Stud. arh. Adriana Mirabela Puiu [308188]
Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”
[anonimizat]:
Lect. dr. arh. Ion Gabriel Panasiu
București
Aprilie 2017
[anonimizat].
Anatole France
PLAN DE IDEI
1. ARGUMENT
– București – organism a cărui structură s-a modificat în fiecare perioadă istorică;
– transformarea fondului de locuințe de-a lungul timpului;
– prezentarea și motivarea alegerii temei studiate.
2. [anonimizat];
– prezentarea metodei de lucru utilizată pentru realizarea studiului:
– întocmirea unei bibliografii selective;
– studierea, compararea și clasificarea locuințelor;
– [anonimizat], exemplificare.
CAPITOLUL 1: [anonimizat]
– descrierea mecanismelor care au influențat transformarea fondului de locuințe în fiecare nouă perioadă istorică;
– clasificarea zonelor care alcătuiesc spațiul rezidențial bucureștean.
CAPITOLUL 2: [anonimizat]: [anonimizat], [anonimizat];
– fiecare dintre aceste perioade s-a diferențiat radical de perioada anterioară
([anonimizat], cultură, [anonimizat], [anonimizat]);
– pentru fiecare din primele 3 perioade s-a urmărit structura de mai jos:
– stabilirea contextului istoric și a aspectelor semnificative;
– [anonimizat];
– transformarea societății și a arhitecturii, comanditari, arhitecți importanți ai epocii;
– [anonimizat], exemplificare.
– pentru perioada postdecembristă s-au descris fenomenele care au influențat construcția locuințelor cu confort mediu spre ridicat;
– prezentarea elementelor și principiilor comune pentru arhitectura locuințelor cu confort mediu spre ridicat.
CAPITOLUL 3: [anonimizat] a amplasamentului ales pentru diplomă;
– [anonimizat], pot constitui o bază de pornire pentru definirea unor noi tipologii de locuințe bucureștene ce urmează a fi proiectate în zone vechi cu fond construit valoros sau în zone nou constituite.
[anonimizat] o identitate aparte. [anonimizat] a contribuit într-o măsură considerabilă transformarea permanentă a fondului de locuințe. [anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat]el cu evoluția cadrului legislativ și a reglementărilor urbanistice.
Calitatea locuirii, precum și integrarea noilor imobile de locuințe în țesutul urban existent sunt aspecte prioritare care influențează modul de locuire și implicit modul de viață al citadinilor. Deși deseori trecute pe plan secundar, aceste aspecte sunt necesar a fi luate în considerare, în dezvoltarea viitoarelor producții imobiliare.
O serie de caracteristici definitorii pentru București contribuie la compunerea imaginii oferită astăzi de oraș. Două dintre acestea – caracterul eterogen al fondului construit și diversitatea tipologică și stilistică a locuințelor – m-au determinat să optez, la proiectul de diplomă, pentru proiectarea unui mic ansamblu de locuințe colective într-o zonă protejată din București, în care se întâlnesc tipuri variate de locuințe – de la locuințe construite în a doua parte a secolului al XIX-lea până la locuințe construite recent. Prin urmare, am considerat necesar ca, prin subiectul ales, lucrarea de disertație să poată constitui o bază teoretică utilă pentru proiectarea unor locuințe contemporane într-o zonă construită protejată, care include un fond construit semnificativ pentru istoria Bucureștiului. Obiectul de studiu al lucrării este reprezentat de locuințele bucureștene cu confort mediu spre ridicat din perioada modernă și contemporană.
Restrângerea studiului asupra locuințelor cu grad de confort mediu spre ridicat apare deoarece această categorie de locuințe devine zona de interes în cadrul proiectului de diplomă. Locuințele studiate sunt selectate din perimetrul orașului București, ca urmare a alegerii amplasamentului proiectului de diplomă dintr-o zonă construită protejată din centrul orașului. Prin urmare, am considerat că este important și interesant de studiat ce caracteristici au locuințele bucureștene cu confort mediu spre ridicat construite de-a lungul timpului.
În lucrarea de față, locuințele cu confort mediu spre ridicat reprezintă acele locuințe care aparțin construcțiilor evidențiate printr-o relaționare armonioasă cu spațiul negativ (străzi, intersecții, spații amenajate, spații verzi). În același timp, aceste construcții se remarcă prin tehnicile utilizate și prin materialele de calitate superioară folosite. Pentru aceste tipuri de construcții sunt gândite și proiectate spații verzi și amenajate, uneori private, alteori comune. Apariția acestora duce la conceperea unor elemente de relaționare cu spațiile interioare. Multe dintre aceste locuințe sunt caracterizate la interior prin partiuri funcționale cu spații ample, flexibile și la exterior prin volumetrii care traduc schema funțională interioară.
Limita inferioară de timp considerată relevantă pentru începerea studiului este anul 1877, deoarece acest moment a contribuit la trecerea statului român într-o nouă epocă. 1877 este anul în care România intră în Războiul Ruso-Turc (Războiul de Indepenență), în urma căruia își obține independența față de Imperiul Otoman și începe să se rupă treptat de influența acestuia. Ulterior, România devine Regat (1881) și intră într-o nouă etapă de modernizare.
În perioada modernă și contemporană, îndeosebi în prima jumătate a secolului
al XX-lea, au fost dezvoltate tipologii de locuințe care au generat o calitate superioară a locuirii, la momentul respectiv. Acestea prezintă elemente și principii valoroase – din punct de vedere estetic, funcțional, constructiv – lucru deja argumentat și demonstrat în lucrările de specialitate.
Studiul propune următoarea întrebare: în ce măsură este posibilă și utilă o interpretare actuală a unor tipologii de locuințe existente și cum poate aceasta influența procesul de proiectare al noilor locuințe? Prin lucrarea de față încercăm să demonstrăm că o astfel de interpretare poate contribui la definirea unor noi tipologii de locuințe reprezentative pentru București.
OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA STUDIULUI
Principalele obiective ale studiului de față sunt:
Identificarea principalelor tipologii de locuințe cu confort mediu spre ridicat din
perioada modernă și contemporană și evidențierea fenomenelor care au influențat evoluția acestora;
Descrierea tipologiilor de locuințe, precum și analizarea relației locuință – mod de locuire. Prezentarea unor exemple caracteristice, relevante;
Identificarea unor principii și elemente valoroase ce pot fi analizate și valorificate. Ulterior, acestea ar putea contribui la definirea unor tipologii actuale de locuințe bucureștene, stabilind un raport echilibrat între tradiție și modernitate.
Metodologie
Metoda de lucru utilizată:
1. Întocmirea unei bibliografii care cuprinde surse ce oferă informații atât despre locuințele bucureștene construite în intervalul de timp studiat, arhitecți și beneficiari, cât și despre contextul istoric care i-a influențat pe aceștia să construiască într-un anumit mod și care a dus la apariția unor tipuri specifice de locuințe.
2. Studierea și compararea locuințelor cu confort mediu spre ridicat dezvoltate în perioada modernă și contemporană și clasificarea acestora după o serie de criterii considerate relevante.
3. Analiza multicriterială a tipologiilor de locuințe și descrierea caracteristicilor și principiilor specifice fiecărei tipologii. Prezentarea unor exemple reprezentative.
4. Evidențierea modului în care aceste tipologii pot contribui la dezvoltarea noilor proiecte de locuințe și explicarea felului în care realizarea acestui studiu îmi este necesară și utilă la elaborarea proiectului meu de diplomă.
CAPITOLUL 1: LOCUIREA ÎN BUCUREȘTI – PRIVIRE DE ANSAMBLU
Locuințele pe care urmează să le analizăm au fost construite de-a lungul mai multor perioade semnificative pentru București. Ținând cont de acest fapt, am considerat relevantă o trecere în revistă a mijloacelor care au influențat transformarea fondului construit rezidențial de-a lungul vremii, precum și o clasificare a zonelor care alcătuiesc spațiul rezidențial bucureștean. Această scurtă documentare a fost realizată cu ajutorul cărții scrise de Bogdan Suditu, despre locuințele și locuitorii Bucureștiului.
Am menționat anterior că în fiecare perioadă istorică, structura orașului a fost modificată, iar evoluția fondului de locuințe a fost constant influențată de fenomenele economice, politice, culturale și socio-profesionale desfășurate în paralel cu evoluția cadrului legislativ și a reglementărilor urbanistice. Bogdan Suditu descrie mecanismele, aceleași în fiecare perioadă istorică, care coordonează regularitatea evoluției spațiale și a construcției palimpsestului urban bucureștean. Acestea sunt următoarele: 1. În fiecare nouă epocă, limitele orașului sunt relocate către exterior prin apariția de construcții noi amplasate la marginea spațiului construit sau prin includerea așezărilor umane din vecinătate în perimetrul urban; 2. În fiecare nouă epocă, zonele construite sunt transformate – vechi imobile sunt înlocuite selectiv, structuri socio-rezidențiale și texturi urbane sunt înlocuite cu altele care corespund modelelor și necesităților noii epoci; 3. În fiecare nouă epocă, se schimbă structurile socio-rezidențiale – sunt înlocuite în teritoriile de interes prioritar categoriile socio-profesionale originare cu reprezentanți ai noii elite urbane.
Tot în lucrarea menționată ni se amintește că Bucureștiul a urmat la început un model radial și s-a extins de-a lungul principalelor vechi artere de circulație care pornesc dinspre centru, pentru ca apoi să fie completat și diversificat de centrele ansamblurilor de locuințe amplasate în jurul zonei centrale. Bogdan Suditu afirmă că “Spațiul rezidențial bucureștean poate fi împărțit în trei mari zone cu caracteristici relativ omogene, fiecare dintre ele cuprinzând subzone/perimetre de habitat.” El enumeră aceste zone și subzone: zona centrală – care cuprinde centrul istoric, zona locuințelor în teritorii cu parcelare tradițională de factură spontană, zona locuințelor în parcelare prestabilită și centrul civic –, zona intermediară – care cuprinde zona parcurilor rezidențiale ale burgheziei și a cartierelor fostului proletariat urban și zona locuințelor în parcelare prestabilită destinată reprezentanților clasei medii, funcționarilor sau celor mai săraci citadini – și zona exterioară – care cuprinde marile ansambluri rezidențiale, zonele pavilionare periferice cu antecedență rurală și dezvoltări rezidențiale recente.
CAPITOLUL 2: PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA LOCUINȚEI BUCUREȘTENE
CU CONFORT MEDIU SPRE RIDICAT
2.1 Perioada cuprinsă între Războiul de Independență și Primul Război Mondial
2.1.1 Momente istorice și aspecte semnificative
Ultimele decenii ale secolului al XlX-lea:
– 1866 – După detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, este ales un suveran de origine străină ca domnitor al Principatelor Unite Române – prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, locotenent în armata prusacă, rudă îndepărtată a regelui Prusiei și rudă mai apropiată cu împăratul Franței.
– 1877-1878 – Principatele Unite participă la Războiul Ruso-Turc (Războiul de Independență al României), finalizat cu victoria Imperiului Rus. În urma acestui război, România obține independența față de Imperiul Otoman.
– 1881 – România devine Regat, iar Domnul Carol I primește titlul de rege. Neagu Djuvara afirmă că acest fapt este “acceptat de toate puterile, ceea ce ne ridică, din punct de vedere protocolar, la rang de egalitate cu celelalte monarhii din Europa. Este un moment crucial pentru statutul nostru internațional”.
– Alte fenomene importante petrecute la sfârșitul secolului al XIX-lea sunt amintite de Bogdan Suditu (2016). Printre acestea se numără: creșterea economică bazată pe producțiile cerealiere, miniere și petrolifere; reformarea statului și introducerea centralizării autorităților; transformarea capitalei într-un important centru cultural-universitar (se instituie învățământul obligatoriu, pe fondul căruia se înființează noi școli, licee, universități și instituții tehnice); concentrarea instituțiilor militare și clădirea de noi cazărmi pentru că armata își sporește mereu efectivele; extinderea relațiilor comerciale, implicit modificarea sensibilă a zonelor negustorești din oraș.
1906 – Expozitia Națională Generală, București
– Proiectul a avut ca inspirație Expoziția Universală de la Paris din anul 1900.
– Expoziția sărbătorește trei aniversări simbolice: 25 ani de la proclamarea Regatului României, 40 ani de la numirea lui Carol I ca domnitor al Principatelor Unite Române și 1800 ani de la instalarea primilor coloniști romani în Dacia. În cadrul expoziției sunt invitate să participe și alte state, “toate strâns legate de istoria – recentă sau îndepărtată – a României: Franța (« sora cea mare »), Italia (patria lui Traian), Austria și Ungaria (cele două jumătăți ale Imperiului cu cei mai mulți români în afara hotarelor).”
– Pe situl ales – fosta câmpie mlăștionasă a Filaretului (Câmpul Libertății), transformată într-un vast parc național (parcul Carol actual) – au fost construite paviloane naționale și regionale, pavilioane ale administrației locale și generale, dar și pavilioane private.
– Prin această expoziție s-a dorit prezentarea evoluției României în perioada 1866-1906 (evoluție realizată pe diferite paliere: politic, economic, militar, cultutal), dar și sublinierea faptului că poporul român este un popor latin și aparține civilizației occidentale.
– Arhitectura pavilioanelor a fost inspirată atât din exemple istorice importante, cât și din folclor, expoziția find transformată “într-o demonstrație a valențelor multiple ale « stilului național », care beneficia de experiența a două decenii de existență.”
– După terminarea expoziției, « stilul național » devine stil oficial.
1906 – Apare revista “Arhitectura” (sub direcția arhitectului George Sterian), prin care, pe lângă prezentarea de proiecte și lucrări, este ridicată problema necesității unei legi pentru impunerea titlului de arhitect.
1914-1918 – Primul Război Mondial
1918 – formarea României Mari
În ceea ce privește arhitectura:
În perioada cuprinsă între momentul în care România devine regat și primul război mondial, se apelează frecvent la arhitectura europeană ca sursă de inspirație. Sunt imitate importante opere arhitecturale și sunt preluate modele stilistice din Europa, pentru a marca apartenența poporului român la lumea occidentală. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, se remarcă încercări de definire a unei identității naționale, materializate prin căutările unui stil național. Ruxandra Nemțeanu (2009) sintetizează:
Din punct de vedere stilistic, perioada de la declararea României ca națiune (1881) independentă și suverană până la primul război mondial este caracterizată prin preluarea aproape concomitentă a mai multor modele stilistice europene (cu diferitele lor varietăți locale, în funcție de locul de inspirație), de la clasicism la eclectism și ecouri ale Artei 1900, acestor ecouri li se adaugă, începând cu ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, căutările unui stil național.
Aceste modele stilistice, de la cele europene până la stilul național abia apărut, au influențat foarte mult arhitectura clădirilor publice, dar și arhitectura locuințelor particulare.
Legislație și reglementări urbanistice
Evoluția orașului la sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea a fost influențată de următoarele acte normative și reglementări:
– 1873 – Legea privind societățile orășenești pentru credit funciar
– 1874 – Creditul funciar urban din București, înființat în baza legii promulgate în 1873, în scopul facilitării construcțiilor de case și sprijinirii categoriilor salariate. Creditul acorda împrumuturi cu dobânda redusă și înscria ipotecă asupra imobilelor respective. Reglementarea are succes. Un prim aspect important de menționat este că în următorii ani, se construiesc multe locuințe și se extinde orașul în zonele de sud și de est (condiții facilitate celor care aveau terenuri acolo). Un al doilea aspect important este reprezentat de faptul că, în vederea obținerii creditului, mulți clienți din clasa medie sunt condiționați să utilizeze unul din proiectele tip puse la dispoziție de bancă – rezultând astfel “cererea și multiplicarea de locuințe « realizate cu arhitect ».”
– 1878 – Noul regulament de construcții și regulamentul privind salubritatea construcțiilor
– 1881 – Fixarea înălțimilor orașului pe străzile centrale
– 1890 – Regulamentul de construcții
– 1893 – Legea pentru înființarea Casei Orașului
– 1895 – Legea pentru mărginirea orașului
– 1906 – Concursul internațional de sistematizare
– 1910 – februarie – Lege generală referitoare la formarea societăților care construiesc locuințe sănătoase și ieftine, pentru a le vinde sau a le închiria funcționarilor publici și privați, muncitorilor și meseriașilor care se întrețin doar din salariu. Era impusă o valoare maximă a salariului.
– 1910 – mai – Lege specială pentru înființarea unei societăți comunale în scopul construirii de locuințe în București. În urma promovării aceastei legi este înființată Societatea Comunală pentru Construcția de Locuințe Ieftine, care funcționează până la sfârșitul anilor ’40. Această societate avea autorizație pentru cumpărarea de terenuri în scopul lotizării ulterioare a acestora, pentru construirea, pe aceste terenuri, de locuințe individuale sau colective care să fie igienice și ieftine, dar și pentru construirea de locuințe pe terenuri care aparțineau particularilor. Aceste locuințe care se voiau a fi ieftine aveau totuși un preț destul de riricat, care determina apariția de rate lunare greu de acoperit. Din acest motiv, locuințele au fost accesibile mai mult funcționarilor și mai puțin lucrătorilor.
1915 – Proiectul regulamentului pentru parcelări
2.1.3 Locuințe și locuitori. Aspecte semnificative
Ultima parte a secolului al XIX-lea se traduce prin evenimente istorice importante (1859, 1866, 1877), progres (dezvoltare tehnologică, educațională, culturală – fig. 1-6) și orientarea culturii noastre orientale după cea occidentală (în arhitectură, prin preluarea modelelor stilistice europene). Ulterior, a apărut “necesitatea conturării unui specific național cu rol de identificare față de celelalte noi națiuni apărute în Sud-Estul Europei.”, proces care a început prin căutarea unor elemente autentice și valoroase ale poporului român.
Modelele stilistice împrumutate din Europa Occidentală, iar mai târziu și « stilul românesc » nou format, sunt constant utilizate în cazul proiectării locuințelor proprietarilor
cu nivel de trai mediu spre ridicat și ridicat.
Spre finalul secolului, în conceperea partiului și volumetriei locuinței se pune accent pe separarea clară dintre spațiul public și spațiul privat și pe rezolvarea coerentă și rațională a organizării funcționale. Era utilizată următoarea schemă funcțională, sintetizată de Bogdan Suditu: zona de reprezentare (hol de primire, salon/sufragerie, birou) – către stradă, zona de intimitate familială (dormitoare, baie) – la etaj/în camerele din spate și zona de respingere/rol gospodăresc (bucătărie/cuhnie, camere pentru servitori, pivniță, depozit de cărbuni, grajd/garaj, alte dependințe) – la subsol și în zonele din spate ale casei și curții.
Reședințele urbane noi ale familiilor boierești și burgheze sunt proiectate mai întâi de arhitecți străini, iar mai apoi și de arhitecți români care urmaseră studii în străinătate. Se apelează frecvent la modelele arhitecturale occidentale, modelele arhitecturale franceze fiind dominante. Exemple notabile de locuințe inspirate din arhitectura occidentală: vila Elena George Cantacuzino – începută în 1899; arh. Oskar Maugsch (fig. 7), casa Enescu – c.~1909; arh. Petre Antonescu (fig. 8), casa D-lui Dr. I. Goilav – c. 1910; arh. Paul Smărăndescu (fig. 9), vila Adina E. Costinescu – c. 1911-1915; arh. I.D. Berindei (fig. 10).
Întors de la studii din străinătate, Ion Mincu primește de la colonelul Lahovary comanda de a îi construi o casă în « stil românesc ». Arhitectul studiază vreme de aproximativ un an vechea arhitectură românească, înainte de a încerca proiectarea primei locuințe într-o nouă arhitectură românească. Apare astfel Casa Lahovary (fig. 11, 12), finalizată în 1886. Mihail Caffé afirmă că noutatea acestei case provine din folosirea nouă și neașteptată a elementelor vechi și că particularitățile noii creații “rezumă fantezia, puterea inovatoare a arhitectului în cuprinsul tradiției naționale.”
În urma Expoziției Naționale Generale din 1906, «stilul național» este adoptat ca arhitectură oficială și utilizat pentru proiectarea de noi construcții publice. Dar în același timp, stilul este din ce în ce mai des utilizat și pentru proiectarea de locuințe particulare. Proprietarii căutau, prin îndreptarea către acest stil, ca noua locuință să le reprezinte statutul social și să arate susținerea pentru națiunea căreia îi aparțin, care nu cu mult timp în urmă își obținuse independența și devenise regat. Exemple notabile de locuințe construite în stil național: vila Mina Minovici – c. 1905-1906; arh. Cristofi Cerchez (fig. 13), vila D-lui Ing. Alex Cotescu – c. 1911; arh. Paul Smărăndescu (fig. 14), vila Dr. Ciru Iliescu – c. 1910; arh. Petre Antonescu (fig. 15) și Vila Colonel Nicolae Bădulescu – c. ~1912; arh. Paul Smărăndescu (fig. 16) – ambele din lotizarea Ioanid.
La începutul secolului XX, alegerea limbajului arhitectural este schimbătoare. Bazil Gh. Assan (geograf și explorator), își construiește două locuințe grandioase, complet diferite din punct de vedere al modelelor stilistice adoptate. Prima locuință (c. 1910-1914) este proiectată de arh. Ioan D. Berindei și este inspirată de eclectismul fin-de-siėcle Beaux-Arts (fig. 17, 18). A doua locuință (c. 1902-1913), situată la doar câteva străzi de prima, este proiectată de Marcel Kammerer (discipol al lui Wagner) și introduce Jugendstil-ul în peisajul urban bucureștean (fig. 19). Aceasta anunță, atât prin aspectul exterior, cât și prin spațiile interioare (fig. 20, 21), o modernitate ce avea să fie mai bine cunoscută de bucureșteni abia în anii 1920.
2.1.4 Tipologii de locuințe
A. Locuințe construite după modelele arhitecturale occidentale
Vilele inspirate din modelele arhitecturale occidentale construite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost proiectate ca locuințe unifamiliale; nu există exemple de acest tip și cu acest grad de confort cu două sau mai multe apartamente. Regimul de înălțime uzual este D+P+M sau P+D+E+M. Cele mai multe locuințe sunt de factură eclectică, inspirate din diverse stiluri – un exemplu relevant în acest sens este Lotizarea Ioanid, care include vile foarte diferite din punct de vedere stilistic: stil eclectic de factură clasic franceză, stil eclectic de inspirație romantică, stil romantic cu elemente preluate din arhitectura gotică, stil eclectic cu elemente din repertoriul academismului francez, stil eclectic care combină elemente preluate dintr-o varietate de stiluri.
La începutul secolului încep să apară lotizări și ansambluri de locuințe omogene și coerente, realizate după regulamente. Anumite ansambluri sunt organizate în jurul unor grădini publice, idee preluată tot din Occident. Aceste lucruri fac ca mare parte din locuințele cu confort mediu spre ridicat din acea perioadă să fie construite în astfel de ansambluri și să țină cont de o serie de considerente urbanistice precum raportarea față de vecinătăți și față de stradă, raportarea la spațiul neconstruit (intersecții, piețe, grădini și parcuri publice), etc.
Din punct de vedere al relației cu vecinătățile și cu strada, construcțiile sunt realizate în regim izolat sau, mai rar, în regim cuplat și sunt, de obicei, puțin retrase de la aliniament. Intrarea principală este poziționată pe fațada orientată către stradă sau, uneori, pe una dintre fațadele laterale și este marcată în volumetrie și fațadă prin diverse mijloace, precum utilizarea de elemente decorative eclectice atent studiate și optarea pentru copertine cu forme speciale – adeseori marchize.
Organizarea planimetrică este de factură eclectică. Accesul principal se face de regulă printr-un vestibul care dă într-un hol principal, în jurul căruia sunt grupate încăperile. În cazul locuințelor cu un singur etaj destinat spațiilor de locuit, zona de zi este clar separată de zona de noapte. În cazul locuințelor care au două niveluri destinate spațiilor de locuit, parterul este alocat zonei de zi, iar etajul – zonei de noapte. Scara este de multe ori amplasată în axul intrării, accesibilă direct din holul central. Există partiuri, volumetrii și fațade simetrice și asimetrice, în funcție de cerințele comanditarilor, ideile arhitecților și sursele de inspirație.
Un exemplu caracteristic pentru începutul secolului al XX-lea este vila Iatan Poenaru din lotizarea Ioanid (fig. 22-25), prezentată de Vlad Bedros în lucrarea dedicată lotizării și parcului Ioanid coordonată de Cristina Woinaroski. Șantierul începe în 1912, după planurile realizate de arh. Paul Smărăndescu, dar construcția este ulterior ridicată după proiectul semnat de arh. Ioan D. Berindei.
B. Locuințe construite « în stil național » (neoromânesc)
B.1. Locuințe construite într-un stil neoromânesc specific pentru începutul
secolului al XX-lea
Asemenea locuințelor cu confort mediu spre ridicat inspirate din modelele occidentale, multe din locuințele realizate în stil neoromânesc la începutul secolului
al XX-lea se subordonează unor considerente urbanistice rezultate în urma apariției unor regulamente: raportarea față de vecinătăți și față de stradă, raportarea la spațiul neconstruit (intersecții, piețe, grădini și parcuri publice). Regulamentele realizate special pentru anumite zone (spre exemplu, lotizarea Ioanid) recomandau concepția fațadelor vilelor în stil românesc.
Volumul coordonat de Cristina Woinaroski care studiază locuințele din lotizarea și și parcul Ioanid descrie caracteristicile principale ale primelor locuințe neoromânești. În această perioadă de început, sursele principale de inspirație ale arhitecților care proiectează locuințe în stil neoromânesc sunt: arta brâncovenească și arta bizantină, vechile mânăstiri, curțile domnești și boierești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și culele din Oltenia. Volumetriile sunt compacte și asimetrice – asimetria se realizează prin intermediul accentelor verticale date de bovindouri și foișoare. Poziția intrărilor principale este, de asemenea, asimetrică. Intrările au copertine din lemn, acoperite cu șiță sau cu țigle speciale. Plastica fațadelor este caracterizată de elemente precum coloane scurte care susțineau arcuri în plin cintru sau trilobate, frize cu motive vegetale și ancadramente din similipiatră cu decorații bizantine, brâie în torsadă. Imaginea fațadelor este completată de elemente precum lemnul sculptat, jardiniere din fier forjat, traforuri, etc. Sunt utilizate materiale și culori care ajutau la realizarea unei imagini apropiate de aspectul tradițional al vechilor construcții: albul mânăstiresc care contrastează culoarea închisă a profilaturilor și ancadramentelor realizate din similipiatră, placajele pentru socluri din piatră buceardată, cioplită sau din similipiatră, țiglele smălțuite în culoari precum verde, ocru, brunuri.
Regimul de înălțime utilizat este D+P+M sau D+P+E+M. Cele mai multe vile adăpostesc locuințe unifamiliale, dar există și vile cu două apartamente separate, suprapuse – câte un apartament pe nivel. Accesele în apartamente sunt diferențiate.
Partiul este de regulă asimetric. La toate locuințele există un hol central din care se face distribuția către celelalte încăperi. Se păstrează schema de separare a funcțiunilor zonă de zi-zonă de noapte-zonă cu rol gospodăresc. În cazul vilelor cu două niveluri alocate spațiilor de locuit, camerele de zi și bucătăria cu o parte din anexe ocupă parterul, iar dormitoarele și baia ocupă etajul. Biroul este de regulă amplasat în zona intrării principale, către stradă. Spațiile cu rol de reprezentare – sufragerie, salon, etc – sunt amplasate către partea vizibilă dinspre stradă sau către spații verzi amenajate private sau publice sau către alte puncte de interes. Celelalte spații (camere pentru servitori, camere de studiu pentru copii, anexe ale bucătăriei, depozitări, alte dependințe, etc) ocupă demisolul și mansarda. De obicei, pentru locuințele desfășurate pe parter și etaj există cel puțin două accese diferențiate și două noduri de circulație verticală – principal/secundar.
Două exemple edificatoare pentru locuințele neoromânești construite până la primul război mondial sunt vila Dr. Ciru Iliescu proiectată de către arhitectul Petre Antoenscu ca locuința unifamilială (fig. 26, 27) și vila Col. Nicolae Bădulescu proiectată de către arh. Paul Smărăndescu, formată din două apartamente suprapuse (fig. 28, 29).
B.2. Locuințe construite în stil neoromânesc la care s-a adaptat modelul locuinței de târgoveț care aparține arhitecturii orășenești autohtone
Arhitectul Cristofi Cerchez studiază și analizează modelul locuinței de târgoveț, model pe care îl consideră valoros și potrivit pentru locuința orășeanului și al cărui stil încearcă să îl reactualizeze. El cercetează caracteristicile acestui tip de locuire, cu ajutorul exemplelor întâlnite în diverse orașe (Pitești, Târgoviște, Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung-Muscel, etc), dar și în București: Casa Ciurcu din Str. Labirint și Casa Moruzi din Calea Victoriei – astăzi dispărute – și casa Melic din Str. Spătarului (fig. 30, 31), care există și astăzi.
Scurtă descriere a locuinței de târgoveț
Locuința de târgoveț este o casă cu două nivele, compusă din parter și etaj. Parterul are înălțime redusă și este ridicat doar cu o treaptă mică de la trotuarul care înconjura casa. Acesta este destinat sălii de mese și anexelor acesteia: bucătării, cămări, depozite. Dintr-un vestibul destul de spațios pornește o scară de dimensiuni ample care duce la catul de sus, destinat camerelor principale de primire și de locuit. Spațiile de locuit comunicau, în multe cazuri, cu un pridvor închis cu geamuri. Legat de imaginea exterioară, sunt de remarcat câteva aspecte: fațadele simple, văruite în alb și cu puține decorații, raportul volumelor dintre parterul scund și etajul generos dimensionat, golurile de formă dreptunghiulara, ușa de la intrarea în casă fiind singurul gol care reia forma semicercului, imitând modelul intrării în pivniță.
Acest tip de locuință devine suportul arhitectului în procesul de compunere a unei variante proprii de locuință în stil neoromânesc. Locuințele proiectate în această manieră sunt compuse dintr-un parter scund, rezervat spațiilor cu rol gospodăresc și un etaj înalt, rezervat camerelor de locuit. Fațadele sunt văruite în alb și subtil decorate. Cornișa este simplă, ușor ornamentată. Ferestrele au de obicei formă dreptunghiulară, doar ușa de la intrare preluând forma semicercului. Sunt interpretate și introduse elemente precum cerdacul sau pridvorul închis cu ferestre – geamlâcul. Este utilizat lemnul pentru tratarea și închiderea acestor elemente.
Un exemplu este casa Stanovici din Str. Remus nr. 6 (fig. 32, 33), a cărei construcție începe în anul 1912. Locuința proiectată de arh. Cristofi Cerchez, inspirată din modelul locuinței de târgoveț este descrisă de Ruxandra Nemțeanu în lucrarea sa dedicată vilei în stil neoromânesc. Parterul, de înălțime redusă, cuprinde spațiile cu rol gospodăresc, iar etajul cuprinde camerele de locuit. La etaj se ajunge printr-o scară din piatră ornamentată cu motive decorative. În toate camerele principale, precum și într-o fostă capelă de rugăciuni se intră dintr-un hol central. Inițial, către stradă a fost amenajată o seră de flori și o cameră-salon alăturată, ambele spații fiind separate de hol prin arcade deschise. Fațadele văruite în alb sunt subtil decorate. Cele două registre orizontale sunt separate de un brău profilat. La parter apar două arcuri în plin cintru, de zidărie groasă, care se sprijină pe un capitel de piatră ce aparține unei coloane înfundate în pământ. Arcele nu țin cont de axele ferestrelor rectangulare, perfect ordonate ale etajului. Cornișa este simplă, doar ușor ornamentată, ascunsă sub streașina a cărei lățime depășește un metru. Către curte este amplasat un cerdac retras, ai cărui stâlpi de lemn ciopliți sunt legați de o balustradă scundă formată din colonete lucrate la strung. În compoziția volumetrică apare un rezalit cu colțuri teșite, tratat în lemnărie aparentă la etaj, asemenea unui pridvor închis cu ferestre, geamlâc – element utilizat des la construcțiile trecute.
2.2 Perioada interbelică
2.2.1 Momente istorice și aspecte semnificative
În Bucureștiul interbelic, o serie de aspecte au favorizat dezvoltarea de locuințe cu confort mediu spre ridicat. Printre acestea se numără:
Perioada interbelică a fost o perioadă de dezvoltare pentru întreaga Europă de Răsărit, inclusiv pentru România – unde a existat o creștere economică ridicată și
s-au dezvoltat în special următoarele paliere: industrial, tehnologic, cultural, educațional.
Apariția, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a unui curent de avangardă în spațiul european, manifestat în artă și în literatură, a influențat societatea românească aflată în proces de transformare în perioada interbelică. Prin urmare, aceste influențe s-au resimțit și în arhitectura locuințelor.
În anii interbelici arhitectura Bucureștiului a fost marcată de progresul realizat în domeniul tehnologic și de utilizarea de noi materiale de construcție.
În anul 1928 este enunțat titlul de arhitect cu drept de semnătură. Această măsură a fost necesară pentru că multe din construcțiile apărute pe teritoriul României după Primul Război Mondial erau executate sub coordonarea unor antreprenori, care lucrau după planuri realizate de arhitecți. Antreprenorii multiplicau, adaptau și utilizau apoi planurile pentru alte construcții, fără știrea și plata arhitecțlor.
Multe din locuințele de calitate ridicată din perioada interbelică au fost rezultatul unei bune colaborări între arhitect (proiectant) și executantul proiectului său.
2.2.2 Legislație și reglementări urbanistice
Evoluția orașului în perioada interbelică a fost influențată de următoarele acte normative și reglementări:
– După încheierea războiului, sunt necesare soluții pentru acoperirea necesarului de locuințe și pentru asigurarea dezvoltării orașului. Primăria Bucureștiului este unul dintre organismele implicate. În anul 1919, studiul de sistematizare a Capitalei, întrerupt din pricina războiului, este reluat de către serviciul tehnic al municipalității.
– 1921 – este aprobat Planul General de Sistematizare, primul plan urbanistic al Capitalei, realizat de Cincinat Sfințescu. Planul este aprobat de Consiliul de Miniștri și ulterior, la data de 18 aprilie 1921, este promulgat prin decret regal. În anii următori a fost modificat și completat de câteva ori. Prin acest plan s-a renunțat la împărțirea orașului în zone de construcții concentrice (ocoale) și s-a realizat trecerea la împărțirea după funcțiuni: zona centrală (zona I), zone diferențiate de locuințe (cartiere de vile și locuințe ieftine), zone industriale, zona verde (parcuri) și zona militară amplasată în vestul orașului. Apare, astfel, o primă « zonificare funcțională » a orașului. Conținutul planului tratează o serie de aspecte care au influențat ulterior evoluția locuințelor. Printre acestea se numără: conformarea parcelărilor existente și viitoare, modul de așezare al clădirilor pe teren, înălțimea clădirilor, modul de conformare al suprafețelor libere și curților interioare (închise și deschise), raportul construcțiilor noi cu fondul construit existent, etc.
– 1921 – Legea pentru încurajarea construcțiilor de clădiri, prin articolul 38, reglementează pentru prima oară “problematica indiviziunii în cazul imobilelor colective cu etaje sau apartamente.”
– 1925 – Legea pentru unificarea administrativă, prin care “s-a stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului național”.
– 1926 – Pe baza legii menționate anterior este promulgată Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București. Aceasta este prima lege specială administrativă concepută exclusiv pentru București. Prin lege s-a definit o nouă extindere a orașului (prima oficială după Legea pentru mărginirea orașului din 1895). Dar totodată s-a stabilit ca, din acel moment, delimitarea orașului să fie definită prin planul de sistematizare în loc să se facă pe cale administrativă. În urma apariției acestei legi a fost extins teritoriul administrativ al capitalei, Bucureștiul fiind împărțit în două zone: zona centrală (orașul propriu-zis) și zona periferică (restul teritoriului) – organizare care a permis o planificare mai bună a întregului teritoriu (care reprezenta zona metropolitană a Capitalei).
– 1928 – Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri menține idei, principii și preia în întregime anumite articole din regulamentele secolului trecut, dar în același timp asimilează idei caracteristice urbanismului anilor ’20.
– 1930 – Este înființată Casa Autonomă a Construcțiilor (ulterior numită Casa Construcțiilor). Aceasta avea ca scop construirea de locuințe de tip popular (maxim trei camere și dependințe necesare) și de tip economic (maxim cinci camere), dar și acordarea de împrumuturi în vederea construirii de locuințe oamenilor cu venituri reduse.
– 1935 – Este aprobat Planul Director de Sistematizare. Acesta a fost conceput în jurul a două elemente esențiale – circulația și zonificarea, dar propunea și soluții pentru utilizarea terenurilor, pentru delimitarea spațiilor construite, pentru dotări și pentru înfrumusețarea orașului. În plus, s-a acordat importanță problemelor de interes social, în special problemei locuințelor pentru populația săracă.
– 1939 – Regulamentul de construcții și alinieri
– O parte dintre ideile incluse în Planul Director de sistematizare din 1935 și în Regulamentul de construcții și alinieri din 1939 au fost formulate cu ajutorul unor principii discutate de către “Comisiunea specială pentru aplicarea regulamentului de construcțiuni și alinieri”.
Această comisie a funcționat între 1928 și 1934, apărând ca urmare a lipsei de concordanță dinte planul de sistematizare (pe baza căruia au fost întocmite prevederile regulamentului din 1928) și realitatea urbană care se afla în continuă schimbare.
– Prin urmare, în planul din 1935 și în regulamentul de construcții din 1935 se remarcă o serie de lucruri importante: este preluată ideea de clasă de construcție și sunt preluate prevederi din regulamentul din 1925 al Berlinului, este evidențiat faptul că alinierea străzii și alinierea construcțiilor înseamnă lucruri diferite, este introdus un capitol special referitor la parcelări, apare ideea de zonă mixtă, sunt introduse prevederi referitoare la înălțimile clădirilor spre vecinii laterali și spre fundul parcelelei și la adâncimea construcției pe fundul parcelei.
2.2.3 Locuințe și locuitori. Aspecte semnificative
În anii ce au urmat primului război mondial, au apărut schimbări majore în întreg spațiul european. Totul s-a petrecut într-un ritm mai accelerat. Odată cu industrializarea, a început să fie apreciată “frumusețea formei simple, determinată de funcțiune, purificată de ornamente inutile”. Schimbări revoluționare au apărut în arhitectură, design de interior și de produs, modă, etc. Adina Nanu vorbește despre câteva dintre aceste schimbări. În arhitectură, se remarcă localul-manifest al școlii Bauhaus, proiectat în anul 1925, unde betonul armat și sticla alcătuiesc volume geometrice simple, lipsite de decorații. Obiectele de mobilier încep să aibă forme simplificate. Mobilierul nou, inovator, realizat din țeavă metalică, intră în contrast cu mobilierul realizat înainte de război – din lemn sculptat, decorat cu motive eclectice, baroce sau clasicizante. Desenul de modă și de produs descoperă, asemenea altor ramuri, geometria și simplitatea. Toate aceste schimbări pătrund, într-o măsură mai mică sau mai mare, și în spațiul bucureștean (fig. 34-37).
În perioada interbelică, se construiesc în continuare locuințe inspirate din modelele stilistice occidentale (dar mai rar) și locuințe în stil neoromânesc. Spre deosebire de locuințele neoromânești anterioare, cele interbelice au mai puține tendințe ornamentale și mizează pe simplitatea formei, utilizând doar anumite principii și elemente considerate relevante pentru tradiția românească (fig. 38, 39). Dintre arhitecții care au proeictat locuințe în diferite variante ale acestui stil, îi amintim pe Petre Antonescu, Duiliu Marcu, Cristofi Cerchez, Paul Smărăndescu, Arghir Culina, Statie Ciortan, Gheorghe Simotta, Henrieta Delavrancea-Gibory, Virginia Andreescu-Haret, Dumitru Ionescu-Berechet.
Locuințele de tip vilă și imobilele colective de mică și medie înălțime, construite în stilul arhitecturii moderne, alcătuiesc un fond construit reprezentativ pentru arhitectura perioadei interbelice (în special intervalul de timp reprezentat de anii ’30 – ‘40). Arhitectura acestor locuințe este destul de diversificată, de la locuințe de “un modernism pur, nealterat, rece și suveran, reprezentând, prin opera lui Horia Creangă, dar și a multor altor arhitecți, prototipuri ale genului și ale avangardei europene” (fig. 40, 41) la locuințe care “oferă fanteziei Art Deco cel mai larg câmp de maifestare, de la volumetria generală până la detaliul minor.” (fig. 42, 43). Dintre arhitecții reprezentativi pentru arhitectura modernă a locuințelor din perioada interbelică îi amintim pe Horia Creangă, Marcel Iancu, George Matei Cantacuzino, Octav Doicescu, Duiliu Marcu. Alexandru Zamfiropol, Gheorghe Simotta și Henrieta Delavrancea-Gibory au avut, de asemenea, lucrări reprezentative. Locuințe moderne au mai fost realizate și de alți arhitecți, precum: Tiberiu Niga, Ion Boceanu, Jean Monda etc.
2.2.4 Tipologii de locuințe
A. Locuințe construite în stil neoromânesc
În perioada interbelică se construiesc în continuare locuințe în stil neoromânesc, aceasta reprezentând perioada de apogeu a stilului. Spre deosebire de locuințele neoromânești anterioare, cele interbelice au mai puține tendințe ornamentale și mizează pe simplitatea formei, utilizând doar anumite principii și elemente considerate relevante pentru tradiția românească.
Regimul de înălțime cel mai des utilizat este în continuare D+P+M sau D+P+E+M. Cele mai multe vile adăpostesc locuințe unifamiliale, dar există și vile cu două apartamente separate și accese diferențiate. În această perioadă apar și imobile de raport în stil neoromânesc cu trei sau mai multe apartamente.
A.1. Locuințe construite în stil neoromânesc – simplificarea modelului și compunerea lui pluralistă
În perioada interbelică modelul de locuință neoromânească este simplificat. Arhitecții optează pentru “compunerea lui pluralistă prin coroborarea subansamblurilor spațiale medievale culte și a modelelor vernaculare, cu asimilarea unor decorații europene”. Astfel, exteriorul este de inspirație națională, în timp ce spațiile interioare sunt simplificate, devenind mai confortabile, mai puțin artificiale și mai reprezentative pentru locuitorii acestei perioade. Acest nou concept de stil național apare ca o adaptare la modernitate și confort, fiind susținut și de argumente financiare și structurale.
Schema funcțională utilizată anterior se păstrează – cu separarea fucțiunuilor zi-noapte-serviciu, cu cele două accese diferențiate și cele două noduri de circulație verticală. Conform Ruxandrei Nemțeanu, sunt utilizate două tipuri de partiuri: cel simetric sau parțial asimetric și cel asimetric. Partiul simetric sau parțial asimetric este de influență academic-neoclasicizantă și este utilizat atât la locuințele aristocrate, cât și la locuințele clasei de mijloc. Simetria este realizată prin poziția holului central de primire, care este axat cu intrarea principală, dar și cu axul central al fațadei principale. Deseori, ordinea acestui tip de partiu se transmite și în fațade, rezultând o monumentalitate a acestora. Partiul asimetric, constituit organic, se regăsește mai ales la locuințele burgheziei medii. Asimetria este dată de două aspecte: fațada principală nu mai are neapărat intrarea amplasată frontal și simetric, iar spațiile interioare care compun partiul sunt constituite organic și au legături multiple și flexibile.
Casa Dr. Dobrovici (fig. 44-46), proiectată de arh. Duiliu Marcu, este un exemplu de locuință realizată într-un stil neoromânesc simplificat. Ruxandra Nemțeanu notează câteva aspecte semnificative. Parterul este compus din următoarele piese: un hol pe două niveluri – care are și rol de sală de așteptare pentru bolnavi, un birou-bibliotecă – fiind folosit și drept cameră pentru consultații , o sufragerie care comunică direct cu holul și cu oficiul, camere de servicii, anexe. Etajul este compus din două dormitoare, o cameră principală, o cameră de lucru, spații de serviciu. Scarii libere din hol i s-a acordat o atenție deosebită. Este de remarcat faptul că doar puține elemente decorative și finisaje s-au realizat din materiale calitative. Cele mai multe finisaje interioare și exterioare s-au realizat din materiale ieftine, din motive financiare. Fațada orientată către bulevard prezintă un parament realizat din cărămidă aparentă și piatră și o serie de ornamente variate, amintind de arhitectura tradițională.
A.2. Locuințe construite în stil neoromânesc – modelul în stil regional balcanic
Căutările de modele noi de locuințe urbane începute înaintea războiului s-au materializat prin adaptarea unor modele de locuințe autohtone noilor vile. Cristofi Cerchez încearcă pentru prima oară adaptarea modelului locuinței de târgoveț. El este urmat în perioada interbelică, într-o măsură mai mică sau mai mare și de alți arhitecți, precum Henrieta Delavrancea Gibory și Gheorghe Simotta. La acest model de locuință sunt de remarcat detaliile “mai apropiate de pitorescul locuințelor semirurale”. Printre exemplele de locuințe reprezentative se numără casa Eufrosina Mătăsaru și vila Riri Delavrancea.
Casa Eufrosina Mătăsaru (fig. 47), realizată de arh. Cristofi Cerchez. Un demisol ieșit din pământ reprezintă parterul, care adăpostește anexele gospodărești (pivniță, camere de serviciu, spălătorie și wc de serviciu), iar etajul este de fapt un hoch-parter care conține camerele de locuit (salon, sufragerie, dormitoare), bucătăria și spațiile de serviciu aferente acestora (oficiu cu cămară, wc de serviciu). Ruxandra Nemțeanu notează aspecte despre imaginea exterioară. Cerdacul orientat către stradă reprezintă piesa de valoare a fațadei. Se evidențiază prin parapeții din zidărie decorați cu panouri cu elemente florale din stuc și prin stâlpii eleganți de lemn.
Vila Riri Delavrancea (fig. 48), proiectată de arh. Henrieta Delavrancea Gibory ca locuință proprie, este un duplex realizat ca anexă la casa sorei sale, Cella Devavrancea. Locuința care se inspiră, la exterior, din tipologia caselor balcanice se compune din parter, etaj și o fostă terasă. Două camere și bucătăria compun parterul, iar două dormitoare și o baie sunt amplasate la etaj. O scară de lemn de stejar realizează legătura dintre cele două etaje. Ruxandra Nemțeanu vorbește despre imaginea exterioară a locuinței. Etajul ieșit în consolă cu aproximativ un metru este susținut de elemente de lemn puternice. Intrarea este acoperită de o copertină din lemn, puțin decorată. Ferestrele mici de lemn sunt subîmpărțite de sprosuri orizontale, rezultând ochiuri mici pătrate. La colțurile casei, rotunjite, apar ca elemente decorative colonete angajate. Acoperișul acoperit cu olane are o pantă lină și iese puternic în consolă cu o lățime de circa un metru.
B. Locuințe construite în stilul arhitecturii moderne
Imobilele construite în stilul arhitecturii moderne sunt caracterizate fie de un modernism pur, nealterat, fie de un modernism mai puțin riguros, influențat din arhitectura Art Déco sau chiar din tradiția veche bucureșteană. Petru Gheorghiu notează că “Locuința bucureșteană modernă, de mică și medie înălțime, este în egală măsură europeană, dar și locală, căci limbajului de factură abstractă al compoziției volumetrice îi corespunde o înțelegere profundă a dorințelor utilizatorilor locali.”.
În lucrarea despre locuințele bucureștene moderne de mică și medie înălțime construite în perioada 1930-1940, Petru Gheorghiu descrie câteva constante care se regăsesc la toate imobilele de locuințe moderne, dar în proporții diferite, în funcție de înălțimea acestora. Aceste constante sunt tipul de volumetrie, modul de compunere al fațadelor, coerența relației spațiu interior – spațiu exterior, elemente care contribuie la expresivitatea volumetrică, și tipul de acoperire. Volumetria este simplă, dar în același timp dinamică, lucru rezultat prin dispunerea de accente verticale într-o structură plastică dominant orizontală. Registrul superior al tripartiției orizontale aferente volumetriei este marcat prin accentuarea plinurilor, la imobilele de înălțime mică sau prin tratarea diferită a acestei zone de masa dominantă a etajelor – utilizând retrageri succesive, în cazul imobilelor de înălțime medie. Relația spațiu interior – spațiu exterior este una coerentă. Suprafețele vitrate sunt ample și simple, rezultând o transparență a fațadelor, iar plinurile dispun de detalii constructive și de finisaj calitative, realizate cu materiale și tehnologii constructive noi pentru momentul respectiv. La realizarea expresivității volumetrice contribuie o serie de elemente. Limitele proprietății și accesele de trei tipuri – principale, secundare și auto – participă la imaginea volumetrică, prin tratarea distinctă a unor suprafețe, calitatea execuției și a materialelor, raportul plin/gol, masivitate/transparență. Modul de acoperire nu este în terasă (conform principiilor arhitecturii mdoerne internaționale), ci în pantă (necesară din cauza condițiile climatice din București).
Aceste locuințe introduc lucruri noi preluate din arhitectura modernă (cum ar fi expresia volumetrică și aspecte legate de utilizarea spațiului), dar preiau și lucruri caracteristice locuirii tradiționale (spre exemplu, utilizarea a două noduri de circulație verticală – principal și secundar – și acoperirea în pantă – deși pare realizată în terasă).
B.1. Locuințe unifamiliale în vile
Luminița Machedon descrie o serie de elemente cu caracter constant regăsite la majoritatea vilelor. Compoziția volumetrică este compusă din volume geometrice, pure, în care apar suprafețe mari vitrate. Împreună cu o îmbinare a elementelor orizontale și verticale, rezultă o arhitectură dinamică. Partiurile prezintă unele aspecte comune – modul de grupare a funcțiunilor, gradul de flexibilitate a spațiului interior. Relaționarea spațiului interior cu spațiul exterior se realizează prin două elemente – suprafețe vitrate mari și terase ample, rezultând astfel continuitate și fluiditate spațială. Materialele și tehnicile de construcție utilizate sunt calitative, iar detaliile de arhitectură sunt rafinate, elegante și bine executate.
Un exemplu de locuință unifamilială modernă din perioada interbelică este vila Jean Juster (fig. 49, 50), proiectată de arh. Marcel Iancu.
B.2 Locuințe în imobile cu două sau mai multe apartamente
B.2.1 Imobile de locuințe de înălțime mică (maxim P+2)
Aceste tipuri de locuințe derivă direct din locuința unifamilială – tip vilă – , au o organizare spațială simplă și conțin unul, maxim două apartamente pe nivel.
Un astfel de imobil reprezentativ pentru arhitectura locuințelor interbelice este vila A. Thomas proiectată de arh. Horia Creangă (fig. 51, 52). Compoziția volumetrică este simplă, clară, iar fațadele sunt lipsite de decorații. Vila are parter și etaj și conține câte un apartament pe nivel.
B.2.2 Imobile de locuințe de înălțime medie (P+3 sau P+4)
Această categorie cuprinde imobile cu câte două apartamente pe nivel, având deseori ponderi inegale și uneori, cu câte trei apartamente pe nivel, al treilea fiind de dimensiuni mai mici – studio (foarte rar apar două studiouri).
Imobilul Elena Ottulescu (fig. 53, 54), realizat de arh. Horia Creangă este unul dintre cele mai reușite exemple care ilustrează această categorie de locuințe.
B.2.3 Imobile de locuințe colective de înălțime mare
2.3 Perioada comunistă
2.3.1 Momente istorice și aspecte semnificative
1939-1944 – Al Doilea Război Mondial
1947 – Instaurarea Republicii Populare Române
După 1948:
– Sunt luate măsuri pentru eliminarea proprietății private: stabilizarea monetară, naționalizarea proprietăților industriale si bancare (1948), exproprierea moșiilor (1949), naționalizarea imobilelor (1950). Ca urmare a acestor măsuri, societatea a devenit dependentă, subordonată noului regim.
– Începe și evoluează procesul de industrializare. Implicit, crește numărul de membri ai clasei muncitoare.
– Sunt căutate soluții pentru acoperirea necesarului de noi locuințe (8499 locuințe au fost distruse și avariate în urma bombardamentelor din timpul războiului; în plus, sunt necesare locuințe pentru noua clasă muncitoare industrială).
O parte din casele naționalizate au devenit imobile destinate locuirii comune (prin impunere de chiriași). Au rezultat astfel noi unități locative, prin compartimentarea spațiilor de locuit inițiale.
Locuințele care se remarcau prin localizare, dimensiuni, calitate arhitecturală, confort au devenit, după ce au fost naționalizate, sedii destinate noilor instituții sau locuințe pentru liderii comuniști.
1952-1956 – Cvartalul de blocuri de tip sovietic este utilizat ca model arhitectural.
Cvartalele au reprezentat un pas intermediar între sistemele de lotizări specifice proprietății individuale și ansamblurile de locuințe colective, caracterizate prin număr ridicat de niveluri și spații rezidențiale utilizate în comun.
După 1956 apare o altă concepție despre construcția de apartamente, iar normativele sunt modificate; începe să fie promovată realizarea de locuințe în ansambluri funcționaliste.
1965 – Este adoptată Constituția din 1965 care proclamă Republica Socialistă Română.
În anii ’70 – ’80 au fost construite câteva serii de blocuri cu confort mediu spre ridicat, de mică înălțime, izolate pe lot și cu număr redus de apartamente cu suprafețe destul de mari. Pentru acestea s-au acceptat derogări de la regulile referitoare la construcțiile de locuințe. O parte dintre ele sunt unicate arhitectural (locuințe de protocol), iar o parte s-au realizat prin OCLPP.
1989 – Revoluția Română, urmată de sfârșitul regimului comunist.
1990 – Începe tranziția către statul democratic din prezent.
2.3.2 Legislație și reglementări urbanistice
Evoluția orașului în perioada comunistă a fost influențată de următoarele acte normative și reglementări:
– 1950 – Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, care stipula trecerea în proprietatea statului a imobilelor ce aparțineau foștilor moșieri, bancheri, industriași, mari comercianți și celorlalte « elemente » ale marii burghezii.
– 1952 – Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2447/1952 care reglementa construcția și reconstrucția orașelor și organizarea activității din domeniul arhitecturii. Au urmat schimbări radicale în ceea ce privește dezvoltarea urbană, în urma punerii în practică a prevederilor acestei hotărâri (spre exemplu, impunerea dezvoltării pe verticală a orașului). A fost pus în opoziție orașul socialist (“menit să glorifice colectivismul noii vieți în care nu există loc de segregare socială”) cu orașul capitalist (fiind prezentat în documentele oficiale ca “rezultatul respingător al dezvoltării haotice a unei societăți bazate pe exploatare, cu diferențe scandaloase între centru șî periferie – expresia cea mai evidentă inegalității sociale”).
– 1952 – Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2248/1952, referitoare la planul general de reconstrucție socialistă a orașului București. Aceasta enunța principiile care urmau a sta la baza realizării sistematizării și dezvoltării urbane a Capitalei. Următoarele două obiective principale privesc locuirea:
– eliminarea contrastului dintre centru și periferii (prin ridicarea nivelului cartierelor amplasate la marginea orașului la nivelul cartierelor amplasate în centrul orașului);
– amplasarea rațională pe teritoriul orașului a unor instituții care să găzduiască activități complementare locuirii (culturale, comerciale, de servicii, sanitare, sociale, etc); aceste instituții aveau rolul de a deservi cartierele de locuințe.
– 1953 – Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 4015/1953, apărută ca răspuns la necesitatea de fonduri destinate sectorului construirii de locuințe. Aceasta stabilea modul în care puteau fi realizate locuințe noi, prin credite acordate de stat. Creditele puteau fi acordate atât pentru construirea de blocuri sau clădiri de locuit cu mai multe apartamente (cooperare între locatari), cât și pentru construcția de locuințe individuale. Construcțiile urmau a fi realizate după un catalog de proiecte-tip.
– Sfârșitul anilor ’50 și anii ’60 – s-au promovat o serie de acte normative în scopul limitării cheltuielilor necesare producției de blocuri de locuințe și anambluri rezidențiale.
Costurile de construcție au fost reduse prin măsuri precum: limitarea suprafeței per locatar, limitarea suprafeței locuibile în limitele normelor sanitare, alegerea unor finisaje mai economice și optarea pentru suprafețe simple, fără decorațiuni, la interior și la exterior, reducerea cheltuielilor necesare organizării șantierelor, utilizarea de proiecte tip.
În această perioadă, a crescut semnificativ numărul de imobile de locuințe colective P+4 și P+10 – blocuri-bară cu multiple scări (dispuse paralel) și apartamente mici cu una sau două camere.
– 1963 – S-a aprobat Schița planului general de sistematizare a orașului București – document elaborat de Institutul Proiect București. Principiile enunțate în scopul evoluției urbanistice a orașului vizau, în ceea ce privește dezvoltarea zonelor de locuințe, realizarea unui teritoriu închegat care să cuprindă mari ansambluri de locuințe și dotări. Zonele de locuințe urmau a fi deservite de dotări socio-culturale necesare locatarilor (creșe, grădinițe, școli, locuri de joacă pentu copii, spații comerciale, culturale și de recreere). Erau prevăzute spații plantate și amenajări tehnico-edilitare necesare. Locurile de muncă urmau a fi situate la distanțe optime de noile locuințe.
– 1966 – Hotărârea nr. 26/1966 și Decretul nr. 445/1966 stabilesc principiile prin care statul sprijinirea cetățenii de la orașe pentru a își putea construi locuințe proprietate personală.
Oficiul de Construcții de Locuințe Proprietate personală (OCLPP) – instituția care gestiona programul în București.
– 1975 – Decretul nr. 68/1975 privind îmbunătățirea regimului de construcție pentru locuințele proprietate de stat sau proprietate personală realizate cu ajutorul statului în credite și execuție. A fost stabilit un singur grad de confort pentru toate locuințele (norme unificate de dotări și finisaje). S-au prevăzut apartamente cu 1-5 camere. Au fost luate în considerare o serie de îmbunătățiri.
Ulterior, multiplicarea tehnicilor și a materialelor de construcție, dar și multiplicarea de partiuri pentru locuințe, au dus la diferențierea caracteristicilor calitative ale apartamentelor, implicit ale cartierelor în care acestea erau amplasate. Au fost redefinite criteriile de stabilire a gradului de confort pentru apartamente: de la « confort sporit » la « confort III ». « Confort sporit » înseamnă suprafețe locative mai mari, baie de serviciu, spații de depozitare, boxă și garaj la subsol, balcoane mai mari, anumite finisaje mai calitative – ex: parchet din stejar, etc).
– 1977 – Decretul nr. 93/1977 oferă informații despre prețurile de vânzare a apartamenelor, în funcție de criterii de confort (tip confort – sporit, I, II sau III) și suprafețe utile.
2.3.3 Locuințe și locuitori. Aspecte semnificative
În anii comunismului, existența locuitorilor bucureșteni este influențată de o serie de fenomene, cele mai multe desfășurate în scopul transformării societății. Unul dintre acestea a fost reprezentat de programul de înlocuire a vechii societăți, în special a elitelor profesionale, compuse în mare parte din intelectuali (scriitori, profesori, ziariști, avocați, economiști, ingineri, experți tehnici, etc). Mulți dintre aceștia s-au mutat din casele lor – acum naționalizate – în alte case ale căror spații au fost împărțite în unități locative pentru mai multe familii sau au devenit « locatari principali » în propriile locuințe pe care le împărțeau acum cu alți locatari, toți fiind chiriași ai statului. Un alt fenomen este legat de industrializarea rapidă a statului și de transformarea societății preponderent agrare într-o societate industrială. Numărul muncitorilor bucureșteni – mulți dintre ei veniți din zonele rurale – a crescut permanent până spre sfârșitul perioadei comuniste. Implicit, a apărut necesitatea de noi locuințe. Transformarea orașului prin instrumente ale urbanismului socialist – bulevarde largi placate cu blocuri înalte, clădiri monumentale, etc – a implicat exproprieri penru eliberarea terenurilor necesare pentru intervenții, mulți locuitori care aveau case pe aceste spații fiind relocați în apartamente la bloc. Schimbarea modului de viață – determinată și de schimbarea modului de locuire – s-a realizat destul de brusc, oamenii adaptându-se noii realități. Figurile 55-59 ilustrează aspecte ale acestor schimbări.
În ultimele decenii ale perioadei, pentru cei mai mulți locuitori bucureșteni
« acasă » înseamnă o locuință închiriată sau proprietate personală într-un imobil de locuințe colective, parte dintr-un ansamblu funcționalist. “Pentru cei mai mulți locatari, majoritatea bucureșteni de primă generație, a locui într-un apartament reprezintă obiectivul și împlinirea unui parcurs rezidențial, chiar materializarea reușitei sociale.” Apartamentul, în limitele de confort pe care putea să le ofere, devine unica soluție accesibilă și decentă pentru cei care aveau nevoie de o locuință. Iar apartamentul cu confort ridicat, care oferă condiții mai bune de locuire, devine soluția cea mai la îndemână pentru cei care cu posibilități financiare peste medie.
O parte semnificativă din locuințele de standard ridicat construite anterior perioadei comuniste în zona centrală și intermediară, devenite proprietate a statului, au fost transformate în sedii ale instituțiilor de stat (administrații, ministere, ambasade și servicii consulare, institute de cercetare, școli de meserii, etc). De remarcat exte flexibilitatea acestor locuințe – multe din ele sunt și astăzi utilizate în scopuri diverse, spațiile utile ale acestora fiind adaptate unor funcțiuni variate. Exemple sunt multe. Amintim casa lui I.C.C. Brătianu (Str. Biserica Amzei, arh. Petre Antonescu), care devine secție a Bibliotecii Naționale (fig. 60) și casa Brâncoveanu-Basarab (Aleea Madrogan), care devine pentru scurt timp sediu al PCR, apoi sediu pentru Comitetul Național al Femeilor, iar astăzi este sediul central al PNL (fig. 61). Alte locuințe naționalizate au devenit locuințe pentru membrii nomenclaturii comuniste sau au fost compartimentate și transformate în unități locative pentru mai mulți chiriași.
În perioada comunistă s-a promovat egalitarismul între cetățeni și arhitectura a încetat să mai fie o profesie liberală, arhitecții fiind arondați în institute de proiectare. Prin urmare, a rezultat lipsa diversității arhitecturale în cazul construcțiilor rezidențiale. S-a realizat un număr limitat de locuințe noi cu confort mediu spre ridicat și ridicat – inițial doar pentru nomenclaturiști, iar ulterior, spre finalul perioadei, și pentru populația cu venituri mai ridicate.
În prima parte a perioadei, cvartalul de tip sovietic este utilizat ca model arhitectural (fig. 62). Aceasta este un anamblu format din blocuri grupate în jurul unei curți interioare rectangulare. Apartamentele, cu suprafețe minimale dar cu finisaje calitative, sunt grupate în unități de locuit care oferă o imagine exterioară monumentală – fațade placate cu cărămidă aparentă, detalii studiate la portalurile de intrare în curte, preluare abilă a unor elemente de factură clasică. Parterul era uneori rezervat pentru activități comerciale și servicii comunitare. Curtea interioară este organizată ca un mic parc, având spații de socializare și locuri de joacă pentru copii. Cvartalurile staliniste oferă condiții minimale de trai locuitorilor, dar cu toate acestea prezintă o serie de calități care au determinat conservarea valorii urbane (minime) a acestora : curțile interioare cu caracter semi-privat au dus la formarea unor micro-comunități care le ingrijesc, iar tehnologiile de construcție simple, elementare disponibile atunci – tipizarea și prefabricarea nefiind încă o opțiune – au determinat o calitate mai bună a execuției.
Ulterior, începe proiectarea ansamblurilor funcționaliste (fig. 63, 64). În prima etapă, “dezideratul reducerii costului locuințelor (concretizat prin prețul-plafon)” a determinat adoptarea următoarelor măsuri: s-a optat categoric pentru locuința colectivă; s-a trecut la industrializarea construcției de masă, în locul utilizării tehnicilor tradiționale; au fost căutate amplasamente “ieftine”; a crescut numărul de apartamente mici cu 1-2 camere, ca urmare a renunțării la soluția ce implica execuția de locuințe provizorii; s-a extins construcția de clădiri P+4 și P+10.
În etapa următoare, după ce majoritatea solicitărilor urgente de locuințe au fost satisfăcute (~1965), s-a reactualizat baza de finanțare: investiții centralizate realizate de stat, întreprinderi și organizații cooperatiste, dar și cote din veniturile proprii ale populației, multe din locuințe fiind executate pe bază de credite. Prin urmare, a crescut numărul de apartamente mari (3-5 camere), s-a îmbunătățit calitatea medie a produselor (datorită viitorilor ocupanți care coparticipau la finanțare), s-a realizat diversificarea tipurilor (lucru posibil prin rentabilizarea unicatelor), s-au menținut anumite tehnologii cu grad redus de industrializare, s-au redistribuit cheltuielile de întreținere și reparații. La mijlocul anilor ’70 apare o diferențiere a calității apartamentelor în funcție de noile criterii de confort apărute. Apar apartamente tip confort sporit, confort I, confort II și confort III. Cele cu confort sporit și confort I pot fi catalogate ca locuințe cu confort mediu spre ridicat – pentru ele erau stipulate suprafețe utile mai mari, iar cele cu confort sporit puteau avea până la 5 camere.
O categorie specială de locuințe este reprezentată de locuințele de protocol din blocuri de mici dimensiuni, izolate pe lot. Blocurile, uneori unicate arhitectural, sunt înconjurate de grădini sau spații verzi îngrijite, au spații interioare comune vaste, luminate natural și apartamente cu suprafețe generoase. O altă categorie de standard mai ridicat este cea a locuințelor realizate prin Oficiul de Construire a Locuințelor Proprietate Personală. Acestea erau destinate cetățenilor care aveau venituri mai ridicate. Erau, de asemenea, construite în blocuri mici și ofereau condiții mai bune de locuit. Blocurile care adăpostesc aceste tipuri de locuințele prezentate anterior sunt construite la scară umană (fig. 65, 66).
2.3.4 Tipologii de locuințe
A. Locuințe naționalizate transformate în locuințe destinate unui anumit segment de populație sau în unități locative pentru mai mulți chiriași
Anumite locuințele naționalizate cu grad de confort mediu spre ridicat și ridicat construite la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea erau rezervate și închiriate cu chirii mici unui anumit segment de populație – membrii nomenclaturii, membrii serviciilor de Securitate, activiști și funcționari de rang înalt din întreprinderi sau din administrația publică, reprezentanți ai regimului din domeniul presei sau al culturii. Alte tipuri de locuințe au fost compartimentate și transformate în unități locative pentru mai mulți chiriași.
A1. Locuințe în vile
Un exemplu de vilă naționalizată este locuința lui Dimitrie Gusti (filozof, sociolog, estetician, profesor). Acesta, după ce este eliminat din Academia Română, face față cu greu cheltuielilor lunare. Reușește să mai rămână o perioadă în locuința sa din Str. Armindenului nr. 4 (fig. 67, 68) doar pentru că a apelat la ajutorul unui fost student, care ocupa o funcție importantă. În 1950, profesorul Dimitrie Gusti este obligat să își părăsească locuința. Casa a fost naționalizată și utilizată ulterior de membri ai nomenclaturii comuniste. Unul din locatarii care a ocupat-o a fost Gheorghe Pană – fost primar al capitalei, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR.
A2. Locuințe în imobile colective
Un exemplu de apartament compartimentat și transformat în unități locative pentru mai mulți chiriași este locuința lui Constantin-Titel Petrescu (președintele Partidului Social Democrat Independent) din Str. Brezoianu nr. 29C, etaj II, ap. 10 – un apartament cu șase camere și dependințe, ocupat în anul 1950 de către familia Petrescu și de către familia unui apropiat politic. După arestarea lui Constantin-Titel Petrescu din motive politice, apartamentul a fost compartimentat, rezultând două apartamente. Unul dintre ele era ocupat de Floru Robert – medic cu familie (ocupa: birou, două dormitoare, vestiar, baie, bucătărie, cămară, oficiu și culoar) și de Ioan Elena – funcționară la CEC (ocupa fosta sufragerie). Celălalt apartament a fost ocupat de Nițescu Victor – fost căpitan la Direcția Penitenciare, devenit ulterior director în Ministerul Construcțiilor și de Galin Eugenia – pensionară – și Hritag Ion – fosul bucătar al familiei Petrescu (ocupau cele două camere de serviciu ale apartamentului).
B. Locuințe în blocuri de mici dimensiuni, izolate pe lot, cu număr redus de apartamente
Aceste locuințe fac parte din blocuri de mici dimensiuni, izolate pe loturi cu suprafețe destul de mari, înconjurate de grădini sau de spații verzi îngrijite. O parte dintre aceste blocuri (care conțineau locuințe de protocol) erau unicate arhitectural, fiind realizate după proiecte speciale. Apartamentele sunt puține la număr și au suprafețe mari. În cazul construirii acesor blocuri, au fost acceptate derogări de la regulile referitoare la construcțiile de locuințe aflate în vigoare la momentul respectiv (spre exemplu, suprafețele încăperilor depășeau normele legale). Spațiile interioare comune destinate rezidenților beneficiază de o serie de calități arhitecturale – holurile au suprafețe generoase, scările de acces în apartamente au dimensiuni ample, forme speciale și sunt luminate natural prin pereți vitrați.
B1. Locuințe în blocuri realizate special pentru nomenclaturiști
O categorie specială este reprezentată de locuințele de protocol din blocuri de mici dimensiuni, izolate pe lot. Dintre acestea amintim blocurile de pe Șos. Kiseleff și Bd. Mareșal Constantin Prezan, care au fost construite în anii ’70 special pentru anumiți nomenclaturiști de rang înalt ieșiți la pensie (fig. 69, 70). Blocurile, unicate arhitectural, sunt izolate pe lot și înconjurate de grădini îngrijite, au holuri spațioase și scări în spirală și apartamente cu suprafețe ce depășeau normele legale. Alte exemple notabile sunt blocurile de pe Str. Lev Nicolaevici Tolstoi, din vecinătatea cartierului Primăverii (fig. 71).
B2. Locuințe în blocuri construite prin OCLPP (realizate cu sprijinul statului)
Oficiul de Construire a Locuințelor Proprietate Personală (OCLPP) este instituția care a dus la apariția unei alte categorii de locuințe cu confort mediu spre ridicat, prin sprijinirea de către stat a solicitanților. Acestea erau destinate cetățenilor care aveau posibilitatea să depună la Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC) o anumită sumă din valoarea locuinței, înainte să solicite sprijinul statului. Pentru locuințele cu un grad ridicat de confort, grupate în blocuri mai mici, cu număr redus de apartamente și cerințe speciale în ceea ce privește mărimea și distribuția încăperilor, suma trebuia să reprezinte minim
40 % din valoarea locuinței. Aceste locuințe puteau fi realizate doar în clădirile care urmau să devină proprietate personală a solicitanților (în întregime) și pe baza a două tipuri de proiecte: proiectele curente, utilizate pentru locuințele finanțate din fondurile statului – care puteau avea, la cerere, un grad de finisare și echipare mai ridicat și proiectele unicat, pentru locuințele aflate în clădiri adaptate unor condiții speciale de amplasament. Un exemplu relevant este blocul de pe Str. Clucerului (fig. 72). În cazul lui s-au acceptat derogări de la regulile referitoare la construcțiile de locuințe. Blocul este izolat, amplasat pe un lot liber dintr-un cartier vechi. Are două etaje și un număr redus de apartamente spațioase, de câte patru camere. Spațiile de acces sunt generoase; scările de acces au dimensiuni ample și sunt luminate printr-un perete vitrat.
C. Locuințe în apartamente cu confort ridicat (« confort sporit » sau « confort I »)
La jumătatea anilor ’70 sunt regândite criteriile care stabilesc gradul de confort al apartamentelor și diferențierea costului, raportate la suprafața utilă și la numărul de camere și dependințe. Apartamentele noi se încadrează într-unul din următoarele tipuri de confort: « confort sporit », « confort I », « confort II » și « confort III ». Apartamentele cu confort sporit și confort I erau considerate locuințe cu confort mediu spre ridicat. Acestea se diferențiază de celelalte prin diverse aspecte: suprafețe extinse, baie de serviciu, spații de depozitare, balcoane generoase, parchet din stejar, boxă și garaje la subsol, etc. Cele cu confort sporit puteau avea până la 5 camere.
Un exemplu de imobil cu astfel de apartamente este grupul de blocuri din Piața 1 Mai – Filantropia, proiectat de arh. Alexandru Beldiman în anul 1980 (fig. 73). Un nivel curent cuprinde apartamente cu două, trei sa patru camere. Suprafețele încăperilor nu sunt foarte mari, dar apare intenția clară de separare a zonei de zi de cea de noapte, chiar și la apartamentele cu două camere. Apartamentele cu trei, respectiv patru camere (fig. 74) au două băi, baia principală amplasată în zona de noapte și baia de serviciu, amplasată lângă intrare și ușor accesibilă din camera de zi. Se remarcă utilizarea balconului ca element repetitiv – fiecare cameră de locuit are câte un mic balcon – și volumetria ansamblului, lucruri care fac ca imaginea exterioară a ansamblului să fie mai puțin monotonă.
2.4 Considerații privind locuințele costruite postdecembrist
În primii ani care au urmat revoluției, nu s-au construit în București alte locuințe colective, nici cu ajutorul statului, nici din fonduri proprii sau credite bancare acordate firmelor private. Locuințele individuale au fost singurele care s-au construit în acea perioadă, dar doar de către persoanele care își permiteau achitarea casei cu bani lichizi. Ca surse de inspirație pentru clădirea noilor locuințe au fost folosite ori propriile experiențe cumulate din excursiile în țările vestice ori revistele de specialitate nou apărute precum Casa Lux, Domus, etc. Decăderea industriei construcțiilor s-a produs în urma instabilității sociale și politice a acelor timpuri, a cadrului economic instabil, a creditării scumpe și a devalorizării bruște a monedei.
În timpul comunismului, populația de la oraș căpătase o reticență în fața locuințelor colective – ca urmare a faptului că mutarea la bloc a fost inițial forțată, pentru ca ulterior apartamentul să devină, prin eliminare, cea mai bună alternativă pentru multe persoane. Se dorea o schimbare radicală a stilului de locuire. În anii '90, s-a încercat migrarea către periferii, dar lipsa infrastructurii, distanța mult prea mare și aparitia ambuteiajelor, au dus la optarea populației pentru un alt stil de locuire. Se reia în considerare locuirea în granițele orașului, inclusiv și locuirea colectivă.
Un timid început al construcțiilor de locuințe colective a fost înregistrat la începutul anilor 2000, când s-a ajuns într-un cadru economic mai favorabil și băncile au putut acorda credite către asociații de firme private. Un avânt puternic al construcțiilor, colective și individuale, s-a înregistrat începând cu jumătatea anilor 2000, când au început să se dezvolte complexe de locuințe integrale. Cine a dorit achiziționarea de construcții noi și cu spații mai generoase s-a îndreptat către cele din nordul Bucureștiului, care implicau și un cost mai ridicat al achiziției. Construcții cu prețuri mai accesibile au apărut în cartierele din Titan,
1 Decembrie, Pallady, Berceni, Militari. În același timp au apărut și grupuri de construcții în zone foarte izolate, eventual cu un singur drum de acces privat până în cadrul complexului. De asemenea, au apărut și construcții în centrul orașului, la prețuri mult mai ridicate, dar care de multe ori fac rabat la nivelul suprafeței construite, având camere mult mai mici.
Odată cu apariția programului Prima Casă în 2009, în piața construcțiilor de locuințe din România s-a înregistrat o anomalie. Orice apartament sau casă valora într-o plajă de preț: 60000 – 70000 de euro pentru a putea fi încadrat în acest program. Pe parcurs cu creșterea pieței de apartamente, firmele concurente au început să taie diverse opțiuni pentru a atinge prețuri și praguri de rentabilitate cât mai bune. Respectiv au micșorat spațiile destinate încăperilor până la limita minimă admisă, bucătăriile au ajuns integrate în living, s-a pierdut funcționalitatea partiului, etc.
Trecerea crizei economice în 2013, a marcat printre altele și o creștere a veniturilor în rândul populației. Piața de imobiliare nu se mai baza doar pe programul Prima Casă pentru noile construcții. Au apărut noi necesități în rândul consumatorilor. Astfel au fost proiectate locuințe colective sau individuale mai spațioase, cu un nivel mai ridicat de confort și cu finisaje mai bune. De asemenea s-au speculat și diverse zone din București, ajungându-se în prezent la o piață imobiliară mai diversă, neinfluențată doar de măsurile statului.
Odată cu dezvoltarea tehnologică și industrială, au ajuns să se regăsească și în construcțiile noi influențe ecologice, care de obicei sunt reprezentate prin utilizarea de energie regenerabilă, materiale termoizolante ecologice, sisteme de acoperișuri verzi. Un astfel de program s-a creat în anul 2010, dar care a suferit întreruperi in anii următori. În 2016 programul reapare cu o strategie schimbată, subvențiile mărindu-se pentru alocarea către mai multe tipuri de materiale și sisteme de monitorizare a consumului de energie sau gaz.
2.5 Elemente și principii comune pentru arhitectura locuințelor cu confort mediu
spre ridicat
Pe baza cercetării întreprinse pentru această lucrare, am constatat că există puncte comune între locuințele din cadrul vilelor și cele din cadrul blocurilor. Toate aceste tipuri de locuințe au fost proiectate în scopul atingerii unui anumit grad de confort și intimitate. De obicei, acestea sunt obținute printr-o îmbinare între regimul mic sau mediu de înălțime, densitatea mică a locatarilor și numărul redus de apartamente pe nivel. Confortul s-a îmbunătățit și ca urmare a creării unor locuințe cu suprafețe peste medie, spațiul suplimentar alocat fiind distribuit între încăperile de locuit, circulații și spații de serviciu și de depozitare.
Un aspect important care se regăsește la toate categoriile de imobile studiate este reprezentat de conformarea tipologiilor volumetrice. Deși complet diferite pentru fiecare categorie, și mai mult sau mai puțin diferite în cadrul subcategoriilor, volumetriile imobilelor se raportează deseori la spațiul construit (volumetriile imobilelor vecine) și la spațiul neconstruit (străzi, piețe, scuaruri, intersecții, grădini, parcuri). Totodată, volumetriile exprimă, alături de plastica fațadelor (dimensiunile și amplasarea ferestrelor, amplasarea logiilor și a balcoanelor, tipurile și complexitatea decorațiilor), spațiile interioare.
Alt aspect comun imobilelor studiate este relația spațiu interior – spațiu exterior. Spațiile interioare relaționează cu cele exterioare prin orientarea logiilor, balcoanelor, teraselor și a încăperilor importante către zone amenajate (grădină privată, grădină sau parc public) sau către elemente urbanistice importante (străzi, piețe, scururi).
Partiurile funcționale și separarea clară și coerentă a zonelor funcționale este un al treilea aspect comun tuturor categoriilor analizate. Acest lucru s-a realizat, bineînțeles, mult mai ușor în cazul locuințelor de tip vilă decât în cazul imobilelor de locuințe colective, dar în toate cazurile au existat rezolvări calitative din acest punct de vedere – rezolvarea imobilelor de locuințe colective din perioada interbelică rămânând însă mult deasupra rezolvării imobilelor din perioada comunistă.
Prin volumetrie, arhitectură și modul de relaționare cu cadrul înconjurător, clădirile devin emblematice, capătă identitate și personalitate. Fiecare va deveni unică și de referință pentru perioada ei. Identitatea este dată prin maniera în care este construită clădirea: conformare volumetrică, stil arhitectural, influențe, elemente decorative, materiale. Personalitatea apare în urma interacțiunii cu omul, mediul înconjurător construit și neconstruit, mineral și natural. De asemenea, este conturată de atenția acordată acelor elemente cu care trecătorul intră cel mai des în contact: zona intrării cu uși și copertine tratate special, fațade stradale, împrejmuiri, spații verzi din zone vizibile.
Locuințe în vile – Elemente și principii comune
Majoritatea vilelor sunt construite în regim izolat pe parcelă și sunt fie amplasate pe aliniament, fie puțin retrase față de acesta – cazul cel mai des întâlnit. Implicit, vilele sunt vizibile din spațiul public. De cele mai multe ori, în interiorul parcelei apare un mic spațiu verde amenajat.
Vilele dispun de accese diferențiate – principal și secundar, cu acces direct către holul principal, respectiv către zona de servicii. De obicei, există două noduri de circulație verticală, amplasate în apropierea acceselor și circulațiile orizontale sunt grupate într-o zonă comună.
Vilele dispun de un partiu complet funcțional, apărând o diferențiere clară între zona de zi, zona de noapte și zona serviciilor. Încăperile de locuit sunt adesea distribuite în jurul holului principal. Aranjamentul camerelor este important. Biroul, cu rol de reprezentare, este amplasat către stradă, uneori având acces facil din exterior. În cazul vilelor cu un singur etaj, dormitoarele sunt poziționate protejat către spatele vilei. Pentru vilele cu mai multe etaje, dormitoarele se regăsesc la catul superior. Este de remarcat raportul optim dintre spațiul locuibil, spațiul alocat circulațiilor și cel de serviciu.
Suprafața generoasă a locuinței permite existența unor spații diverse de serviciu, de obicei grupate, ventilate și iluminate natural. Unde este cazul, o parte din aceste spații sunt alocate personalului.
Imobile de locuințe colective – Elemente și principii comune
Trecerea de la locuințele din vile la locuințele colective se realizează prin schimbarea volumetriei, creșterea regimului de înălțime și a numărului de locuințe pe nivel. Prin urmare, apar lifturile și crește densitatea locuitorilor. Creșterea numărului de locuințe pe nivel conduce la alungirea structurii și la o organizare mai rectangulară a spațiilor.
Asemenea locuințelor din vile, la locuințele-apartament se remarcă existența unui partiu funcțional, deși suprafața locuibilă este mult redusă. Diferențierea zonă de zi – zonă de noapte este bine realizată.
În cazul imobilelor din perioada interbelică, organizarea apartamentului pune accent pe comunicarea spațiilor care aparțin zonei diurne: camera de zi, locul de luat masa, biroul. Există o relație funcțională, dar și vizuală între aceste încăperi, spațiul interior fiind amplificat. Flexibilitatea este un aspect cheie. Balcoanele, logiile și terasele generate de retragerile etajelor superioare au un rol important în relaționarea spațiului interior cu cel exterior.
În perioada comunistă, accentul s-a pus pe construcția de locuințe colective, dar urmând politicile vremii, au dispărut anumite elemente calitative prezente în perioadele precedente. Spre exemplu, a dispărut principiul utilizării celor două noduri de circulație verticală.
CAPITOLUL 3: CONSIDERAȚII PRIVIND UTILITATEA STUDIULUI PENTRU PROIECTUL DE DIPLOMĂ
Situl ales pentru proiectul de diplomă este amplasat într-o zonă construită protejată din București (la adresa Str. Luigi Cazzavillan nr. 26-28, sector 1 din zona protejată nr. 44-zona Temișana cu țesut istoric difuz, subzona Cp1c, L1b). Regulamentul descrie caracteristicile principale ale zonei.Este o zonă rezidențială, care include coagulări locale de funcțiuni publice. Traseul rețelei de străzi, neierarhizate, este preponderent neregulat. Regimul de construcție este discontinuu, clădirile fiind izolate sau grupate și având înălțimi variabile. Fondul construit variat stilistic este foarte inegal ca valoare. Vegetația, prezentă în scuaruri sau în interiorul parcelelor, este caracteristică zonei.
Fondul construit, care include preponderent locuințe (fig. 75), este fragmentat și foarte variat (fig. 76). De la locuințele construite în a doua parte a secolului al XIX-lea până la locuințele construite recent, întâlnim diversitate stilistică – locuințe eclectice, cu influențe occidentale, locuințe în stil neoromânesc, locuințe realizate în stilul arhitecturii moderne din perioada interbelică, locuințe recente fără un stil anume, care se integrează mai mult sau mai puțin în peisaj.
Terenul ales pentru intervenție, pe care am propus construirea unui mic ansamblu de locuințe de standard ridicat, prezintă următoarele caracteristici: este o parcelă de colț cu formă rectangulară, aproape pătrată, situată la intersecția a două străzi de importanță locală, având o suprafață de 1140 mp. Pe parcelele învecinate există construcții amplasate pe limitele laterale, care generează calcane către sit. Una dintre laturile terenului este paralelă cu scuarul amenajat de mici dimensiuni, cu vegetație bogată amplasat vis-à-vis. Construcțiile din imediata apropiere a terenului sunt amplasate pe aliniament, au un regim de construcție discontinuu și sunt foarte diferite din punct de vedere arhitectural.
Ca și observație generală, tipologia de locuințe cu confort mediu spre ridicat, dezvoltată la un moment dat, a preluat cel puțin câteva lucruri caracteristice unei tipologii de locuințe cu același grad de confort dezvoltată anterior.
Introducerea unor elemente specifice locuințelor autohtone bucureștene în arhitectura spațiului de locuit, ar putea conduce la definirea identității tipologiilor de locuințe cu confort mediu spre ridicat și la o integrare mai bună a acestora în fondul construit existent.
Pentru atingerea gradului de confort mediu spre ridicat, în cadrul construcțiilor noi, se va regăsi un set de caracteristici deja existente, devenite etalon, precum: partiuri complet funcționale, cu separarea zonelor de zi, de noapte și de serviciu, un raport optim între spațiu locativ și cel de circulații, cu o densitate mică a locuitorilor, cu accese diferențiate, cu o conformare volumetrică și o tratare a fațadelor care exprimă spațiile interioare și cu o relaționare armonioasă interior – exterior.
În concluzie, în urma studiului efectuat asupra clădirilor prezentate în această lucrare și a amplasamentului, am dedus că se pot construi locuințe cu confort mediu spre ridicat, utilizându-se atât caracteristicile etalon menționate anterior, cât și tehnicile și tehnologiile moderne de construcție.
BIBLIOGRAFIE
Antonescu, Dinu, Cotescu, Maria, Arhitect Petre Antonescu. Clădiri, construcții, proiecte și studii, București, Editura Tehnică, 1963;
Caffé, Mihail, Arhitectul Ion Mincu, București, Editura Științifică, 1960;
Criticos, Mihaela, Art Deco sau modernismul bine temperat, București, Editura Simetria, 2009;
Croitoru, Nicolae, Târcob, Dumitru (coord.), București. Monografie, București, Editura Sport-Turism, 1985;
Derer, Peter, Locuirea urbană, București, Editura Tehnică, 1985;
Dinescu, Dan, Farmecul discret al Bucureștilor, ediție bilingvă, București, Editura Institutului Cultural Român, 2008;
Gheorghiu, Petru, Un specific de locuire bucureștean, ediția a ll-a, București, Editura Universitară “Ion Mincu”, 2010;
Lascu, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, teză de doctorat, București, IAIM, 1997;
Machedon, Luminița, Mișcarea modernistă interbelică românească în arhitectura Bucureștiului, teză de doctorat, București, UAUIM, 2001;
Machedon, Luminița, Scoffham, Ernie, Romanian Modernism. The Architecture of Bucharest, 1920-1940, Cambridge, Massachusetts, MIT Press, 1999;
Nanu, Adina, Artă, stil, costum, București, Editura Meridiane, 1976;
Neagu, Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ediția a XII-a revăzută și adăugită, București, Editura Humanitas, 2010;
Nemțeanu, Ruxandra, Vila în stil neoromânesc. Expresia căutărilor unui model autohton în locuința individuală urbană, teză de doctorat, București, UAUIM, 2009;
Panaitescu, Alexandru, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București 1945-1989, București, Editura Simetria, 2012;
Patrulius, Radu, Horia Creangă. Omul și opera, București, Editura Tehnică, 1980;
Popescu, Carmen (coord.), Cărăbaș, Irina, Demetrescu, Ruxandra, (Dis)continuități. Fragmente de modernitate românească în prima jumătate a secolului al 20-lea, București, Editura Simetria, 2010;
Popescu, Carmen, Spațiul modernității românești 1906-1947, ediție bilingvă, București, Editura Fundației Arhitext Design, 2011;
Sion, Militza, Henrieta Delavrancea Gibory – Arhitectură 1930-1940, ediția a II-a, București, Editura Simetria, 2011;
Smărăndescu, Paul, Lucrări de arhitectură 1907-1942 / Paul Smărăndescu, București, Tipografia Universul, 1942;
Suditu Bogdan, Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri
(1459-1959), București, Editura Compania, 2016;
Tudor, Octavian, Bucureștiul Interbelic – Calea Victoriei, București, Editura Noi Media Print, 2006;
Woinaroski, Cristina (coord.), Arhitectura bucureșteană – secolul 19 si 20. Lotizarea și parcul Ioanid, București, Editura Simetria, 2007;
Zahariade, Ana Maria, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, București, Editura Simetria, 2011;
*** Centenar Marcel Iancu 1895 – 1995, București, Editura Simetria, 1996;
*** Horia Creangă. Catalogul expoziției organizate la împlinirea a 100 de ani de la naștere, București, Uniunea Arhitecților din România, 1992;
*** Locuințe colective din România 1, colecția igloobest, București, Editura Igloo Media, 2011;
*** Locuințe colective din România 2, colecția igloobest, București, Editura Igloo Media, 2016.
SURSE INTERNET
Andrei Popescu, “Pavilioanele Expoziției generale române din 1906 – 2”, 2014, http://www.ideiurbane.ro/pavilioanele-expozitiei-generale-romane-din-1906-2/ (accesat la data de 01.03.2017);
http://www.ideiurbane.ro/tag/expozitia-generala-romana-din-1906/ ;
Augustin Ioan, “Arhitectura stalinistă în București”, 2013, http://atelier.liternet.ro/articol/12593/Augustin-Ioan/Arhitectura-stalinista-in-Bucuresti.html (accesat la data de 14.03.2017);
Decret nr. 92/1950 penru naționalizarea unor imobile, publicat în Buletinul Oficial nr. 36, 20 aprilie 1950. http://www.monitoruljuridic.ro/act/decret-nr-92-din-19-aprilie-1950-pentru-nationalizarea-unor-imobile-emitent-consiliul-de-stat-publicat-n-64.html (accesat la data de 18.03.2017).
LISTA ILUSTRAȚIILOR
Fig. 1. Progres tehnologic – În 1871 au apărut în București primele tramvaie trase de cai | p.18
Fig. 2. Progres tehnologic – Unul din primele tramvaie electrice din București – sfârșitul secolului al XIX-lea | p.18
Fig. 3. Dezvoltare culturală – Terasa Oteteleșanu – loc de întâlnire a scriitorilor și artiștilor vremii (1) | p.18
Fig. 4. Dezvoltare culturală – Terasa Oteteleșanu – loc de întâlnire a scriitorilor și artiștilor vremii (2) | p.18
Fig. 5. Dezvoltare educațională – În secolul al XIX-lea sunt înființate primele universități din București Universitatea din București, înființată în 1864 | p.18
Fig. 6. Dezvoltare educațională – Apariția primelor tipuri moderne de școală (grupare logică a funcțiunilor, circulație eficientă, contact cu exteriorul, adecvare la necesitățile elevilor). Școala Centrală de Fete proiectată în 1890 în stil național, de către arh. Ion Mincu | p.18
Fig. 7. Vila Elena George Cantacuzino – Str. Polonă nr. 7 | în apropierea Parcului Ioanid | Arh. Oskar Maugsch | p.19
Fig. 8. Casa Enescu – Str. Grigore Cobălcescu nr. 1 | vedere spre. Grădina Cișmigiu | Arh. Petre Antonescu | p.19
Fig. 9. Casa D-lui Dr. I. Goilav – Adresă: Str. Viitorului nr. 32 | Arh. Paul Smărăndescu | p.19
Fig. 10. Vila Adina E. Costinescu – Str. Polonă nr. 4 | Lotizarea Ioanid | Arh. I.D. Berindei | p.19
Fig. 11. Casa Lahovary – Imagine exterioară (1) | Str. Ion Movilă nr. 5-7 | Arh. Ion Mincu | p.20
Fig. 12. Casa Lahovary – Imagine exterioară (2) | Str. Ion Movilă nr. 5-7 | Arh. Ion Mincu | p.20
Fig. 13. Vila Mina Minovici – Str. Dr. Nicolae Minovici nr. 1 | Arh. Cristofi Cerchez | p.20
Fig. 14. Vila D-lui Ing. Alex Cotescu – Str. G-ral Christian Tell | Arh. Paul Smărăndescu | p.20
Fig. 15. Vila Dr. Ciru Iliescu – Piața Gheorghe Cantacuzino nr. 1 | Lotizarea Ioanid | Arh. Petre Antonescu | p.20
Fig. 16. Vila Col. Nicolae Bădulescu – Str. Dumbrava Roșie nr. 1 | Lotizarea Ioanid | Arh. Paul Smărăndescu | p.20
Fig. 17. Locuința lui Bazil Gh. Assan – Piața Lahovari nr. 9 | Fațada dinspre Piața Lahovari | Arh. I.D. Berindei | p.21
Fig. 18. Locuința lui Bazil Gh. Assan – Piața Lahovari nr. | Imagine din curtea din spate | Arh. I.D. Berindei | p.21
Fig. 19. Locuința lui Bazil Gh. Assan – Vedere principală | Arh. Marcel Kammerer | p.21
Fig. 20. Locuința lui Bazil Gh. Assan – Salonul principal cu șemineul și galeria din casa Assan | Mobilier și lambriu: lemn de lămâi. Ușile: lac alb | Marcel Kammerer, Carl Witzman | p.21
Fig. 21. Locuința lui Bazil Gh. Assa – Baie | Ceramică: bleu-vert. Lemnărie: albă | Marcel Kammerer, Carl Witzman | p.21
Fig. 22. Vila Iatan Poenaru – Str. Polonă nr. 2 | Lotizarea Ioanid | Imagine către stradă | p.24
Fig. 23. Vila Iatan Poenaru – Str. Polonă nr. 2 | Lotizarea Ioanid | Imagine către parc | p.24
Fig. 24. Vila Iatan Poenaru Str. Polonă nr. 2 – Lotizarea Ioanid | Plan de situație | p.24
Fig. 25. Vila Iatan Poenaru | Str. Polonă nr. 2 | Lotizarea Ioanid | Proiectul pentru autorizația de construcție al arh. I.D. Berindei – 1913 | Plan parter | p.24
Fig. 26. Vila Dr. Ciru Iliescu | Piața G. Cantacuzino nr. 1 | Lotizarea Ioanid |Arh. P. Antonescu | Vedere exterioară | p.27
Fig. 27. Vila Dr. Ciru Iliescu | Piața George. Cantacuzino nr. 1 | Lotizarea Ioanid | Arh. Petre Antonescu | Plan parter | p.27
Fig. 28. Vila Col. Nicolae Bădulescu | Str. Dumbrava Roșie nr. 1 | Lotizarea Ioanid | Desene Arh. Paul Smărăndescu, Lucrări de arhitectură 1907-1942 | p.28
Fig. 29. Vila Col. Nicolae Bădulescu | Str. Dumbrava Roșie nr. 1| Lotizarea Ioanid | Arh. Paul Smărăndescu | Planuri actuale – parter și etaj – funcțiuni | p.28
Fig. 30. Locuință de târgoveț din București | Casa Melik – 1760 | Str. Spătarului nr.22 | Imagine exterioară | p.31
Fig. 31. Locuință de târgoveț din București | Casa Melik – 1760 | Str. Spătarului nr.22 | Imagine interioară | p.31
Fig. 32. Casa Stanovici – 1912 | Str. Remus nr. 6 | Arh. Cristofi Cerchez | Imagine exterioară (1) | p.31
Fig. 33. Casa Stanovici – 1912 | Str. Remus nr. 6 | Arh. Cristofi Cerchez |Imagine exterioară (2) | p.31
Fig. 34. Vis-à-vis de hanul Kretzulescu | înainte de 1930 | p.38
Fig. 35. Vis-à-vis de hanul Kretzulescu | după 1930 | p.38
Fig. 36. Calea Victoriei (1) | p.38
Fig. 37. Calea Victoriei (2) | p.38
Fig. 38. Vila Dr. Vintilescu – 1926 | Str. Londra nr. 24 | Arh. Statie Ciortan | p.39
Fig. 39. Casa Dr. Dobrovici – 1922 | Bd. Lascăr Catargiu nr. 44 | Arh. Duiliu Marcu | p.39
Fig. 40. Vila Elisabeta Cantacuzino – 1934 | Aleea Alexandru nr. 15 | Arh. Horia Creangă | Imagine de ansamblu și detaliu de intrare | p.39
Fig. 41. Imobilul Clara Iancu – 1931 | Str. Caimatei nr. 20 |Arh. Marcel Iancu | p.39
Fig. 42. Imobile cu apartamente | Imobilul Bragadiru – Str. Dionisie Lupu nr. 65 | ~1934 | Arh. George Matei Cantacuzino și Vasile S. Arion | Imobil cu apartamente – Piața Amzei nr. 11-15 | Arh. George Matei Cantacuzino | p.39
Fig. 43. Imobile cu apartamente | Str. George Enescu nr. 21 și | Str. Logofăt Luca Stroici | p.39
Fig. 44. Casa Dr. Dobrovici – 1922 | Bd. Lascăr Catargiu nr. 44 | Arh. Duiliu Marcu | Imagine exterioară | p.42
Fig. 45. Casa Dr. Dobrovici – 1922 | Bd. Lascăr Catargiu nr. 44 | Arh. Duiliu Marcu | Plan parter | 1. Vestibul / 2. Hol / 3. Birou / 4. Sufragerie / 5. Oficiu / 6. Cămară / 6. Bucătărie | p.42
Fig. 46. Casa Dr. Dobrovici – 1922 | Bd. Lascăr Catargiu nr. 44 | Arh. Duiliu Marcu | Plan etaj | 1. Vidul holului / 2. Dormitor / 3. Salon / 4. Cameră de baie / 5. Cameră de serviciu | p.42
Fig. 47. Casa Eufrosina Mătăsaru – 1929 | Str. Porumbaru nr. 12 | Arh. Cristofi Cerchez | p.44
Fig. 48. Vila Riri Delavrancea – 1926 | Str. Mihai Eminescu nr. 149b | Arh. Henrieta Delavrancea Gibory | p.44
Fig. 49. Vila Jean Juster – 1931 | Str. Silvestru nr. 75 | Arh. Marcel Iancu | Imagine exterioară | p.47
Fig. 50. Vila Jean Juster – 1931 | Str. Silvestru nr. 75 | Arh. Marcel Iancu | Plan parter și etaj | p.47
Fig. 51. Vila A. Thomas – 1932 | Str.Iatropol nr. 15 | Arh. Horia Creangă | Imagine exterioară | p.48
Fig. 52. Vila A. Thomas – 1932 | Str. Iatropol nr. 15 |Arh. Horia Creangă | Plan etaj și plan parter | p.48
Fig. 53. Imobilul Elena Ottulescu – 1934-1935 | Str. Lemnea nr. 12 | Arh. Horia Creangă | Imagine exterioară | p.49
Fig. 54. Imobilul Elena Ottulescu – 1934-1935 | Str. Lemnea nr. 12 | Arh. Horia Creangă | Plan parter | p.49
Fig. 55. În 1960, membrii familiei Stănescu așteaptă să le fie demolată casa ridicată în urmă cu un secol | Str. Matei Voievod nr. 106 | p.58
Fig. 56. Casă izolată printre blocuri moderne – intersecția Calea Griviei – Str. Vrancea. Imobilul, asemenea multor altele, a fost demolat după ce s-a terminat construcția blocurilor. | p.58
Fig. 57. Fabrica de tutun București | p.58
Fig. 58. Întreprinderea “Electronica” București | p.58
Fig. 59. Locuitori ai cartierului Titam petrecându-și timpul liber în spații special amenajate. În fundal, ansambluri de locuințe colective | p.58
Fig. 60. Casa lui I.C.C. Brătianu | Str. Biserica Amzei nr. 3-5 | Devine secție a Bibliotecii Naționale | p.59
Fig. 61. Casa Brâncoveanu-Basarab | Aleea Madrogan | Devine sediul PCR, apoi sediu pentru Comitetul Național al Femeilor, apoi sediul central al PNL (în prezent) | p.59
Fig. 62. Cvartal de blocuri în Vatra Luminoasă – 1955 | arh. Nicolae Sburcu, Zoltan Grundl | p.59
Fig. 63. Locuințe în blocuri de mici dimensiuni pe bulevardul 1 Mai, în cartierul Grivița – realizate imediat după
război | p.59
Fig. 64. Vedere din cartierul Balta Albă – 1965 | p.59
Fig. 65. Blocuri de mici dimensiuni din cartierul Primăverii (1) | p.60
Fig. 66. Blocuri de mici dimensiuni din cartierul Primăverii (2) | p.60
Fig. 67. Locuința lui Dimitrie Gusti | Str. Armindenului nr. 4, Cartierul Primăverii | Imagine exterioară | p.62
Fig. 68. Locuința lui Dimitrie Gusti | Str. Armindenului nr. 4, Cartierul Primăverii | Detaliu balcon | p.62
Fig. 69. Locuințe de protocol în blocuri de mici dimensiuni unicate arhitectural – pentru nomenclaturiști ieșiți la pensie | Șos. Kiseleff și Bd. Prezan | Imagine exterioară | p.65
Fig. 70. Locuințe de protocol în blocuri de mici dimensiuni unicate arhitectural | pentru nomenclaturiști ieșiți la pensie | Șos. Kiseleff și Bd. Prezan | Scări de acces în apartamente – în spirală | p.65
Fig. 71. Locuințe în blocuri de mici dimensiuni – ocupate de nomenclaturiștii | regimului comunist | Str. Tolstoi; în vecinătatea cartierului Primăverii |Imagine exterioară | p.65
Fig. 72. Locuințe într-un bloc de mici dimensiuni construit prin OCLPP
Str. Clucerului | Imagine exterioară | p.65
Fig. 73 – Grup de blocuri Piața 1 Mai – Filantropia | Arh. Alexandru Beldiman | Plan etaj curent și volumetrie | p67
Fig. 74 – Grup de blocuri Piața 1 Mai – Filantropia | Arh. Alexandru Beldiman | Apartamente cu patru, respectivi trei camere | p.67
Fig. 75 – Analiză sectorială – Funcțiuni | p.74
Fig. 76 – Analiză sectorială – Spațiu pozitiv – spațiu negativ | p.74
SURSA ILUSTRAȚIILOR
Antonescu, Dinu, Cotescu, Maria, Arhitect Petre Antonescu. Clădiri, construcții, proiecte și studii, București, Editura Tehnică, 1963;
Fig. 8, 14, 60
Caffé, Mihail, Arhitectul Ion Mincu, București, Editura Științifică, 1960;
Fig. 11
Criticos, Mihaela, Art Deco sau modernismul bine temperat, București, Editura Simetria, 2009;
Fig. 42, 43
Croitoru, Nicolae, Târcob, Dumitru (coord.), București. Monografie, București, Editura Sport-Turism, 1985;
Fig. 59
Machedon, Luminița, Scoffham, Ernie, Romanian Modernism. The Architecture of Bucharest, 1920-1940, Cambridge, Massachusetts, MIT Press, 1999;
Fig. 40, 41, 49, 50, 51, 52, 53, 54
Nemțeanu, Ruxandra, Vila în stil neoromânesc. Expresia căutărilor unui model autohton în locuința individuală urbană, teză de doctorat, București, UAUIM, 2009;
Fig. 28, 32, 33, 38, 39, 44, 45, 46, 47
Panaitescu, Alexandru, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București 1945-1989, București, Editura Simetria, 2012;
Fig. 73, 74
Sion, Militza, Henrieta Delavrancea Gibory – Arhitectură 1930-1940, ediția a II-a, București, Editura Simetria, 2011;
Fig. 48
Smărăndescu, Paul, Lucrări de arhitectură 1907-1942 / Paul Smărăndescu, București, Tipografia Universul, 1942;
Fig. 9
Suditu Bogdan, Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri
(1459-1959), București, Editura Compania, 2016;
Fig. 55, 56, 69, 70, 71, 72
Tudor, Octavian, Bucureștiul Interbelic – Calea Victoriei, București, Editura Noi Media Print, 2006;
Fig. 34, 35, 36, 37
Woinaroski, Cristina (coord.), Arhitectura bucureșteană – secolul 19 si 20. Lotizarea și parcul Ioanid, București, Editura Simetria, 2007;
Fig. 7, 10, 15, 16, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29
http://a1.ro/news/imedit/hei-tramvai-cu-etaj-si-tras-de-cai-calatorii-il-impingeau-la-nevoie-iar-cei-care-nu-plateau-calatoria-sareau-din-mers-povestea-tramvaiului-cu-numarul-1-din-bucuresti-id586634.html
Fig. 1, 2
http://www.miculparis.ro/a/imagini-bucurestiul-vechi/terase-micul-paris.html
Fig. 3, 4
https://ro.wikipedia.org/wiki/Facultatea_de_Istorie_a_Universității_din_București#/media/File:Universitatea_(old).jpg
Fig. 5
http://scoalacentrala.licee.edu.ro/album.php
Fig. 6
http://bucuresti.itbox.ro/fotografii/trecut/galeria-unu/28-casa-lahovari/
Fig. 12
http://www.evz.ro/vila-cu-clopotei-din-baneasa-se-redeschide-dupa-110-de-ani.html
Fig. 13
http://intelart.blogspot.ro/2016/03/constructii-bucurestene-din-alte-secole_3.html
Fig. 17, 18
http://arhitectura-1906.ro/2013/02/casa-basile-assan/
Fig. 19, 20, 21
http://www.cunoastelumea.ro/casa-melik-cea-mai -veche-locuinta-a-capitalei/
Fig. 30, 31
http://www.comunismulinromania.ro/old/Arhiva-foto/Amintiri-din-comunism/Amintiri-din-comunism-XIV.html?print=1&tmpl=component
Fig. 57, 58
http://www.wowbiz.ro/weekend-ai-trecut-pe-langa-aceasta-vila-su[erba-din-bucuresti-si–te-ai-intrebat-ce-este-inauntru-sau-care-e-istoria-ei-iti-spunem-noi
Fig. 61
http://arhitectura-1906.ro/2016/12/consacrarea-fracturii-momentul-1952/
Fig. 62
http://sanuuitam.blogspot.ro/2013/10/asa-cum-fost_15.html
Fig. 63, 64
http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2418
Fig. 67, 68
Google Earth
Fig. 65, 66
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stud. arh. Adriana Mirabela Puiu [308188] (ID: 308188)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.