STUDIA UNIVERSITATIS MOLDAVIAE, 2016, nr.4(94) [625775]

STUDIA UNIVERSITATIS MOLDAVIAE, 2016, nr.4(94)
Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-10 09 p.193-198  
 
193GRIGORE VIERU ȘI LUCIAN BLAGA:
PO(I)ETICA DORULUI, SACRULUI, ABISALULUI
Dan VEREJANU
Institutul de Filologie al A ȘM

Autorul realizeaz ă o paralel ă între poezia și arta poetic ă a lui Lucian Blaga și cea a lui Grigore Vieru. Sunt relevate
anumite similitudini tematice și motivice, cum ar fi destinul, „ve șnicia care s-a n ăscut la sat”, iubirea ca stare complex ă
(dorul), dialogul cu Dumnezeu, izvorul și fântâna, visul și somnul, lumina și întunericul (bezna). Influen ța lui Blaga este
urmărită atât la nivel stilistic, cât și la nivelul viziunii. Grigore Vieru coboar ă în zona subteran ă a spiritului uman, dând
expresie abisalului, asupra căruia Blaga mediteaz ă în opera sa filosofic ă (în special în Trilogia culturii ). Autorul consider ă
profund marcate de modelul Blaga și aforismele lui Grigore Vieru, adunate sub genericul Mișcarea în infinit. Discursul
liric și discursul filosofic se îmbin ă organic, formând lirosofia.
Cuvinte-cheie: influență, mister, abisal, spa țiu (ondulat), timp („marea trecere”), „puterea creatoare”, expresionism,
sacru.

GRIGORE VIERU AND LUCIAN BLAGA: THE POETIC OF LO NGING, SACRED, ABYSSAL
The author achieves a comparison between the poetry and po etic art of Lucian Blaga, as well as in the case of
Grigore Vieru. It is pointed out some similarities regardin g the theme and motive, like destiny, „perpetuity that was
born in the village”, love as complex state (longing), dialogue with God, the spring and the dwell, the dream and the
sleep, the light and the dark. The influence of Blaga is analyzed at stylistic as well as at the visionary levels. Grigore
Vieru descends in the underground area of the human spirit, giving an expression to the abyssal, a term on which Blaga
meditates in his philosophical masterpiece (especially in The Trilogy of culture ). The author sees a deep impression of
the Blaga model on Grigore Vieru’s aphorisms, gathered under the title Motion in infinity. The lyrical and philosophical
speech is combined in an organic way, forming the lyrosophy.
Keywords: influence, mystery, abyssal, spac e (curly), time („great passage”), „t he creative power”, expressionism,
sacred.

Există dovezi incontestabile, constând și în mărturiile proprii din versuri, aforisme și interviuri, c ă Grigore
Vieru l-a avut pe Lucian Blaga drept model de mitopo(i)etic ă axată pe dor, acesta legat indestructibil de spa țiul
mioritic ondulat (sui ș-coborâș, deal-vale), pe „ve șnicia care s-a n ăscut la sat”, pe inconștientul individual și
colectiv, care genereaz ă un anumit orizont și o anumit ă structură, un „prim fond spiritual” specific românesc,
și pe ceea ce exege ții au numit, în cazul autorului, lirosofie (discurs liric asociat discursului filosofic). Influen ța
lui Blaga se resimte atât la nivel stilistic, cât și la nivelul viziunii, poetul basarabean meditând asupra „marii
treceri”, manifestând un puternic sentiment al destinului, legat de un orizont spa țial cu care poetul se solidarizeaz ă,
ca și cu un cadru organic al s ău, despre care se vorbe ște în subcapitolul Între peisaj și orizont incon știent al
Trilogiei culturii . Aici se vorbe ște și despre faptul c ă „doina și balada româneasc ă au rezonan ța specific ă a
infinitului ondulat”, constituind cadrul incon știent al vie ții și denumit „spa țiu mioritic”.
Lucian Blaga face o clasificare metaforic ă a principalelor orizonturi te mporale posibile: „timpul-havuz”
care specific ă un orizont deschis unor tr ăiri îndreptate spre viitor; „timpul-cascad ă” axat pe tr ăiri cu accentul
pus pe dimensiunea trecutului; „timpul-fluviu” care presupune tr ăirea prezentului. Anum e prin asocierea acestor
orizonturi temporale se na ște lirosofia : „Oricât de abstract ă ar fi o concep ție metafizic ă, ea e întotdeauna
pătrunsă de filoanele lirismului pr opriu sufletului uman, ca un obraz de zvâc nirile albastre ale vinelor. Lirismul
și spiritul metafizic fiecare cu f ăgașurile sale, dar ce împletituri dau câteodat ă împreună, datorită orizonturilor
inconștiente ale sufletului! Ce diferen țe de lirism, de exemplu, între o concep ție metafizic ă în perspectiva
„timpului-cascad ă” și o concep ție metafizic ă în perspectiva „timpului-havuz”! Ce latent ă, tulbure, subteran ă
melancolie în una; ce expresii, posibile, de încredere și de bucurie, ca s ămânță de lumină în cealalt ă” [1, p.85].
Grigore Vieru ne ofer ă modele de astfel de „împletituri” organice ale fluxului liric melancolic cu un latent
fior metafizic, generat, ca în poemul Cu viața, cu dorul, în care sugereaz ă amestecul tr ăirilor sale datorat
impactului cu via ța, cu moartea, cu dorul și iubirea, cu cântul, care roste ște ființa: „M-am amestecat cu via ța /
Ca noaptea cu diminea ța. /M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu p ământul. / M-am amestecat cu tine /
© Universitatea de Stat din Moldova, 2016

STUDIA UNIVERSITATIS MOLDAVIAE, 2016, nr.4(94)
Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-10 09 p.193-198  
 
194Ca ce-așteaptă cu ce vine”. (Cu viața, cu dorul) . Poemul se axeaz ă structural pe întret ăierea celor trei dimensiuni
temporale denumite de Blaga „timpul-havuz”, „timpul-cascad ă” și „timpul-fluviu”, distihul final semnificând
anume o tr ăire intensă în cadrul prezentului care conjug ă trecutul și viitorul: iubirea din clipa de fa ță invocând
amestecul a ceea „ce a șteaptă” cu „ce vine”.
Ca și Blaga, Vieru „se adresează întregii personalit ăți umane ”, prin faptul c ă dă expresie unui destin colectiv
situat într-un orizont spa țial mioritic. Academicianul Mihai Cimpoi afirma c ă „Vieru este mai mult decât un
poet, el este un destin” [2, p.460], el având de partea sa „ autoritatea timpului”, dacă e să-l parafraz ăm pe
patriarhul Nikifor al Constantinopolului. Or, a fi de aceea și vârstă cu oricare nou ă generație înseamn ă a „trăi
cu credința neamului t ău, a înflori cu aceast ă credință" (Adv. Epiph. la I Pitra, Spicil. Solesmense, P. G. 100,
t. IV, 313-314). Întruparea logosului Dumnezeiesc în metafore moderne îl ajut ă pe om să simtă necesitatea
receptării mesajului proasp ăt, nou, cu atât mai mult cu cât imaginea atinge inima înainte de a atinge inteligen ța
(Michel Quenot). În aceasta const ă esența puterii creatoare, despre care vorbea Lucian Blaga .
Vieru își formula în mod limpede programul s ău de Poet al Cet ății: „Or, tocmai Limba și religia au ținut vie
ființa noastră națională de-a lungul veacurilor. Gândindu-m ă la asta, am uneori clipe de pr ăbușire sufleteasc ă.
Mă ridic îns ă. Altfel, n-a ș mai putea scrie. Știu că Limba Român ă nu este la noi altceva decât o candel ă
plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca s ă stingă lumina unei
plăpânde candele”. (Testamentele publicate în volumul Taina care m ă apără) [3, p.452].
După 1989 atât în România, cât și în Republica Moldova s-a sim țit „nevoia omului de instruire prin imagine”,
nevoia de acea „Fereastr ă spre Absolut”, la care se referea Michel Quenot, specificând: „ Iubirea pentru
frumusețe ne satisface și ne umple de bucurie… Trebuie s ă coborâm în lini ștea și singurătatea propriei
inimi, pentru a asculta vi brând inima lumii transfigurat ă”. Păstrând propor țiile, putem spune c ă anume astfel
au procedat, fiecare cu mijloacele de care a dispus, Lucian Blaga și Grigore Vieru. Opera celor doi poe ți
trebuie privit ă prin grila dexterității de însușire, înțelegere și utilizare corect ă a conceptelor și a noțiunilor în
cadrul spa țio-temporal cultural actual (european și global), al dexterit ății de identificare și acceptare a
diversității și multiculturalit ății, despre care se vorbe ște astăzi. În acest context de idei, anume Lucian Blaga
cu firul său de lumin ă, și anume Grigore Vieru (în spa țiul basarabean) cu firul său de iarbă − într-un cuvânt: cu
mioriticul , au descoperit adev ărul că anume puterea creatoare este puterea absolut ă. Grigore Vieru a
îmbogățit prin poemele sale cultura româneasc ă din stânga Prutului.
Se afirma în mod obi șnuit că Gr.Vieru „cultiv ă un limbaj al sim țurilor, al simplit ății concepute ca fir al
Ariadnei capabil de a ne redescoperi calea pierdut ă către strămoși”. Academicianul Mihai Cimpoi observa la
Grigore Vieru un soi de „simplitate ermetic ă”, obținută prin explorarea abisalului despre care Lucian Blaga
spune că se ascunde în zona subteran ă a inconștientului. De domeniul abisalului este, bunăoară, „bucuria ne-
înțeleasă” cu care eul liric este luminat în timp ce merge cu „spicele albe” ale p ărului mamei și iubita care merge
cu „spicul fierbinte al lacrimii sale – urma ți amândoi de moarte” cu spicele ro șii în brațe ale sângelui poetului:
„Merg eu diminea ța, în frunte,/ Cu spicele albe în bra țe/ Ale părului mamei./ Mergi tu dup ă mine, iubito,/ Cu
spicul fierbinte la preot/ Al lacr imii tale./ Vine moartea din urm ă/ Cu spicele ro șii în brațe / Ale sângelui meu –
/ Ea care nimic niciodat ă / Nu înapoiaz ă./ Și toți suntem lumina ți/ De-o bucurie neîn țeleasă”. (Ars poetica ).
Abisalul are, în concep ția lui Blaga, un caracter subiectiv, indivi dualizat, venind din izvoarele spiritului
uman, cu o intensitate exponen țială: „Categoriile abisale sunt factori acuzat subiectivi. Exist ă cu alte cuvinte
nu numai un apriori cognitiv, ci și un apriori abisal-stilistic” [4, p.424]. Lirica lui Grigore Vieru se hr ănește
din aceste izvoare ale spiritului um an, dând expresie „abisal-stilistic ă” liniștii verbului, vie ții și dragostei sale,
frunzelor iubirii ce cad di n ramuri, tainei care îl ap ără și sacrului inefabil, ve șniciei „tăcute ca laptele mamei”.
Însuși numele lui Blaga are „ceva ame țitor și adânc: e ca și cum te-ai uita / în oglinda unei fântâni / prin alt ă
fântână”. Lucian Blaga avea sentimentul c ă trăiește într-o lume în care toate f ăpturile poart ă „o semnătură cu
cheie pierdut ă”, o semn ătură pe veci pecetluit ă și indescifrabil ă (poemul Rune ). E o semn ătură „în chip de
rune de veacuri uitate”, care nu se știe „cine o înseamn ă, cine o pune” și pe care o poart ă păsările sub aripi,
luna ce-și ascunde fa ța, stanele de piatr ă, jivinele și cucuta, „fata de foc” de pe țărm, crinii subterani ai
muntelui și mumele de sub ceruri: „Rune, pretutindeni rune, / Cine v ă-nseamnă, cine vă pune? / F ăpturile
toate, știute și neștiute, / Poart-o semn ătură – cine s-o-nfrunte? / Crinii muntelui – subtlunari – / Și-o duc
neajunsă pe creștet /Subt ceruri mumele-o poart ă pe frunte”. ( Rune ).
Firește, din discursul liric al celor doi poe ți nu lipse ște dialogul cu Dumnezeu. La Blaga el ia chipul mai
abstract de Marele A nonim (în filosofie) și de Marele Orb (în liric ă), fiind „pierdut” din copil ărie și transfigurat

STUDIA UNIVERSITATIS MOLDAVIAE, 2016, nr.4(94)
Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-10 09 p.193-198  
 
195„în țărână, în foc, în v ăzduh și pe ape”. Este creatorul unei lumi str ăine, care se plimb ă printre făpturile acesteia
și prin păduri unde : „Din vân ăta și mocirloasa iarb ă, /Melci jilavi i se urc ă-n barbă”. (De mână cu marele orb )
În Trilogia culturii se consemneaz ă faptul că credința nu trebuie conceput ă ca o dogm ă, ci „trebuie s ă
crească în om ca o floare și să prindă prin puterea ei proprie, ca un descântec”. „Credin ța nu trebuie impus ă
cu ispita unor str ăluciri exterioare, sau cu for ța argumentului, nici mo șită ca un făt neisprăvit. Ea se na ște de la
sine. Destinul ei e de cre ștere ca a plantei. S ămânța aruncată nu trebuie desf ăcută cu cuțitul ca să încolțească,
și nici conjurat ă cu silogisme ca s ă prindă rădăcini” [5, p.195]. Dialogul lui Grigore Vieru cu Dumnezeu are
această spontaneitate a manifest ării credinței. „Vieru între ține, de fapt, dup ă cum s-a remarcat în critic ă, un
monolog în preajma Divinit ății, înălțându-i laude și rugi, dar și punându- și întrebări, sieși, cu nedumeriri,
mirări și neîmpăcări generate de lumea contemporan ă. Este, esen țialmente, un referen țial nu atât mistic, religios,
ci unul etic, adresat, în revers, sie și și lumii, de care Dumnezeu s-a îndep ărtat sau – mai exact – ea s-a
îndepărtat de Dumnezeu” [6, p.133].
Grigore Vieru și-a propus în mod programatic s ă reabiliteze sacrul devenind un important poet religios în
linia lui Voiculescu – Ioan Alexandru. Este semnatarul unui grupaj impun ător de rug ăciuni, colinde, cântece
pascale, de poeme p ătrunse de o tonalitate litanic ă, psalmodic ă generală. Registrul stilistic se schimb ă des,
impregnându-se și cu note mesianice sau cu acorduri imnice și baladești, cu pilde morale și cu mărturisiri cu
tentă sentimental ă: „În beznă, / Deseori îmi aminteam/ De anii copil ăriei prutene./ Doamne,/ Cât ă zăpadă
curată/ Și câtă Țară / În copil ăria mea” /. (Ferestrele c ătre Patrie ). Poetul se adreseaz ă lui Dumnezeu cu
rugămintea de a pune lumea în general și lumea în particular în temeliile ei morale, spirituale și estetice fire ști:
„Trebuie s ă ieșim curați,/ Lumina ți,/ Din sângerosul amurg”. (Ieșind din amurg )
O caracteristic ă esențială a po(i)eticii lui Vieru este simplitatea. Teodor Codreanu (unul dintre interpre ții
operei lui Grigore Vieru, care a realizat o impun ătoare critic ă a criticii vierene ), evidențiază simplitatea
profundă a poeziei vierene. Poetul basarabean are o gândire arhetipal ă, capacitate de esen țializare în structuri
memorabile, o for ță a liricii sale de a se impune aidoma crea țiilor folclorice. Criticul și istoricul hu șean puncteaz ă
clar că „preaplinul și farmecul cre șterii, nelini ștea și „baladizarea”, „estetica reaz ămălui”, „principiul matern
al universului” și colaborarea între ele, aproapele și departele ce descind din principiul matern, copilul ca
„homo ludens”, miniaturalul, cantabilitatea versului vierean – toate acestea sunt desprinse din monografia lui Mihai Cimpoi Întoarcerea la izvoare , spre a fi analizate dintr-o perspectiv ă actualizat ă”.
Grigore Vieru este o personalitate puternic ă (Tudor Nedelcea) și cel „mai important poet al mamei din
literatura universal ă”, după Alex Ștefănescu [7, p.463]. N.Manolescu afirm ă că doi poeți „patroneaz ă
nostalgia liric ă a lui Grigore Vieru: Co șbuc și Goga” [8, p.520]; indiscutabil este, îns ă, faptul că există încă
doi „patroni” – Mihai Eminescu și Lucian Blaga. Adev ărata taină care îl ap ără au fost dintotdeauna pentru
poetul basarabean Limba Român ă (anume cu liter ă mare) și opera acestor doi mari creatori: Eminescu, în
anii de studen ție, și apoi Lucian Blaga pe parcursul întregii vie ți. Regăsindu-se în Eminescu și Blaga, poetul
basarabean s-a sim țit mai puternic, mai al neamului, al Limbii Române: „poet cu tr ăsături de efigie român ă”,
precum afirma Marin Sorescu [9, p.524]. Grigore Vieru s-a n ăscut în perioada în care Lucian Blaga era
ambasador al României Mari și își crease deja în mare parte opera literar ă. După cum a recunoscut mai târziu
el însuși, Vieru a aflat de marile personalit ăți ale literaturii române abia la facultate.
Luminat mistic în chip blagian, Grigore Vieru a creat o „poezie de mici cristale, care reflect ă cu toate fe țele
imagini scumpe”, pline de mister. Metaforele sale sunt pătrunse de o melancolie care e „adev ărata zeiță a
aventurilor onirice”. Omul din lirica lui Vieru e urc ătorul la cer, c ătre firul de lumin ă al lui Blaga, e vis ător,
deși rana îi sângereaz ă, e viguros ca firul de iarb ă ce răzbate prin asfalt, e mereu dornic de via ță. Dacă la
Blaga „melancolia este feri cirea de a fi trist” (Hugo), la Vieru ea reprezint ă liniștea dinainte de furtun ă. În
taina care m ă apără se reflectă adâncimea misterului blagian de dincolo, dar și de aproape. N-are fric ă și
nu are nevoie de ap ărare, căci îl apără însuși Dumnezeu.
Lucian Blaga se creeaz ă pe sine prin puterea creatoare, pe când Grigore Vieru se afirm ă prin iubire . Doar
prins în misterul unei mari iubiri Vieru se vede puternic, împlinit, se recunoa ște în spațiul prin care a trecut
mama. În spiritul lui Lucian Blaga, el ocrote ște „dragostea dintre cuvinte” – sufletul puterii creatoare , în
care se unesc conștientul și inconștientul, se răsfrânge „omenia” și chipul de icoan ă al mamei . Grigore Vieru
va depista importante „gesturi inaugurate de al ții”, în călătoriile sale între hotarele Patriei: „Condi ția umană
solicită diverse proiec țiuni în ideal, iar una dintre aceste proiec țiuni este fic țiunea artistic ă care se întrupeaz ă
în basm, epopee, roman etc.” Omenirea nu poate exista f ără aceste proiec țiuni artistice, f ără această oglindă

STUDIA UNIVERSITATIS MOLDAVIAE, 2016, nr.4(94)
Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-10 09 p.193-198  
 
196ideală a activității ei, precum nu se poate debarasa de instinctul vital, de ra țiune și sentiment. Deoarece exist ă
condiția umană de a simți și a gândi, de a visa și a scruta, de a afirma și nega, de a concilia și respinge contra-
dicțiile, de a se supune și de a se revolta etc., este o stare obiectiv ă, pe care nicio voin ță nu o poate schimba
din temelie și, cu atât mai mult, anula. Și chiar dac ă unele condi ții istorice schimb ă momentan, deviaz ă această
stare obiectiv ă, nu pot împiedica existen ța ei. Rațiunea și sentimentul sunt ve șnicii sateli ți ai omului. Ra țiunea
sau, mai bine zis, gândirea are o existen ță de milenii sau sute de milenii și de aceea ea poate fi socotit ă o
facultate etern ă și inerentă omului. Este în întregime sau numai par țial o calitate biologic ă. Adică, o stare
firească. Grigore Vieru î și însușește și acest precept blagian, o „serie de categorii abisale inegale care se
completeaz ă și se construiesc reciproc”. Opera poetic ă a lui Grigore Vieru nu e o „p ădure luxuriant ă în care
nimeni nu t ăiase cărare” [10, p.5]. Unii exege ți din întreg spa țiul românesc au vorbit despre impactul poeticii
lui Lucian Blaga asupra operei lui Grigore Vieru. Fie și în chip sumar, relevând o „ conștiință de tradiție”.
La Eminescu poetul basarabean admir ă melodicitatea versului, iar la Lucian Blaga – for ța expresiv ă, densitatea
filosofică a maximelor. Grigore Vieru nu a c ăutat să înfiltreze în lirica sa anumite percepte filosofice, dând
expresie mai degrab ă sentimentului tragic al unei fiin țe îndepărtate de limba sa matern ă, de valorile culturale
care ne asigur ă identitatea, de adev ărul istoric. Expresionismul blagian l-a marcat pe Grigore Vieru, asupra
căruia s-a exercitat „teroarea pe care continu ă să o exercite istoria asupra românilor basarabeni” [11, p.142].
De aceea, se întoarce la izvoare, caut ă un reazem în maternitate, în iubire, în copil ărie, în sacru, în dialogul
cu Dumnezeu, în tot ce este statornic, neschimb ător: „Toate se schimb ă în viață/ Numai izvorul nu” [12, p. 23].
Dreptul de a fi lider de genera ție este justificat de calitatea fundamental ă de a fi „printre cei ce gândesc frumos”.
Aducând laudă somnului, Lucian Blaga, plin de vise, de taine și mister, st ă sub cer și caută să comunice
cu cititorul prin metafora revelatoare: „Peste-acelea și arătări și-aceleași case/ Clopot de sear-aud. Și stau
în cruce/ Cu o zi sub cer pierdut ă. (Asfințit) [13, p.7]. Dimpotriv ă, Grigore Vieru vrea s ă-și mute în cer Biserica:
„Trebuie din iarmaroc/ Să mutăm în cer / Biserica noastr ă.” (Ieșind din amurg ). În cerul lui Lucian Blaga
timpul se pierde, cerul lui Grigore Vieru e unicul loc în care- și găsește salvarea sufletul vierean prin rug ăciune.
Există, probabil, „nu atât poe ți, cât Poezia închis ă în ea însăși, ca o cetate a spiritului, ca o piramid ă plato-
niciană, construit ă după legi numai de ea știute, ca elementele lui Euclid concepute în spiritul unei logici
severe” (Acum și în veac). În văzduhul de tain ă a lui Grigore Vieru „Râul se vars ă în mare, /Lumina în
ochii mamei. /Te iai dup ă râu /Când marea o cau ți. /Și după lumină /Când nu o g ăsești /Pre mama. /O, tu
care ești/ Numai dor,/ Numai Luceaf ăr, /Văzduh de tain ă, Mihai!” (Văzduh de tain ă). Lucian Blaga invoc ă
lumina din lumin ă: „În mijlocul dimine ții stă taurul neînjugat./ St ăpânește un câmp. Luce ște ca o castan ă/
Proaspăt cojită. /Printre coarnele lui soarele vine în sat. /Lâng ă apă lină stă în puterea zorilor taurul / Nemi șcat.
Înălțat și frumos./ E ca Isus Christos: /Lumin ă din lumin ă, Dumnezeu adev ărat.”
„…Poezia e rostire de zeu, poezia e însu și Absolutul…” afirm ă exegeții. Pentru cei doi poe ți, spațiul
mioritic e protejat de demnitate și dragostea de plai. Ambii fiind ctitori de cetăți înălțate în sufletul acestui
spațiu mioritic.
Poetul de la Lancr ăm creează Poezia ca o „cetate a spiritului” – sub semnul deschiderii fiin ței spre „departele”
cosmic, spre ceea ce o înconjoar ă, deschidere înso țită de mirare și de dorin ța de a cunoa ște misterul existen ței.
El aparține genealogic poporului românesc, care s-a „n ăscut în momentul când spa țiul-matrice a prins forme
în sufletul s ău”, spațiul-matrice sau orizontul incon știent specific, care al ături de alți factori a avut darul s ă
determine stilul interior al vie ții sale suflete ști. Poetul basarabean va r ăspunde astfel îndemnului blagian:
„Învrednice ște-ne, Doamne/ Să ne păzim pre noi / Pe calea credin ței, / A slavei tale / Și-a mântuirii./ Cu duh
stăpânitor/ Scoate Țara / Din înstrăinarea Țării / Căci nu mai sunt atâ ția români / Cât pământ minunat avem!/
Și binecuvânteaz ă pacea! / Pacea care-a deprins / Limba războinicilor cruzi. /Amin!”/ (Lumina vine din cer ).
Sursa de inspira ție a celor doi poe ți „e acela și peisaj ini țial, asupra c ăruia se revars ă, ca un con ținut într-o
formă, un anume sentiment omenesc al fatumului”. Peisajul, în acest din urm ă înțeles, e integrat într-un
angrenaj sufletesc. „Peisajul devine receptacolul unei plenitudini suflete ști; se întrupeaz ă în el un sentiment
al destinului ca vântul în pânzele unei cor ăbii. Peisajul, în acest din urm ă înțeles, e al doilea obraz al omului ”
[14, p.172]. Lucian Blaga admir ă peisajele multor țări europene, redescoper ă peisajele suflete ști în volumele
editate în timpul activit ății diplomatice, în Lauda somnului, bunăoară: Peste-acelea și arătări și-aceleași
case/ Clopot de sear-aud. Și stau în cruce / Cu o zi sub cer pierdut ă. / Prin ani subt poduri se dep ărtează /
Ce focuri vechi? Ce nou ă plută? / Printre ziduri ceasul umbrelor m ă-ncearcă. / Se desface – care poart ă? /
Se deschide – care u șă? / Ies vârstele și-mi pun pe cap / Aureolă de cenușă. / Întârziind subt vremi schimbate, /

STUDIA UNIVERSITATIS MOLDAVIAE, 2016, nr.4(94)
Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-10 09 p.193-198  
 
197Îmi taie drumul – care prieten? / Îmi taie pasul – ce vr ăjmaș? / Ah, pasărea Phoenix ca alt ădată / Nu mai
zboară peste ora ș./ (Asfințit)
În timp ce graiul românesc a putut s ă evolueze și să îndure muta ții, „ peisajul geografic chiar a putut s ă fie
inconstant; ceea ce s-a p ăstrat, cu statornicie de cle ștar, a fost, dincolo de grai și de peisaj, spa țiul-matrice.”
Și poetul cu „un înconjur” revine la „plai”. „C ăci orizontul spa țial inconștient a dat românului, oriunde s-ar fi
găsit, nostalgia plaiului” [15, p.171]. La Lucian Blaga aceast ă „nostalgie neînduplecat ă” a purtat în vârsta de
mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpa ților, de la apa Dun ării până în Maramure ș, de aici mai departe
până-n Moravia, sau invers; și tot așa pe toate plaiurile iugoslave și până-n Panonia, adic ă pretutindeni în
limitele unui vast terito riu, unde peisajul satisf ăcea apetitul unui orizont incon știent. „În veacurile crepusculare,
în tot timpul lungului preludiu al forma țiunilor etnice actuale, atunci când românul nu avea niciun fel de
patrie, plaiul, sfântul plai, sanc ționat de un anume sentiment al destinului, îi ținea loc de patrie” [16, p.171].
Acest „sfânt plai” îl inspir ă și pe Grigore Vieru, în mai multe poeme pentru cei mici, în care copilul este
învățat să-și prețuiască mama, plaiul și graiul și în poemele pentru adul ți, precum e poemul dedicat lui Emil
Loteanu: „ Tineri eram / Și iubeam poienile ro șii, / Poamele p ăduratice, brazii / Carpaților, pe care-i /
Vedeam în vis. / Aveam fiecare / Cărarea lui, / La capătul căreia / Ardea câte-o candel ă. / Ne povesteai, în
seri, / Limba Român ă. / Alt aer, alt cer, alte /Stele / Deasupra Ei str ăluceau. / Eram copii de țărani./ (Candela )
Oricât de mult s-ar îndep ărta Grigore Vieru de copil ărie, el păstrează în suflet o mare durere de care ar
dori peste ani s ă scape. Dac ă Vieru ar vrea s ă redevină „copil pentru a reg ăsi în sufletul” s ău „încrederea în
oameni” [17, p.370], Lucian Blaga coboar ă în lumea incon știentului con știent, unde „ Din când în când câte-o
lacrim-apare/ Și fără durere se-ngroa șă pe geană./ Hrănim cu ea/ Nu știm ce firav ă stea.” (La curțile dorului )
Grigore Vieru și generația dintre secole „reabiliteaz ă sacrul” în care văd o posibilitate de salvare a fiin ței
naționale: „Va fi pe Terra cea b ătrână/ Amirosind a flori de tei,/ Va merge Dumnezeu de mân ă,/ De Paște,
cu românii mei./ Și flori, spre noi, de miere grele/ Cu El odat ă vor rosti:/ „Voi, dac ă vreți, plecați pe stele./
Iar noi mai r ămânem aici”/ . „Dumnezeu de mân ă… cu românii mei” − astfel vede poetul de la Pererâta tot
neamul românesc, salvat sau îndrumat de puterea divin ă. Nostalgia României Mari a avut pentru poe ții cercetați
o dimensiune transcendent ă, manifestându-se spontan și ingenuu la Grigore Vieru: „ Apropiatu-m-am de cântec, /
Fiind Țara departe și alt / Sprijin, alt reazem /Neavând.” (Crucea )
Modelul Blaga este urmat, indiscutabil, de Grigore Vieru și în aforismele sale, adunate sub genericul
Mișcarea în infinit. Pentru Blaga, „literatura aforistic ă e sarea gândirii”, aforismul trebuie s ă exprime un gând
într-o form ă perfectă, o concentrare de sens care s ă aminteasc ă de greutatea lumii adunat ă într-un simplu
grăunte de metal nobil”, s ă surprindă ceva „canonic, încheiat, ca Biblia”. Criticul Mihai Cimpoi surprinde o
afinitate electiv ă cu Blaga, care spune (În sim țurile originale) c ă „Viața a privit și a văzut lumea din preajma
ei – întâia oar ă – printr-o ran ă”; în aforismul lui Vieru „Sufletul r ănit naște mârâit”. Formulele aforistice ale
poetului basarabean sunt expresii ale experien ței dramatice de via ță, profesiuni de credin ță, arte poetice
miniaturale, reflec ții asupra vie ții, lumii și universului: „Întreaga via ță ar putea s ă încapă în palma mor ții dacă
ar vrea ea s-o desfac ă; întreaga moarte ar înc ăpea în pumnul vie ții dacă ar vrea ea s ă-l desfacă”; „Oamenii
care amar de vreme sunt hr ăniți cu fărâmiturile drept ății încep a se mul țumi cu ele, ba chiar le și sfințesc la
biserică”; „A venit un nou secol care se urineaz ă în spatele caselor noastre. Acela și miros urât”; „Lacrimile
noastre – atât a mai r ămas curat pe apele Prutului”; „Exist ă două feluri de curaj: unul de a face prea multe în
viață stârnind invidia celorlal ți, altul – de a nu face nimic, stârnind dispre țul public”; „Un gând m ăreț poate
trăi singur o ve șnicie, ca Dumnezeu în Ceruri” [18, p.371].
Lucian Blaga nu cunoa ște frică în fața morții; nici Grigore Vieru nu se las ă oprit din drumul s ău spre veșnicie.
Crezând, ca și Blaga, c ă veșnicia s-a n ăscut la sat, Grigore Vieru a ales pentru un volum al s ău denumirea
„Numele t ău”, evident sugerat ă de poemul dedicat lui Lucian Blaga: „Numele acesta/ are ceva în el/ care
sună nespus de frumos -/ e ca și cum/ boabele copiilor/ care ne seam ănă de Sărbători/ s-ar lovi de viori”.
Poeții români basarabeni au ales modelul liric Blaga „pentru imagistica sa bogat ă și pentru marile sale
libertăți de idei și de formă”. Grigore Vieru a sus ținut opinia exege ților contemporani de la Bucure ști și ar fi
afirmat precum ambasadorul George Potra: „Nu l-am cunoscut direct pe Lucian Blaga. (…) Eram îns ă bucuros
că într-o etap ă de oarecare deschidere i se l ăsa lui Lucian Blaga posibilitatea s ă ajungă din nou la cititorii s ăi
și noi ne puteam împ ărtăși din crea ția lui, fără frica de a fi pedepsi ți pentru accesul nepermis la „literatur ă
subversiv ă”” [19, p.5].

STUDIA UNIVERSITATIS MOLDAVIAE, 2016, nr.4(94)
Seria “{tiin\e umanistice” ISSN 1811-2668 ISSN online 2345-10 09 p.193-198  
 
198Referințe:
1. BLAGA, L. Trilogia culturii. București: Humanitas, 2011. 50 p.
2. VIERU, Gr . Taina care m ă apără. Iași: Princeps Edit, 2008. 730 p.
3. Ibidem, p.452.
4. BLAGA. Op. cit, p.424.
5. BLAGA. Op. cit., p.195.
6. CIMPOI, M. Critice. Vol.IX. Identitate și alteritate. Craiova-Chi șinău: Fundația “Scrisul Românesc”, 2011. 206 p.
7. VIERU. Op. cit., p.463.
8. VIERU. Op. cit., p.520.
9. VIERU. Op. cit., p.524.
10. BLAGA, L. Ceasornicul de nisip. Cluj: Dacia, 1973. 332 p.
11. CIMPOI, M. Critice. Vol.III: Orizont mioritic, orizont european. Craiova: Funda ția „Scrisul Românesc”, 2003. 266 p.
12. CIMPOI, M. Critice. Vol.IX: Identitate și alteritate. Craiova-Chi șinău: Fundația „Scrisul Românesc”, 2011. 206 p.
13. BLAGA, L. Opere. Vol.I. Chișinău: Știința, 1995. 588 p.
14. BLAGA, L. Trilogia culturii. București: Humanitas, 2011. 50 p.
15. BLAGA. Op. cit., p.171.
16. Ibidem .
17. Vieru. Op. cit. p.370.
18. Ibidem, p.371.
19. POTRA, G. Lucian Blaga în diploma ția româneasc ă. Alba Iulia: Altip, 2011. 280 p.

Prezentat la 15.06.2016