Stud.Arh. :Ana- Maria Echimov [304708]

Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” Iași

Facultatea de Arhitectură “G. M. Cantacuzino” [anonimizat]-

Stud.Arh. :Ana- Maria Echimov

Prof. Îndrumător : arh. Mihai Codreanu

Februarie 2018

Argument

Realizarea la nivel științific înalt și multilateral a [anonimizat], lingvisticii, folcloristicii, [anonimizat], arheologiei, ecologiei, antropologiei, psihologiei, filosofiei.

[anonimizat], [anonimizat], reprezentate cel mai simplu de Maslow prin piramida nevoilor. [anonimizat]-[anonimizat].

Conceptul de arhitectură terapeutică\ terapia prin arhitectură a [anonimizat], ci că toate elementele care interacționează în cadrul acestuia, (textura, culoarea, forma, lumina) sunt factori determinanți în buna desfășurare a activităților cotidiene.

Arhitectura terapeutică poare fi descrisă/ [anonimizat], [anonimizat]/ [anonimizat].

Această lucrare se dorește a fi o analiză a [anonimizat]. Totodată, pentru a înțelege acest concept este necesară o analiză amănunțită a conceptului de terapie și a elementelor arhitecturale ce dețin roluri majore în percepția spațiului și influența pe care acestea o au asupra omului : forma, culoarea, materialul, lumina, [anonimizat], legatura cu natura.

[anonimizat], întregul procedeu de proiectare a [anonimizat], trebuie să fie într- o continuă și strânsă legătură cu omul. Acest tip de arhitectură privind dincolo de aspectul general sau de eficiență și este situat în mijlocul oamenilor și concepută special pentru ei.

Cap. I. [anonimizat] o explicație modernă a [anonimizat], natura, spațiile, sau priveliștile și peisajele au un efect benefic asupra omului.

Arhitectura trebuie să îndeplinească o [anonimizat], sociale, culturale și simbolice. [anonimizat], spații în care impactul naturii și al elementelor naturale asupra corpului și spiritului uman era direct și imediat: grădini, [anonimizat].

Florence Nightingale subliniază în Notes on nursing că spațiul trebuie să optimizeze capacitatea de vindecare a pacientului lucrând cu elemente ca temperatura, calitatea și umiditatea aerului sau gradul de iluminare și calitatea acestuia.

Creierul uman folosește o serie de procese, senzații și stimulenți pentru a răspunde condițiilor mediului. Unele caracteristici ale mediului, cum ar fi culoarea, lumina sau unele mirosuri pot provoca producerea de substanțe chimice și odată cu acestea răspunsuri și reacții ale corpului uman la spațiul construit.

Începând cu anii ’60 apare conceptul de evidence based design ca modalitate de proiectare ce se bazează pe cercetare pentru a atinge cele mai bune rezultate. Studii demonstrează o îmbunătățire a sănătății prin crearea unor condiții pe care mediul construit trebuie să le îndeplinească integrând în procesul de proiectare elemente ale proceselor comportamentale, sociale, psihologice sau mentale.

Arhitectura propune o abordare diferită, aplicând metodele și metodele art- terapiei cu scopul de a conecta mediul construit și individul pentru a modifica experința trăirii spațiului.

Locul și spațiul capătă sens, valoare și semnificație prin arhitectură, numeroase afecțiuni fizice, psihice și psihologice pot fi vindecate sau ameliorate prin arhitectură și caracteristicile ei, și prin implicațiile acesteia cu natura și tehnologia.

Arhitectura este singura artă cu care ne confruntăm involuntar și inevitabil în fiecare zi și singura care are capacitatea să influențeze și fizicul și psihicul uman la nivel inconștient. Calitatea obiectului de arhitectură are un impact major asupra percepției și asupra modului în care este înțeles spațiul, asfel necesitățile umane și nevoia îndeplinirea lor primește sensuri variate integrate tuturor domeniilor.

Convențional, putem întâlni doua tipuri de arhitectură: unul care se bazeaza pe proporție și geometrie și pe elemente clasice corespondente principiilor universale și unul care raspunde condițiilor climatului, tradiției și cererilor societății ; unul inspirat de idei cosmice, altul înrădăcinat în viata de zi cu zi.

Criza enviromentala a erei noastre afectează multidimensional, nu pune în pericol doar cadrul natural: resursele materiale se epuizează, ecosistemele întregi sunt amenințate iar starea generală umană pare a fi sub incidența stresului. Schimbările climatice, modificările morfologiei terenului, evoluția culturală și transferurile de valori afectează atât mediul natural cât și pe cel construit și transformă atributele spațiului construit și odată cu el și activitățile cotidiene, tipurile de interacțiune socială și comportamentul uman influențând astfel evoluția umană.

Gradul ridicat de poluare remodelează lumea în care trăim iar jumătate din produșii poluanți sunt atribuiți clădirilor. Limitarea pierderilor de energie, utilizarea energiilor regenerabile și aplicarea unor principii de proiectare ce limitează producția de compuși nocivi și folosirea de materiale și procedee adaptate cerințelor și nevoilor existente sunt unele dintre metodele ce pot asigura o dezvoltare armonioasa a cadrului construit. Calitatea medilui nu afectează doar sănătatea populației doar la nivel fizic, ci și la nivel psihic și spiritual.

Omul se comportă diferit în funcție de mediu, modul în care gândim, reacționăm și funcționăm este influențat în mod inconștient de cadrul construit. Multe dintre formele, spațiile, culorile, texturile și relațiile dintre obiectele care e înconjoară sunt „moarte” și nu au capacitatea să stimuleze componenta emoțională a organismului uman.

Deși imaterial, obiectul de arhitectură are puterea de a manipula spiritul uman și de a rezona cu acesta prin intermediul elementelor sale și a relațiilor dintre ele. De cele mai dese ori clădirle nu sunt percepute ca fiind obiecte de sine stătătoare ci ca limite ale unui spațiu

Ca rezultat al mișcărilor demografice și al modernizării și aglomerării orașelor se poate observa o lipsă de analiză a aspectelor psihologice și sociale în cadrul proiectării de arhitectură. Acest lucru a dus la scăderea raportului dintre spațiul construit și spațiul verde în cadrul conurbațiilor și la creșterea nivelului de stres sau a afecțiunilor legate de acesta.

Mediul construit trebuie să fie armonios pentru a avea calități terapeutice, trebuie să aparțină locului, nu să fie impus și să alimenteze în mod favorabil spiritul uman.

Arhitectura poate să susțină sau să diminueze starea sănătății omului, iar elemente simple ca ergonomia, confortul, gradul de iluminare sau temperatura pot afecta modul de percepere a unui spațiu până la transformarea acestuia într- unul nociv. Psihologia arhitecturală studiază necesitatea existenței spațiilor care să ne invite la relaxare, socializare și calm. Odată ce vom recunoaște că aspectele calitative ale mediului au atât efecte universale cât și personale sau culturale asupra omului, vom observa că entitatea umană este un instrument obiectiv de evaluare a spațiului.

Ceea ce face ca ființa umană să fie „umană" este capacitatea de a diferenția răul de bine și puterea de a modifica instinctele și obiceiurile prin simțul moral și estetic. Acest lucru este valabil și în cadrul analizei mediului construit, expresia artistică a acestuia putând complementa emoțiile și trăirile sufletești. În egală măsură, arhitectura poate deveni  „hrană pentru suflet" sau metodă de oprimare a acestuia.

Procesul de vindecare este posibil datorite unor celule din creierul uman, grupate în subsisteme, care prin intermediul percepției și a unor stimuli permit simțurilor să perceapă și să înțeleagă mediul înconjurător. Starea și sănătatea sunt rezultate inconstiente al percepției spațiului și mediului și schimbărilor lor. Prin stimularea unei anumite zone a creierului s e pot manipula emoțiile și senzațiile pentru a facilita vindecarea. Simțurile pot fi considerate a fi legătura dintre emoții și realitatea percepută.

Arhitectura poate fi considerată un stimul al simțurilor, contribuind la înțelegerea și perceperea mediului înconjurător prin imagini, sunete, texturi și mirosuri.

Cap. II. ARTA CA TERAPIE

Arta a fost întotdeauna o parte importantă din culura, tradiția și societatea noastră. Comunitatea umană și evoluția ei gravitează în jurul unui tip de artă și , inevitatbil, fiecare dintre noi tinde spre o formă sau alta. Capacitățile curative pe care arta le posedă au fost cunoscute de- a lungul timpului, dar pentru a putea fi demonstrate trebuie eliminate pragurile conștiinței raționale și înțeleasă dincolo de abordarea tehnică a artistului. Indiferent de categoria sau domeniul din care face parte, fie ea pictură, sculptură, muzică, dans sau peisagistică, artă este o formă de meditație în care artistul este în armonie perfectă cu mediul, lumea și obiectul ce va fi creat; este armonia ce relaționează sufletul cu lucrurie materiale.

Art terapia este e metodă creativă de exprimare cunoscută pentru capacitățile sale terapeutice. Procedeul creativ implicat în exprimarea artistică poate diminua probleme de sănătate sau gestiona comportamente sau sentimente, reduce stresul și îmbunătățește atenția și respectul de sine.

Deși o teorie a terapiei prin artă a fost publicată prima dată în 1872, când Ambrosie Tardieu publica Étude médico-légale sur la folie ( Studiu medico- legal asupra nebuniei) în care este tratat subiectul artistului nebun, lucrarea Bildnerei der Geisteskranken (Expresia nebuniei) a lui Hâns Prinzhorn, publicată în 1922 a avut o influența artistică majoră asupra lumii artelor, tratand peste 5,000 de lucrări artistice ale bolnavilor psihici. Principalele direcții pe care le are în vedere art-terapia sunt: bulversarea realului sau sugerarea misterului pe care îl conține conștientul. „Atunci când religia, știința și morala sunt supuse unei zguduiri, iar stâlpii exteriori de susutinere sunt amenințați de prăbușire, omul își întoarce privirea de la cele dinafară spre sine insuși.”, Literatura, muzica și arta sunt domeniile în care această orientare spirituală este cea mai pregnantă. Art terapia se bazează pe componenta expresivă și rațională a artei, emoțiile estetice, cognitive și morale ajutând la restaurarea echilibrului interior al omului și „permite tendințelor obscure să se elibereze prin sublimare, trecând de barierele impuse de cenzură constriintei iar gândurile, obsesiile și tentațiile sunt transformate în simboluri grafice”.

Francisco de Goya realizeaza ciclul „Capricii” pentru a putea face față bolii, iar Voincent van Gogh afirma: "Cu maladia mintală pe care o am, eu îmi spun că aceasta nu mă împiedică pentru a picta. Ca și când nimic nu ar fi (…) eu lucrez ca un adevărat posedat, eu am o patimă deosebită de a munci mai mult ca niciodată. Eu cred că această contribuie la vindecarea mea".

Proiectarea conflictelor ideo- afective și tensiunilor interioare în artă este în directă legătură cu trăirile individuale; „arta se utilizează ca o terapie psihică a persoanei, activitatea creatoare având valoare de sprijin reparatoriu.” Dintre toate tipurile de comunicare arta pare a fi cea mai adecvată în tratarea anumitor tipuri de deficiențe, exploatând potențialul creierului uman mai mult decât oricare altă formă de comunicare.

Explorarea tactil- kinestezica a operelor de arta

A crea nu înseamnă a reproduce ci a transpune, prin viziunea proprie un subiect personal, necunoscut celor din jur. Funcția tactil- kinestezică permite nevăzătorilor să perceapă obiectele la nivel de detaliu, fiind o etapă necesară în crearea imaginilor mintale, o alta fiind decodificarea informațiilor senzorio- motorii. Imagistica mintală are un rol fundamental în percepție, fiind folosită în completarea imputurilor imagistice fragmentare, în generarea formelor și în incitarea sistemului perceptiv. Unele caracteristici ale imaginilor mintale sunt comune atât persoanelor văzătoare cât și celor nevăzătoare, dar unele au caracter specific vizual- culoarea.

Vizualizarea operelor de artă, în cazul persoanelor cu deficiențe de vedere se poate face prin intermediul a două metode: prin alăturarea unor suporturi audio și a unor explicații unei transpuneri schematice a operei de artă, fiecărei culori corespunzandu- i o textură sau doar prin transformarea schematică a exponatului.

Între 1946 și 1979 la Muzeul Luvru au avut loc primele vizite tactile, subiectul fiind colecțiile egiptene și Expoziția „Mâinile care văd” organizată în 1977 la Centrul Pompidou au fost primele exemple de activități artistice destinate persoanelor cu deficiențe de vedere. Crearea de spații tactile presupune punerea la dispoziția vizitatorilor de mostre de matrial, explicații scrise și audio despre operele de artă.

După 1990 Muzeul Rodin a organizat vizite tactile adresate persoanelor cu deficiențe de văz, concomitent cu ateliere de sculptură adresate acestora, analizând mișcarea, mimica și gestica unor exemple urmate de ședințe de modelaj.

Muzeul Regal de Artă și Istorie din Bruxelles creează în 1970 o secție numită Muzeul pentru nevăzători, acțiune privită cu un real interes atât de public cât și de personalul educativ sau științific. Modaliatea de organizare se desfășura repartizând vizitatorii în grupuri bazate pe specificul deficienței lor fapt ce permite adaptarea metodelor de explorare a spațiului și de înțelegere a operei de artă prin machete, mulaje sau planse în relief. Operele de artă sunt alese în funcție de capacitatea lor lizibil- tactilă, fiind evitate operele de dimensiuni foarte mari, sau foarte mici, încercădu- se ințelegerea atât în ansamblu cât și în detaliu prin intermediul simțului tactil.

Expoziția Triogia femeii -1982 a avut ca intenție reliefarea imaginilor plastice asupra femeii în trei ipostaze, de mamă, de curtezană și ca persoană devenind o analiză în sine prin contextul social, istoric și artistic. Cu ajutorul indicațiilor date de ghid și de posibilitatea de analiză tactilă a operelor de artă, vizitatorii construiesc imagini mintale ale exponatului.

Colecțiile Muzeului Anteros din cadrul Instutului pentru nevăzători Francesco Cavazza din Bolognia, constau în transpuneri tridimensionale ale picturilor reprezentative din perioada clasică până în perioada modernă proiectate și create de experți în teoria și istoria artei, psihologie, istorie și pedagogia artei. Momentan colecțiile includ reproduceri tridimensionale ale picturilor si copii al basorelifurilor. Fiecare reproducere este insoțită de descrieri istorice și artisice ce informeaza vizitatorul cu privire la conținut stil sau metode. Prin intermediul cursurilor de istoria artei și metodologiei interpretetive se încearca intergrarea și educarea persoanelor cu deficiențe de vedere în mediul artistic.

Muzeul Tactil Holmer din Ancona permite explorarea tactil- kinestezică a reproducerilor operelor de arta datand din perioada civilizațiilor antice și până în perioada mooderna. Prin intermediul unui traseu studiat este permisă accesarea a trei colecții distincte: una ce conține reproduceri în ghips ale sculpturilor cunoscute, una ce conține operele originale ale artiștilor contemporani și cea de- a treia destinată operei arhitecturale care include machete ale Partenonului din Atena , Panteonului din Roma sau a Catedralei Santa Maria del Fiore.

Înțelegerea tactilă a formelor implică o serie de probleme datorate viziunii artistului și a modalității de reprezentare. Sculpturile în care detaliile sunt limitate sau aproape inexistente sunt mai ușor de înțeles și de mapat decât cele extrem de detaliate. Explorarea tactil- kinsetezica a operei de arta permite persoanelor să dezvolte imagini mintale adecvate prin exercițiu, învățare, schimburi de experiență și păreri.

II.1. Cromoterapia

Culoarea are un impact psihic, psihologic și social asupra sănătății omului, variind de la efectul de relaxare până la cel de energizare, influențând emoțiile, acțiunile și răspunsul corpului la anumiți stimuli, medii sau persoane. Fiecare culoare are o frecvență și o lungime de undă specifică care influențează stările și trăirile sau tipologiile comportamentale.

Max Lüscher dezvoltă testul de culoare pornind de la premisa că percepția senzorială a culorii este obiectivă și comună tuturor, dar preferințele sunt individuale și inconștiente și conturează un portret clar al personalității individului. Testul constă în ordonarea a 8 culori în ordinea preferințelor, analiza rezultatelor permitand creionarea portretului psihologic al individului.

Preferințele spre anumite game de culori pot evidenția caracterul și personalitatea individului și pot servi ca mijloc de diagnoză. Date statistice susțin faptul că fiecărui tip de persnalitate i se poate atribui o culoare, asfel persoanele atletice dezvoltă o afinitate spre roșu, cei cerebrali spre albastru, jovialii spre portocali, persoanele cu înclinații metafizice spre galben iar cei artistici spre mov.

Cromoterapia este o formă de terapie alternativă care folosește influența culorilor asupra corpului uman pentru a îi restaura echilibrul sau pentru a preveni sau vindeca unele afecțiuni. Corpul uman este dependent de lumina naturală și de beneficiile pe care acesta le are. Culorile actionează asupra creierului și glandelor endocrine contribuind la armonizarea și echilibrarea psihicului. Cromoterapia pornește de la principiul că fiecărei culori îi este asociată o trăire sau o reacție. Privirea anumitor culor pentru o anumită perioadă de timp poate provoca diferite procese la nivel cerebral ce influențează starea sănătății organismului. Culoarea stabilește caracterul unui spațiu prin impactul pe care îl are asupra simțurilor și percepției umane. Egiptenii, grecii și chinezii folosesc cromoterapia încă din cele mai vechi timpuri pictând încăperile în diferite culori cu origini în mediul natural în speranța că vor vindeca anumite afecțiuni sau folosind cristale pentru a diminua intensitatea luminii naturale.

Fiecărei culori îi este atribuită și o calitate și o afecțiune asupra căreia acționează, fiind folosite singure, sau în combinații în tratarea bolilor. Roșul este recomandat în stimularea neuronilor, glandelor adrenale, nervilor senzoriali sau sistemului circulator, portocaliul în creșterea rezistenței corpului la infecții, galbenul la întărirea mușchilor și întreținerea funcțiilor digestive, verdele la inducerea gândirii pozitive și la reducerea stresului, albastrul la indecarea plăgilor, indigoul la relaxarea sistemelor neuro- musculare, cardiovascular și limfatic iar violetul la menținerea nivelului de potasiu din corp.

În arhitectură se recomandă varietatea cromatică, fiecărui tip de spațiu putandu- i fi atribuită una sau mai multe culori. În spațiile comune, de primire sau de așteptare se recomandă folosirea mai multor culori, în zonele puțin iluminate se recomandă culorile deschise și strălucitoare iar în birouri sau săli de întruniri accente de verde sau albastru.

II.2.Aromaterapia

Aromaterapia este o ramură a medicinei alternative care s-a dovedit a fi atât preventivă cât și curativă prin folosirea uleiurilor volatile din plante pentru a susține starea de bine la nivel fizic și psihologic. Unele din afecțiunile tratate sunt durerile cronice, anxietatea, exema, pierderile de memorie, fiind utilizată și la sporirea atenției și energiei.

Folosirea uleiurilor în scop terapeutic, spiritual, igienic sau în cadrul ritualurilor religioase datează încă din vremea civilizațiilor Egipltului sau Greciei Antice. Hiporcrate recomandă folosirea băilor aromatice pentru restaurarea stări de bine, iar egiptenii foloseau uleiurile aromate în cadrul ceremoniilor religioase.

II. 3.Fototerapia

Fototerapia constă în expunerea pe o perioadă determinată sau într- un interval de timp specifice. la lumina naturală sau la lumina cu lungime de undă specifică produsă de laser, becuri LED sau lămpi fluorescente. Aplicatiie fototerapiei sunt orientate spre două direcții: tratarea unor afecțiuni fizice sau ameliorarea unor afecțiuni psihice sau emoționale.

Întâlnită în cele mai multe cazuri în tratarea afecțiunilor sezoniere (depresie sezonieră, pentru oboseala cronică și insomnii), când catitatea de lumină naturală pe care corpul o primește este scăzută, fototerpia este utilizată în cazul afecțiunilor cutanate, în cazul depresiilor ( depresii majore, tulburări bipolare sau depresiapost- partum) sau în maternități prin expunerea la lămpi puternice. Datorită nivelului scăzut de lumină naturală stațiile de autobuz din Umeå, Suedia, au fost dotate cu lămpi UV asemantoare celor folosite în fototerapie.

II.4.Meloterapia

Studiile ce fac referire la influența muzicii asupra corpului, stărilor afective și comportamentului uman analizează muzica și rolul acesteia în viața omului. Fiind strâns legată de originile umanității; de mituri și legende, și de mitic și sacru, muzica permite omului să relaționeze cu sine însuși și cu lumea.

„Se găsește în caracterul comun al mitului și al operei muzicale de a fi limbaje care transced, fiecare în maniera sa, planul limbajului articulat, cerând însă că și acesta, prin opoziție cu pictura, o dimensiune temporală pentru a se manifesta." Deținând funcții terapeutice și educative muzica cotribuie la realizarea echilibrului și legăturii dintre corps și suflet. Încă din antichitate s- a recurs la muzică și la calitățile ei curative. Aristotei îi atribuie muzicii ideea de eliberare emoțională, Esculap recurge la muzica în scopuri terapeutice, Asclepiade pentru vindecarea bolnavilor de dementă iar Platon pentru tratarea fobiilor.

În medicina chinezească boala era catalogată drept o dereglare a echilibrului interior, încercându- se prin terapie restaurarea ritmului interior natural, iar muzica în asociere cu acupunctură era considerată cel mai bun tratament.

Meloterapia demonstrează de- a lungul vremii că poate facilita restabilirea echilibrului interior, acționând asupra temperamentului, comportamentului, și fizicului uman. Muzica poate fi folosită în reeducarea simțurilor, disciplinarea gândirii și exprimării emoțiilor, restabilirea echilibrului psihic, terapia insomniilor sau anxietăților, sau în tratamentele psihiatrice complexe.

Caracterul creativ și afectiv al muzicii facilitează cunoașterea de sine și dezvoltarea personală. Contribuind la autoreglarea corpului, muzica permite exprimarea emoțiilor și provoacă redescoperirea unor trăiri afective.

Muzicoterapia creează un climat favorabil tratamentelor psihoterapeutice și are ca obiectiv activarea emoțională, reglarea tensiunilor și armonizarea psihosomatică contribuind la restaurarea comunicării dintre om și societate sau între om și sine.

În ceea ce prievște terapia în sine, sunt întâlnite două tipuri de spații: spațiile pentru terapie individuală și cele pentru terapia de grup. Stabilite după forma de terapie desfășurată într- un spațiu, dimensiunile acestuia trebuie să corespundă instrumentelor muzicale folosite și caracterului terapiei; spațiile pentru terapie activă având dimensiuni mai mari în comparație cu spațiile pentru terapia pasivă care poate fi inclus în cabietul melotereapeutului. Se acordă o atenție specială finisajelor, materialelor și sistemelor folosite în scopul construirii unui spațiu izolat complet de mediul exterior, în care emoțiile estetice servesc ca mijloc de eliberare și sublimare aconflictelor, anxietăților și angoaselor.

SUNBEAMS MUSIC CENTER- MAWSON KERR

Sunbeams Music Center, proiectat de studioul de arhitectură Mawson Kerr, ascunde într- o clădire ce se integrează perfect în mediul natural spații pentru tratarea persoanelor cu dizabilități.

Volumul înglobează calități muzicale ca ritm și timbru și se transformă într- un ansamblu adaptat perfect condițiilor de mediu și terenului. Construcția este integrată în peisajului natural prin folosirea principiilor arhitecturii pasive și a materialelor si tehnicilor locale.

Aspectul general reflectă o sinteză între contextul natural, arhitectura vernaculară și muzică. Funcțiunea principală a centrului este aceea de spațiu terpeutic și adăpostește spații de terapie de grup sau individuală, spații expoziționale, săli de concerteși studiouri de înregistrare.

Cap. III. ARHITECTURA SIMȚURILOR

Cultura modernă și evoluția tehnologică au dus la o segregare a simțurilor și a importanței lor, punându- se accent mai mult pe văz și auz, celelalte fiind suprimate și devenind reminescențe ale unor funcții primare. Arhitectura și arta sunt continuu afectate și confruntate de experiența omului în spațiu și timp, fiind ancorate în realitatea sinelui și a întregii lumi.

Arhitectura Greciei Antice, devine imagine a perfecțiunii constructive prin folosirea corecțiilor optice și a jocurilor de lumini și umbre fără să limiteze celelalte simțuri, arhitectura tradtionala este strâns mai legată de constituția umană decât de simțuri, iar în perioada Renascentistă corpul și spiritul uman reprezntau bazele proiectării, ajungandu- se la un fel de arhitectură antropomorfă, la o arhitectură căreia i se atribuie caracteristici umane. Spre deosebire de formele fixe, lineare și solide ale Renașterii, Barocul este privit ca fiind pictural, multiplu și deschis, o experiență vizuală cu puternice nuanțe haptice și tactile. În timpul mișcării moderniste s- a observat o distanțare a elementului uman de clădire, orice orice trimitere la cel din urmă fiind abandonată odată cu decăderea clasicismului și dezvoltarea erhitecturii dependente de tehnologie.

Arhitectura este principalul element de legătură între oameni și între oameni, spațiu și timp, facandu- le tolerabile și mai ușor de înțeles. O consecință a acestei interdependențe poate fi interpretată prin contraste/ opoziții: interio – exterior, fizic – psihic, material – spiritual sau constient – inconstien. Multe dintre caracteristicile arhitecturii moderne pot fi analizate prin prisma simțurilor. Epoca modernă și continua evoluție a tehnologiei au dus la o detașare a arhitecturii de proporția, structura și nevoile umane, ducând la o dezumanizare a arhitecturii și afectând în mod direct răspunsul utilizatorilor la un spațiu.

Dacă uneori arhitectura modernă pare a fi impersonală și rigidă, acest fapt poate fi pus pe seama lipsei de înțelegere a corpului și simțurilor. Alienarea individului poate fi în strânsă legătură cu suprimarea simțurilor. Accentuarea și valorificarea văzului și subminarea colorlalte simțuri au dus o detașare și izolare a individului de mediul inconjurator. Indiferent de reacția obținută, și de impactul avut asupra omului, această arhitectură a văzului/ ochilor impresionează dar nu duce la acomodarea și stabilirea unei legături strânse între utilizator și clădire. Faptul că imaginea arhitecturii moderne nu reușește să îndeplinească cerințele publicului la scară largă, atât din punctul de vedere al esteticii cât și al funcționalității pare a sublinia ideea ca celelalte simțuri, memoria, imaginația și sentimentul de apartenență au rămas neanalizate.

Teoria și critica arhitecturii au fost, până nu de mult, strâns legate de expresia și mecanismele vizuale, perceperea și parcurgerea obiectului de arhitectură fiind făcute prin intermediului imaginilor vizuale. Această arhitectură „a ochilor” nu a fost niciodată mai evitenta decât în ultimii ani, când scopul ei devine crearea de iconuri și este bazată mai mult pe impact și o primă impresie decât pe continuitatea și invariabilitatea în timp și spațiu. O consecință a acestei avalanșe de imagini arhitecturale poate fi considerată și piederea plasticității, transformandu- ne din actori ai unei lumi în simpli spectatori. Raporturile dintre mediul construit și om se diminuează iar odată cu el și importanța elementelor și metodelor create de om pentru bunăstarea lui, iar clădirile devin distante, reci, plate și imateriale. Detașarea cadrului construit de realitatea și materialitatea lumii transformă arhitectura în scenografie dedicată în mod special ochilor, lipsită de autenticitate, materialitate și sens.

Alienarea omului de lumea în care trăiește se datorează și banalității și lipsei de interes acordată materialelor și materialității. Piatra, lemnul sau cărămida permit o analiză în timp și o înțelegere a istoriei și evoluției locului în timp. Materialele naturale își arată vârsta și istoria, și dezvăluie procesul utilizarii lor pe parcursul timpului spre deosebire de cele create de om care tind să prezinte ochiului suprafețe și compoziții atemporale.

Transparența și senzația de plutire sunt teme centrale în arhitectură și arta modernă; juxtapunerea și suprapunerea creează împreună cu lumina și culoarea senzația de dedublare a spațiului, oferind un nou sens conceptelor de loc și spațiu.

Noțiunea de timp își pierde din semnificație, iar în contextul cadrului construit actual, acest fapt poate avea efecte negative asupra psihicului uman. Una dintre nevoile umane, neînțelese și neexplorate este aceea de statornicie, de apartentența la o perioadă și un spațiu. Nimic nu îi oferă omului mai multă satisfacție decât participarea la procese ce depășesc limitele vieții individuale.” Arhitectura îmblânzește spații nelimitate și face posibilă locuirea lor.

Sublinierea dimensiunii conceptuale și intelectuale în arhitectură duce la dispariția componentelor fizice și senzuale, discursul arhitectural fiind considerat mai important decât îndeplinirea nevoilor de bază.

Kent C. Bloomer și Charles W. Moore afirmă că elementul lipsă din locuirea modernă aste reprezentat de schimburile dintre corp, imaginație și mediul construit, orice spațiu putând impresiona fie prin unicitate, fie prin efectul avut asupra corpului și legăturile făcute cu memoria și imaginația.

Vizionarea unei opere de artă implică trăirea unei experiențe fizice prin intermediul imaginilor și generează un complex de impresii. Interacțiunea directă/ vizualizarea Falling Water a lui F. L. Wright este transformată într-o experiență completă prin intermediul volumului, suprafețelor, texturilor și culorilor locuinței, apei și a mediului natural. Opera de arhitectură nu este privită ca o înlănțuire de elemante: volume, culori, texturi, ci ca un ansamblu, ca o prezență materială și spirituală.

Rolul principal al simțurilor nu este cel de a media informațiile ci de a grăbi gândirea senzorială și imaginația, de a elabora idei existențiale și metafizice, deci este greu de admis că o arhitectură pur cerebrală ar putea fi altcev adecat o proiecție a corpului și mișcărilor umane în spațiu.

Dacă imaginile izolează, sunt undirectionale și implică detașare și exteriorizare, sunetul este incorporant, omnidirecțional și creează experiențe interioare. Auzul structurează și articulează experiența înțelegerii unui spațiu. Importanța sunetului în înțelegerea spațială pare a fi limitată dar reprezintă, de cele mai multe ori, răspunsul spațiului sau clădirii la interactuinea cu omul. Comparată cu brutalitatea acusticii unui spațiu nelocuit, senzația oferită de un spațiu mobilat, în care sunetele sunt refractate și îndulcite de diferite suprafețe, pare o reacție, un dialog între suprafețe, materiale și sațiu și om. Indiferent de caracterul spațiului, intim sau monumental, ospitalier sau ostil, acesta este înțeles și apreciat în egală măsură prin imagine și sunet, deși, cel din urmă se transformă într- o experiență senzorială de fundal.

Văzul este simțul spectatorului solitar iar auzul creează sentimentul de conexiune și solidaritate; cel mai important sentiment transmis de obiecte este cel de liniște și calm, astfel arhitectura poate fi considerată arta materializării calmului și seninătății.

Un miros specific ne poate transporta intr- un spațiu pierdut din memoria retinală, poate reaminti o imagine sau un context specific, momoria și imaginația fiind într- o continuă relație de interdependență. Imaginea arhitecturii moderne pare sterilă în comparație cu varietatea olfactoriala asociată trecului, spațiului și emoțiilor.

"Mâna scoate simțul tactil din pasivitatea sa receptivă, îl organizează în vederea experienței și acțiunii, îl învață pe om cum să stăpânească întinderea spațială, greutatea, densitatea, proporția. Ea creează un univers inedit în care își lasă peste tot amprentele. … Educând omul, mâna îl multiplică în spațiu și în timp". Prin intermediul mâinilor "omul intră în contact cu rigoarea gândirii… Ele îi impun o formă, un contur și chiar o scriitură, un stil… Gândirea formează mâna, mâna la rândul ei formează gândirea… Gestul care creează exercită o acțiune continuă asupra vieții interioare"

Pielea indică și recunoaște textura, greutatea, densitatea și temperatura materiei, simțul tactil ne conectează în timp și tradiție;( atingerea unui încuietori folosit de multe ori și de multe persoane ne aduce în contact direct cu mai multe generații).

Omul primitiv se folosea de proporțiile corpului sau pentru a dimensiona construcțiile. Arhitectura tradițională și metodele și principiile folosite derivă din memoria haptică, și pot fi catalogate drept reminescente ale istoriei umane. Corpul uman știe și ține minte, iar arhitectura derivă din răspunsuri și reacții vechi stocate în corp și memorie, trebuind să îndeplinească și să respecte nevoile și condițiile multor generații.

Arhitectură nu poate deveni un instrument al funcționalității și al confortului fără

a – și pierde din rolul de mediator, de barieră între interior și exterior. Este necesară existența unei continui stări de tensiune în directă legătură cu programul și funcțiunea pentru ca obiectul de arhitectură să devină vizibil atât la nivel fizic cât și spiritual și psihic. Tadao Ando își exprimă dorința de a crea o tensiune între aspect și funcționalitate, lăsând la o parte studiul funcțional și axându- se mai mult pe aspect și estetică.

O experiență arhitecturală în adevăratul sens al cuvântului nu reprezintă doar o înlănțuire de imagini ci o colaborare între simțuri, senzații și memorie. Un mai mare impact asupra omului îl are aspectul și integrarea obiectului în contextul construit decât studierea unei fațade sau acțiunea de pătrunde într- un spațiu decât forma, structura și materialele folosite în acea zonă. O clădire nu este un element de sine stătător, structurează, articulează, separă și dă sens unuia sau mai multor spații exterioare, transformandu- le în medii propice viețuirii.

Autenticitatea actului de înțelegere a obiectului de arhitectură și a arhitecturii în sine stă în limbajul clădirii și în înțelegerea legăturii acesteia cu simțurile. Corpul uman devine axa în jurul căreia se învârte conceptul de arhitectură iar obiectul în sine devine un refugiu pentru trup, minte și memorie. Procesul de proiectare reprezintă o transpunere inconștientă a unei mișcări, a unui echilibru și a unor proporții specifice corpului uman într- un mediu, și apoi un spațiu. Înțelegerea proporțiilor implică raportarea directă a corpului uman la scara construcției prin observarea reacțiilor și posturii la contactul cu obiectul.

Tipurile de arhitectură pot fi stabilite în funcție de simțurile cărora li se adresează, există o arhitectură a imaginilor, a texturilor, a sunetelor sau a senzațiilor olfactive. Spre deosebire de proiectele lui Le Corbusier sau ale lui Richard Meier care se supun în totalitate văzului și imaginii, opera lui Frank Lloyd Wrighta sau a lui Alvar Aalto se adresează tuturor simțurilor și devin în sine expresii ale unei aglomerări senzoriale, suprafețele, texturile și detaliile invită și creează o atmosferă de intimitate și căldură.

Rolul arhitecturii este acela de a crea metafore existențiale, de a structura și concretiza existența umană, de a reflecta și a materializa imgini ale unei vieți ideale. Ne ajută să recunoaștem și să înțelegem limbajul schimbării și evoluției, să ne plasăm în mijlocul culturii și al timpului. Spațiul, timpul și materia fuzionează într- un singur element care devine, transpus prin intermediul simțurilor, imaginea raportului dintre om și lume.

Cap. IV. SPAȚIUL ȘI OMUL

O comunitate este definită ca fiind un ansamblu social- uman al cărui membri nu sunt caracterizați doar de spațiul pe care îl ocupă ci și de relațiile sociale.

Deși, inițial, modul de construire era determinat doar de nevoia fundamentală de siguranță, evoluția cadrului social urmărește diversificarea cerințelor umane, ajungâdu-se, la compensarea și în final, îndeplinirea nevoii de autorealizare.

În prezent, orașul nu mai este definit de granițele geografice, ci de cele sociale; un spațiu nu mai este reprezentat de o zonă ci de cadrul, sau contextul social, o aglomerare umană cu o funcție specifică, elementul principal fiind omul și nu locul. Aglomerația, intimitatea, spațiul personal, percepția environmentală, zgomotul, temperatura, circulația aerului – toți aceștia sunt factori care afectează felul în care este construită o clădire.

Prin percepția spațiului înțelegem reflectarea senzorial-intuitivă a însușirilor spațiale ale lucrurilor (mărimea și forma), a relațiilor spațiale dintre ele (dispunerea lor unele față de altele și față de subiectul care percepe, atât în plan, cât și în adâncime), a mișcării lor (viteza de deplasarea a unora față de altele și față de subiect).

Arhitectura modernă trebuie să fie o imagine fidelă a societății și nu a zonei pe care o ocupa un oraș, deși cadrul natural determină în același procent dezvoltarea umană ca și cel social.

Deși aparent definite de o completă dezorganizare socială, primele forme de așezare umană sunt, din punct de vedere organizațional, cel mai bine structurate după nevoile omului. Fiind construite inițial de om pentru el însuși, ansamblurile susțin evoluția legăturilor între indivizi și se concentrează pe îndeplinirea nevoilor de bază, de apărare și fiziologice. Odată cu dezvoltarea relațiilor între indivizi, este necesară dezvoltarea unor spații comune ce asigură îndeplinirea nevoii de socializare. Creșterea demografică, deși lentă în acea perioadă, determină dezvoltarea nu numai a tipului de locuințe ci și a tipurilor de spații comune, acestea diversificându-se și transformându-se în programe arhitecturale. Cetățile antice, par a fi, din punctul de vedere al dezvoltării, modelul ideal de evoluție în paralel, a cadrului construit și a celui social, susținând atât transformarea arhitecturii prin intermediul omului cât și a componenței umane prin folosirea spațiului. Zidurile, construite inițial pentru apărare, delimitau zona rurală de cea urbana; zona centrală includea spațiile publice, clădirile de mare importanță și locuințele celor de rang înalt; calitatea mediului construit scăzând odată cu apropierea de periferii.

Contextul social- istoric determină, pentru multe secole, evoluția cadrului construit; nevoia de apărare fiind factorul determinant principal al ridicării ansamblurilor. Cetățile medievale sunt, asfel, împrejmuite de ziduri de apărare puternice, pentru evitarea posibilelor distrugeri și asedieri. Condițiile, deși uneori precare, continuă să conlucreze cu cererile omului; asigurandu- i astfel mediul necesar desfășurării activităților zilnice.

Perioada industrializării pare a fi un punct de segregare a contextului social de mediul construit, fiind determinată doar de transformarea pe plan economic al orașelor, cerințele umane par a fi neglijate. Această modernizare implică industrializarea regiunilor rurale, deci modificarea condițiilor în care omul își desfășoară activitatea; omul, căpătând forțat, o altă imagine asupra cadrului natural. Această dezvoltare a comunităților umane implică un transfer de impresii, cunoștințe și idei, fără a le înțelege sau accepta. Ritmul vieții în cadrul urban este mult mai intens ca urmare a efectului pe care îl au dimensiunile cadrului construit asupara individului. Calitea și ritmul vieții, intesitatea și diversitatea relațiilor și opțiunilor posibile în cadrul locuirii urbane, la nivel funcțional, social și cultural sunt indicatori ai nivelul relațiilor om- locuința- societate. Aceste transformări, deși ușor acceptate inițial, se dovedesc a fi, ulterior, elemente de îngrădire a societății din punctul de vedere al conlucrării cu individul.

Apariția locuințelor colective reprezintă punctul de rupere între nevoile societății și a individului de cererea generală. Dacă locuințele unifamiliale îndeplineau cererile individului sau familiei, locuința colectivă implică asocierea unităților de bază cu spațiile comune, forțând asfel indivizii să socializeze. Migrarea de la zonele rurale la cele urbane, deși necesară în acest context, este o transformare majoră a modului de viață al acelei perioade; noile condiții fiind considerate uneori inadecvate traiului omului. Pentru a pune în evidență potențialul stresor al orașelor, a fost analizat efectul pe care îl au aglomerările urbane asupra psihicului uman, și transformările survenite după mutarea din mediul rural în cel urban.

Anumite locuri devin o parte foarte importantă a noastră, a eurilor noastre. Identitatea conferită de loc (place identity) se referă la încorporarea de către individ a locului în conceptul de sine. Ea este strâns legată de atașamentul față de loc (place attachment),cu ideea că dezvoltăm legături speciale cu anumite locuri care au un înțeles deosebit, foarte adânc pentru noi. Deși atașamentul față de loc pare similar cu teritorialitatea, cercetări au demonstrat că lucrurile nu stau așa. În principiu, atașamentul față de loc crește odată cu vârsta și cu durata locuirii.

Totuși, atașamentul depinde în mod esențial și de interacțiunile sociale pozitive și de compatibilitatea dintre comunitate și scopurile individului. S-a descoperit că atașamentul față de loc depinde, de asemenea, de factori environmentali. De exemplu, o grădină sau accesul la o zonă naturală (vecinătatea cu o pădure sau cu malul unui lac) îi fac pe indivizi să fie mai atașați de loc. Oamenii se atașează mai ușor și mai durabil de un cartier liniștit decât de unul zgomotos. Într-o zonă zgomotoasă, ei cred că spațiile publice le aparțin mai degrabă străinilor, celor aflați numai în trecere prin cartier și deloc lor.

Conform lui A. Giddens, o societate și implicit o comunitate reprezintă un sistem de interrelationari ce pun în legătură un individ cu altul. O comunitate nu presupune o locație fizică, deși poate fi o mahala, un cartier sau oricare altă formă de organizare umană, nu poate fi marcată pe hartă, dar este evidențiată de membrii ei și de interesele lor. Odată cu extinderea granițelor unui oraș și cu apariția fenomenului de urbanizare apar o multitudine de elemente eterogene (origine, limbă religie)

Webber consideră că sociatatea poate fi definită doar ca mod de organizare și a acțiunilor indivizilor, unitatea de bază a analizei sociologice fiind individual sau grupările de indivizi. O societate nu este doar o sumă de indivizi, ci un rezultat al interacțiunii între indivizi și a acțiunilor acestora.

Urmărind o serie de preferințe și cereri ale omului, au fost stabilite o serie de modele ale orașului: sat, front de clădiri, zgârie- nori, loc de muncă și entitate organică. Orașul ideal trebuie să reprezinte echilibrul perfect între sfera publică și cea privată, raportul dintre spațiul construit și cel natural, componenta demografică și tipurile de clădiri și funcțiuni.

Orașul este un mediu artificial vast și complex construit de om, pentru om. Caracterizat de contraste, periculos dar in acelasi timp sigur, pasiv și activ, orașul integrează și în același timp izoleaza individul de societate.

Densitatea înaltă prin ea însăși nu este neplăcută sau nesănătoasă, totuși, când ea este asociată cu factori ca stimularea în exces, pierderea controlului său violarea spațiului personal, apare sentimentul de aglomerație. Aglomerația este o stare neplăcută care afectează negativ performan,a în sarcină, relațiile interpersonale și sănătatea.

Pentru psihologii cu interese aplicative, distincția dintre densitate și aglomerație poate oferi motive de optimism. Populația planetei crește foarte repede și odată cu ea densitatea. Totuși, acesta nu înseamnă că aglomerația crește în aceeași proporție.

În general, oamenii au convingerea că zonele rurale sunt mai liniștite iar zonele urbane induc stress. Factori ca aglomerația, zgomotul, criminalitatea sau poluarea sunt prezenți cu intensități mari în orașe. De exemplu, s-a demonstrat că zgomotul crește odată cu mărimea orașului. Poluarea este un fenomen prin excelență urban. În 1980, se considera că a trăi în New York echivalează cu a fuma 38 de țigări pe zi. Ceea ce este grav este că adesea, indivizii săraci, discriminați, needucați sunt cei mai afectați de acești factori.

Ritmul vieții pare mult mai intens – și de aceea, generator de stress – în orașe. Psihologii au măsurat chiar viteza pietonilor, identificând variabila aceasta cu ritmul vieții. Au constatat că, în principiu, există un efect al mărimii orașului, în sensul că în orașele mari pietonii se deplasează mai repede.

Dacă putem structura mediul astfel încât indivizii să dispună de spații în care să se poată bucura de intimitate sau să simtă că au control asupra evenimentelor din viața cotidiană, atunci putem reduce aglomerația și efectele negative pe care le produce.

Gândind la scară redusă, principiile ce stau la baza ridicării unui oraș trebuie să fie aplicate și în proiectele de mici dimensiuni, fie ele cu funcțiuni publice sau private. Modul de gândire al arhitectului nu trebuie să implice doar cunoștinte tehnice ci și de cunoaștere și înțelegere a comportamentului uman, astfel elemente ce țin de sociologie devin la fel de importante în procesul proiectării că ideea însăși.

Locuirea reprezintă procesul de folosire a unui spațiu, ocuparea și amenajarea lui de către ocupant în conformitate cu cererile și nevoile sale, cu mediul natural și cadrul social. Calitatea vieții individului, familiei sau societății este influențată de o serie de factori: cadrul construit și cel natural, îndeplinirea nevoilor și cererilor, dar depinde de celelalte componente ale orașului și mediului înconjurător pentru producerea hranei și energiei.

Raportată la transformările survenite în societatea contemporană, arhitectura depinde din ce în ce mai mult de nevoile grupurilor de indivizi și de ideile pre-stabilite despre conceptul de locuire și utilizare a spațiului, decât de cele ale individului ca element, acestea fiind decisive în cadrul proiectării.

Necesitatea cunoașterii și satisfacerii cerințelor umane este elementul definitoriu în proiectarea de arhitectură. Utilizatorul spațiului fiind cel ce decide modul în care acesta va fi ocupat și amenajat, iar locul preia din caracterul acestuia; fiind o relație de reciprocitate, unul influențându-l pe celălalt.

Un spațiu nu este definit de componența funcțională și de cadrul geografic; ci de caracterul indivizilor care îl folosesc. Astfel arhitectul trebuie să cunoască și să înțeleagă comportamentul uman pentru a proiecta în conformitate cu cererile și necesitățile omului, astfel încât acestea să fie respectate și să asigure bună conlucrare a individului cu mediul construit. Există o serie de elemente ce influențează relația om-spațiu: nevoile fiziologice, de afecțiune sau autorealizare și autoapreciere, calitatea, ritmul, intensitatea și diversitatea relațiilor sociale, raportul dintre contextul social și cultural și relația dintre locuințe și celelalte componente ale habitatului uman; echilibrul dintre aceste fiind necesar în proiectarea de arhitectură și urbanism. Diversitatea și complexitatea rezolvărior funcționale într-un cadru restrâns, determină respectarea nevoilor umane și atingerea unui nivel ridicat de auto-suficiența a mediului construit, clădirile îndeplinindu-și scopul de complement în existența individului.

Arhitectura este componenta fundamentală modului de viață fiind definită de Francoise Choay ca activitatea prin care omul își construiește lumea și se construiește pe sine și transformă natura într- o lume a lui. Prin modificarea spațiului omul realizează locuri în care se manifestă o semnificație existențială, simbolică, rituală sau socială și nu spații adaptate necesităților practice.

Omul evoluează odată cu mediul, fie el natural sau construit, și invers, se creează o interdependență caracteristică și definitorie a specificului arhitecturii locului.

Arhitectura trece prin aceleași etape ale dezvoltării și evoluției umane. Se dezvoltă o serie de regului și principii în jurul cărora se conturează întreg procesul dezvoltării așezărilor umane, un cadru construit de om pentru om și pentru societate. Un “loc ” care îndeplinește și acoperă nevoile umane, nu doar la nivel fiziologic ci și psihologic și social.

Nevoia de adăpost, de apărare, de socializare și confortul psihic și fizic sunt etape ce trebuie acoperite și luate în calcul în timpul proiectării de arhitectură și de urbanism. Omul este elementul central al locului; punctul în jurul căruia se învârte procesul creației și dezvoltării arhitecturii; factorul ce determină aspectul, funcțiunile și caracterul spațiului.

IV.1. Spațiu- formă- culoare- lumină

Sistemul arhitectural nu ține doar de spațiu, structura și limite ci și de context, program, tehnlogie, mișcarea în timp și spațiu și de evoluția umană. Organizat după principii, modele, relații și ierarhii, cadrul construit definește spații și imagini prin formă, culoare, textură, scară și proporție. Având un substrat sau o structură comună aceste elemente trebuie să funcționeze ca un tot unitar; această ordine fiind vizibilă doar atunci când relațiile dintre subsisteme sunt perceptbile atât la nivel fizic cât și spiritual.

Cea mai mare parte a mediului pe care îl parcurgem zilnic este imaginat, proiectat și construit de om pentru om. Clădirile mărginesc, închid, modifică și leagă spații iar fiecare dintre acestea are o identitate proprie și transmite un anumit tip de energie, facandu- se astfel diferența dintre spațiu și loc. Linia și forma sunt concepte definite de om, iar spațiul este rezultatul îmbinării acestora.

Există o relație directă și aproape simplă între proiectarea de arhitectură și peceperea spațiului, fie el interior său exterior. Dacă interacțiunea cu spațiul, la nivel fizic, se face relativ ușor, nu putem spune același lucru și despre procesele senzoriale și psihice ce corespund unor anumite tipuri de organizare spațială. Deși aceste procese sunt mai greu de inventariat, nu sunt mai puțin relevante pentru sănătatea receptorului.

Arhitectura stabilește cracterul unui spațiu și stările transmise. Influențează atât partea fizică cât și cea psihologică a corpului uman. Forma afectează relațiile, o masă rotundă invită persoane la discuție, pe când una pătrată cu șase locuri va fi recuzită pentru trei discuții diferite.

Proporțiile aduc ordine și armonie în compoziția de arhitectură, fie că ne referim la cele simple: înălțimea umană sau la anvergura mâinilor, fie la proporția de aur. Percepem proporția diferit: raporturile orizontale diferite de cele verticale, iar proiectul desenat diferă de realitate.

Geometriile simple evidențiază proporțiile spațiilor: proporțiile unei încăperi rectangulare sunt mai ușor de înțeles decât cele ale unei peșteri. Aceleași proporții întâlnite în arhitectură guvernează și lumea vie, sau matematică, sau undele sonore. Proporția descrie diferite etape existențiale. În cazul clădirilor rectangulare proporțiile sunt evidente, dar nu și în cazul compozițiilor libere.

Unele spații cu înălțimi mici pot fi confortabile sau pot fi oprimante iar cele cu înălțimi foarte mari tulbură și agită. Spațiile cu deschideri vitrate prea mai pot oferi senzația de disconfort și de pericol, parnad neprotejate. Modificarea cu 5 cm a lățimii unei ferestre, sau ridicarea cu 15 cm a jgheaburilor duce la schimbarea drastică a imaginii de ansamblu. Arhitectura sacră a perioadei antice, ca imagine a regatului zeilor pe pămant, era imaginea perfecțiunii iar prin intermediul geometriei, metodelor, dimensionării și manufacturării materialelor de construcție se transformă în arhitectura de astăzi. Un sistem rectangular de elemente poate aduce ordine intr- un spațiu. Ordinea arhitecturii perioadei antice avea nevoie de asfel de sisteme pentru a putea părea pământească. Romanii foloseau sistemele carteziene pentru a aduce ordinea în lumea materială.

Majoritatea spațiilor interioare sunt de formă rectangulară iar unele pot părea cutii pentru depozitarea oamenilor. Metodele de transformare a acestor spații sunt simple, amplasarea de mobilier, plante sau obiecte decorative are rol de distragere a atenției și de a crea o compoziție plastică care să antreneze simțurile și spiritul uman. Dar totuși nu formă rectangulară în sine este o problemă ci caracteristicile ei lipsite de viață și dinamism. Matrialele, texturile, culorile, lumina și prezența umană înviorează spațiul și îl fac locuibil.

Caracteristicile spațiilor, forma, culoarea și materialul pot debilita sau revigora atât psihicul cât și fizicul uman. Cadrul construit și utilizarea acestuia sunt influențate de starea de spirit și de energia pe care o transferă. Modul în care un spațiu este primit, privit și locuit depinde doar de mesajul pe care îl transmite. Un rol foarte important îl are însăși forma în plan a acestuia: spațiile circulare invită la socializare și destindere iar cele pătrate și dreptunghiluare sunt considerată a fi raționale, statice și stabile. Lumina, culoarea și modul de mobilare nu schimba doar modul de utilizare a spațiului ci și cum acesta este perceput, schimbările fizice minore pot avea rezultate majore la nivel spiritual fie că este vorba de o încăpere sau de un oraș.

Între obiect și utlizator există o relație de reciprocitate, influentandu- se unul pe calalat atât la nivel micro cât și la nivel macro. Spațiul se dezvăluie utilizatorului printr- o serie de stări și trăiri care, corelate activităților desfășurate în spațiul respectiv pot echilibra și vindecă spiritul uman. Organizarea și conformația spațială a corpului uman sunt reflectate de modul în care elementele arhitecturale, proporția și echilibrul ne influențează; acoperișurile, pereții și stâlpii gasindu- și corespondențe în anatomie.

Echilibrul, uneori confundat cu simetria perfectă, se referă principiile ce guvernează viața. Dacă simetria este întâlnită doar la elementele sintetice iar repetiția și oglindirea nu stimulează psihic și psihologic, ehilibrul este prezent în viața de zi-cu-zi, prin elemente naturale, texturi și suprafețe.

Mesajele subliminale pe care acesta le trnsmite afectează modul în care omul acționează și reacționează, se autocaracterizeza și analizează determinând cadrul construit să devină un element de importanță majoră în dezvoltarea favorabilă atât din punct de vedere al contactelor și interacțiunilor sociale cât și al sănătății.

Componenta spirituală a locului, deși greu de identificat și definit, există și are ca scop recunoașterea relației omului cu spațiul; schimbările la nivel material ducând la modificări la nivel spiritual.

Percepția și contactul sunt elementele cheie în dezvoltarea unei legături între cei doi, similar modului în care apa și terenul sunt intr- o continuă transformare reciprocă cadrul construit devine modelator al comportamentului uman. Nu suntem doar utilizatori ai unui spațiu, ci modelatori ai unei lumi.

Influența pe care omul o are asupra mediului este vizibilă, subtil sau mai pregnant în fiecare element cu care ineracționăm , de la obiecte, la metode și materiale până la microclimat, fauna și vegetație.

Forma și spațiul pot fi considerați modelatori subtili ai comportamentului individului și societății influențându- le evoluția și dezvoltarea. Toate aspectele mediului înconjurător acționează asupra noastră prin intermediul tuturor simțurilor, la nivel fizic, psihic și spiritual la scara individuală, culturală și universală.

Preferințele sunt individuale dar răspunsurile la mediul înconjurător nu se supun acestora. Există răspunsuri psihologice comune la culoare, nivelul de zgomot, temperatura sau calitatea aerului sau individuale, diferențiate de cunoștințe și cultură, astfel, culori ca verde și albastru liniștesc iar roșul și galbenul energizeaza, fiecare nuanța și context având valențe diferite. Formele clare, brute sau unghiulare pot fi percepute ca fiind calme și armonioase sau prea riguroase, pe când volumetriile organice pot părea primitoare sau sufocante.

„Culoarea nu poate provoca decât un defect ce dispare după încheierea stimulării. Dar și în această situație efectul cel mai simplu nu este întotdeauna unul și același. Ochiul este mai mult și mai puteric atras de culorile cele mai deschise, mai calde: roșul atreage și stimulează ca și flacăra pe care omul o privește întotdeauna cu lăcomie. Galbenul strident al lămâiei, după un interval mai lung, provoacă ochilui durere, la fel ca și sunetul înalt și strident al unei trompete. Ochiul se neliniștește, nu suportă îndelung privitul și caută să se adâncească în liniștea albastrului sau verdelui.”

Influența pe care culorile prezente într- un spațiu o exercită asupra omului sunt atât de natură fizică, provocând iluzii optice și modificând aspectul acestuia, cât și de natură psihologică, influențând, în bine sau în rău comportamentul, senzațiile și trăirile umane. Acesta influență se produce prin impulsurile generate de fiecare culoare; portocaliul fiind cea mai puternică, urmatat de roșu, galben, verde și purpuriu, la celălalt capăt al spectrului aflându- se albastrul, bleu- vertul și violetul.

Culorile pot fi folosite pentru a da spațiului o anumită semnificație sau pentru a induce individului o anumită stare stare sau suită de stări. Calitatea de ușurime sau greutate a culorilor este decisivă, culorile luminoase fiind considerate ușoare iar cele întunecate, grele. Iar în interiorul unei game de culori, nuanțele deschise par mai unsoare decât cele mai închise sau mai intense. Culorile intense sunt rareori folosite în cadrul amenajărilor, fiind preferate culorile mai stinse, dar influența pe care acestea o au în timpul percepției spațiului diferă în funcție de dimensiunea acestuia și de gradul de luminozitate.

Culorile calde și deschise dispuse pe limitele laterale ale spațiilor apropie, cele dispuse la limita inferioară dau senzația de ușurime sau de înălțare iar cele dispuse la limita superioară a acestuia trimit spre contemplare. Cele reci și deschise trimit spre relaxare sau susțin și încurajează mobilitatea. Spre deosebire de acestea, culorile calde dar închise dau senzația de închidere, siguranță și sobrietate, iar cele reci îngreunează și par amenințătoare sau triste.

Fiecărei culori îi corespunde o seri de efecte pe care le are asupra fizicului și psihicului uman. Astfel, roșul ridică tonusul muscular, activează respirația și crește presiunea sangvină, stimulează intelectul și producția de adrealina și facilitează asociațiile mentale de idei, înviorând atât fizicul cât și psihicul. Portocaliul menține presiunea sangvină, favorizează secreția gastrică și incită la optimism și veselie. Galbenul menține funcționarea în parametri normali a sistemului circulator, stimulează și întreține vederea , starea de vigilență, înviorând și fiind calmant al psihonevrozelor și depresiei. Verdele este calmant nervos și poate îmbunătăți capacitatea de concentrare. Albastrul ajuta la scăderea pulsului și ameliorarea inflamațiilor și poate tratat insomniile prin resetarea ritmului circadian. Violetul și indigoul au efect purificator și antiseptic, putâmd ameliora afecțiunile cutanate, echilibrează metabolismul, elimină frica, oboseala și obsesiile fiind asociate compasiunii creativității și spiritualității. Albul deși este obositor datorită reflexiei totale a luminii, provoacă contracția pupilei și a mușchilor oculari fiind culoarea liniștii și păcii, iar negrul reduce activitățile metaboloce.

Culoarea ajută la relaționarea individului cu mediul exterior și la compensarea efectelor negative pe care le are acesta asupra sa, putând oferi refugiu și calmând sau revigorând fizicul și psihicul uman.

Materialele textile, mobilările simple și elementele naturale inspiră o stare de liniște dar folosite excesiv diminuează atenția și puterea de concentrare, utilizarea riguroasă și calculată a spațiului poate lăsa impresia de spațiu de expoziție sau nelocuit spre deosebire de abordările spontane ce îi dau spațiului caraceristicile unui loc.

Materiale cu care operează arhitectură, spațiul, materialul, forma și culoarea, sunt dependente de lumină și de toate fenomenele care o înconjoară. Fără lumină, peceperea unui spațiu, fie ea la nivel fizic, este imposibilă iar la nivel psihic poate altera calitățile obiectului de arhitectură până la a- i distorsiona aspectul și a- i crea privitorului stări diferite, în funcție de intensitate, culare sau contrastul cu umbră.

Lumina este unul dintre elementele principale în procesul de menținere a sănătății, deși puțini dintre noi au acces la suficientă sau la tipul potrivit. Spre deosebire de lumina naturală care este cunoscută pentru calitățile ei curative, lumina artificială indiferent de spectrul de culori produce o stare de iritabilitate și extenuare. De la lipsa unei uniformitați în spațiu, până la neconcordanță cu anatomia ochiului uman și la distorsionarea realității, lumina artificială și adaptatrea la caracteristicile sale pot avea efecte negative atât asupra fizicului cât și psihicului uman. Lumina naturala variaza pe toată durata zilei în intensitate și culoare, și influențează omul atât la nivel psihic și psihologic cât și la nivel biologic, chimic sau fizic.

În Windows and people: a literature survey, Belinda Lowenhaupt Collins investighează modul în care omul reacționează la prezența sau absența ferestrelor. Studii realizate în 88 de instituții demonstrează că dimensiunea, orientarea și adaptarea suprafețelor vitrate la programul de arhitectură influențează corpul uman și relația omului cu mediul exterior. În școli, deși suprafetele vitrate de dimensiuni mari sunt preferate atât de elevi și profesori cât și de părinți, nu există date care să susțină relația directă între dimensiunile ferestrelor și performanțele școlare ale studenților. Pe de altă parte , aportul de lumină naturală influențează activitatea hormonală a elevilor, fapt ce poate duce la lipsa de concentrare și cooperare.

În spațiile de lucru de dimensiuni mari sau în fabrici, disconfortul produs de lipsă sau dimensiunile reduse ale ferestrelor este compensat de posibilitatea de mișcare a personalului în comparație cu spațiile de birouri care devin claustofobe, provocând senzația de izolare sau depresia.

Cercetări recente, demostreaza că gradul de confort oferit de un spațiu, și raportarea la suprafețele vitrate are legătură directă cu funcțiunea acestuia și nu cu peisajul exterior. Asfel fiecărei funcțiuni îi este atribuită o suprafață vitrată specifică, preferând pentru camere de zi, dormitoare sau biblioteci ferestrele mari, pentru birouri săli de lectură sau săli de lucru cele medii, existând spații care nu au nevoie neapărat de lumină naturală: depozitări, garaje, etc..

Razele solare și lumina naturală sunt cunoscute ca elemente capabile la grăbească procesul de vindecare și trebuie tratate ca o parte importantă a procesului de proiectare. Benedetti demonstrează că pacienții expuși unui grad ridicat de lumină naturală prezintă o scădere a nivelului de stres și necesită cantități mai mici de medicamente.În cadrul proiectării unui mediu terapeutic lumina poate fi percepută ca o formă de motivare psihologică. Realitatea și modul de percepție a unui spațiu pot fi alterate prin lumina și culoare, calitatea și cantitatea luminii putând fi modificate pentru a transfera individul intr- o altă lume.

Psihologia cromatică s- a dovedita fi un instrument important în îmbunătățirea sănătății, emoțiilor și comportamentului umnan. H. Dalke a descoperă că arhitectură și culoarea sunt capabile să stimuleze vizual și pot provoca și impune diferite stări de spirit. Aceste sentimente sunt provocate prin intermediul culorilor percepute și asocierea acestora cu trăiri personale trecute sau cu anumite convingeri spirituale. Răspunsul societății la anumite culori este bazat pe asocierea unei senzatii specifice fiecărei nuanțe. Cadrul construit are puterea, prin culoare, să evoce și să stimuleze diverse răspunsuri psihologice și, folosindu- le ca instrumente în manipularea psihicului uman să creeze diferite tipuri de experimentare a spațiului.

Split time cafe – Philippe Rahm 2007

Proiectată de Philippe Rahm în 2007, Split time cafe demonstrează efectul pe care culoarea îl are asupra corpului. Spațiul este împărțit în trei zone distincte, iluminatul artificial din fiecare spațiu fiind tratat intr- o gamă cromatică diferită și permite trecerea peste limitee temporale. Split time cafe oferă posibilitatea de a trăi în trei peroade diferite ale zilei, una fiin naturală iar celelalte două artificiale.

Proiectul este, de fapt, o instalație de călătorie în timp fiind posibilă trecerea de la zi la noapte aproape instant, trasformand arhitectura intr- o artă a construirii timpului. Prima ipostază, închisă intr- o anvelopă de sticla transparentă redă perioada exactă din zi sau din noapte, lipsa culorii adăugate sistemelor de iluminat permite utilizatorilor să perceapă spațiul în forma lui bruta. Cel de- al doilea scenariu profită de suprafețele vitrate de culoare galbenă și de capacitatea acesteia de a bloca razele de lumină ce diminuează producția de melatonină. Vizitatorul poate experimenta asfel o noapte în miezul zilei. Ultimul spațiu este închis într-o anvelopă vitrată de culoare albastră, blocând producția de melatonină și dând utilizatorilor senzația de dinamism, putere și vitalitate, iar în combinație cu piese de mobilier înalte invită participanții la dialog și socializare.

Arhitectura devine prin acest proiect o unealtă de modelare a timpului și nu doar a spațiului. Prin acest proiect o simplă cafenea devine o mașină a timpului în adevăratul sens al cuvântului permițând parcuregerea unei perioade distincte în fiecare spațiu.

Harmonorium- Philippe Rahm 2002

Harmonorium este o instalație ce investighează răspunsul corpului uman la niveluri diferite de oxigen asociate luminii fluorescente. Un concept de amenajare a unui spațiu pubic, instalația se bazează pe dispariția limitelor fizice dintre spațiu și organism folosindu- se de cercetări din domeniul biologiei și neurologiei. Trecând peste limitele metrice și vizuale și stabilind legături între materia organică și cea anorganică, Harmonium deschide perspective noi asupra percepției și experimentării spațiului. Înțelegând și influențând procesele psihologice și chimice ce au loc la nivelul creierului, Rahm construiește un spațiu fără a se raporta la valențele sale semantice, culturale sau plastice. Prin influențarea simțurilor se creează o sinteză între materie, spațiu și stare și o legătură între arhitectură și metabolism și între spațiu, lumina și sistemul nervos. Instalația ascunde un climat alpin, nivelul de nitrogen din încăpere a fost ridicat, scăzând nivelul de oxigen de la 21% la 14.5%, valori ce corespun unei altitudine de 3000 m, iar după zece minute s- a putut observa o îmbunătățire a sistemului cardiovascular și respirator. Prin producerea unor hormoni este stimulată producția de celule roșii fapt ce favorizează oxigenarea corpului, îmbunătățind capacitățile fizice cu 10%. Podeaua ascunde sub carcase de plexiglass 528 de tuburi fluorescente ce emit o lumină albă asemănătoare luminii naturale. Harmonium devine un microclimat care stimulează corpul și mintea, fiind în același timp un simbol al decontextualizării și „degeografizarii” spațiului public.

Diurnism – Philippe Rahm

Introducerea iluminatului stradal a pus bazele celei mai importante revoluții sociale și politice, transformând atât principiile urbanisice cât și modul de construire și percepție a orașului. Ideea principală era de a transforma noapte în zi și de a experimenta o zi permanenta în mijlocul orașului. Iluminatul stradal nu a impus doar noi tipologii urbane ci și noi tipare comportamentale.

Similar instalației Split time cafe, Diurnism analizează efectul pe care luminile colorate și muzica îl au asupra corpului uman. Proiectată pentru exopzitia Airs de France, instalația constă dintr- o încăpere cu pereți fonoabsorbanți, iluminată în nuanțe de roșu și galben. Materialele folosite în încăpere împreună cu lumina în tonuri calde și fundalul muzical facilitează producerea de melatonină dând vizitatorilor o stare de liniște sau oboseala. Spațiul devine un paradox între vizibil și invizibil, între vizual și psihilogic: o noapte luminoasă.

Rain room- Random International- 2013

Rain room poate fi privită ca o reprezentare amplificată a mediului înconjurător. Prezența umană previne căderea ploii și creează o atmosferă unică propice exploraii relațiilor inter- umane și între om și mediul natural prin intermediul tehnologiei.

În momentul accesării instalației, vizitatorii sunt în același timp expuși ploii și protejați de aceasta, Rain room ascunde într- un spațiu de 100 mp un sistem de irigare ce produce o ploaie artificială. Creată în 2013, instalația controlează computerizat, printr- o serie de senzori cantitatea de apă care curge din tavan, pe baza mișcării, poziției și posturii vizitatorilor. Pe măsură ce vizitatorii intra senzorii depistează poziția lor și blochează fluxul de apă, plimbandu- se prin spațiu ei pot auzi, mirosi și vedea ploaia fiind în același timp protejați.

Nocti vagus

Nocti Vagus este un restaurant în Berlin care creează experiență unică de a lua masa în întuneric. Conceptul de la care a plecat amenajarea restaurantului a fost unul din tururile noctune organizate în orașul Hamburg, și care aveau ca ghizi persoane cu deficiențe de vedere, asfel înțelegerea și trăirea unui spațiu se axează mai mult pe simțul tactil, auz sau miros. Lipsa luminii induce starea de relaxare și de calm dar pentru a compensa, simțul tactil și auzul sunt elementele pe care se bazează corpul în procesul de adaptare la condițiile mediului înconjurător.

Centre for cancer and health

Construit în 2011 de Nord Architects, Centre for cancer and health are ca temă principală lumina. Centrul de rabilitare este conceput intr- o manieră neutră pentru a informa populația fără a stigmatiza pacienții. Proiectat sub forma unui ansamblu de locuințe înșiruite organizate în jurul unei curți interioare instituția oferă spațiul necesar unei unități de reabilitare fără să piardă din vedere confortul individual.

Pentru a permite un grad ridicat de iluminare, suprafețele vitrate sunt unele dintre cele mai importante elemente ale compoziției. Numeroasele luminatoare și ferestrele de dimensiuni și forme diferite asociate texturilor neutre creează un spațiu în care pacienții primesc tratament fără să asocieze spațiul clădirilor de sănătate publică.

IV.2.Natura ca element terapeutic

Grădinile persane, japoneze sau cele apropiate lăcașurilor de cult sunt exemple de medii terapeutice, cu caracter curativ prezente în istorie pe parcursul timpului. Procesul de vindecare este un proces multidimesional ce include aspecte fizice, psihice, spirituale, sociale și emoționale. Contactul permanent cu natura influențează modul de gândire, comportanemtul și starea fizică a omului. Țări că Japonia și Coreea de Sud încurajează și ajută dezvoltarea conceptului de pădure terapeutică, ce are ca rol recuperarea, relaxarea și regenerarea.

Ideea de grădină cu valențe terapeutice este antică, dar definiția acesteia și conceptul sunt moderne. Astfel de grădini sunt întâlnite în toate perioadele și peste tot în lume, variind de la grădinile persane, la grădinile Zen Japoneze până la cele din Egiptul Antic. Grădinile de meditație și restaurare au ca scop reflectarea asupra trăirilor interioare și contactul și sprijinul social.

Grădinile cu caracter terapeutic apar în Europa în Evul Mediu. Ansamblurile mănăstirești sau spitalele includeau curți ce serveau ca locuri de meditare, relaxare și de creștere a plantelor medicinale sau a celor folosite în ceremonii. Spațiul era, în general împărțit de alei ce duceau spre o fântână amplasată central. În secolele 14 și 15 importanta mănăstirilor scade pierzandu- se odată cu ea și interesul și atenția acordată grădinilor dar în secolul 17, apariția medicinei ca știință întoarce atenția asupra spațiilor din apropierea spitalelor. Acest interes se poate datora studiilor făcute asupra metodelor de răspândire a infecțiilor, dovedind astfel, importanța ventilării spațiilor și influențând astfel modul de proiectare al spitalelor. Grădinile au fost folosite cu scop terapeutic abia la începutul secolului 18, în tratarea tulburărilor mintale prin horticultură. După cel de- al doilea Război Mondial proiectarea clădirilor de sănătate publică s- a orientat încă o dată spre tipul de clădire închisă care avea ca scop principal îndeplinirea novoilor personalului medical, și nu a pacienților, dar terapeuții ocupaționali au început să folosească grădinile ca puncte de terapie, semnificând începutul horticulturii terapeutice moderne.

Ca rezultat al mișcărilor demografice și al modernizării și aglomerării orașelor se poate observa o lipsă în analiza aspectelor psihologice și sociale în cadrul proiectării de arhitectură. Acest lucru a dus la scăderea raportului dintre spațiul construit și spațiul verde în cadrul conurbațiilor și la creșterea nivelului de stres sau a afecțiunilor legate de acesta.

Edward O. Wilson, susține în cartea sa, Bophilia, existența unei nevoi de asociere a omului cu mediul natrural. Termenul de biofilie este folosite pentru a descrie orientarea psihologică de a fi în contact cu organismele vii, nevoia subconștientă de a fi aproape de restul lumii, sau, în viziunea lui Aristotel acțiunea de a iubi viața și tot ce este viu.

Procesul de vindecare implică precedee prin care pacientul, sau receptorul primește un tratament fizic pentru restabilirea echilibrului organismului, dar, pe lângă acești factori fizici există și unii spirituali ce pot grăbi, sau încetini procesul de vindecare. Un studiu publicat în 1984 în Science susține faptul că durata de spitalizare a pacienților care aveau o legătură directă cu mediul natural era mai scurtă. În cadrul experimentului în care, Roger Ulrich alege 46 de pacienți din care 23 aveau în imediata apropiere o fereastră și 23 care erau privați de relația cu exteriorul, s- a constatat că pacienții care erau în legătură directă cu natura eveau nevoie de mai puține tratameste și zile de spitalizare.

O fereastră nu îndeplinește doar rolul funcțional de asigurare a iluminării sau ventilării ci și pe cel de legătură între interior și exterior, putând transporta individul intr- un alt spațiu.

Societatea modernă asociază natura și legătura cu acesta unei experiențe capabilă revigoreze fizicul și psihicul uman. Ulrich introduce și conceptul de înrămare” framing of views” atribuindu- le pacienților spații cu vedere spre elemente naturale specifice, cascade, lacuri, copaci, ce servește ca o distragere de la realitate. Această metodă conferă și confort și relaxare ceea ce permite pacientului să se vindece mai repede prin legătura cu natura, pacienții fiind observatori și nu observați.

În publicația Healing Gardens, Roger Ulrich publica articolul “Effects of Gardens on Health Outcome: Theory and Research”, în care demonstrează că individul asociază grădinii și naturii în general, procesul de reabilitare și revigorare și cadrului construit stresul și oboseală. O a doua teorie ar fi ca mediul urban, sau cel construit în general, este suprastimulant producând mărirea nivelului de stres din organism. Organismul uman este genetic „proiectat” să răspundă intr- un anumit fel unor tipuri de peisaje și să primească în mod pozitiv cadrul natural datorită istoriei și evoluției sale.

Novartis physic garden

Novartis Psych Garden este un spațiu de celebrare a tuturor fenomenelor senzoriale, un spațiu în care aromele, culorile și varietatea pot fi observate și studiate. Conceptul de la care pleacă amenajarea este cel al grădinilor mănăstirești și a cunoștințelor dobândite de călugări în cercetarea calităților farmaceut ale plantelor.

Psych Garden este format din două părți: grădină și o dumbravă ce își are originea în pădurile din apropierea satelor celtce ce au existat în apropierea sitului, și constă în două rânduri de arbori Ginkgo biloba separate de o oglindă de apă ce ajută la creearea unei stări de relaxare și concentrare.

Grădina este organizată sub forma unui teatru în aer liber, sau a unui labirint, parțial ascuns de arbuști, iar vizitatorii sunt nevoiți să o parcurgă prin mișcări de zig- zag. Structura se arată pas cu pas printre arbuști și plante medicinale. Zona plantată, coborâtă de la nivelul aleilor, ascunde 32 de tipuri de plante medicinale, și dă o notă aparte compoziției. Poduri din structuri ușoare permit examinarea îndeaproape a plantelor.

Thorncrown Chapel – Cuine Fay Jones

Ascunsă în mijlocul pădurii ce înconjoară Arkansasul, Towncrown Chapel deține titlul de cea mai reușită clădire din America încă din 1980. Luminile, umbrele și reflexiile joacă un rol important în afectul avut, grinzile din lemn și copacii din împrejurimi proiectează un joc unic de umbre . Construcția își schimbă înfățișarea, doar prin aceste elemente, în fiecare oră, zi și anotimp. Cele peste 400 de ferestre și structură unică din lemn creează impresia unei păduri în interiorul pădurii. Nu doar aspectul elementelor este fundamental în relația ce mediul înconjurător ci și forma, materielele, metodele de construcție și imaginile compuse și evocate. Capela este un exemplu de arhitectură care complementează și completeaza împrejurimile prin crearea sentimentului de apartenența, la loc. Ritmicitatea structurii alăturată calmului și liniștii naturii îi dau un caracter sacru.

Centrul de reabilitare Groot Kimmendaal – Koen Van Velsen

Proiectat de Koen van Velsen, The Groot Klimmendaal Rehabilitation Centre integrează transparența, diversitatea, continuitatea, jocurile de lumini și umbre, culoare și contactul cu natura intr- un ansamblu destinat terapiei și vindecării. În ciuda dimensiunilor sale fațada metalică cu inserții de sticlă permite clădirii să se integreze în mediul natural. Structura, relațiile spațiale și funcționale și modul de rezolvare a fațadelor integrează clădirea în mediul natural și natura în clădire, fapt ce asigură pacienților o continuă formă de tratament. Curțile de lumină și spațiile deschise permit un grad ridicat de iluminare naturală și creează legături vizuale între etaje. Spațiile interioare sunt animate de inserții de spații verzi, jocuri de culori, texture, lumini și umbre.

Southdown Institute Ontario

Aspectul general al Institutului corespunde abordării holistice asupra reabilitării și sistemului de sănătate, susținând legatura dintre mediul natural și pacienți. Amplasat intr-o zonă împădurită, mediul natural devine o parte integrată a procesului și mediului de vindecare.

Volumetria simplă este organizată în jurul unei curți ce devine un centru de real interes în cadrul compoziției, oferind atât un spațiu de terapie cât și unul de socializare. Forma, culoarea și texturile alese ajută la construirea unui ansamblu ce se axează pe nevoile indivizilor fără a fi prezentă influența societății sau a cadrului construit adiacent.

Cap. V. Directii si oportunitati

Procesul de vindecare este reprezentat de totalitatea acțiunilor ce trebuie îndeplinite pentru a restabili echilibrul și armonia organismului. Acest procedeu nu poate fi înțeles fără a fi contextualizat, fără a se observa și analiza factorii ce intervin în viața dinamică a individului; incluzându- l nu numai pe el cât și familia, comunitatea și societatea în care trăiește, și mediul înconjurător.

Clădirile nu sunt construite doar cu rolul de protecție și apărare, au ca scop îndeplinirea tuturor nevoilor și necesităților umane. Este necesară încorporarea conceptelor de formă, suprafață și relație în orice parte a clădirii, fie că se urmărește construirea unui mediu calm și liniștit sau unul activ. Modul în care simțim și ne simțim într- un spațiu este direct influențat de calitatea spațiului și de caracteristicile lui.

Mediul construit care permite și facilitează desfășurarea activităților cotidiene încurajează și permite dezvoltarea personală a individului și a societății. Procedeul de proiectare și construire a unei clădiri implică înțelegerea ritmurilor biologiei și neurobiologiei umane.

Percepția și contactul sunt elementele cheie în dezvoltarea unei legături între cei doi, similar modului în care apa și terenul sunt intr- o continuă transformare reciprocă cadrul construit devine modelator al comportamentului uman. Nu suntem doar utilizatori ai unui spațiu, ci modelatori ai unei lumi.

Influența pe care omul o are asupra mediului este vizibilă, subtilă sau mai pregnantă în fiecare element cu care ineracționam , de la obiecte, la metode și materiale până la microclimat, fauna și vegetație.

Forma și spațiul sunt modelatori subtili ai comportamentului individului și societății influentandu- le evoluția și dezvoltarea. Toate aspectele mediului înconjurător acționează asupra noastră prin intermediul tuturor simțurilor, la nivel fizic, psihic și spiritual la scara individuală, culturală și universală.

Forma, culoarea și materialul pot debilita sau revigora atât psihicul cât și fizicul uman. Cadrul construit și utilizarea acestuia sunt influențate de starea de spirit și de energia pe care o transferă, iar modul in care un spațiu este folosit depinde doar de mesajul pe care îl transmite. Lumina, culoarea și mobilarea nu schimba doar modul de utilizare a spațiului ci și cum acesta este perceput, schimbările fizice minore pot avea rezultate majore la nivel spiritual fie că este vorba de o încăpere sau de un oraș.

Între obiect și utilizator există o relație de reciprocitate, influențându- se unul pe calălat atât la nivel micro cât și la nivel macro. Spațiul se dezvăluie utilizatorului printr- o serie de stări și trăiri care, corelate activităților desfășurate în spațiul respectiv pot echilibra și vindecă spiritul uman.

Generații întregi și – au construit lumea prin încercări reușite sau greșeli, descoperind configurații, forme și materiale care, în ansamblu, implică o stare de bine și de satisfacție, atât fizică cât și psihică. Scopul unei arhitecturi care să favorizeze menținerea sănătății sau care să aibă calități curative pare a fi mult mai pregnant în contextul societății contemporane, când spațiul construit acoperă naturalul și suprimă legatura acestuia cu omul.

Alegerea unei soluții arhitecturale sănăntoase oferă organismului un feed- back, o stare generală de bine, care duce la revigorarea și regenerarea lui. Arhitectura influențează evoluția spațiului, ecosistemului, a spiritului locului și nu în ultimul omului iar ideile de astăzi transformă lumea de mâine.

Arhitectura poate fi considerată un stimul al simțurilor, contribuind la înțelegerea și perceperea mediului înconjurător prin imagini, sunete, texturi și mirosuri.

Rolul arhitecturii este acela de a creea metafore existențiale, de a structura și concretiza existența umană, de a reflecta și a materializa imgini ale unei vieți ideale. Ne ajută să recunoaștem și să înțelegem limbajul schimbării și evoluției, să ne plasăm în mijlocul culturii și al timpului. Spațiul, timpul și materia fuzionează într- un singur element care devine, transpus prin intermediul simțurilor, imaginea raportului dintre om și lume.

Bibliografie

Pallasmaa,Juhani, 2005, The eyes of the skin- Architectura and the senses, John Wiley and Sons, Inc.

Day, Cristopher, 1990 Places of the Soul: Architecture and Environmental Design as a Healing Art Thorsons/HarperCollins

Day, Cristopher, 2002, Spirit and place, MPG Books, Bodmin, Cornwall, Great Britain

Ching, Francis, 1996, Form, Space, and Order, John Wiley and Sons, Inc.

Schrank, Sarah,y Ekici, Didem, 2016, Healing Spaces, Modern architecture and the Body, Routlege

De Botton, Allain, 2008, The architecture of happness,Vintage Books, New York

Choay, Francois, 2002.Urbanismul, utopii si realitati, Ed. Paideia, Bucuresti;

Giddens, Anthony 2001. Sociologie. Ed Bic All Central European University Press București

Wirth, Louis, 1938, Urbanism as a way of life, The American Journal of Sociology

Preda, Vasile,2003, Terapii prin mediere artistica,Presa Universitara Clujeana

Koschnitzki, Ken, Healing Gardens

Winterbottom, Daniel, Wagenfield , Amy, 2015, Design for Healing Spaces – Therapeutic Gardens, Timber Press

Birren, Faber, Color psychology and color therapy

Armstrong, Jhon, Botton, Alain , 2014, Arta ca terapie, Ed. Vellant, Bucuresti

Cooper-Marcus, Clare, and Marni Barnes. 1995, Gardens in Health care Facilities: Uses, Therapeutic Benefits, and Design Recommendations. Martinez: Center for Health Design,.

Nightingale, Florence, 1860, Notes on nursing, D. Appleton and Company, New York

Wilson, Edward O., 1984. Biophilia. Harvard University Press, Cambridge

Webgrafie

https://www.archdaily.com/533664/ad-classics-thorncrown-chapel-e-fay-jones

http://www.philipperahm.com/data/projects/hormonorium/index.html

http://www.philipperahm.com/data/projects/splittimescafe/index.html

Rain Room by rAndom International at the Barbican

http://random-international.com/work/rainroom/

http://www.montgomerysisam.com/projects/southdown-institute

http://www.shapedscape.com/projects/novartis-campus-physic-garden

https://www.archdaily.com/784051/novartis-physic-garden-thorbjorn-andersson-plus-sweco-architects