cat faptul că pătrunderea și
consolidarea democrației în Occident s-a suprapus cu un modific ările sociale și tehnologice,
argumentația celor ce afirmă antagonismul între islam și democr ație au la bază caracteristica
specifică Islamului: conexiunea dintre puterea spirituală și ce a politică.
În continuare voi aborda conceptul de stat în Islam, formele de organizare statală, precum și
componenta religioasă a statului islamic (respectiv condițiile particulare în care a apărut). În același
timp, este relevantă pentru prezenta lucrarea și ecuația celor trei „D” – dawla – din – dunya (stat –
religie – societate), factori constituenți esențiali în teoriil e politice ale culturii islamice, explicată
riguros de filosoful Muhammad Arkoun82, precum și raportul de relaționare, condiționare și
intercondiționare dintre aceste categorii fundamentale pentru e xercitarea funcției politice într-un stat
islamic.
Totodată, politologul și economistul american, Francis Fukuyama arăta în cartea sa „Sfârșitul
istoriei și ultimul om”83 că, secolul XX a fost străbătut de multe valuri de democratiza re. Cu cât
societățile au mai mult acces la informații cu atât mai rapid s e modernizează, iar creșterea
economică produce o clasă de mij loc ce pune presiune pe procesu l de impunere a singurului sistem
în care își poate apăra interesele, adică democrația de tip occ idental, care presupune existența unui
stat de drept.
82 Arkoun, Mohammed- “Islam, morale et politique”, Éditions Desclé e de Brouwer, 1986
83 F. FUKUYAMA – „Sfârșitul Istoriei și Ultimul Om”, Editura Unive rs, București, 1998
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
83
Dar „statul arab modern este, fără îndoială, o prelungire a moș tenirii islamice. Organizarea
de tip tribal reduce dramatic încrederea individului în institu țiile statului, ceea ce se traduce prin
eșecul democrației”.84
Principala caracteristică a regiunii este lipsa unor structuri statale moderne și funcționale,
adică democratice, de drept, cu elite reprezentative.
O importantă dificultate în construirea democrației a reprezent at-o de-a lungul istoriei
politice a comunității islamice, lipsa statului național. De re marcat însă că în întervalele în care era
colonizare precum și în cele în care s-au înregistrat decoloniz ăr i a u av u t l o c sc hi mb ăr i ma jo r e î n
interiorul spațiului islamic. În consecință, sfârșitului pentru al doilea Război Mondial a marcat
momentul în care cele mai multe state islamice au adoptat siste me laice, relevante în acest sens fiind
Turcia și Iran. Dar să nu uităm că această schimbare viza doar o reformare politică a Islamului și nu
una religioasă.
Alte teme de studiu importante sunt libertatea și laicitatea, c omponente esențiale ale
sistemului de guvernare democratic. Nu poate fi creată o societ ate care să se situeze în afara cadrului
religios.
În spațiul arab avem o mare tradiție a Islamului laic85, un sistem complex de funcții și
specializarea acestora apărută odată cu apariția și pătrunderea elementului turc în structurile de
putere ale califatului.
Regimurile arabe de orientare socialistă nu și-au renegat nicio da t ă răd ă c in i le is l am i c e, d a r
nici un regim arab autointitulat laic nu a practicat o laicitat e radicală, așa cum a fost cazul în Turcia
lui Atatürk.
Dezbaterea cu privire la laicitate, a separării statului de rel igie i-a determinat pe mulți
intelectuali arabi să realizeze reformulări și reinterpretări. Și pentru Occident laicitatea reprezintă o
achiziție relativ nouă (în Franța, în anul 1905 au fost delimit ate prin lege statul și biserica, în Marea
84 L. SITARU – „Gîndirea Politică Arabă. Concepte-Cheie între Trad iție și Inovație”, Polirom, București,
2009
85 Olivier CAREE- „Le nationalisme arabe”, Fayard, Paris, 1993
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
84
Britanie Regina continuă să fie și șeful bisericii, iar președi nții SUA folosesc la finalul discursurilor:
Dumnezeu să binecuvânteze America!).
Mă voi referi în continuare la po liarhii care, în viziunea lui R. Dahl86 sunt un melanj de
conducere a elitelor și de democ rație, nefiind democrații în se nsul general acceptat al termenului,
dar care conțin câteva elemente din democrație. Acestea nu sunt marcate de o elită coezivă, dar
conducătorii și elitele deșin în poliarhii poziții de putere.
Teoriile poliarhice, ca și cele democratice, implica necesitate a ca regimurile politice să fie
evaluate și diferențiate după modul în care se poporul este imp licat în decizie, după impunerea
egalității politice și realizarea consensului.
Pe aceeași idee se poate argumenta ca „noile democrații” nu sun t altceva decât niște regimuri
hibride care amestecă principii atât din regimul „autoritar”, c ât și din cel „democratic”. Procesul de
tranziție atrage de la sine amestecul de elemente moștenite din trecutul autoritar și factori și instituții
specifice democrației. În acest fel, există o continuitate rela tivă a structurilor de stat moștenite din
perioada regimulului autoritar, regăsindu-se totodată și o part e a liderilor regimului precedent.
86 Robert DAHL– „Poliarhiile. Parti cipare și opoziție“, Iași, Inst itutul European, 2000, p. 28–29.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
85
2.1.4 Ramuri ale Islamului, radicali smul islamic, Jihadul, pilonii
Islamului
Profesorul Nadia Anghelescu în cartea sa „Poliarhiile. Particip are și opoziție” apreciază că
prin religie nu trebuie exclusă diversitatea87. Islamul nu face notă constrantă cu celelalte religii, fiind
la rândul său divizată în mai multe ramuri: șiiți, suniți și k harijiți, dar primele două sunt cele mai
importante. În prezent, continuă să existe confuzii cu privire la terminologie și la regiunile
geografice unde sunt răspândite cele două curente din Islam. În tr-o prezentare foarte succintă,
schisma dintre sunniți și șiiți a apărut pe fondul succesiunii profetului: sunniții îl recunosc ca
succesor al profetului pe califul Abu Bakr, iar șiiți consideră că adevăratul urmaș al profetului este
ginerele său Ali, al patrulea ca lif. Credința că Ali este urmaș ul lui Muhammad constituie factorul
principal de disensiune între șiiti și sunniți, aceștia din urm ă refuzând să accepte acest aspect.
O altă diferență majoră este cea legată de în modul în care per cepută calitatea de lider al
comunității, sunniții considerând că un calif este cel care tre buie să conducă comunitatea islamică,
iar califatul său deține autoritatea politică de lider al credi nței, autoritatea religioasă aparținând însă
ulemei, adică comunității de învățați. Șiiți cred că imamul est e adevăratul lider al comunității, iar
autoritate religioasă și seculară îi aparține, fiind considerat urmaș al lui Ali și al soției sale Fatima,
fiica profetului.
Trebuie să înțelegem această diferență explicând elementele de percepție care caracterizează
cele două curente. Spre exemplu, sunniții consideră califul ca fiind un fel de imam, dar strict în sens
religios, acela de lider al rugăciunii colective. Vom constat c ă rolul politic atribuit imamului
constituie o diferență majoră între suniți și șiiți. La aceasta se adaugă faptul că, șiiți au o viziune
mesianică, crezând în apariția unui imam care vine să îi salvez e.
Asemănător altor credințe, cele două mari curente ale Islamului au fost marcate pe parcursul
istoriei de apariția unor noi ramificații generate de apariția unor diverși învățați care au venit cu
interpretări diferite a credinței.
87 Nadia ANGELESCU – „Introducere în Islam”, Ed. Enciclopedică, Bu curești, 1993, p.59.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
86
În prezent, la nivelul lumii islamice se constată că majoritate a este asigurată de comunitatea
sunnită, care este estimată la 85%. Pe de altă parte, șiismul r eprezintă majoritatea în Iran (în procent
de 90%), dar și în Irak, Azerbaijan și Bahrain, unde totalizeaz ă circa 60% din populație. De
asemenea, există comunități șiite reduse ca dimensiune și în al te state musulmane, precum: Arabia
Saudită, Yemen și Liban.
Profesoara Silviana Rachieru de la Universitatea București rema rca faptul că, „de-a lungul
istoriei, dintre marile puteri ale lumii islamice, numai Imperi ul Persan s-a dovedit a fi șiit, celelalte
fiind sunite, respectiv: Imperiul Otoman, Imperiul Mogul (India ) și Califatul arab.”88
Aceeași autoare subliniază că una dintre credințele majorității siinților este faptul că ciclul
pentru imami nu se finalizează la 1 imam, deoarece acesta nu ar muri acesta ascunzându-se pentru
ca odată să revină pentru a instaura dreptatea și pacea pe pămâ nt. Mai mult decât atât, unii cred că
acest mahdi ar fi cel așteptat de musulmanii ca să-i pregăteasc ă și să-i conducă spre Ziua de Apoi.
Cei șase mari profeți recunoscuți sunt: Noe, Adam, Avraam, Iisu s, Moise și Muhammad care ar fi
„anulat acesta tendință descedentă.”89
Cel de-al treilea curent, khariji ții (aproximativ 0,2% din musu lmani), totalizând circa
2.000.000 adepți, care se regăsesc în Algeria, Oman și Tunisia. Caracteristica principală a acestora
este puritanismul cu care semanifestă prin acțiune și concepție ideologică. Aceștia au exclus din
islamism pe toți aceia care consideră că au păcătuit grav. Cuno scuți pentru fanatismul lor, kharijiții
sunt considerați declanșatorii, cei care au stat la baza, “moto rul” unor revolte în regiune.
În esență, acest al treilea curent al islamismului recunoaște d oar pe Omar și pe Abu Bakr
considerați a fi primii 2 calif i succesori dispariției lui Muha mmad.
În vederea completării tabloului răspândirii Islamismului în re giune, trebuie să reținem că
Iranul este cel mai reprezentativ stat pentru aripa șiită a Isl amului. Pe perioada ultimului monarh al
88 Silvana RACHIERU – „Ce este Islamul și cum trebuie înțelese con flictele istorice ale musulmanilor”
https://www.moise.ro/2015/11/29/ ce-este-islamul-si-cum-trebuie- intelese-conflictele-istorice-ale-
musulmanilor/
89 Karen ARMSTRONG – „Islamul. O scurtă istorie”, Editura Ideea De sign & Print, Cluj, 2002, pg.68.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
87
dinastiei întemeiate de Reza Peh lavi în 1925, Iranul a trecut p rintr-un proces de modernizare care a
vizat în principal ”accordarea întâietății puterii monarhice în fața ierarhiei religioase.”90
Putem considera ca un punct de hotar în istoria Iranului, care a avut ulterior și implicații
pentru regiune, anul 1979 când a fost întemeiată Republica Isla mică, stopând astfel numeroasele
divergențe și apoi instituțional izând ierarhia ecleziastică, ca re îl avea la conducere pe Ayatolahul
Komeiyni. În acest mod, dinastia șiită s-a remarcat prin contri buția majoră pe care a avut-o la
renașterea politică și culturală, consolidând un stat care a ți nut piept otomanilor și tendințelor
acestora de dominare.
Pilonii caracteristici Islamului
În esența sa, Islamul se caracterizează prin existența a cinci exigențe fundamentale, ce
trebuie respectate de către toți musulmanii. Această concepție pleacă de la obligația fiecărui
adevărat musulman de a-și organiza și de a-și trăi viața astfe încât să fie pe placul lui Allah, urmând
ca astfel să poată ajunge în paradis. Credincioșii musulmani cr ed în faptul că în perioada
adolescenței fiecăruia dintre ei îi este creat un folder care v a conține toate acțiunile rele sau bune
realizate pe perioada vieții. Pe baza acestui ”dosar ” în ziua judecății de Apoi, fiecărui usulman îi este
determinat un destin. Cartea sfântă a musulmanilor, Coranul det aliază cu precizie doctrina
predestinației divine, impusă musulmanilor.
În textul Coranului este subliniată necesitatea respectării cre dinței și a realizării de fapte
bune care să permită astfel mântuirea. În credința islamică se consideră că necredincioșii (denumiți
kuffur, respectiv cei care manifestă recunoscință), precum și p ăcătoșii vor fi osândiți, pe când cei
care se căiesc vor acea parte de iertare din partea lui Allah ș i după moarte vor merge în paradis.
Cei cinci piloni stalpi ai doctrinei credinței musulmane sunt:
1. ”Sahada”, face referire la acceptarea lui Allah – Această exige nță fundamentală, pe care se
bazează Islamism-ul este exprimată în Coran.
90 Jean DELUMEANU – „Religiile lum i”, Ed. Humanitas, București, 19 96, pg.280
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
88
Această declarație de credință poartă limba arabă denuirea de ” sahada”, formulă invocată zilnic
de credincioși musulmanii.
2. ”Salat”, reprezintă rugăciunea canonică – Aceasta reprezintă o obligație a tuturor musulmanilor
suniți, care trebuie să facă de cinci ori pe zi rugăciuni în di recția Mecca, Fara'idh: dimineața; la
prânz; după-amiază; la apusul soarelui; seara. Rugăciunea comun ă de vineri la prânz (”salat al-
juma'a”) este văzută ca o datorie pentru toți musulmanii. Rugăc iunea exprimă în Islam credința
și se referă la comunica rea personală cu Allah.
3. ”Zakat”, ce poartă numele de pomana legală – În traducere terme nul înseamnă creștere sau
purificare și reprezintă datoria musulmanilor adulți de a oferi pomană, care este formalizată prin
plata anuală a unei taxe, care este calculată individual de fie care dintre credincioși (2,5% din
averea sa). Beneficiarii sunt să racii și cei nevoiași, sumele s trânse fiind distribuite musulmanilor
săraci, dar poate fi folosită și pentru a ajuta alți membri ai societății aflați în nevoie. De
asemenea, musulmanii pot dona o sumă suplimentară, un fel de ac t caritabil (”sadaqa”), cu
credința că va obține o recompensă din partea divinității.
4. ”Sawm” (sau postul Ramadanului) – Acest pilon are o semnificați e specială în Islam, care
pleacă de la credința că Muhammad a primit prima revelație a Co ranului în a noua lună lunară,
denumită a Ramadanului. În luna R amadanului, musulmanii postesc în fiecare zi de la răsărit
până la apus, abâinându-se de la măncare, băutură etc. Sunt scu tiți bolnavii, femeile însărcinate
și copiii mici.
5. ” Hagg” sau efectuarea pelerinajului la Mecca – Constituie o obl igativitate religioasă care
trebuie împlinită, dacă finanțele și sănătatea lor le permit, d e toți musulmanii adulți o dată în
viață. Acesta se caracterizează printr-o serie de ritualuri car e au loc în fiecare an la moscheea
sacră de la Mecca sau în regiunile învecinate Mina, Muzdalifah și Arafat.
În lumea musulmană se vorbește în prezent și de existența Jihad – “cel de al șaselea pilon
islamic”. Există numeroși credincioși musulmani care consideră că acesta (înțeles ca “implicare”
individuală), se impune a fi acceptat drept al șaselea pilon is lamic, spiritul războinic făcând parte
dintotdeauna din comunitatea musulmane. Dacă la început mișcare a fundamentalistă islamică a atras
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
89
o serie de adepți, majoritatea musulmanilor resping cu tărie ac eastă formă extremă a credinței
musulmane.
Preotul catolic și islamolog francez, Maurice Borrmans, remarca în prefața cărții sale
“Orientări pentru un dialog între creștini și musulmani”91, că dacă de-a lungul istoriei a existat o
oarecare împărțire a omenirii în state musulmane și state creșt ine, în lumea contemporană se
constată prezența și amestecul în toate spațiile geografice a c omunităților creștine, recente sau mai
vechi, majoritare sau minoritare, străine sau autohtone. Islamo logul francez constata că, în prezent,
asistăm la o puternică implantare a comunităților musulmane pes te limitele spațiului marcat cu
amprenta Islamului politică și religioasă”.
2.2 Religia islamică și relația cu democrația – Islamul modern
Societatea arabo-musulmană a cuno scut în perioada anilor 1950-1 960 o transformare
semnificativă îndeosebi pe fondul îndeosebi „revenirii” identi tății religioase și etnice care se
reconfigura și a unei puternice conștientizări a propriei ident ități culturale. Cea mai pregnantă
caracteristică a acestui fenomen era refuzul modernității. Acea sta se manifesta în special în rândul
tinerilor nemulțumiți în contextul a ceea ce putem numi o „schi zofrenie culturală”, alimentată
permanent de mass-media și de internet.
Pe fondul acestei tendințe, este abordată și respingerea conce ptului stat ca element similiar
atât intre musulmani cât și în p ost – modernism. Este introdusă în abordare ipoteza de a fi membru al
comunității musulmane sau de a fi musulman fără însă să fi neap ărat militant islamic.
Trebuie remintit faptul că activ itățile legate de sfera Islamul ui tradițional au fost nu de puține ori
eronat asociate curentului islamic.
Cu toate că Islamul face în prezent, mai mult ca oricând obiect ul unor dezbateri și se fac
eforturi de înțelegere a conceptelor ce țin de lumea musulmană, în special pentru identificarea unor
modalități de depășire a unor bariere de natură religioasă și c ulturală, există în c ontinuare o serie de
91 Maurice BORRMANS în Nadia ANG ELESCU – „Introducere în Islam”, E d. Enciclopedică, București,
1993, pg. 8
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
90
confuzii generalizate cu privire la simboluri și termeni, care pot genera contradicții majore. Conform
profesoarei Nadia Anghelescu, încă mai asistăm la utilizarea gr eșită a unor expresii ca: radicalism
islamic, islamism, fundamentalim i slamic sau muhammedanism, atu nci când se fac trimiteri pentru
Islam. Din acest motiv, se poate ajunge chiar la asimilarea ter m e n u l u i d e i s l a m i s m c u c e l d e
terorism. Remarcăm adesea în dezbaterile din mass-media europen e că termenul de islamism este
utilizat cu referire la curente extremiste din spațiul islamic.
În realitate, tradiționalismul islamic nu se bazează pe un proi ect sau o viziune politică, fiind
remarcat în special în mediul rural, în rândul comunităților ca re au beneficiat mai puțin de educație
instituționalizată, mai ales în rândul persoanelor în vârstă și a celor care nu au deschidere față de
cultura occidentală. Considerat în realitatea de către radicali i islamici drept un obstacol în acțiunile
lor de propagandă, trad iționalismul islamic este diferit de cel radical.
Atât tradiționalismul și radicalismul islamic se caracterizează prin respingerea modernității,
fiind încetățenită concepția că elementele modernității vin din Occident, care este văzut ca o forță
malefică, dușmană principiilor I slamului. Cea mai importantă di ferență dintre radicali și
tradiționaliștieste aceea că primii se opun modernității prin a cțiuni concrete, adeseori violente (fiind
în general tineri), în timp ce c ei din a doua categorie (membri i mai în vârstă ai comunității) refuză să
participe și să accepte elemente de noutate, provenite din ext erior, în special pe cele din Occident.
Atunci când se ia în considerare în societățile musulmane rel ația dintre stat (dawla), puterea
politică, societatea musulmană (dunya) și religie, se remarcă e xistența unei fuziuni a factorului
politic, juridic și spiritual în tr-un ansambu unic, care este u n sistem complex și unic.
Remarcăm totodată că dihotomia sp ecifică creștinismului între c onceptele de „sacru și laic”,
„stat și biserică”, sau „să dai Cezarului ce este al Cezarului” , nu se regăsește în același fel în cultura
islamică. Inclusiv modul în care este deliberată dreptatea în t radiția islamică este profund diferit,
aceasta nefiind acceptată ca venind de la oameni (judecata popu lară), ci este atribuit revelației lui
Muhammad de către Allah. Cu alte cuvinte, într-o comunitate rel igioasă islamică nu se acceptă
faptul că indivizii ar putea să reglementeze legislativ față de divinitate, și de asemenea supușii lui
Allah nu își pot aroga competențe de ordin judiciar. Urmând ace eași logică, putem constata faptul că
asumarea în lumea islamică a principiilor separației puterilor în stat devine dificilă intrând în
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
91
contradicție de fond cu preceptele islamice. Suveranitatea popu lară este adeseori văzută ca un mod
de atac față de suvera nitatea lui Allah.
In tradiția islamului se consideră că unica sursă a legii și no rma pentru orice comportament
este „Shari’ah”, un sistem de norme care cuprinde toate aspecte le vieții unui individ și a societății în
ansamblul ei. Dificultatea ezidă din caracterul incomplet și au tonom pe care îl are totuși acest set de
reguli (Shari’ah), care generează în fpt un spațiu paralel cu c el administrativ-politic.92 După cum se
știe, „Shari’ah” are la bază Coranul și Sunna, lucrarea care ad ună la un loc toate spusele atribuite
profetului Muhammad. Coranul este astfel considerat sursa primo rdială a legii religioase
(„Shari’ah”).
Putem afirma că începuturile sta tului centralizat s-au manifest at încă din perioada de
constituire a califatului (1924), în special în contextul în ca re distrugerea formei islamice facilitează
turcilor otomani succedarea cond ucerii califatului, imitând per sanii. Pe parcursul istoriei politice a
comunității islamice, problema cea mai mare a fost lipsa unui s tat național, trecând doar prin
Imperiul Universal sau fragmentarea feudală.
O serie de schimbări importante au avut loc în interiorul lumii islamice după perioadele de
colonizare și decolonizare, cea mai relevantă a fost că cele ma i multe state islamice au adoptat
sisteme islamice, după modelul Turciei sau al Iranului imediat cu sfârșitul al doilea Război Mondial.
Această schimbare a vizat mai deg rabă o reformare politică și m ai puțin una religioasă a Islamului.
Israelul a fost catalizatorul unității arabe În Orientul Mijloc iu. Conflictele statelor arabe cu
Israelul, care s-au derulat între 1948-1949, și după, finalizat e cu eșecul lor datorat atât militar cât și
pentru că nu a existat o unitate în viziune.
Anii ‘60 s-au caracterizat prin rivalitatea dintre Naser și Fay sal. Evaluarea facută asupra
pierderilor unor confruntări din războaiele dintre arabi și isr aelieni în raport cu abandonarea
criteriului religios, specifică panarabismului, fiind considera tă ca o pierdere a ajutorului lui Allah.
C o n s e c i n ț a d i r e c t ă a f o s t c ă p a n i s l a m i s m u l a t r i m f a t , d â n d o n o uă dinamică luptei împotriva
Israelului.
92 R. OLIVER– „The failure of polit ical Islam”, I.B. Tauris Publis hers, London, 1994, pg. 189
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
92
Plecând de la faptul că în Islam n u există noțiunea de biserică aceasta este considerată o
teocrație laică, relația dintre puterea politică și religie se tratează în funție de:
măsura în care rolul de lider al comunității echivalează cu o i nvestitură religioasă;
aparatul reprezentativ al puterii religioase cu care puterea po litică colaborează.
Ca răspuns la dominația europeană , în secolul al XIX-lea (perio ada de renaștere a civilizației
musulmane), se nasc două curente care au identificat răspunsuri diferite la chestiunile enunțate
anterior:
curentul reformist – care acceptă orice schimbare doar în conte xtul Islamului, ca recâștigarea
purității inițiale a acestuia (W ahabism-ul în Ar abia Saudită);
curentul laicizat – care percepe modernizarea promovată de Occi dent numai în cadrul unui
proces de delimitare a sferei spirituale de cea temporală.
Continând pe specificul curent ului reformist, în secolul al X X-lea se naște Islamismul, prin
Societatea Fraților Musulmani a lui Hassan al Banna, Egipt (în anii 20- 30). Această
ideologiedorește să impună la ni velul întregii societăți aplica rea literară a concepției islamice.
Specificitatea islamismului constă în special în ancorarea în r eligie și implicit în trecut.
Cercetătorul Laith Kubba remarca dorința puternică pentru moder nitate, demnitate și
dezvoltare.93
Eșecul statelor seculare puternice în găsirea de soluții la cer ințelor crescânde ale noilor
societăți educate a generat un proces continuu de căutarea a un or noi alternative, de cele mai multe
ori în sfera spirituală. Ulterior anului 1979, al revoluției di n Iran, grupări politice și sociale au
conștientizat importanța esențială a religiei în manipularea co munității.
În ultimele decenii, mai ales după căderea modelului comunist d e dezvoltare, dar și pe
fondul eșecului modelului secular sau Islamic de guvernare în a găsi soluții pe măsura așteptărilor
economice și sociale în continuă creștere, intelectualii musulm ani au fost din ce în ce mai tentați să
susțină și să promoveze democrația și drepturile omului. În con vinferea acestora, pentru lumea
93 Special Report 93, „Islam and Democracy”, United States Institu te of Peace, Washington, september 2002,
p.3
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
93
islamică această va duce la moder nitate și dezvoltare și va asi gura o mai bună asumare și practică a
Islamului. Laith Kubba aprecia că dacă se dorește a cerceta și a pricepe sursa profundă care stă la
b a z a s i t u a ț i e i d i f i c i l e d i n p r e z e n t a d e m o c r a ț i e i s t a t e l o r a r a b e, ar trebui analizat nu cuvintele sau
tradiția Islamului, ci factorii m odernității și ai vieții speci fice fiecărui stat94.
Profesorul italian în științe politice, P. Manduc hi, susține că radicalismul islamic a apărut ca
un efect la restricțiile societăților actuale95. Adepții radicalismului isl amic au căpătat în prezent
imaginea unor extreiști, fanatici religioși, extremiști sau chi at teroriști. Există această tendință de a
îmbrățișa foarte rapid această p ercepție a radicalismului islam ic, un rol important jucându-l
mijloacele de comunicare în masă și rețelele de socializare, ca re prezintă o imagine a lumii
musulmane dominată de extremiști fără scrupule, punându-se un a ccent deosebit pe influențele
religiei islamice.
Lupta împotriva răului caracterizează și islamul radical, dar ș i fundamentalismul,
manifestându-se pe parcursul istoriei în principal într-o formă a moralității și eticii, momentele de
criză au au condus la forme de manifestare extreme și violente – terorismul. Din această perspectivă
pentru musulmani, lupta împotriva răului se numește Jihad, noți une care a căpătat mai multe sensuri,
însă în esență se referă la lupta împotriva tot ceea ce este co nsiderat rău.
De remarcat faptul că termenul de fundamentalism este impropriu utilizat doar cu referire la
Islam având în vedere că originile acestuia sunt creștine. În e sență fundamentalismul îți are origibile
în mișcarea de respingere a teol ogiei liberale/ moderniste, pra cticată în adunările religioase ale
protestanților în SUA.
Termenul de jihad este de origine arabă și a fost introdus în v ocabular în contextul mișcărilor
islamice din epoca noastră, în general este asimilat cu teroris mul și islamismul radical violent. Deși
în sensul său propriu, temenul de jihad se traduce prin „efort” sau „luptă”, în tradiția islamică acesta
are o semnificație mult mai comp lexă și nerezumându-se însă num ai la aspecte militare. Conform
94 L. KUBBA, în Special Report 93, „ Islam and Democracy”, Washingt on, september 2002
95 P. MANDUCHI, – „Collera di Allah, Facolta di Scienze Politiche” , Universita degli Studi di Cagliari,
Cagliari, pg.25
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
94
unei definiții tradiționale, adep tul musulman ar putea înțelege Ji ha d -u l : „ cu i ni ma , cu m âi ni le , c u
limba sau cu spada”96. În lumea musulmană, Jihadul reprezintă o acțiune organizată î n grup și care
să poată să fie asumată de lider pentru întreaga comunitate, re prezentând astfel un instrument politic.
Jihadul este perceput de către musulmani ca o luptă împotriva n ecredincioșilor, explicația
regăsindu/se în paginile istorie i islamului. De exemplu, acțiun ile militare de ocupare ( numeroase
fiind în timpul lui Muhammad) sunt considerate a fi la îndemnul lui Allah, căpătând în acest fel un
caracter sacru de „război sfânt”.
În concepția credincioșilor musulmani, pot fi considerate 2 tip uri Jihad: dacă se referă la o
luptă interioară cu răul – Jihad -ul mare și dacă semnifică acți uni de luptă pentru extinderea islamică,
acum poate avea și sensul de ac țiune îndreptată către toți ce c onstituie un pericol pentru această
comunitate – Jihad-ul mic.
Conform viziunii jihadiste, lumea se împarte în: spațiul islami c și cel de război. „Dușmanii
trebuie ori să se convertească ori să se supună. 97.
În cartea sa „Istoria culturii și civilizației”, Ovidiu Drâmba îl citează pe Peter Demant98, care
identifică o serie de particularități ale mișcărilor radicale a ctive, având drept criteriu evoluția
Jihadului, care asumă ideologia po litică islamistă, enumerând u rmătoatele:
a) politizarea Islamului și islamizarea politicii;
b) islamizarea societății civile („Islam popular”), care este î mpărtășit de mase, fiind diferit de
cel al liderilor spirituali;
c) islamizarea culturii, atât a celei promovată de elite, cât ș i a și a celei populare;
96 RUTHVEN, M. – „Islam”, Editura Einaudi, Torino, 1999, pg.115
97 O. DRAMBA – „Istoria culturii și civilizației”, Editura Științi fică și Enciclopedică, București, 1987, pag.
275
98 P.R. DEMANT – „Islam v s. Islamism”. The Dilemma of a Muslim Wor ld, Praeger, Londra, 2006, pag.
129-133
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
95
În context, relevantă este statistica realizată de B. Lewis, ca re scoate în evidență că numărul
total al lucrărilor și cărților provenite din Occident traduse după al doilea Război Mondial în arabă
egalează lucrările și cărțile traduse pe an în Spania.
d) tendința de a dezvolta un Islam unic global;
e) apariția unor tensiuni agresive în zone din afara limitelor istorice musulmane (Exemplu:
India, etc)
f) tendința de re-islamizare a componentei musulmane aflată în afara spațiului musulman,
precum și apariția credincioșilor denumiți “born-again”, apreci ați ca potențiali jihadiști, care
beneficiază de acțiuni și activități de atragere, etc.
g) alimentarea permanentă a viziunii unui război împotriva val orilor “Vestului”, utilizând
toate mijloacele disponibile;
h) diversificarea, eterogenizarea și multiplocarea rețelelor i nternaționale care nu sunt
centralizate și nu dispun de o u n spațiu unic teritorial cu lid eri de neînlocuit.
P r o f e s o r u l b r a z i l i a n P e t e r R . D e m a n t d e l a U n i v e r s i t a t e a S ã o P a ulo, specializat în istoria
islamului, emite trei ipoteze cu privire la evoluția naturii re lațiilor dintre lumea islamică și Occident,
emițând următoarele dezvoltări posibile:
impunerea demoninației ideologiilor islamiste care ar duce la o bținerea unei voci unice în
societatea islamică, în jurul unui proiect radical orientat spr e o viziune anti-Occident.
Acesta s-ar fundamenta pe principiul consubstanțialității relig iei musulmane și politicii,
generând o ciocnire violentă a civilizațiilor.
secularizarea semnificativă similară celei turcești, realizată în contextul profndei
globalizării a societății în ans amblul ei, care ar genera schim barea abordării față de
religia islamică, care s-ar muta din spațiul public pe terenul opțiunilor individuale (în
privat), fără a mai avea efect asupra aspectelor sociale și pol itice.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
96
reformarea în profunzime a Islamului, cu accent pe liberalizare a și pluralizarea
societăților musulmane, dar fără să afecteze neapărat sentiment ul și practica religioasă a
credincioșilor.
Conform profesorului Peter R. De mant, deși în prezent este difi cil de acceptat aceste trei
ipoteze de evoluție a relației I slam-Occident, estimează că în următoarea perioadă este foarte posibil
să asistăm la dezvoltarea în complementaritate a elementelor di ferite ale acestor previziuni în
interiorul unor state diferite, într-o măsură și în cntexte dif erite. De asemenea, apreciază că
finalitatea acestor procese de evoluție rămâne extrem de difici l de estimat, având în vedere evoluțiile
actuale uneori surprinzătoare a le societăților musulmane. În so cietatea actuală, deschiderea lumii
musulmane spre comunicarea online generează o evoluție impresio nantă, surprnzătoare și foarte
g r e u d e c o n t r o l a t . S e n s u l s c h i m b ă r i i d e s u s î n j o s t i n d e s ă s e inverseze, revoluțiile din perioada
Primăverii arabe fiind un exemplu elocvent.
În ceea ce privește „radicalismul islamic”, înțeles ca formă ex tremă de exprimare și
manifestare a religiei, se impune a fi reamintit faptul că aces ta s-a conturat în jurul mișcării „Frăția
Musulmană”, prima grupare cu viziuni radical-islamiste, concepu tă în jurul anului 20 în Egipt. În
anul 1929, în Cairo, a fost pri ma reuniune oficială a „Fraților Musulmani”. Cu acest prilej, Hasan al-
Banna și-a prezentat și fost adoptată în cadrul Congresului, vi ziunea sa în cadrul unui document
denumit „Crez”, în care erau prezentate elementele fundamentale ale ideologiei mișcării „Frăților
Musulmani”. Pe scurt, prin această teorie, Hasan al-Banna sinte tizează în cadrul acestui „crez” legea
islamică (Shari’ah), susținând ideea că aceasta e necesar a fi agreată și implementată pe toate
palierele de existență ale comunității. Esența ideilogiei Frăți lor Musulmani era inițial aceea de a
reforma societatea, acordând prioritate tradiției și religiei m usulmane și respingând orice formă de
influență culturală sau societală occidentală. De-a lungul timp ului, mișcarea „Frății Musulmani” a
devenit treptat foarte radicală, propogându-se prin regiune în state ca: Liban, Maroc, Tunisia și Siria.
Momentul de propagare al acestei grupări coincide cu perioada d e declin a lumii musulmane.99
99 G. KEPEL, „Jihad, Ascesa e declino . Ed. Carroci, Roma, 2001, pp.28 – 29
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
97
Politologul francez, Gilles Kepel, specialist în Islam, remarcă tendința contemporană de a
asocia atentatele teroriste, că ne referim la cele de natură, r eligioasă, politică sau la cele de afctură
etnică, cu grupări arabe teroris te, atrăgând atenția mai ales a supra faptului vă acestea sunt de foarte
multe ori religiei și culturii islamice.
Cea mai importantă provocare act uală în domeniu este obținem o cunoaștere și o întelegere
a acestui fenomen care a luat amploare în ultima perioadă. Util izând metode de evaluare bazate pe
concepții occidentale nu se poate ajunge la o concluzie obiecti vă. Neadecvarea metolelor de analiză
a generat o catalogarea eronată a multor manifestări specifice renașterii islamice ca fiind
fundamentalism islamic.
Urbanizarea accelerată a societății musulmane, evoluțiile de na tură socială și tehnologică, au
stat la baza renașterii islamului modern. Din perspectiva acest ei abordări, putem compara acest
fenomen cu cel din perioada prop agării Protestantismului în Afr ica și în America Latină, la finalul
secolului al XX-lea. Dar, așa cum susțin specialiștii în istori a islamului, amploarea pe care a
înregistrat-o evoluția islamismu l are la bază aspirațiile polit ice și sociale ale musulmanilor.
Pe acest fond, au luat naștere numeroase organizații, care s-au distins prin apariția unor lideri
care revendicau o legitimare de ordin religios. Astfel în state le arabe au apărut multe mișcări care
s-au activat pe fondul dorinței de a se opune guvernelor. De re marcat că aceste acțiuni actuale au
preluat numeroase idei din exteri orul comunităților tradițional e din Islam.
În acest mod, a avut loc o transformare a Islamului într-o ide ologie de natură politică, care a
căpătat treptat tendințe extremiste, fiind numită fundamentalis m islamic. Indiferent de tendință,
marea majoritate a mișcărilor islamiste au adoptat o doctrină b azată pe ideologia conform căreia,
toate problemele politice ale musulmanilor se rezolvă prin inst aurarea unui stat islamic în care este
aplicată și respectată „Shari’ah”.100 Însă, conform politologului francez, Gilles Kepel, Islamul se
prezintă adesea ca aparinand trecutului, prezentând complexul a partenenței la sale la zona
subdezvoltării. De aici ar rezulta, conform acestui autor bloca jul semnificativ în calea dialogului
100 Ibidem, p. 29.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
98
dintre cele două lumi. Acesta sus ține că termenii discursului ș i înțelegera unor noțiuni nu sunt
aceeași, iar prioritățile și interesele se prezintă adesea în o poziție. Din această perspectivă, cea mai
importantă piedică în susținerea dialogului este ignorarea dive rselor tendințe care se manifestă în
interiorul Islamului actual, cea mai dominantă fiind cea reform atoare.
2.2.1 Compatibilitatea Islamului cu democrația
Democrația în societățile islamice reprezintă o tematică contro versată, care â evaluată după
11 septemrie 2001 atât de liderii musulmani, de actorii politic i, cât și de de reprezentanții religioși
(„ulama”) și de intelectualii lumii occidentale și islamice.
În analiza campatibilității dem o c r a ț i e i c u l u m e a i s l a m i s m i c ă , c ele mai multe studii au in
vedere tendința care emană din zona religioasă și care presupun e suprapunerea textului revelației
divine cu interpretarea care i se dă în funcție de circumstanțe le socio-istorice. Tradițiile religioase se
caracterizează prin diversitate și dinamism, fapt ce implică ex istența în toate religiile atât a
elementelor conservatoare, precum și a celor progresiste sau mo derne.
D a c ă f a c e m o i n c u r s i u n e î n I u d a i s m ș i C r e ș t i n i s m , r e m a r c ă m f a p t ul că textele sfinte ale
acestora Thora și Noul Testament au fost utilizate de-a lungul timpului pentru a justifica diverse
regimuri politice, de la feudalism la monarhie, iar în prezent, capitalismul și democrația.
Conceptul de democrație a avut, în funcție de momentele istoric e și de actorii politici, mai
multe accepțiuni. Plecând de la Grecia Antică și ajungând la Eu ropa Modernă, democațăa a îmbrăcat
o serie de forme: democrație dir ectă, democrație indirectă, ce privilegia legea majorității ce era
impusă maselor, la exprimarea votului de către majoritate.
O serie de cercetători au agreat faptul că, pe parcursul istori ei, societatea islamică a dovedit
că poate fi dinamică și poate rev ela diversitate. Evoluția Medi nei de la oraș-stat, la sultanate și
ultetior la imperii; apariția diverselor școli de teologie, fil osofie și drept, precum și scindarea în
ramurile „Sunni” și „Shi’ia” a reprezentat, de-a lungul timpulu i, un argument utilizat, atât în
susținerea conservatorismului și a tradiției, cât și a extremis mului.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
99
Islamismul a fost utilizat în susținerea diverselor interpretăr i politice, precum: democrația
moderată sau dictatura, republicanismul ori monarhia. Similar c elorlalte religii, Islamismul face apel
la diverse resurse ideologice care oferă un cadru larg de justi ficarea pentru numeroase tipare
politice.
Revenind la conceptul democrației, se remarcă faptul că lumea i slamică este favorabilă
diverselor tipuri de participare politică. În acest context, pu tem constata că seculariștii sunt în
favoarea separației religiei de s tat, iar negativiștii (atât is lamiștii moderați, cât și militanții) consideră
că modelul islamic de guvernare nu poate fi compatibil cu model ul democrației.
O serie de lideri islamici, prec um fostul rege saudit Fahd bin Abdulaziz Al Saud, erau
convinși că modelul democratic nu este compatibil cu lumea isla mică. De asemenea, apreciau că
sistemul electoral nu se poate armoniza tradiției și culturii i slamice, care se caracterizează printr-un
tip de guvernare bazat pe consultare, pe forța și voința lideru lui comunității, care îți asumă întreaga
răspunderea față de poporul său.
Pe de altă parte, extremiștilor le este specific faptul că resp ing orice formă de democrație,
manifestând o atitudine de idolare față de ceea ce numesc „lege a suveranității divine”. Acestia
propovăduiesc ideile în rândul maselor și cer obediență necondi ționată din partea adepților.
Totodată, războaiele pe care aceștia le poartă vizează practiv impunerea unei dictaturi religioase, a
unei autocrații islamice.
Conservatorii susțin că suveranitatea populară este în contradi cție cu cea de origine divină,
admițând „o alternativă care este similară unei monarhiei de ti p iluminist, care le oferă posibilitatea
de a se erija în monarh luminat, carea are discernământ și în s pecial, putere de decizie„101.
În contradicție cu aceștia, islamiștii reformiști ai secolelor XIX și XXI, printre care se
remarcă profesorul în drept islamic la Facultatea de drept din California, Los Angeles (UCLA),
Khaled Abou EI Fadl, au propus reinterpretarea conceptelor și i nstituțiilor caracteristice
islamismului în favoarea campa tibilității cu modelul democrație i, astfel: consultarea („shura”) celor
conduși de către liderii acestora, consensul comunității („ijma ”), reintepretarea și principiile legale
101 Ibidem 77
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
100
(„ijtihad”), printre care se numără bunăstarea comunității („ma slaha”), prin aprofundarea formulelor
armonizate la Islamism, derulare a de procese electorale, guvern area parlamentară și reforma
religioasă.
Analiștii care s-au exprimat în favoarea democrației islamice a preciază că doctrina unicității
lui Allah („tawhid”) sau monoteismul implică o guvernare democr atică, adică un sistem de natură
democratică. Musulmanii nu pun la îndoială legea islamică („Sha ri’ah”) sau suveranitatea divină. În
schimb, cea mai amre parte a musulmanilor manifestă reticență f ață de indivizăă care emit pretenții
la suveranitate, considerând că acest lucru ar submina autorita tea divină. Din acest punct de vedere
supunerea necondiționată față de s tăpânirea unui singur lider c ontravine fundamentelor Islamului.
Majoritatea musulmanilor consideră că democrația legitimă poate îmbrăca numeroase forme,
astfel că eforturile realizate de reformiști în planul liberali smului politic, a impunerii proceselor
electorale și a democratizării societății musulmane nu implică automat acceptarea modelului de
democrație occidentală.
Conform declarației fostului p reșednte al Iranului, Seyyed Moha mmad Khatami Mohammad
Khatami pe care a făcut-o în perioada electorală în iunie 2001, înainte de alegerile prezidențiale din
Iran „regimurile democratice nu se încadrează într-un anumit ti par, existând posibilitatea ca un
regim democratic să ducă la un model liberal sau la unul social ist. Totodată, acesta aprecia că este
posibil să existe un model de guve rnare democratică care să inc ludă norme de factură religioasă.
În viziunea fostului președinte iranian, democrațiile din între aga lume suferă de un „vacuum
spiritual”, subliniind că Islamul este aceea religie care oferă un tipar, o soluție viabilă pentru
armonizarea echilibrată a democr ației cu guvernarea religioasă.
Similar celorlalte religii, Islamismul a suferit, de-a lungul t impului, numeroase transformări
în funcție de contextul socio-politic și pe măsură ce scrierilo r sacre, tradițiior și doctrinelor le-au fost
conferite noi valențe.
Analiza compatibilății islamului cu democrația este una complex ă deoarece implică
abordarea mai multor dimensiuni: raportul dintre suveranitatea umană și cea divină; natura și
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
101
principiile guvernării societăți i islamice; natura relației din tre popor și liderul acestuia; rolul justiției,
respectarea drepturilor și liber tăților cetățenești și respecta rea principiilor pluralismului.
Urmând această logică, se remarcă faptul că legea religioasă is lamică („Shari’ah”) a generat
o serie de raporturi antagonice: suveranitatea umană versus suv eranitatea divină; legea profană
versus cea divină. De asemenea, ste agreat faptul că „Shari’ah” a stat la baza a numerose nedreptăți
și confuzii în statele musulmane, în special în chestiuni ce vi zează statutul femeii, raporturile cu alte
comnfesiuni, precum și alte aspcte ce țin de modul de vață al m usulmanilor. Cea mai gravă confuzie
în societatea islamică a fost cea între „Shari’ah” și legea isl amică, cea ce a făcut ca sistemul de legi
conceput de juriștii musulmani în trecut să fie permanent adapt at pe parcursul timpului în funcție de
evoluția istorică și a mentalităților.
Cercetătorul Khaled Abou El Fadl, unul dintre primii teoreticie ni ai islamismului modern și
unul dintre cei mai importsnți apologeți ai democrației islamic e , f a c e o a m p l ă a n a l i z ă a c e s t e i
problematici în lucrarea sa „Is lamismul și provoc area democrați ei”.
„În cea mai mare parte, Shari ’ah nu este dictată explicit de A llah, depinzând în cea mai mare
măsură de actul de interpretare al factorului uman, care își pu ne amprenta substanțial pe
reinterpretarea ei continuă.”102 În viziunea aceluiași teoretician, există o distincție foarte clară între
„Shari’ah”n și „Fiqh”, adică inte rpretarea făcută de individ, p roces în care intervin și factorii
istorico-sociali și politici.
De notat faptul că reformiștii se referă la dimensiunile legii islamice, folosind o serie de
antagonisme, precum: caracterul uman versus cel divin, punând a ccentul pe distincția dintre
obligațiile credinciosului musulmn față de Allah (adorația, rit ualul rugăciunii de 5 ori pe zi, ținerea
postului din luna Ramadan și pele rinajul la Mecca), de responsa bilitățile față de ceilalți credincioși
din cadrul comunității religioase musulmane (tranzacțiile socia le).
Diferența dintre legea divină („ Shari’ah”) și interpretarea fac torului uman („fiqh”) este
fundamentală, mai ales din perspectiva modului în care analizea ză gradul în care legea islamică este
102 K.A. El FADL – „Islam and the Challenge of Democracy”, A Boston Review Book Paperback – March
28, 2004
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
102
influențată de contextul socio-istoric, de interpretarea dată d e credincioși, de deschiderea față de
schimbare și evoluție. O astfel de abordare implică adaptarea l a contextul actual, prin impunerea
unei viziuni mai dinamice, univers aliste, pluraliste și o mare deschidere culturală.
Modelul secularist presupune des prinderea politicului de relige , d e c i î n c e l e d i n u r m ă
trecerea către un islamism moderat, tolerant, adaptat societăți i actuale, în care musulmanii sunt
considerați egali cu „necredinci oșii”. Din perspectiva reformiș tilor, fundamentul unei societăți
musulmane ideale este tuturor musulmanilor de a reinterpreta te xtul Coranului și învățăturile
Profetului pe baza evoluțiilor societății actuale și a eticii a cesteia.
De-a lungul timpului, reformiștii musulmani au avut de suferit pe de o parte din partea
structurilor represive violente ale regimurilor totalitare, fii nd amenințați și condamn ați cu închisoare,
iar pe de altă parte fundamentaliștii islamici au încercat să s uprime ideile progresiste. Cu toate
acestea însă, o parte dintre reformiști nu a renunțat la a-și p ropaga ideile provenind de la o elită
restrânsă către structuri instit uționale și poapoare islamice.
Majoritatea specialiștilor susțin că o schimbare de mentalitate la nivelul generațiilor viitoare
de lideri laici sau religioși presupune o semnificativă reconsi derare a sistemului instituțional, mai
ales a celui educațional. Această reformă trebuie să înceapă de la educarea liderilor religioși, prin
reformarea modalității de susține re a seminariilor („madrasas”) , a școlilor și universităților.
Pentru a defini corect raportul dintre islamism și democrație, scriitorul și politologul
pakistanez, Eqbal Ahmad103, cunoscut pentru activismul său anti-război și sprijinul său î n favoarea
mișcărilor de rezistență la nivel in internațional, precum și c ontribuțiile sale academice în studiul
Orientului Apropiat, a lansat în 1994 următoarea întrebare: „Ca re ar fi strategia pe care intelectualii
musulmani ar trebui să o adopte pentru democratiz area societăți lor arabe?”.
103 Eqbal Ahmad Centre for Public Education – „What is Democracy?” (Urdu) – https://eacpe.org/what-is-
democracy-urdu/
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
103
Unul dintre specialiștii care a încercat să răspundă la această provocare a fost, Nader A.
Hashemi104, directorul Centrului de Studii pentru Orientul Mijlociu și pr ofesor asistent pentru
Politică Islamică la Școala de Studii Internaționale Josef Korb el de la Universitatea din Denver.
Acesta a evocat faptul că sunt necesare demersuri serioase pent ru a înțelege trecutul, manifestând
spirit critic și compasiune. Acest a susține că numeroși intelec tuali știu mai multe despre Occident și
despre istoria modernă, decât despre propria lor cultură și ist orie. O schimbare radicală este viabilă
doar dacă noul model este axat pe vechile tipare. Numai înțeleg ând trecutul se poate asigura o
relaționare organică și corectă cu civilizația moștenită, evolu ția implicând păstrarea identității.
Unii cercetători susțin că Islamul are toate ingredientele nec esare pentru a fi compatibil cu
democrația, religia fiind scoasă din context de o minoritate ra dicală. Pe de altă parte, există studii
empirice care arată că țările musulmane sunt mult mai puțin dem ocratice decât cele ne-musulmane.
Aceste cercetări includ însă numai blocul omogen al statelor ar abe, care nu este suficient pentru un
rezultat concludent, deoarece 70% dintre musulmanii lumii trăie sc în țările asiatice ne-arabe.
Autoarea lucrării „Democracy in Muslim Societies”, Zoya Hasan, descrie căile multiple
urmate de musulmani în căutarea democrației, se arată în prezen tarea făcută de Asia Times. Zoya
Hasan demontează discursul stereotip despre musulmani după 11 s eptembrie 2001 și subliniază
faptul că limbajul politic din ță rile islamice nu este uniform.
Contextul național și particularitățile trebuie cercetate în de taliu pentru a înțelege relația
dintre Islam și democrație. Volumul analizează situația din Ban gladesh, Indonezia, Iran și Malaezia.
În Bangladesh asistăm la un proc es constant de islamizare, care încalcă aspirațiile democratice
seculare inițiale. Elitele militaro-birocratice se folosesc de un drept divin de guvernare ce datează
din perioada când Bangladeshul era o parte a Pakistanulu și fol osesc Islamul ca pe o armă pentru a-
și consolida puterea și pentru a se legitima.
Jurnalista de origine americană și expertei în politică externă , Barbara Slavin, explică
paradoxurile sistemului politic și culturii iraniene, care mani festă mai mult pluralism și libertate
104 N.A Hashemi – „Islam, Secularism, and Liberal Democracy: Toward a Democratic Theory for Muslim
Societies”, Oxford University Press 2009
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
104
decât unii dintre aliații regionali cei mai apropiați de Washin gton. Aceeași autoare compară sistemul
iranian de guvernare cu un „ring de dans”, în care cercurile cl erice cu viziuni politice diferite se
dispută permanent pentru a int ra în grațiile conducătorului sup rem.105
În cadrul unei prelegeri publice, profesorul Edward Saïd de la Columbia University din New
Y o r k s e m n a l a î n 1 9 9 6 u t i l i z a r e a i m p r o p r i e a c o n c e p t u l u i d e I s l a m și atrăgea atenția asupra
confuziilor generate în folosirea acestuia în societățile occid entale.
Atunci când este utilizată sintagma ,,lumea islamică” trebuie e vitate interpretările
superficiale de natură să simplifice realitatea care este mult m a i n u a n ț a t ă ș i m a i c o m p l e x ă . D a c ă
reducem analiza la cifre, atunci putem constata, conform statis ticilor actuale numărul musulmanilor
din toată lumea se ridica în 2015 la 1,5 miliarde, reprezentând populația majoritară în circa 23 de
țări. 14 state dintre acestea au Islamul ca religie de stat, ia r 9 sunt state islamice, care au adoptat
„Shari’ah”,considerând-o a fi le gea fundamentală în care se reg ăsesc reglementări ce țin de aprecte
religioase, politice, sociale, juridice și religioase ale statu lui. 80% din credincioși de religie
musulmană trăiesc în Asia, în timp ce 20% se află în Orientul M ijlociu.
Profesorul Edward Saïd observa că există diferențe semnificati ve în state din Orientul
Mijlociu cum ar fi Malaezia, R. H. I., R. A. S., Yemen, Tunisi a, Egipt, subliniind evoluțiile interne
diferite și pluralitățile din societățile acestor state deosebi t de complexe.
Din perspectiva aceluiași autor, noțiunile de „Islam” versus „O rientalism” face trimitere în
cultura Occidentală la o imagine pentru cunoașterea, interpreta rea, analiza societăților din Orient.
Aceasta se regăsește expresia des utilizată de istorici și de a naliștii politici ,,The West versus the
Rest”, identificată încă din secolul XIX pentru perioada domina ției britanice, franceze. De remarcat
fapul că paradigma enunțată anterior s-a menținut neschimbată p ână după atentateleteroriste de la 11
septembrie 2001, când a cunoscut o accentuare.106 În rezumat, aceasta se fundamentează pe teoriile
rasiste care au fost dezvoltate în timpul secolului al XIX-lea, f i i n d t e o r e t i z a t ă d e c ă t re o s e r i e d e
teoreticieni, printre care: Joseph Arthur de Gobineau (cu teori a sa privind „demografia rasială” sau
105 – http://www.atimes.com/atimes /South_Asia/IK22Df02.html
106 E. SAID, http://www.thenation.com/article/clash-ignorance .
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
105
Joseph Ernest Renan (specialist francez în limbi și civilizații semitice, filosof și istoric al religiei).
Aceștia susțineau și proclamau incompatibilitatea dintre valori le fundamentale ale culturii europene
și cele specifice “lumii Islamice”107.
Abordarea bazată pe logica diferenței „ei și/vesus noi”, se reg ăsește în reprezentările mentale
fundamentate pe prejudecăți istorice foate greu de demontat, fa pt care este exprimat de asemenea în
discursul unor specialiști americani de prestigiu, printre care se numără Bernard Lewis. Acesta
apreciază că “blame game-ul”, pe care îl practică numeroși “isl amici” va continua până când
„sentimentele acestora de complex și frustrare întreținute de c onștientizarea rămânerii în urmă în
raport cu Occidentul se vor diminua.”108 În timp ce Bernard Lewis este de părere că „lumea
islamică” nu trebuie să provoace Occidentalii într-un conflict irațional, profesorul american în științe
politice Samuel Huntington sfătuie ște Vestul să facă demersuri pentru a încorpora culturile est-
europene și latino-americane, să se folosească de conflictele d intre Confucianiste și cele Islamice
„pentru a consolida instituțiile internaționale legitimează și scoate în evidență obiectivele și valorile
Vestului”109.
Concepția potrivit că, lumea semitică a Orientului Mijlociu est e mult sub nivelul
Occidentului, fiind caracterizată de “sărăcie” și lipsa unor pe rspective de excelare în domeniul
cultural, s-a regăsit și se regă sește în mentalitatea Occidenta lului.110
Totodată, se remarcă numeroși spec ialiști în domeniul studiilor orientale contemporane,
printre care profesorul în științe politice la Universitatea di n Maryland și specialist în societatea
civilă, Benjamin Barber, care susține egalitate dintre noțiunil e: „Islam”, „Jihad” și „fundamentalism
107 E. SAID – „Orientalism ”, Ed. Amarcord, Timișoara, 2001, p. 19
108 B. LEWIS – „What Went Wrong. Western Impact and Middle Eastern Response”, O xford University
Press, Oxford, 2002, p. 159
109 S. P. HUNTINGTON – „The Clash of Civilizations and the Remakin g of World Order”, Ed. Simon &
Schuster, New York, 1995, p. 25
110E. SAID, op. cit., pp. 296-298
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
106
Islamic”, prentând ca pe un set de valori comune specifice majo rității populației musulmane, care
manifestă dornița de a purta în prezent un război care să le of ere un viitor conform trecutului glorios.
Conform teoriei lui Benjamin Barber, Islamul se regăsește într- o relație antinomică cu
interesele și idealurile unei democrații liberale, îmbrățișând și utilizând modalități preponderent
nedemocratice, chiar violente și teroriste, în raport cu Occide ntul. În viziunea acestuia, Islamul se
raportează la civilizația Occidentală ca la cel mai mare inamic , atât din punct de vedere al modului
de viață patriarhal tradițional, specific „epocii de aur” din p erioada celor patru califi, existând
dorința liderilor săi de a-l reinstaura, fiind pentru Occident unul dintre principalii inamici ai
„moștenirii iudeo-creștine”.111 Totodată, Bernard Lewis subliniază că este necesar să fim
responsabili și să nu ne lăsăm „provocați la într-un conflict i rațional”112, aprecind că astfel de
afirmații reprezintă exemple tipice de discurs caracteristice O rientalismului clasic.
În viziunea lui Edward Said, abor area de tipul „noi” versus ”ei ” este una intolerantă și
exclusivistă, similară situației internațională rezultată după momentul căderii U.R.S.S. în anul 1991.
Atunci inamicul Amercicii a dispărut și similar fostelor „obice iuri imperiale” ale Franței și Marii
Britanii în Orient, acestea și-au consolidat rolul dominator în spațiul arab. Conform aceluiași autor,
„tendințele imperiale americane au fost semnalate îndată cu ter minarea ultimului război mondial”113,
devenind mai vizibile după finalizarea Războiului Rece.
Studiile și discursul despre Orien t sunt în general puternic id eologizate. Acestea se regăsesc
în analizele unor analiști celebrii, precum Samuel Huntington, Bernard Lewis, Benjamin Barber și
alții. Subiectul acestora de investigație este un domeniu de cu noaștere foate complex, legat în mod
direct de politica externă a SUA, neputând fi doar unul pur „șt iințific”, imparțial, obiectiv sau aflat
total în afara partizanatelor ideologice și politice.
În această logică, Samuel Huntington susține presupusul război inter-civilizațional și
argumentează în favoarea întâietății Vestului, a universalități i valorilor și intereselor sale, precum și
111 B. MILTON-EDWARDS – „Islam a nd Violence in the Modern Era ”, Palgrave Macmillan, New York,
2006, pg. 56
112 http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1990/09/the-roots-o f-muslim-rage/4643/6/
113 E. Saïd, op. cit., p. 303
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
107
a „necesității de a d ezvolta capacități militare pentru a rezis ta și înfrânge „civilizației Islamice”,
dominate preponderent de a spectele religioase”.114
Dihotomia „Islam versus Vest” reprezintă în prezent o tematică abordată frecvent în
dezbaterile publice și discursurile mediatice din sttele Occide ntale. În centrul acestor dezbateri
identificăm adeseori opinii care susțin caracterul premodern al “civilizației Islamice”, descris ca o
etapă inferioară de evoluție istorică, un adevărat Ev Mediu, în cadrul căruia comportamentele
individuale și acțiunile publice sunt dirijate în mare parte de normele religioase asumate și
respectate cu strictețe de către credincioși musulmani.
Islamul nu reprezintă o civilizație ermetică și monolitică, os tilă față de toate celelalte cu
excepția celui Confucianiste, după cum sugerează Samuel Hunting ton în cunoscutul său eseu apărut
în Foreign Affairs în 1993. Dacă luam în considerare sistemele fundamentale de evaluare a lumii,
ambele curente religioare au avut în centru „misiunea” de civil izare a umanității și convingerea că
doar ele dețin monopol ul adevărului ce se impune transmis și pr opagat în lume.
O schimbare a acestei paradigmei inițiale a avut loc, susțin o serie de analiști, imediat după
perioada de secularizare care a avut loc în Vest, respectiv voc ația mesianică perpepută ca misiune
civilizatoare se mută din spectrul religiei în cel politic. Din această perspectivă, se conideră că
“destinul manifest al SUA are la bază o natură eminamente relig ioasă”115, similar argumentației
morale specifice dominației coloniale britanico-franceze exerci tate în Orient pe parcursul secolelor
al XVIII-le și al XIX-lea.
În analiza gradului de compatibilitate al Islamului cu democraț ia, se abordează destul de des
și antiteza frecvent evocată între „musulmanul bun” și „musulma nul rău” (good muslim vs. bad
muslim). Unul dintre cercetătorii care abordează această antite ză este specialistul ugandez,
Mahmood Mamdani, specializat în studil colonialismului și post- colonialismului, care sugerează
existența în cadrul „civilizației islamice” a unei astfel de op oziții, care este una operațională.
114 J. FOX și S. SANDLER- „Bringing Religion into International Relations”, Palgrave Macmi llan, Londra,
2004, pg. 116-117
115 M. MAMDANI – ,,Good Muslim, Bad Muslim: A Political Perspective on Culture and Terrorism” în
American Anthropologist, Vol. 1 04, no.3 (sept. 2002), pg. 768
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
108
Conform cercetătorului ugandez Mahmood Mamdani, un „bun musulm an” este acela care
refuză să accepte orice formă radicală de interpretare a textel or sfinte și care manifestă atașament
față de valorile Islamului originar. Acesta se prezintă prin to at ceea ce face ca pe un iubitor de pace
ș i d e s c h i s l a c o n c i l i e r e ș i d i a l o g . Î n a n t i t e z ă , „ m u s u l m a n u l r ă u” este adeptul unor interpretări
subiective și radicale și ale acelorași texte religioase, impun ându-le ca ideologie, atingând și forme
„fundamentaliste”.116
În viziunea profesorului și istoricului și cercetărorului israe lian Yehuda Bauer, primele
manifestări islamice cu caracter ideologic si-au făcut apariția aproape concomitent cu cele europene
de factură național-socialistă și cele fasciste, asemănându-se prin faptul că toate trei prezintă
elemente anti-liberale, dar mai ales distructive.
Totodată, o serie de analiști constată că există tendința în un ei părți importante a lumii
islamice de a se „întoarce la religie”, mișcare denumită în lit eratura de specialitate “Islamic
Revival”117. Pe scurt, o minoritate relativă se identifică și asumă o inte rpretare a textului sfânt, a
Coranului, ostilă modernității, și Occidentului în general. Ace astă interpretare nu este asociată
„musulmanilor răi”, fi ind numită generic „Islamism politic”, re spectiv „fundamentalism islamic” în
limba arabă („Al-usuliyya alislamiyya”).
Mahmood Mamdani susține că din i nteriorul aceste minorități isl amice s-au desprins și ceea
ce numește „musulmani răi”, adi că o serie de indivizi care se m anifestă violent, derulând chiar
acțiuni de natură teroristă împotriva Occidentalilor în general , a SUA cu aliații ei în particular.
Aceștia se caracterizează prin faptul că mizează pe susținerea membrilor pe care îi reprezintă și în
numele căreia pretind că acționează.
Toate aceste analize și dezbateri preocupă în continuare atât lumea occidentală, dar și
specialiști din interiorul lumii islamice, care încearcă să ide ntifice diferențele, care crează prăpastie
116 Y. BAUER – ,,Some Thoughts on Radical Islam” articol disponibil pe Internet la adresa
http://www1.yadvashem.org/yv/en/holocaust/insights/podcast/baue r_radical_islam.asp
117 S. KATHAB – ,,Democracy in Islam ”, Routledge, New York, 2007, p g. 199-200
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
109
între cele două părși și să armonizeze asemănările care crează punte de dialog și premize de
colaborare, în armonie și cu respectul caracteristicilor natura le ale fiecărei părți.
2.2.2 Islamul și Drepturile Omului
Declarația drepturilor omului în Islam a fost adoptată la Cai ro la 5 august 1990 de către
Organizația conferinței islamice, fiind o adoptare specială a D eclarației universale a drepturilor
omului din țările musulmane. Acea sta a fost ratificată de 57 de state musulmane.
Plasată sub influența șariei118, această adaptare se reflectă în special printr-o puternică
amprentă religioasă, afirmarea primatului divin, limitarea libe rtății de a alege propria religie și de a o
schimba, libera exprimar e, egalitate a genurilor.
Acest text a precedat Declarația islamică universală a dreptu rilor omului din 1981, propusă
de Consiliul islamic al Europei, care a fost promulgată la 19 s eptembrie 1981, cu ocazia unei
reuniuni organizate la Paris de către UNESCO119.
Fundamentele Drepturilor Omulu i în Islam sunt introduse și ex plicate în paginile Coranului,
însă textul considerat a fi prim a declarație a drepturilor omul ui este discursul Profetului ținut cu
ocazia pelerinajului său de rămas bun în fața a peste 120 000 d e musulmani adunați la Muntele
Arafat. În acest discurs, el a pus bazele drepturilor omului, d eclarând viața sacră și de neatins120.
118 Corine CHADAUD, „Les valeurs occidentales sont-elles universell es ?”, hors série Le Monde-La Vie,
n°11, „L'histoire de l'Occident. Déclin ou métamorphose ?”, 201 4, p. 170.
119 Sami Awad Aldeeb ABU-SAHLIEH, „Les Musulmans face aux droits d e l'homme”, Dr. Dieter Winkler,
1994, p. 481
120 Mawlânâ MAWDUDI – „Drepturile omului în Islam” – este traducer ea în engleză a unui discurs ținut de la
invitația Forumului pentru Drepturile și Libertățile Civice la Flatties Hotel, Lahore, Pakistan, în 16
noiembrie 1975 .
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
110
Există o serie de dispute în cadrul Islamului contemporan în legătură cu maniera în care este
evaluată importanța dreptului mu s u l m a n m e d i e v a l , i n t e r a c ț i u n e s a cu dreptul pasiv și receptarea
tratatelor internaționale referitoare la drepturile omului. O m are parte din dreptul musulman a
devenit opsolet de-a lungul timpului, mai ales în domeniul pena l, provocarea actuală fiind
reactivarea transpunerii sale în dreptul pasiv al țărilor islam ice.
Plecând de la modul în care sunt percepute drepturile omului de către musulmani, studiile de
specialitate identifică trei categori majore:
1. Musulmanii Conservatori se caracterizează prin faptul că promovează necesitatea trasăr ii de
reguli clare și de limite, care se referă la promovarea unui st il de viață care are drept referință
practica religioasă. Această concepție atinge aspecte care fac astăzi unor critici și unor preicupări
majora la nivel internațional. Viziunea conservatoare îți regăs ește originile în perioada clasică și
medievală, perspectiva care primează în evaluare fiind cea a co munității, indivizii fiind văzuți ca
parte a comunității în care trăiesc și în raport cu care au num eroase obligații și limitări.
Conservatorii consideră că pro movarea drepturilor omului de c ătre lumea occidentală în
lumea islamică este modul de manifestare a hegemoniei vis a vis de spațiul arab. În Occident,
această mișcare este considerată ca nefiind în concordanță cu d emocrația și cu drepturile omului,
având în vedere responderea articolor 16 și 18 din Declarația D repturilor Omului.
2. Musulmanii Reformi ști sau Neomoderni ști se manifestă prin promovarea unei viziuni care mai
relaxate în comparație cu cei conservatori, mergând pe ideea că trebuie respectate principiile de bază
ale Islamului, însă este necesară o reinterpretare a acestora p entru a fi adaptată evoluției și
schimbărilor societății moderne.
3. Musulmanii Seculari ști adoptă o perspectivă axată pe intenția de promovare a dezvolări i țării de
origine și are la bază experiența occidentală a secularizării.
Ideologia islamică s-a caracterizat dintotdeauna printr-o viziu ne dominată de confesionalism
ș i e t n i c i t a t e , a v â n d î n c e n t r u l e i c a s u r s ă p r i m a r ă d e d r e p t s u premația Coranului. Coranul este
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
111
considerat ca fiind „inimitabil”, iar din acest punct de vedere orice traducere este evaluată ca
interpretare sau parafrazare.121
Istoricul francez, Dominique Sourdel (1921- 2014), specializat î n i s l a m u l m e d i e v a l , a
detaliat în lucrarea sa intitulată „Islamul” resorturile care s tau la baza gandirii islamice și care sunt
relevante în analiza evoluției domeniului drepturilor omului în regiune.
Conform istoricului francez, termenul de comunitate („ ummah„) „se bazează în Islam pe
egalitatea dintre adepții credinței”.122 Cu toate acestea, integrarea specificului și a particularități lor
n a ț i o n a l e ș i t r i b a l e a f o s t f o a r t e c o m p l e x ă . A c e l a ș i a u t o r s u b l iniază faptul că „problema rasială a
reprezentat permanent o particularitate a „Ummei”, adică a comu nității musulmanilor, mai ales în
perioada convertirilor din Imperiul Arab”123. În cadrul Coranului124 regăsim termenul de „ummah”,
care desemnează comunitatea credincioșilor în plan local, precu m și cu sens universal, acela de ”dar
ul” Islam. Același autor, amintește că în Coran și, în general, în tradiția islamică, regăsim termenul
„ahl al kitab”, care face referire la susținătorii religiilor m onoteiste, evrei și creștini, desemnând
uneori comunitatea umană în integralitatea ei. Istoricul Domini que Sourdel reamintește că
fondatorul „Ummei” este considerat, fără nici un fel de dubiu, Muhammad, iar „ummah” face
referire la comunitatea islamică în dimensiunea sa concretă.
De remarcat faptul că religia isl amică manifestă o dimensiune s ocietală profundă. Prin
intermediul Coranului și a trad iției („hadith”), societatea est e orientată pe anumite linii etice
revelate. Din această perspectivă, „ummah” are o dimensiune uni versală, toți indivizii fiind
considerați potențiali adepți ai Islamului. Conform teoriei soc iale islamice, „ummah” reprezintă
rezultatul consensului politic, ideologic și militar. Totodată, acesta este și rezultatul unui consens
psihologic, care presupune asu marea identității religioase, res pectiv reformarea personalitații
indivizilor prin „jihad” interior. Concret, consensul ideologic presupune un proces de acceptare a
practicii libere a acestei relig ii sau de convertire la Islam î n cadrul teritoriilor care nu sunt
121 R. RUS – „Istoria filosofiei islamice ”, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 14.
122 Coran, XLIX, 10: credincioșii sunt cu toții frați
123 Dominique SOURDEL – „Islamul ”, Editura Humanitas, București, 1993, p. 80
124 Coran, XLIX, 2, 143; 16, 93; 23, 52.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
112
musulmane (denumit în arabă „dar ul harb”). Pe de altă parte, c onsensul militar se referă la
necesitatea comunicării continue a ideilor revelate, realizată prin „ da’ wa ”, respectiv invitația la
aderare.
Istoricul francez subliniază faptul că prin Coran se acrediteaz ă convingerea că „ ummah”
reprezintă modelul de comunitate, transmis de însuși Allah, asp ect care se regăsește și în cadrul
Declarației Universale a Drept urilor Omului în Islam (1981).
Activistul politic și ideolog islamic, Jamal Al-Din al Afghani, militat pentru egalitatea
drepturilor pentru toți indivizii, indiferent de credință a pus accentul pe necesitatea adoptării unor
noi structuri în societatea islamică.
Se costată că în secolul al XX-lea, dimensiunea culturală a isl amului și raționalismul au
reprezentat teme dominante în procesul de reinterpretare modern istă a ideologiei și dreptului
islamic. Modernizare societății islamice a constat în „acțiuni semireformatoare de natură să genereze
adaptarea ideologiei islamice la cerințele evoluției actuale”125.
Una dintre provocările cele mai importante ale dreptului islami c ete reprezentat de modul în
care se adaptează „ qadar”-ul (aplicarea în contextul vieții reale) a textelor religioase, r espectiv
„zaman afaqi” , precum și „ igtihad”- ul, adică demersurile de cercetare personală, ajungându-se la o
interpretare subiectivă a legii, aspect rezervat doar fondatori lor școlilor juridice „ muğtahid
mutlaq”126.
Imediat după al doilea război mondial, în cadrul manifestării panislamismului a fost creată
Liga Statelor Arabe, care avea ca obiectiv fundametal apărarea suveranității și independenței statelor
membre127, precum și de a supraveghea inte resele comune ale lumii arabe. Dacă luăm în considerare
problematica minorităților nu putem să nu abordăm chestiunea na ționalismului kurd, Iran, Turia și
125 R. RUS, op. cit., p.324
126 Dominique SOURDEL, o p.cit., p. 48, 61
127 Egipt, Arabia, Yemen, Transiordan ia, Irak, Siria, Liban, cf. D. Sourdel, op. cit., p. 142.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
113
Irak refuzând să-l recunoască, pe fondul crizei sioniste, care a luat amploare în perioada post-belică,
recunoscută în 1947 prin decizia Organizației Națiunilor Umite128.
De remarcat că Egiptul, care în 1971 a vrut să realizeze un pro iect federativ cu Siria și Libia
și Siria rămâne centrul intelectual și religios al Islamului129. Tradiționala diviziune teritorială a fost
înlocuită cu întărirea statelor suverane130, care integrau și comunități mixte nemusulmane131,
precum și diaspora.
Califat spiritual din anul 1922, î n Turcia marcată de reformele lui Atatűrk, prezintă: abolirea
califatului, a calității de mare muftiu, renunțarea la văl, abo lirea legislației coranice în favoarea
cadrului legislativ de tip european. În anul 1926 a introdus al fabetul latin și a desființat jurământul
religios, iar în 1934 a fost acc eptată introducerea numelui de familie.
Totodată, în fostele țări sovietice au fost interzise în 1920 v ălul și legislația coranică. Pe de
altă parte, se remarcă o schimbar e majoră și în Iranul șiit, ca re a vunoscut o adevărată
„europenizare”, pătrând totuți tradițiile religioase în domeniu l legislației civile. Iranul a renunțat de
asemenea la purtarea vălului de către femei în anul 1936.
Modernizarea societăților islamice s-a manifestat prin introduc erea regimului parlamentar,
excepție făcând Afganistanul. De asemenea, în Arabia Saudită pa rlamentul a rămas doar un proiect
de domeniul ficțiunii. Procesul de emancipare și apropiere de s ocietatea europeană a inclus o serie
128 Prin rezoluția ONU 181 din 29 noie mbrie 1947, teritoriul aflat sub control britanic la vest de Iran era
împărțit între un stat evreiesc și unul arab; rezoluția plasa I erusalimul sub control Internațional
http://ro.altermedia.in fo/istorie-alternativa/va-fi-reconstruit -templul-dinierusalim_4340.html.
129 D. SOURDEL, op. cit., pg. 143-145.
130 Arabia Saudită – regalitate, Yemen, Yemen de Sud – republici, e miratele din Golf, Republica Arabă Egipt,
Sudan, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, republicile africane maj oritar șiite, Turcia, Iran, Afganistan, Pakistan,
Bengali, Cașmirul hindus, Statele unite ale Indoneziei
131 Tătari, Bașkiri, Kazakhstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenis tan, Federația Transcaucaziană, China,
India, Israel, Malaysia, Cipru, E tiopia, Eritre ea, Madagascar, Ciad
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
114
de modificări, precum: adoptarea unei legislații de muncă, apar iția mișcărilor sindicale, laicizarea
dreptului, emanciparea femeilor, excepție făcând Arabia Saudită .
Arabia Saudită a făcut excepție de la această tendință de mode rnizare a lumii islamice,
manifestând conservatorism și adoptând wahhabismul.
Un iment istoric important îl reprezintă anul 1945, când mișca rea Frații Musulmani a militat
pentru „democratizarea” Islamulu i, concomitent cu reislamizarea radicală a cadrului legislativ.
Modelele de tip socialist de după 1954 s-au adaptat la „matrice a politică” musulmană, una
dintre consecințe fiind înlăturarea din viața activă a comunită ților nemusulmane. Cercetătorii
remarcă faptul că toate curentele de gândire au ca și constantă caracterul defensiv al ideologiei
islamice, asumând adese a rolul de victimă.
În cadrul analizelor despre islamul defensiv regăsim idee confo rm căreia încălcarea
drepturilor omului este o problemă care nu caracterizează lumea islamică, asumând dialogul între
civilizații în baza principiilor rațiunii și toleranței, civili zația europeană adoptându-le datorită
acestora. În acest fel lumea islamică („al-Alam al-Islami”) asu mă efortul de reducere a diferențelor
etnice ce țin de sfera religioasă sau de cultură.
Având în vedere influența majoră exercitată de sfera religioasă asupra sferei socialului,
chestiunea drepturilor omului în lumea islamică nu poate fi ana lizată decît în corelație cu „ shariah”
– legea canonică care condiționează prezența preceptelor corani ce în cadrul prevederilor legislative
laice.
Trebuie să remarcăm faptul că în tradiția islamică, evaluarea d reptății reprezintă nu obiectul
deliberativ al indivizilor, fiin d revelat în textul Coranului. Majoritatea statelor arabe au ales ca
soluție de compromis să coreleze dreptul islamic bazat pe revel ația coranică, cu modele occidentale
de drept. Astfel, avem cazul Siriei care a adoptat codul france z sau cel anglo-saxon preluat în
K u w e i t , O m a n , Y e m e n , L i b a n ș i E g i p t , Y e m e n . Î n A r a b i a S a u d i t ă p evalează „shariah”, care
constituie o colecție de reguli, completate de o serie de legi cu impact neglijabil la nivelul societății.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
115
Conform lui Mohammad Khatami, prevederile coranice reprezintă 1 0%, în timp reglementările de
drept canonic (denumite „fiqh”) subsumează 90% din componența s istemului de drept islamic.132
În evaluarea mai multor specialiști în dreptul islamic, Declara ția universală a drepturilor
omului în lumea islamică adoptată în 1981 constituie rezultatul unui mod de reprezentare colectivă a
lumii, pe care musulmani o numesc „ummah” și care se referă la reorganizarea lumii în baza
distincției tradiționale dintre conceptul „dar ul harb” și „dar ul islam” și nu după criterii laice,
specifice sistemului statal.133
În secolul XX, a avut loc un proces de islamizare a relațiilor internaționale, care a generat
apariția a două sfere diplomatice distincte: 1. „Dar al Islam”, adică teritoriu caracterizat prin
suveranitatea islamică legitimă, conform celor transmise de Pro fetul Mohamed, situație ce se
regăsește în Iran, Irak, Egipt, Maroc, Iordania, Arabia Saudită , Sudan și Afganistan, și 2. „Dar el
Sherk”, care se referă la teritoriile față de care orice musulm an a resimte o „ură sfântă”.
Trebuie să avem totodată în vedere faptul că gândirea politică islamică este puternic marcată
de dualism, respectiv binele („dar ul Islam”) versus răul („dar ul Keferî”) sau credință versus
necredință. Există însă și excepții la această falie dintre mus ulmani și nemusulmani, respectiv: „ahl
al kitab”, care sunt „oamenii” cărții, adică acea categorie din care fac parte evrei, creștinii și
zoroastrienii, având statutul de tolerați. Reamintim în acest c ontext că teza hungtoniană a ciocnirii
civilizațiilor a fost luată în discuție și în contextul forumul ui Uniunea Europeană – Organizația
Conferinței Islamice de la Ankara , care a avut loc în februarie 2002134, pe fondul evenimentelor din
11 septembrie 2001.
132 Mohammad KHATAMI – „Islam, dialog și societatea civilă ”, Editura Argus, 2001
133 K.J. HOLSTI, International Politi cs, New Jersey, 1995, p. 74, a pud „Islam și democrație„, pg. 5, n.9.
134 Nicolae NEGRU – „Lumea islamică de la Ștefan cel Mare la Ossama ben Laden ”, în Revista Sud-Est.
Artă, cultură, civilizație”, 2002/ 2/48, http://www.sudest.md/nu mere/20020709/article_4/
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
116
2.2.3 Situația femeilor în Islam
Condiția femeii în societatățile islamice continuă să suscite interes și preocupare la nivelul
opiniei publice occidentale, mai ales din perspectiva standarde lor caracteristice societăților moderne
actuale și a necesității respec tării drepturilor omului.
Egalitatea de gen în Islam preocupă în continuare comunitatea internațională ( organizațiile
internaționale, ONG-urile și asociațiile destinate respectării drepturilor femeilor). Este adevărat că
în lumea islamică au fost realizați în ultimii ani pași importa nți pentru ameliorarea condiției femeii,
fapt ce se poate constata atunci când facem o comparație cu sit uația acestora din perioada
preislamică, însă problematica este lăsată însă de factorii pol itici din aceste state într-un con de
umbră în prezent. Dinamismul în plan politic și socal al acesto r societăți pe scena internațională au
impus necesitatea unei reforme interne în acest domeniu, presiu nile externe, atât la nivel politic, cât
și privat fiind destul de importante.
Revenind la rădăcinile acestei concepții, luînd în considerar e perspectiva religioasă
dominantă în aceste societăți, regăsim atât în legea islamică ( sharia), cât și în Coran note privitoare
la condiția și statutul femeii. Teoreticienii în domeniul relig iei, argumentează că, în ciuda faptului că
Mohamed a valorizat femeile, în Coran a lăsat prescripții sever e, care plasează femeia pe un loc
inferior față de bărbat, întărind perceperea că femeia ar fi in ferioară, supusă de drept bărbatului,
având rolul strict legat de procreare și îngrijire a locuinței.
Rămânând la concepția religioasă, care este dominanta găndiri i și concepției de viață în
Islam, este cunoscut faptul că so cietățile musulmane se disting de cele creștine prin maniera în care
este tratată femeia în societate și în viata privată. În numero ase state arabe, imaginea femeii
continuă să fie cea de subordonare , afectând familia, comunitat ea și palierele superioare din
societate.
Cercetătorul și profesorul în Știinte politice de la Universi tatea din California a realizat un
studiu comparativ al lumii musulmane față de restul societățilo r, utilizând mai mulți indicatori în
scopul evaluării condiției femeii, detaliind concluziile în luc rarea sa ”Islam și autoritarism” (”Islam
and Authoritarianism”), publicată în 2002.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
117
Cercetătorul american observa existența unei enorme diferențe î n sistemul educațional
privind raportarea dintre femei și bărbați. Nu este un secret p entru nimeni faptul că în societățile
arabe fetele și femeile în general accesul la educație a fost d intotdeauna redus, fiind accentuat de
politica de segregare a fetelor de băieți în instituțiile de în vățământ primar și superior.
În continuare, acesta remarcă că evaluarea condiției femeii dup ă raportul cantitativ dintre
genuri, se constată că este un număr mai mare de bărbați decât cel al femeilor, fiind demonstată
existența unei predominante masculine, care s-ar regăsi în “ po rnind de la îngrijirea medicală și
hrană inferioare în perioada copilăriei”135.
Deși au existat o serie de mișcări de emancipare a femeii în Islam, situația și rolul femeii
este subiect de controversă, disfuncțiile în respectarea dreptu rilor femeilor persistând în continuare
în anumite țări islamice, femeia rămânând în umbra bărbatului ș i supusă numeroaselor interdicții.
Până la finalul secolului al XIX-lea și debutul celui de-al X X-lea, societatea musulmană nu
aborda problematica condiției femeii, în special din perspectiv ă juridică. Singurele norme și reguli
privind statutul personal al femeii, acceptate în lumea arabă, erau: regulile detaliate în Coran, cele
rezultate din tradiția Profetului Mohamed (”sunna”) și deciziil e liderilor religioși musulmani
(”ulema”).
În lucrarea sa ”Islamul contemporan” (”L’Islam contemporain”)136, islamistul Ali Merad
prezintă viziunea sa privind factorii care au stat la baza evol uției curentului de opinie favorabil
emancipării femeii. Acesta consideră că cel mai important facto r a f o s t c e l a l i n f l u e n ț e i e x t e r n e ,
respectiv contactul dintre culturi, care ar fi unul mult mai ve chi, plasându-l în perioada dominației
otomane în estul Europei și al ocupației maure în Spania. Conta ctul și contaminarea dintre culturi a
135 S. FISH – „Islam and Authoritarianism ”, World Politics 55, October 2002, pg.27
136 A. MERAD – „L’islam contemporain ”, Paris, Presse Universitaires de France, col. Que sais-je, 199 0, pg.
59-60
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
118
cunoscut un proces de intensificare în secolul al XIX-lea, prec um și ulterior prin dezvoltarea mass-
media, a circulației literaturii, a multiplicării călătoriilor în alte spații îndepărtate, generând o
promovare a unei imagini diferite a feme ii, respectiv a celei o ccidentale.
Tot în categoria factorilor externi, teoreticianul Ali Merad plasează și misiunile creștine
derulate pe teritoriul țărilor m usulmane, care au exercitat o i nfluență implicită, indirectă asupra
societății islamice.
În ceea ce privește factorii interni, același autor face refe rire la predica reformistă, care își
făcea apariția în state musulman e, inițial foarte timid, în ult ima parte a secolului al XIX-lea.
Înceoutul acestui proces de eman cipare își regăsește rapid argu mentația tot în sfera religioasă, fiind
adesea evocată de susținătorii schimbării sintagma profetului M ohamed: “Căutarea adevărului este o
obligație imperativă de credință pentru toți musulmanii și toat e musulmanele”.
Totodată, la aceaste predici reformoste ce se auzeau în spați ul islamic, s-a adăugat și o
schimbare de mentalitate la nivelul tinerelor musulmane, care s e familiarozează treptat cu
mentalitatea și cultura europeană, devenind sensibile la critic ile și îngrijorările exprimate de
societatea civilă și de liderii politici din Europa cu privire la condiția femeii în aceste state.
Unul dintre cele mai avangardiste state din aceasta perspecti vă a emancipării femeii este
Egiptul, unde mișcarea de emanci pare a debutat, cu schimbări vi zibile, mai devreme decât în restul
Orientului Apropiat. Deschiderea p r i m e i ș c o l i d e f e t e l a C a i r o în 1873 a făcut valuri în toată
regiunea. Fetele egiptene au putut să meargă la școală fără să fie obligate să poarte văl. Dar această
primă măsură a generat și o serie de dispute și tensiuni intern e, atât la nivelul clasei politice, cât și al
societății civile, respectiv din partea aripei conservatoare și tradiționalistă. Această discordie a
generat stigmatizarea femeilor care nu purtau văl, ajungându-se chiar la manifestări violente față de
acestea în spațiul public. Apărăt orii mișcării reformiste făcea u apel la textul Coranului pentru a
argumenta că că nu există în legea islamică nici o referire la obligativitatea purtării vălului. Ulterior,
un rol important în îmbunătățirea condiției femeilor în Egipt l -a avut soția președintelui Anwar el-
Sadat, care asigura femeile musulmane că își va dedica toată “e nergia și proiectele mele în scopul
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
119
ameliorării condiției femeii, în special prin susținerea: limit ării numărului de nașteri, a eliminării
analfabetismului și a educării tinerilor”137.
Cea mai mare reușită în procesul de ameliorare a condiției fe meii în Egipt a fost obținerea în
1952 a dreptului de vot pentru acestea și a posibilității de a munci alături de bărbați. În plus, în 1974
la Cairo, a avut loc la inițiativa Egiptului, o conferință inte rnaținală dedicată situației femeilor
africane și din statele arabe. U n alt câștig în războiul reform ei în favoarea condiției femeilor, a fost
semnarea de către președintele Egipean în 1979 a decretului pri n care suplimenta cu 30 locurile din
Parlamentul egiptean, care să fie ocupate de femei, concomitent cu a doptarea de către Parlament,
după zeci de ore de dezbateri, la 3 iulie 1979 a unui set de re formele cuprinzând legile privitoare la
condiția femeii. În acest fel, fe meile musulmane egiptene și-au recâștigat poziția pe scena socială și
politică, vocea lor fiind în sfârșit ascultată.
De asemenea, Turcia este un stat care a introdus o serie de r eforme destul de devreme,
respectiv a adoptat încă din 1917 legi care: se opuneau căsător iei la vârste foarte fragede, solicitând
emiterea unui certificat prenupțial; dreptul femeii de a solici ta divorț și de a cere realizarea unor
demersuri pentru repudiere. Totodată, pași importanți au fost r ealizați sub conducerea părintelui
Turciei moderne, Atatürk (1881 – 1938), pe perioada acestuia fi ind scoasă obligativitatea femeilor
de a purta văl, întroducerea dreptului civil și înlocuirea legi slației coranice și obligativitatea purtării
numelui de familie.
În analiza situației femeior î n spațiul musulman trebuie să a vem în vedere faptul că există
state islamice în care situația femeii a fost mai bună, fiind c omparabilă cu situația din state
occidentale. Un exemplu în acest sens este Indonezia, unde feme i a s e b u c u r ă d e m u l t m a i m u l t e
drepturi. Fenomenul poligamiei le gale este rar întâlnit în Indo nezia, iar concubinajul de factură pre-
islamică fiind rar întâlnit și doar la familiile bogate. Femeil e indoneziene nu sunt obligate să poarte
137 J. SADATE – „Une femme d’Egypte ”, Paris, Ed. Presses de la Renaissance, 1987, p. 453.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
120
văl și să trăiască izolate în casă, având dreptul să reprezinte familia, chiar și în relațiile
comerciale138.
Remarcăm astfel că Islamul, nu este atât de unitar, pe cât ar fi tentați unii analiști să susțină
și că există multe diferențe privind statutul social al femeii, fiind implicați numeroși factori ce țin de
dezvoltarea politică, socială și culturală, care particularizea ză fiecare țară musulmană. Cele mai
conservatoare state, care sunt recunoscute pentru aplicarea cu strictețe a cerințelor legii islamice
(„sharia„) este Arabia Saudită, Mauritania și Iranul. Cea mai h ilară situație, care a făcut rapid
înconjurul lumii a fost particip area Arabiei Saudite cu o deleg ație exclusiv formată din bărbați la o
conferință a ONU care a avut loc în 1975 în Mexic, cu prilejul anului femeii. De la alegerea ținutei
vestimentare, care trebuie să se încadreze unui unui sistem ult raconservator, până la acoperirea
brațelor sau picioarelor în public, femeile saudite se supun un or cerințe foarte aspre, orice derapaj de
la acestea fiind sancționat de poliția religioasă. În ceea ce p rivește educația femeior, prima școală
pentru fete din Arabia Saudită a devenit funcțională în 1960, i ar prima universitate pentru femei a
fost îființată la Ryad în 1973, femeile având dreptul să predea . În situația în care cursurile erau
s u s ț i n u t e d e p r o f e s o r i b ă r b a ț i , p r e z e n ț a l o r e r a i n t e r z i s ă î n s ălile de clasă, studentele urmărind
cursurile pe ecrane prin intermediul unui sistem intern de tele viziune.139.
În prezent există din ce în ce mai multe semnale că există, m ai ales pe fondul unor presiuni
externe, voința politică de realizare a unor reforme în favoare a rolului femeii musulmane în
societatea islamică. O serie de statisticii actuale anunță că p roporția căsătoriilor poligame este în plin
proces de diminuare, în top rămânând Sudanul, Mauritania și cât eva țări din zona africană. În restul
statelor arabe, căsătoriile poli game nu cumulează mai mult de 5 % din total.
În majoritatea studiilor realiz ate pe această temă, este evoc ată necesitatea menținerii
aceluiași interes pentru cunoașterea și înțelegerea resorturilo r caracteristice lumii islamice. Există,
totodată, o unanimitate de viziu ne privind soluția emancipării femeii musulmane, referindu-se la
educație (atât a fetelor, cât și a băieților de la cele mai fra gede vârste) și la susținerea procesului de
138 E. VASILESCU – „Tendințe moderniste în islamul contemporan ”, în „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1960,
pg. 647.
139 J. Sadate, op. cit., pg. 454-455
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
121
învățământ superior pentru femei și cunoașterea permanentă a di ficultăților întâmpinate dea acestea.
Accesul la educația universitară poate contribui major la elibe rarea femeii și la depășirea situației de
stagnare în care s-a aflat până în prezent spațiul islamic.
Specialiștii islamiști utilizează terminologia de Islam liberal , atunci când se referă la tendința
de modernizare a societăților islamice, punând accent pe valori le democratice și pe contactul cu
lumea occidentală. Din acest punct de vedere se disting două cu rente de opinie în rândul anliștilor
musulmani. Prima opinie se refer ă la faptul că islamismul nu ma i este capabil să realizeze shimbări
esențiale, nemaiavând măreția și puterea de altădată de altă da tă. Cea de-a doua fixează problema tot
în interiorul lumii arabe, subliniind că într-adevăr deși rămân înclinate spre autoritarism, se constată
o acceptare a modului occidental, Turcia fiind un bun exemplu î n acest sens.
Pe fondul complexului față de superioritatea Occidentului, Isla mul a adoptat treptat o
atitudine defensivă, manifestatâ ndu-se inclusiv prin forme de e xtremism, de respingere a valorilor
occidentale, inclusiv de terorism.
Una dintre formele de protest es te fundamentalismul Islamic, ca re se regăsește astăzi chiar și
în interiorul societăților democratice.
În prezent, se constată pe de parte dificultatea cu care libera lizarea și democratizarea
avansează în regiune, iar pe de altă parte evoluția galopantă a tehnologiei informației generează o
apropiere față de cultura occi dentală, implicându-i mai mult în evoluția situației la nivel global și
generând reacții rapide pe ch estiunile care iî vizează.
Din analizele relației relației dintre Islam și Occident se obs ervă că accentul nu este pus
neaparat pe necesitatea acceptării și adoptării valorilor democ ratice, ci în special pe oportunitatea
modernizării culturale. Din această perspectivă, un aspect impo rtant îl reprezintă problematica
drepturilor omului. Chestiuni precum: egalitatea de gen, dreptu rile minorităților sexuale și altele de
acest fel au reprezentat un obs tacol major în calea dilogului.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
122
3. CAPITOLUL III – I slamul, opinia publică, mass-media și new-medi a
3.1 Islamul, opinia publică și mass-media – Introducere
În cadrul acestui capitol, este analizat modul în care spațiul mediatic internațional s-a
modificat, mai ales la nivelul conținutului atentatelor din 11. 09.2001. S-au evidențiat factorii care au
dus la radicalizarea opiniei publice și a percepției colective cu privire la musulmani, dar și a
mecanismelor de instalare a fricii la nivelul publicărilor occi dentale în fața amenințării teroriste. De
asemenea, un aspect important de care se ține cont în cadrul ev aluării este modul în care media din
spațiul musulman au cultivat, cu sau fără intenție, o politică editorială care a generat apariția unor
curente de tipul „antiamericanism ului”. Încercările reușite sau nereușite de a comunica public în
spațiul musulman pentru a schimba la nivelul opiniei publice mu sulmane curentele de opinie
defavorabile la adresa Occidentului.
Voi pleca de la constatarea cerc etătorilor din domeniul științe lor politice și a comunicării
politice care sunt de acord că evenimentele din 11 septembrie 2 001 au constituit punctul de plecare,
baza pe care s-au construit treptat sentimentele de ură împotri va musilmanilor și au crescut actele de
discriminare a acestora atât în Statele Unite ale Americii, cât și în plan internațional.
Atât în evaluările mass-media di n perioada imediat următoare e venimentelor din 2001, cât și
din statisticile oficiale emise de autorități se putea constata o creștere semnificativă a manifestărilor
discriminatorii și a atacurilor împotriva musulmanilor140. Opinia publică americană a început să
manifeste treptat resentimente p rofunde față de cei de religie islamică sau care care alegeau să adere
la Islam.
Conform unor sondaje oficiale, opinia publică cu privire la mus ulmani s-a schimbat major
între 2002 și 2005. Astfel dacă în 2002, circa 25% dintre cetăț enii americani sondați apreciau că
Islamul încurajează ura și vilolența, în 2003 procentul celor c are atribuiau Islamului acțiuni de
140 „We are Not the Enemy, Hate Crimes against Arabs and Muslims, and those perceived to be Arabs or
Muslims after September 11”, Human Rights Watch, New York, Nove mber 2002, p.3
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
123
promovare a urei și violenței a a juns la 44% din populația amer icană intervievată. În anul 2014,
studiile arătau o creștere a procentului de 50%.141 Se pune în mod legitim întrebarea care sunt factori
care au dus la creșterea gradului de radicalizare a opiniei pub lice față de arabi și de musulmani.
Pentru o evaluare aprofundată a acestui fenomen, este necesar s ă ținem cont de rolul
incontestabil al mass-mediei în răspândirea informației, acesta poartând adesea la nivelul indivizilor
amprenta factorilor emoționali și conjuncturali. Informația tra nsmisă de mass-media și pe
platformele de socializare are un rol determinant în crearea op inii publice față de o persoană sau de
un anumit subiect.
Scriitorul și analistul politic a merican Walter Lipman atrăgea atenția asupra faptului că
informația vehiculată în spațiul public este una de „mâna a dou a”142, evocând o serie de factori care
trebuie avuți în vedere: filtrele care o identifică, o sortează și o transmite, precum și audiența care nu
are acces direct la sursa de origine a informației. Astfel, est e imposibil să vorbim de obiectivitate
totală atunci când ne referim la informația transmisă prin mijl oacele de comunicare în masă. În
consecință, deoarece nu există un contact direct la sursa infor mației de orice tip, publicul își
construiește evaluarile și opiniile pe informații de „mâna a do ua”. În numeroase situații s-a
demonstrat că, până și atunci când este martor al unui incident , „individul tinde să aibă încredere în
evaluarea mass-media cu privire la acel eveniment, fiind chiar tentat să își modifice propria opinie,
axată pe propria experință”.143
De asemenea, informația vehiculată de mass-media este mai repid și mai ușor asimilată, fără
prea multă analiză obiectivă a c ircumstanșelor exacte caracteri stice evenimentului de către un public
vulnerabil din perspectivă emoți onală. Numeroși psihologi, care s-au exprimat în spațiul public
american imediat după tragedia di n 11 septembrie 2001, remarcau faptul că atentatele au afectat
major cetățenii americani, care s-au regăsit vulnerabili și îng roziți. Melodrama a fost accentuată în
141 http://www.pewforum.org/2003/09 /10/poll-two-years-after-911-gr owing-number-of-americans-link-
islam-to-violence/
142 Dustin WILLIAMS, Chapel HILL – „W alter Lipman's Democracy”, 20 07, p. 21
143 „Post-9/11 Terrorism Threats, News Coverage, and Public Percep tions în the United States”, Internațional
Journal of conflinct and Violence, Volume 1(2) 2007, p. 107
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
124
principal de posturile de televi ziune, generând o creștere a se ntimentului de insecuritate, a presiunii
că amenințarea se poate manifesta oricând și de oriunde, inamic ul, în sensul clasic fiind dificil de
identificat și localizat.
Profesorul asociat în cadrul Departamentului de Studii American e în cadrul Universității
columbiene de Arte și Științe, Elisabeth Anker, care a realiza t o analiză a știrilor lansate de „Fox
News”, pe perioada derulării atentatelor și imediat după. Aceas ta constata că „melodrama a fost cea
care a atribuit Americii statutu l de mântuitor eroic, mandatând -o să acționeze în baza rănilor cauzate
de un inamic.”144 O serie de analiști remarcau faptul că Osama bin Laden și mesa jele sale de ură la
adresa SUA au fost mult mai medi atizate decât aparițiile public e ale președintelui G.W. Bush.
O serie de specialiștii în științe politice remarcau existența unei legături directe între numărul
știrilor difuzate de televiziunea americană care aveau în centr u terorismul și formarea și întărirea la
nivelul opiniei publice a convinge rii că terorismul este cea ma i gravă problema a societății
americane. Printre aceștia se numără cercetătorii Montague Kern , Pippa Norris și Marion Just, care
apreciază că „doar percepția despre amenințări s-a modificat și nu amenințarea propriu-zisă, fiind
convinși că informația transmisă de televiziunile americane au generat o falsă percepție de pericol
iminent”.145
Pe fondul mesajelor de acest gen t ransmise de mass-media americ ane, care se refereau la
terorism, Islam și Osama bin Laden s-a creat percepția că sinon imiei dintre acești termeni. În acest
mod, Islamul a căpătat imaginea unei religii a teroriștilor și o unealtă de promovare a urii și
violenței.
Conform site-ului oficial al FBI, unde se află publicată o evid ență statistică fidelă a tuturor
atentatelor care s-au derulat în SUA între 1980 și 2005146, se constată că numărul atacurilor teroriste
144 „Villains, Victims and Heroes: Melodramă, Media, and September 11”, Elisabeth Anker, Journal of
communication, March 2005, p. 35
145 Pippa NORRIS, Montague KERN, „Framing Terrorism”, pg. 15
146https://www.fbi. gov/stats-services/publications/terrorism-2002- 2005/terror02_05#terror_05sum
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
125
comise de musulmani constituie un număr nesemnificativ din tota lul atentatelor.147 Conform acestei
surse oficiale, latino-americani sunt autori a 42% dintre atent atele teroriste. De asemenea, adepții
grupurilor de extremă stânga reprezintă 24% din cazuri, în timp ce 16% dintre atentate au fost
realizate de indivizi care nu se identifică vreunei organizații . De notat că 7% dintre atacuri sunt
comise de evreii extremiști, musulmanii islamiști fiind la orig inea doar a 6%, procent neglijabil în
comparație cu celelalte. În concluzie, peste 90% din atentatele teroriste au fost întreprinse de către
nemusulmani.
Deși toate sondajele de opinie a rătau că atentatele comise de m usulmani sunt insignifiante
comparativ cu cele comise de alte origini, pe fondul unei media tizări excesive și direcționate,
sentimentul de teamă față de Isl am și arabi a crescut în rândul americanilor. Conform unui raport
realizat de Universitatea Duke în 2010, „pericolul terorist aso ciat musulmanilor-americani
radicalizați a fost exagerat.”148, sondajele citate anterior venind în sprijinul acestei evidenț e. Un alt
raport realizat de RAND arăta că „aproximativ 46 de musulmani s -au radicalizat în perioada 2001-
2009, în majoritatea celor radicalizați realizând-o din proprie convingere, fără a exista dovezi
privind apartenența lor la vreo organizație”.149
3.2 Diplomația publică și mass-media
Diplomația publică mediată se poate defini prin demersurle real izate de structurile
guvernamentale în vederea promov ării și explicării, activitățil or, politicilor și strategiilor sale pe
care le derulează în plan inte rnațional, utilizând mijloacele o ferite de mass-media. Având în vedere
că majoritatea indivizilor se inf ormează despre chestiuni ce ți n de politica externă a unei entități
statale sau a unei organizații internaționale din mass-media, n eavând acces la informații directe, s-a
147 http://www.loonwatch.com/files /2010/01/not-all-terrorists-are- muslims/
148 http://edition.cnn.com/2010/US/0 1/06/muslim.radicalization.stu dy/
149 „Would-Be Warriors, Incidents of Jihadist Terrorist Radicaliza tion în the United States Since September
11, 2001”, Brian Michael Jenkins, Rand Corporation, 2010
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
126
constatat că o bună promovare a unor teme și subiecte de intere s r e p r e z i n t ă c e a m a i o p t i m ă
modalitatea de a convinge și de a obține o opinie publică favor abilă în plan mondial.
Influența mass-media la nivel internațional asupra opiniei publ ice este un fapt recunoscut și
de necontestat. Dezvoltarea și răspândirea tehnologiei informaț ionale și a modalităților de
transmitere prin satelit au generat o adevărată competiție inte rnațională între popoare și națiuni
pentru dominarea și direcționare a agendei media la nivel mondia l în scopul dirijării mesajelor de
interes la acel moment pentru un guvern,o autoritate sau o orga nizație internațională. Comunicarea
în masă a devenit în secolul al XXI-lea la fel de importantă pr ecum avantajele militare sau cele de
natură comercială.
Diplomația publică americană a fo st construită pentru o lungă p erioadă de timp în jurul unei
abordări axate pe „soft power”-ul definit de politologul americ an Joseph Nye. Conform teoriei
fondatorului relațiilor internaționale ale neoliberalismului, „ națiunile pot ajunge la inimile oamenilor
din lumea întreagă și la mințile cetățenilor străini valorizând atractivitatea culturii, idealurile politice
și promovând și exlicând o biectivele politicii externe.150
Conform opiniei cercetătorului Guy J. Golan, profesor în domeni ul diplomației publice și
relațiilor internaționale din cadrul Universității Syracuse din New York, exprimată în 2013 în revista
„Diplomatic Courier” (articolul „ The case for mediated public d iplomacy”, responsabilii
guvernamentali americani cu res ponsabilități în domeniul diplom ației publice au dedicate sume
impresionante de ordinul miliardelor de dolari pentru numeroase programe de „soft power”,
respectiv: schimburile academice și culturale, susținenere și p romovare economică și dedicată
dezvoltării și mediului, precum și numeroase programe de formar e în limba engleză. Un fost sub-
secretar de stat și jurnalist am erican, James Glassman susținea într-o intervenție publică în 2007 că
programele de schimburi culturale pentru diplomația publică ame ricană mai valoroase decât
„bijuteriile coroanei”.
150 Dr. Guy J. GOLAN, 2013 „The case for mediated public diplomacy” Diplomatic Courier,
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
127
Cu toate acestea, programele care au în centru abordarea „soft power” nu pot fi cuantificate
în rezultate palpabile, așa cum se întâmplă în alte domenii, re ntabiltatea acestora fiind adesea pusă
sub semnul întrebării. Dacă ne gândim la miliardele de dolari a locate de Statele Unite ale Americii
programelor de de „soft power” derulate în Orientul Mijlociu, p recum și în state din Asia de Sud-Est
și facem o analiză axată pe influența asupra percepției la nive lul opiniei publice din aceste zone
geografice, vom observa nu s-au produs schimbări semnificative. Aceste programe nu au reușit nici
să oprească sau să încetinească recrutările realizate de grupar ea teroristă Al-Qaeda în Orientul
Mijlociu și nici nu s- a remarcat o modificare de abordare față de politica Statel e Unite în regiune.
În opinia profesorului doctor Guy J. Golan, diplomația publică americană a fost întotdeauna
limitată de faptul că s-a axat în principal pe programele de sc himburi, deci pe interacțiunea directă
dintre indivizi și nu a privilegiat în mod real dezvoltarea une i strategii integrate de diplomație
publică mediată. Ignorând rolul mass-media în diplomația public ă s-au regăsit adesea în situația de a
avea o mediatizare mai mare a unor lideri teroriști (fie ea și negativă), în detrimentul mesajelor pe
care dorea să le transmită în SUA și în străinătate.
Administrația americană a fost acuzată de foarte multe ori că n u utilizează suficient
transmisiunile internaționale în cadrul strategiei sale globale dedicate activităților de diplomație
publică. Principalul organ american în transmisiunile internați onale, cunoscutul Broadcast Board of
Governors (BBG), are în centrul misiunii sale promovarea libert ății mass-media la nivel
internațional, actionând concomit ent pentru protejarea independ enței editoriale a instituțiilor media.
În timp ce administrația america nă ezita în utilizarea transmis iunilor internaționale, în alte
zone ale lumii administrații naționale demonstrau că transmisi unile internaționale pot avea un rol
important asupra internaționale. Un exemplu în acest sens este Qatarul, care a reușit să dovedească
prin susținerea acordată televiziunii Al-Jazeera că diplomația publică poate fi mediată și poate da
rezultate. Exemple similare se regăsesc și în alte state: Rusia (Rusia TV), Arabia Saudita
(televiziunea Al Arabiya) sau Ch ina (China International Broadc asting Network).
O practică remarcată de specialiștii în comunicare la administr ațiile chineze și ruse este
publicarea periodică de advertoriale în cadrul unor mari public ații internaționale, care să le ofere
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
128
vizibilitate, notorietate și să impună dominație. De asemenea, se remarcă în alte state practici mai
sofisticate prin care se crează adevărate rețele de comunicator i și purtători de cuvânt ai politicilor
guvernamentale. Aceștia sunt analiști, istorici, cercetători, o ameni de afaceri, specialiști în relații
publice care se bucură de încredere în rândul opiniei publice, care sunt creditați cu obiectivitate,
scopul acestora fiind de a promova ideile și viziunile politice ale anumitor administrații în plan
internațional. De remarcat faptu l că inclusiv structura de fact ură teroristă Hezbollah a susținut
lansarea unei televiziuni prin s atelit Al-Manar, pe care o util izează în scopul obținerii sprijinului și
susținerii ideilor și operațiunilor sale.
Toate administrațiile americane și-au dorit să își promoveze și să impună puterea „soft”, în
primul rând prin derularea unor programe și schimburi culturale , dar și prin răspândirea la nivel
global a cinematografiei americane și a culturii pop. Cu toate acestea, responsabilii americani au
înțeles de fiecare dată că în lipsa unei strategii cuprinzătoar e pentru diplomație publică mediată,
imaginea și reputația SUA în pla n internațional nu poate fi rea lizată de către alții. De-a lungul
timpului, o serie de administrații rivale SUA au utilizat în mo d activ canalele de televiziune pentru a
prezenta și a reinterpreta cultura și societatea americană, val orile politice specifice și acțiunile în
plan internațional în baza unor interese politice defavorabile societății americane.
În analiza eficacității diplomației publice mediate este necesa ră recunoașterea faptului că
există și o serie de specialiști care sunt critici la adresa ac esteia susținând că aceasta reprezintă de
fapt un sinonim pentru propaganda de tip guvernamental. De fapt , tocmai aceste critici au făcut ca
A g e n ț i a d e I n f o r m a r e a S t a t e l e U nite (USIA) să piardă o serie d e sarcini și responsabilități în
domeniul diplomației publicepe perioada mandatului Clinton.
Administrațiile Statelor Unite ale Amercicii au regândit pe rân d strategiile referitoare la
utilizarea transmisiunilor internaționale în activitatea de dip lomație publică mediată, având la bază
abordări sistematice și cercetări cercetări ale publicurilor ți ntă. Pentru o concurență de succes în
mass-media, ca și în cazul cam paniilor politice, responsabilii americani au în vedere efectuarea de
cercetări formative în vederea identificrii de actori relevanți și pentru construirea și promovarea unor
mesaje adecvate.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
129
D e a s e m e n e a , a u r e a l i z a t d e m e r s u r i d e a t r a g e r e a u n o r e x p e r ț i î n comunicare care să
implementeze această strategie a difuzării mesajelor în media î n interiorul și în afara rețelelor
internaționale de difuzare. S-a dorit permanent, deși nu a fost întotdeauna cazul, ca strategia de
comunicare a SUA să fie gestionată la nivelul cel mai înalt, de un subsecretar de stat responsabil de
diplomație publică, care să funcționeze și să supravegheze ca u n manager de campanie echipa de
comunicare care pune în practică și evalueazăefortul global de cercetare socialogică și de
comunicare. Constrângerile bugeta re și evoluția situației socio -politice au generat adesea adoptarea
unei abordări prudente în strateg ia de comunicare a SUA la nive l internațional.
Fără a neglija rolul schimburilor culturale și academice, un r ol important major în
comunicarea și interacțiunea administrațiilor americane cu publ icurile internaționale îl poate avea
diplomația publică mediate, adică cea realizată prin valorizare a transmisiunilor internaționale.
3.3 Mass-media în lumea arabă
Remarcăm faptul că Orientul Mijl o c i u a t r e c u t , î n c e p â n d î n s p e c ial cu anii 1990, printr-o
evoluție printr-o perioadă de t ranziție, mass-media cunoscând în societățile musulmane un proces
de trabsformare, fiind martorii unei așa-numite renașteri a mas s-media arabă.
Conform unui raport realizat în anul 2005 de centrul de cerceta re american “accesul
cetățenilor arabilor la informații a crescut major datorită med iului online, a televiziunii prin satelit și
a presei scrise.”151 Dacă înainte mass-media era dependentă în această regiune excl usiv de
ministerele informației având preponderent un caracter birocrat i c , c u t i m p u l s – a u t u t o b s e r v a o
evoluție semnificativă în sfera democratizării informației.
Pentru a avea o imagine fidelă a evoluției audiovizualului în l umea arabă, voi prezenta în
continuare un tabel realizat de același centru de cercetare ame rican „Independent Tas k Force”. În cre
sunt evidențiate principalele posturi de televiziune din regiun e, precum și momentul apariției
151 Albright, M., Weber, V.- ”In Support of Arab Democracy:Why and How ”, Independent Task Force
Report, Council on Foreign Rela tions, New York, 2005, pg.28
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
130
acestora și orientarea redacțională. Nu este o surpriză pentru nimeni că, în prezent canalele de
televiziune au început să intre în competiție pentru atragerea u n u i n u m ă r c â t m a i m a r e d e
telespectatori cu cala nale din regiune, dar și din Occident, a daptând permanent politica editorială și
și conținutul mesajelor difuzate în funcție de așteptările publ icurilor țintă.
De remarcat în tabelul prezentat că cele mai multe posturi de televiziune se rergăsesc în
Emiratele Arabe Unite și în Egipt. De asemenea, se impune a fi evidențiat faptul că cea mai populară
televiziune din regiunea Orientul ui Mijlociu, inclusiv Golf, es te postul Al-Jazeera, care a fost lansat
în 1996, având un impact puter nic asupra politicii locale. De a semenea, trebuie reamintit că acesta a
fost postul de televiziune care s-a remarcat prin transmiterea de declarații a unor teroriști celebrii,
precum Bin Laden.
Totodată, este important de subliniat că în 1991 a fost lansat în Arabia Saudită postul de
televiziune „Middle East Broadcasting Center”(MBC), care difuza inclusiv din capitala britanică,
ulterior stabilindu-și sediul în Dubai. Chiar dacă MBC a fost p rima televiziune cu transmitere în
rețeaua de satelit din societatea arabă, Al-Jazeera a fost sing urul post de televiziune care a
revoluționat cu adevărat conținutul și formatul știrilor din zo na arabă. De notat că grila de programe
al postului Al-Jazeera conține inclusiv programe de tipul „talk -show”, dar și programe după modelul
american, fiind inedite pentru regiune, dar în același timp și controversate (să nu uitîm că acest post
de televiziune s-a aflat în cent rul crizei diplomatice din Golf din 2017 dintre Qatar și Arabia Saudita,
care încă îți mai face simțite efectele negative asupra relații lor politice și economice din regiune).
Principalele televiziuni cu transmisiune prin satelit din lumea arabă152
Postul de televiziune Țara de transmitere Anul înființării Linia editorială
Orbit Arabia Saudită 1994 Știri/Divertisment/Sport
Al-Ikhbariyya Arabia Saudită 2003 Știri
Middle East EAU 1991 Știri/Divertisment/Business
152 Albright, M., Weber, V.,- In Support of Arab Democracy:Why and How, Independent Task Force Report,
Council on Foreign Relations, New York, 2005, p.28
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
131
Broadcasting Center
(MBC)
Televiziunea UAE
EAU 2000 Știri/Divertisment/Business
Al-Arabiyya E A U 2003 Știri
RT
Egipteană Egipt 1990 Șt./Div./Cult.
Nil T.V.
Egipt 1993 Șt/Div/Limbi Străine
Dream T.V. Egipt 2001 Cult./Div.
C.I.
de Radio și
Televiziune Iordania 1993 Știri/Divertisment/Cultură
Televiziunea din
K u w e i t Kuweit 1991 Știri/Divertisment
Televiziunea
Viitorului Liban 1993 Știri/Divertisment
Rețeaua Națională
d e Liban 1996 Știri
Lebanese
Broadcasting Liban 2001 Șt./Div. C. (L.B.C.)
Noua Televiziune Liban 2001 Știri/Divertisment
Al-Manar L i b a n 2000 Știri/Divertisment/Religiose
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
132
Al-Jazzera Qatar 1996 Știri
Sursa: Madeleine K. Albright, Vin Weber și directorul de proiec t Steven A. Cook în lucrarea
„În susținerea democrației arabe: de ce și cum”, Raportul Grupu lui Indemendent Nr. 54, Consiliul de
Afaceri externe, pg. 66-67
Nu putem aborda situația mass-me dia în lumea arabă, fără a lua în discuție evoluția rețelelor
de socializare și a mediului online, care au avut rolul major î n dezvoltarea societății arabe și au
reprezentat un factor activ de intervenitie în zone unde se man ifesta un minus în comunicare socială,
transmiterea de informații obiective, de știri, însoțite de ima gini video, fotografii și mărturii de la
fața locului. În acest mod, canalele de știri au putut transmit e informații fifele și în timp real, povești
și incidente de interes public, care ar fi putut fi omise sau i gnorate, din simplulmotiv că mijloacele
de comunicare clasice nu au avut acces din motive obiective în zonele de criză. ”Rețelele sociale au
să mobilizeze și să unească tineri din diferitele colțuri ale r egiunii arabe”.153
În acest fel, mediul online și retelele de socializare au deven it treptat o problemă gravă
pentru guvernele unor state arabe, care au ajuns la concluzia c ă aceste mijloace de interacțiune
socială au devenit unelte importante în sprijinirea revoluțiilo r și în comunicarea dintre revoluționari.
Cosecința directă a fost că, pe fondul temerilor administrațiil or arabe față de de pu terea rețelelor de
socializare de a scoate oamenii în strada, au ales soluția de a bloca accesul la internet. Dar acest fapt
nu a avut prea mult succes căci activiștii online au reușit să- și transmită mesajele continuând să
mobilizeze masele.
Este general acceptat faptul că primavara arabă a fost rezultat ul direct și de necontestat al
protestelor generte și susținute în mediul online. Manifestații le online, respectiv mobilizarea
oamenilor pe rețelele sociale, în special pe Twitter și pe Twit ter, au dus la concretizarea acestora în
stradă. Aceeași situație s-a înregistrat și în perioada Revoluț iei din Egipt, când pr otestele au izbucnit,
în cea mai mare parte, în mediu l online, pe internet. Atât în c eea ce privește Războiul civil din Libia,
cât i a Revoluției din Tunisia, s ituația a fost mult mai comple xă, mobilizarea în mediul online fiind
153 http://www.dc4mf.org/en/node/596
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
133
precedată de un curent de opinie care se formase deja în lumea arabă, evenimentele având loc și pe
fondul unor proteste anterioare. Spre exemplu, în Tunisia, mobi lizarea tinerilor pe rețelele de
socializare a avut loc odată cu începerea protestelor, răspândi ndirea pe internet a numeroase
videoclipuri, fotografii și informații, determinând o mobilizar e și mai mare. Un alt exemplu
interesant a fost cel al Yemenului, unde majoritatea populației nu are acces la rețelele de socializare,
însă este recunoscut faptul că internetul a fost factorul decla nșator al revoluției, care influențat
evoluția situației.
Statele din Orientul Mijlociu s-au aflat cu un pas în urma Occi dentului în ceea ce privește
conectarea la mediul online și la rețelele de socializare. Cu t oate acestea, arabii care au avut acces la
internet și la revoluția informației, au generat revolte social e și schimbări de regimuri. De-a lungul
timpului numeroase țări arabe, pre cum Arabia Saudită, Tunisia s au Siria au cenzurat accesul la
rețele de socializare sau site-uri, monitorizând paginile ce pu teau fi accesate, internetul devenind u
instrument valoros la îndemâna p opulației din statele arabe, în ciuda controlului autorităților
oficiale.
De asemenea, Tunisia, care este un stat dezvoltat din punct de vedere economic și al
mentalităților, a dovedit pe parc ursul ultimilor 30 de ani că e ste lipsit de transparență, practicând
cenzura atât în ceea ce privește accesul la internet, cât și la nivelul activității mass-media
(interzicerea accesării site-ulu i postului de televiziune Al- A rabyya, oficial cenzurat).
După cum se poate observa, în lumea arabă bătalia pentru dezvol tarea mass-media a fost una
dură, dar nu lipsită de rezultate.154
154 K. DALACOURA –, International Affairs 81, 2005, pg.964
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
134
3.4 Era „new media” și diplomația publică
Pentru a putea evalua modul în care diplomația publică face a pel adesea la social media, voi
face o trecere în revista a carac teristicilor noilor tehnologii .
„New media” oferă agențiilor guver namentale noi oportunități de a-și atinge eficient
obiectivele de comunicare strategică.
Conceptul „new media” este definit în funcție de diferitele c ategorii de utilizatori. Avem pe
de o parte oamenii de afaceri au în vedere un set de definiții ale new media, axate pe interesele lor
comerciale, pe de altă parte sunt cercetătorii din domeniul aca demic care au alte evaluări c=vizavi
de acestea sau practicienii din domeniul IT, care privilegiază caracteristicile tehnice, dar nu în
ultimul rând „utilizatorul obișnuit”, care va pune accent pe ne voile sale subiective.
Definiția generală a new media regrupează elementele generale care fac consens, astfel
rezultă că new media reprezintă pe de o parte modalitățile inov atoare de socializare și interacțiune
dintre indivizi și tehnologie, iar pe de altă parte se referă l a relația dintre indivizi și uneltele de
comunicare utilizate în mod creativ pentru a servi nevoile elem entare de comunicare, informare și
relaționare.
„ New media” este un termen-umbrelă, care înglobează astăzi numer oase tehnologii de
comunicare. Specialiștii consider ă că pot fi numite new media s ite-urile, corespondența electronică
de tip email, blogurile, jocurile video, enciclopediile de tip wikipedia, precum și dispozitivele
mobile sau televiziunile online. 155
De asemenea, unii experți în comunicare apreciază că există o nuanțare a acestui câmp
comunicațional, denumit generic „social media” și care include blogurile și rețelele online de
socializare, obiectivul acestora fiind încurajarea și susținere a proceselor de formare a comunităților
virtuale și a rețelelor de sociale.156
155 http://news.bbc.co.uk/2/hi/technology/6653119.stm
156 http://whatsnewmedia.org/2007/01/15/looking-back-looking-ahead
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
135
Cu toate aceste diferențe și n uanțări, specialiștii în comuni carea online au identificat două
elemente care se regăsesc în toate definițiile date „new media”157, respectiv:
o Difuzarea simultană a informației către un număr extrem de mare de invidizi, constituiți în diferite
categorii de publicuri țintă, u tilizând modalități creative și personalizate și ținând cont de specificul
fiecărei categorii;
o Exercitarea controlului asupra i nformației în egală măsură la n ivelul emițătorilor și al receptorilor.
Oamenii din întreaga lume au învățat, în ultimii 20 de ani, să utilizeze „new media”, de
enind treptat parte din viețile lor personale, dar și profesion ale. În ciuda scepticismului unora dintre
experții în științele comunicăr ii, „new media” au pătruns trept at în mai toate domeniile vieții sociale,
politice și economice din aproape întreaga lume, devenind mai m ult decât o necesitate.
Atuurile retelelor sociale/new media identificate în discursu l multor specialiști în relații
internaționale sunt:
a. Autenticiatea – informația ajunsă la cetățeni este autentică, ea nu mai trec e prin filtrul unui reporter,
editor, redactor, analist, deci dispar anumite bariere care pot vicia informația prin implicitul
subiectivității umane;
b. Responsabilitatea – individul se simte responsabil, alături de autorități pentru deciziile luate la nivel
național, regional sau chiar internațional;
c. Implicare – coparticiparea cetățenilor la actul politic, oamenii au impr esia că
inițiativa/părerea/opinia lui contează și este ascultată, având acum posibilitatea să acționeze în
sensul exprimării propriei împărtășirii opiniei altora;
d. Depășirea limitelor impersonalit ății – acțiunile politice, sociale ș i economice ale unei entități s tatale
sau nonstatale devine mai pers onală prin dialogul pe care îl st abilește în mod direct cu cetățeanul
interesat.
e. Ralierea – individul are posibilitatea prin intermediul new media să adere la o comunitate de idei în
spiritul căreia poate milita.
157 http://rebuildingmedia.corante .com/archives/2006/04/27/what_is _new_media.php
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
136
Abordările tradiționale asupra mijloacelor și metodelor utiliza te în diplomația publică pot fi
schimbate prin utilizarea de n oi tehnologii de comunicație.
Prezența companiilor, a organismelor statale, regionale sau int ernaționale în mediul online
este, în prezent un aspect ce ține de normalitate și chiar de n ecesitatea de a demonstra transparență și
implicit credibilitate. Mediul online este, fără îndoială, prin cipala sursă de informare pentru clienții
(actuali sau potențiali), pentru partenerii de afaceri sau pent ru cetățenii interesați, care caută
informații despre produse, servi cii, companie, politici sau eve nimente. Se constată că existența unui
site oficial nu mai corespunde necesităților de comunicare actu ale. Se manifestă din ce în ce mai
pregnant tendința de a privilegi a concomitent mai mult alte sur se de informare online. Rețelele de
socializare sau new media au apărut ca un răspuns la această necesitate.
Comportamentul consumatorilor actuali de produse mediatice s-a schimbat, avem în prezent
publicuri mult mai segmentate decît erau altădată. Guvernele su nt nevoite să se adapteze acestor
schimbări și să fie prezente activ pe ambele dimensiuni, adică și în cea reprezentată de mass-media
tradiționale, dar în egală masur ă și în cea a new media cu scop ul de a ajunge la toate publicurile.
Pe de altă parte „ new media ” sunt o oportunitate pentru aceste organisme guvernamentale de
a de a evita anumite filtr e clasice – “gatekeepers” (editorii) – și de a putea stabili o agendă publică
favorabilă intereselor lor de politică externă. „New media” le oferă acestora posibilitatea a a
completa o știre dată de media tradițională cu elemente de cont ext, care uneori sunt pentru sursa mai
importante decat informația de bază. Putem concluziona că nu se p o a t e v o r b i î n p r e z e n t d e o
concurență între cele două medii, ci mai degrabă de o complemen taritate158.
Privind lucrurile din perspectiva propagandei, lipsa acestor fi ltre poate fi un cadru propice
pentru derularea unor activități concertate de propagandă. Aspe cte deontologice ale utilizării new
media sunt puse în discuție de mulți specialiști, negăsindu-se însă o accepțiune unanim acceptată.
Nu de puține ori s-a vorbit de propaganda americană în războiul dus împotriva terorismului, care
158 Professor Dennis Murphy, U.S. Army War College on Nov 04, 2009, s u r s a :
http://www.carlisle.army.mil/DIM E/blog/archivedArticle.cfm?blog =dime&id=30
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
137
după unii specialiști nu ar fi d ecît o propagandă albă, care să justifice cheltuielile administrației
americane în domeniu securității naționale, dar și acțiunile sa le beligerante în afara granițelor.
După Elliot Schrage, specialist în Comunicare Globală, Marketin g și Publici Police al
Facebook, guvernele sunt nevoite în prezent să experimenteze in strumentele „new media” și rețele
sociale, la fel cum au facut până acum firmele de publicitate. Departamentul de Stat al SUA are
acum cont pe Twitter , pe Facebook și a lansat un site de “ social networking ” accesabil de pe propria
pagina web.
Experții rămân însă divizați cu privire la utilitatea acestor m ijloace în activitatea de
diplomație publică.
Elliott Schrage, în calitatea sa de vice-președinte al Departam entului de Comunicare Globală
al Facebook a declarat într-un interviu recent că guvernele ar trebui să se gândească în mod serios la
utilizarea „ new media , punând accent pe autenticitatea și noutatea acestui media, ca re are tendința de
a înlocui treptat în comportamentul publicului utilizarea media tradiționale. Partea interesantă a
u t i l i z ă r i i a c e s t o r r e ț e l e d e s o c i a l i z a r e d i n p e r s p e c t i v a d i p l o m ației publice este aceea de a avea
permanent certitudinea că ești angajat într-o relație cu o audi ență care este prezentă de partea
cealaltă.
Pentru agenții de publicitate, un a dintre marile speranțele leg ate de Facebook este aceea că
aceasta le va permite să direcționeze anunțurile în mod mai efi cient, și acestea vor poatea ajunge la
oamenii care ar fi interesați de produsul lor, dar care nu au ș tiut anterior de el. Se pune întrebarea
dacă nu ar putea și guvernele să gândească în această logică. E ste evident în acest moment faptul că
guvernele nu vor putea neglija acest mijloc fară a risca să fie acuzați de lipsă de transparență.
Specialiștii americani impresionați de amploarea utilizării r ețelelor de comunicații Facebook,
Twitter, Youtube, blogurile în timpul ultimelor alegeri prezide nțiale din SUA, au fost tentați chiar să
le numească alegeri Facebook deoa rece locul acestor rețele soci ale în cadrul campaniei a fost unul a
primordial.
Întrebat cum ar trebui să utilizeze guvernele rețelele d e socializare, specialistul Facebook a
răspuns că în primul rând ar trebui să fie autentice (disimularea scopurilor, ob iectivelor reale va fi
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
138
resimțită de public), să își construiasc ă comunitatea și nu în ultimul rând să conteze permanent
(adică să vină cu informații inte resante pentru audiență), căci asta vrea și publicul, adică să facă
demersuri reale de a păstra spir itul treaz al audienței, să nu plictisească cu alte cuvinte.
Întrebările în jurul cărora s-ar putea structura o activitate viabilă de diplomație publică cu
ajutorul instrumentelor new media sunt: Cum s-ar putea construi o audienta? Cum s-ar putea stabi li
o comunitate de interese, care să dialogheze , sa comunice?
Deci totul se învărte în jurul necesității creării unei comunit ăți, iar odată realizat acest lucru
se pune problema cum s-ar hră ni o astfel de comunitate.
Într-o anumită măsură, „new media” și instrumentele asociate cu acesta sunt valoroase
pentru cei care doresc să le utilizeze atunci cand au mesaje cl are și un plan, o stategie bine pusă la
punct, adică știu exact ce vor să transmită și cum vor să trasm ită. Mesajele transmise prin aceste
rețele de comunicații trebuie să fie adaptate mijlocului în sin e și mai ales specificului comunității
create. Alimentarea permanentă cu informație și stimularea dial ogului permanent este o cerință
imperioasă pentru a menține treaz interesul pentru a face parte din acea comunitate.
În opinia multora dintre specialiștii americani în comunicare r ețele nu sunt cele mai
importante instrumente de comunicare, dar nu sunt nici cele mai puțin importante. Valoarea și
importanța acestora nu trebuie neglijată.
Facebook, de exemplu, și-a dovedi t rolul său în numeroase acțiu ni, fie ele de natură socială
sau chiar politică, și amintim aic i: acțiunea de raliere a memb ilor comunitatii Columbiene din
întreaga lume într-o acțiune de protest împotriva activităților teroriste ale FARC – militanți
columbieni, apoi protestele vehemente ale studenților din Marea Britanie împotriva taxelor bancare
și nu în ultimul rând campania pr ezidențială a lui Obama care a generat 6 milioane de susținători pe
Facebook, utilizat ca mijloc de comunicare a politicilor, poziț iilor și activităților sale de campanie.
Specialiștii Facebook s-au aratat încrezatori în puterea de int ernaționalizare rapidă a acestei rețele de
socializare, amintind drep succese recente Columbia, Indonezia, Chile (care are deja aproape 50 la
sută din populație on-line acum pe Facebook), inclusiv în Orien tul Mijlociu au obținut o penetrare a
acestui mijloc d estul de bună.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
139
Twitter este de asemenea, un m ijloc de socializare, utilizat de Departamentul de Stat al SUA,
dar și de o serie de alte agenții guvernamentale și ministere d e afaceri externe. Inclusiv Ministerul
roman al Afacerilor Externe se poate lauda în prezent cu faptul că utilizeză în mod activ și frecvent
acest mijloc de comunicare. Aceasta s-a realizat cu ocazia camp aniei de informare a cetățenilor
români aflați în străinătate cu privire la procedura de votare, amplasarea secțiilor de votare dar și alte
informații utile referitoare la a legerile prezidențiale și refe rendumul din 2009.
Un alt instrument de informare și comunicare online este și blo gul, care este o modalitate de
transmitere a informației deoare ce se află într-o continuă evol uție. Termenul de blog se trage din cel
de „we blog”, care a fost creat în decembrie 1997 de Jorn Barger159, prin combinarea cuvintelor web
și log. Prin acesta, Jorn Barger încer ca să definească procesul siste matic de relaționare a site-ului său
cu alte site-uri, uilizând termenii website și logging . După doi ani, Peter Merholz a separat termenul
în we și blog și în acest fel s-a născut conceptul de blog. Ult erior în 2004, cuvântul blog a fost
introdus în dicționarele din întreaga lume, fiind declarat de c ătre Merriam Webster Dictionary
„Cuvântul Anului 2004”.160 Acest cuvânt a intrat în dictionare atât ca substantiv, cât și ca verb, fiind
definit drept instrumentul de comunicare și acțiunea de a comun ica pe bloguri. Comunicarea online
avea ca instrument doar siteuril e, care nesesitau cunoștințe sp ecializate în domeniul tehnologiei.
Această situație s-a schimbat treptat pe fondul apariției uno r noi tehnologii informaționale
simplificate și de folosit de către orice utilizator al interne tului. În acest context, s-a produs o
dezvoltare a bloggingului, care a luat diverse forme. O serie d e specialiști în comunicare online
consideră că atentatele teroriste din SUA din 11.09.2001 a repr ezentat un moment cheie în
dezvoltarea noilor tehnologii, în special al blogurilor. După c um ne amintim, în derularea firului
evenimentelor din perioada atentatelor, un rol primordial l-au avut înregistrările audio sau video de
pe care pasagerii din avioanele care au fost luate ostatice și deturnate de teroriști le-au realizat cu
propriile lor telef oanele mobile.
159 www.robotwisdom.com htt p://www.peterme.com
160 www.m-w.com/info/04words.htm
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
140
Atentatele teroriste din 2001 au generat apariția unui spațiu a lternativ de informare și
comunicare, stimulat în primul rând de faptul că mass-media tra diționale erau depășite de
necesitatea și nevoile de inform are instantanee ale publicului din toată lumea. În context, reamintim
situația creată în timpul atentatelor din 2005 în Londra, când sute de persoane au publicat la foarte
scurt timp de la producerea trage diei în online informații desp re evenimente. Acestea s-au dovedit
corecte și credibile, fiind preluate de mass-media tradiționale (unul dintre exemple fiind BBC
News). Prezentarea de informații în mediul online despre evenim ente cu impact internațional
precum uraganul Katrina161, războiul din Irak, tsunami-ul din Asia 162 sau atentatele teroriste din
Spania sau Marea Britanie au reprezentat o dovedă concludentă a faptului că new media sunt surse
alternative de știri, care oferă publicului informații corecte și credibile, în cel mai scurt timp.
O serie de specialiști din domen iul comunicării îți puneau prob lema numărului exact al
blogurilor care există în toată lumea. Evidențe exacte nu exist ă, una dintre sursele cele citate
statistici referitoare la această tematică sunt rapoartele real izate și publicate regulat începând cu
2004 de grupul „Technorati”. Conf orm lui David Sifrey, în lucra rea sa „State of the
Blogosphere”163, grupul „Technorati” publică tr imestrial rapoarte ce se oferă date cu privire la
numărul de bloguri existente în t oată lumea, tendințele de evol uție ale blogosferei, precum și
influența blogurilor în raport cu mass-media tradiționale. Potr ivit primului oficial al acestora apărut
în octombrie 2004, 3 milioane de bloguri erau înregistrate în t otă lumea în iulie 2004. „Raportul
demonstra că exista o blogosferă puternică și matură, care repr ezenta o componentă relevantă și de
influență a Internetului. David Sifrey prezintă faptul că rapor t al acestui grup de cercetare a fost dat
publicității în aprilie 2007 și indica existența a circa 70 de milioane de bloguri, la fiecare două
secunde fiind înregistr ate alte noi bloguri”. 164
161 www.artsjournal.com /aboutlastnight/archi ves20050828.shtml#102 347
162 www.boingboingnet/2004/12/27/bloggers_in_asia_.html
163 David SIFREY – „State of the Blogosphere”, octobre 2004, Sifre ys Alert,
http://www.sifry.com/alert s/archives/000245.html
164 http://www.sifry.com/stateoftheliveweb
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
141
Chiar dacă de la început bloggingul era asociat cu libertatea de ex p rim a re, s -a d e m o n st ra t
ulterior că această activitate implică anumite aspecte și riscu ri de natură juridică sau legală, inclusiv
în statele democratice. Nu întâm plător a apărut termenul de „do oced”, care provine de la blogul
Dooce12, care a fost realizat și gestionat de Heather Armstrong , o artistă grafică și web designer.
De remarcat faptul că blogurile au pătruns treptat și în acti vitatea comunicării corporatiste,
devenind pentru mediul comerial și de afaceri, una dintre cele mai eficiente unelte de comunicare
internă și externă, și contribuind la întărirea imaginii organi zațiilor și, cel mai important, obținerea
de feedback din partea publicurilor țintă.
Putem afirma în prezent că deși „new media” sunt utilizate la scară mondială, evoluțiile și
contextele politice și sociale și particulare generează efecte diferite, în funcție de forma și
modalitatea de utilizare a acestora.
Guvernele se află acum în fața unor mari provocări, modalităț ile creative (utilizarea „new
media”) prin care vor reuși să se apropie de publicuri și să că știge sprijin și suport în politicile pe
care doresc să le impună, vor fi cele care vor asigura succesul sau insuccesul, negarea sau acceptare.
Chiar dacă imedat după apariția blogurilor guvernele nu le-au considerat mijlo ace serioase
de comunicare, cu timpul acestea s-au văzut nevoite să se adapt eze unor noilor evoluții ale
tehnologiilor și au început să utilizeze informații preluate de pe bloguri, înființând chiar bloguri
oficiale. Astfel, s-a înregistra t rapid o evoluție impresionant ă din această perspectivă, ajungându-se
astfel la situația în care publicația The New York Times colabo ra cu echipe de bloggeri care
publicau informații din timpul derulării unor evenimente politi ce, culturale sau sportive, transmitând
simultan în direct. De asemenea, publicația Business Week a sup limentat numărul știrilor cu
materiale informative video și audio transmise pe baza activită ții de pe bloguri și de pe podcasturilor
proprii.
Demonstrarea importanței și in fluenței „new media” în succesu l activității de diplomație
publică reprezintă pentru specialiștii și cercetătorii din dome niul comunicării una dintre cele mai
serioase provocări cu care se confruntă în prezent. Aceștia nu îți permit să le ignore potențialul și
importanța, deși recunos c că există și dezavantaje, cel mai viz ibil fiind imposibilitatea de a controla
comunicarea și feedback-ul dintre organizație și publicul țintă .
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
142
Din perspectiva mobilizarii și a i mplicării se pare că există a numite limitări pentru guvernele
care vor sa folosească aceste mijloace de comunicare deoarece d in perspectiva celor care se intră în
comunitatea intituției au anumite asteptări pe care vor să le f ie satisfacute, însă aceste instituții
lucrează și cu informații care nu sunt întotdeauna dedicate pub licului larg. Dacă informațiile postate
sunt receptate doar ca o propaga ndă în favoarea instituției și a interesului său, internauții
abandonează această comunitate și devine inutil în activitatea de diplomație publică.
Întrebarea evidentă aici este care sunt mesajele specifice dipl omației publice? În cazul în
care mesajele sunt „ ne pasă de drepturile femeilor ", și nu există acțiunile întreprinse, fie într-o
anumită țară sau din întreaga lume, oameni evident vor abandona . D a r d a c ă s e a f l ă e x p u s e ș i
acțiunile concrete cu imagini, f otografi elocvente, dar și cu e xplicații asupra beneficiilor imediate ale
acestora, atunci membrii comunității vor trimite acele informaț ii prietenilor care vor trimite altora,
lărgind astfel aria membrilor comunitații și deci obiectivele n oastre de diplomație publică vor fi
atinse.
Provocarea este în diplomația publică să poți muta cu succes di alogul tradițional la distanță
de la un guvern la altul pe terenul cetățenilor, asupra cărora se rasfrâng aceste acțiuni diplomatice.
New media oferă în acest scop uneltele potrivite pentru atingerea acestu i obiectiv.
Mass-media americană vorbește de o sensibilitate a noii adminis trații de la Casa Albă la
aceste probleme legate de „ social media ”, apreciind-o drept o o prioritate majoră, fapt pentru care
specialiștii se așteapă la mai multă inovare și creativitate di n partea acestora. În SUA nu a fost creat
pe Internet ceva mai puternic decât ceea ce a fost la vremea sa Vocea Americii (radio și televiziune
oficială a Serviciului de radiodifuziune a guvernului SUA). Voc ea Americii a fost, pentru vremea ei,
un instrument incredibil de puternic. În prezent, nu există ins trumente și tehnici care se angajeze
oameni în modul în care a reușit Vocea Americii.165
165 ”Finding America's Voice: A Strategy for Reinvigorating U.S. Pub lic Diplomacy”, Council on Foreign
Relations, 2003.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
143
Internetul și instrumentele „new media” asociate acestuia ar pu tea oferi material de analiză
pe baza căruia se pot face analize, se pot desprinde concluzii asupra temelor de interes, frecvenței
lor, respectiv asupra publicurilor.
Facând un scurt studiu în cadrul Google Insight for Search (un serviciu gratuit oferit de
Google, care permite efectuarea rapidă a unor statistici, cu pr ivire la cuvintele și tematiciile accesate
de utilizatorii internetului),166 au rezultat următoarele aspecte de interes privind tematica ab ordată:
țările în care utilizatorii intern etului fac cele mai dese căut ari pe termenul „ diplomație publică” (în
intervalul 2004 până în prezent), sunt: SUA, Canada, Marea Brit anie, Germania, Africa de Sud,
Vietnam, Vietnam, Venezuela.
termenii cei mai frecvenții după care s-a efectuat căutarea au fost: „diplomația publică a SUA”,
„diplomația publică americană pub lic”, „diplomația publică inst itutul”, „noua diplomație publică”,
„definiție diplomație publică”, „diplomație publică branding”, „strategie de diplomație publică”,
„nato diplomație publică”, „diplomație culturală”, „ofițer dipl omație publică” și „divizie diplomație
publică”.
o căutare a celor doi termeni (respectiv „diplomație publică” ș i „propagandă”) a relevat această
preocupare în: Brazilia, Argentina, Paraguay, Venezuela, Urugua y, Cuba, Norvegia, Bolivia,
Ecuador, Filipine, termenii cu car e s-a realizat căutarea fiind : „propaganda publicitară”,
„propaganda americană”, „război ul propagandei”, „ propaganda naz istă”, „propaganda definiții”.
Aceste date pot fi extrem de valoroase în ansamblul unei anal ize, alături de celelalte metode
de analiză consacrate, deoarece ar contura un tabou complet al așteptărilor și a modului de acțiune al
publicurilor. Prin această scurtă cercetare online, au fost ide ntificate rapid țările ale căror publicuri
sunt cele mai interesate de temele abordate, perspectiva de abo rdare a acestora (rezultată din
conexiunea cu alți termeni), precum și publicurile care sunt i nteresate de cercetarea limitei dintre
diplomație publică și propagandă.
Avem în acest caz o demonstrație a modului în care „new media” vor deveni atât mediu de
propagare a mesajelor, dar și bază de date interesantă și compl etă de analiză, atât pentru cercetători,
166 http://www.google.com/insights/search/#
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
144
dar mai ales pentru angajații guvernamentali care pot astfel să -și contureze strategii eficiente de
diplomație publică bazate pe diagnoze comptete asupra spațiului public (inclusiv a spațiului public
virtual).
Noile forme de comunicare, denumite generic „new media”, au un rol esențial în formarea
opiniilor, în comunicarea dintre indivizii care aparțin unei co munități, între guverne și cetățeni. În
prezent, aproape toate guvernel e utilizează această formă de co municare, asociată transparenței,
deschiderii și apropieri i de publicurile țintă.
Statele Unite ale Americii au fost printre primele care au adop at, în anii ce au urmat
evenimentelor din 11 septembrie 2001 aceaste mijloace pentru a plasa mesajele către publicurile
internaționale, inclusiv din Orientul Mijlociu.
Se remarcă în prezent faptul că rețelele online de comunicare i nsistă și impun anumite
subiecte asupra cărora ne lasă posibilitatea să reflectăm. Soci al media îi influențează cel mai mult pe
„indivizii care nu știu”, aceștia fiind, de regulă, persoane cu un nivel de educație mediu sau redus,
indivizi care se informează cel mai des prin intermediul televi ziunii și internetului, nu mai
procesează alte informații, aceștia se mulțumesc cu un „rezumat ” al subiectului, rezumat făcut de o
persoană sau grup de persoane, „rezumat” care poate fi greșit ș i care poate influența negativ
individul. „Indivizii care știu” , persoane cu nivel de cunostin țe ridicat și în general cu un statut
social înalt, au șanse mai mari să fie bine informați decât „in divizii care nu știu”. Autoritatea politcă
este dependentă în prezent de social media, deoarece cu ajutoru l ei se face cunoscut unui public cât
mai larg.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
145
4. CAPITOLUL IV – Studiu de caz: Strategia de diplomație publică a SUA în
Orientul Mijlo ciu post 9/11
4.1 Ipoteze și metode de cercetare
Ipoteza de cercetare este următoarea: În ce măsură activitățile de diplomație publică derulate
de SUA, imediat după atentatele din 11.09.2001, în Orientul Mij lociu s-au adaptat realităților socio-
culturale locale. Au fost aceastea un eșec sau un câștig prin f aptul că marcat o schimbare de
paradigmă la nivelul activității de diplomație publică la nivel global (apariția a ceea ce s-a numit
„noua diplomație”)? Referindu-ne la motivația care a stat la ba za derulării activităților de tip „soft
power” de către administrația ame ricană în regiune în contextul intervențiilor militare în Irak și
Afganistan din perioada mandatului președintelui Bush (care au generat apariția unui curent „anti-
american” în statele musulmane), se poate vorbi de o încercare de legitimare a politicii americane și
în ce măsură poate fi considerat ă această activitate propagandă .
Metodele de cercetare folosite în cadrul cercetării sunt de nat ură calitativă, respectiv: analiza
de conținut și evaluare critică a unor documente și rapoarte of iciale realizate de autoritățile
americane; culegerea de date d in interviurile și declarațiile p ublice ale unor oficiali, specialiști și
diplomați americani implicați în decizie și în punerea în pract ică a campaniilor de diplomație
publică în Orientul Mijlociu post 9/11; studiul critic al unor evaluări dedicate acestei preocupări,
publicate de cercetători și exper ți în comunicare și relații in ternaționale.
Metodele de cercetare folosite în cadrul acestui demers academi c au fost direcționate către
identificarea de răspunsuri cât mai adecvate la ipotezele de lu cru, mai sus menționate, dar urmărind
totodată evidențierea limitărilor cu care se confruntă inițiato rii campaniilor de diplomație publică
din perspectiva rezultatelor finale, în raport cu obiectivele s tabilite inițial. În acest context, prezintă
interes și aspectele de natură financiară implicate în acest ge n de campanie, reprezentanții
administrației americane recunoscând public după 9 septembrie 2 001 că indiferent de mărimea
fondurilor și resurselor umane implicate, succesul unei campani i de diplomație publică nu poate fi
garantat în totalitate.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
146
Totodată, în cadrul studiului de caz au fost analizate o serie de aspecte conexe: influența
demersurilor de diplomație publică ale SUA în Orientul Mijlociu în democratizarea statelor
musulmane; impactul democratizării asupra societății islamice c ontemporane și relația dintre
diplomație, mass-media și opinia publică și creșterea rolului c omunicării publice în procesul
decizional la nivel național și internațional.
Perioada aleasă pentru cercetare 2001-2011 nu este întâmplătoar e, momentul 11 septembrie
2001 reprezentând fără îndoială, un factor declansator al unei schimbări în profunzime a percepției,
până atunci limitată, pe care oficialii americani o aveau cu pr ivire la diplomația publică („public
diplomacy”) în perioada de după Războiul rece, post căderea Zid ului Berlinului.
4.2 Analiza raportului Comisiei din 9/11
Raportul oficial al Comisiei 9/ 11, care a fost denumit oficial Raportul final al Comisiei
Naționale referitor la atacurile teroriste împotriva SUA, este un document realizat la un an de la la
atacurile teroriste (27 noiembrie 2002) de către Comisia Națion ală pentru atacuri teroriste în Statele
Unite sau („Comisia Kean/Hamilton”), cu sprijinul unei structur i de investigații a FBI, special creată
în acest scop („PENTTBOM”). Acest raport a fost realizat pe baz a interviurilor realizate cu circa 1
2000 de persoane din peste 10 state și cuprinde aproximativ 1,5 milioane de pagini, inclusiv
documente clasificate secret de stat. Realizat sub coordonarea acestei Comisii Naționale denumită și
„Comisia din 9/11”, cu împuterrnicirea președintelui Statelor U nite, George W. Bush și a
Congresului american, raportul p rogramat inițial pentru lansare pe 27 mai 2004, dar cu acordul
președintelui Camerei Reprezentanților, Dennis Hastert, data li mită a fost prelungită la 26 iulie
2002, fiind remis autorităților americane la 22 iulie 2004. Ime diat, după finalizarea raportului,
președintele comisiei, Thomas Kean, declara public că președinț ii Bill Clinton, cât și George W.
Bush nu ar fi fost „bine deserv iți” serviciile de securitate (F BI și CIA) .167
167 John SHOVELAN (reporter american) – articolul ”9/11 Commission finds deep institutional
failings”, 23 iulie 2004 ( http://www.abc.net.au/am/c ontent/2004/s1160100.htm )
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
147
Pe lângă documentele care se referă la derularea evenimentelor și conexiunile cu alți factorii
externi (Iran, Arabia Saudită), raportul face o serie de apreci eri și recomnadări privind activitatea de
diplomație publică pe care administrația ar trebui să o derulez e în afara granițelor, respectiv în
Orientul Mijlociu.
Din această perspectivă, în cadrul raportului se menționa că „s uccesul pe termen lung
necesită o utilizare responsabilă a tuturor instrumentelor pute rii naționale: diplomația, activitatea de
informații, întărirea cadrului le gislativ, politica economică, diplomația publică și afacerile interne”.
Totodată, Comisia 9/11 recomanda să se promoveze o ideologie ma i puternică, un sis tem de valori și
un mediu de securitate și să se evite mesajele negative. Comisi a recomanda foarte clar și direct să se
apeleze la utilizarea masivă în perioada care urma a diplomație i publice americane, subliniind că
teroriștii și extremiștii nu vor putea fi învinși prin tacticil e tradiționale de război. Membrii comisiei
și-au exprimat la unison convinge rea că doar printr-un efort st rategic național, în care să fie angjate
toate forțele naționale se poate ajunge la rezultate palpabile.
În cadrul rapotului se recomand a derularea unor activități de d iplomație publică pe termen
lung în Afganistan, unde exista o opinie publică negativă pe fo ndul întervenâiilor militare în
regiune. Dialogul administrației americane cu populația locală din Afganistan era mai mult decât
necesar pentru succesul pe termen lung și obținerea de sprijin. Un fost subsecretar de stat
responsabil cu diplomația publică și președintele Comisiei 9/11 au susținut opinia că instrumentele
de diplomație publică la momentu l respectiv sunt cel puțin la f el de eficiente în războiul împotriva
terorismului precum sunt cele militare și au atras atenția că e ste necesar un efort similar, inclusiv de
natură financiară168.
Comisia atrăgea atenția în cadru l Raportului 9/11 că exista, în acel moment, o puternică
opinie publică negativă la adresa SUA, ca urmare a intervențiil ordin regiune, Statele Unite pierzând
168 EPSTEIN, Susan B. – „Diplomația publică a SUA: Context și recom andările Comisiei din 9/11”. Raport
CRS pentru Congres. Serviciul de cercetare al Congresului. Arhi vat din original la 8 aprilie 2011 și Preluat pe
6 aprilie 2011
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
148
treptat sprijinul partenerilor din regiune, esențial mai ales î n lupta împotriva terorismului. Astfel,
Raportul cita o scădere a ratingurilului favorabil înntr-o seri e de state printre care Indonezia (61% la
15%) și Nigeria (de la 71% la 38%). De asemenea, se atrăgea ate nția asupra faptului că mass-media
locale transmit mesaje denaturate privind existența unei abordă ri anti-musulmane din partea SUA,
consolidând în același timp tema jihadistă.
În ceea ce privește aceste tentințe negative în regiune la adre sa SUA, raportul menționează
că este necesară o contracarare eficientă pentru a obține sprij in în derularea eforturilor de
contrainsurgență în Afganistan și în războiul ideologic împotri va extremismului islamic. Raporta
recomanda Congresului și administrației să identifice rapid mod alități de a utiliza tactici de
diplomație publică pentru a influența populațiile arabe în comb aterea teroriștilor și insurgenților. În
viziunea celor care au elaborat raportul clarificarea și explic area poziției și politicilor americane
privind raportarea la drepturile și libertățile populațiilor lo cale din Orientul Mijlociu, inclusiv
religioase, va permite SUA să con tinue eforturile împotriva ter orismului în Afganistan. Acesta
sublinia că, în general, musulma nii din zonă sunt moderați și c ă doar o parte au tendințe violente și
sunt deschiși spre forme de extremism, atrăgând atenția asupra necesității adoptării de măsuri
urgente pentru ca fenomenul jihadist să nu se răspândească. Com isia 9/11 aprecia că diplomația
publică ar trebui abordată ca un dialog continuu cu populațiile arabe, care să permită o mai bună
înțelegere și acceptare între culturi și societăți și mai ales pentru a reconstrui relațiile de încredere pe
termen lung. Fără un astfel de proces lupta împotriva terorismu lui era pusă serios sub semnul
insuccesului, conform Raportului.
Pentru o analiză în profunzime a problematici și pentru a putea merge pe firul ipotezelor de
lucru, voi face în continuare o analiză critică și o sinteză a Raportului 9/11 și a contextului în care s-
a conturat.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
149
4.3 Interesele stategice în evaluarea Comisiei 9/11
În baza recomandărilor Comisiei 9/11, Administrația Bush a înce put, la scurt timp după
atacurile teroriste 11.09.2001, un război împotriva terorismulu i, atât sub aspect militar, cât și pentru
diplomația publice. Cuvintele au căpătat în scurt timp importan ță și a avut loc o înțelegere culturală
în momentul în care Președintele Bush, imediat după atacuri, a denumit răspunsul SUA drept
“Operațiunea Cruciadă de Durată,” o denumire schimbată rapid du pă ce specialiștii au evidențiat
faptul că ar putea fi interpreta tă de musulmani ca fiind instig atoare.169
Prin diplomație publică se înțel ege promovarea intereselor, cul turii și politicilor americane
prin informarea și influențarea populațiilor străine.
Comisia 9/11 reamintea că în perioada 1999/2000, conform sondaj ului Pew din 2003, peste
50% și până la 83% din populațiile străine din lume aveau opini i favorabile asupra Statelor Unite.170
Se aprecia că pe fondul satisfacției cu poziția deținută în lum e, mai ales dup sfârșitul Războiului
Rece, Congresul și administrațiile americane anterioare au mini mizat importanța finanțării
activităților de diplomație publică171. Diplomația publică a fost văzută ca o prioritate mai mică în
comparație cu funcțiile politice și militare și a primit mai pu ține fonduri, în timp ce mai mulți bani
au fost alocați altor activități considerate mai importante sau mai populare în rândul alegătorilor.
Nivelul de finanțare pentru dipl omația publică a scăzut conside rabil la sfârșitul anilor 1990, parțial
datorită consolidării audiovizualului172 și a desființării Agenției de Informații a SUA în octombrie
1999173, ceea ce demonstrează că diplomația publică nu mai era valorif icată.
169 Bin Laden a vorbit despre cruciade (desfășurate de creștinii d in Europa în secolele XI, XII și XIII pentru
recuperarea Ținutului Sfânt de la Musulmani) ca fiind una dintr e problemele istorice pe care dorea să le
răzbune.
170 Views of a Changing World, The Pew Global Attitudes Project, I unie 2003
171 Activitățile de diplomație publică includ transmiterea informa țiilor non-militare la nivel internațional,
schimburi educaționale și culturale și programe internaționale de informare.
172 Titlul III, the United States International Broadcasting Act di n 1994, P.L. 103-236.
173 P.L. 105-277, Division G — Foreig n Affairs Reform and Restructu ring Act din 1998.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
150
După atacurile din 2001, oameni din întreaga lume și-au exprima t uimirea și suportul pentru
guvernul SUA. De atunci, însă, atitudinile negative față de Ame rica s-au înmulțit și au devenit mai
intense, nu doar în rândul populației musulmane, ci în întreaga lume.174 Războiul din Irak, început în
martie 2003, a accentuat opiniile negative față de America în a proape toate țările chestionate, atât
aliați tradiționali cât și non-aliați.175
La acel moment, membrii Comisiei 9/11 admiteu faptul că o opini e publică puternic negativă
asupra Statelor Unite poate afecta ajutorul acordat de țări în războiul împotriva terorismului. În plus,
sentimentul negativ poate sta la baza recrutării de noi membri de către grupările teroriste. În acest
context, în 2004, la unison oficiali la nivel înalt, lideri de opinie, think-tank-uri și Comisia 9/11 au
susținut urgența și ne cesitatea de a utiliza diplomația publică americană la capacitatea sa maximă.
În cadrul celui de-al 108-lea Congres a fost evaluată importanț a diplomației publice
incluzând măsuri de diplomație publică în Intelligence Reform a nd Terrorism Prevention Act, 2004
pentru: promovarea presei libere în țările islamice, burse pent ru musulmani care să le permită să se
înscrie în școli sponsorizate de americani, programe de formare în diplomație publică în cadrul
Departamentului de Stat și înființarea unui International Youth Opportunity Fund (Fond
Internațional de Oportunitate pentru Tineri) în cadrul unei org anizații existente, precum Organizația
Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO).
Administrația americană susținea public că este nevoie de timp pentru ca aceste inițiative să
își dovedească impactul, dar exista convingerea că trebuie să f acă eforturi pentru a genera suficientă
bună voință pentru combaterea eficientă a terorismului.
174 V. “Poll Results,” Gallup/USA Today , 27 februarie 2002; și “The Ten Nations Impressions of America
Poll,” Zogby International, 11 aprilie 2002.
175 Pew Study, pg. 19
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
151
4.3.1 Contextul evolutiv al DP americane – ante și post 9/11
Guvernul SUA a recunoscut oficial pentru prima dată utilizarea activităților de diplomație
publică în primii ani ai secolului al XX-lea, când Președintele Woodrow Wilson a creat Comisia
pentru Informații Publice în veder ea diseminării de informații în străinătate în timpul Primului
Război Mondial.
În 1941 când a izbucnit al Doilea Război Mondial, Președintele Roosevelt a pus bazele
Serviciului de Informații Externe în vederea desfășurării activ ităților de informații externe și
propagandă. În următorul an, Președintele Roosevelt a creat Off ice of War Information (Biroul de
Informații de Război – OWI) care a transmis primul program Voic e of America (Vocea Americii –
VOA) în data de 24 februarie 1942 în Europa. Aceste activități s-au desfășurat fără a fi autorizate
sau recunoscute de Congres.
Cunoscut drept Smith-Mundt Act,176 U.S. Information and Educational Exchange Act (Legea
privind schimburile de informa ții și educaționale în SUA) din 1 948 (P.L. 80-402) a oferit pentru
prima dată un cadru legal fundamental care a autorizat emisia ș i activitățile culturale, deși acestea se
desfășuraseră deja pe toată perioada anilor 1940. Conform Senat orului Smith, această lege este o
încercare de a conferi autoritate legislativă anumitor activită ți desfășurate de Departamentul de Stat
de la încheierea războiului. Aceasta reprezintă de fapt consoli darea activităților desfășurate de
Divizia de Relații Culturale a Departamentului de Stat, Office of Inter-American Affairs și așa-
numitul Office of War Information177.
Susținând ineficiența modului în care guvernul american s-a făc u t î n ț e l e s î n E u r o p a ș i
contraatacând campania de informare ostilă din partea Rusiei îm potriva Statelor Unite după Război,
Senatorul Smith și-a descris int ențiile privind legislația în f elul următor: “Nu se dorește o
propagandă lăudăroasă ci, pur și simplu, afirmarea adevărului.”178
176 Doi din principalii sponsori ai legislației au fost numiți Repr ezentantul Karl Mundt (Republican din South
Dakota) și Senatorul Alexander Smi th (Republican din New Jersey ).
177 Congressional Record, 16 ianuarie 1948. P. 243.
178 Congressional Record, 16 ianuarie 1948, p. 244.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
152
Trebuie să existe o structură clară a așa numitului serviciu in formațional, pe de o parte, care
poate avea, teoretic, anumite implicații propagandistice și chi ar politice; și, pe de altă parte, trebuie
să separăm așa-numitul serviciu de schimb educațional care, pen tru a fi într-adevăr eficient, trebuie
să fie obiectiv, non-politic și, mai presus de toate, să nu aib ă nicio implicație propagandistică
posibilă.179
De-a lungul anilor, au avut loc mai multe reorganizări ale dipl omației publice și schimbări de
politică, în mare din două motive – reducerea costurilor sau cr eșterea eficienței. În 1953,
Președintele Eisenhower a creat U.S. Information Agency (Agenți a Americană de Informare –
USIA) în cadrul Planului de Reorganizare Nr. 8, autorizat prin Smith-Mundt Act din 1948. La
momentul creării sale, rolul USIA a fost în principal administr area programelor de radiodifuziune și
informare (pe care unii le-au numit la acel moment drept “activ ități de propagandă ”). Programele de
schimb educațional au rămas în cadrul Departamentului de Stat p entru a evita orice acuzații de
intenție propagandistică, confor m recomandării Senatorului Fulb right (care sponsorizase deja
legislația privind stabilirea de schimburi culturale).
În aceeași perioadă, Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL) a început să emită în 1950
sub auspiciile clandestine ale Central Intelligence Agency (Age nția Centrală de Informații) care
fusese creată în 1947.180 The Board for International Broadcasting (BIB) a fost înființa t în 1973
p e n t r u a f i n a n ț a ș i s u p r a v e g h e a operațiunile RFE/RL. RFE/RL a d evenit astfel un post privat,
nonprofit care primea granturi guvernamentale prin intermediul BIB. Scopul BIB a fost acela de a
asigura un paravan între Guvernul SUA (CIA) și postul surogat a l RFE/RL în Europa de Est și fosta
Uniune Sovietică. Ideea era aceea că prin separarea RFE/RL de G uvernul SUA, credibilitatea sa ar fi
mai mare.
Planul de Reorganizare Nr. 2 din 1977 a avut drept obiectiv con solidarea funcțiilor Biroului
pentru Educație și Cultură și activitățile internaționale de in formare și emisie ale USIA în
International Communication Agency (Agenția Internațională de C o m u n i c a r e – I C A ) . U l t e r i o r , î n
1982, Secțiunea 303(b) din P.L. 97-241 a redenumit ICA în U.S. Information Agency.
179 Congressional Record, declarația Senatorului Alexander Smith, 1 6 ianuarie 1948, pg. 246
180 Radiourile au fost aparent finanțate prin contribuțiile public ului american.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
153
În 1994 Congresul a retras emisia internațională de către USIA, a creat Broadcasting Board
of Governors, un consiliu independent, și a autorizat eliminare a treptată a Board of International
Broadcasting.181
La 1 octombrie 1999, ca urmare a legii inițiate de Senatorul He lms, Președintele Comisiei
Senatului pentru Relații Externe, privind reorganizarea agenții lor de politici externe (în mare pentru
eficientizare și economii bugetare), USIA a fost desființată, i ar funcțiile rămase (programe de
informare și schimburi educaționale și culturale) au fost trans ferate înapoi la Departamentul de Stat,
așa cum fuseseră înainte de 1977.182
În cadrul unei audieri în exercițiul financiar 2004 a Comisiei Parlamentare a
Departamentului de Stat pentru Comerț și Justiție privind alocă rile, Președintele Frank Wolf a
recunoscut că poate a greșit at unci când a desființat USIA. Ace sta a sugerat că „sistemul cu ajutorul
căruia a fost înfrântă Uniunea Sovietică nu este unul de care a r fi nevoie în acel moment pentru a
rezolva chestiunea legată de terorism.”183
4.3.2 Finanțarea activității DP americane – ante și post 9/11
În 1980, Guvernul american a cheltuit 518 milioane de dolari pe activități de diplomație
publică, conform Office of Budget and Management (Biroul pentru Buget și Management – OMB).
Finanțarea a crescut în următorii ani și a atins apogeul în exe rcițiul financiar 1994 la aproximativ 1,5
miliarde de dolari, în mare datorită costurilor asociate cu con solidarea entităților de radiodifuziune.
Scăderi semnificative ale finanțării la finalul anilor 1990 au avut loc parțial din pricina economiilor
bugetare care au rezultat din consolidarea activităților de emisie în 1994 și desființarea US IA în
1999. Nivelurile reale de finanțare în exercițiile financiare 2 000, 2001 și 2002 au fost mai mari decât
în 1980 – 770 milioane, 712 milioane și, respectiv, 747 milioan e de dolari. Însă, finanțarea în
exercițiile financiare 2000, 2001 și 2002 a scăzut sub niveluri le din exercițiul financiar 1980. Iar în
181 Titlul III, P.L. 103-236.
182 P.L. 105-277.
183 Commerce, Justice, State Subcommittee of the House Appropriati ons Committee hearing on Public Diplomacy, 4
februarie 2004.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
154
exercițiul financiar 2003, deși cuantumul real în dolari a fost aproximativ dublu față de exercițiul
financiar 1980, în dolari ficși , nivelul de finanțare s-a aflat la același nivel ca în urmă cu 25 de ani.
Figura 1. Cheltuielile guvernului american pentru diplomație pu blică, ex. fin. 1980-2005
Sursa: Office of Management and Budget și calcule CRS
După atacurile teroriste, au fost suplimentate fondurile pentru diplomație publică în conturile
Programelor Diplomatice și Consulare de Stat atât prin alocări suplimentare cât și regulate. În plus,
în conturile Programelor de Schimb Educațional și Cultural au fost alocate suplimentar 15 milioane
de dolari în exercițiul financiar 2002. În trei ani, centrele d e emisie internațională au primit aproape
100 de milioane de dolari ca fonduri suplimentare pentru operaț iunile de radiodifuziune, precum și
creșteri ale contului de îmbunătă țiri de capital și creșteri ge nerale ale alocărilor regulate. Alocările
puse în aplicare în exercițiul fi nanciar 2005 pentru Departamen tul de Stat au inclus aproximativ
1.3 miliarde de dolari pentru activități de diplomație publică.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
155
Criticii însă indică ceea ce ei consideră a fi niveluri de fina nțare foarte mici pentru
diplomație publică, spre deosebire de cheltuielile în scop mili t a r ș i a l t e c h e l t u i e l i ( î n v a l o a r e d e
miliarde de dolari) pentru comba terea terorismului. Unii afirmă că, pe măsură ce lumea devine tot
mai mică datorită tehnologiei informației, vigilența în ceea ce privește atitudinile populațiilor străine
față de America este la fel de importantă și mai puțin costisit oare, poate, decât consolidarea puterii
militare.
4.3.3 Programele de DP americane – ante și post 9/11
Diplomația publică constă în principal din trei categorii de ac tivități: (1) programe de
informare la nivel internațional, (2) programe de schimb educaț ional și cultural și (3) emisie
internațională cu scop non-militar. Sub-Secretarul de Stat pent ru Diplomație Publică și Afaceri
Publice administrează Biroul pentru Programe de Informare Inter națională și Biroul pentru Educație
și Cultură, în timp ce Broadcasti ng Board of Governors gestione ază și supraveghează emisia
internațională.
International Information Programs (Programe de Informare Internațională – IIP). Biroul
pentru Programe de Informare Int ernațională (IIP) acționează ca un serviciu de comunicări
strategice pentru comunitatea de afaceri externe. Biroul oferă diferite informații în mai multe limbi
și forme, inclusiv publicații scrise, rapoarte pe Internet și î ntâlniri personale și videoconferințe.
Aceste produse și servicii de inf ormare sunt concepute pentru a ajunge la publicul cheie, cum ar fi
mass-media străine, oficiali guvernamentali, lideri de opinie î n domeniul cultural, precum și publicul
general din peste 140 de țări. Anumite produse includ rapoarte tipărite și publicate pe Internet, cu
caracter regional, pregătite de echipe de scriitori, cercetător i și traducători; rapoarte cu caracter
specific pe teme precum securitatea economică, probleme globale , societatea și valorile americane,
precum și d emocrație/drepturile omului; programe de întâlniri – peste o mie de speakeri merg anual
în străinătate pentru a discut a probleme importante pentru anum ite regiuni, definite de ambasadele
SUA; iar Centrele de Resurse de Informare (Information Resource C e n t e r s – I R C ) o f e r ă a t â t
personalului ambasadelor cât și populațiilor locale informații privind politica SUA.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
156
Bureau for Educational and Cultural Affairs . Biroul pentru Educație și Cultură
promovează înțelegerea reciprocă între Statele Unite și alte ță ri prin schimburi educaționale
internaționale, burse și program e de formare. Biroul administre ază programe variind de la
Programul Fulbright (care oferă burse pentru absolvenți, cercet ători, profesioniști, profesori și
administratori) până la Humphrey Fellowships (prin care sunt ad uși profesioniști de nivel mediu din
țările în curs de dezvoltare în Statele Unite pentru un an de s tudii și experiențe profesionale) și
International Visitor Program (prin care sunt aduși profesioniș ti în Statele Unite pentru a discuta cu
omologii lor) până la Office of Citizen Exchanges (care dezvolt ă programe profesionale, culturale și
pentru tineret împreună cu Instituții americane non-profit, inc lusiv organizații de voluntariat pentru
comunitate). Programele de schimb internațional sunt deseori vă zute ca modalități cu costuri reduse,
riscuri scăzute și eficiente de promovare a culturii americane în străinătate.
Dezavantajele acestor programe ar fi durata și costul ridicat p entru schimbarea atitudinilor
unei părți semnificative a populației străine deoarece programu l atinge doar câteva persoane pe rând
(spre deosebire de activitățile de radiodifuziune, prin care se poate ajunge la mii de persoane
instantaneu).
În ultimii ani, au fost semnala te o serie de aspecte ce vizea ză aceste schimburi:
lipsa unui sistem de monitorizare pentru prevenirea depășirii p erioadei de viză în Statele Unite de
către participanții la p rogramele de schimb;
modificări în profilul de studii al elevilor – elevii care se p ot înscrie într-un program de schimb în
SUA pentru a studia limba engle ză, de exemplu, dar trec la fizi că sau inginerie (cursuri asociate cu
probleme de securitate) la s osirea în Statele Unite;
accent prea mare pus pe schimburile cu statele europene în loc de cele în dezvoltare unde există un
mai mare potențial pentru partic ipanți să învețe despre Statele Unite și apoi să revină în propria țară
pentru a-i învăța pe alții.
Aceste aspecte au fost, sau su nt, abordate astfel încât schim burile să fie mai eficiente în
eliminarea terorismului și a problemelor de securitate în rându l participanților la schimburi din
comunitatea musulmană sau arabă.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
157
Emisie internațională. Emisia internațională constă din transmisii generale – Vocea
Americii (radio, TV și Internet) , numeroase posturi surogat – R adio Europa Liberă, Cuba
Broadcasting, Radio Farda (Iran) , Radio Afghanistanul Liber, Ra dio Irakul liber, Radio Sawa, și
Radio Asia Liberă184, precum și Rețeaua de Televiziu ne din Orientul Mijlociu (Alhur ra).
Comitetul Guvernatorilor din Te leviziune (Broadcasting Board of Governors), un consiliu
bipartizan format din 9 membri numiți de Președinte și confirma ți de Senat, supraveghează și
administrează aceste posturi. În ultimii ani, BBG a incorporat o mare parte din activitățile sale de
transmisie pe Internet, care poa te ajunge la mult mai multe per soane în Asia și Orientul Mijlociu.
În perioade de criză, cum ar fi în Kosovo în anii 1990, după at acurile teroriste din 2001, sau
în timpul războiului din Irak, emisia internațională americană intră în modul “emisie amplificată”
care poate include reflectarea i ntensă a evenimentelor pe măsur ă ce acestea se desfășoară și în
limbile populațiilor afectate; cr earea de noi mijloace de trans mis ie, pre cum TV prin satel it, în tr-o
zonă unde SUA nu opera anterior; c reșterea numărului de intervi uri cu oficialii guvernamentali
americani, cu cei din Congres și cu experți din cadrul think-ta nk-urilor care să prezinte perspectiva
Americii asupra situației; și c ooperarea cu posturile altor țăr i pentru a putea transmite 24 de ore pe zi
într-o regiune afectată.
Programele de DP am ericane post 9/11
Guvernul american s-a concentrat întotdeauna pe diplomația publ ică într-o oarecare măsură.
Încă de la începuturi, prin diplomație publică s-a dorit a ajun ge la publicul european pentru a
influența rezultatul Primului și celui de-al Doilea Război Mond ial. Ulterior a fost utilizată în special
în Europa de Est și Uniunea Sovie tică pentru a ajuta la încheie rea Războiului Rece.
Congresul și Administrația au căutat să identifice modalități a decvate de utilizare a
instrumentelor de diplomație publică pentru a influența populaț i i l e m u s u l m a n e ș i a r a b e c u s c o p u l
combaterii terorismului. De aseme nea, au făcut demersuri pentru îmbunătățirea coordonării
184 Prin posturile surogat se dorește difuzarea de știri și informa ții obiective cu caracter regional în societăți
închise. Misiunea posturilor generale (VOA) este de a fi o surs ă fiabilă de știri globale și de a prezenta
politicile, instituțiile și opiniile Americii.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
158
activităților de diplomație publică la nivelul întregului Guver n (prin intermediul Comisiei de
Coordonare a Politicilor), crește finanțării acestora prin aloc ări regulate și suplimentare și
îmbunătățirea evaluării programelor în derulare pentru o crește re a eficienței în activitatea ulterioară.
Unul dintre cele mai vizibile ex emple de diplomație publică la scurt timp după atacurile din
11 Septembrie a fost apariția Sec retarului de Stat Colin Powell pe MTV în februarie 2002,
adresându-se și răspunzând deschis la întrebările tinerilor din întreaga lume despre ce reprezintă
America. La acel moment, MTV aj ungea în 375 de milioane de case în 63 de țări din întreaga lume.
Alte acțiuni de diplomație publică în ultimii trei ani care au vizat populațiile arabe și
musulmane au avut loc în toate cele trei categorii de diplomați e publică, în special subliniind
concepte precum toleranță religio asă, diversitate etnică, impor tanța unei prese independente, alegeri
și reforma educațională.185
Programe de informare. Cu ajutorul fondurilor suplimentare în valoare de 25 de milioa ne
de dolari pentru diplomație publică în diferite alocări suplime ntare după 9/11 și mult mai multe în
procesul de alocare regulată, IIP a dezvoltat noi programe în u ltimii ani pentru a promova imaginea
Americii și pentru a ajunge la un public musulman și arab mai l arg. De exemplu, Biroul a triplat
publicarea de texte în limba arabă, a lansat o revistă în limba arabă și un website în limba persană.
IIP a crescut la 140 numărul de centre multi-media din străinăt ate, denumite American Corners —
spații în clădirile de birouri sa u în campusuri unde studenți, profesori și publicul general pot afla
despre povestea Americii prin utilizarea de cărți, calculatoare , reviste și materiale video. Se
estimează că peste 60 de American Corners au fost înființate în 2004 punându-se accentul pe
localizarea acestora în rândul populațiilor musulmane. În plus, IIP a înființat Centrul de Informare
Strategică, care avea rolul de a lupta împotriva dezinformării care să răspundă rapid la inexactități
sau interpretarea greșită a faptelor referitoare la Statele Uni te. Din 11 septembrie, Departamentul de
185 Mărturie a Patriciei Harrison, Assistant Secretary of State fo r Educational and Cultural Affairs, House International
Relations Committee hearing: 9/11 Commission Recommendations fo r U.S. Diplomacy, 24 august 2004.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
159
Stat a alocat fonduri suplimentare pentru activitățile de IIP î n Orientul Mijlociu: aproape 8,7
milioane de dolari în 2004; 9, 11 milioane în 2005 și 8,76 milio ane pentru 2006186.
Schimburi. După 9/11, ECA și-a reconcentrat eforturile înspre populațiile musulmane și
arabe. După 11.090.2001, Departamentul de Stat a încercat să pr omoveze schimburile între Statele
Unite și Afghanistan. De exemplu, în noiembrie 2002, Biroul, în col aborare cu F emeile CEO din
America, a reunit 49 de femei arabe, activiști politici sau lid eri, din 15 țări diferite în Statele Unite.
Acestea s-au întâlnit cu candidați politici, lobbyists, strateg i, jurnaliști și votanți și au urmărit
procesul de alegeri din America și noaptea alegerilor. Tot în t oamna anului 2002, 14 femei afgane
reprezentând 5 ministere și Inst anța pentru Securitate din Kabu l în guvernul afgan de după 11
septembrie au ajuns în Statele Unite pentru a-și dezvolta compe tențele informatice și de scriere,
precum și modalitatea de a reintra și a contribui la administra ția civilă într-un guvern afgan
reconstruit.187 Iar în 9 decembrie 2003, ECA a adus Simfonia Națională Irakian ă în Washington,
D.C. pentru a participa la un sp ectacol împreună cu Orchestra S imfonică Națională.
Programe mai cuprinzătoare includ Partnership for Learning (P4L ) care dorește să ajungă la
tinerii din țările arabe și musulmane. Din 2002, s-au cheltuit aproximativ 40 de milioane de dolari pe
acest program pentru, printre altele, stabilirea pentru prima d ată a unui program cu elevi arabi și
musulmani care să trăiască în familii americane și să urmeze cu rsurile unor licee americane. Într-un
singur an, în 2004, au participat peste 170 de elevi, în 2005 au beneficiat 480, de elevi, iar în anul
școlar 2006-2007 ECA a facilitat accesul la acest program la ci rca 1 000 de elevi arabi și musulmani
în Statele Unite. Cu titlu de exemplu, din 2001 până în 2004, c heltuielile Departamentului de Stat
pentru activități ECA în Orientul Mijlociu s-au ridicat la apro ximativ 140 de milioane de dolari.
186 Date oferite de Biroul pentru Pr ograme Internaționale de Inform are (Bureau of International Information
Programs), Departamentul de Stat, 1 mai 2006
187 Un dezavantaj al acestor program e este faptul că pot exista con secințe nedorite. Unele femei care au
participat au revenit în Afghanistan temătoare, după participar ea la program și, într-un caz, o femeie a
demisionat după ce a fost văzută la televizor fără vălul islami c, într-o întâlnire cu Președintele Bush. V.
Washington Post, 9 ianuarie 2003, pagina A20.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
160
Emisie internațională. La scurt timp după atacurile din 2001 și acțiunea militară din
Afghanistan, VOA și-a extins emisia în Afghanistan și Orientul Mijlociu și a crescut numărul
reportajelor pe tema evenimentelor difuzate în Statele Unite, p recum și în regiune. Mai multe
emisiuni au fost lansate în limbi le arabă, dari, farsi, pashto și urdu. VOA a estimat cu ajutorul
sondajelor că 80% din bărbații adulți din Afghanistan ascultă V OA și laudă credibilitatea și
obiectivitatea postului. O alocare suplimentară de urgență (P.L . 107-38) a pus la dispoziție 12,25
milioane de dolari în sprijinul difuzării VOA în limbile arabă, farsi, pashto, dari și urdu, precum și
emisiunile de la RFE/RL în limbi le arabă, farsi, tadjică, turkm enă, uzbecă, kazahă, kirghiză, și azeră.
BBG continuă să emită 24 de ore p e zi, șapte zile pe săptămână în Afghanistan.
În Orientul Mijlociu, Broadcasting Board of Governors și-a exti ns semnificativ programele
de știri în Irak prin crearea unei stații radio surogat de știr i și divertisment — Radio Sawa — și a
unei noi televiziuni — Middle East Television Network (METN), p romovată sub denumirea de
Alhurra (cea liberă). Tot cu speranța creșterii influenței sale în Iran, BBG și-a extins programele TV,
precum și programele la stația radio surogat în limba persană, Radio Farda. Cheltuielile de emisie
legate direct de războiul împotriva terorismului s-au ridicat l a 66,9 milioane în 2002, 106,3 milioane
în 2003, 225,3 milioane în 2004, 241,1 milioane de dolari în 20 05; 249, 1 milioane în exercițiul
financiar 2006 și 274,4 milioane în 2007.
În pofida a tot ce s-a realizat în privința modernizării diplom ației publice în SUA în ultimii
trei ani pentru a răspunde mai bine amenințării terorismului, s e pune întrebare: a meritat și este
suficient? Consilier pentru secu ritatea națională la acel momen t, Condoleezza Rice a citat noile
inițiative, dar a recunoscut că mai sunt multe de făcut. Ea a r ecomandat crearea de programe în
orașele înfrățite, schimburi profesionale și între studenți și programe de limbă și domenii de studii
care vizează lumea musulmană188.
Diplomația publică în SUA a fost considerată de unii drept PR e xtern, dar mărturia în fața
Congresului din 2004 a membrilor Comisiei 9/11 a demonstat că c ă înseamnă mult mai mult decât
atât. Diplomația publică, conform acestora, trebuie văzutădin a cel moment ca un dialog, nu ca un
monolog, pentru a ajunge la o înțelegere mai profundă între soc ietăți și pentru a dezvolta relații pe
188 Discurs la U.S. Institut e of Peace, 19 august 2004
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
161
termen lung și încredere între oficialii guvernamentali și soci etățile acestora. “Dacă nu avem relații
pe termen lung cu populațiile musulmane, nu putem obține încred ere. Fără încredere, diplomația
publică este ineficientă.”189
Raportul Comisiei 9/11 a arătat că guvernul SUA trebuie să se f olosească de toate
instrumentele pentru a câștiga războiul împotriva terorismului. Fostul Guvernator Thomas Kean a
depus mărturie în fața Congresului în august 2004 că terorismul este în acest moment principala
amenințare la adresa noastră și că diplomația publică este unul dintre numeroasele instrumente care
ar trebui utilizate pentru a combate războiul actual împotriva terorismului. “Dacă favorizăm anumite
instrumente și le neglijăm pe altele, rămânem vulnerabili.”190 În mod similar, un fost Sub-Secretar
de Stat pentru Diplomație Publică a declarat recent că “activit ățile asociate cu diplomația publică
trebuie să devină în mod serios o prioritate la nivel egal cu u n portavion. Ambele sunt la fel de
importante.”191
Printre recomandările specifice, C omisia 9/11 a sugerat creșter ea fondurilor pentru
Broadcasting Board of Governors astfel încât să emită mai mult către populațiile arabe și
musulmane. Alocările totale pr omulgate pentru BBG în ultimii an i au variat între 420 de milioane de
dolari în exercițiul financiar 2000 la 599,6 milioane de dolari în exercițiul financiar 2005. Alocările
suplimentare de urgență de după 9/11 și până acum s-au ridicat la 143,7 milioane de dolari pentru
BBG.192
Raportul 9/11 a recomandat, la fel cum au făcut Statele Unite î n timpul Războiului Rece, ca
această țară să identifice ceea ce reprezintă și să comunice ac est mesaj în mod clar. Pe lângă
fondurile pentru emisia internați onală, Comisia a recomandat cr eșterea fondurilor pentru mai multe
189 House International Relations Committee hearing, 9/11 Commissio n Recommendations for U.S.
Diplomacy, 24 august 2004, Thomas Kean, Președintele Comisiei 9 /11
190 The 9-11 Commission Recommendatio ns on Public Diplomacy: Defend ing Ideals and Defining the
Message, hearing before the Hous e Government Reform Subcommitte e on National Security, Emerging
Threats and International R elations, 23 august 2004
191 U.S. Struggles to Win Hearts and M inds in the Muslim World, Was hington Post, 20 august 2004, pg. A1.
192 US Struggles to Win Hearts and M inds in the Musl im World, Washi ngton Post, 20 august, 2004, P.A1
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
162
schimburi, burse și biblioteci în străinătate și a susținut că, ori de câte ori se oferă asistență, ar trebui
identificat clar faptul că provine de la cetățenii Statelor Uni te. Președintele Thomas Kean a afirmat
într-o mărturie recentă faptul c ă (exceptând Irakul) Egiptul es te cel de-al doilea cel mai mare
beneficiar al asistenței americane și, totuși, doar 15% dintre egipteni au o părere favorabilă despre
americani, conform sondajelor.193
Pe lângă programele bilaterale, Comisia a recomandat ca guvernu l SUA să se alăture
celorlalte națiuni pentru a sprijini consistent un nou Internat ional Youth Opportunity Fund. Raportul
a afirmat că educația și alfabe tizarea duc la oportunități econ omice și libertate; astfel, manuale mai
bune care nu le predau copiilor arabi și musulmani rasismul și ura și oferirea alegerii școlii în loc de
medresele extremiste ar putea fi factori esențiali care să ajut e la eliminarea terorismului islamic.
O altă abordare multilaterală recomandată de Comisie este înfii nțarea unui forum, posibil
gândit după modelul Organizației pentru Securitate și Cooperare î n E u r o p a ( O S C E ) , p e n t r u
implicarea atât a reprezentanților vestici, cât și cei arabi și musulmani într-o discuție despre nevoile
și perspectivele fiecărei culturi. O organizație de asemenea na tură, conform Comisiei, ar ajuta la
crearea unor relații pe termen lung și a unei înțelegeri între țări. Relații mai bune vor conduce la
cooperare și încredere între populațiile vestice și cele musulm ane, esențiale pentru limitarea și
eliminarea terorismului global, s-a afirmat în Raport.
Comisia a punctat faptul că marea majoritate a musulmanilor din întreaga lume sunt
moderați care nu sunt de acord cu violența. În schimb, Comisia a afirmat că teroriștii islamiști urăsc
America și tot ceea ce reprezintă ea, iar violența și teroarea sunt armele lor împotriva Statelor Unite.
Comisia a susținut că Statele Unite, prin diplomație publică, p ot găsi o cale de separare a celor două
grupuri. Putem obține sprijinul majorității moderate exportând optimism și speranță pentru un viitor
bun pentru copiii lor prin diplom ație publică, a indicat Comisi a.
Înainte de înființarea Comisiei 9/11, mai multe organizații au studiat diplomația publică
pentru a crește bunăvoința la nivel internațional și a îmbunătă ți imaginea Americii, dar și pentru a
193 House International Relations Committee hearing, 9/11 Commissio n Recommendations for U.S.
Diplomacy, 24 august 2004, Thomas Kean, Președintele Comisiei 9 /11
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
163
combate terorismul. The Council on Foreign Relations (Consiliul pentru Relații Externe),
Government Accountability Office (Biroul de Responsabilitate a Guvernului – GAO), Grupul
Consultativ în Diplomație Publică pentru Lumea Arabă și Musulma nă și Broadcasting Board of
Governors, alături de anumiți me mbri ai Congresului și comisii ale Congresului, au oferit sugestii
prin care s-a dorit creșterea diplomației publice și îmbunătăți rea eficienței acesteia.194 Sunt
prezentate în continuare câteva opțiuni:
Crearea unei Corporații pentru D iplomație Publică scutită de im pozite în baza Secțiunii 501(c)(3) a
codului fiscal din SUA, care să primească finanțări din sectoru l privat și să coordoneze implicarea
sectorului public și privat în diplomația publică;
Reconstituirea USIA sau a alte i entități a cărei singură misiun e să fie diplomați a publică a SUA;
Un accent mai puternic pe diplomația publică în toate agențiile guvernamentale americane, inclusiv
schimbări organizaționa le la Casa Albă, Consiliul de Securitate Națională și Departamentul de Stat;
Obligarea tuturor agențiilor pent ru politică externă să își ins truiască personalul de bază în diplomație
publică și limbi străine; și
Evaluarea succesului eforturilor de diplomație publică prin com binarea celor mai bune practici
utilizate în sectoarele public și privat și îmbunătățirea efici enței programului de diplomație publică
prin cunoștințele dobândite.
194 Studiile includ “Public Diplomacy and the War on Terrorism,” Pe ter G. Peterson, Council on Foreign
Relations, Foreign Affa irs, Volume 81 No. 5, septembrie/octombr ie 2002; U.S. Public Diplomacy, State
Department Expands Efforts but Faces Significant Challenges,
U.S. General Accounting Office, GAO-03-951, septembrie 2003; Ch anging Minds Winning Peace, Report of
the Advisory Group on Public D iplomacy for the Arab and Muslim World, 1 octombrie 2003; și Marrying the
Mission to the Market Strategic Plan 2002-2007, Broadcasting Bo ard of Governors.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
164
4.3.4 Modificări legislative în favoarea DP americane – ante și post
9/11
În urma activității de documen tare realizate în perioada de r eferință, redau în continuare
principalele acte normative care au stat la baza adaptării „noi i diplomații publ ice” mericane.
1. P.L. 108 – 458
Legea privind reforma activi tății informații și prevenire a t erorismului din 2004. Proiect de
lege pentru reformarea serviciil or de informații și activitățil e serviciilor de informații și cele conexe
ale Guvernului Statelor Unite, dar și pentru alte scopuri. Intr odusă în 23 septembrie 2004. S.Amdt.
3942 va spori activitățile de di plomație publică în rândul popu lațiilor musulmane, inclusiv prin
creșterea pieței de radiodifuziune, schimburi educaționale și î nființarea International Youth
Opportunity Fund. Președintele a semnat legea (P.L. 108-458) în data de 17 decembrie 2004.
2. H.R. 5024 (Pelosi)
9/11 Commission Recommendation s Implementation Act din 2004. Pentru implementarea
recomandărilor Comisiei Naționale privind Atentatele Teroriste împotriva Statelor Unite prin
înființarea unei poziții de Director al Serviciului Național de Informații, prin înființarea unui Centru
Național împotriva Terorismului, prin aducerea altor îmbunătăți ri la securitatea națională a Statelor
Unite și pentru alte scopuri, in clusiv un accent mai puternic a supra eforturilor de diplomație publică.
Introdusă în data de 8 septembri e 2004 și înaintată mai multor comisii.
3. H.R. 5040 (Shays)
The 9/11 Commission Report Implementation Act din 2004. Pentr u implementarea
recomandărilor Comisie i Naționale privind Atentatele Teroriste împotriva Statelor Unite și pentru
alte scopuri, inclusiv extinderea eforturilor de diplomație pub lică în populațiile islamice. Introdusă
în data de 9 septembrie 2004 și înaintată mai multor comisii.
4. H.R. 10 (Hastert)
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
165
The 9/11 Recommendations Implementation Act. Pentru a prevede a reforma serviciilor de
informații, prevenirea terorismului și urmărirea penală, securi tatea frontierelor și cooperare și
coordonare internațională, reforma diplomației publice și pentr u alte scopuri. Introdusă în data de 24
septembrie 2004 și înainta tă mai multor comisii.
5. S. 2774 (McCain)
The 9/11 Commission Report Implementation Act din 2004. Pentr u implementarea
recomandărilor Comisie i Naționale privind Atentatele Teroriste împotriva Statelor Unite și pentru
alte scopuri, inclusiv extinderea utilizării și eficienței prog ramelor de diplomație publică direcționate
înspre populațiile musulmane. In trodusă în data de 7 septembrie 2004 și inclusă în calendarul
legislativ în data de 8 septembrie 2004.
6. S. 2874 (Biden)
Initiative 911 Act. Pentru autorizarea alocărilor pentru oper ațiunile de emisie internațională
și îmbunătățiri de capital și pentru alte scopuri. Introdusă în 30 septembrie 2004 și înaintată
Comisiei pentru Relații Externe.
4.4 Abordarea strategi că a DP post 9/11
4.4.1 Adaptarea cadrului instituțional și de acțiune al DP post 9/11
În continuarea analizei privind evoluția abordării „noii diplom ații publice” americane, post-
9/11 și post „Război rece”, se i mpune în special evaluarea stra tegiilor puse în practică de actorii
instituționali din domeniul diplomației publice, atât cei de la Washington, cât și cei de pe teren. De
asemenea, abordare a strategiilor de adaptare „inteligentă“ a d iplomației publice în serviciul
leadership-ului, a permite totodată analiza rolului actorilor p rivați, colaboratorilor sau
subcontractantilor a ceea ce s-a numit „smart power”-ul americ an post 9/11.
În urma atacurilor asupra World T rade Center, națiunea american ă, victima pentru prima
dată în istoria ei a unui război pe teritoriul său, s-a confrun tat cu un nou tip de inamic, cel al
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
166
„fanatismului religios”, care apelează la acte de terorism pentru a-și promova cauza și ideologiile
extremiste. În același timp, autoritățile americane s-au regăsi t în fața unei realități la fel de
amenințătoare: criza de neîncredere a partenerilor din regiune față de administrația americană. De
atunci, diplomația publică s-a impus ca un instrument indispens abil pentru reconstrucția și
diseminarea unei imagini pozitive a Americii în străinătate și pentru consolidare rolului său de lider
în plan internațional.
Cu toate acestea, după mai mulți ani de reduceri bugetare și ab sorbția Agenției USIA de
către Departamentul de Stat (Uni ted State Information Agency, A genția de Informare a Statelor
Unite) în 1999195, mașina de diplomație publică a SUA, deși integrată în aria De partamentului
securității naționale196, s-a regăsit extrem de slăbită î n Orientul Mijlociu, în moment ul atacurilor
lăsând liber terenul spațiului public grupării teroriste Al Qae da.
4.4.2 Contra-ofensiva DP coordonată de Administrația americană
În ciuda urgenței ripostei, oficialii Departamentului de Stat a i Administrației Bush aveau
dificultăți în identificarea responsabililor pentru activitățil e de diplomație publică capabili să
195 În momentul atentatelor din 11 septembrie 2001, diplomația publ ică americană se regăsea într-o perioadă
de tranziție și reorganizare, după integrarea Agenției USIA în octombrie 1999 în cadrul Departamemtului de
Stat, un nou Subsecretariat preluând o parte din activitățile a cesteia, respectiv Under Secretary of State for
Public Affairs and Public Diplomacy (cu sigla „R ”, care cuprin dea pe Asistentul Secretarului pentru Afaceri
Publice, Biroul Purtătorului de Cuvând). Creată în perioada Răz boiului rece în 1953 de către Administrația
Eisenhower, Agenția de Informare a SUA avea misiunea de contrac arare a propagandei sovietice și de
promovarea a imaginii SUA în str ăinătate, privilegiind patru ti puri de activități: schimburile educative și
culturale, informare, radio et teledifuziune, cercetare și anal iză.
196 Citat din Raportul Comisiei pr ivind evenimentele din 11 septemb rie, 9/11 Commission Report,
Washington, USGPO, 2004, accesib il în format pdf la adresa www. 911commission.gov/report/911Report.pdf
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
167
implementeze „mașina de informare”, așa cum a funcționat în per ioada de glorie a Războiului rece,
sub auspiciile particulare ale fostului prezentator star al CBS , Edward R. Murrow197.
Pentru a redinamiza și a da un nou suflu activității de promova re a valorilor americane peste
hotare, Colin Powell o numește secretar de stat în domeniul dip lomației publice pe Charlotte Beers,
o apropiată a lui G.W. Bush, are nu are însă experiență diploma tică. Provenită din Madison Avenue
și din zona de marketing, fostul manager de produs al Companiei Uncle Ben, Charlotte Beers a
întâmpinat dificultăți în a-și impune legitimitatea în cadrul D epartamentului de Stat care nu vroia să
accepte idea de diplomație publică bazată în principal pe ideea de branding (vânzarea Americii ca
produs). În timp ce consilierii ultra-conservatori ai președint elui american apreciau că cel mai
important demers este ofensiva militară împotriva dușmanului te rorist, brand-uind „hard power”-ul
cu sloganuri de campanie generatoare de atitudini anti-american e, Charlotte Beers propune o
campanie de mobilizar e a americanilor musu lmani (cu sloganul „V alori comune”/Shared Values).
Campania avea drept obiectiv promovarea spiritului toleranței S tatelor Unite și prezența
valorilor comune. Această campanie promoțională a fost pregătit ă cu mai mult de un an înainte de a
fi pusă în aplicare și difuzată în lumea arabo-musulmană prin p resa scrisă și mass-media audio-
vizuale. Mesajul s-a dovedit în mod clar lipsit de relevanță pe ntru publicul țintă, pentru că prezența
americană în teritoriile musulmane avea un impact mult mai preg nant decât avea scoaterea în
evidență a situației musulmanilor americani.
Criticată aspru, Charlotte Beers își abandonează atribțiile în toamna anului 2003, invocând
motive de sănătate, chiar înaint ea celei de-a doua intervenții americane în Irak198.
197 Edward Murrow, numit de consilierii președintelui Kennedy, a fo st unul dintre directorii USIA, unul dintre
cei mai cunoscuți pentru eficicacitatea de a coordona diplomați a publică americană. A se vedea Persisco,
Joseph E., Edward R. Murrow : An American Original, New York, M cGraw-Hill Publisher, 1988; Bernhard,
Nancy E., US Television News and Cold War Propaganda, 1947-1960 , Cambridge, Cambridge University
Press, 1999.
198 Cull, Nicholas –„The Perfect War : US Public Diplomacy and Dese rt Storm ”, 1990/1991 », Transnational
Broadcasting Studies, vol. 15, ianuarie 2006
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
168
În perioada imediat următoare, a ctivitatea de diplomație public ă a SUA a fost dată în
responsabilitatea fost ului ambasador al SUA în Maroc, Margaret Tutweiler, care având în vedere
experiența diplomatică pe spațiul arab a fost investită rapid c u încredere. Aceasta a fost apreciată
pentru inițiativa de a implementa Programul „English Access” de învățare a limbii engleze, desinat
copiilor defavorizați din lumea a rabo-musulmană. Inițiativele s ale au fost însă îngreunate de o serie
de constrângeri bugetare nefavorabile pentru activitățile de di plomație publică, într-un moment în
c a r e p r i m a A d m i n i s t r a ț i a B u s h , a flată la sfârșitul mandatului, s-a concentrat preponderent pe
viitoarele alegeri. Margaret Tutweiler a demisionat rapid în iu nie 2004 pentru a-și desfășura
activitatea la Bursa din New Y ork/New York Stock Exchange.
Astfel, doar cel de-al treilea secretar de stat pentru diplomaț ie publică, Karen Hughes, a fost
cea care a reuțit revigorarea mașinii de informare și persuasiu ne a SUA la nivel instituțional,
începând cu vara anului 2005. O ap ropiată a președintelui Bush, ca și predecesorul său Charles Wick
(directorul USIA din 1982 până în 1989), aceasta avea avantajul de a fi ascultată de Administrația
americană, având în acest fel acces la mijloacele necesare pent ru a-și implementa „politica celor 4
E”: Engagement, Exchanges, E ducation, Empowerment (angajament, schimburi, educație, abilitare).
În cadrul politicii sale de diplomație publică, Karen Hughes a acordat prioritate „ascultării”
opiniei publice străine și percepției acesteia asupra politicii externe a Statelor Unite. Influența noului
secretar de stat a fost rapid vi zibilă rapid în planul bugetelo r alocate activității de diplomație publică,
atât la nivelul Congresului american, cât și de Casa Albă care a realizat importanța diplomației
publice199.
Mai mult decât atât, în perioada post 11 septembrie, când Inter netul și canalul prin satelit „Al
Jazeera” erau puternice mijloace de promovare a ideilor în regi une, se impunea ca instrumentele
mass-media americane de contra-o fensivă să fie adaptate la dise minarea rapidă a informaților și la
necesitatea de contrac arare a zvonurilor.
199 Pentru un rezumat exhaustif al acestei perioade de reorganizare institutională a DP – Regan, Tom. „US
State Department ‘charm offensive’ hits bumps ”, Christian Scie nce Monitor, 24 octobre 2005,
(www.csmonitor.com/2005/1024/dailyUpdate.html)
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
169
Din această perspectivă, reactivarea mass-mediei favorabile dip lomației publice americane
nu se putea face numai la nivelul Departamentului de Stat, ci d epindea inevitabil și de BBG
(Broadcasting Board of Governors), condus de Norm Pattiz. Astfe l, la inițiativa acestuia a fost creat
Radioul Sawa („Împreună”), dedicat tinerilor din țările țintă. Radio Sawa oferea o paletă largă de
programe muzicale occidentale, dezbateri și programe de știri. La scurt timp, diplomația publică
americană a obținut și susținerea canalului în limba arabă Al H urra („cel care este liber”). Aceste
două noi mijloace de informare ale diplomației publice american e au fost finanțate în mare parte din
bugetul alocat binecunoscutului VOA („Vocea Americii”), a cărei versiune în limba arabă dispare,
anunțând pentru veteranii război ului undelor lumii bipolare sfâ rșitul VOA200.
Aceste repere ale contra-ofensivei diplomației publice american e în Orientul Mijlociu arată
dimensiunea transformărilor de abordare la cel mai înalt nivel a activității de comunicare a SUA cu
publicurile din regiune, care s-a îndreptat spre ceea ce experț ii au denumit „abordarea inteligentă”
sau „noua diplomație americană.
4.4.3 Actorii tradiționali în DP post 9/11: redistribuirea corpului
diplomatic în Orientul Mijlociu
Înaintea atentatelor de la 11 septembrie 2001, exista o Celulă în cadrul Departamentului de
Stat dedicată diplomației publice în Orientul Mijlociu. După 9/ 11, agenții de pe teren, diplomații și
PAOs (Public Affares Officiers/ ofițeri de afaceri publice) au f ost redistribuiți în cadrul Direcției
Orientul Mijlociu.
Consulul SUA la Bordeaux, Joel Maybury, a fost un observator și un actor – cheie în această
redistribuire a forțelor diplomației publice în țările din Golf ul Persic. În cadrul unui colocviu
200 Rugh, William A. (éd). Engaging the Arab and Islamic Worlds thr ough Public Diplomacy : A Report and
Action Recommendations, Washington DC, Public Diplomacy Council /George Washington University,
2004, chapitres 4-6. William Rugh a fost însărcinat cu misiunea în Siria, ambasador SUA și EAU și director
al Biroului pentru Orientul Mijlociu al USIA.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
170
comemorativ organizat de Universitatea Poitiers, acesta a subli niat că în timpul atacurilor din 11
septembrie 2001, nu exista o Ambasadă americană în Bagdad sau î n Kabul. Acestea fuseseră închise
cu aproximativ zece ani mai înainte, după invazia Kuweit-ului ș i din cauza lipsei garanțiilor de
securitate pentru diplomații străini. Nu existau diplomați amer icani în zone considerate cu „risc
ridicat”, respectiv: Liban, Yeme n, Algeria și Arabia Saudită. C u alte cuvinte, diplomația americană
nu mai era prezentă pe teren în Orientul Mijlociu de o perioadă destul de lungă perioadă de timp.
Atacurile din 11 septembrie 2001 a u generat o transformare a ac estei situații și o schimbare față de
modalitatea de realizare a activi tăților de relații internațion ale.
Pentru profesioniștii din diploma ția americană, prima manifesta re a unei schimbări profunde
de perspectivă s-a materializat creșterea numărului de persoane interesate de cariera diplomatică în
lumea arabă. Acest fapt avea drept motivație, conform lui Joel Maybury, curiozitatea sau dorința de
a îmbunătăți sau de a contribui la efortul de înțelegere recipr ocă („mutual understanding”, motto-ul
moștenit din epoca lui Carter).
În cadrul Departamentului de Stat, misiunile diplomatice în Ori entul Apropiat sau în Asia de
Sud au fost întărite, crescând interesul față de aceste zone. Î n plus față de formarea academică în
limba și cultura arabă care se derula la Washington, a fost int rodus și un an de perfecțioanare într-o
țară din Magreb, de exemplu Tunisia, fapt de natură să consolid eze pregătirea diplomaților de teren.
Se aprecia că schimburile în limba arabă cu publicul tunisian, în special în timpul invaziei din Irak,
în 2003, nu putea decât să favor izeze o mai bună percepție a in ițiativelor americane de către lumea
arabo-musulmană înainte de a derula un post în Abu Dhabi.
Conform declarațiilor diplomatului american, pe parcursul misiu nii de 3 ani (2003-2006) în
Emiratele Arabe Unite, Joel Maybury a avut sarcina de a favoriz a susținerea țărilor din Golf în
războiul împotriva terorismului, lansat de către administrația Bush. Modul de acțiune privilegiat
erau întâlnirile regulate cu oficialii politici emirantezi, par ticiparea la grupurile de reflecție în
domeniul securității, de cele mai multe ori inițiate de think-t anks-urile locale. Aceste contacte
directe cu actorii, decidenții și partenerii în lupta împotriva terorismului post 11/09 au fost
îmbogățite de contacte cu resortisanți ai diasporei irakiene, î n scopul de a alimenta dezbaterile pe
probleme de securitate regională. Aceste contacte directe, form ale sau informale, în timpul meselor
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
171
de lucru sau discuțiilor impovizate cu irakieni au reprezentat, pentru un diplomat de teren ca Joel
Maybury, un „ aspect cheie al misiunii sale de ascultare, în țelegerea a unei culturi și a unui sistem
politic și religios prost în țeles” . Această abordare indispensabilă pentru eficacitatea diplomați ei
publice, care promovează legăturile pe termen lung, se înscrie în tradiția comunicării „people-to-
people” la care președintele Eis enhower apela în discursul său, referindu-se la consecințele
Războiului rece.
Cu toate acestea, Joel Maybury deplânge faptul că apropierea di plomaților americani față de
populațiile din „zonele de risc“ s-a diminuat considerabil, de facto , după 11 septembrie 2001, din
cauza normelor de securitate stricte implementate pentru sediil e oficiale. Centrele culturale
americane, aflate anterior în centrele orașelor, foarte eficien te în schimburile culturale informale și
misiunilor educative, au fost int egrate în ambasa de ultra-secur izate.
În același timp, la nivel instituțional, la Washington, s-a dov edit că impactul evenimentelor
din 11 septembrie asupra „fabrici i” diplomației publice a fost evident pentru un actor major,
Pentagonul. Administrația Bush a luat decizia ca o important pă rte a activități de diplomație publică
să fie preluată de către Pentago n, în timp ce Departamentul de Stat și BBG păreau mai puțin reactive
în elaborarea rapidă a unei contra-ofesive.201
Obiectivele operaționale în domeni ul relațiilor internaționale ale lui Donald Rumsfeld și ale
lui Paul Wolfowitz au eclipsat în realitate pe cele ale lui Col in Powell. Această nouă prerogativă a
Pentagonului a dus la apariția unor noi actori cheie în aria di plomației publice, actori privați,
adevărați subcontractori ai act ivităților de diplomație publică .
201 Campania derulată de Rendon Group după bombardamentele în Afgan istan în 2001, în Cull, Nicholas.
« The Perfect War : US Public Dip lomacy and Desert Storm, 1990/ 1991 », op. cit.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
172
4.4.4 Către o privatizare „intelig entă” a diplomației publice
Imediat după 11 septembrie 2001, administrația SUA a realizat i mportanța diplomației
publice, urgența nefiind resuscitarea practicilor moștenite din perioada Războiului rece, ci să
reinventeze o diplomație publică americană adaptată la situația geopolitică contemporană.
Definiția acestei noi diplomații publice a fost propusă în 2004 de către cercetătorul olandez
Jan Melissen: „ Noua diploma ție publică nu se mai limiteaz ă la transmiterea de mesaje, la campanii
de promovare sau chiar la contacte guvernamentale directe cu publicul str ăin. Este vorba, de
asemenea, de construirea de rela ții cu societatea civil ă din alte țări și de crearea de re țele între
actori nonguvernamentali în țară și în străinătate”202.
În 2010, cercetătoarea în rela ții internaționale Rondha S. Zaha rna203 de la Universitatea
Washington DC a vrut să arate că evoluția diplomației publice a depins în realitate de interacțiuni,
de dinamica observată între trei factori-cheie ai arenei sau sf erei politice internaționale, respectiv de:
1. actorii și motivațiile lor politice; 2. tehnologiile de comu nicare; 3. modul în care noii actori
mobilizează, se organizează și u tilizează aceste tehnologii pen tru a-și atinge obiectivele.
Pentru Rondha S. Zaharn a, trecerea de la diplomația tradițional ă la diplomație publică
rezultă din suma acestor factori, în timp ce trecerea la noua diploma ție publică reiese în realitate din
interacțiunile observate înt re acești diferiți factori.
Dincolo de definițiile de pionierat ale lui Joseph Nye, acești n o i a c t o r i ș i p r a c t c i l e l o r d e
diplomație publică duce la apariția nour noi definiții ale soft power204. Soft power-ul specific
202 Melissen, Jan. – “The New Public Diplomacy : Soft Power in Inte rnational Relations ”, New York,
Palgrave Macmillan, 2004, p. 22.
203 Cercetătoarea în relații internaționale Rondha S. Zaharna predă la Universitatea din Washington DC. A se
vedea Rondha S. Battles to Bridges : U.S. Strategic Communicati on and Public Diplomacy after 9/11, Studies
in Diplomacy and International Relations, New York, Palgrave Ma cmillan, 2010, p. 83.
204 „Soft power is the ability to aff ect others to obtain the outco mes one wants through attraction rather than
coercion or payment. A country's soft power rests on its resour ces of culture, values, and policies.”, in Nye,
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
173
comunicării în masă și utilizarea canalelor de distribuție trad iționale se distinge categric de cel
difuzat de actorii non-guvernamentali care folosesc preponderen t spațiul virtual și rețele sociale.
Există prin urmare, din perspe ctivă teortică două moduri de a î nțelege sau de a practica „soft
power”-ul și diplomația publică, două strategii, acea a actoril or guvernamentali care favorizează
transmiterea culturii, a valorilor și a cunoștințelor, precum ș i cea a ONG – urilor care creează „soft
power”-ul în rețea, preoducând conținut (cultura, valori și cun oștințe)205. „Noua diplomație publică”
americană ar avea astfel de ambasadori non-guvernamentali capab ili să creeze „ soft power” ,
interesul venind din capacitatea de a federa aceste activități private în serviciul leadership-ului
american.
4.4.5 Noi ambasadori ai diplomație i publice: ONG-uri, actori
individuali, compani i multinaționale
Literatura de specialitate privind diplomația publică și evoluț ia acesteia arată în mod clar
apariția unor noi actori guvernamenali și non-guvernametali pe scena politică internațională. „Primii
a c t o r i i d e n t i f i c a ț i d e c ă t r e C o m isia americană consacrată diplo mației publice (American
Commission on Public Diplomacy – ACPD) au fost companiile multi naționale și actorii non-
guvernamentali, fiind cele mai activ e în ceea ce privește diplo mația publică„.206
Joseph S. „Public Diplomacy and Soft Power”, The ANNALS of the American Academy of Political and
Social Science, vol. 616, mars 2008, pg. 94-109
205 Această distincție est definită de Rondha.S. Zaharna ca „soft p ower differențial”, în Zaharna, Rondha S.,
op. cit., pg. 86.
206 Din anii 1990, Joseph Nye, în cartea sa Bound to Lead, a făcut cunoscut faptul că odată cu modernizarea
economiei și a finanțelor precum și cu dezvoltarea comerțului e lectronic, 30 de multi-naționale reprezentau
PIB-urile celor mai im portante 90 de state.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
174
Începând cu anii 1990 (era post Războiului rece) ONG-urile au î nceput să atragă atenția în
calitate de actori privați de diplomație publică. Conceptul de „societate civilă internațională” ( global
civil society)207 își are originea în anii 1970 și a explodat în anii 1990.
Conform Uniunii Internaționale a Asociațiilor („Union of Intern ational Associations”)208,
numărul acestora ar fi crescut de la 9 521 în 1978 la 20 063 în 1989, apoi la 43 958 în 1999 și la 62
036 în 2008 (aceste cifre sunt g reu de confirmat având în veder e numeroasele versiuni terminologice
disponibile: societatea civilă, sectorul non-profit, mișcări so ciale, organizații voluntare sau rețele
transnaționale de advocacy). Acestea sunt organizații private ( deși unele primesc finanțare din partea
instituțiilor publice) care operează în afara rețelelor guverna mentale tradiționale în scopul gășirii de
soluții la dificultățile și provocările globale.
Demersurile în favoarea drepturilor omului sunt la originea a z eci de mii de ONG-uri care
luptă împotriva tuturor tipurilor de suferințe: de la sărăcie l a boli, de la foamete la epidemii, de la
d r e p t u r i l e f e m e i l o r l a p r o t e c ț i a c o p i i l o r s a u d e l a i n t e r z i c e r e a minelor antipersonal la vânătoarea
balenelor. Toate aceste organizații constitutive ale societății civile globalizate sunt repertoriate anual
în Anuarul Global al Societății (C ivile Global Civil SocietyYea r Book), un raport al Școlii de
Economie din Londra ( Centru l pentru Guvernare Globală209).
Numărul ONG-urilor a continuat să crească constant, precum și n umăul membrilor săi
(Amnesty International, Crucea R oșie sau Greenpeace, cu 2,8 mil ioane de membrii în 2004, sunt
exemple semnificative). Această creștere a dus la dezvoltarea s emnificativă a vizibiliății și a
influenței pe scena internațională în special în anii 1990, oda tă cu Summit-ul de la Rio din 1992,
Drepturile omului de la Viena în 1993 sau Conferința privind dr epturile femeilor de la Beijing din
1995. Totuși, vizibilitatea sporită a acestor mișcări nu a angr enat întotdeauna consecințe pozitive, ci
dimpotrivă mărturie fiind protestele activiștilor de la Summit- ul de la Geneva (1998), Seattle (1999)
207 Kaldor, Mary. Global Civil Societ y : An Answer to War, Malden, MA, Polity, 2003.
208 Chiffres 2008 disponibl es sur <www.uia.be>
209 Castells, Manuel. „The New Public Sphere : Global Civil Society , Communication Networks, and Global
Governance”, The ANNALS of the American Academy of Political an d Social Science, vol. 616, mars 2008,
p. 84
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
175
sau Quebec (2001). În mulțirea acestor actori în cadrul „sectoru lui terțiar” (al treilea sector ) este la
originea a ceea ce politologii au numit „revoluția asociativă”210.
Această evoluție a ONG-urilor a avut loc concomitent și consecu tiv cu apariția și dezvoltarea
Internetului și a noilor tehnolo gi media care au permis creșter ea vizibilității altor actori privați,
persoane fizice uneori la fel de puternice sau chiar mai influe nte decât ONG-urile. Thomas
Friedman în lucrarea sa de referință „ The Lexus and the Olive Tree”211 prezintă noile media ca pe o
modalitate de a demultiplica puterea de influență a actorilor p rivați capabili să acționeze pe scena
internațională, independent de or ice apartenență etatică. Cel m ai bun exemplu al acestui fenomen
este probabil cel pe care Andrew Cooper l-a numit „celebrity di plomacy” (diplomația de
celebritate)212: celebrități (actori, sportivi, oameni de afaceri reputați), c are s-au angajat să acționeze
ca ambasadori în aria diplomației publice pe scena internaționa lă ( „Brangelinas“, Sean Penn, Bill
Gates, etc)213.
Prin urmare, toți acești actori no i din sfera publică internați onală au schimbat jocul
interacțiunilor tradiționale din tre diplomația publică și actor ii privați. Fiecare dintre noi actori privați
reprezintă astfel, în calitate de sursă de informare, posibilit atea de decredibilizare, de fragilizare sau,
dimpotrivă de consolidare a mesa jelor guvernamentale (americane sau de altă natură).
ONG-urile știu cum să utilizeze toate tehnologiile media pentru a atrage atenția populațiilor
țintă, fiind în anumite cazuri suspectate de subminarea efortur ilor de comunicare derulate de
administrația americană în anumite spații de interes. O altă ca tegorie importantă de jucători,
companiile multina ționale, au mai degrabă tendința de a proteja marile orientări de comun icare
practicate de țara lor de origine, ceea ce este valabil mai ale s pentru Statele Unite. În acest sens, stau
mărturie numeroase inițiative, cum ar fi crearea în 2003, a „ The American Business for Public
210 Concept introdus de profesorul Lester Salamon de la Universitat ea John Hopkins, considerat ca echivalent
a celui de emergență a statu lui-națiune în secolul XIX lea.
211 Friedman, Thomas L. The Lexus an d the Olive Tree, New York, Anc hor Books, 2000, pg. 14.
212 Cooper, Andrew F. « Celebrity Dip lomacy », Journal of Internati onal Affairs, été/hiver 2007, pp. 125-132.
213 Alleyne, Mark D. « The United Na tions' Celebrity Diplomacy », S AIS Review, vol. 25, n°1,
hiver/printemps 2005, pp. 175-185.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
176
Diplomacy” de către mai mulți dirijanți ai marilor companii americane, al cărui scop declarat este să
sprijine companiile americane de comunicare care au drept obiec tiv îmbunătățirea imaginii SUA în
străinătate214. Prin urmare, pare legitimă punerea la îndoială a rolului și l ocului multinaționalelor în
diplomația publică american ă contemporană, post 9/11.
4.4.6 Diplomație corporatistă – privatizarea DP în serviciul
leadershipului
În anul 2007, subsecretarul de Stat pentru Diplomație Publică, Karen Hughes, a inițiat în
colaborare cu o puternică asociație, „The Public Diplomacy Coal ition” (Coaliția de Diplomație
Publică215, primul Summit al sectorului privat din domeniul diplomației p ublice (The Private Sector
Summit on Public Diplomacy216), în cadrul căreia aproximativ 200 de profesioniști din domeni ul
relațiilor publice și responsabili din Departamentul de Stat au dezbătut asupra unei mai mari
participări a sectorului privat și antreprenoriatului în activi tatea de diplomație publică. Printre
propunerile reținute se numără: plasarea diplomației publice în centrul relațiilor publice ale marilor
companii internaționale, de exemp lu prin numirea unui manager s enior responsabil de diplomația
publică în cadrul companiei; sau crearea unui corp de agenți în cadrul departamentului de stat
special dedicat diplomației publice al companiilor americane di n străinătate și a cărui misiune este
de a promova cultura antreprenor ială ca una dintre valorile fun damentale ale Americii.
Pentru a încuraja inițiativele de acest gen, în 2007, Condolezz a R i c e a c r e a t P r e m i u l
Benjamin Franklin pentru a recompensa în fiecare an cea mai bun ă inițiativă implementată de o
companie, o instituție sau orice alt actor non-guvernamental pe ntru promovarea imaginii Statelor
Unite în străinătate.
214 Quenqua, Douglas. « Can The Privat e Sector Lead the Public Dipl omacy Efforts ? », PR Weekly, 2003.
215 Este vorba de o organizație car e reunește peste 20 de asociați i, implantate în SUA, care regrupează mai
mult de 50 000 de membrii, profesi oniști de relații publice și de „afaceri publice”.
216 Business for Diplomatic Action, « America’s role in the World : A Business Perspective on Public
Diplomacy», Site de Business for Diplomatic Action , 2007 disponibil la www.busin essfordiplomaticaction.
org/ action/ a_business_perspective_on_public_diplomacy_10_2007 _approvedfinal.pdf
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
177
Numeroase reflecții, propuneri ș i acțiuni ale șefilor americani din cadrul domeniului privat
stau mărturie acestei evoluții și participării reale a sectorul ui privat la activitatea de diplomație
publică contemporană a mericană. În prezent, în paginile publica țiilor de gen din domeniul
diplomației publice, relațiilor publice sau relațiilor internaț ionale, se regăsesc reflecțiile asupra unor
astfel de inițiative. Printre aceste personalități din domeniul economic privat american amintim pe:
Harris Diamond, CEO al Weber Shan dwick (una dintre cele mai imp ortante companii de relații
publice din lume), Andrew Susman , CEO al Studio One Networks (c ompanie de Internet), precum și
Mark Drapeau, director al US Public Sector Social Engagement pe ntru pentru Microsoft și editor al
revistei online Sector: Public. Mark Drapeau se prezintă adesea drept un agent de diplomație publică
în serviciul companiei, având drept obiectiv să aplice principi ile diplomației publice în mediul de
întreprindere și în special în gestionarea imaginii Microsoft î n străinătate, fiind partizan al
„implicării sociale inovatoare” („innovative social engagement” ).
Prin urmare, diplomația publică pusă în aplicare de către secto rul privat (Corporate
diplomacy sau diplomație antrepr enorială) se diferenția de rela țiile publice, și avea drept scop
modelarea „zonei de informare“ din jurul activităților companie i, reducând astfel cât mai multe
neînțelegerile și percepțiile eronate care ar putea periclita b unele relații dintre companie și clienții
săi. Pentru Mark Drapeau, diplom ația corporativă înseamna a fi permanent conectat la toate rețelele
de influență legate de activitățile companiei sale, cu alte cuv inte, a fi prezent în lumea cercetării și
tehnologiei prin conferințe peri odice, arătând partea umană a c ompaniei Microsoft, în special prin
utilizarea de multimedia, inclusiv prin promovarea vizibilități i online prin intermediul internetului.
Diplomația corporate implică, de asemenea, posibilitatea de a m ăsura reacțiile opiniei publice față
de poziționarea Microsoft. Pentru ansamblul cadrului Corporate Diplomacy, este vorba de a fi în
măsură să propună activități de c onsiliere și de a implica în d eciziile luate partenerii comerciali, dar
și decidenții din sectorul publi c și actorii guvernamentali217.
217 Drapeau, Mark. „Corporate Public Diplomacy : Engaging and Impro ving Stakeholder Communities”,
Public Diplomacy Magazine [en lig ne] , hiver 2011, <publicdiplo macymagazine.com>.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
178
Conceptul de Diplomație Corporate este în mod evident strâns le gat de „responsabilitatea
socială a corporațiilor” (CSR – „Corporate Social Responsibilit y”218), implicând companiile
multinaționale, pentru a anticipa „riscul de reputație“ deosebi t de ridicat în epoca internetului și a
dezvoltării tehnologiilor informa ției, ținând cont atât de part ea umană și de planetă, cât și de
profit219. De aici și conceptul de „ responsabilitate social ă internațională” (”International Social
Responsability”). În acest spirit, ONG-urile de tipul „busines s call to action” au ca scop dezvoltarea
rolului sectorului privat în lupta împotriva sărăciei220. Prin contagiune, aceste strategii fac parte din
încercarea oficialilor de a păstra imaginea de brand a Statelor Unite ale Americii, cu alte cuvinte,
branding-ul națiunii.
Potrivit organizației Business for Diplomatic Action221, exprimat în cadrul unui raport
privind impactul diplomației p ublice asupra relațiilor comercia le externe, motivul principal al
acestei preocupări particulare pentru diplomația publică a șefi lor de companii americane a survenit
din constatarea creșterii „anti- americanismului” în numeroase ț ări partenere în timpul președintelui
Bush, marcată de războaiele din Irak și Afganistan. Directorii executivi ai celor mai mari companii
americane ( „top 4“ dintre primele 500 de companii listate de r evista Forbes în 2007, și anume
ExxonMobil, Walmart, GM, și Chevron) au obținut rezultate îngri jorătoare la mai multe sondajele
de opinie comandate cu regularit ate Centrelor celebre: Pew, GfK Roper, Zogby, Harris Interactive
între 2001 și 2007. Pentru acest tip de organizație, diplomația p u b l i c ă a m e r i c a n ă e l a b o r a t ă d i n
centrul de comadă din cadrul Departamentului de Stat american ș i-a pierdut complet credibilitatea222
218 Lih, Andrew, West Resnick, Susan. „CSR in the Information Age : Socially Responsible to Whom ? A
Conundrum for Global Corporations”, PD Magazine, 2010
219 În acest sens, se înscriu demersu rile unor companii precum Nike și Gap care, după scandaluri întreținute
de media la nivel mondial, au decis să colaboreze îndeaproape c u ONG-uri din Asia pentr a asugura publicul
că nu exploatează copii. Această s trategie s-a înscris, de asem enea, în strategia “nation branding ».
220 Africa, Natalie. « Where Aid and Profit Meet : The Business Cal l to Action », PD Magazine, hiver 2010.
221 Creat de specialistul în publicitate Keith Reinhard pentru a co ntracara anti-americanismul; a se vedea
articolul lui Lesnes, Corine. « M ission : Réconcilier l’Amériqu e et le Monde », Le Monde, 21 septembre
2006.
222 În raport cu perioada când era c oordonată de o agenție independ entă, USIA.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
179
în străinătate, fiind perceput exclusiv ca agent al intereselor politicii externe americane. Acest aspect
a reprezentat un motiv de îngrijorare pentru șefii companiilor care doreau să păstreze imaginea de
marcă a SUA. Un aspect îndelung comentat la acest nivel a fost faptul că, spre deosebire de
directorii multinaționali, ultimii cinci președinți ai Statelor Unite nu au avut experiență anterioară în
gestionarea afacerilor externe înainte de preluarea funcției223.
Conștientă de acest aspect, cercetătoarea Karen Hughes a insist at, când a părăsit Guvernul
american în 2007, că eforturile depuse pentru dezvoltarea parte neriatelor dintre serviciile
diplomatice și sectorul privat ar putea fi extinse prin păstrar ea Biroului responsabil pentru
supravegherea înțeleagă activităților în domeniul diplomației p ublice. Aceasta a lăsat să se înțeleagă
că, la sfârșitul perioadei Bush, diplomația publică trebuia să fie absorbită de sectorul privat, iar
prerogativele guvernamentale să fie delegate subcontractanților non-guvernamentali, cum ar fi:
sănătatea, educațiea, apărarea, securitatea sau menținerea păci i (a se vedea disertația lui Paul Verkuil
despre „suveranitatea externă”224).
În ceea ce privește ONG-urile, Dina Habib Powell225, care era mâna dreaptă a lui Karen
Hughes, diplomația publică contemporană nu mai era apanajul exc lusiv al guvernului, ci trebuie să
se desfășoare în coordonare cu mediul de afaceri, cu ONG-urile și cu cetățenii americani.
Diplomația publică de după 11 sept embrie, ca și întreaga politi că externă a SUA a trebuit să
se adapteze la aceste schimbări în spațiul public internațional și, prin urmare, să dezvolte noi direcții
strategice care să împlice mediul de afaceri și societatea civi lă.
223 Singura excepție notabilă a fost George H. Bush, care înainte d e a fi vice-președinte, a fost ambasador al
ONU, apoi trimis al SUA ÎN China și directeur al CIA la finalul anilor 1970.
224 Verkuil, Paul R. Outsourcing Sovereignty : Why Privatization of Government Functions Threatens
Democracy and What We Can Do about It ?, New York, Cambridge U niversity Press, 2007.
225 Aleasă de Karen Hughes ca directoare de cabinet responsabilă de cultură și educație, Dina Habib Powell a
fost prumul arabo-american care a ocupat o funcție de rangul ac esta.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
180
4.5 Diplomația publică americană și guvernanța globală post 9/11
În perioada XX – XXI, în fața no ilor evoluții statul american a fost nevoit să se adapteze,
acționând în domeniul diplomație i publice atât prin parteneriat e cu alte state și prin crearea rețele
între state, cât și prin descentralizarea unora dintre puterile sale către actorii non-guvernamentali
pentru a-și spori legitimitatea în fața societății civile vizat e. Politica americană a vizat să devină un
„stat în rețea”, un jucător în guvernarea globală, care împărtă șește suveranitatea cu actorii societății
civile.
Globalizarea spațiului public american post 9/11 a contribuit m ajor la identificarea de noi
misiuni ale diplomației publice americane, bazându-se în primul rând pe modificarea tipologiei
partenerilor nonguvernamentali și interacțiunilor acestora cu s ectorul privat. Noua diplomație
publică, o componentă a „smart power” s-a dovedit a fi un instr ument indispensabil pentru
menținerea și consolidarea puterii americane în guvernarea glob ală. Diplomația publică americană a
fost, prin urmare, văzută ca un „liant” între interesele privat e și cele naționale într-un spațiu politic
internațional aflat în permanent ă schimbare. Prin urmare, aceșt i actori privați sunt pentru noua
diplomație publică co-decidenți, parteneri și nu numai sub-cont ractori ai politicii externe.
O analiză pragmatică la 18 ani după atentatele din 2001 asupra schimbărilor majore de
abordare și acțiune a Statelor Unite ale Americii în domeniul d iplomației și mai ales a celei publice,
relevă faptul că diplomația este și ea într-o continuă transfor mare pe fondul evoluțiilor interne și
internaționale. Transformările diplomației publice americane po st 11 septembrie 2001 nu au făcut
decât să reflecte schimbările majore de percepție și raportare la publicurile străine, precum și nivelul
de conștientizare a importanței resurselor financiare și umane implicate într-o comunicare eficientă a
politicii naționale. Administrația SUA a înțeles că nu este de ajuns să acționezi și că uneori este la
fel de important să comunici, să explici, să argumentezi, să co nvingi publicurile străine asupra
cărora se răsfrâng acțiunile politice pentru a obține susținere și încredere, elemente esențiale în
procesul amplu al derulă rii politicilor sale.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
181
CONCLUZII
În urma analizei critice realizate la peste 18 ani de la atenta tele din 2001 pe baza evaluării
critice a documentelor, declarațiilor, interviurilor și studiil or realizate asupra schimbărilor majore de
abordare și acțiune a Statelor Unite ale Americii în domeniul d iplomației și mai ales a celei publice,
s-au conturat rezultate care au răspuns ipotezei de cercetare, care a stat la baza acestui demers
academic.
Cea mai importantă concluzie desprinsă este că diplomația pub lică este într-o continuă
transformare pe fondul evoluțiilo r interne și internaționale. T ransformările diplomației publice
americane post 11 septembrie 2 001 nu au făcut decât să reflecte schimbările majore de percepție și
de raportare la publicurile străine, precum și nivelul de conșt ientizare a importanței resurselor
financiare și umane necesare înt r-o comunicare eficientă a poli ticii naționale. Administrațiile
americane post 9/11 au înțeles că nu este de ajuns să ai o stra tegie și să acționezi acționezi și că
uneori este la fel de important să comunici, să explici, să arg umentezi, să convingi publicurile
străine asupra cărora se răsfrâng acțiunile politice pentru a o bține susținere și încredere, elemente
esențiale în procesul amplu al derulării politicilor sale. Ofic ialii americani au înțeles că activitatea de
diplomație publică este aproape la fel de importantă în lupta î mpotriva terorismului și extremismului
violent în general, precum s unt intervențiile militare.
Evoluțiile generate de provocăr ile globalizării și dezvoltarea rapidă a tehnologiei informației
și-au pus amprenta pe practicile SUA în domeniul politicii exte rne și a diplomației publice, în
special în perioada administrațiilor Obama/Clinton226, care au investit major în „dezvoltare și
diplomație în serviciul smart power ”227. O strategie inteligentă de putere trebuie să combine
resursele de „hard” și „soft pow er” în diplomație, afirmau cu t ărie pe de o parte oficialii americani,
226 Murphy, Dan – „New Poll Finds Obama Has Already Rebuilt Americ a’s Global Brand”, The Christian
Science Monitor, 6 octombrie 2009 (www.csmonitor.com/World/Glob al-News/2009/1006/new-poll-finds-
obama-has-already-rebuilt-americas-global-brand)
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
182
care aveau responsabilități directe, dar și cercetătorii în țti ințe politice și comunicare, care prevedeau
o evoluție a dinamicii acestui domeniu la nivel internațional. Conform acestora din urmă, diplomația
publică reprezintă un instrument vital în arsenalul „smart powe r”, dar o diplomație publică
inteligentă și eficientă necesită totodată și o înțelegere adec vată a rolurilor de credibilitate, a
imperativului de adaptare pe baza unei abordări auto-critice, p recum și a rolului societății civile și
mediului privat în susținerea unui „soft power” cu rezultate vi zibile pe termen lung și mediu.
Chiar dacă diplomația publică are o istorie îndelungată în misi unea sa de promovare a țării
prin „soft power” încă din perioada Războiului rece, provocarea actuală privind lupta împotriva
terorismului transnațional a tran sformat-o într-o bătăție perma nentă pentru câștigarea minților și
inimilor publicurilor de pretutindeni.
Nu întâmplător secretarul de stat american, Hillary Clinton dec lara la preluarea mandatului
său, în timpul audierii sale în fața Comisiei pentru afaceri ex terne din Senat, că va acționa pentru
punerea în practică a unui „smar t power”, pe care îl vedea ca p e o combinație de „hard” și „soft
power”, exprimând convigerea că aceasta este cheia pentru a asi gura Statelor Unite restabilirea și
consolidarea leadershipului său la nivel internațional.
O a doua concluzie a fost desprinsă în baza studiului de caz d edicat activităților de
diplomație publică derulate de administrația americană în Orien tul Mijllociu, imediat după 11
septembrie 2001, în contextul une i tendințe în creștere de mani festare a unui sentiment anti-
american în rândul publicurilor musulmane, generate de neaccept area intervențiilor militare în
regiune. Aceasta se referă la faptul că diplomația publică are o s e r i e d e l i m i t ă r i c a r e a u f o s t
evidențiate pe parcursul tezei de cercetare. Responsabilii de a ctivitățile de diplomație publică a SUA
derulate în Orientul Mijlociu au constat, pe baza experienței d irecte, că indiferent de mărimea
fondurilor și resurselor umane im plicate sau a dimensiunii stra tegiei implementate, succesul nu
poate fi garantat în totalitate. În acest context a apărut un alt fenomen pentru a clarifica de facto
mutațiile din domeniul diplomației publice, respectiv: criza ro lului statului în cadrul general al
globalizării. Publicurile străine, expuse permanent unui câmp i nformațional vast și din surse variate,
își formează percepții și opinii în funcție de sursele cele mai apropiate (ideologic, religios, politic,
norme sociale și chiar geografic).
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
183
Evaluarea și analiza calitativă a materialelor documentare a p ermis sublinierea lipsei unei
diplomații publice americane suficient de ofensivă în Orientul Mijlociu post 9/11, iar pe de altă parte
o anumită neîncedere persistentă a Congresului american pentru această uneală indispensibilă a
politicii externe americane. Desființarea USIA și a mijloacelor puse la dispoziția diplomației publice
în anii post-război rece a lăsat adversarilor SUA, care de acea stă dată sunt mai dificil de identificat
și prezintă forme multiple de manifestare, posibilitatea de a o cupa spații geografice și mediatice
neglijate de administrația de la W ashington. De altfel, în peri oada primului madat a lui G. Bush,
administrația americană a fost criticată pentru că nu a fost ca pabilă să identifice sp ecialiști capabili
să rerinventeze diplomația publică adaptată provocărilor mondia lismului. Transferul de competențe
de la Departamentul de stat la Pentagon în domeniul diplomația publice a fost evaluat la nivelul
specialiștilor drept o dovadă a dificultăților administrației a mericane de a identifica strategii
eficiente de construire a brandingului de națiune.
Cu toate acestea, imediat după ata curile de la 11 septembie 200 1, a avut loc o reconfigurare a
obiectivelor de diplomație publică, caracterizată printr-o sepa r a r e a l e t a r g i e i a d m i n i s t r a ț i e i ș i
experiența profesioniștilor din d omeniu, care treptat și-au ada ptat practicile în domeniul diplomației
publice, trecând de la o strateg ie inspirată din teorile lui M arshall McLuhan (bazată pe mediul ca
mesaj), la o strategie axată pe pe mesajul și receptorii săi, c u accent pe comunicarea „people to
people” și responsabilizarea tut uror actorilor societății.
Momentul 11 septembrie 2001 a re prezentat fără îndoială un mome nt declansator al unei
schimbări în profunzime a percepției, până atunci limitată, pe care oficialii americani o aveau cu
privire la diplomația publică („public diplomacy”) în perioada de după Războiul rece, post căderea
Zidului Berlinului.
Înțelegând provocările momentului , în cursul celui de al doilea mandat al administrației
Bush, Departamentul de stat a r ealizat demersuri pentru a ident ifica un nou model de diplomație
publică care să impună leadershipul american în fața actorilor societății civile mondiale. În acest
sens, o atenție deosebită a fost acordată parteneriatelor cu or ganizațiile nonguvernamentale și
intreprinderile private, devenite relee indispensabile funcțion ării noului „stat-rețea” („network-
state”).
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
184
În acest context Charlotte Beer, fostul responsabil de comunica re pentru societatea Uncle
Ben’s, a fost angrenat în noua campanie de promovare a SUA, fii ndu-i oferită sarcina de a o
coordona. Exercițiul de diplomație publică realizat de către Ch arlotte Beer a moarcat o schimbare
majoră în abordarea activității de promovare a națiunii america ne în străinătate. Inspirată din
experiența de marketing și atașată orientărilor trasate de la C asa Albă în materie de relații
internaționale, din calitatea de prim-secretar de stat imediat, aceasta a dezvoltat după 9/11 o nouă
dimensiune a diplomației public e, aceea a „nation brading”.
Beneficiind de susținerea deplină a Administrației Bush, echipe le de diplomație publică au
exercitat oficial misiunea lor de informare și educare, fără a mai fi evocat termenul de propagandă
supus atenției publice în mediile de la Washington.
Congresul american a susținut o creștere a fondurilor pentru di plomație publică pentru a
„câștiga inimile și mințile musulmanilor” și pentru a sprini la prevenirea altor atacuri. Decizia,
fundamentată pe Raportul Comisiei 9/11, viza o creșterea semnif icativă a bugetului și a statutului
diplomației publice, așa cum s-a făcut în cazul armatei.
Specialiști în politică externă și unii membri ai Congresului a u avertizat, însă, asupra faptului
că diplomația publică este bună doar dacă mesajul este credibil . Sondaje efectuate la nivel global
aratau că guvernul Statelor Unite continua să fie privit cu sce pticism la nivelul populațiilor arabe și
musulmane. Criticii erau convinț i că politica externă a SUA est e cauza principală pentru opinia
externă negativă. Soluția care întrunea unanimitate era utiliza rea diplomației publice mai proactiv
p e n t r u a e x p l i c a î n m o d c l a r ș i s i n c e r a c ț i u n i l e d e p o l i t i c ă e x ternă ale SUA. Conform Grupului
consultativ pe probleme de diplomație publică pentru lumea arab ă și musulmană, „relațiile publice
înșelătoare și manipulatoare și propaganda nu sunt răspunsul. L ingușelile și explicațiile nu sunt o
soluție.” Acțiunile de tip „soft power” derulate de SUA în regi une în contextul intervențiilor militare
în Irak și Afganistan, au fost atribuite de unii cercetători în cercării de legitimare a politicii
americane. Aceasta este abordarea care ne apropie de cea de-a t reia concluzie, care rezultă ca urmare
a demersurilor academice de a răspunde la temerea exprimată o p arte a specialiștilor în comunicare
privind conexiunea diplomație i publice cu propaganda.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
185
Având la bază studiul și evaluarea cadrului teoretic al celor d ouă concepte (diplomație
publică și propagandă), precum și concluziile care s-au desprin s din studiul de caz privind
activitățile de diplomație publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu, post 9/11, se poate remarca
că, deși linia de demarcație din tre propagandă și diplomație pu blică este adesea flui dă, activitatea de
diplomație publică nu poate fi propagandă, dacă sunt respectat e normele eticii și acurateței
informației, dacă se respectă cadrul legislativ aferent și dacă este permanent manifestată transparență
cu privire la strategia și obiectivele urmărite.
Campania de comunicare a SUA în Orientul Mijlociu a vizat îmbun ătățirea imaginii de
națiune, într-un context politico-militar complicat și pe fondu l unor evoluții majore ale tehnologiei
informației. Cercetarea a demonstrat doar existența unor stângă ci în comunicare din partea
autorităților, precum neadaptarea mesajelor la specificul socio -religios al regiuni sau neglijarea
sprijinului financiar și uman necesar activității de diplomație publică, nefiind ientificate elemene
care să certifice activități de propagandă. Se poate însă susți ne teoria conform căreia demersurile de
diplomație publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu au cont ribuit, într-o oarecare măsură la
democratizarea statelor musulman e, prin stimularea întăririi in stituțiilor de presă, mediului non-
guvernamental și a interesului pentru evoluția societății civil e.
Din perspectiva relevanței academice a tezei de cercetare, apre ciez că studiul de caz al
activității de diplomatie publică derulată de SUA în Orientul M ijlociu oferă, o bază de plecare
pentru un transfer de experință util și pentru administrația ro mânească, care s-a confruntat în ultimii
ani cu un deficit de imagine în străinătate. Autoritățile român e au fost în mai multe rânduriîn ultimii
30 de ani în căutarea unei formu le de promovare a imaginii de ț ară. Diplomația publică a capătat
treptat, după aproape 60 de ani de la apariția ei, o dimensiune strategică, mai ales în contextul extins
al globalizării și al dezvoltării tehnologiei informației.
În contextul în care rolul mass-media și al comunicării onlin e a crescut, o mare parte a
tratativelor și negocierilor diplomatice se poartă în prezent d eschis prin intermediul mijloacelor de
comunicare în masă. Când ajung la reuniunile oficiale părțile i mplicate și-au declarat deja public
poziția, sunt informate cu privir e la obiectivele, premizele și limitele negocierii și acționează în
consecință.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
186
Creșterea rolului integrator și a ariei decizionale a unor org anizații internaționale, precum
ONU, UE, NATO, a determinat ca interesului cetățeanului actual pentru politica externă a altor state
să devină un fapt obișnuit. Guvernele se simt obligate astfel s ă comunice cu publicurile lor asupra
obiectivelor și rezultatelor lor, a modului în care își foloses c banii în aceste scopuri, dar și a modului
în care se poziționează pe s cena politică internațională.
BIBLIOGRAFIE
7. Al-TANTAWI, Ali – „Introducere generală în Islam”, Editura Isla m, Constanța, 2000
8. A L B R I G H T , M . , W E B E R , V . – „ T h e R i g h t P a t h t o A r a b D e m o c r a c y ” , T he Washington
Post, iunie 2005
9. ALBRIGHT, M., Weber, Vin, Steven A. COOK – „In Support of Arab Democracy: Why and
How, Independent Task Force”, Re port No. 54, Council of Foreign Relations
10. ANGHELESCU, N. – „Introducere în I slam”, Editura Enciclopedica, București, 1993
11. ARMSTRONG, K. – „Islamul-scurtă istorie”, Editura Ideea Design & Point, 2002
12. ARKOUN, Mohammed – „Islam, morale et politique”, Editura Desclé e de Brouwer, 1986
13. ABDELNASSER, W.- „Islam and the West : Perspectives from the Eg yptian Press, with
Particular Emphasis on Islamist Papers”, pg. 141-156, in : Hafe z K., ed., Islam and the West
in the Mass Media. Fragmented Images in a Globalizing World, Cr esskill, NJ., Hampton
Press, Inc, 2000
14. AHMED, A. – „Islam, Postmodernity and the Media : An Interview with Akbar S.
Ahmed”, Media, Cultur e and Society, 1993
15. ALTERMAN, J. – „Transnational Media and Social Change in the Ar ab World”, 1999,
http://www.tbsjournal.com/Archives/Spring99/Articles/Alterman/a lterman.html
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
187
16. AMIN, H. – „Freedom as a Value in Arab Media : Perceptions and Attitudes Among
Journalists” , Political Commu nication, 2002, pg. 125-135
17. ANHEIER, Helmut, Glasius, Marlies, and Kaldor, Mary- „Global C ivil Society”, Londres,
Sage, 2004.
18. A R S E N A U L T , A m e l i a – „ P u b l i c D i p l o m a c y 2 . 0 ” , i n S e i b , P h i l i p . T oward a New Public
Diplomacy: Redirecting U.S. Foreign Policy, Series in Global Pu blic Diplomacy, New York,
Palgrave Macmillan, 2009
19. BALDI, Stefano and BALDOCCI, Pas quale – „Through the Diplomatic Looking Glass”,
DiploFoundation and Italian Minist ry of Foreign Affairs, 2007
20. BALFOUR, Michael – „Propaganda in War 1939-1945, Organisations, Policies and Publics
in Britain and Germany”, Routle dge and Kegan Paul, London, 1979
21. BAGDIKIAN, Ben – „Masinile informatiei”, 1971
22. LE BON, Gustave – „Aphoris mes du temps présent”, 1913
23. B E R N A R D , L e w i s – ” W h a t W e n t W r o n g . W e s t e r n I m p a c t a n d M i d d l e E a stern Response,
Oxford University Press, Oxford, 2002
24. BYMAN, D., – „The Implications of Leadership Change in the Arab W o r l d ” , P o l i t i c a l
Science Quarterly, The Academy of Politica l Science, vol. 120, nr.1, New York, 2005
25. BANNERMAN, P. – „Islam in Perspective. A Guide to Islamic Socie ty, Politics and Law”,
London, Routledge, 1988
26. BOYD, D. – „Broadcasting in the Arab World. A Survey of the El ectronic Media in the
Middle East”, Iowa State Un iversity Press Ames, 1999
27. BARSTON, Ronald Peter – „Modern Diplomacy”, Harlow, Londres, Ne w York, Pearson
Longman, 2006.
28. BERMAN, Edward H. – „The Ideology of Philanthropy: the Influenc e of the Carnegie, Ford
and Rockefeller Foundations on Am erican Foreign Policy”, Albany , State University of New
York Press, 1983
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
188
29. BREMMER, Ian. – „Democracy in C yberspace. What Information Tech nology Can and
Cannot Do”, Foreign Affair s, novembre-décembre 2010
30. BONANANTE, Luigi – „Terrorismo I nternazionale”, Ed. Giunti Grup po, Florența, 2001
31. B A D I E , B e r t r a n d – „ L a d i p l o m a t i e d e s d r o i t s d e l ’ h o m m e : e n t r e éthique et volonté de
puissance”, L’espace du politique coll., Paris, Fayard, 2002
32. BARAH, Mikaïl – „L’après 11 septembre ou la longue guerre améri caine”, in Barah,
Mikail. „La politique américaine au Moyent-Orient”, Paris, Dall oz, 2008
33. CASTELLS, Manuel - ”The New Public Sphere : Global Civil Societ y, Communication
Networks, and Global Governance ” , vol. 616, ANNALS of the Amer i c a n A c a d e m y o f
Social Sciences, martie 2008, pp. 78-89.
34. CHESTER, Jeff – „Digital Destiny. New Media and the Future of D emocracy”, New York,
New Press, 2007
35. COOPER, Andrew F. - ”Celebrity Diplomacy ”, Journal of Internat ional Affairs, 2007
36. COMAN, Mihai – „Introducere în sistemul mass-media”, Iași, Poli rom, 2004/2008: cap. „De
la spațiul public la opinia publică”
37. COLE, Robert (coord.)- „International Encyclopedia of Propagan da”, Fitzroy Dearborn
Publishers, Chicago, 1998
38. CULL, Nicholas J. – „Public Diplomacy’ before Gullion: The Evo lution of a Phrase”, APR
18, 2006 – disponibil la: www.uscpublicdiplomacy.com
39. CULL, Nicholas J. – „American Propaganda and Public Diplomacy, 1945-1989”
(Cambridge 2008) – disponibil la: http://en.wikipedia.org/wiki /public_diplomacy, decembrie
2006
40. COOK, D. – „Islam and Politics in Historical Perspective”, Univ ersity of California Press,
2005
41. C O W A N , G e o f f r e y , C u l l , N i c h o l a s J . – “ P u b l i c D i p l o m a c y i n A C h a nging World”,
vol. 616, ANNALS of the American Academy of Social Sciences, ma rtie 2008
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
189
42. DJEREJIAN, Edward P. – „Changing Minds Winning Peace: A New Str ategic, Direction for
U.S. Public Diplomacy in the Arab & Muslim World”, octombrie 20 03, Washington, pg. 13
disponibil la: http://www.state.gov/documents/organization/24882.pdf
43. DOBBINS, James – „America's Role in Nation-Building: From Germa ny to Iraq”, Rand
Corporation, 2003.
44. DALACOURA, K. – „U.S. democracy promotion in the Arab Middle Ea st since 11
September 2001: a critique”, Edit ura International Affairs, 200 5
45. DAHL, Robert – „Poliarhiile. Participare și opoziție”, Iași, In stitutul European, 2000
46. DELUMEANU, J. – Religiile lumii, Ed. Humanitas, București, 1996
47. DRAMBA, Ovidiu – „Istoria culturii și civilizației”, Editura Șt iințifică și Enciclopedică,
București, 1987
48. ELIADE, Mircea – „Istoria credin telor si ideilor religioase”, v o l . I , E d i t u r a Ș t i i n t i f i c ă ș i
Enciclopedică, București, 1981
49. EICKELMAN D., ANDERSON J. – „Redefining Muslim Publics”, pp. 1- 18, in Eickelman
D., Anderson, J., eds, New Media in the Muslim World : The Emer ging Public Sphere,
Bloomington IN, Indiana U niversity Press, 1999
50. ESPOSITO, John -, „Islam and Poli tics”, Syracuse University Pre ss, Syracuse, 1987
51. FANDY, M. – „Information Technology, Trust and Social Change in t h e A r a b
World”, Middle East Jour nal, 2000, pg. 378-394
52. FAN, Y. – ”Soft power: the power of attraction or confusion, Pl ace Branding and Public
Diplomacy” (2008), disponibil la: http://bura.brunel.ac.uk/hand le/2438/1594
53. FRASER, Matthew – „Weapons of Mass Distraction: Soft Power and American Empire”, St.
Martin's Press, 2005
54. FRASER, Lindley – „Propaganda”, Oxford University Press, Londra , 1957
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
190
55. FILORAMO, G., Massenzio M., Rave ri, M., Scarpi, P.- „Manual de istorie a religiilor”, Ed.
Humanitas, București, 2003
56. FUKUYAMA, Francis – „Sfârșitul Istoriei și Ultimul Om”, Editur a Univers, București,
1998
57. FLORI, J., – „Război Sfânt, Jihad, Cruciadă”, Ed. Cartier, Bucu rești, 2003
58. GAUDIN, P., – „Marile religii a le lumii”, Editura Orizonturi, B ucurești, 1995
59. GRAHAM. E. Fuller – „Turkey’s Strategic Model: Myths and Realit ies”, The Washington
Quarterly, Summer 2004
60. GHAREEB E. – „New Media and the Information Revolution in the A rab World : An
Assessment”, Middle East J ournal, 2000, pg. 395-418
61. GELB, Leslie H. - ”GDP Now Matters More Than Force. A U.S. Fore ign Policy for the Age
of Economic Power”, F oreign Affairs, noiembrie-decembrie 2010
62. IRIYE, Akira – „From Nationalism to Internationalism : US Forei gn Policy to 1914”,
Londres, Routledge, 1977.
63. MELISSEN, Jan (éd). – „The New Pu blic Diplomacy: Soft Power in International
Relations”, New York, Palgrave, Macmillan, 2004.
64. GLENN E. Robinson – “Palestine Af ter Arafat,” The Washington Qu arterly 23, 2000
65. HENTEA, Cătalin – „Eufemisme politice ale comunicării de influe nțare în masă”, Ziarul
Ziua, 16 feb 2008
66. HOFFMAN, David – „Beyond Public Diplomacy”, Council on Foreign Relations, 2002
67. HEFNER, Robert W.- „Asian and Mi ddle Eastern Islam”, Foreign Po licy Research Institute,
May 30, 2006
68. HUNTINGTON, Samuel P.,- „Ciocnirea civilizțtiilor si refacerea ordinii mondiale”, Ed.
Antet, 1998
69. DELUMEANU, Jean – „Religiile lum ii”, Ed. Humanitas, București, 1996
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
191
70. JONATHAN Fox, Shmuel SANDLER – „Bringing Religion into Internat ional Relations”,
Palgrave Macmillan , Londra, 2004
71. KEPEL, G., – „Jihad, Ascesa e declino. Storia del Fondamentalis mo Islamico”, Ed. Carroci,
Roma, 2001
72. KAREN Armstrong – „Islamul. O scu rtă istorie”, Ed.Ideea Design & Print, Cluj, 2002
73. KALDOR M, Vashee B – „New Wars”, The UN University/Pinter, New York, 1997
74. KELSAY J., – „Islam and War. A study in Comparative Ethics”, Lo uisville, Kentucky,
Westminster/John Knox Press, 1993
75. K E N T G . – „ R e p r e s e n t i n g I s l a m i c S o c i e t i e s a t W a r ” , P o l i t i c a l S t u dies Association, 2004,
« Privacy and the Public Interes t in the Middle East », Parliam entary Affairs, 57/1
76. LAZARSFELD, Paul,& MERTON, Rober t K. – „The Process and Effects o f M a s s
Communication”, Revised edition. Urbana, IL: University of Illi nois Press, 1975
77. LASWELL, Harold D., Daniel Lerner, Hans Speier – „Propaganda a nd Communication in
World History”, The University Press of Hawaii, Honolulu, 1979
78. LARSON, Charles – „Persuasiunea. Receptare și responsabilitate” , Iași, Ed. Polirom, 2003
79. MICULESCU, Simina Mirela – „Rela ții Publice Internaționale în c ontextul globalizării”, Ed.
Comunicare, București 2001 – „Rel atii publice din perspectiva i nternatională, Ed.Polirom,
București, 2006
80. MANDUCHI, P. – „Collera di Allah, Facolta di Scienze Politiche” , Universita degli Studi di
Cagliari, Cagliari,
81. MARCINKOWSKI, C. – „Islam and Nationalism in Iran”, Institute o f Defence and Strategic
Studies, Singapore, 2006
82. MONTGOMERY, W. Watt- Breve „Storia dell’Islam”, Ed.Il Mulino, B ologna, 1996
83. MAMOUN, Fandy – „Saudi Arabia and the Politics of Dissent”, Edi tura St. Martin’s Press,
New York, 1999
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
192
84. NEWSOM, David D. – „The Public D imension of Foreign Policy”, I ndiana University
Press, 1996
85. NYE, J.S. – „Soft Power: The Means to Success in World Politics ”, Berenskoetter and
Williams, 1990 and Steven LUKES – „Power and the battle for hea rts and minds: on the
bluntness of soft power”, Felix Berenskoetter and M.J. Williams , eds. Power in World
Politics, Routledge, 2007
86. NYE, Joseph – „The Par adox of American Power”, Oxford Universit y Press, 2002
87. NEGRICI, Eugen – „Poezia unei re ligii politice”, Editura Pro, B ucuresti, 2002
88. NEWMAN, Bruce I. – „H andbook of Political Mar keting”, Sage Publ ications, Londra, 1999
89. NADIN, T. – „The Ethics of War and Peace : Religious and Secula r Perspectives”,
Princeton, N.J., Princet on University Press,1996
90. ORWELL, George – „O mie noua sute optzeci si patru”, Editura Po lirom, Iasi, 2002
91. OLIVER, Roy – „The failure of political Islam”, I.B. Tauris Pub lishers, London, 1994
92. OLIVIER, Carré – „Le nationalism e arabe”, Fayard, Paris, 1993
93. PRATKANIS, Anthony, ARONSON, Elliot – „Age of Propaganda”, W.H . Freeman and
Company, New York, 1992
94. POWELL, Colin – „Brand U.S.A.- Foreign Policy: 19 – Office of t he Under Secretary for
Public” – Diplomacy and Public Affairs in U.S. Department of St ate, Nov – Dec. 2001
95. PHILIPPE Gaudin – „Marile relig ii ale lumii”, Editura Orizontu ri, București, 1995
96. PASHA S. – „Towards a Cultural Theory of Political Ideology and Mass Media in the
Muslim World”, Media, Culture and Society, 1993, pg. 61-79.
97. PEW CENTER – „A Year After Iraq War : Mistrust of America in Eu rope Ever Higher,
Muslim Anger Persists”, 2004
98. RABASA, Angel M. – „The Muslim w orld after 9/11”, RAND Corporat ion, Pittsburg, 2004
99. ROY, O. – „The failure of politi cal Islam”, I.B.Tauris Publishe rs, London, 1994
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
193
100. RUTHVEN, M., – „Islam”, Oxfo rd University Press, 1997
101. R O B I N S O N , P . – „ T h e C N N E f f e c t : t h e M y t h o f N e w s , F o r e i g n P o l i cy and
Intervention”, London, Routledge, 2002
102. R U G H , W . – „ T h e A r a b P r e s s . N e w s Media and Political Process in t h e A r a b
World”, London, Croom Helm, 1979
103. SAID, E. – „Covering Islam. How the Media and the Experts Deter mine how we See
the Rest of the World”, London, Vintage, 1997,” Islam and socia l conflit”, pg. 78-107, in:
Kaldor M., Vashee B., eds, New W ars, New York, The UN Universit y/Pinter.
104. SARDAR, Z. – „Paper, Printing and Compact Disks : The Making an d Unmaking of
Islamic Culture”, Media, Cu lture and Society, 1993
105. SREBERNY, A. – „Media, Muslims, and the Middle East : A Critica l Review
Essay”, Political Communication, 2002
106. SMITH, Pamela H., Minister-Couns elor for Public Affairs,. U.S. Embassy, London –
„The Hard Road Back to Soft Power”, Georgetown Journal of Inter national Affairs,
Winter/Spring 2007
107. SITARU, Laura – „Gîndirea Politică Arabă. Concepte-Cheie între Tradiție și
Inovație”, Polirom, București, 2009
108. SEIB, Philip – „Toward a New Public Diplomacy: Redirecting US F oreign Policy”,
Series in Global Public Diploma cy, New York, Palgrave Macmillan , 2009.
109. SCOTT, James M. – „After the End : Making US Foreign Policy in the Post-Cold
War World”, Durham, NC, D uke University Press, 1998.
110. SNOW, Crocker Jr. – „The Privati sation of U.S. Public Diplomacy ”, The Fletcher
Forum of World Affairs, 32, n° 1, hiver 2008, pg. 189-199.
111. THOMSON, Oliver – „A History of Propaganda”, Sutton Publishing, Londra, 1999
112. TUCH, Hans N. – „Communicating w ith the world. U.S. Public Dipl omacy”, The
Institute of a Stadying Diplomacy, 1990
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
194
113. TIBI, B.- „War and Peace in Is lam”, pg. 128-145, in : Nardin T. , dir., The Ethics of
War and Peace : Religious and Se cular Perspectives, Princeton, N J, Princeton University
Press, 1996
114. TUMBER H., Palmer J. – „Media at War. The Iraq Crisis”, Sage, London 2004
115. VAN HAM, Peter – „War, Lies, and Videotape: Public Diplomacy an d the USA’s
War on Terrorism”, Security Dialogue 34(4) 427 – 444, 2003
116. VAN HAM, Peter – „Public Diplomacy and the War on Terrorism”, 2 003 și „War,
Lies, and Videotape: Public Diplomacy and the USA’s War on Terr orism”, Security
Dialogue 34(4): 427 – 444, 2003
117. ZAHARNA, Rondha S. – „Battles to B ridges: U.S. Strategic Commun ication and
Public Diplomacy after 9/11”, St udies in Diplomacy and Internat ional Relations, New York,
Palgrave Macmillan, 2010.
118. WILCOX, Dennis – „Public Relati ons. Principles and Tactics”, a șaptea ediție, 2003
119. Articole, Reviste, Rapoarte
120. Muslim democracy: An oxymoron? D emocracy in Muslim Societies by Zoya Hasan
(ed) Reviewed by Sreeram Chaulia –
http://www.atimes.com/atimes/South_Asia/IK22Df02.html
121. Glenn E. Robinson, – Palestine Af ter Arafat, în The Washington Quarterly 23
(Autumn 2000): 77
122. Bridges for Peace, 2004, « Serm ons of Hate Continue on Official TV Broadcasts »,
http://www.bridgesforpeace.com/pu blications/news/Article-25.htm l
123. Drapeau, Mark. « Corporate Publ ic Diplomacy : Engaging and Impr oving
Stakeholder Communities », Public Diplomacy Magazine [en ligne] , hiver 2011,
<publicdiplomacymagazine.com>.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
195
124. Kubba, L., Faith and Modernity, î n Journal of Democracy, vol.14 , no.2, aprilie 2003
125. Silvana Rachieru – “Ce este Islamul și cum trebuie înțelese con flictele istorice ale
musulmanilor” https://www.moise.ro/2015/11/29/ce-este-islamul-s i-cum-trebuie-intelese-
conflictele-istorice-ale-musulmanilor/
126. Kuehner, T., – Islam, Islamism, and Democratic Values, A Histor y Institute Report,
Vol. 11, No. 4, September 2006
127. Revista "Historia", numărul 1, anul 1, noiembrie 2001
128. Schleifer, Abdallah, – Media and Religion in the Arab/Islamic W orld, Templeton
Lecture on Religion and Worl d Affairs, October 12, 2006
129. S p e c i a l R e p o r t 9 3 , I s l a m a n d D e m ocracy, United States Institute of Peace,
Washington, september 2002
130. Laith Kubba, în Special Report 93, I s l a m a n d D e m o c r a c , W a s h i n g t on, september
2002
131. S p e c i a l R e p o r t 9 3 , I s l a m a n d D e m ocracy, United States Institute of Peace,
Washington, september 2002
132. The Arabic Democracy Digest, The Foundation for the Defense of Democracies, July
14, 2006
133. The Economist- Democracy in the A rab world. Not yet, thanks, iu nie 2006, Cairo
134. Mahmood Mamdani, ,,Good Muslim, Bad Muslim: A Political Perspec tive on
Culture and Terrorism” în American Anthropologist, Vol. 104, no .3 (sept. 2002)
135. Yehuda Bauer, Some Thoughts on Radical Islam articol disponibil pe Internet la
http://www1.yadvashem.org/yv/en/holocaust/insights/podcast/baue r_radical_islam.asp.
136. Sayed Kathab, Democracy in Isl am, Routledge, New York, 2007
137. Edward Saïd, „The Clash of Ignorance” în The Nation, 21 octombr ie 2001, articol
disponibil pe Internet la adres a http://www.thenation.com/artic le/clash-ignorance.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
196
138. Edward Saïd, Orientalism, Ed. Amarcord, Timișoara, 2001, p. 19
139. US Advisory Commission on Public Diplomacy 1991 Report – dispon ibil la:
http://www.state.gov/r/adcompd/1995rep.html http://en.wikipedia.org/wiki/Public_diplomacy
140. Department of Defense Dictionary of Military and Associated Ter ms, April 2001-
disponibil la: http://www.dtic.m il/doctrine/jel/new_pubs/jp1_0 2.pdf
141. US Congressman Henry Hyde, November 2001- disponibil la:
http://publicdiplomacy.wikia.com/wiki/DefiningPD
142. GAO Report 2003 – United States G eneral Accounting Office, Sept ember 2003 – U.S.
Public Diplomacy: State Department Expands Efforts but Faces Si gnificant Challenges.
Report to the Committee on International Relations, House of Re presentatives. United States
Information Agency Alumni Associ ation – What public diplomacy i s and is not – disponibil
la: http://www.publicdiplomacy.org/1.htm
143. UK Public Diplomacy Strategy Board disponibil la:
http://www.fco.gov.uk/Files/kfile/PDStrategy
144. P ublic Diplomacy – the German Vi ew – Speech by Dr Albert Spi ege l, Head of the
Federal Foreign Office Directora te-General for Cultural Relatio ns and Education Policy, at
the British Council Staff Confer ence on March 18th and 19th, 20 02
145. State Secretary Thorhil Widvey – Public Diplomacy – Speech befo re the Norwegian-
American Chamber of Comme rce, Ottawa. 7 Nov 2003
146. Report Defense Scientific Board Task Force on Strategic Communi cation, 2004
147. U.S. Public Diplomacy Report, 2004
148. The New Encyclopedia Britannica, London, 1998.
149. The New Public Diplomacy: Soft Power in International Relations – T h e B r i d g e
Magazine, 2009, disponibi la http://www.bridge-
mag.com/magazine/index.php?option=com_content&task=view&id=564& Itemid=81
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
197
150. Report of the Defence Science Bo a r d T a s k F o r c e o n S t r a t e g i c C o m munication,
Washington, 2004
151. A Brookings/Harvard Forum Press Coverage and the War on Terrori sm: The
Propaganda War: Is America Effect ively Telling Its Side of the Story in the Anti-Terrorism
Campaign? – http://www.brook.edu/comm/transcripts/20020116.htm
152. "Walter Lipman's Democracy", Dus tin Williams, Chapel Hill, 2007
153. "Post-9/11 Terrorism Threats, News Coverage, and Public Percept ions în the United
States", Internațional Journal of conflinct and Violence, Volum e 1(2) 2007
154. "Would-Be Warriors, Incidents of Jihadist Terrorist Radicalizat ion în the United
States Since September 11, 2001" , Brian Michael Jenkins, Rand C orporation, 2010
155. "Villains, Victims and Heroes: Me lodrama, Media, and September 11", Elisabeth
Anker, journal of communication, March 2005
156. "We are Not the Enemy, Hate Crimes against Arabs and Muslims, a nd those
perceived to be Arabs or Muslims after September 11", Human Rig hts Watch, New York,
November 2002
157. ”Framing Terrorism”, Pipp a Norris, Montague Kern
158. "Global media, islamophobia and its impact on conflict resoluti on", Faatin Haque and
Mahjabeen Khaled Hossain, Institute of Hazrat Mohamamad (SAW) R oad 27, House 22,
Block-K , Banani D haka, Bangladesh
159. "The Representation of Islam and Muslims în the Media ( The Age and Herald Sun
Newspapers)", Dr Shahram Akbarzad eh and Dr Bianca Smith , Schoo l of Political and Social
Inquiry, November 2005
160. Hafez K., 2001, Mass Media, Politics and Society in the Middle East, Cresskill, NJ,
Hampton Press.
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
198
161. Hashmi S., 1996, « Interpreting th e Islamic Ethics of War and P eace », pp. 146-
166, in : Nardin T., ed., The Ethics of War and Peace, Princeto n, N J, Princeton University
Press.
162. Mandaville P., 2001, Transnation al Muslim Politics. Reimagining t h e U m m a ,
London/New York, Routledge.
163. Miladi N., 2005, « Médias globaux en transition : Al-Jazira et le pouvoir de
l’expression libre », Questions d e communication, 8, pp. 37-50.
164. Mowlana H., 1993, „The New Global Order and Cultural Ecology”, Media, Culture
and Society, 15, pp. 9-27
Surse online:
1. http://encyclopedia2.thefree dictionary.com/propaganda
2. http://www.iranian.com/Mohammadi/2004/May/Bread/
3. http://www.countercurrents.org/us-sikan150304.htm
4. http://uscpublicdiplomacy.co m/index.php/about/what_is_pd
5. www.publicdiplomacy.org/1.htm
6. http://www.diplomacy.edu/Books/mdiplomacy_book/smith/regular/de fault
7. http://www.liv.ac.uk/ewc
8. http://www.dfat.gov.au/dept/annual_reports/99_00/2/3/3.1.html
9. http://www.aph.gov.au/SEnate/committee/fadt_ctte/public_diploma cy/report/index.htm
10. http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/awc-gov.htm#public_diplomac y
11. http://www.gao.gov/new.items/d05323.pdf
12. http://www.csis.org/component/option,com_csis_pubs/task,view/id ,4156/type,
13. www.instituteforpr.com
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
199
14. www.irasia.com
15. www.wikipedia.org
16. http://publicdiplomacy.wikia.com/wiki/Main_Page
17. http://uscpublicdiplomacy.org/in dex.php/events/outside_events
18. www.europe-pr.org
19. www.ogilvypr.com
20. www.prweek.com
21. www.prwatch.org www.prnewswire.com
22. www.publicrelationsresources.com
23. http://news.bbc.co.uk/2/ hi/technology/6653119.stm
24. http://ro.wikipedia.org/wiki/Propagand%C4%83
25. http://www.countercurrents.org/us-sikan150304.htm
26. http://www.iranian.com/Mohammadi/2004/May/Bread/
27. http://whatsnewmedia.org/2007/01 /15/looking-back-looking-ahead
28. http://rebuildingmedia.corante.com/archives/2006/04/27/what_is_ new_media.php
29. www.robotwisdom.com http://www.peterme.com
30. www.m-w.com/info/04words.htm
31. www.artsjournal.com/aboutlastnight/archives20050828.shtml#10234 7
32. www.boingboingnet/2004/12/27/bloggers_in_asia_.html
33. http://www.sifry.com/alerts/archives/000245.html
34. http://www.sifry.com/stateoftheliveweb
35. https://www.ifri.org/fr
36. http://news.bbc.co.uk
Diplomație Publică versus Propagand ă – Campaniile de diploma ție publică derulate de SUA în
Orientul Mijlociu post 9/11
200
37. http://www.cfr.org/issue/
38. http://www.csidonline.org
39. http://www.defenddemocracy.org/publications
40. http://www.pinr.com
41. www.fpri.org
42. www.usip.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE – ȘCOALA DOCTORALĂ – TEZA DE DOCTORAT: DIPLOMAȚIE PUBLICĂ VERSUS PROPAGANDĂ Studiu… [614613] (ID: 614613)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.