STRUCTURI RURALE ȘI URBANE ÎN DACIA ROMANĂ [308443]

[anonimizat]:

Boghian Dumitru

Student: [anonimizat], 2020

[anonimizat] a reprezentat procesul istoric prin care populația de pe teritoriul de la Nord și Sud de Dunăre și-a [anonimizat], limba, cultura, modul de viață și religia romanilor. Din anul 106, [anonimizat] (101-102; 105-106), începe procesul de romanizare a teritoriilor de la Nord și Sud de Dunăre. [anonimizat]. Dintre factorii romanizării amintim: colonizarea, [anonimizat], [anonimizat]. Urbanizarea a [anonimizat] a așezărilor sătești existente la vremea aceea pe teritoriul Daciei. Numeroși istorici și cercetători români au studiat problema structurilor urbane de pe teritoriul Daciei romane și a Moesiei Inferior. Întru-[anonimizat]. [anonimizat]. Astfel, pe teritoriul Daciei au apărut numeroase structuri urbane organizate după modelul roman. În prezenta lucrare propun o [anonimizat] 10 așezări ce aveau statut roman.

Informații generale despre așezările Daciei romane

Cercetările arheologice au dovedit că aproape toate orașele Daciei romane au avut ca temelie vechile așezări dacice (excepție făcând Sarmizegetusa). [anonimizat]. Această așezare împreună cu acel teritoriu alcătuiau o unitate economică și administrativă numită Territorium. Dezvoltarea sau stagnarea orașelor se datora și teritoriilor agricole mai mari sau mai mici ale acestora. [anonimizat], [anonimizat], adică târg. [anonimizat]. De menționat este faptul că teritoriile militare erau foarte numeroase de-a lungul granițelor țării.

Villa rustica era termenul folosit de romani pentru a descrie o [anonimizat] o fermă agricolă. [anonimizat], amplasarea acesteia fiind făcută strict din motive economice. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]-ul este cel mai puțin cunoscut. [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]ticae cele de la Deva, Hobița-Grădiște, Sântămărie Orlea, Mânerău (jud. Hunedoara), Aiud, Răhău (jud. Alba), Apahida, Ciumăfaia (jud. Cluj), Gârbou (jud. Sălaj).

Situate pe lângă castrele romane numeroase din Dacia, așezările de tip canabae au devenit nuceleele de dezvoltare în pagi și municipia. Acestea erau locuite de către meșteșugari, negustori, veterani, rudele soldaților și peregrini dornici de îmbogățire și ocrotire. În canabae se scria și se vorbea în limba latină, fiind redactate acte și scrisori de către veterani și soldați.

Odată cu venirea romanilor în Dacia, se fondează primele orașe în provicnice. Profesorul Adrian Bejan afirmă că urbanizarea este ,, acel proces istoric în cursul căruia ansamblul așezărilor de pe un teritoriu dat capătă o formă complexă, ierarhizată și diversificată funcțional. Deci, continuă Adrian Bejan, urbanizarea romană a Daciei a fost acel proces istoric reprezentând un aspect al procesului mai amplu de romanizare, integrat în timp etnogenezei românești.” Procesul de urbanizare începe în Dacia, imediat după cucerire, sub Marcus Ulpius Nevra Traianus, și se încheie în perioada dinastiei Severilor. În studiul ,,Geneza orașelor în Dacia romană”(pag. 71), istoricul Dumitru Protase afirmă că orașul roman a luat naștere pe trei căi principale: 1) prin dezvoltarea social economică și politică a vechilor localități rurale; 2) prin fondarea de colonii a căror populație era formată de cetățeni romani, veterani, negustori și meseriași; 3) prin înființarea în jurul castrelor a unor așezări care au evoluat până la rangul de municipium și colonia.

Majoritatea orașelor romane de pe teritoriul Daciei, s-au format din vechile așezări dacice, numite canabae, pagii și vicii. Numai orașele Ulpia Traiana Dacica (Sarmizegetusa) și Romula au fost fondate duăa principiile urbanistice cunoscute la romani, căutând să fie ,,imagine provincială a romei, prin instituțiile lor publice și religioase”. Pe lista de municipium și colonia se găsesc 10 centre urbane pe care le vom prezenta în cele ce urmează: Ulpia Traiana (Sarmizegetusa), Napoca, Romula, Drobeta, Dierna, Tibiscum, Apulum, Ampelum, Potaissa și Porolissum.(vezi fig. 1.1. – Anexa 1 – Hărți)

Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Ca așezare geografică, capitala Daciei romane, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa se situa la poalele masivului muntos Retezat, aflându-se la aproximativ 8 kilometri de trecătoarea care face legătura între Banat și Transilvania, cunoscută în antichitate sub numele Tapae, astăzi numidu-se Porțile de Fier ale Transilvaniei. Astăzi, ruinele antice se află în comuna românească Sarmizegetusa, județul Hunedoara.(vezi fig. 1.2. – Anexa 1 – Hărți)

Actul oficial de fondare al cetății este o inscripție latinească găsită printre ruinele așezării(azi pierdută și cunoscută numai după manuscrise) care avea următorul conținut: ,,Ex auctoritate Imperatoris Caesaris divi Narvae filii Nervae Traiani Augusti condita colonia Dacica per Decicum Terentium Scaurianum legatum eius pro praetore.” În traduecere, aceasta înseamnă: ,,Din porunca împăratului, Cezarului Nevra Traian Augustul, fiul divinului Nevra și prin grija lui Decimus Terentius Scaurianus, guvernator cu rang de propretor, s-a întemeiat Colonia Dacica.” Numele guvernatorului provinciei, Decimus Terentius Scaurianus, sugerează că întemeiarea noului oraș a avut loc în primii ani după cucerirea Daciei, cel mai probabil între anii 108-110 e.n., timpul în care acest prim guvernator al Daciei a guvernat teritoriul proaspăt cucerit.

Pe lângă acest document oficial, mai dispunem și de reprezentarea figurată a fondării coloniei. Se presupune că evenimetnul fusese sărbătorit și pin baterea unei monede din bronz (sestetius), din ordinul Senatului.( vezi fig. 2.1. – Anexa 2 – Fotografii) Pe aversul monedei era înfățișat chipul lui Traian, iar pe reversul acesteia era reprezentat actul fondării orașului, în persoana unui preot, sau a guvernatorului, care trage o brazdă cu un plug, delimitând astfel conturul viitorului centru urban. De menționat este faptul că inscripția de pe monedă nu spune numele orașului și nici anul precis.

Astfel, stilul de redactare al inscripței și topografia orașului dau de înțeles că ne aflăm în fața unei ctitorii imperiale. Dintre toate centrele urbane ale Daciei romane, numai capitala a fost fondată prin deductio, o adevărată și tradițională colonizare de veterani, cetățeni romani vechi, care participaseră la cele două războaie daco-romane. Orașul a primit, astfel, titul de colonia, cel mai înalt rang urban din Imperiu. Mai mult decât atât, orașul a beneficiat și de ius Italicum, însemnând scutirea cetățenilor de impozitul funciar, aceștia fiind incluși în tribul Papiria, din care făcea parte și Împăratul Traian.

Inițial, numele capitalei a fost Colonia Dacica, fiind, de altfel, singura colonie din provincie. Ulterior, în anul 118, sub împăratul Hadrian se dezvoltă numele Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Dorind să sublinieze poziția privilegiată a orașului întemeiat în timpul lui Traian, împăratul Severus Alexander, la începutul secolului al III-lea, adaugă denumirii oficiale a coloniei și epitetul Metropolis(Metropolă).

De asemenea, fiecare grup de cetățeni romani ce locuiau în Dacia, căutatu să se organizeze cât mai bine după modelul Romei. Datorită acestui fapt, aceste orașe deveneau unele autentice. Orașul a fost întemeiat după modelul roman: un patrulater având colțurile rotunjite.( vezi fig. 1.3. – Anexa 1. – Hărți) Mărmiea suprafeței încojurată de ziduri era de 32,4 ha, laturile lungi ale cetății având 600 de metri, iar cele scurte măsurând 540 de metri. Ca elemente defensive, orașul avea ziduri înalte de 4-5 metri, iar pe lângă ziduri mai existau și două șanțuri cu o deschidere între 6,5-7 metri și o adâncime între 2,5-2,7 metri.

Cât despre limitelele teritoriului Sarmizegetusei, acestea nu se cunosc cu exactitate, însă orașul dispunea de un vast territorium cu caracter urban-rural, cuprinzând o mulțime de sate și târguri din Țara Hațegului de azi și din valea Mureșului. Se spune că teritoriul Sarmizegetusei era cel mai întins, întinzându-se până la Mureș înspre nord, înspre vest până la Timiș, iar spre sud-est până la intrarea Jiului în munți.

Ulpia Traiana a fost cea mai veche așezare de tip urban din Dacia, fiind, de altfel, colonie cu drept italic și centrul cultural și religios al provinciei. Totodată, orașul a devenit și centru politico-administrativ, între zidurile lui aflandu-se reședința guvernatorului.

În anul 271(sau 274), din motive strategico-militare, împăratul Aurelian dă ordin de retragere a armatei și a administrației romane din Dacia, implicit din capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Funcționarii, proprietarii de pământ, proprietarii de sclavi, negustorii, proprietarii de ateliere și mulți alții au urmat legiunile și trupele auxiliare în retagerea lor. Însă, cu prilejul săpăturilor efectuate( vezi fig. 2.2. – Anexa 2 – Fotografii), s-a constatat că orașul n-a fost părăsit complet. Construcțiile din epoca romană au fost utilizate după retagere, însă de o populație săracă și foarte diminuată numeric, în oraș rămânând autohtonii, ,,mai mult sau mai puțin colonizați”, coloniștii săraci și sclavii.

Napoca

În ordine cronologică, Napoca este a doua colonie a Daciei, așezarea rurală romană vicus care devine, probabil în 122-123, municipium, cunoscând un rapid proces de urbanizare. Napoca din perioada romană este orașul Cluj de astăzi. Acest centru urban s-a dezvoltat la o răscurce de drumuri, un drum foarte important fiind cel imperial Sarmizegetusa-Apulum-Potaissa-Napoca-Porolissum, contruit probabil în anii 108-109. Municipiul a fost întemeiat de Hadrian, având numele Municipium Aelium Hadrianum Napocensium, după cum spune Radu Ardevan. Nu se știe cu exactitate perioada în cae orașul devine Colonia Aurelia, presupunându-se totuși că acest lucru are loc în timpul lui Marcus Aurelius. De asemenea, orașul primește ius Italicum de la împăratul Septimus Severus.

Așezarea antică ocupă centrul Clujului de astăzi și este acoperită în întregime de construcții moderne. ( vezi fig. 1.4. – Anexa 1. – Hărți) Se poate spune că Napoca exista cu siguranță în anii împăratului Traian. Nu se poate dovedi, însă, numai prin numele auohnton, existența unei așezări preromane a acestui centru urban. Însă, așezarea antică de la Napoca ia ființă pe un teren nelocuit, începându-și existența odată cu înstalarea coloniștilor aduși de Roma. Spre deosebire de majoritatea celorlalte orașe ale Daciei, Napoca avea o viață civilă mult mai puternică decât cea mlitară, neavând importanță din punct de vedere al rolului ei strategic. Fiind constituită devreme ca municipiu, Napoca a beneficiat de un larg territorium, cuprinzând multe târguri și sate. Nu este cunoscut însă teritoriul, hotarele lui întinzându-se până la granițele nordice și estice ale provinciei, în timp ce în sud, teritoriul se învecina cu cel al Potaissei. În ordine cronologică, Napoca este a doua colonie din Dacia.

Romula

Dintre orașele Daciei sudice, cea mai mare înflorire a cunoscut-o orașul Romula. Ruinele sale se găsesc astăzi sub satul Reșca, având o întindere de 64 de hectare. În acel loc găsim limita dintre câmpia romănățeană și terasele primelor dealuri. Pe o astfel de terasă, cu o largă depresiune în formă de farfurie, s-a dezvoltat orașul Romula. ( vezi fig. 1.5. – Anexa 1. – Hărți) Prosperitatea Romulei se datorează bogăției agricole din teritoriul său și a drumurilor ce treceau pe acolo. Prosperitatea agricolă este arătată de mulțimea divinităților cu caracter agrigol și păstoresc adorate în oraș.

Tudor Dumitru susține că ridicarea localității la rangul de municipiu s-a datorat numai și numai necesității fixării capitalei Daciei Inferior, fiind vorba de îndeplinirea funcțiilor administrative. Totodată, promovarea orașului la rangul de municipium, în timpul împăraților Marcus Aurelius și Lucius Verus, aproximativ prin anii 167 și 169, este, după cum spunea Nicolae Branga, ,,un act de recunoaștere a stadiului său de dezvoltare urbanistică și organizatorică, impus însă și de necesitatea fixării unei capitale pentru noul district provincial”(Dacia Malvensis). Însă nu Filip Arabul a dăruit rangul de colonia Romulei-Malva, în anul 248, așa cum se afirma, ci rangul acesta poate fi pus în seama împăratului Septimius Severus, undeva înainte de anul 230. Atunci fusese emisă o diplomă militară soldatului Marcus Aurelius Decianus, diplomă ce consemnează expresia colonia Malvense ex Dacia. Populația orașului a fost, din punct de vedere etnic, destul de eterogenă, în ciuda faptului că majoritatea inscripțiilor din Romula consemnează nume lantinești. În oraș, trupele auxiliare au fost cele care au constituit garnizoana permanentă a acestuia, însă cu diferite ocazii au staționat temporar și detașamente ale unor legiuni. Acestea au fost prezente în special în timpul războiului lui Filip Arbaul cu carpii și ridicarea incintei târzii. Se presupune că doar două unități militare au rămas în teritoriu vreme îndelungată, anume cohors Flavia Commagenorum și numerus Surorum sagittariorum.

Materialele arheologice și inscripțiile descoperite atestă la Romula o viață cotidiană luxoasă și abundentă, deși orașul nu beneficiase de ius Italicum. Această situație se datorează faptului că în teritoriul administrativ al cetății era inclusă câmpia romănățeană, foarte bogată și foarte rodnică. De asemenea, vecinătatea orașului cu Oltul și apropierea de Dunăre au favorizat ieftinirea transportului, comerțul cu cereale fiind foarte rentabil. Acest fapt explică și existența târgurilor și a satelor mai numeroase și mai bogate, în comparație cu cele din jurul Sucidavei. Această situație s-a datorat nu numai bogăției și fertilității solului, ci acestea au beneficiat de un alt regim juridic și fiscal. Astfel, în ,,Mica Romă”, numărul cetățenilor romani era ,,prea mare”, existând mulți care locuiau în Romula, dar care posedau diferite ferme la țară.

Drobeta

Dacă din orașele Daceie romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa și Napoca au avut caracter strict civil, celelalte centre urbane din Dacia au apărut și s-au dezvoltat în jurul castrelor. ( vezi fig. 1.6. – Anexa 1. – Hărți) Astfel, apariția Drobetei este condiționată atât de castrul roman existent aici, cât și de podul construit de Traian. Drobeta a fost prima locație din Dacia sudică în care a pătruns stăpânirea romană la nord de Dunăre și unde s-a îmbinat viața romană peste o așezare dacică existentă. Este descrisă ca fiind cel mai de seamă centru urban al Daciei de sud. Însă prosperitatea urbanistică și economică a Drobetei a fost asigurată de numeroase avantaje, cum ar fi: clima prielnică, bogății pe plan agricol, condiții geografice favorizante, nodul de drumuri fluviale și terestre, plus faptul că era poarta provinciei prin podul imperial. Datorită acestor numeroase și importante avantaje, așezarea devine în anul 123 municipium Aelium Hadrianum Drobetensium, iar aproximativ între anii 193-198, sub împăratul Septimus Severus, acest municipium devine colonia splendidissima Drobetensium. Cetățenii Drobetei au fost înscriși de Hadrian în tribul Sergia.

Încă din faza sa de municipiu, orașul a dispus de un territorium rural mare, cu numeroși vici, întinzându-se spre răsărit, nord și sud-est. Acest teritoriu s-a putut extinde aproape de cursul Jiului, deoarece în calea acestuia nu existau alte orașe sau așezări importante. Teritoriul dispunea de pământuri fertile, pășuni, livezi de pomi, însă nu existau deloc exploatări miniere, posedând, însă, numeroase cariere de piatră. După spusele lui Tudor Dumitru, la Drobeta întâlnim ,,o populație felurită”. Această situație este explicată de faptul că orașul era un important port la Dunăre, era așezat la o răscruce de drumuri, având o funcție economice, de altfel. După părăsirea Daciei de către administația romană, Drobeta a fost menținuntă în stăpânirea romană, fiind un cap de pod. Aceasta era intrată sub controlul a o parte din ostații legiunii a XIII-a Gemina.

Dierna

Ca așezare, Dierna era situată în clisura Dunării, la întâlnirea râului Cerna cu fluviul. Ea s-a dezvoltat mai cu seamă în secolele al II-lea și al III-lea, datorită activităților meșteșugărești și comerciale, susținute fiind de traficul naval, dar și de cel rutier. Prin caracterul său predominant meșteșugăresc, comercial, militar și funcționăresc, Dierna se deosebește de celelalte orașe ale Daciei, asemănându-se doar cu Ampelum, pe care îl vom analiza în cele ce urmează. Nu a fost posibil, însă, constituirea unui territorium rural propriu, însă semnalarea unor morminte îngăduie localizarea aproximativă a ariei locuite, anume în centrul orașului modern Orșova. ( vezi fig. 1.7. – Anexa 1. – Hărți)

Se spune că Dierna ar fi fost o colonie întemeiată de către împăratul Traian și ar fi beneficiat de ius Italicum. Însă dovezile epigrafice nu confirmă acest lucru, Dierna apărând numai ca municipium și numai în secolul al III-lea, cel mai devreme sub împăratul Septimius Severus.

Dumitru Tudor afirmă că la evacuarea Daciei, din anul 271/275, Dierna a rămas și ea printre capetele de pod care intrau în stăpânirea romanilor, cel mai probabil până la venirea hunilor.

Tibiscum

Tibiscum se afla la întâlnirea Bistrei cu Timișul, în nord-estul Banatului. De remarcat este faptul că această așezare aparține, până la sfârșitul secolului al II-lea, de teritoriul administrativ al coloniei și capitalei Ulpia Traiana Sarmizegetusa. A fost considerat cel mai de seamă oraș al Daciei vestice, deoarece era situat într-o regiune agricolă fertilă, la locul de întâlnire al marilor ce îl legau de Dierna, Lederata și Sarmizegetusa. Tot datorită zonei agricole bogate și fertile, a rezultat dependența acestei așezări de capitala Sarmizegetusa. Dacă Tibiscum și-a început viața ca un vicus sau pagus, dependent de capitală, sub împăratul Septimius Severus această așezare, urbanizată, între timp, este ridicată la rangul de municipium. ( vezi fig. 1.8. – Anexa 1. – Hărți) Astfel, Tibiscum iese de sub controlul capitalei și i se acordă un territorium rural, care se întinde tocmai până în Banatul de Vest.

Apulum

Tudor Dumitru afirmă că mărturiile arheologice de care dispunem demonstrează faptul că spre sfârșitul secolului al II-lea, orașul Apulum, Alba Iulia de astăzi, se afla în fruntrea municipiilor și coloniilor din Dacia și că devenise capitala provinciei, în locul Sarmizegetusei. Prima așezare romană de aici era castrul legiunii XIII Gemina, sub denumirea de Canabae legionis XIII Geminae. Astfel, viața civilă s-a înfiripat rapid în jurul castrului roman. De menționat este faptul că până la ridicarea așezării la rangul de municipium, vor exista două așezări cu denumiri separate. Așezarea din jurul castrului purta denumirea de Canabae, pe când vechiul centru getic își va păstra numele. În această zonă se puteau distinge trei zone diferite: castrul roman, orașul roman de la est și nord de castru și orașul roman de la sudul castrului. Astfel, s-au dezvoltat încet două orașe romane, la o distanță de 2 km între ele, având la mijloc castrul roman. ( vezi fig. 1.9. – Anexa 1. – Hărți)

A urmat o emancipare a așezării, în timpul împăratului Marcus Aurelius, care acordă titlul de municipium Aurelium Apulense. Apoi, promovarea la rangul de colonia s-a făcut de către Comodus, care a acordat titlul de colonia Aurelia Apulensis. Aceasta promovare s-a datorat dezvoltării social-economice rapide și intense, precum și a urbanisticii localității. Apulum beneficia de un imens territorium administrativ, această poziție putând fi pusă în valoare de spiritul practic al cetățenilor. Totodată, centrul urban a fost investit cu ius Italicum de către Marcus Aurelius sau Comodus.

Apumul a cunoscut cea mai largă și diversă producție de mărfuri din Dacia, după cum afirmă Nicoale Branga. Viața economică activă este dată de către mulțimea fermelor(villae rusticae), de producția cerealelor, creșterea vitelor și domeniul viticol, și de alte numeroase colegii menționate într-un număr mare de inscripții. Astfel, Apulum depășise limitele topografice și demografice ale capitalei Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Continuitatea daco-romană la Apulum după retragerea aureliană poate fi confirmată de mai multe descoperiri arheologice, este de părere Tudor Dumitru.

Ampelum

Ampelum este, probabil cel mai puțin cunoscut oraș daco-roman. Acesta se dezvoltă po o lungime de aproximativ 3 km, de-a lungul văii Ampoiului. Dezvoltarea așezării inițiale de tip vicus are legătură cu extracțiile aurifiere din regiunea Zlatnei. Asrfel, în această zonă a fost atrasă o populație avidă de îmbogățire, foarte diversă din punct de vedere social și etnic. Populația era, deci, compusă din arendașii de mine, lucrătorii liberi, dar și sclavii care lucrau din greu în galerii, funcționari ai împăratului, dar și negustori de metal prețios. Astfel, localitatea depășește limitele unui oarecare vicus, devenind, desigur, pagus, înaintea domniei lui Marcus Aurelius, ca mai apoi să fie promovat la rangul de municipium, lucru dovedit de o inscripție din anul 200 închinată împăratului Septimius Severus, inscripție care menționează formula ordo Ampelensium.

La urbanizarea așezării au contribuit substanțial acei care făceau parte din corpul birocratic, numiți servi et liberti publici. Corpul birocratic era condus de un procurator aurariarum. Tot la acest proces au contribuit și cei care păzeau ținutul montan aurifer, adică soldații legiunii XIII Gemina și al unui numerus Maurorum Hispanorum. Nici chiar după ridicarea la rangul de municipium la Ampelum nu se poate vorbi de un territorium rural anex, deoarece ăntreaga regiune a intrat în proprietatea casei imperiale.

Potaissa

Numai datorită unor descoperiri arheologice de acum 100 de ani s-a putut face identificarea așezării Potaissa cu actualul oraș Turda, fiind situată pe malul stâng al Arieșului, afirmă Tudor Dumitru. Deși a avut o dezvoltare internă furtunoasă, Potaissa a deșinut aproape un secol statutul de vicus.

Populația civilă romană stabilită aici după cucerire prosperase continuu, fiind favorizată și de raporturile economice strânse ale acesteia cu trupele auxiliare care staționau în castrul de lângă localitate. Odată cu valul de civili care îi urmase pe soldații legiunii V Macedonica la Potaissa, aceste raporturi s-au lărgit considerabil.

Teritoriul Potaissei se întindea spre vest peste munții Apuseni, la sud, până la Mureș, iar la est, aproape de hotarele estice ale Daciei. Soldații legiunii V Macedonica au format numeroase posturi militare în acest teritoriu. Dacă până la venirea acestora așezarea era doar un însemnat centru rural, după instalarea legiunii V Macedonica la Potaissa și numai datorită acesteia, așezarea a progresat rapid, primind unul după altul titlurile de municipium și colonia, din partea împăratului Septimius Severus. Datoriă prezenței armatei în Potaissa, populația civilă a avut parte de numeroase favoruri din partea casei imperiale. Procesul de romanizare a accelerat rapid datorită elementelor militare, în niciun oraș al Daciei acest proces neobservându-se așa de pregnant.

Porolissum

Porolissum, astăzi satul Moigrad, com. Mirșid, jud. Sălaj, constituia în antichitate un punct cheie în apărarea hotarelor respective, având totodată misiunea de a fi un bastion defensiv pentru granița de notd-vest a Daciei. Importanța strategică a orașului rezultă din numarul foarte mare de trupe care au trecut pe acolo. În castrele de la Porolissum au staționat și activat unități auxiliare importante. Încă din primii ani ai ocupației romane, la Porolissum ajunge Cohors I Brittonum millitaria Ulpia equitata torquata pia fidelis civium Romanorum, iar în anul 110 apare Cohors V Lingonum. Cea mai importantă unitate din garnizoana de la Porolissum se numea numerus Palmyrenorum Porolissensium sagittariorum civium Romanorum.

La sfârșitul secolului al II-lea, primește titlul de res publica municipii Septimii Porolissensium, și un nou territorium administrativ rural. Așezarea posedase un territorium cu caracter militar, însă odată cu constituirea municipiului, territorium-ul devenise și unul civil, căreia nu i se cunosc hotarele. Odată cu părăsirea Daciei de către romani, orașul a fost ocupat de către barbari, fiind printre primele din Dacia nordică care a căzut pradă barbarilor.

Concluzie

Concluzionând, fiecare conventus civium Romanorum de pe teritoriul Daciei, căci la ea ne-am referit, căuta să adopte modelul Romei, fie că au evoluat din așezări dacice (pagus, vicus, canabae), fie că au fost înființate de către romani (Ulpia Traiana Sarmizegetusa). Grație stăpânirii romane la nord de Dunăre, orașele decice existente au cunoscut modernizarea, romanizarea fiind posibilă numai cu ajutorul coloniilor și armatei, prin pătrunderea religiei și limbii latine. De asemenea, în mod particular orașele Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum (Alba Iulia), Potaissa (Turda), Drobeta (Turnu Severin), Dierna (Orșova) au fost centre de iradiere a romanizării. În aceste orașe existau majoritatea instituțiilor purtătoare ale modelului de viață roman, instanțele judecătorești, marile centre religioase, teatre și școli. După cucerirea romană, orașele au fost nevoite să adopte o nouă formă de organizare socială, economică, juridică și culturală. Realizarea orașului în sine a fost doar o problemă de timp.

După părerea mea, romanizarea a fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla Daciei după cucerire. Romanizarea a fost, astfel, inevitabilă și ireversibiliă.

BIBLIOGRAFIE

Ardevan, Radu, Viața municipală în Dacia Romană, Editura Mirton, Timișoara, 1998.

Bejan, Adrian, Dacia Felix. Istoria Daciei romane, Timișoara, 1998

Branga, Nicolae, Urbanismul Daciei romane, Editura Facla, Timișoara, 1980.

Daicoviciu, Hadrian, Alicu, Dorin, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, București, Editura Sport Turism, 1984.

Tudor, Dumitru, Orașe, tîrguri și sate în Dacia Romană, Editura Științifică, București, 1968.

Protase, Dumitru, studiul Geneza orașelor în Dacia romană (pag. 71).

ANEXA 1 – HĂRȚI

ANEXA 2 – FOTOGRAFII