Studii de Securitate Si Strategice

DISCIPLINA: Introducere în studii de securitate și strategice

TEMA 1: Definirea câmpului de analiză al securității. Noțiuni introductive

Tema 1: Definirea câmpului de analiză al securității.

Noțiuni introductive

II. Concepte de bază:

Definiții ale securității.

Regimul de securitate.

Guvernanța securității.

Forme ale securității.

Securitate hard și soft.

Niveluri de analiză.

III. Obiectivele temei:

Să introducă studenții în problematica securității;

Să familiarizeze studenții cu terminologia și conceptele principale în definirea securității;

Angajarea studenților în analiza principalelor abordări teoretice ale conceptelor de bază ale securității.

VI. Cerințe pentru studenți:

Bibliografie obligatorie:

Oleksandr Dergachev, ,,Security”, în Klaus Segbers, Kerstin Jinbusch (ed.), The Globalization of eastern Europe: Teaching International Relations Without Borders, LIT, Hamburg, 2000, p.333-359;

Stephen M. Walt, ,,The Renaissance of Security Studies”, Mershon International Studies Rewiew, nr.41, 1991, p. 211-239 (JSTOR);

Barry Buzan, ,,People, States and Fear: An Agenda of International Security Studies in the past-Cold War Era”, Pearson Education, Harlow, 1991 sau varianta în limba română: Barry Buzan, ,,Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece”, Ed. Cartier, Chișinău, 2000;

Peter Katzenstein, ,,The Culture of National Security: Norms and Itentity in World Politics”, Columbia University Press, New York, 1996.

Bibliografie recomandată:

Diana Amneus, Katinca Svanberg-Torpman (ed.), ,,Peace and Security: Current challenges in International Law”, Studentlitteratur, Lund, 2004;

Simon Duke, ,,The Elusive Quest for European Security: from EDC to CFSP”, Palgrave MacMillan, Oxford, 2000;

I.N.Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii regionale, București, 2005.

Activități în cadrul temei:

Studenții vor studia bibliografia obligatorie, vor asista la prezentarea conținutului temei și vor participa la discuții;

Pentru seminar, studenții vor pregăti, individual, un istoric al conceptelor de bază ale securității, urmând ca în cadrul discuțiilor să ierarhizeze conceptele în funcție de relevanța lor.

Metode utilizate pe timpul predării temei:

Expunere clasică;

Argumentarea;

Prelegerea.

Definiții ale securității

Problema securității a preocupat colectivitățile umane de-a lugul existenței lor. Practic, necesitatea asigurării vieții constructive, de progres material și spiritual, împotriva vitregiilor din afară, a apărut odată cu apariția omului, care s-a îngrijit de securitatea sa așa cum s-a îngrijit de hrana sau de adăpostul său.

Conceptul de securitate semnifică situația în care o persoană, grup de persoane, stat, alianțe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înțelegere cu alți actori, capătă certitudinea că existența, integritatea și interesele lor fundamentale nu sunt primejduite.

Securitatea-semnifică liniște, sentimentul de a fi în afara pericolelor, de a fi protejat;

Insecuritatea- este termenul opus securității;

presupune angoasă, sentimentul de pericol și risc, impresia de a fi amenințat, libertatea îngrădită.

– Termenul de SECURITATE, intră în vocabularul curent al comunității internaționale după anul 1945 și se impune la mijlocul anilor 1970;

– Etimologia noțiunii își are rădăcinile în Imperiul Roman, în perioada domniei împăratului Hostilian;

– În perioada modernă a istoriei, sensul noțiunii de securitate este derivat din conceptul medieval de ,,rațiune de stat” înțeles ca ,,stare de necesitate”, prin care guvernanții unui stat își rezervă o situație juridică ce le permite să invoce măsuri excepționale pentru asigurarea funcționării și integrității statului;

Delimitarea domeniului:

securitatea individuală și colectivă-esențială vieții indivizilor, comunității, statelor;

securitatea fizică-element vital;

securitatea economică, socială, culturală, politică, militară, etc,-sunt expresii ale unei stări agregete a securității individuale și colective;

securitatea în sensul tradițional, a fost asociată cu puterea militară;

după 1990 și mai ales după 11 septembrie 2001, securitatea este extinsă către domeniile politic, economic și societal;

se trece de la amenințări la vulnerabilități și riscuri de securitate, astfel încât rezultanta se materializează într-un domeniu larg, complex, ce trebie definit, sistematizat și operaționalizat;

Literatura de specialitate abordează securitatea din două perspective importante: realistă și idealistă.

Școala realistă-accentul pe conceptul de putere și derivatele ei (ex. politica de putere și echilibru de putere);

Școala idealistă-accentul pe conceptul de pace; războiul este considerat o amenințare majoră derivată din problema securității naționale; eliminarea războiului și instaurarea păcii conduce la eliminarea problemei de pe agenda internațională.

Aceste două școli de gândire au dominat agenda internațională până în 1990.

După 1990- o perioadă de redefinire a securității în contextul:

prăbușirii comunismului în Europa de Est:

dispariției URSS;

lărgiri NATO și UE;

redefinirii ONU.

Momentul 11 septembrie 2001 a accentuat procesul de redefinire a securității.

Ambele orientări sunt interpretate în perspectivă:

Realismul- o prea mare importanță acordată puterii, în general, puterii militare în particular;

Idealismul- o neglijare a altor amenințări, altele decât războiul, ca surse de insecuritate (sărăcia, extremismul politic și religios, mediul încurajator, criminalitatea organizată, terorismul, etc.).

Cele două orientări dominante până în anii -80- perspective ireconciliabile, cu soluții contradictorii.

Exemple:

În școala realistă (anglo-saxonă, rusă)- un actor internațional (stat, alianță) are suficientă securitate dacă are suficientă putere (militară, economică, politică, culturală, informațională,etc.);

11 septembrie și Cecenia au demonstrat că puterea nu garantează în mod absolut securitatea.

În școala idealistă- un actor internațional are suficientă securitate dacă se instaurează pacea mondială.

11 septembrie a infirmat această teză, respectiv instaurarea păcii între Est și Vest, înțeleasă ca ,,pacea mondială”, nu a generat automat securitate ci, mai degrabă, a deschis calea unor noi tipuri de riscuri și amenințări la adresa securității.

Definiții:

Securitatea este definită în foarte multe moduri. Am selectat următoarele definiții:

Lipsa relativă a războiului;

Capacitatea unei națiuni de a promova cu succes interesele sale naționale;

Asigurarea bunăstării viitoare;

Prezervarea unui stil de viață acceptabil de către cetățeni, dar care este compatibil cu necesitățile și aspirațiile legitime ale altora;

În oricare dintre sensurile obiective, măsoară absența amenințărilor la adresa unor valori existente, iar într-un sens subiectiv, absența temerii că astfel de valori vor fi atacate;

Faptul de a fi la adăpost de orice pericol;

Sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol;

Capacitatea de a face față unei agresiuni externe.

Securitatea este un concept politic și a cunoscut o evoluție continuă în ultimele decenii.

La sfârșitul anilor -80, conceptul de securitate a început să fie privit și din punct de vedere istoric, filozofic și politico-lingvistic.

Securitatea- susțin unii autori- cuprinde contradicții majore:

Dintre apărare și securitate;

Dintre securitatea individuală și cea națională;

Dintre securitatea națională și cea internațională;

Dintre mijloacele violente și scopurile pașnice.

Printre definițiile date până acum securității, găsim câteva încercări de sintetizare a lor din operele unor autori străini:

,, securitatea internațională este determinată în fond de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care, în general, identitatea sistemului depinde de de circumstanțe externe”…

(Jozsef Balazs, ,,Notă despre interpretarea securității”, Developement and Peace, 1985, p. 5-7);

,,Securitatea în sine este o relativă absență a războiului, combinată cu o relativă solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere” (Ian Bellany, ,,Către o teorie a securității internaționale”, Development and Peace, 1985);

,,Securitatea națională este capacitatea unei națiuni de a-și urmări cu succes interesele naționale, așa cum le concepe ea, oriunde în lume”, (Penelope Hartland-Thunbery, ,,Securitatea economică națională: interdependență și vulnerabilitate”, 1982);

,,O națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericol de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul și, poate, atunci când este provocată să și le mențină obținâd victoria într-un război”, (Arnold Wolfers, ,,Discord and Collaboration”, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1962, p.5);

,,Securitatea națională include politica tradițională de apărare a ei, de asemenea, acțiunile nonmilitare ale unui stat pentru a-și asigura totala capacitate de a supraviețui ca entitate politică în scopul de a-și exercita influența și de a-și îndeplini obiectivele interne și internaționale” (Michael N.N.Low, National Security, ISS-University of Pretoria, 1978, p.8);

,,Securitatea națională este menținerea unui mod de viață acceptabil pentru popor și compatibil cu nevoile și aspirațiile legitime ale celorlalți. Ea include absența atacurilor armate, absența subversiunii interne și absența eroziunii valorilor politice, economice și sociale, care sunt esențiale pentru calitatea vieții”, (materiale de curs, National defence College of Canada, Kingston, 1989, p.11);

,,Securitatea, în orice sens obiectiv, la absența temerilor că asemenea valori vor fi atacate”, (Arnold Wolfers, Discord and Collaboration”, Baltimore, Johns Hopkins, University Press, 1962, p.6).

Având în vedere aceste definiții mai trebuie să înțelegem și evoluția confruntării TERORISM-ANTITERORISM, după 11 septembrie 2001, pentru a percepe mai bine sensul actual al securității.

Unii dintre autori consideră că ,,securitatea înseamnă capacitatea unei națiuni de a împiedica un război sau , dacă ace4ts lucru nu reușește, de a câștiga un război pentru a nu-și pierde integritatea și independența națională”.

,,Atunci când căutăm o bibliografie conceptuală adecvată despre securitate , observa profesorul Barry Buzan, constatăm că ,, nu există o școală de gândire coerentă”.

Securitatea reprezintă o valoare pentru om și implicit pentru colectivitățile în care acesta trăiește. Aspirația umană spre realizarea și păstrarea acestei valori își are geneza în instinctul de supraviețuire, specific oricărei forme de viață. Omul, ca ființă socială, s-a văzut nevoit să obiectivizeze această valoare atât în plan spiritual, cât și în cel material, prin urmare în idei și instituții.

Astfel, securitatea, ca valoare a relațiilor umane, operează, precum o existență socială față de comportamentul individual și cel colectiv.

Sistemele de organizare a vieții sociale se deosebesc sau se aseamănă și prin unghiul din care acestea abordează problema securității.

Totuși, în plan teoretic se observă o constantă, și anume, că multe dintre lucrările de specialitate lasă să se înțeleagă că securitatea este o stare ce trebuie realizată pentru ca un stat sau un grup de state să poată acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii. Altfel spus, de cele mai multe ori, ceea ce reprezintă securitate pentru o colectivitate, înseamnă insecuritate pentru o alta.

Securitatea ca valoare politică este permanent o sursă de tensiuni și conflicte, ce pot fi depășite prin redefiniri aduse conceptelor de securitate adoptate.

Regimul de securitate

Globalizarea are efecte și asupra mediului de securitate, în sensul că acesta nu mai poate fi asigurat decât prin norme și acțiuni la nivel global, continental și național.

Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială: individ, grup, stat, alianțe și se manifestă în toate domeniile vieții sociale: politic, economic, social, militar, demografic, ecologic, cultural, etc.

Securitatea se realizează de către politică și trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

Să fie acțiune a statului desfășurată pe baza unui sistem normativ;

Să fie de competența unor instituții ale statului;

Puterea politică să fie legitimă și să primeze supremația legii;

Întemeierea acțiunilor pe un sistem de valori acceptate de către societate;

Respectarea drepturilor omului în conformitate cu reglementările internaionale la care statul este parte;

Să nu producă insecuritate altor entități.

Regimul de securitate are determinări complexe și se poate realiza numai într-un sistem integrat în care să predomine conceptul de securitate cooperantă și nu cel bazat, ca până acum, pe forță. Pentru aceasta, statele își elaborează strategii de securitate, care reprezintă opțiunea conducerii politice referitoare la stabilirea și promovarea intereselor naționale în raport de amenințările care provin din mediul intern și extern și de posibilitățile pe care le au la un moment dat.

Strategia de securitate cuprinde dimensiunea politică a securității și se referă la conducerea și organizarea activităților pentru realizarea obiectivelor stabilite pentru sistemul socio-global, prin folosirea rațională a instituțiilor și organizațiilor politice, economice, sociale, culturale, militare, etc., în vederea asigurării stabilității sistemului, a schimbării și inovării sociale în concordanță cu sensul de evoluție a sistemului social mondial.

Având la bază scopul, obiectivele și principiile, conducerea politică fundamentează interesele naționale și identifică amenințările ce provin din mediul de securitate și posibilitățile de promovare și apărare a acestor interese.

Strategiile de securitate se construiesc pe baza unei analize riguroase a mediului de securitate și adoptă modalități adecvate de răspuns la provocările și amenințările, la situațiile insecurizante ce amenință securitatea comunităților umane.

Strategiile de securitate nu se construiesc odată pentru totdeauna. Sunt supuse periodic modificării, datorită dialecticii intereselor și obiectivelor puterii politice în plan intern pe de-o parte, precum și a proceselor și schimbărilor care se petrec în relațiile internaționale , pe de altă parte.

De-a lungul secolelor strategiile de securitate au fost preponderent construite pe dimensiunea militară, pe forță ca instrument al politicii. Statele, în preocuparea lor de a-și asigura securitatea și-au perfecționat și diversificat continuu componenta lor militară, încercând să realizeze principiul simetriei în detrimentul celui al parității forțelor și echilibrului de forțe.

Incertitudinile care domină mecanismul construirii ordinii globale în secolul al XX-lea, ne determină să estimăm că tendințele strategiilor de securitate se vor încadra în următoarele ipoteze:

Politica de securitate va semnala obiectivele și cadrul de acțiune pentru strategie, împreună cu cerințele sau elementele la dispoziția ei;

Strategia va avea o viziune globală, deci un caracter planetar;

În timp ce înainte era legată în principal de război, în anii viitori strategia va trebui să prevadă, de preferință, conflictul, criza, instabilitățile politice, economice, sociale, etc.;

Mediul strategic va cuprinde un număr de factori, cum ar fi: ecologia, terorismul, schimbarea climei, economia, religia, etnia, migrațiile, refugiații, drogurile, etc.;

O caracteristică clară va fi flexibilitatea în sensul pregătirii în vederea oferirii unui larg evantai de riposte la densitatea de situații care ar putea apărea;

Se va utiliza un amplu spectru de procedee de acțiune de la descurajare la presiuni economice sau diplomatice.

Pentru asigurarea unui regim de securitate real, strategia de securitate trebuie să folosească toate mijloacele disponibile (politice, sociale, economice sau militare) pentru atingerea obiectivelor fixate de politică.

Guvernanța securității

Guvernața securității are o pronunțată dimensiune politică, care o definește.

Dimensiunea politică a securității vizează:

Relația dintre stat și cetățenii săi;

Relațiile internaționale ale statului respectiv.

Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XI au fost marcate de profunde procese de democratizare.Acest proces de democratizare se înscrie, însă, în cadrul mai larg creat de globalizare:

Economică

Tehnologică

Politică.

În mod tradițional, organizarea socială și politică (în sens de strategie și program de guvernare) reprezintă atribute ale sistemelor naționale, guvernele naționale fiind responsabile de menținerea securității și prosperității economice a cetățenilor lor, de apărarea drepturilor omului, dar și de protejare a mediului ambiental cuprins între granițele naționale.

Astăzi, în epoca globalizării, politica și conducerea politică pot fi plasate deasupra statelor, prin sisteme de integrare politică (UE) și prin aranjamente interguvernamentale (FMI,BM).

Globalizarea politică presupune o descentralizare a deciziei și acțiunii politice. Aceasta presupune democratizare, care se realizează diferit pe plan intern față de cel internațional.

Democratizarea politică, înseamnă ca indivizii să aibă acces direct și indirect la guvernare, prin instrumente precum multipartidismul, alegerile libere, libertatea de opinie și de asociere, etc.

Relația dintre stat și cetățenii săi se reflectă în natura regimului politic, democratic sau nedemocratic.Astăzi, când vorbim de un regim democratic, ne gândim la tipul de democrație. La modul general vorbind, toate statele, indiferent de natura vieții politice, se prezintă ca fiind democrate. Nici un conducător de stat nu a admis și nu va admite public că se bazează pe mijloace autoritare sau totalitare de guvernare.

Succesul unei guvernări depinde de:

Voința politică a liderilor și implicarea reală și responsabilă a decidenților;

Voința poporului de a sprijini acțiunea politică. Aceast voință populară rezultă din decența, corectitudinea și responsabilitățile oficialilor;

Situația economică internă, coerența politicilor publice și sociale;

Conjunctura internațională, reflectată în poziția geopolitică a statului analizat, situația politico-economică la nivel regional și global.

Guvernarea bună presupune:

Implementarea și respectarea principiului separației puterii în stat;

Respectarea drepturilor și libertăților omului, concomitent cu urmărirea îndeplinirii obligațiilor colective care revin indivizilor;

statornicirea mecanismelor pașnice de schimbare a puterii politice;

exercitarea controlului autorității civile asupra forțelor armate.

Buna guvernare (în securitate), se realizează prin:

promptitudine;

echitate;

responsabilitate;

angajare;

legalitate.

Reaua guvernare înseamnă:

corupție;

birocrație;

instabilitate politică;

convulsii sociale.

Ca o concluzie, putem afirma că diferența dintre buna guvernare și reaua guvernare constă în gradul de opoziție dintre stat și cetățenii săi.

4. Forme ale securității

Securitatea este:

națională

internațională

Securitatea internațională:

regională

continentală

globală

Sistemul social-global se divide în mai multe subsisteme care au, fiecare, capacitatea de a acționa ca sisteme de sine stătătoare, astfel:

Subsistemul politic

Subsistemul economic

Subsistemul militar

Subsistemul social – cultural

Subsistemul ecologic

Acestor tipuri de organizări le corespund forme specifice de putere și dimensiuni proprii de securitate.

Când vorbim despre securitate avem în vedere:

Lupta împotriva terorismului;

Proliferarea armelor de nimicire în masă;

Traficul de arme;

Sărăcie-șomaj;

Imigrare ilegală;

Dezastre continentale;

Lupta pentru resurse naturale.

Se afirmă un nou concept:

Securitatea umană;

Securitatea individului.

Conceptul a fost lansat prin intermediul Programului Națiunilor Unite pentru dezvoltare în 1993, fiind înscris în raportul anual asupra dezvoltării umane.

Conform viziunii ONU, societatea umană trebuie să treacă printr-un proces de transformare pe două niveluri:

Transferul accentului pus de la securitatea teritorială la cea a indivizilor;

Transferul instrumentelor de realizare a securității de la acumularea de armament la dezvoltarea umană sustenabilă.

Securitatea umană presupune, în acest caz, contracararea unor amenințări la adresa oamenilor, grupate astfel:

Securitatea economică-asigurarea unui venit minim necesar fiecărei persoane;

Securitatea hranei-realizarea accesului fizic și economic la hrana de bază;

Securitatea personală-protejarea oamenilor de orice violență fizică;

Securitatea comunității-apărarea indivizilor în fața tendințelor de distrugere a valorilor tradiționale și de promovare a atitudinilor de violență etnică și sectară;

Securitatea politică-crearea și garantarea unui mediu de viață bazat pe respectarea drepturilor și libertăților omului.

Securitatea ,,hard” și ,,soft”

La începutul secolului XXI, s-a produs o schimbare de paradigmă, studiile de securitate au fost demilitarizate, iar aspectele externe au fost unificate cu cele interne. Deasemenea, ONU a demarat un proces de reanalizare și reformulare a conceptului de securitate, din cauza apariției unor păreri diferite între membrii ONU, în privința principiilor fundamentale ale păcii și securității internaționale:

Prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă;

Combaterea terorismului internațional;

Criteriile pentru folosirea forței și rolul Consiliului de Securitate;

Conceptul de ,,război preventiv”;

Rolul și statutul ONU.

În urma dezbaterilor asupra definiției securității, experții ONU au optat pentru o definiție a securității ce include două categorii de riscuri, pericole și amenințări la adresa ei:

De tip ,,hard”:

Terorismul internațional;

Proliferarea armelor de distrugere în masă;

Conflictele intra și interstatale.

De tip ,,soft”:

Sărăcia extremă;

Incultura;

Șomajul;

Bolile contagioase;

Degradarea mediului;

Extremismul religios;

Violarea drepturilor omului.

Decizia ONU de a modifica principiile de bază și propria structură organizațională se datorează schimbării radicale a sistemului relațiilor internaționale, ceea ce a afectat fundația securității colective și a condus la neîncrederea statelor în răspunsurile colective la problemele și provocările comune.

Niveluri de analiză

Problematica securității a constituit subiectul multor lucrări de specialitate și totuși, securitatea reprezintă un concept încă neclar, excesiv de politizat și dominat de ideea securității naționale.

Cuvântul ,,securitate” este utilizat extrem de frecvent și cu mare entuziasm, ajungându-se, uneori, în situații hilare, în care oamenii nu mai sunt sensibili la semnificații, deoarece termenul este folosit pentru desemnarea unor evenimente diferite.

Pentru a analiza și a defini securitatea, mai întâi trebuie definită amenințarea care este ,,o acțiune sau succesiune de evenimente care amenință în mod grav să producă degradarea calității vieții cetățenilor unui stat, sau să constituie o amenințare la adresa libertății de alegere a politicii unui guvern”.

Abordarea post-război rece:

Războiul rece a condus la o ,,militarizare” a securității;

Sfârșitul războiului rece a adus o reconsiderare a domeniului securității,

Îmbinarea școlilor și a tradițiilor (realistă și idealistă) în domeniul securității;

Trecerea de la amenințări la vulnerabilități și riscuri;

Lărgirea domeniului: politic, economic, societal, mediu;

Demilitarizarea securității: accent pe societal, economic, terorism, trafic, protecția mediului;

O nouă agendă a securității-națională și internațională;

O nouă schemă de abordare a securității.

Noul aparat conceptual al securității

Securitatea este un concept subdezvoltat:

Este ideologizat: diferite perspective nu reușesc să dea o definiție generală, ci numai soluții la probleme specifice;

Capcana teoriei puterii: securitatea este derivată din putere, în special din puterea militară, dar care este neputincioasă în rezolvarea securității societale, a problemelor de mediu, sărăcie, terorism, trafic, etc.;

Disputa realiști-idealiști (securitatea este un produs al puterii versus securitatea este un produs al păcii) nu a clarificat lucrurile;

Natura studiilor strategice: datorită evoluției în terminologia militară, valabilitatea scurtă a studiilor strategice a blocat dezvoltarea securității pentru perioade lungi, la care se adaugă dependența excesivă de modelul realist;

Interes din partea politicienilor pentru a menține o ,,ambigiutate simbolică” asupra securității naționale.

Redefinirea securității (Buzan, 1998):

Acceptarea ipotezei realiste a sistemului internațional anarhic;

Amendarea ipotezei politicii de putere cu teoria liberală a interdependenței;

Acceptarea influenței procesului de globalizare, sub forma creșterii șanselor pentru pace, concomitent cu apariția vulnerabilităților și riscurilor;

Înțelegerea securității ca proces de construcție socială;

Abordarea securității pe sectoare (politic, militar, economic, societal, de mediu), pe complexe de securitate regionale, pe regimuri de securitate internațională și pe sistemul internațional ca întreg;

În abordarea tradițională, securitatea este obiectiv definită, îndeosebi pe latura militar-strategică;

În abordarea critică, securitatea este definită subiectiv, de către actorii sociali, în funcție de percepțiile și interesele lor;

Școala constructivistă (Buzan) consideră că agenda de securitate este construită prin actele de securizare, acte ce reprezintă forme ale practicii sociale, agenda este construită pe ambele căi (obiectiv, de către structurile de stat și subiectiv de către actorii sociali: public, organizații de presă).

Ipotezele securității:

Abordarea tradițională este obiectivistă (nu ține cont de socializarea riscurilor);

Abordarea absolutistă (militaristă), bazată pe putere;

Abordarea constructivistă, este pragmatică, înțelege securitate ca o construcție socială, rezultată din ,,jocul” actorilor sociali.