Structuri Arhetipale în Proza Eminesciana

Cuprins:

INTRODUCERE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.3

CAPITOLUL I: ROMANTISMUL

I 1. Viața lui Mihai Eminescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . .p.6

I 2. Eminescu între clasicism și romantism……….…..p.8

I 3. Motive romantice in opera eminescianã…………..p.14

CAPITOLUL II: ASPIRAȚI SPRE O ARTÃ IDEALÃ

II 1. Un prozator surprinzãtor………………………p.27

II 2. Transfigurarea realitãții……………………….p.34

II 3. Constucția personajului eminescian………….p.37

CAPITOLUL III: STRUCTURI ARHETIPALE

III 1. Miturile și arhetipurile……………………….…p.40

III 2. Jung și structurile arhetipale……………………p.46

III 3. Structuri arhetipale în operaeminescianã……….p.54

CAPITOLUL IV: EMINESCU ȘI FILOZOFIA GERMANÃ

IV 1. Proza eminescianã între fantastic și filozofic……..p.63

IV 2. Eminescu și filozofii germani…………………..p.69

IV 3. Eminescu și filozofia indianã…………………….p.75

CONCLUZII. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .P.78

BIBLIOGRAFIE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. . .P.80.

=== Structuri arhetipale în proza eminesciana ===

Cuprins:

INTRODUCERE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.3

CAPITOLUL I: ROMANTISMUL

I 1. Viața lui Mihai Eminescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . .p.6

I 2. Eminescu între clasicism și romantism……….…..p.8

I 3. Motive romantice in opera eminescianã…………..p.14

CAPITOLUL II: ASPIRAȚI SPRE O ARTÃ IDEALÃ

II 1. Un prozator surprinzãtor………………………p.27

II 2. Transfigurarea realitãții……………………….p.34

II 3. Constucția personajului eminescian………….p.37

CAPITOLUL III: STRUCTURI ARHETIPALE

III 1. Miturile și arhetipurile……………………….…p.40

III 2. Jung și structurile arhetipale……………………p.46

III 3. Structuri arhetipale în operaeminescianã……….p.54

CAPITOLUL IV: EMINESCU ȘI FILOZOFIA GERMANÃ

IV 1. Proza eminescianã între fantastic și filozofic……..p.63

IV 2. Eminescu și filozofii germani…………………..p.69

IV 3. Eminescu și filozofia indianã…………………….p.75

CONCLUZII. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .P.78

BIBLIOGRAFIE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. . .P.80.

INTRODUCERE

În această lucrare voi încerca să analizez și să ofer o viziune cât mai largă asupra structurilor arhetipale în proza eminesciană.

Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă aceste arhetipuri am apelat la teoria arhetipurilor formulată de Karl Gustav Jung, unul dintre discipolii lui Freud, părintele psihanalizei. Potrivit afirmațiilor lui K. G. Jung “În sufletul omenesc individual, există tot felul de lucruri care nu au fost niciodata dobândite, deoarece psihicul unui om nu se naște nicidecum ca o tabula rasa, după cum nici creierul lui nu este ceva complet, nou și unic în felul lui. Omului îi este dat din naștere un creier rezultat dintr-o nesfârșită evoluție de-a lungul liniei ancestrale… Întreaga anatomie a omului este un sistem moștenit identic cu constituția sa ancestrală care funcționează fără greș în același fel ca în trecut… Toți acești factori, așadar, care au fost esențiali pentru predecesorii noștri mai apropiați sau mai depărtați, vor fi esențiali și pentru noi, deoarece corespund sistemului organic pe care l-am moștenit.”1 Această afirmație, vine să întărească faptul că deși suntem unici în felul nostru avem totuși ceva comun, o parte din primul om, iar aceasta se manifestă în inconștient.

Această sferă a moștenirii psihice este numită de K. G. Jung inconștient colectiv. După cum afirmă psihanalistul 2 “Conținuturile conștientului nostru sunt toate, individual dobândite. Iată, așadar, că dacă psihicul omului ar consta exclusiv din conștient, atunci nu ar exista nimic în psihic care să nu se fi ivit pentru prima oară în cursul vieții individuale… În realitate însă conținuturile conștientului nostru nu au luat naștere doar prin acțiunea mediului __________________

1 K. G. Jung, Puterea sufletului Antologie, București , Ed. Anima,1994 p. 32-34.

2 K. G. Jung, Puterea sufletului Antologie, București ,Ed. Anima, 1994 p. 34-36.

tabula rasa = masă ștearsă ; expresie folosită de filozoful John Locke și în alte sisteme filozofice pentru

a caracteriza , starea inițială a psihicului copilului, afirmând că omul nu are nici un fel de idei ,principii

înăscute . A face tabula rasa= a șterge tot, a renunța la anumite păreri , idei pentru a adopta altele.

individual, ci ele au fost influențate și ordonate de moștenirea psihică, de inconștientul colectiv”.

Psihanalistul arată un exemplu concret despre existența acestui inconștient colectiv apelând la relația dintre copil și mamă. Este neîndoielnic că imaginea mamei individuale își pune amprenta asupra copilului, dar își pune atât de puternic amprenta tocmai pentru că se suprapune unei predispoziții inconștiente, adică unui sistem sau unei imagini inconștiente care își datorează existența împrejurării că mama și copilul se află de când lumea într-o relație simbiotică.

Dacă, într-un fel sau altul, mama individuală lipsește, apare o frustrare, adică o pretenție a imaginii colective a mamei ce se vrea împlinită. Dacă inconștientul colectiv nu ar exista, s-ar putea face prin educație absolut orice, omul ar putea fi degradat, fără nici o pagubă, spre a-l face o mașinărie însuflețită sau ar putea fi ameliorat spre a-l face ideal. Dar toate încercările acestea sunt limitate, dat fiind faptul că există dominante ale inconștientului care pretind, cu o forță, aproape de neînvins, să fie satisfăcute. Aceste imagini dezvoltate în inconștientul colectiv sunt numite arhetipuri, iar omul este absolut dependent de acestea și nu poate să-l depășească.

Așa cum afirmă K. G. Jung “Cu vârsta omul își depășește în mod natural mama, dar nu depășește tot atât de natural și arhetipul… Conștientul cunoaște numai conținuturi individual dobândite și cunoaște, ca urmare, doar mama individuală, neavând cum să știe că aceasta este purtătoarea și reprezentanta arhetipului așa numitei Magna Mater eterne. Desprinderea de mamă este însă pe deplin satisfăcătoare doar dacă implică și o desprindere de arhetip.”3

Apariția conștientului și totodată a unei relative libertăți au făcut posibile în mod firesc, abaterile de la arhetip și totodată de la instinct. Survenind această abatere are loc o disociere a conștientului de inconștient și încep să se manifeste influențe remarcabile ale inconștientului. Raportându-ne la spiritul primitiv putem spune că acesta are simțit acut că această dilemă și de aceea a introdus între copilărie și vârsta adultă rituri extrem de __________________

3 K. G. Jung, Puterea sufletului Antologie, București,Ed. Anima, 1994, p. 36-37.

importante, ceremonii de inițiere de diferite feluri care au rolul de a determina pe căi magice dezlegarea de părinți. Toate aceste ceremonii ar fi inutile dacă legătura cu parinții nu ar fi resimțită și ea drept magică.

Dar magice sunt toate acele lucruri care pun în joc influențe inconștiente. Toate aceste rituri nu urmăresc numai să dezlege copilul de părinți ci totodată să-l transpună pe acesta în starea de adult. Pentru aceasta e necesar ca nici un dor retroactiv de copilărie să nu mai persiste, adică să fie acoperită vocea arhetipului lezat, care ridică pretenții.

Acest lucru se face contrapunând apartenenței interioare de părinți o altă apartenență și anume aceea de clan. Iată care este de obicei rostul anumitor însemne corporale precum și al învățăturilor mistice pe care țăranul le capătă cu ocazia solemnității de inițiere.

Iată cum crede de cuviință primitivul să satisfacă pretențiile arhetipului. Nu îi ajunge o simplă despărțire de părinți, are nevoie de o ceremonie drastică, având aspectul unei jertfe aduse puterilor ce l-ar putea abate pe tânăr din drum. Toate acestea sunt o mărturie directă a puterii arhetipului care îl constrânge pe primitiv să lucreze împotriva naturii spre a nu-i cădea pradă. Și aici se află începutul oricărei culturi inevitabilă urmare a conștienței și a posibilității sale de a se abate de la legea inconștientă. Lumii noastre i-au devenit demult străine aceste lucruri, dar naturii din noi nu i-a fost știrbită puterea, am învățat doar să o subestimăm. În sufletul nostru inconștient sunt active acele forțe pe care omul le-a proiectat întotdeauna în spațiu, ca zei, cinstindu-i apoi cu jertfe și astfel putem înțelege că diversitatea de practici și convingeri religioase, nu provine din născocirile sau părerile arbitrare ale unor indivizi și își are obârșia in existența unor forțe inconștiente , influențe care nu pot fi neglijate.

Toți acești factori continuă să fie activi în sufletul nostru, numai expresiile și valorizările lor sunt depășite, nu și existența și eficacitatea lor reală.

Înțelegându-le ca entități psihice avem o formulare nouă și stabilirea unor noi căi de a relaționa cu ele. Inconștientul colectiv nu este nicidecum ceva de genul unui colțișor întunecat al sufletului nostru, ci sedimentul experienței strămoșești milenare, o imagine eternă a lumii.

Am văzut astfel legătura dintre psihicul uman și arhetip și astfel se poate analiza prezența anumitor arhetipuri în proza eminesciană.

CAPITOL I

ROMANTISMUL

I.1 Viața lui Mihai Eminescu

Născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani, ca fiu al căminarului Gheorghe Eminovici și al soției sale Raluca, născută Iurașcu, Mihai Eminovici a văzut lumina zilei și și-a petrecut copilăria în ținutul nordic al Moldovei. Familia din partea ambilor părinți era rurală fără să fie țărănească. Gheorge Eminovici era un om cu oarecare știință de carte, plin de grijă să împărtășească pe copii săi de la învățătura cea mai înaltă.

Este trimis să învețe carte la Cernăuți unde termină gimnaziul local. În 1864 Eminescu asistase la Cernăuți la reprezentările teatrale ale trupei Vlădicescu – Tandini și apoi o urmează. După un an se întoarce la Cernăuți hotărât să-și reia studiile. Aici locuiește la profesorul Aron Pumnul la moartea căruia îi dedică prima poezie publicată într-o broșură comemorativă. Începe să trimită poezii la revista “Familia” a lui Iosif Vulcan cel care îi va schimba numele din Eminovici în Eminescu.

El merge în Ardeal unde încearcă să-și termine studiile liceale. În cursul anului 1867 intră ca sufleor în trupa lui Iorgu Caragiale și pleacă împreună cu acesta la București. În 1868 se întoarce în Ardeal cu trupa lui Pascaly, iar in toamnă intră ca sufleor la Teatrul Național din București. Apoi pleacă la Viena și asistă ca auditor la cursurile de filozofie, istorie, științe juridice și economice. Aici intră în contact cu sistemul filozofic al lui Schopenhauer, care îi va influența opera și de asemenea cu sistemul filozofic al lui Kant.

La înapoierea în țară intră în cercul Junimii, unde la 1 septembrie 1872 citește nuvela Sărmanul Dionis. În noiembrie 1872, Eminescu este la Berlin unde este îndemnat de Titu Maiorescu să-și ia doctoratul pentru a ocupa catedra de filozofie la Universitatea din Iași.

Renunță la doctorat cu doar câteva luni înainte și se întoarce în țară la 23 august 1874,

fiind numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Aici continuă să traducă Critica rațiunii pure a lui Kant și suplinește pe Xenopol și Bodnărescu la Institul Academic. Este dat afară de la Biblioteca Centrală și Titu Maiorescu îl numește revizor școlar al județelor Iași și Vaslui.

Colaborează la mai multe reviste ale vremii între care Curierul de Iași, Timpul – la care este redactor și mai ales în Convorbiri literare, unde publică majoritatea operelor sale. El face o critică acidă la adresa societății, nostalgia sa pentru trecut exaltând vremurile voievozilor : “a readuce avânt al Basarabilor, starea de bogăție din vremea lui Petru Rareș… a le putea readuce ar fi merit și a fi reacționar ar fi identic cu a fi sporitor neamului și țării. “ 4

Munca redacțională îl istovește pe Eminescu și durerile sentimentale îl copleșesc. După moartea soțului Veronicăi Micle se gândește să se căsătorească cu ea, însă Maiorescu desconsiliază. Intervine în viața poetului o nouă figură feminină Mite Kremnitz de la care ne-a rămas unul din cele mai vii portrete eminesciene.

Începe declinul psihic al poetului. În 1883 publică în Almanahul României June, punctul culminant al creației sale, poemul Luceafărul. În iunie el suferă primul acces de nebunie și este îngrijit mai întâi în țară, iar mai apoi într-un spital din Viena. Revenit în țară după o relativă însănătoșire el încearcă să-și reia activitatea însă boala reapare.

În 1886 este internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului unde moare în iulie 1889.

___________________

4 Tudor Vianu, Eminesciana, București ,Ed. Eminescu, 1976, p. 274-280, 283-285.

I.2 Eminescu între clasicism și romantism

Așa cum se știe romantismul a apărut ca o reacție împotriva clasicismului însă aceste două curente literare se găsesc îmbinate foarte bine în opera eminesciană. Eminescu este eternul romantic atras de valorile clasice ale Antichității. Arta clasică a fost mai mult descoperirea maturității eminesciene. Într-un articol publicat în ziarul Timpul despre necesitatea unui învățământ clasic el făcea elogiul artei celor vechi, afirmând că : “cultura clasică are calitatea determinată de a crește, ea este în esență eduativă, și iată ce-a lipsit școalelor noastre până acum și le va lipsi mult timp înainte. A învăța vocabule latine pe dinafară, fără, a fi pătruns de acel adânc spirit de adevăr, de pregnanță și de frumusețe a antichității clasice, a învăța regule gramaticale fără a fi pătruns acea simetrie intelectuală a cugetării antice este o muncă zadarnică, o literă fără înțeles. Fixat o dată pentru totdeauna nemaiputându-se schimba, căci aparține unor timpi de mult încheiați, spiritul antichității e regulatorul statornic al inteligenței și al caracterului și izvorul simțului istoric.”5

Asfel se poate vedea admirația fără margini a poetului pentru cultura clasică în acel spirit care concentra esențele problemelor discutate în formulări admirabile. Această etapă a vieții eminesciene a stat sub imperiul magiei clasicului, tot acum poetul traducând din Horațiu, din Ode și Epistole și exersând metrica clasică, ce va culmina cu poezia Odă, în metru antic. Poezia eminesciană evolua spre clasicizarea tot mai evidentă.6 Adevărata trecere în revistă a panoramelor deșertăciunilor contemporane, ciclul definitivat al scrisorilor apare ca o nouă, unitară expresie de gândire și creație arată o ipostază pănâ acum necunoscută a lui Eminescu, poetul satiric dezgustat, rănit, sfâșiat de durerea de a-și vedea prăbușite idealurile unei tinereți rămase parcă departe în urmă. El devenea sarcastic, nemilos, violent în atacul la adresa unei lumi urâte și întunecate de filistini. În contraste violente între ideal și ireal, între ceea ce a visat și a trăit, zugrăvea cu mijloace romantice, sublime și grotești, după înălțimea idealului sau vulgaritatea realului, toate nefericirile care copleșesc viața omului de geniu,

___________________

5 Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, București ,Ed. Eminescu, 1999, p. 160 p.9.

6 Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, București, Ed. Eminescu, 1999, p. 161.

disprețuit, înfrânt, strivit în contingentul de tină.

Arta clasică apare în scrisori… ca un liman al perfecțiunii, în spiritul maturității eminesciene ce aspira spre clasicitate. Întoarcerea la clasici așa cum am afirmat se face spre sfârșitul vieții poetului, adică în etapa de maturitate a creației. Dacă la maturitate Eminescu s-a întors spre valorile clasice dovedindu-le importanța, în tinerețe el a fost un romantic atras de cultura germană și în special de filozofia romantică germană. Aflat la studii în străinătate și fiind un bun cunoscător al limbii germane el a avut acces la unele din cele mai importante opere filozofice ale lui Emanuel Kant. Critica națiunii pure și ale lui Schopenhauer Lumea ca voință și reprezentare, de la care a preluat conceptul de pesimism.

Studiul filozofic l-a ajutat să se descopere pe sine7, din zbaterea unui spirit care se căuta pe sine în alții din reacțiile unei minți geniale pentru care întâlnirea cu produsele altor minți notabile nu constituia decât un prilej întotdeauna binevenit de declanșare explozivă a propriului mod de funcționare. Cu alte cuvinte întâlnirea cu drumul altuia nu-l determina niciodată pe Eminescu să-l urmeze pe acela, ci îl stârnea și-l propulsa în forță pe drumul său particular.

Întâlnirea cu cultura germană a fost extrem de benefică pentru tânărul în formare, deschizându-i orizonturile unei lumi germane mișcată de “un cult primordial al individualului” 8 spre deosebire de cea franceză care se propune drept model constrângător celui ce se apropie de ea “ e mai curând un dascăl care te orientează spre tine însuți”8 În nevoia de extensie lăuntrică transgresând normele generalului și dilatându-și individualitatea, tânărul intelectual român trebuia să se întâlnească cu lumea romantismului german. Entuziasmul său fără limite față de înaintașii luptători, moștenire a relației cu Aron Pumnul, l-a purtat o clipă spre modelul francez al revoluționarilor, socotit de el atât de urât și imperfect, care apare în romanul postum Geniu pustiu (în care amândoi eroii se salvează prin revoluție). În influeța Junimii pătrunsă în conștiința artistului a diminuat impactul modelului francez favorizând o relație de natură superioară cu cultura germană.

Încă de timpuriu, la început în familie, mai apoi în școală, prin profesori germani și

___________________

7 Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, București, Ed. Eminescu, 1999, p. 285.

8 Lucian Blaga, Spațiul mioritic, în vol. Trilogia culturii, București ,Ed. Fundațiilor, 1944, p. 315-317.

limbă de predare germană, prin gazde vorbind germana au marcat o etapă obligatorie de impact asupra copilului, mai târziu a adolescentului furnizându-i instrumentul pătrunderii în universul culturii germane. Chiar dacă lecturile primilor ani au constat în operele unor autori minori, mai târziu se va vedea influența decisivă a lui Goethe asupra sa. În această primă etapă a vieții , poetul afost atras de lirica lui Schiller pe care l-a și tradus , ce constituia lectura de predilecție , deschizându-i prin scrierile estetice drumul spre filozofia kantiană.

Când Eminescu a ajuns la Viena , in toamna anului 1869 , el a pătruns nu numai in

viața universitară propriu-zisă , participând la cele mai diverse cursuri în calitate de auditor , ci și în cealaltă “Universitate pe care i-au deschis-o generos bibliotecile, anticariatele, ziarele, revistele, hotărâtoare pentru formația lui filozofică și literară”9 . Fără nici o îndoială acele cursuri de istorie antică , de istoria filozofiei , de drept , economie politică , de filozofie , de anatomie i-au fost de o reală utilitate , nu numai pentru cultura generală necesară împlinirii unui profil complet de intelectual , ci și pentru disciplina însăși a însușirii cunoștiințelor . Eminescu a urmărit cu vivacitate tinerească viața literară contemporană prin tot ce Viena îi pune la îndemână . Așa cum în filozofie l-a descoperit pe Platon , dar mai ales pe Kant și Schopenhauer , de care avea atâta nevoie de a se elibera. În literatură s-a orientat în primul rând mai temeinic spre Shakespeare , pe care romanticii germani îl traduseră și îl exaltaseră și apoi a trecut la studiul marilor valori universale, pe indieni , pe greci ,pe germani cu toate cărțile fundamentale ale lor .

Anii studiilor vieneze au deschis prin filozofie perspectivele uriașe , care aveau să definescă universul operei eminesciene . În special de la Kant au venit impulsurile cele mai importante care au provocat hotărâtorul seism , demolator de ziduri în gândire . După mărturisirea însăși a lui Eminescu , întâlnirea cu sistemul filozofului a avut caracterul unei revelații : “ Da! Orice cugetare generoasă , orice descoperire mare purcede de la inimă și apelează la inimă . Este ciudat când e pus pe același punct de vedere atât de înstrăinat acestei lumi și voințelor ei efemere , mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumini

_________________________________

9 Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, București ,Ed. Eminescu, 1999, p. 290-291.

noi, și pătrunde în inimă. Și când ridici ochii , te afli într-adevăr în una . Timpul a trecut și eternitatea cu fața ei serioasă te privește din fiece lucru . Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită cu toate frumusețile ei și cum că trecere și naștere, cum că ivirea și pieirea ta înșile sunt numai o părere . Și inima numai e în stare de a te transpune în această stare . Ea se cutremură încet de sus în jos, asemenea unei arfe eoliene , ea este singura ce se mișcă în această lume eternă … ea este orologiul ei .” 10

Libertatea absolută conferită de filozofia kantiană , spiritului eminescian a fost în realitate lecția fundamentală a acelor ani . Desigur , Schopenhauer a aruncat punțile necesare

spre înțelegerea dificilei opere kantiene și multe din propozițiile sale au slujit drept puncte de plecare sau concluzii pentru unele poeme eminesciene, iar altele pentru unele pagini de proză ca acelea din nuvela Cezara . Ca să nu mai vorbim de vehementul refuz opus de poetul romantic român , realului mult detestat , refuz pus pe seama contaminării de pesimismul schopenhaurian. Filozofia transcedentală kantiană îl face apt pentru receptarea romantismului german major. Șederea de trei ani la Viena a marcat o etapă fertilă de acumulări enorme din câmpul culturii germane ca și din cel al culturii universale . Abia în perioada berlineză intre 1872 – 1874 poetul avea să înregistreze saltul de la cunoștiințe spre semnificații. Nuvela fantastică Sărmanul Dionis reunește într-un anumit fel subiectiv, un joc spectaculos cu categoriile kantiene ale timpului și spațiului , cu mitul romantic al căderii îngerului și cu motivul migrării sufletului . Pe de o parte nuvela acoperă și explică toată creația eminesciană interioară dominată de un complex luciferic , iar pe de altă parte Eminescu trădează modificarea pe care a suferit-o prin intervenția criticismului kantian . Așa cum afirmă Constantin Noica , poetul ajunsese la necesitatea folosirii mitului în general , izvorâtă tocmai din îngrădirea spiritului uman . “ Întâlnirea lui Eminescu cu etnopsihologia s-a făcut prin contactul direct cu școli sau grupuri romantice germane, în special cu acelea de la Sena si Heidelberg , însetat fiind de descoperirea adevărului privind fundamentala legătură între artist și poporul său.” 11 Etnopsihologia se născuse ca știință dintr-o atitudine care avea să devină tipic romantică , luată însă cu aproape un secol înainte de un gânditor , precursor al

_______________

10 Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, Buc., Ed. Eminescu, 1999, p. 292.

11 Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, Buc., Ed. Eminescu, 1999, p. 295.

romantismului Johann Gottfried Herder , care a teoretizat în lucrările sale de istoria și filozofia culturii valorile considerabile , de o inconfundabilă specificitate ale producțiilor populare purtând pecetea spiritului național .

Pentru romantici cântecul popular și istoria au devenit obligatorii, ele purtând în cea mai mare și necontestată măsură , sigiliul psihologiei particulare a popoarelor care se exprimă astfel nemijlocit . Această credință o împărtășea și Eminescu purtând un respect nemărginit față de poporul român , de istoria acestuia și în special de viața omului de la țară. Atras de literatura populară pe care o consideră izvor nesecat de înțelepciune , a găsit o nespusă frumusețe în tradițiile populare și în basm , Luceafărul , ceea ce se reflectă atât în

poeziile sale Călin nebunul , cât și în proză în special în basmul Făt-Frumos din lacrimă . În ceea ce privește , istoria și respectul său față de trecut este evident interesul său pentru această temă pe care o folosește pe larg în romanul său Geniu pustiu și în articolele publicate în ziarele timpului . Într-unul din manuscrise el afirmă că există trei momente prin care trece : o gândire colectivă “ Momentul întâi popoarele învață a cugeta, momentul al doilea cugetă asupra sa însuși , al treilea cugetă asupra lumii întregi și pentru lumea întreagă cel dintâi e colectiv, cel de al doilea emancipă individualitatea națională de sub sarcina recepțiunii făcând-o să cugete cauza sa însăși , al treilea în fine e floarea de aur ce bucură lumea întreagă . “ 12

Această distingere între etape evidențiază relația dintre gândirea specifică a unui popor și înrâuririle exercitate de restul lumii, într-o devenire progresivă .

Epoca berlineză a marcat etapa cea mai constructivă a spiritului eminescian . Un moment nou al istoriei românești încărcat de alte necesități ale dezvoltării , decât momentele anterioare ca o structură individuală mentală și psihică de o natură superioară , consonând în țară , parțial cu “ noua direcție “ a Junimii , iar în afară cu întreaga lume a culturii transmise prin intermediul filozofiei și culturii germane romantice .

Folclorul universal, mitologia , filozofia și poezia vedică, Platon și Shakespeare i-au devenit familiare, în primul rând tot prin intermediari germani . De asemenea la fel ca la romanticii germani ,Holderlin, Novalis , iubirea , principala temă romantică a însemnat “ o

___________________

12 Constantin Noica, Trei introduceri la devenirea întruființă , București, Ed. Univers, 1984, p. 14.

altă modalitate de transgresare a limitelor ființei , un instrument al desmărginirii , al trecerii spre absolut “13așa cum afirmă Zoe Dumitrescu- Bușulenga .

Iubirea în viziunea eminesciană este investită cu un sens filozofic și reprezintă o aventură a spiritului . Iubirea fizică pălește în fața celei spirituale , iar aspirația spre iubirea ideală provoacă drame în sufletul eului, liric . Așa cum cele mai frumoase opera izvorăsc din suferința adâncă , iubirea este văzută nu atât ca suferință , ci mai mult ca izvor de inspirație , ca o modalitate de salvare dintr-o lume greu de suportat . Puterea iubirii i s-a arătat lui Eminescu drept putere reconciliatoare prin excelență , aceea care înalță și unifică , aceea care îl face să nu se mai simtă parte divizată , fragment dintr-o unitate androgină mutilată , ci-l trezește la o conștiință a unei alte ordini , îl impinge la o sete de transcedentare a lumii fenomenelor într-o direcție ascendentă care să-i redăruiască plenitudinea și libertatea originară .

În haosul fenomenelor iubirea i-a părut o forță ordonatoare, capabilă să stingă antinomiile, să reunească diviziunea contrariilor , să abolească experiența dualului , să arunce punți peste prăpastia dintre real și ideal .

“Investită cu atotputernicie , stârnind impulsurile demiurgice , iubirea ca <<dor nemărginit>> , ca acela care atrage în viață particolele de haos , impuls creator și reintegrator al geniului ascuns sub masca afectivității , nu arată decât neputința, decât slăbiciunea insului singur . În arzătoarea dorință de recucerire a unității pierdute resimțite ca un paradis pierdur se ajunge la gândul că în contrarii se ascunde aspectul complementar al unei singure realități . La fel ca și romanticii germani , poetul român aspira spre clasicitate , spre prețuirea valorilor trecutului antic cum a fost Homer, spre ordine și armonie , spre plasticitate și puritate a formelor .” .14

În fond evoluția artistului de la individualul exacerbat al majorității romanticilor europeni înspre generalul , universalul obiectivării clasicizate la care au tins cei mai străluciți

reprezentanți ai romantismului german , îl încadrează pe acesta în tipologia romanticilor germani din marile școli ale romantismului incipient .

_____________________________________

13 Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, Buc., Ed. Eminescu, 1999, p. 303.

14 Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, Buc., Ed. Eminescu, 1999, p. 309.

I.3 Motive romantice în opera eminesciană

Eternul romantic, Mihai Eminescu folosește în operele sale teme și motive specifice romantismului cum ar fi : cosmogenia, visul, timpul și spațiul, iubirea, natura, luna, geniul, femeia titanică , nebună, romantică. Toate acestea se regăsesc omogenizate în opera lui și dezvăluie un suflet romantic capabil de a da opere de valoare .

După cum afirmă mare critic George Călinescu “romanticul include viziunea lumii între doi poli , geneza și stingerea , distribuind elementele , evolutiv și involutiv în perspective a două mari decoruri : cel cosmogonic și cel eschotologic. Materia însăși este examinată în fierberea ei în aceste două direcții , în mișcarea de organizare și de dezorganizare “15. Temă romantică , cu predilecție , cosmogenia apare și în opera eminesciană .

Cosmogoniile “ sunt niște mituri care întrevăd începutul , plastic prin analogie cu procesele de germinație terestră. Astfel nimic mai simplu decât a-ți închipui că precum apa quasieterală se umple de germeni și dă naștere la vegetale și animale acvatice sau întreține desfacerea semințelor, haosul va fi fost originar o apă infinită . Această viziune cosmogonică apare și în Biblie , precum și în alte cărți aparținând diferitelor religii, cum ar fi cea a religiei indiene , cărți intens studiate de către poet .

16 Analogia dă spiritului mitic imagini complexe . Fecundația presupune doi termini, unul masculine ,altul feminine, iar orice proces de organizare începe într-un punct nuclear . Pe de altă parte operele omului sunt proiecția obiectivă a unei reprezentări anticipate a ideii. Dualitate sexuală, verb fecundator ,iată elementele prezente în geneza biblică ,unde Duhul,adică verbul , cugetarea lui D-zeu plutește asupra încă sterilei ape materne . Această cosmogenie se găsește si la Rig. Veda , unde se pomenește și de Ocean . Această imagine a

___________________

15 George Călinescu , Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, Chișinău , Ed. Hyperion, 1993 , p. 97.

16 Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, București., Ed. Eminescu, 1999, p. 101-102.

haosului primordial al lumii ce încearcă a se naște l-a fascinat pe Eminescu , multe din poeziile sale înfățișând acestă temă . Este de amintit poezia Rugăciunea unui dac în care tatăl este Zamolxe : “El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii / Și din noian de ape puteri au dat scântei “.17 O altă viziune cosmogenică este aceea a ovalului , a sferei . Așa cum se știe fecundația în lumea păsărilor și a reptilelor se face prin ou, iar șarpele e un simbol al haosului sferic și al umidității ce apare frecvent în mitologia indiană. În oul primordial credeau și egiptenii, babilonienii, perșii, fenicienii .

Am ales ca reprezentativă pentru viziunea cosmogenică asupra lumii nuvela Avatarii faraonului Tlá , unde episodul regenerării lui Baltazar înfățișează foarte bine acest mit .Baltazar visează că se naște din ou cocoș , spre a salute cu un cucurigu lumina zilei , pe Ra , la care Tlá se întoarce după câteva mii de ani . Felul în care este prezentat visul lui Baltazar , înfățișează cosmogonia și idea că lumea a luat naștere dintr-un ou : “ Bietul cerșetor adormise … ce vise ciudate avea …I se părea că corpul lui întreg e ceva ce se poate întinde și contrage și poate lua orice formă din lume … I se părea mai întâi că i se îmflă capul din ce în ce și el devine un bătrân ghebos , gras și glumeț … or că acuș se usucă ca târul și devine un om lung, cu ochii clipitori și mici, îmbrăcat în straie lungi negre, or că se îmflă corpul și i se subțiază picioarele , de pare un sac de făină pus pe două fuse subțiri …Apoi simți că se contrage repede și devine un grăunte mic în mijlocul unui gălbenuș de ou …Prin albuș el vede numai de jur împrejur coaja oului și se zvârcolește ca o furnicuță în centrul lui …și tot crește , crește, pare că-i înghipă ceva umerii …<< Aha! Gândi el , îmi cresc tuleii…>> Apoi se simți din ce în ce crescând , acu aripile-i erau << Aha! Gândi el , îmi cresc tuleii…>> Apoi se simți din ce în ce crescând , acu aripile-i erau mari … era cucoș. Cucurigu ! striga el, plimbându-se într-o ogradă deșartă sub un gard, peste niște bulgări de piatră și prin glod, în care-i rămăsese urmele labelor ca o scrisoare de zodii…“ 18

Acest vis al lui Baltazar este de fapt o altă renaștere din ciclul reîncarnărilor prin care el trebuia să treacă spre a se desăvârși .

___________________

17 Mihai Eminescu, Poezii Versuri Alese , București. Ed. Tineretului , 1958, p. 26.

18 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București. Ed. Eminescu , 1972, p. 194.

Genezei îi corespunde la polul opus stingerea prezentată sub forma Apocalipsei , o prevestire a sfârșitului lumii . Această temă , utilizată atât de romantici cât și mai târziu de moderni , apare la Eminescu în poemul Scrisoarea I : “ În prezent cugetătorul , nu-și oprește a sa minte / Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte ;/ Soarele , ce azi e mândru , el îl vede trist și roș / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși …“ 19

Un alt motiv predilect romantic este luna . În general soarele nu este un motiv romantic deoarece el “ sfâșie cu lumina lui divină cuibul nocturn al viselor cel mult e cântat cum am văzut în ipostaza unui corp luminos carbonizat . “ Astfel astrul preferat al romanticilor este luna , martoră a poveștilor de iubire desfășurate în natură și spațiul în care romanticilor le-a plăcut să călătorească . Poezia romantică apare odată cu lunatismul , cu aceea atracție spre lună , exprimată printr-o levitație mentală sau fictive reală . Contemplația romantică a lunei anulează în total ori în parte simțul gravitației pe pământ . Atracția spre lună ia forma călătoriei în lumea selenară , incursiunea în paradisul pierdut , unde barierele timpului și spațiului sunt rupte și unde totul este posibil . Acest motiv romantic apare în aproape toate poeziile eminesciene , cât și în proză ca spațiu în care eroii din Sărmanul Dionis sau Umbra mea , călătoresc și spre care acced . In nuvela Sărmanul Dionis călătoria lui Dan și Maria în lună se face după ce amândoi și-au lăsat în urmă umbra și s-au ridicat încet spre cer .. Pământul îl prefăcu Dan într-un mărgăritar ce-l puse în salba iubitei . Imaginea paradisului selenar este una edenică, exagerată : “ Înzestrat cu o închipuire urieșească , el a doi sori și trei luni în albastra adâncime a cerului și dintr-un șir de munți au zidit domeniul său palat . Colonade- stânci sure, streșine – un codru antic ce vine în nouri , scări înalte coborau printre coaste prăbușite printre bucăți de pădure povărâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreț , care părea a-și purta insulele sale ca pe niște corăbii acoperite de dumbrave … șiruri de cireși scutură grei omătul trandafiriu a înflorirei lor bogate , pe care vântul îl grămădește în troiene ; flori cântau în aer … Greieri răgușiți cântau ca orlogii aruncate în iarbă … Fluviul lat se adâncea în păduri întunecate , unde apa abea mai sclipea din când în când atinsă de câte–o rază … “20

___________________

19Mihai Eminescu , Poezii, Versuri Alese , București ,Ed. Tineretului , 1958, p. 23.

20 Mihai Eminescu,Sărmanul Dionis, București., Ed. Eminescu, 1972, p.30-33 , 183-185.

Această viziune romantică a paradisului selenar este strâns legată de evadare, intr-o altă lume, dorința de perfecțiune , de reintegrare în natură și de descoperire a frumuseților acesteia . Acest paradis la fel ca o iubire s-a destrămat când omul , în nuvelă Dan , a îndrăznit să creadă că el este stăpânul tuturor și s-a identificat cu Dumnezeu . Iluzia se risipi , Dan și Maria s-au reîntors pe pământ, iar luna s-a îndepărtat de ei cu tot cu lumea ei perfectă .

În nuvela Umbra mea călătoria în lună este asemănătoare foarte mult cu cea din Sărmanul Dionis , această povestire fiind inclusă mai târziu în nuvelă . Aici numele iubitei este Onde, ea acceptă să-și lase umbra acasă și să călătorească în lună alături de iubitul ei . Descrierea naturii selenare este la fel de plină de farmec : “ astfel ne plimbam , eu cu mâna în jurul gâtului , ei prin umbroasele și balsamatele dumnbrăvi ale lunei , pe lângă adormitele lacuri , pe lângă plângândele izvoare , și numai privighetori cu glas de argint zburau cântând din creangă în creangă și umpleau aerul de note divine … Acolo era între dumbrăvi verzi și între stânci cenușii și un lac cu apă de aur . “21

Spre deosebire de nuvelă , prevestirea nu înfățișează căderea îndrăgostiților din spațiul selenar , ci oferă o viziune fericită la sfârșitul ei rămânând în paradis .

Așa cum s-a văzut din descrierile făcute spațiului selenar , natura ocupă o poziție importantă în opera eminesciană . Natura reprezintă începutul și sfârșitul vieții , este spațiul idea în care poetul tânjește să trăiască , este cadrul îndrăgit de toți romanticii . De cele mai multe ori natura apare intr-o descriere edenică , ca un paradis ce se lasă descoperit doar de acela care-l știe aprecia . Martor al poveștilor triste de dragoste, al destăinuirilor îndrăgostiților , loc de refugiu , natura este tema cea mai îndrăgită de Eminescu . El a simțit întotdeauna o apropiere de natură și a tânjit mereu să se reîntoarcă în ea așa cum o relevă și versurile din poezia Mai am un singur dor…” Mai am un singur dor / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor/ La marginea mării ; / Să –mi fie somnul lin / Și codrul aproape / Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin “22 .

Prezentă atât în majoritatea poeziilor sale , cât și în proză, natura este una exuberantă

___________________

21 Mihai Eminescu,Sărmanul Dionis, București., Ed. Eminescu, 1972, p.182.

22Mihai Eminescu , Poezii, Versuri Alese , București , Ed. Tineretului , 1958, p.98.

în nuvela Cezara . Este una dintre cele mai frumoase imagini create de poet prezentând , așa

cum afirmă criticul George Călinescu “ o intensificare a naturii pe treapta mai inocentă a regnului vegetal . “23 Iată o descriere a insulei lui Euthanasius, acel paradis virgin dintre stânci, în mijlocul mării : “ Lumea mea este o vale înconjurată din toate părțile de stânci, nepătrunse, cari stau ca un zid dinspre mare , astfel încât sufletul de om nu poate ști acest rai pământesc, unde trăiesc eu . Un singur loc de intrare este – o stâncă mișcătoare … pe când valea insulei adâncă și desigur sub oglinda mărei , e acoperită de snopuri de flori , de vițe sălbatice , de ierburi nalte și mirositoare … și deasupra păturei afânate de lume vegetală , se mișcă o lume întreagă de nimale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor … o bucată de cer am numai , dar ce bucată ! … În mijlocul văii e un lac … în mijlocul acestui lac… este o nouă insulă , mică cu o dumbravă de portocale . În această dumbravă este peștera ce am prefăcut-o –n casă , și prisaca mea …“24 Descrierea continuă în același ritm exuberant capabil a înfățișa întreaga frumusețe a unei naturi încă neexplorate , aflate în stadiul ei de inocență unde pot pătrunde doar cei ce se simt ca aparținând ei . Dacă natura este reprezentată de arhetipul marii mame Magna Mater din care s-a născut lumea ea reprezintă și locul în care se întoarce trupul omenesc după moarte .

Aceasta reprezintă pentru omul romantic întoarcerea la mineral, la condiția primordială a lumii. Omul romantic găsește o întreagă înșelepciune în natură , ritmul ei ciclic îl fascinează . Felul în care natura moare și reînvie în fiecare primăvară sporește speranța omului în regenerare și dorința lui de a fi nemuritor și veșnic la fel ca natura . De aici se naște și minunata descriere a descompunerii , a reîntoarcerii la vegetal pe care bătrânul Euthanasius , o lasă lui Ieronim printr-o scrisoare : 25 “ Simt că măduva mea devine pământ , că sângele meu e înghețat și fără cuprins ca apa , că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc . Mă sting. Și nu mai rămâne decât urciorul de lut, în care au ars lumina unei vieți bogate . Mă voi așeza sub cascada unui pârâu ; liane și flori de apă să înconjure cu vegetația lor corpul meu și să-mi strățese părul și barba cu firele lor … și-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern

___________________

23 George Călinescu , Opera lui Mihai Eminescu, vol.II,Chișinău, Ed. Hyperion, 1993, p. 119.

24Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București ,Ed. Eminescu , 1972, p. 61-62.

25 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București., Ed. Eminescu , 1972, p. 83.

al vieții <<soarele >> viespii să-și zidească fagurii , cetatea lor de ceară .Râul curgând în veci

proaspăt să mă dizolve și să mă unească cu întregul naturii , dar să mă ferească de putreziciune .Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător , ca un bătrân rege din basme , adormit pe sute de ani intr-o insulă fermecată .”

Se poate vedea că descompunerea în cele patru elemente vitale : pământul , apa , focul și aerul . Omul se reîntoarce în mineral , acesta reprezentând o evoluție spre veșnicie și nicidecum o regresie . Mineralul și vegetalul se împletesc în descrierea naturii pe care o dă Eminescu în fiecare dintre creațiile sale .

Descrierea naturii este asemănătoare în toate operele sale , în Sărmanul Dionis și Umbra mea natura este paradisiacă , descrierea este exagerată pentru a stârni sentimente de uimire în fața acestei minuni care este natura .

Un alt motiv romantic este somnul , visul . După cum se știe visul are legătură cu conștiința diurnă , în toată această existență diurnă are o mișcare somnolentă . Totul se desfășoară noaptea sub patronajul lunii . Așa cum afirmă Zoe Dumitrescu-Bușulenga : “Pentru muzicianul , poetul, pictorul romantic lumea visului este o lume infinită , plină de taină , de frumusețe , de putere , și cu care lumea realului se interferează îmbogățindu-se în adevăruri și semnificații ca într-o regăsită lume a copilăriei ori a naturii tinere, romanticii s-au scăldat în luminile și penumbrele înfiorate de reminescențele ale visului și au încărcat operele lor cu imagini înfiorate de reminescențe onirice . Visul rămâne atât un spațiu de evadare dintr-o lume , care este greu de acceptat , cât și un spațiu de cunoaștere, o coborâre în adâncimile sinelui , un dialog cu tine însuți.” 26

Visul este ridicat la rangul de stare de grație a creatorului . Reveria este preferata omului romantic , fiind starea sufletească ce-l îndeamnă spre creere . La Eminescu visul ocupă un rol privilegiat în special în proza de tinerețe . În romanul Geniul pustiu tărâmul visului și al realității se întrepătrund necontenit . Granița dintre vis și realitate este foarte subțire , chiar nesesizabilă uneori . Eroul romanului Toma Nour vorbește despre vis și spune că este un mod de abolire a realității: “O, atunci îmi place să trec prin lume cu ochii închiși și ___________________

26 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză fantastică , cu o prefată de Al. Piru , București, Ed. Eminescu , 1972, p. 28.

să trăiesc sau în trecut, sau în viitor… Mor pentru pământ, ca să trăiesc în cer.” Însă visele se pot transforma în coșmaruri chinuitoare pentru erou: “ Astefel zvârcolindu-mă în patul meu, părea că demonii toți intrase în sufletul meu cel tulburat.” 27

Basmul Făt Frumos din lacrimă e plin de somnuri. Fata Mumei Pădurii doarme pe umerii voinicului, fata Ghenarului doarme un somn cataleptic. Făt Frumos se preface în izvor și dormitează în regnul vegetal, mănâncă o mâncare făcută cu somnoroasă și “cade ca mort”.

Întreaga nuvelă Sărmanul Dionis este o succesiune de visări . Realul și fantasticul se împletesc în această narațiune , iar granițele lor sunt rupte . De la un moment dat nu se mai știe care e realitatea și care este visul . Nuvela are ca punct de plecare somnul eroului și visele acestuia, călătoria lui în vremea lui Alexandru cel Bun e un vis , de asemeni și călătoria pe lună împreună cu Maria nu e decât un vis, o modalitate de a scăpa din lumea ce-l respinge . Când nu mai ai nimic , nu-ți rămâne decât să visezi și asta face și eroul Dionis, care se lasă purtat de reverii și spațiul călătorește în trecut . În vis timpul și spațiul se dilată și poți foarte ușor să călătorești oriunde îți dorești : “ Privi din nou la păinjinișul de linii roșii – și liniile începură a se mișca . El puse degetul în centrul lor – o voluptate sufletească îl cuprinse – mai întâi i se păru că aude , șoptirea acelor moșnegi bătrâni … – și pare c-a fost ieri, ieri pare că-și încălcea degetele , în barba lor albă…El nu se mai îndoia … de o mână nevăzută , el era tras în trecut .“28 Când va călători în lună, Dionis își va lăsa pe pământ umbra care adormi la îndemnul lui Dan : „ Dormi ! zise poruncitor . Pe lună el împreună cu Maria se simt apăsați de somn și adorm … Dar somnul lor ! Înainte de a adormi ea își împreună mâinile … apoi capul ei palid de suflarea îndulcită a nopții cădea pe perine … El dormea în genunchi . Visau amândoi același vis .”29

Dubla identitate a eroului stă sub semnul incertitudinii graniței dintre realitatea și visare . Nu se știe cine a trăit și cine a visat , Dan sau Dionis ? Poate amândoi … poate doar o ființă ce a reușit să se întoarcă în trecut sau a visat că s-a întors în trecut .

La fel în nuvela Cezara , existența lui Euthanasius este ca o lungă visare ; paradisul în

27 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză fantastică , cu o prefată de Al. Piru , București ,Ed. Eminescu , 1972, p. 145.

28, 29 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză fantastică , cu o prefată de Al. Piru , București ,Ed. Eminescu , 1972, p.32 ,p. 56-66 .

care trăiește înfățișează o lume ideală , în care el dorește să se integreze : “ Voi adormi …de nu m-aș mai trezi iar .. “30 Aceste vorbe ale bătrânului Euthanasius evidențiază faptul că acesta credea în nemurirea sufletului și în reîncarnare , îi era teamă să nu se mai nască odată și să piardă acel paradis în care trăia . Chiar și călugărul Ieronom nu disprețuiește somnul , și se cufundă în lungi visări : “ Pe scaun șade un călugăr tânăr . El se află în acele momente de trândăvie plăcută , pe cari le are un dulău când și-ntinde toți mușchii ân soare leneș, somnoros, fără dorințe .”31

Nuvela Avatarii faraonului Tlá este o succesiune de adormiri . Faraonul Tlá coboară în mormântul unde se află soția sa Rodope și merge ca prin vis , cu mișcări lente . Ajuns la sicriul lui Rodope după ce trecu prin râu , el își pune fruntea pe mâinile soției și simte chemarea acesteia , simte cum încetul cu încetul inima nu mai bate … el moare . Deodată avem de-a face cu un alt personaj , cerșetorul Baltazar ce dormea cu capul la umbra murilor din Sevilla și se visează cocoș , simte că s-a întors la condiția originară și că s-a născut din ou, acum trăind ca un cocoș . Un alt vis este cel din mormânt , unde își visează condiția viitoare, sau viitoarea reîncarnare în persoana marchizului de Bilbao . După ce va ieși din mormânt el va trăi sub identitatea marchizului de Bilbao , iar mai apoi sub cea a tânărului Angelo, ce trăiește în visare. Toată această succesiune de visări, reîncarnările prin care trece faraonul Tlá sunt posibile datorită visului . De obicei visul începe prin falsa impresie de a fi treaz . Eroul visează că adoarme, că se trezește la realitate , dar de fapt este tot un vis .

În Visul unei nopți de iarnă , un băiat se visează într-o luntre și vede cum din vârful unui copac până la el se țese o pânză de păianjen , iar pe aceasta coboară o tânără fată cu părul despletit și cu o mișcare somnambulică : „ Deodată văz că din vârful unui copac din zare până la luntrea mea se țese o pânză subțire și diamantină și că pe acest pod minunat coboară, îmbrăcată în alb , o fată tânără , foarte frumoasăși foarte blondă …”32 Această fată i se arată în vis și îi spune că o cheamă Maria , aceeași Maria pe care el o crede sufletul lui pereche . Acest motiv al visului a reprezentat pentru omul romantic un motiv predilect pe

___________________

30,31 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză fantastică , cu o prefată de Al. Piru , București ,Ed. Eminescu , 1972, p. 56-66.

32 George Călinescu , Opera lui Mihai Eminescu, vol.II,Chișinău, Ed. Hyperion, 1993, p. 124, 249.

care toți scriitorii romantici l-au evidențiat în operele lor . Prin vis ei evadau în spațiile dorite, edenice, prin vis călătoreau și- n trecut sau în viitor , prin vis mureau sau visau că mor și reînvie .

O altă temă preferată de romantici este cea a dublului , a confuziei datorate inconsistenței celui care e un subiect oniric și infantil , neseparat încă de obiect . În Avatarii faraonului Tlá acest motiv apare din episodul dedublării marchizului de Bilbao . Dublul marchizului , cel care dormea pe când marchizul renunța la mâna tinerei fete , se va trezi și va alerga la castel unde va găsi celălalt exemplar al său , cu care se va duela . Dublul din oglindă învinge și-l aruncă pe celălalt după oglindă și-i luă locul . Bătălia era între bine și Eu, între ceea ce marchizul era cu adevărat și ceea ce voia să pară a fi . Imaginea din oglindă prinse viață , în urma îndârjirii marchizului de a vedea cine este adevăratul marchiz de Bilbao, el sau umbra din oglindă : „Apucă o spadă lungă și-ncepu să manevreze pe lângă oglindă și chipul manevra cu o spadă …<< Ieși , dar, zise el vânăt de turbare, ieși , umbră să mă lupt cu tine … Să vedem cine-i marchizul Bilbao , eu ori tu …>> ”33

Nuvela fantastică Sărmanul Dionis tratează pe larg această temă a dublului ,eroul este Dionis – Dan sau Dan – Dionis? Nici până la sfârșit nu ne putem da seama cine este de fapt personajul principal , Dionis tânărul de 18 ani , sau călugărul Dan .Un alt personaj dedublat este anticarul Riven care devine Ruben în vremea lui Alexandru cel Bun , unde Dionis devine Dan .

Chiar și imaginea Mariei apare dedublată , ea este fata din casa vecină pe care Dionis o privește de multe ori de la fereastră , este fata spătarului Tudor Mesteacăn . Toate aceste dedubări se petrec pe fondul călătoriei în timp , însă nu putem ști cu adevărat , care este timpul și spațiul narațiunii , așa cum nu putem ști care sunt numele personajelor ; de fapt care sunt personajele și în ce timp trăiesc .

La sfârșitul nuvelei Eminescu ne oferă o posibilă interpretare , dar de fapt ea încriptează mai mult posibile lămuriri : 34 „Cine este omul adevărat al acestor întâmplări : ___________________

33 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis,Proză fantastică , cu prefată Al. Piru , București ,Ed. Eminescu , 1972, p. 45, 205.

34George Călinescu , Opera lui Mihai Eminescu, vol.II, Chișinău, Ed. Hyperion, 1993, p. 134 -135.

Dan ori Dionis? Mulți din lectorii noștri vor fi căutat cheia întâmplărilor lui în lucrurile ce-l înconjurau ; ei vor fi găsit elementele constitutive a vieții lui sufletești în realitate : Ruben e Riven ; umbra din părete care joacă un rol atât de mare , e portretul cu ochii albaștrii ; cu disparițiunea acestuia dispare ceea ce veți fi îndemnați a numi o idee fixă ; în fine cu firul cauzalității în mână , mulți vor gândi a fi ghicit sensul întâmplărilor lui, reducându-le la simple vise a unei imaginații bolnave . Fost-au un vis sau nu, asta-i întrebarea . Nu cumva îndărătul culiselor vieții e un regizor , a cărui existență n-o putem explica ? …” Fiecare din noi suntem actori care repetă aceleași roluri de-a lungul vremii așa cum susține și Eminescu , viața e ca un teatru , fiecare este ceva înlăuntrul său și altceva arată , joacă un rol , poartă o mască , se dedublează și încearcă să împace condiția lui interioară cu cea exterioară .

De fapt dublul suntem tot noi , însă noi cei dinlăuntru nostru , noi cei adevărați . Astfel se poate vedea de ce romanticii au preferat această tema, ei au fost conștienți de dubla lor condiție și astfel au creat în operele lor numeroase dedublării spre a evidenția permanenta luptă între ceea ce ești și ceea ce arăți a fi .

Un alt motiv preferat de romantici este cel al omului de geniu și a nebuniei creatoare . Nebunia romantică reprezintă o noțiune sinonimă cu genialitatea . Geniul este , vorbind schellingian , spiritul care se ține într-un contact mai strâns , cu divinul , microcosmosul cel mai luminat de macrocosmos . Omul participă în limitele naturii la creație „ Dumnezeu , forța creatoare prin excelența este << arta absolută>> , iar omul renaște lumea sensibilă exercitându-și libertatea creatoare asupra ei , dându-i o formă mai apropiată de idee” . Funcția geniului este estetică. Geniul este inteligența care lucrează ca natură, conciliind sensibilul cu spiritualul , finitul cu infinitul .” 35

Concepția geniului așa cum au văzut – o romanticii germani nu a fost înfățișată la Eminescu , deoarece el nu credea în valoarea personalității .

Așa cum afirmă George Călinescu 36 „ De aceea poetul n-a insistat asupra structurii exceptionale a lui Dionis , ridicându-se până la conștiința eului săa universal activ, ci a motivat în cele din urmă epica onirică a nuvelei prin apiroritatea cadrelor de percepție , adâncindu-se tot mai mult într-o viziune de erotică paradisiacă . Astfel nimănui nu-i poate ___________________

35,36 George Călinescu , Opera lui Mihai Eminescu, vol.II, Chișinău, Ed. Hyperion, 1993, p. 137.

veni în gând să studieze << fanstismul>> eminescian în figura lui Dionis, căruia îi lipsește tocmai personalitatea .“

Potrivit definiției lui Schopenhauer geniul “ este acel intelect care privește lucrurile în esența lor , sub specie aeternitatis , ceea ce constituie darul geniului , care-I este înăscut este de a recunoaște esența lucrurilor în afară de toate relațiile ….În particular vede întotdeauna generalul , acesta este caracterul fundamental al geniului , în timp ce omul normal nu recunoaște niciodată în particular decât particularul …”37 Tot Schopenhauer susține că multe dintre genii ajung să înebunească , însă există o deosebire între nebun și geniu , între nebunia patologică și nebunia artistică . Geniul trăiește mai mult în lumea ideilor și nu este preocupat de realitate ; el pierde din vedere noțiunea înlănțuirii lucrurilor însă lumea în care se pierde îi oferă satisfacție .

Viziunea femeii în proza eminesciană este cea a femeii titanice mai ales prin reducerea feminității , incertitudinea sexuală a femeii este prezentă alături de sălbăticia și copilăria femeii eminesciene . De multe ori apare fata îmbrăcată bărbătește la fel ca Maria când merge să-l viziteze pe Dionis : “ El deschide ochii pe jumătate . Văzu un băiat cu fața ovală , palidă , cam slăbită , părul de aur acoperit de o pălărie de catifea neagră , cu margini largi , îmbrăcat c-o bluză de catifea care cuprindea strâns de un colan lustruit mujlocul cel mai gingaș din lume …<<Ah! Gândi el și inima se cutremură în el , este Maria !>>”38 .

Femeia ce simbolizează virilitatea sub numele de Cezara apare în nuvela Avatarii faraonului Tlá , când Angelo se întâlnește cu demonul amorului și întrebându-l cum îl cheamă , acesta îi răspunde : Cezar sau Cezara . Era întruchiparea ființei perfecte, a androginului reunind atât masculinul cât și femininul . Imaginea demonică a Cezarei contrastează cu cea angelicăa personajului cu același nume Cezara din nuvela Cezara . Aici Cezara apare ca o copilă cu părul blond , cu ochii adânci și limpezi , cu fața palidă . Această reprezentare a femeii prin cele două principii antagonice îngerul și demonul înfățișează cum este văzută femeia în opera eminesciană . Ea este văzută ca idealul feminin, ca înger capabil să-l mântuiască prin iubire . Acest ideal este contrastat de imaginea femeii ca demon , femeia ispititoare , care oferă

___________________

37 Ion Petrovici, Schopenhauer. Opera filozofică, București ,Ed. Garamond International . 2002, p. 118-121.

38 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis,Proză fantastică , cu prefată Al. Piru , București, Ed. Eminescu , 1972.

plăceri efemere . Dintre aceste două imagini cea preferată de Eminescu este cea a femeii ca înger care apare întotdeauna ca fiind cu părul blond și lung , cu ochii adânci , albaștrii , cu fața palidă . În ceea ce privește simbolistica numelor atribuite femeilor se poate vedea că numele predilect este Maria . Fiind de asemenea mamă , cât și iubită, Maria reprezintă puritatea , mântuirea , iubirea ideală de fapt idealul feminin. La fel ca fecioara Maria ce reprezintă mântuirea ea fiind mama Mântuitorului astfel și Maria, mama lui Dionis din nuvela cu același nume, reprezintă iubirea maternă. Cealaltă Marie , iubita , este întruchiparea mamei, reprezentând aceeași iubire ideală.

Femeia cu numele de Cezara întruchipează senzualitatea, pasiunea. Apare atât cu chip de înger așa cum i se înfățișează lui Ieronin, în nuvela Cezara cât și cu chip de demon așa cum îi apare lui Angelo Avatarii faraonului Tlá. Ea reprezintă ființa androginică, perfecțiune. Eminescu a căutat întotdeauna idealul feminin și iubirea perfectă ceea ce este evident din operele sale, atât în proză cât mai ales în poezie.

Starea omului romantic a fost melancolia . Această melancolie este transpusă și personajelor din operele romanticilor așa cum apare și la Eminescu . Eroii săi sunt eroi romantici , mereu în căutarea absolutului , idealului , caracterizați de o stare de melancolie . Astfel se poate vedea că un alt motiv preferat de romantici este melancolia . Acest motiv era la modă în Anglia elizabethană și apare foarte mult în operele lui Shakespeare, aceasta fiind socotită a se înrudi cu nebunia . Melancolia va deveni tot mai insistent starea umanistului , însoțind tristețea știutorului obosit și dezamagit care a conștientizat imperfecțiunea ce domnește în lume .era vorba de un simțtot mai dureros al relativității lucrurilor . Astfel melancolia a fost mai mult decât un simplu motiv folosit în operele romantice , a fost o stare ce caracteriza un veac .

”Romanticul român a adâncit conceptul de melancolie în care regăsim , pe de o parte, altă identificare , la un alt nivel între … și demonic , iar pe de altă parte capacitatea de a proiecta stăriile proprii asupra universului , printr-un proces de generalizare uimitoare și dintr-un sentiment rar de unitate cu cosmosul , printr-o operație ținând de suficitatea viziunii sale despre lume ”39, așa cum afirma criticul Zoe Dumitrescu – Bușulenga .

___________________

39 Zoe Dumitrescu–Bușulenga, Mihai Eminescu Viață, Creație, Cultură, București.,Ed. Eminescu, 1999, p. 257.

Eminescu însuși a fost un melancolic , iar personajele create de el în proza sa sunt la fel , melancolice cel mai sugestiv fiind Dionis . Eroul eminescian participă la drama universală , nu poate fi gândit în afara raportului microcosmos – macrocosmos . Condiția umană este înțeleasă ca arhetipală, cosmică de unde se naște dorința de reîntoarcere la începuturile lumii .

Pe parcursul acestui capitol am încercat să aduc în prim plan câteva date generale depre autorul pe care l-am ales , anume Mihai Eminescu , date privind viața sa și de asemenea opera, atât proza cât și poezia . Importantă este și încadrarea autorului intr-un curent literar și de aceea am încercat să evidențiez că Eminescu este un romantic , aprține curentului romantic .Cu toate acestea , deși romantic prin temele și motivele care apar în operele sale , el este clasic prin formă în unele din operele sale , având un mare respect față de cultura clasică a Antichității .

Această clasicitate se manifestă în perioada de maturitate a creației sale după îndelungatul studiu al filozofilor greci , în special Platon și Aristotel. Opera de tinerețe a lui Mihai Eminescu, o reprezintă proza aceasta fiind cu preponderență romantică . Temele și motivele care apar în proză vor fi reluate mai târziu în poezie . Acestea sunt de natură romantică : luna, natura, cosmogonia, timpul și spațiul , omul de geniu, femeia titanică etc. , fiind preluate în special de la romanticii germani pe care Eminescu i-a admirat .

CAPITOL II

ASPIRAȚIA SPRE O ARTĂ IDEALĂ

II.1 Un prozator surprinzător

Când spui Mihai Eminescu gândul te duce la cel mai mare poet al neamului românesc Este adevărat că el s-a făcut remarcat și a rămas până azi unul din cei mai mari poeți români, dar să nu uităm că de asemenea el a scris și proză și publicistică și chiar câteva încercări de piese de teatru .

Preocupat fiind de situația vremii în care trăia , pasionat de istorie și dorind la fel ca ceilalți o Românie unită , el a scris numeroase articole în ziarele vremii încercând să trezească în fiecare conștiința națională . Mare admirator al teatrului , a însoțit în tinerețe trupa de teatru a lui Pascaly și de asemenea a avut câteva încercări de opere dramatice una dintre acestea fiind Mira.

Astfel se poate vedea că nu numai poezie a scris Eminescu , ci și articole , piese de teatru și proză . În ceea ce privește proza eminesciană ea este pusă în umbră și considerată a-l devaloriza pe poet : ”dedusă din dogma că Eminescu nu poate fi decât mare ” 40așa cum afirmă G. Călinescu . Deși puține și în mare parte neterminate nuvelele , povestirile și chiar încercarea de roman Geniul pustiu se compensează prin originalitate și prin noutatea creției și a viziunii .

Un autor trăiește prin toată opera sa așa cum afirmă și G.Călinescu și astfel prozatorul Eminescu este la fel de important ca și poetul . Ceea ce Eminescu înțelege prin proză este cu totul altceva față de termenul în sine .Toate prozele sale sunt de fapt poeme în ___________________

40 George Călinescu , Opera lui Mihai Eminescu, vol.II,Chișinău, Ed. Hyperion, 1993, p. 386.

proză . Astel întreaga sa operă este fundamental lirică ce se bazează pe stări sufletești subiective. Mulți se întreabă de ce este importantă studierea prozei eminesciene, dacă valoarea ei este minimă față de cea a poeziei . Răspunsul stă tocmai în faptul că încercările nuvelistice ale poetului datează din perioada lui de formare , din tinerețe și ele sunt punctul de plecare pentru viitoarele creații lirice .

Așa cum afirmă Eugen Simion : „ Fundamental lirică, proza lui Eminescu – luată în totalitatea ei – fixează nu numai un peisaj individualizat, inimitabil , ci și o tipologie diferențiată prin latura ei de demonism și înflăcărare patriotică. Ignorarea acestor caracteristici a favorizat judecățile minimalizatoare ale criticii mai vechi , desprinsă a aprecia opera nu numai din unghiul unei anumite formule epice , fără a ține seama de factura stilistică particulară, de viziunea ei originală și de împrejurările care au determinat-o .”41

Etapa pe care a marcat-o proza literară eminesciană a fost cea de dezvoltare a romantismului românesc, anume structuralizarea estetică . Eminescu a deschis drumul prozei fantastice și filozofice , odată cu publicarea nuvelelor Sărmanul Dionis și Avatarii faraonului Tlá. Tot în proză aflăm drama omului de geniu . Toate personajele din proză trăiesc drama inadaptării , oscilează între două atitudini : angelică și demonică . Ei trăiesc o dramă a spiritului și sunt devotați de neliniști interioare . Eroul eminesciană trăiește drama omului de geniu inadaptabilitatea la lumea în care trăiește , dorința de evadare . El se orientează spre evadarea în spații edenice sau spre reîntoarcea la condiția primordială .

Imposibilitatea de adaptare vine datorită condiției duale ale eroului eminesciană. Încercarea de roman Geniu pustiu considerat drept poem în proză , aduce o inovație în literaturăromână , deoarece în paginile sale apare primul jurnal interior românesc construit după modelul lui Goethe . Deși scrierea cuprinde un memoriu apărut sub formă de nuvelă introducerea este una memorialistică . Chair la începutul romanului Eminescu oferă o definire a romanului așa cum o dă Al. Dumas : 42 „Dumas zice că romanul a existat întotdeauna. Se poate . El e metafora vieții . Priviți reversul auriu al unei monede calpe, ascultați cântecul absurd al unei zile ,care n-a avut pretențiunea de-a face mai mult zgomot în lume ___________________

41 Eugen Simion, Proza lui Eminescu , București, Ed. pentru literatură , 1964, p. 8-11.

42Mihai Eminescu , SărmanulDionis,Proză literară,cu prefață de Al. Piru ,București ,Ed. Eminescu , 1972, p.88.

decât celelalte în genere, extrageți din astea poezia ce poate exista în ele și iată romanul .” Aceste însemnări ale autorului , ale unui tânăr de doar 19 ani sunt departe de a fi mediocre și ar trebui să li se acorde o mai mare atenție .

Această ”romantică poveste” 43, cum o numea Tudor Vianu cuprinde și note realiste , atunci când se prezintă răscoala țăranilor din Transilvania și numeroase descrieri încărcate de culoare .Eroismul lui Toma Nour și a lui Ioan, luptele lor cu ungurii prefigurează ideea de națiune și de voință colectivă pe care o întâlnim și în articolele sale politice și de asemeni în poemul Scrisoarea a III a. Eroismul prezent în nuvelă este unul subordonat unei Idei, unui Ideal și reprezintă forma de eroism prezentă în toată opera eminesciană .

Nelipsită ca temă în întrega operă eminesciană apare iubirea , în special iubirea neîmplinită . Importante în roman sunt cugetările naționaliste , care încarcă și mai mult atmosfera grea de dezgusturi : „Divorțul și adulterul umblă cu fețele bolnăvicioase, spoite din greu, măști vii, pe stradele noastre: zâmbind femeilor le stârpește, zâmbind bărbaților îi usucă și cu toate astea noi le dăm serbări și le sacrificăm nopțile noastre , ne cheltuim tinerețea , care-ar trebui să aparțină lucrului și familiei …” 44

Tot aici găsim și o definire a cosmopolitismului :” cosmopolit sunt și eu ; aș vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură , strălucită , pătrunsă de lumină , care are însă atâtea culori O prismă cu mii de culori , un curcubeu cu mii de nuanțe . Națiunile nu sunt decât nuanțele prismatice ale Omenirii …”45 Aceste idei se vor regăsi mai apoi și în doctrina politică a poetului. Descrierea revoluției de la 1848 este făcută fără falsă sentimentalitate , chiar cu cruzime , într-o manieră realistă . În ceea ce privește sfârșitul romanului Toma Nour ca un adevărat erou al munților Carpați este văzut în Siberia boreală patinând spre nord , cântând doine de primăvară .

În ceea ce privește Sărmanul Dionis acesta este o adevărată poemă , neavând structura unei nuvele . Dacă nuvela ar fi una fantastică , ar trebui să aibă un cifru care să se ___________________

43 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București,Ed. Eminescu , 1972, p. 92.

44Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București,Ed. Eminescu , 1972, p. 154.

45 Mihai Eminescu , Proză literară , cu o prefată de Gh. Bulgăr , Antologie, note și bibliografie , Maria Iancu , Tg Mures, Ed. Petru Maior , 1979, p. 11.

dezlege până la sfârșit . Dar cum se știe prea bine sfârșitul rămâne tot la fel de misterios , nimic nu se află , nu se știe cine a fost adevăratul erou , dacă e vis sau nu . Dionis deschide o carte de astrologie , face un semn magic și se întoarce în trecut , în alt veac .Mai face un semn și reușește să călătorească pe lună . Apoi se trezește și își dă seama că a visat . Simbolurile încifrate în spatele acțiunilor dau nota lirică acestei scrieri . Încercarea de a dezlega acest simbol duce la absurditate . Disocierea simțului de timp , spațiu , dimensiune sunt cheile poemului . Descrierile paradisului selenar sunt de asemenea încărcate de lirism : „ cireșii așezați în șiruri , scutură floarea ca o zăpadă .” 46 .

Nota de fantastic a nuvelei o dă proiectarea realului în paralel funcția lui este una gnoseologică . Dan nu este un alter ego a lui Dionis, ci o ipostază a esenței sale spirituale .

Visul reprezintă pentru Dionis ascensiunea spre o lume edenică . În vis proiecțiile eului dionisian apar și la Dan . Drumul parcurs prin oraș este relativ asemănăntor , odaia în care stau e asemănătoare . Amândoi iubesc o fată pe care o cheamă tot Maria și amândoi au o carte de astrologie . Prin starea onirică se reia la dimensiunea fantasticului viața lui Dionis cu anumite deosebiri de detaliu . Când Dionis călătorește în trecut și este călugărul Dan diferența este dată doar de timpul istoric . În celălalt vis când călătorește pe lună, timpul terestru e anulat , iar spațiul devine cosmic , individual , pierzându-și identitatea fizică .

În ceea ce privește construcția personajelor , acestea nu sunt decât măști ale lui Eminescu . Dionis este sărman, pentru că are nefericirea de a trăi într-o lume față de care arată aversiune la fel ca Mihai Eminescu . El este prototipul eroului romantic chiar a lui Eminescu însuși .

Situația socială a eroului , care este orfan , sărac , care trăiește într-o lume de închipuire îl predispune pe acesta la cugetări profunde . Ajunge la concluzia că visul era o viață și viața un vis așa cum Eminescu scrisese ceva mai înainte cã lumea-i visul sufletului nostru.

Astfel , Dionis “un metafizic” stăpânit de vis … trage cortina lirică a versurilor umoristice … peste umorul negru al descumpănirii astrale și închide cunoscutele Cugetări ale sărmanului Dionis care se încheie într-o viziune pesimistă .

_____________________

46Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București,Ed. Eminescu , 1972, p. 154.

„O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie , / Vino somn , ori vino moarte . Pentru mine e tot una / De-oi petrece-ncă cu mâțe și cu pureci și cu luna , / Ori de nu cui , ce-i aduce? – Poezie – sărăcie ”47 .

Acest procedeu de a insera versuri în proză , evidențiază predilecția poetului pentru lirism, versurile sunt de fapt cugetări filozofice care se pot regăsi mai târziu transpuse în poezie . Ca un adevărat erou romantic Dionis își împarte timpul între preocupările metafizice și astrologice și dragostea pentru o copilă din casa vecină . Natura meditațiilor sale este kantiană , timpul și spațiul sunt simple categorii ale minții omenești . El va fi capabil să călătorească în timp , descifrând niște semne dintr-un tratat de astrologie , realitatea devine vis , iar visul realitate . De asemeni în vis realitatea devine vis , iar visul realitate și astfel Dan și Maria călătoresc în lună . După ce Dan face greșeala de a se considera Dumnezeu el revine la prima sa condiție , Dionis personajul de la începutul povestirii . El cade bolnav și delirând își vede și viața anterioară în care a trăit. În cele din urmă el se va căsători cu Maria , își va împlini dragostea .

Chiar dacă Eminescu nu a reușit a crea un personaj cu o psihologie bine definită sau a-l plasa într-o ambianță socială cu raporturi multiple de coexistență , valoarea operei sale este purterea de evocație și fantezie , descrierile lirice . Eminescu în căutarea de sine revine mereu asupra acelorași teme până le va definitiva în strofe . Chiar și nuvela Sărmanul Dionis este un material prelucrat după încercarea de roman Geniu pustiu . Personajele create , temele care se repetă mereu sunt punctul de plecare pentru lirica viitoare .

Așa cum afirmă și Eugen Lovinescu : „ Sărmanul Dionis interesează și prin materialul psihologic al poetului și prin studiul formației lui artistice . În al doilea rând interesează prin valoarea expresiei . ”48 Nuvela este un produs al literaturii germane ce evidențiază capacitatea lui Eminescu de a strânge la un loc și de a individualiza numeroase elemente străine .

Odată cu nuvela Cezara , spațiul edenic devine terestru , frumusețea naturii din lună

___________________

47 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București,Ed. Eminescu , 1972, p. 10-11.

48 Eugen Lovinescu, Eminesciana, cu o prefată , note, variante bibliografice și indice de Ion Nuță, Ed. critică, p. 18.

așa cum este prezentată în Sărmanul Dionis coboară pe pământ , devine natura paradisiacă de pe insula lui Euthanasius . Intervine ideea descompunerii ființei în elementele naturii și se păstrează aceeași descriere plină de farmec , ce aduce nota de lirism . În această nuvelă nu interesează atât de mult creația obiectivă , cât elementul liric ce fixează tiparele sensibilității eminesciene .

Așa cum afirmă George Călinescu : „ Cezara este poemul tocmai al vieții instinctuale al desăvârșitului nudism ” . Atracția dintre Cezara și Ieronim este foarte mare și ajunși pe insula lui Euthanasius aceștia își trăiesc dragostea în acel paradis terestru . În ceea ce privește construcția personajelor apare din nou o altă mască a lui Eminescu , călugărului Ieronim atribuindu-se trăsături ce se aseamănă autorului . Este o reprezentare idealizată a lui Eminescu , iar expresia : „ amestec de vis și rațiune rece ” este însăși expresia filozofică a artei eminesciene . Înzestrat cu inepuizabile resurse lirice și cu o imaginație bogată , Eminescu a contribuit la îmbogățirea tematică a literaturii române , a elaborat o proză literară originală prin capacitatea lui de a înlănțui imaginile descriptive specifice lirismului cu acțiunea și dialogul specifice prozei .

În ceea ce privește nuvela Avatarii faraonului Tlá , aceasta este încărcată de idei filozofice, misterul se amplifică mereu . Metempsihoza reprezintă intrarea în fastastic . Coborârea se face în noapte . Tlá coboară în piramidă , ce simbolizează mormântul , se reîncarnează în cerșetorul Baltazar , apoi în marchizul de Bilbao , iar la sfârșit în tânărul Angelo . Această serie de încarnări succesive , analiza eului metafizic al individului constituie elemente ale fantasticului , impregnate de idei filozofice cum ar fi cea a reîncarnării din filozofia indiană . Visul are un rol important și aici deoarece el prezice încarnările viitoare . Cerșetorul Baltazar se visează marchiz, marchizul se trezește și trăiește existența lui Angelo .Toate aceste încarnări păstrează conștiința reîncarnărilor anterioare atât din filozofia indiană : „ Acțiunea care a modelat acest corp înainte de nașterea cunoașterii , nu este distrusă de cunoaștere fărăr ca ea însăși să trebuiască să-și cunoască roadele (precedente).”49

De asemenea povestea Făt-Frumos din lacrimă nu are atâtea puncte de contact cu ___________________

49 Heinrich Zimmer , Filozoficele Indiei , București , Ed. Humanitas , 1997, p. 334.

basmul popular . În basmul popular fantezia și miraculosul se materializează în expresii de o admirabilă plasticitate . În basmul lui Eminescu Făt-Frumos nu pleacă în căutarea Ileanei sale, ci pleacă pentru a o răpi pe fiica Genarului , pe care o iubea împăratul vrăjmaș tatălui său . Sensul basmului este acela al idealului în căutarea căruia pleacă Făt -Frumos , este deformat . Basmul se sfârșește fără revenirea la punctul de plecare, răzbunarea bătrânului împărat . Formulele basmului sunt diferite de cele ale basmului popular . Eminescu își pune amprenta încă de la începutul operei prin formula de început : ” În vremea veche , pe când oamenii, cum sunt ei azi , nu erau decât în germenii viitorului și prin descrierile pe care le face personajelor , ca de exemplu Genarul locuia într-un castel : „ ca un geniu intr-un pustiu, calul lui Făt-Frumos zbura asemeni unui demon urmărit de un blăstăm prin negura nopții. „50 Toate aceste imagini vor fi tiparele viitoare ale expresiei eminesciene.

Ceea ce se regăsește în proza de tinerețe a poetului se va regăsi mai târziu în poezie , toate temele, motivele, mijloacele de exprimare , expresiile artistice prezente vor fi reluate în opera poetică de maturitate. Diferențele dintre proza începutului și cea a maturității stau în evidențierea dezvoltării liricii în proze ca La aniversara, Cezara față de cele de început ca Geniul pustiu , ori Sărmanul Dionis. În Geniul pustiu Eminescu meditează lpe temadestinului crud , a istoriei cum o va face mai tîrziu în poeziile sale , cum ar fi Scrisoarea a III-a .51Filozofia și visările romantice din Sărmanul Dionis. , cât și o mai mare parte din biografia autorului va fi dezvoltată mai târziu în poezii și mai ales în poemul Luceafărul . Identitatea personajului Euthanasius cu Eminescu este : un ciudat amestec de vis și rațiune rece . Proza lui Eminescu este plină de antonimii „ pasională , filozofică și de un lirism copleșitor . Această proză a ilustrat mai devreme resursele geniului eminescian . În drumul către descoperirea de sine , Eminescu ne-a lăsat cel mai frumos jurnal al formării intelectuale a unui geniu . Citind proza putem înțelege poezia , fiecare mică parte din proză este viitoare poezie .

___________________

50Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară cu o prefată de Al. Piru , București ,Ed. Eminescu , 1972, p. 266, 276-277.

51 George Călinescu, De la cuvânt la metaforă în variantele liricii emineciene,col. Eminesciana, Iași , 1975, p. 30.

II.2 Transfigurarea realității

În spirit romantic și fascinat de scrierile romanticilor germani , Eminescu a dat viață scrierilor sale în proză care au fiecare un element de fantastic și de asemenea tendința de a deforma realitatea , de a o transfigura . Motivul lumii ca vis apare în fiecare din nuvelele scrise de el. Realitatea devine vis, iar visul realitate . Cele două planuri real și oniric se confundă adesea , chiar personajele au alt nume , dar de fapt sunt aceeași identitate . Noțiunea de timp și spațiu este percepută în manieră kantiană ca fiind simple categorii ale minții omenești . Astfel omul este capabil să călătorească în trecut sau în viitor cu condiția de a descifra unele taine .

Această transfigurare a realității dă o notă fantastică în special nuvelei Sărmanul Dionis . Dionis reușește să rupă barierele timpului și spațiului , descifrând anumite pasaje dintr-un tratat de astrologie și cugetând : „ sub fruntea noastră e lumea – acel pustiu întins , de ce numai spațiul , de ce nu timpul , trecutul ”52. Descifrând tainele cărții el călătorește în trecut , în vremea lui Alexandru cel Bun . Această călătorie se face în vis , iar realitatea este vremea în care se află acum sub identitatea călugărului Dan . Se realizează ideea kantiană a inexistenței obiective a timpului și spațiului . Dionis se trezește lungit pe o câmpie cosită : el este acum călugărul Dan , având în mâna sa o carte de astrologie împrumutată de la maistrul Ruben , anticarul Riven din vremea lui Dionis . Sub influența cărții, Dan își aduce aminte că a trăit în alte veacuri , ca mirean sub numele de Dionis. Realitatea lui Dionis devine vis, iar visul realitatea . Dan este învățăcelul maistrului Ruben, un evreu erudit, rătăcit din Spania și adus din Polonia de domn ca dascăl de matematică și filozofie . Sub înfățișarea acestuia se ascunde Diavolul Ruben . Ca un alt Mefisto îl învață pe Dan cum să se proiecteze într-un spațiu construit după propria voință , lăsându-și pe pământ propria umbră , care devine ființa ___________________

52 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București,Ed. Eminescu , 1972, p. 17.

muritoare , iar el devine etern și atotștiutor . Apelând din nou la cartea de astrologie Dan „ întoarce șepte foi și umbra prinse conturele unui bas-relief , mai întoarse însă șepte și umbra se desprinseîncet ca dintr-un cadru , sări jos de pe părete și sta , diafană și zâmbitoare , rostind limpede și respectuos : Bună sara ! ”53 Lăsându-și umbra , Dan merge la iubita lui Maria , fiica spătarului Mesteacăn , pe care o face veșnică și împreună pornesc spre lună , după ce el mai întâi preface pământul intr-o boabă de mărgăritar și îl pune la gâtul Mariei . Aici în lună , din nou realitatea se transformă în vis și visul în realitate , ei trăind în mijlocul unei vieți paradisiace . Totul le este permis , însă nu pot intra în Doma lui Dumenzeu . Dar văzând că tot ceea ce vrea se îndeplinește și îngerii ascultă de el face greșeala de a crede că este Dumnezeu : „ Oare fără s-o știu , nu sunt eu însumi Dumne…” 54 și cade din acel univers paradisiac , lunecă prin spațiu .

El repetă căderea lui Lucifer făcând greșeala de a se identifica cu Dumnezeu . Se trezește din nou în vremea lui Dionis îndrăgostit de cea dintâi Marie și realizează că totul a fost un vis . El îi trimite o scrisoare Mariei și apoi se îmbolnăvește . Curând își recapătă sănătatea și se căsătorește cu Maria . În finalul operei se păstrează aura de mister și nu se știe cine a fost eroul principal al întâmplărilor Dionis sau Dan .

Ținând cont că nuvela este o succesiune de visări, că timpul și spațiul este anulat putem spune ca eroul este un ul sigur, însă cu transfigurările pe care le suferă în vis, el este Dionis–Dan . Dan este proiecție a eului dionisian .O altă transfigurare a realității o găsim în Avatarii faraonului Tlá , poveste neterminată oglindind însă mentalitatea senzațională a lui Eminescu . O primă imagine este cea a coborâri faraonului Tlá în piramidă la mormântul soției sale Rodope .Aceasta simbolizează coborârea în interiorul ființei , analiza eului interior și de asemenea întoarcerea la originea primordială , simbolizată prin coborârea în apă a drumului spre sicriul soției sale . Ajuns la sicriu Tlá încetează a mai trăi , însă imediat în secvența următoare îl vedem trăind sub numele de Baltazar în Sevilla . Realitatea în care trăiește acum este cea a cerșetorului Baltazar , care se visează cocoș , este îngropat de viu și trezindu-se trăiește existența marchizului de Bilbao .

___________________

53Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București,Ed. Eminescu , 1972, p. 26, 34.

54 ibidem, p37.

Duelându-se cu propria imagine, marchizul ajunge să trăiască existența lui Angelo , un tânăr preocupat de misticism care se lasă sedus de demonul amorului . Aceste existențe pe care le trăiește Tlá sunt încarnările lui viitoare , de fapt succesiunea de visări . Din nou granițele timpului și spațiului sunt anulate și sufletul poate călători oriunde . Tlá umbla în piramidă „ ca-n vis, îmbla pe o generație de oameni , un sărman visător , sfărâmat , doritor de moarte.”55 Chiar de aici se vede dorința de adormire spre moarte a lui Tlá . Acesta este cadrul necesar visării , transpunerii intr-o altă realitate, cea de vis .

Această transfigurare a realității este unul dintre procedeele preferate ale lui Eminescu . Eternul romantic tânjește după o lume ideală în care să trăiască . Tânjește după libertatea și frumusețea pe care i-o oferă natura . Dorește o lume în care să trăiască după propriile reguli , o lume perfectă ce i se dezvăluie doar celui care știe sî o prețuiască cu adevărat . Dacă omului Eminescu îi este imposibil să trăiască intr-o altă lume , creatorului Eminescu îi este posibilă aceasta ori de câte ori el se refugiază în imaginație și crează opere de o reală frumusețe .El trăiește alături de fiecare personaj pe care îl crează , evadează în lună împreună cu Dan , merge în trecut împreună cu Dionis , merge pe insula lui Euthanasius cu Cezara și Ieronim , trăiește în vechiul Egipt sau în Sevilla , cu faraonul Tlá sau cerșetorul Baltazar . Creând lumi pentru personajele lui el își crează propria lume în care evadează ori de câte ori simte nevoia .

Fascinat de spațiul selenar , la fel ca toți romanticii, el îl evocă în toate operele sale ca

spațiu ideal , cu o natură paradisiacă ce îi oferă desfătare . Luna este spațiul preferat de eroii creați de el . Dan călătorește în lună împreună cu Maria, Cezara și Ieromin călătoresc în spațiul paradisiac aflat pe insula lui Euthanasius , același spațiu selenar coborât pe pământ . Călătoria se realizează de cele mai multe ori în vis aceasta , fiind cadrul în care se realizează desprinderea de realitate .

___________________

55 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București,Ed. Eminescu , 1972, p. 91.

II.3 Construcția personajului eminescian

În general personajele din operele romantice sunt construite pe, principii antonomice , care sunt reprezentate sub forma îngerului și a demonului . Însă acestea nu sunt încadrate total într-o tipologie sau alta . Fiecare are în sine atât partea angelică , cât și cea demonică . Tipul de personaj preferat de romantici este geniul . Ei prezintă drama geniului exilat într-o lume cu care nu este compatibil și încercările acestuia de a evada de cele mai multe ori evadarea fiind spații selenare și în vis .

La fel ca toți romanticii și Eminescu tratează problema geniului prefigurând câteva idei în operele sale din tinerețe , în proză . Fiind în sine un om de geniu , Eminescu este în conflict cu societatea care trăiește și dorește evadare . Astfel își caută refugiu în studiu intens al filozofiei și al romanticilor germani și mai târziu se refugiază în scrierile sale . Eroii eminescieni sunt măști ale lui Eminescu personaje în căutarea unei evadări , pasionați de studiu și de misticism . În ceea ce privește portretul fizic, acesta se aseamănă foarte mult cu al lui Eminescu . Spre exemplu portretul lui Dionis :”… Fața era de acea dulceață vânătă – albă ca și marmura în umbră , cam trasă , fără a fi uscată , și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensă voluptate pe care o are catifeaua neagră ” . În acest portret se regăsește imaginea fidelă a lui Eminescu . Un alt exemplu ar fi portretul călugărului Ieronim din nuvela Cezara : „O frunte naltă și egal de largă asupra căreia părul formează un cadru de luciu și negru stă așezată deasupra unor ochi adânciți în boltele lor și deasupra nasului fin o gură cu buze subțiri , o bărbie rotunzită…” 56

Se poate observa asemănarea dintre cele două portrete . Înfățișarea copilărească ce simbolizează tinerețea , ochii adânciți , buzele subțiri și fața vânăt – albă . În general eroii

56 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București,Ed. Eminescu , 1972, p. 4, 56.

nuvelelor lui au în comun multe dintre trăsăturile fizice . Așa apare și portretul lui Toma Nour : „ Era frumos de-o frumusețe demonică . Asupra feței sale palide , musculoase , expresive , se ridica o frunte senină și rece ca cugetarea unui filozof , iar asupra frunții se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru-strălucit ce cădea pe niște umeri compact și bine făcuți .”57

Se observă aceeași descriere a feței , o față palidă însă expresivă . Aceeați față palidă o găsim și la faraonul Tlá și la Angelo , personajele din nuvela Avatarii faraonului Tlá . Se poate ale minții umane . Apare aici ideea kantiană a timpului și spațiului așa cum a preluat-o Eminescu vedea astfel că toate aceste personaje sunt măști ale poetului , în fiecare regăsim un Eminescu, atât prin înfățișarea fizică , cât și prin gândire și prin ideile expuse .

Eminescu transpune toate ideile sale în personajele care le crează . Dionis este pasionat de astrologie și visează să călătorească în trecut . Pentru el timpul și spațiul sunt simple reprezentări Angelo este pasionat de misticism la fel cum era și Eminescu .

Toma Nour este eroul care expune cel mai bine ideile eminesciene legate de societatea românească și de istorie . Critica la adresa societății românești a timpului și a organizării lumii în general , elogiul adus poeților și filozofilor , entuziasmul cu care vorbește despre omenire , despre libertatea și egalitatea națiunilor , de cosmopolitism toate acestea sunt ideile lui Eminescu transpuse în personajul său . Apare imaginea unei lumi ideale sub semnul ideii de universalitate a popoarelor .

În toate aceste idei a crezut cu tărie și Eminescu apărând în numeroasele articole publice publicate în ziarele vremii , precum și în multe din poeziile lui .

Așa cum am văzut structura personajelor create de Emienscu în nuvelele sale , de la înfățișarea fizică la alcătuirea afectivă , la modul de acțiune , ține de tipologia romantică . Luate ca un tot personajele revelează personalitatea eminesciană . Pe lângă toate acestea ca adevărați eroi romantici ei fac elogiul iubirii , se află în căutarea iubirii ideale și de asemeni a spațiului ideal , unde să se împlinească iubirea . Dionis este îndrăgostit de Maria , acea fată

_________________________

57 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București, Ed. Eminescu , 1972, p. 91.

angelică a cărui cântec îl fascinează . Călugărul Ieronim o iubește pe Cezara , femeiavoluptoasă care îi oferă dragostea carnală . Toma Nour se îndrăgostește de Poesis , însă iubirea lor rămâne neîmplinită . Angelo se lasă sedus de demonul amorului și se lasă pradă simțurilor . Mereu în căutare iubirii ideale eroii romantici trăiesc adevărate drame sufletești .

Construcția personajului eminescian este făcută după tipar romantic , în special în stilul romanticilor germani punându-se accent pe evadarea în timp și spațiu și filozofie . Este tratată drama omului de geniu care nu se poate împlini sufletește , mereu fiind în căutarea unui ideal în iubire .

De-alungul acestui capitol am încercat să arăt de ce este important studiul prozei eminesciene , cum își construiește Eminescu nuvelele sale și personajele care apar în acestea. Studiul prozei eminesciene este important pentru că aceasta reprezintă punctul de plecare pentru viitoarele opere lirice . De asemenea aici sunt prezentate ideile eminesciene care vor apărea mai târziu în poezie .

Personajele ne ajută să-l cunoaștem mai bine pe Eminescu , ele reprezentând părți din sufletul eminescian . Chiar dacă sunt opere de tinerețe , unele dintre ele rămase nefinisate , studiul lor este important.

CAPITOL III

STRUCTURI ARHETIPALE

III.1 Miturile și arhetipurile

O manifestare primordială a vieții interioare a omului este simbolizarea . Imaginile pe care ni le formăm sunt purtătoare de sens și au o valoare la fel de mare ca percepția sau gândirea . Aceste imagini sunt universuri vii , create de fiecare dintre noi , care ne influențează gândirea și ne stimulează afectivitatea . Aceste imagini sunt expresia personalității inconștiente . Acestea se manifestă în general în vis , care este puntea de legătură între conștient și inconștient .

Multe din imaginile noastre nu sunt simple reproduceri ale realității , ci sunt forme generice ce aparțin unei întregi categorii de ființe și fenomene . Plecând de la acestea , realul poate fi perceput și înțeles . Sensul profunzimii simbolice este o atitudine primară a subiectului imaginar , importantă fiind marginea simbolică . Aceste simboluri ușurează procesul de interprtare .

Mergând mai departe se cuvine să vedem ce este mitul . De studierea mitului s-a ocupat Micea Eliade , acesta oferind și o definiție a mitului ca fiind : „ tot ceea ce se opunea realității ”58

Tot ceea ce nu-și găsea justificare în realitate era perceput ca fabulă . Mitul se manifestă în general în societățiile tradiționale , arhaice , fiind o povestire fabuloasă , îndreptată în mod esențial spre începuturi . Potrivit definiției mitul este o povestire ce urmărește înțelegerea esenței fenomenelor cosmice și sociale în funcție de valorile comunității . Formarea unui mit nu este o invenție sau o creație , ci o actualizare . Imaginile mitului apar în conștiință și se cristalizează în narațiuni dense și complexe .

____________________________________

58 Mircea Eliade, Eseuri, București , Ed. Stiințifică, 1991, p. 127.

Mitul tradițional are ca trăsături prezența sacrului , intevenția ființelor supranaturale , prezența personajelor fabuloase : zei , eroi … pe când mitul modern poate păstra aceeași schemă însă în locul supranaturalului apare știița , rațiunea , ideologiile . Pentru societățiile arhaice mitul era chiar fundamental vieții sociale și culturale . El era considerat a exprima adevărul absolut , pentru că povestește o întâmplare sacră , adică o revelație transumană care a avut loc în timpul sacru al începuturilor , illo tempore . Fiind real și sacru mitul devine exemplar , în consecință repetabil căci servește drept model comportamentului uman .

Imitând actele exemplare ale unui zeu sau ale unui erou mitic , omul arhaic se detașează de timpul profan și intră în Marele Timp , în timpul sacru . Pentru omul societăților arhaice , mitul era singura revelație valabilă a realității , nu era doar povestire a unor lucruri imposibile sau improbabile cum tinde să fie considerat mai târziu . Încetul cu încetul mitul a ajuns să fie considerat o formă a gândirii colective . Astefel cum gândirea colectivă nu a fost abolită nici chiar în societățile moderne s-a observat că lumea modernă mai păstrează ceva din comportamentul mitic .

Mircea Eliade dă ca exemplu participarea unei societăți întregi la anumite simboluri cum ar fi cel al drapelului național , la fel cum societățile arhaice participau la un simbol oarecare . Anumite participări la miturile și simbolurile colevtive sunt prezente , încă în lumea modernă , dar sunt departe de a îndeplini același rol pe care-l îndeplineau în societățile tradiționale .

Lumea modernă pare lipsită de mituri , iar tulburările și crizele societăților moderne se explică prin absența unui mit propriu . La nivelul experienței individuale mitul se face simțit în vise , fantezii și în nostalgiile omului modern . Mitul nu dispare niciodată din actualitatea psihică : el își schimbă numai aspectul .

„Conținuturile conștientului nostru sunt individual dobândite . Dacă psihicul omului ar consta exclusiv din conștient , atunci nu ar exista nimic in psihic care să nu se fi ivit pentru prima oară în cursul vieții individuale” 59 . În realitate conținuturile conștientului nostru nu au luat naștere doar prin acțiunea mediului individual , ci ele au fost influențate și ordonate de ___________________

59 Karl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, București, Ed. Anima, 1994, p. 34.

moștenirea psihică, de inconștient colectiv . Astfel miturile apar în conștiința fiecăruia pentru că aceasta este influențată de inconștientul colectiv.

Imaginația participă la dezvăluirea unui alt spațiu-timp , decât cel al trăirilor noastre și nu reproduce doar proprietățile transcendentale ale imaginilor mitice . Mitul dă viață unor imagini organizate în povestiri ce pătrund în suflet , instanță intermediară dintre inteligența abstractă și sensibilitatea ce ne permite să accedem la datele lumii concrete . Mitul apare conștinței imaginate ca o suită de imagini independente , ca o povestire derulată după o necesitate transpersonală .

În cazul mitului trebuie luat act de preexistența unei întâmplări . Povestirea mitică ține de suflet , ea se derulează într-un spațiu mental propriu . În mit gândirea nu percepe adevărurile în esența lor , în natura lor abstractă , ea personifică și dramatizează ideile , în locul speculațiilor imaginația mitică substituind un teatru al figurilor care însuflețesc adevărul din altă lume despre lumea noastră .

Mitul ar fi o gândire prin imagini . Gândirea imaginativă , delimitată de percepție și de concept găsește în narațiune un mod de coagulare a sensului global . Mitul ar fi o formă de „compunere ” a sensului , anterioară tuturor descompunerilor prin inteligență analitică . Narațiunea mitică nu se inveantează ca o ficțiune literară , mitul se inserează pe un nucleu de sens, urmează o organizare narativă care nu depinde de imaginația celui care scrie . Subiectul efectuează o tranfigurare prin care ceea ce nu ține de timp pătrunde în timp . Relatând o istorie , inteligibilul se temporalizează în aceeași mișcare în care sufletul care percepe imaginile intră într-un proces de individuație .

„Mitul este pentru suflet mediumul prin care urcă de la sensibil la inteligibil . Negânditul ce rămâne în mit nu este o absență a gândirii , ci este un semnal prezenței unei gândiri supratemporale , inaccesibile in mod direct ființei temporale.” 60

Pentru romantici mitul este purtătorul de cuvânt al unui discurs ce antrenează nedisocierea subiectului de ceea ce i se dezvăluie . Prin mitic , sensul potențial își caută drum ___________________

60 Karl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, București, Ed. Anima, 1994, p. 52.

spre lumea sensibilă . Mitul nu poate fi ținut în ireprezentabil . Unii consideră mitul ca fiind inseparabil de sacrul religios și îl înscrie în experiența concretă a omului . El poate fi considerat o cale de căutare a adevărului .

Atât mitice , cât și simbolice sunt imaginile arhetipale deoarece exprimă consonanța subiectului care trăiește o experiență cu obiectul care îi prilejuiește experiența . Este de la sine înțeles că orice mitologie și orice revelație provine din această matrice a experiențelor și de aceea orice idee viitoare despre om sau lume va proveni tot de aici . Noi nu avem acces conștient la aceste arhetipuri ci doar la manifestările acestora , la structurile arhetipale care se manifestă în viața noastră de zi cu zi .

Dar să vedem ce sunt aceste arhetipuri . Arhetipurile sunt imaginile primordiale formate pe parcursul a mii de ani , când creierul și mintea umană ieșeau dintr-o stare animală . Formele prin care aceste arhetipuri ies la iveală diferă însă de la o cultură la alta , fiecare popor având propriile simboluri , specifice aceluiași arhetip . Arhetipul constituie un ansamblu de energie primară alcătuit din energie și formă . Energia este posibilitatea de mișscare , de deplasare dintr-un loc în altul . Ea are o forță , o anumită putere și capacitate de a afecta materia sau de a produce modificări la nivelul acesteia . Materia este ea însăși o stare mai palpabilă a energiei . Materia constituie forma care o ia energia atunci când se află în repaus relativ . Arhetipul este definit ca o combinație între energie și formă . Energia fără formă ar fi difuză . Forma fără energie ar fi lipsită de mișcare , iar în condițiile noastre , lipsită de viață . Universul este alcătuit din ansambluri fundamentale ale energiei și formei , numite arhetipuri . Viața însăși constituie o manifestare a acestor unități fundamentale . Toate arhetipurile ca și manifestările acestora există în cadrul unui model propriu al psihicului . Fiecare arhetip este legat de celelalte în baza legilor universale și naturale , ale opoziției și ale reconstituirii .

La început au fost arhetipurile . Omul repetă actul săvârșit de un erou primordial , ceea ce face a mai fost făcut . Aceasta era în conștiința omului primordial . Viața sa este repetarea neîntreruptă a unor gesturi inaugurate de alții . Această repetare conștientă a gesturilor paradigmatice , determinate dezvăluie o ontologie originară . Îndemănarea omului nu-și găsește realitatea , identitatea decât în măsura în care participă la o realitate transcendentă . Gestul nu capătă sens , realitate decât în măsura exclusivă în care reia o acțiune primordială .

În lucrările anumitor cercetători arhetipurile apar ca analizate în fucție de cele patru elemente : aer , apă , pământ și foc la Gaston Bachelard sau împărțite în mai multe categorii la Lucian Boia : conștiința unei realități transcendente , dublul , moartea și viața de apoi , alteriatatea , unitatea , actualizarea originolor ; descifrarea viitorului , evadarea cu refuzul condiției umane și a istoriei ; lupta contrariilor . Arhetipurile au o semnificație universală , sunt strâns unite între ele și scot în evidență o anumita fixitate structurală . Cu alte cuvinte legătura dintre cele opt arhetipuri și fixitatea lor : credința într-o realitate divină care dirijează lumea materială , speranța în viața de după moarte , uimirea și neliniștea în fața desăvârșirii lumii și în fața celuilalt , dorința de a trăi într-o lume concretă , căutarea originilor , esența și sensul lumii și al istoriei strategii pentru controlarea destinului individual , al istoriei și al viitorului sau refuzul istoriei , evadarea și refugierea într-un timp invariabil și armonios și dialectica înfruntării tendințelor opuse . Modele arhetipale circulă în timp , se combină , se amplifică sau dispar .

Corin Braga în lucrarea sa 10 studii de arhetipologie afirmă că „arhetipul este alcătuit din pricipiu substanță primară și formă , figură , tip , model . Arhetipul desemnează tiparul unor serii de fenomene . În viziunea noastră despre lume apar niște elemente invariante fixe , la care ne raportăm mereu , mai mult sau mai puțin conștient . Acești invarianți arhetipali ce structurează reprezentările noastre privind realitatea au avut trei tipuri de explicații în funcție de natura lor : metafizici , psihologici și culturali .” 61

Arhetipul în accepțiune metafizică este o prezență obiectivă de dincolo de ființa umană ce nu poate fi redus la o existență subiectivă . Critica arhetipală în variantă metafizică, pune în evidență rețeaua de concepte teologice sau filozofice prin care cititorii interpretau o anumită operă literară , evidențiază orizontul de concepte pe care se proiectează actul creației în psihologia creatorului și actul lecturii în psihologia receptorului .

___________________

61Corin Braga , 10 studii de arhetipologie, Cluj , Ed. Dacia, 1995, p.15.

Arhetipul în accepțiune psihologică neagă dimensiunea obiectivă a arhetipului , conducându-l la una subiectivă . Arhetipurile sunt categorii ale reprezentării mentale , sunt „nomina” și nu „ realia” , ele țin acum de antropologic .

Arhetipul în accepțiune culturală , arhetipologia nu mai caută fundamentul arhetipului în afara domeniului său specific de existență culturală . Culturile sunt înțelese ca manifestări ireductibile ale spiritului uman , ce se justifică prin ele însele și nu mai sunt percepute ca expresii ale unui fond psihologic abisal . Arhetipul desemnează imaginea în sine și nu funcția psihică responsabilă de generare a imaginilor.

III.2 Jung și structurile arhetipale

Karl Gustav Jung a fost unul dintre discipolii lui Freud , părintele psihanalizei . A fost unul dintre cei mai importanți psihanaliști care a formulat teoria inconștientului colectiv . După cum afirmă psihanalistul :„psihicul omului nu este complet nou și unic în felul său . Omului îi este dat din naștere un creier rezultat dintr-o nesfârșită evoluție de-alungul liniei ancestrale . Acest creier se reface complet , diferențiat și desăvârșit , în fiecare embrion în parte și reproduce fără greș , când intră în funcțiune , acele rezultate care au fost deja de nenumărate ori produse din moși – strămoși . Întreaga anatomie a omului este un sistem moștenit , identic cu constituția sa ancestrală , care funcționează în același fel ca în trecut , ca urmare posibilitatea de a se produce ceva nou , esențial , diferit de cele anterioare este , de-adreptul , infimă .” 62 Toți acei factori , așadar , care au fost esențiali pentru predecesorii mai apropiați sau mai îndepărtați , vor fi esențiali și pentru noi , deoarece corespund sistemului organic pe care l-am moștenit . Ei ne sunt chiar necesari , manifestându-se ca nevoi ale noastre .

Astfel omul se naște cu o structură psihică foarte complicată . Am denumit sfera moștenirii psihice inconștient colective . Conținuturile conștientului nostru sunt individual dobândite . Dacă psihicul omului ar consta exclusiv din conștient , atunci nu ar exista nimic în psihic care să nu se fi ivit pentru prima oară în cursul vieții individuale . Dacă inconștientul colectiv nu ar exista s-ar putea face prin educație absolut orice , însă el există și are anumite dominante care pretind , cu o forță aproape de neînvins , să fie satisfăcute .

Jung numește imagine ce se formează în inconștientul colectiv arhetip . 63 „Arhetipurile

___________________

62 Karl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, București, Ed. Anima, 1994, p. 32-33 .

63 Karl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, București, Ed. Anima, 1994, p. 36-37 .

s-au format , astfel , din funcționarea psihică de-alungul întregii linii ancestrale și ca urmare ele constituie , toate , laolaltă o imagine a lumii , născută din condensarea unor experiențe milenare .”

Apariția conștientului și totodată a unei relative libertăți a voinței au făcut posibile , în mod firesc , abaterile de la arhetip și totodată de la instinct . Survenind abaterea , are loc o disociere a conștientului de inconștient și încep să se manifeste și și influențe remarcabile , de foarte multe ori neplăcute , ale inconștientului care se exteriorizează indirect . Spiritul primitiv nu a înțeles această dilemă însă a resimțit-o și de aceea a introdus , între copilărie și vârsta adultă , ceremonii de inițiere care au rostul de a determina , pe căi magice , dezlegarea de părinți . Toate aceste ceremonii ar fi complet inutile dacă legătura cu părinții nu ar fi resimțită și ea drept magică. Dar magice sunt toate acele lucruri care pun în joc influențe inconștiente. Iar aceste rituri nu urmăresc numai să dezlege copilul de părinți , ci totodată să-l transpună pe acesta în starea de adult .

Astfel crede de cuviință primitivul fără vreo motivație conștientă , să satisfacă pretențiile arhetipului . Toate acestea sunt o mărturie directă a puterii arhetipului : arhetipul îl constrânge pe primitiv să lucreze împotriva naturii , spre a nu-i cădea pradă . Lumii noastre i-au devenit de mult străine aceste lucruri dar naturii din noi nu i-a fost știrbită puterea . Am învățat doar să o subestimăm . În propriul nostru suflet inconștient sunt active acele forțe pe care omul le-a proiectat dintotdeauna în spațiu , ca zei , cinstindu-i apoi cu jertfe și astfel se demonstrează diversitatea de practici și convingeri religioase , care au jucat dintotdeauna un rol important în istoria omenirii , ce își au obârșia în existența unor forțe inconștiente influente .

Toți acești factori continuă să fie activi în sufletul nostru , numai expresiile și valorizările lor sunt depășite , nu și existența și eficacitatea lor reală . Acum sunt înțelese ca entități psihice .

Inconștientul colectiv este considerat a fi sedimentul experienței strămoșești milenare, erou al marilor evenimente preistorice , el reprezintă un fel de imagine atemporală eternă într-un fel , a lumii , care se contrapune imagii noastre conștiente despre lume . Reprezintă , altfel spus , o altă lume , o lume în oglindă . Spre deosebire de o simplă imagine în oglindă , imaginea inconștientă are energia sa proprie , independentă de conștient și datorită acestei energii poate exercita puternice influențe psihice , ce acționează puternic din interior . Ar fi o greșeală să presupunem că aceste imagini ale fanteziei izvorâte din inconștient își pot găsi o utilitate imediată, ca revelațiile . Ele sunt doar materia primă care pentru a căpăta sens , mai au nevoie și de o tranpunere în limbajul epocii .

Dacă această transpunere reușește , lumea viziunilor noastre se reunește , prin intermediul viziunii noastre asupra lumii , ce joacă rol de simbol , cu experiența ancestrală a omenirii ; omul general , istoric din noi întinde o mână omului individual aflat în devenire .

Psihanalistul K. G. Jung a studiat și a identificat următoarele arhetipuri :” persoana sau masca în spatele căreia se ascund oamenii , un fel de compromis între sine și societate , umbra sau partea din noi pe care o respingem , animus partea masculină inconștientă care există la o femeie , anima sau partea inconștientă feminină din psihicul bărbatului , bătrânul înțelept , marea mamă , Sinele sau arhetipul unității , al unificării .” 64

Astăzi , lumea are nevoie de unitate , o funcție a arhetipului central al Sinelui , unitate fără de care lumea se va autodistruge . Există astăzi , potențialul propriu arhetipului . Adversității de a anihila toate formele de viață de pe această planetă , cu excepția celor mai rudimentare .

Armele nucleare au fost construite de către conștiințe supermasculinizate , care au considerat că modul de a proteja națiunile constă în putere și dominație , în locul utilizării valorilor feminine ale creativității și asocierii , ca mijloace de apropiere a națiunilor . Conflictele vor exista întotdeauna . Între pozitivi și negativi va exista întotdeauna o luptă . Dar fiecare dintre aceste părți se consideră pe sine ca fiind bună , Eroică , în timp ce pe cealaltă o vede ca fiind răul , Adversarul . Modul de abordare a conflictului este de a privi aceste concepții ca proiecții ale forțelor arhetipale din interiorul nostru . Dacă există o violență interioară înseamnă că și inamicul se află înăuntru . Noi suntem inamicul dar și reconciliatorul sau salvatorul . În interiorul nostru există toate aceste părți , dar ele trebuie să acționeze prin cooperare .

Fiecare etapă a vieții , a itinerarului existenței ne poartă înainte . Evoluăm , devenim mai conștienți dar și mai eficienți , însă pe acest drum apar și dificultăți legate de Moarte –

___________________

64 Karl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, București, Ed. Anima, 1994, p. 44-45.

Renaștere , care ne impun modificări radicale . Fiecare criză constituie o ocazie , de schimbare . Pentru aceasta avem nevoie de un Eu creator și implicat , acela care face opțiunea , care apreciază totalul și se află în slujba Sinelui , centrul dinăuntru și din afară , ale cărui funcții sunt acelea de a unifica , a diferenția și a integra toate contrariile într-un întreg , pentru a transforma viața .

Explorarea visurilor apelează la energia arhetipală a visului , a psihicului și a vieții exterioare . Experiențele visului ne indică modul în care energia noastră vitală este blocată , sau modul în care aceasta se manifestă . Energia fie se eliberează , fie opun rezistență .

Visurile ca și alte metode de cunoaștere , ne arată dinamicainterioară ce motivează comportamentul exterior . Pornim de acasă și ne întoarcem acasă de fiecare dată când suntem confruntați cu un moment critic pentru a ne întreba cum suntem afectați de ceea ce se află în afară și ce anume putem face pentru ca acțiunile noastre să devină mai conștiente și , integrate . Fiecare dintre noi are posibilitatea de a opta .

Conceptul de sine „se referă la o entitate care nu o înlocuiește pe cea desemnată până acum prin conceptul de Eu , ci mai degrabă o include pe aceasta în sfera sa .” 65

Prin Eu se înțelege acel factor complex , la care se raportează toate conținutirile conștientului . El constituie centrul câmpului conștientului . Raportarea unui conținut psihic la Eu reprezintă criteriul conștiinței acestuia , deoarece nici un conținut nu este conștient dacă nu este reprezentat unui subiect .

Cu această definiție este descrisă și delimitată sfera subiectului . Acesta își poate extinde sfera oricât , iar empiric își găsește limitele în zona necunoscutului . Astfel Eul se bazează pe deoparte pe întregul câmp al conștientului , iar pe de alta pe totalitatea conținuturilor inconștiente. Conținuturile inconștientului personal sunt dobândite în cursul vieții individuale , în timp ce conținuturile inconștientului colectiv sunt arhetipuri întotdeauna prezente .

Dintre arhetipurile care perturbă cel ami des Eul sunt umbra , anima și animus . Umbra este o problemă morală care pune la încercare întreaga personalitate a Eu-lui ,

___________________

65 Karl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, București, Ed. Anima, 1994, p. 129.

deoarece nimeni nu-și poate realiza umbra fără a da dovadă , cu prisosință , de tărie morală , căci se pune problema să recunoaștem drept real prezente aspectele întunecate ale personalității . Actul acesta constituie fundamentul indispensabil cunoașterii de sine și de aceea întâmpină o considerabilă rezistență . Cercetând elementele de calitate inferioară din care se compune umbra , se poate arăta că acestea sunt de natură emoțională , respectiv posedă o anumită autonomie . Astfel , apar de regulă în zone de precaritate a adaptării și relevă pricina proastei adaptări , o anume inferioritate personalității . Umbra poate fi într-o oarecare măsură integrată personalității conștiente însă , există trăsături ce opun rezistență controlului moral . Această rezistență este corelată cu proiecții care nu sunt necunoscute de observatorul obiectiv , dar niciodată de subiect . Rezultatul proiecțiilor este o izolare a subiectului de lumea înconjurătoare , percepută a fi rea . Acestea aparțin umbrei , adică laturii negative a personalității fiecăruia . Se întâmplă , ca sursa a proiecției să nu mai fie umbra de același sex , ci sexul opus .

Aici întâlnim animusul femeii și anima bărbatului , două arhetipuri ce-și corespund reciproc . Umbra este mai ușor de întrevăzut și de realizat decât animus și anima însă , în cazul în care apare ca arhetip se întâmpină dificultăți .

În ceea ce privește anima factorul ei formativ este inconștientul . Ea ni se înfățișează acolo unde apare , adică în vise , viziuni și fantezii , personificată , atestând faptul că factorul ce-i stă la bază are toate trăsăturile distinctive ale unei femei . Ea nu e o invenție a conștientului , ci un produs spontan al inconștientului , nu e nici vreun personaj care să suplinească mama , ci e ca și cum acele caracteristici fac imaginea mamei atât de influentă ar proveni din arhetipul colectiv al animei , care se încarnează din nou în fiecare copil de sex bărbătesc . Erosul fiului este pasiv ca cel al unui copil : el speră să fie făcut captiv , absorbit , învăluit și devorat . Caută oarecum cercul magic din jurul mamei , stava copilașului absolvit de orice griji . Se poate vedea un om care trăiește regresiv , care își caută copilăria și mama ca un loc de refugiu . De multe ori fiul rămâne fidel mamei , primei sale iubiri . Această relație împlinește străvechiul arhetip al minții mamei cu fiul . La acest nivel al mitului mama e bătrână și tânără , iar fiul e copilul și soțul adormit laolaltă. În cazul fiului factorul formativ al proiecției e identic cu imaginea mamei și e luat drept mamă reală . Această imagine nu este doar cea a mamei ci și cea a sorei , fiicei , iubitei , imagine prezentă și fără vârstă .

„Așa cum anima e un arhetip ce apare la bărbat , e de presupus că trebuie să aibă un echivalent la femeie , căci după cum bărbatul e compensată prin ceva feminin, femeia trebuie sa fie compensată prin ceva masculin . Dacă pentru un fiu prim purtător al factorului ce formează proiecția este mama , pentru fiică acest purtător este tatăl . Femeia e compendată de un element masculin de aceea inconștientul ei are însemne masculine . Factorul ce formează proiecția la femeie este denumit de Jung , animus ; ce înseamnă intelect sau spirit . După cum anima corespunde de erosul matern , animus corespunde logosului patern . La femeie erosul constituie o expresie a adevăratei lor naturi , în timp ce logosul lor reprezintă un incident regretabil . Tatăl joacă un rol mare în argumentarea femeii ,,Când e mânată de animus femeia nu se va lăsa impresionată de nici o logică din lume . Când animusul și anima se întâlnesc, animusul își scoate sabia puterii , iar anima își varsă veninul ispitirii și amăgirii .” Relația anima – animus are întotdeauna , fie că e pozitivă , fie că e negativă , un caracter emoțional și colectiv . Ca și anima , animusul are un aspect pozitiv . Figur tatălui nu exprimă numai experiențe tradiționale ci și ceea ce se numește „ spirit ” și anume reprezentările religioase și filozofice . Așa cum anima oferă conștienului masculin raporturi și raportări , animusul dă conștientului feminin chibzuială , reflecție , cunoaștere .” 66

Anima și animusul au același efect asupra eului . Acestea umplu eu-l cu un simțământ de neclintit al îndreptățirii și al propriei dreptăți . Faptul că acestea sunt arhetipuri explică prezența nediscutată , adesea complet irațională , a anumitor dispozoții sau opinii . Arhetipul fascinează , captivează și capturează conștientul în mod hipnotic .

În figurile animei și animusului se exprimă anatomia inconștientului colectiv . Ele personifică conținuturile inconștientului colectiv , conțiunuturi care dacă sunt retrase din proiecție, pot fi integrate inconștientului .” Efectele animei și animusului pot fi conștientizate , însă ele reprezontă factori ce transced conștientului și nu se supun voinței libere.” Aceste arhetipuri sunt în adevăratul sens al cuvântului , sunt tatăț și mama tuturor avatarurilor și sunt cunoscute ca pereche de zei , sau puteri inconștiente .

___________________

66 Karl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, București, Ed. Anima, 1994, p. 136-140.

Un alt element este arhetipul bătrânului înțelept la bărbat și al marii mame la femeie. Toate acestea sunt conținuturi ale Sinelui „care este o imagine a divinității și numai cine se cunoște pe sine poate cunoaște pe Dumnezeu .” 67 Aceste arhetipuri psihologice neagă dimensiunea obiectivă a ahetipului și îl conduce spre una subiectivă .

Arhetipurile sunt categorii ale reprezentării mentale . În funcție de locul de amplasare a lor în aparatul psihic avem arhetipuri ca instanță conștientă și arhetipuri ca instanță inconștientă . Arhetipul localizat la nivelul gândirii conștient e specific perioadei dinaintea romantismului , când nu se punea încă problema sufletului inconștient opus spiritului rațional.

Acum Kant elaborează categoriile apriorice ale sensibilității și ale rațiunii ce organizează percepția senzorială și cunoașterea ineltectuală . Romanticii sunt cei care plasează arhetipul în aparatul psihic inconștient . La K. G. Jung termenul de arhetip devine o noțiune cheie , el se depărtează de Freud și elaborează conceptul de inconștient colectiv .

Arhetipurile sunt :” tiparele structurale ale vieții psihice ; sunt modele inconștiente moștenite genetic ; organizează viața mentală la fel cum instinctele organizează viața somatică . Identificarea arhetipurilor psihologice presupune studierea ritmurilor organice și a fantasmelor inconștiente care determină , mai mult sau mai puțin conștient , apariția operei . Identificarea arhetipurilor metafizice dintr-o operă înseamnă topografia orizontul de concepte conștiente prin care artistul își organizează viziunea .” 68

Pe lângă aceste arhetipuri identificate de K. G. Jung , umbra , anima , animus , sinele , bătrânul înțelept , marea mamă mai sunt și alte simboluri arhetipale cum ar fi : cele mitice : Oedip, Procust , Faust ; cele sacre : Hristos , Adam și Eva , Crucea , Botezul , Sf. Treime , cerul , icoana , lumânarea ; cele magice : farmecele ; alchimice : aurul , oul filozofic , metale; operații ; culori ; cele ale numerelor : cifra 3 , cifra 7 ; cele zodiacale .

Pe lângă acestea există și clase particulare ale desimboluri cum ar fi : simboluri scării, al navigației , al apei , al șarpele , al curcubeului , al crucii , al șarpelui Kundalini , al

___________________

67 Karl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, București ,Ed. Anima, 1994, p. 146-149.

68 Karl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, București ,Ed. Anima, 1994, p. 150-158.

avatari= reîncarnarea succesivă a unei ființe; transformarea neprevăzută care intervine în evoluția unei ființe

sau lucru în religia indiană , încarnare a ființelor divine în formă de om sau animal.

animalelor , al plantelor , al formelor geometrice , al Eternității .

În centrul tuturor acestor simboluri arhetipale stă Sinele , locul în care acestea sunt prezente și din care se manifestă la exterior sub forma operelor literare . Moștenirea noastră psihică datează încă de la începuturile veacurilor și dovedește că nimic din ceea ce face nu este făcut pentru prima dată . Totul s-a mai făcut , noi trăim la fel cum au trăit primii oamenii au fost , repetăm aceleași roluri . Suntem toți actori pe această mare șcenă a lumii , supuși destinului dictat de regizorul suprem , de divinitate .

Cei care au puterea de a se descoperi pe sine pot fi și privitori la acest spectacol al vieții .

El este conștient atât de Eu-l său cât și de Sine . Sinele și Eu-l , umbra și lumina din

om sunt conștientizate , iar cel ce ajunge să se cunoască pe sine ajunge sa cunoască chiar pe Dumnezeu .

III.3 Structuri arhetipale în opera eminesciană

În proza eminesciană , la fel ca în poezie mai târziu , apar o serie de simboluri arhetipale , de la simbolul apei ce semnifică apa primordială până la simbolul mitic a lui Faust , al pactului cu diavolul . Eminescu a îndrăgit această tehnică a ascunderii adevărului în spatele simbolului , a încifrării textului .

„ Un început obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă un arhetip , ”69 afirmă Mircea Eliade . În continuare el mai susține că tot ce nu are un model exemplar este golit de sens , lipsit de realitate , realitate ce se dobândește exclusiv prin repetare . Omul primitiv se recunoaște ca real atunci când încetează să mai fie el însuși și imită sau repetă gesturile altcuiva .

Cel ce a evidențiat cel mai bine mentalitatea și comportamentul umanității arhaice a fost Platon . Prin această imitație omul este proiectat în epoca mitică în care arhetipurile s-au relevat pentru prima oară . Abolirea timpului profan și proiectarea omului în timpul mitic nu se face , natural , decât doar atunci când omul este cu adevărat el însuși , în momentul ritualurilor sau al actelor importante cum ar fi ceremonii , vânătoare , pescuit , război , muncă. Restul vieții omului, se petrece într-un timp profan lipsit de semnificație .

Omul arhaic suportă greu istoria și se străduiește să abolească periodic . Astfel marii conducători repetă gesturile unui erou exemplar și se transformă în arhetipuri . Astfel istoria este regenerată prin această repetare a mitului eroic primordial .

În nuvela Sărmanul Dionis există numeroase simboluri arhetipale cum ar fi cel al bătrânului înțelept , al umbrei , al domei lui Dumnezeu , al triunghiului , anima și animus , Adam și Eva , Faust ( pact cu diavolul) . Sub simbolul bătrânului înțelept se află anticarul Riven , respectiv maestrul Ruben , sub masca căruia se ascunde diavolul . Descrierea pe care

___________________

69 Mircea Eliade, Eseuri, București, Ed. Stiintific, 1991, p. 35.

i-o face naratorul înfățișează „un bătrân de o antică frumusețe” 70, de aici reieșind caracterul său Etern . Era asemeni unui înțelept din vechime , cu fruntea înaltă și pleșuvă , cu ochii suri și adânci . Avea o arătare liniștită , însă în spatele acesteia se afla defapt diavolul ce urmărea a-l ispiti pe călugărul Dan . El deține tainele călătoriei în timp și spațiu , îi spune lui Dan că în zadar își întreabă umbra despre acest secret , căci nici un om nu-l poate pricepe , însă îi sugerează ideea că „ timpul și spațiul fug din sufletul tău și rămâi asemenea unei crengi uscate din care vremea asemenea a fugit”71 . El urmărește să-l ispitească pe călugărul Dan și în cele din urmă reușește și face în așa fel încât Dan să descifreze tainele cărții lui Zoroastru și să călătoreacă în lună lăsându-și înapoi umbra .

Legat de acest arhetip apare mitul lui Faust , adică pactul cu diavolul pentru dobândirea cunoașterii , a secretelor lumii . Călugărul Dan este tentat de maestrul Riven și voind cu orice preț să afle secretul călătoriei în timp , Dan deschide cartea de astrologie și descifră simbolurile numărând cele șapte pagini , gest făcut mai la început de tânărul Dionis și astfel putu să vadă propria ființă cum se desparte într-o parte eternă și una trecătoare . Umbra începea să prindă contur , îi aminti că sufletul lui mai călătorise prin mai multe corpuri , chiar și în cel al lui Zoroastru , însă bând apa uitării nu-și putea aduce aminte nașterile trecute . Astfel el deveni etern ca umbra și umbra deveni om în locul său . Acceptându-și partea întunecată din el , umbra Dan fu capabil să dobândească tainele călătoriei în timp și spațiu . El o eterniză și pe Maria și împreună plecară în spațiul paradisiac din lună . În lună ei au trăit starea de grație a primilor oameni , au repetat arhetipului Adam și Eva care au trăit în paradis înainte de cădere. Ei erau la fel de inocenți și trăiau în copilăria primei vârste a omenirii . În lună ei aveau acces la toate frumusețile însă nu puteau trece de

poarta închisă deasupra căreia se afla un triunghi cu un ochi înăuntru , simbol al trinității și al ochiului cuonașterii , iar deasupra ochiului era un proverb arab ce reprezenta o enigmă chiar și pentru îngeri .

Însetat de cunoaștere Dan face greșeala de a se crede Dumnezeu și repetă actul căderii lui Lucifer . Se trezește ca tânărul Dionis și îmbolnăvindu-se este vizitat de Maria , îmbrăcată

___________________

70 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , Buc. Ed. Eminescu , 1972, p. 19

71Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , Buc. Ed. Eminescu , 1972, p. 22.

în haine bărbătești , femeia care îndemnată de animus , de natura masculină din ea , înțelege că Dionis are nevoie de ea și-și sfidează tatăl venind să-l viziteze . Maria este mma lui Dionis sau anima lui , este sora și în același timp iubita . Femeia Maria întruchipează arhetipul MariMame și este pentru Dionis nu doar iubită ci și mamă . Chiar și mama lui Dionis poartă numele de Maria , ceea ce evidențiază și mai mult strânsa legătură dintre mama Maria și iubita Maria .

Aceste două arhetipuri , anima și animus sunt evidente aici chiar și prin descrierea personajelor . Dionis avea o înfățișare feminină , androginică , iar Maria a venit să-l viziteze într-o ținută bărbătească semn că ei și-au conștientizat partea de sex opus din fiecare , au acceptat-o și astfel și-au împlinit iubirea , au reîntregit cuplul androginic .

În nuvela Cezara apare din nou arhetipul bătrânului înțelept ce deține înțelepciunea primară și care conștientizează condiția sa și o acceptă . Astfel este bătrânul Euthanasius cel care trăiește pe o insulă paradisiacă , în mijlocul unei naturi virgine la fel ca Adm în Rai și care deține: „ înțelepciunea luată de la Marea Mamă care este Natura și și de la animale : Imblu la școală . Știi la cine : la albinele mele . Am părerea cum că toate ideile ce plutesc pe suprafața vieții oamenilor sunt creații ce aruncă o manta pe un corp ce se mișcă… Mai târziu statul albinelor . Ce ordine , măiestrie , armonie , în lucrare ! ”72 Astfel bătrânul evidențiază contrastul dintre imperfecțiunea societății umane și perfecțiunea naturii și a viețuitoarelor , aici a albinelor care și-au creat un stat perfect , armonios . Această înțelepciune el o transmite călugărului Ieronim îndemnându-l să caute adevărul și frumusețea în natură , nu să trăiască izolat într-o chilie . Doar în natură poți găsi perfecțiune și te poți regăsi pe tine însuți întorcându-te la sânul Marii Mame care te-a creat . Acel paradis al lui Euthanasius nu era

accesibil oricăruia și se afla după un zid de stânci sterpe simbolizând că adevărata frumusețe nu se afla la exterior ci înăuntru , în suflet . Pentru a ajunge la acea insulă Ieronim se lasă purtat de valurile mării și adormi adânc întorcându-se la condiția primordială aceea de : „ un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor ”73 . Aici apa simbolizează noianul primordial de ape unde acel grăunte plutitor este universul pe cale de a se naște .

___________________

72 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , Buc. Ed. Eminescu , 1972, p. 83.

73 ibidem, p.84.

Trezindu-se Ieronim ajunge pe o insulă înconjurată de stânci , spațiul paradisiac i se revelează , el trece într-o altă fază a existenței . Descoperă minunăția insulei lui Euthanasius , găsește peștera în care locuia bătrânul și descoperă scrisoarea prin care acesta îl informează că el a trecut spre eternitate . Eternitatea apare sub forma reintegrării în natură , a întoarcerii la elementele primordiale din care a fost creat omul . Vrea să sublinieze faptul că moartea nu e decât o renaștere în Eternitate și nici decum un sfârșit tragic : „ Simt că măduva mea devine pământ , că sângele meu e înghețat și fără cuprins ca apa… ”

La fel ca Ieronim , Cezara se lasă în voia valurilor și simte aceeași reîntoarcere la primordial , ea îmbrățișează apa și se simte una cu ea . Aunge pe insula lui Euthanasius , descoperă Raiul de acolo și îmbătată de frumusețea insulei se hotărăște să petreacă o noapte acolo. Plimbându-se pe insulă se simțea asemeni Evei în paradis , la fel cum Ieronim se simțea asemeni lui Adam . Când cei doi s-au întâlnit ei au refăcut cuplul primordial , astfel repetând gesturile primilor oameni . Ei se simțeau lipsiți de păcate , la fel ca primii oameni , virgini și capabili de a se bucura de paradisul pe care l-au găsit .

În secvența Moartea Cezarei care continuă nuvela se arată aceeași întoarcere la condiția primordială , de această dată a Cezarei și a lui Ieronim . Îngrijorată de focul ce l-a zărit pe mare , care venea dinspre insulă , Cezara fugi de la mănăstire și se lăsă iar pradă valurilor pentru a ajunge la insulă , însă leșină și nu se mai trezi . Ieronim porni să o caute , o găsi , o duse pe insulă și înspăimântat că ea a murit leșină și el . Visă că se trezi în chilia sa și Cezara era lângă el pe un pat moale . Apoi adori din nou adânc . Cei doi muriră iar cadavrele lor pluteau pe mare , simbolizând întoarcerea la condiția primordială , eternă , în sânul mării . Descoperirea insulei paradisiace și învierea spre eternitate le-a fost permisă celor doi numai

După izolarea lor la mănăstire și contemplarea interioară a fiecăruia spre a-și cunoaște adevăratul Sine .

Astfel paradisul nu îi este accesibil oricui , ci doar aceluia care cunoscându-se pe sine și acceptându-și natura divină va putea să-l cunoască pe Dumnezeu , adică va putea să se întoarcă de unde a plecat .

Romanul Geniu Pustiu , ce înfățișează drama lui Toma Nour cuprinde o serie de simboluri cum ar fi simbolul creștin al bisericii și al Maicii Domnului , al bătrânului înțelept , al călătoriei , al animei . Din biografia lui Toma Nour aflăm legătura strânsă a acestuia cu mama sa , a cărei moarte nu o putea accepta , culcându-se pe groapa ei și chemând-o cu dorința de a se întorce la el. El visă cum mama i se arată și-l duce cu ea în paradis . Însă ploaia rece îl trezi . Anima lui tânjea după imaginea mamei pe care o simțea acum pierdută pe veci , după echilibrul pe care i-l oferea mama . Mai târziu o cunoscu pe Poesis , se îndrăgosti și recunoscu în ea atăt mama , cât și iubita . Însă în cele din urmă , chiar și Poesis îl părăsi care îndemnată de sărăcie se vânduse . El o consideră asemeni Maicii Domnului , iar ea îl numea „ copilul meu ” , pentru a-i arăta dragostea maternă pe care i-o poartă . Biserica unde a fost dusă mama lui și cimitirul unde a îmgropat-o simbolizează sacralitatea mamei lui Toma Nour ce contrastează cu condiția decăzută a lui Poesis . Apare deasemeni și imaginea bătrânului înțelept care înțelege că în fața morții cuvintele sunt de prisos și stă fără a zice nimic , fără a schița nici un gest , suferința din pricina pierderii fetei lui găsindu-și alinarea în tăcere , în reculegere .

O serie de simboluri arhetipale apar mai ales în nuvela Avatarii faraonului Tlá acestea fiind călătoria , apa , oglinda , umbra , zeul , bătrânul înțelept , piramida . Încă de la început acțiunea este plasată în vechiul Egipt iar personajul , faraonului Tlá este încremenit în timpul său fiind bolnav și hoinărea mereu în ținutul piramidelor ce simbolizează împietrirea , moartea , Eternitatea . Simțindu-și sfârșitul aproape el vrea să afle care vor fi viețile lui viitoare . Amestecă un lichid cu apa Nilului și vede în pahar metamorfozele lui viitoare . Nu voi să creadă că se va mai naște tot om și întrebă oglinda deasupra căreia se afla cerul despre viitoarele sale reîncarnări . El o invocă pe zeița Isis , care îi descoperi latura sa întunecată , statutul său de umbră , nu doar de pulbere . În oglindă i se arătă adevărata natură a omului care s-a născut în sânul naturii și se va întoarce în ea și care are legătură cu fiecare plantă sau animal , iar o voce îi spuse că defapt eternitatea este pieire și renaștere , că omul nu este decât o umbră trecătoare . Înțelegându-și condiția Tlá porni spre piramidă mergând pe umbra ei ceea ce simbolizează că și-a acceptat condiția . Deschide ușa mormântului , intră înăuntru și închizând-o a închis și porțile lumii , coborând în mormânt .

Această călătorie spre centrul piramidei este regresia la elementele primordiale , este o călătorie spre descoperirea Sinelui și în același timp spre moarte . Chiar și faraonul simțea că umblă ca în vis , era un muritor în halele mari ale morții . Coborând tot mai adânc el ajunse la lacul în mijlocul căruia se afla insula pe care se afla sicriul soției sale Rodope . Aici apare simbolul apei primordiale , lacul fiind sălașul nașterii dar și al morții , ținând sicriele și trupul Rodopei , a cărei haină ajungea la pământ . Înaintă prin apa lacului pe insulă și istovit își puse capul pe pieptul ei și muri . Doar întunericul adânc domni peste sfârșitul lui , întunericul primordial .

Din nou apare motivul bătrânului înțelept în persoana cerșetorului Baltazar a cărui înțelepciune l-a condus la înțelegerea condiției sale și a ajuns să se identifice cu un punct , un grăunte . În vis el a repetat cosmogonia , s-a născut din ou sub forma unui cocoș și se comporta ca atare . El și-a acceptat rolul pe care l-a primit , înțelepciunea stând tocmai în acceptarea condiției .

Mai târziu , în persoana marchizului Bilbao apare din nou simbolul umbrei , al luptei interioare dintre sine și eu . Neavând o condiție de sine stătătoare umbra apare în oglindă , iese afară și se duelează cu marchizul . Învingătoare iese umbra , sau partea întunecată a marchizului care nu se bucură însă de o existență îndelungată fiind chinuit de amor .

Se născu din nou în persoana lui Angelo , un tânăr care se lasă ispitit de demonul amorului . Această ultimă încarnare este una degradată , tânărul nefiind capabil a rezista tentațiilor , chiar fiind atras de ele . De la bogăție la sărăcie , de la bătrânețe la tinerețe sufletul faraonului parcurge toate etapele necesare eternizării .

În fragmentul Umbra mea , mai tărziu adăugat mai apoi nuvelei Sărmanul Dionis apare din nou simbolul arhetipal al umbrei , așa cum reiese și din titlu . Personajul își conștientizează propria umbră , a acceptat ca o parte firească din el spunând că ea îl înțelege că defapt vorbește cu el însuși : „Eu cu mine” 74 . Acest monolog se desfășoară noaptea la lumina unei lămpi ce crează cadrul propice pentru apariția umbrei pe perete , a celeilalte individualități . Voind să o înțeleagă mai bine personajul își fixează privirea asupra peretelui unde se afla umbra până când aceasta : „ jenată de atâta căutătură , prindea încet , încet conture pe părete până a deveni clară ca un portret zugrăvit în ulei , apoi se îngroșa plastic din părete afară , astfel încât sări din cadru jos și mă salută surâzând … ”75 . Umbra rămase în locul personajului , iar acesta călători în lună împreună cu iubita sa Onde . Călătoria este la

___________________

74, 75 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu prefată de Al. Piru , București, Ed. Eminescu ,1972, p.180-181.

fel ca cea a lui Dan cu Maria , spațiul selenar fiind descris la fel de impresionant ca în nuvela

Sărmanul Dionis . Tot la fel apare din nou doma lui Dumnezeu cu acel proverb indescifrabil însă , de această dată , personajul nu se mai arată tentat a descoperi misterul cuprins în acesta.

Ei trăiesc fericiți în lună și se bucură de toate cele care sunt în jur . Apare și simbolul arhetipal al eternității . Cei doi și-au lăsat în urmă umbra , partea lumească și s-au etrnizat astfel încât au trăit din nou în Paradis asemeni primilor oameni , Adam și Eva . Spre deosebire de Dan și Maria cuplul din acest fragment rămâne la starea privilegiată a primilor oameni , bucurându-se de ceea ce trăiesc , neîncercând să caute sau să ceară mai mult .

În Visul unei nopți de iarnă apare un simbol destul de mult utilizat de Eminescu mai târziu în poezie , acela al măștii . Încă de la început ni se prezintă un bal mascat , o altă viziune a lumii care apare la Eminescu pe lângă aceea de teatru . Aici , toată lumea poartă măști , își ascunde adevărata identitate și arată doar o mască ce acoperă adevăratul Eu .

În această lume , sau în acest bal mascat pătrunde un tânăr care este acuzat de frumoasa Maria că nu știe să petreacă , că nu știe să joace și cum să se comporte cu măștile . În această lume el caută idealul feminin , acea Marie cu ochi blânzi , cu înfățișare de înger . Își dă seama că acel joc al măștilor e ceva penibil , că lumea e plină de măști , de iluzii , de morminte , adică de lucruri trecătoare , inutile . Această lume plină de măști omoară virtuți , chiar inimi . Constată că și Maria poartă o mască , că a rămas rece ca marmura , că inima ei a murit într-un bal mascat .

Aceste măști care le poartă oamenii distrug ființa interioară , virtuțile și îi fac reci , incapabili de a iubi . Acest vărtej , al măștilor care este viața însăși se repetă încă de la începutul omenirii . Cei care au dansat acum vor muri mai târziu , alții le vor lua locul și vor

dansa același dans , vor purta măști spre a se ascunde pe Sine .

Un alt simbol arhetipal ce apare aici , este apa , lacul ca apă primordială . Întors la condiția primordială a omului , el devine Adam ce întâlnește pe Eva , ce cobora pe o pantă diamantină până la el , ca și când cei doi ar fi legați , ar fi una și aceeași persoană , cuplul primordial .

Această reîntoarcere în paradis , această regăsire a femininului se petrece în vis însă , tânărul nu va uita niciodată acel vis și nici numele fetei , Maria . Este convins că ea îi aparține și când află că aceasta se mărită simte o mare ruptură în suflet și multă suferință . Peste ani el își dă seama că acea femeie nu ar fi putut să se uite la el pentru că nu avea nici avere nici frumusețe . Maria nu era decât o altă persoană care poartă o mască , iar ceea ce a văzut el în Maria a fost adevărata ei natură , pe care ea însă nu și-a arătat-o niciodată .

În ceea ce privește basmul Făt – Frumos din lacrimă aici apar multe dintre simbolurile arhetipale care există , dintre care bătrânul înțelept , Voinicul , apa , simbolistica numerelor .

Simbolul arhetipal al eroului care era protejat de zei apare și aici în personajul Făt Frumos care s-a născut din lacrima Maicii Domnului , ceea ce simbolizează partea sa divină . El creștea într-o lună cât alții într-un an , era voinic și frumos . Asemeni eroilor din Antichitate el porni în călătorie cu scopul de a-și arăta voinicia și de a-și răzbuna tatăl . Ajuns la curtea împărtului ce era dușman tatălui său , află că acesta nu a dușmănit pe tatăl său , ci întotdeauna a fost luptă dreaptă . Acesta îi spuse lui Făt – Frumos să lege frăție cu el , iar acesta acceptă . Primi să-l scape pe împărat de mama pădurilor , o întâlni pe frumoasa Ileana și o duse împăratului spunând că e mireasa lui . Mama pădurilor a fost omorâtă , însă voinicul porni în căutarea fetei Genarului , de care era îndrăgostit împăratul . În cele din urmă o răpi pe fata Genarului , i-o aduse împăratului și totul se termină cu nunta lui Făt – Frumos cu Ileana și a împăratului cu fata Genarului .

Faptele vitejești și curajul lui Făt – Frumos îl face pe acesta asemeni eroilor din Antichitate , care porneau la luptă și mergeau până la capăt pentru a-și atinge țelul și a ieși învingători .

Împăratul este bătrânul înțelept care îi sugerează lui Făt – Frumos să se facă farte cu el și să nu poarte război , mai bine să se ajute și să fie recunoscători unul altuia . Astfel , tânărul a ascultat sfatul împăratului și a fost de acord să facă pace cu el și să-l ajute , dovedindu-și mărinimia .

Prima înceracare de a o răpi pe fata Genarului îi aduse lui Făt – Frumos moartea . El se transforă în izvor . Cenușa simbolizează condiția umană , iar apa în care se transformă reflectă condiția divină , întoarcerea la primordial de unde va fi capabil să renască datorită puterii sale Dumnezeu .

Un alt simbol care apare este cel al animalelor , care îl ajută pe Făt – Frumos să treacă de încercările ce se ivesc pe parcursul drumui , de asemeni calul ce se dovedește a avea și el puteri magice , avea șapte inimi și îi dădea sfaturi înțelepte stăpânului .

Un alt simbol este cel al cifrelor magice 3 sau 7 . Făt – Frumos a legat stânca ce a pravălit-o peste babă cu șapte lanțuri , ceea ce simbolizează cele șapte zile în care a creat Dumnezeu lumea , adică repetarea cosmogoniei cu scopul de a purifica lumea după înfrângerea răului . Chiar și călătoria Genarului a fost cale de șapte zile .

Ritualurile magice și blestemele folosite de baba cea rea proiectează întâmplările și personajele în timpul mitic . Defapt întreaga acțiune a basmului se petrece în illo tempore , basmul fiind inspirat din conștiința populară arhaică .

De-alungul capitolului am evidențiat căteva dintre simvolurile arhetipale prezente în proza eminesciană și felul în care ele au fost transpuse în operă . Aceste imagini primordiale , aceste simboluri formate la începutul lumii au fost primele manifestări ale conștiinței umane . De la acestea au pornit operele literare , structurile arhetipale ce apar în fiecare scriere , adaptate la timpul și spațiul celui care le utilizează în opera sa . Ceea ce a existat la începuturi va exista întotdeauna , însă va îmbrăca diferite forme , va fi mai puțin conștientizat însă va exista mereu în conștiința colectivă și nu va dispărea decât când va dispărea și ultimul om . Astfel aceste arhetipuri sunt parte integrată a noastră , ele locuiesc în inconștientul coletiv și se manifestă sub forma operelor literare și , în general , sub orice formă de artă .

CAPITOL IV

Eminescu și filozofia

IV.1 Proza eminesciană între fantastic și filozofic

Se pune problema cât este fantastic și cât este filozofic în opera lui Mihai Eminescu . Cele două concepte , de fantastic și de filozofic , se îmbină foarte bine în opera de tinerețe a poetului și relevează numeroasele cercetări făcute de acesta asupra scriitorilor străini cât și asupra filozofilor germani , sau a filozofiilor indiene și precestine .

Studiul amănunțit asupra textelor filozofice , citite în lima în care au fost scrise , Eminescu fiind un bun cunoscător de limă germană , însemnările făcute de el pe marginea textelor , demonstrează permanenta preocupare a poetului pentru filozofie și nevoia de a cunoaște cât mai mult .

În ceea ce privește fantasticul , la fel ca orice romantic , Eminescu a avut o înclinație spre fantastic , a dorit evadarea în alte lumi , a iubit spațiile fantastice și mai ales spațiul selenar , pe care l-a reprezentat atât în proză cât și în poezie .

Fantasticul este o categorie estetică fondată pe un contract de ficțiune , ce narează intruziunea supranaturalului într-un cadru realist , altfel spus , apariția unor fapte inexplicabile într-un context familiar cititorului . Astfel , fantasticul se situează între teritoriul miraculosului , unde supranaturalul este acceptat și justificat și cel al starniului , în care faptele aparent supranaturale sunt acceptate ca fiind absolut normale . Spre deosebire de aceste două situații , în fantasticul erou , dar și cititorul are reacția de a refuza faptele supranaturale . Această reacție poate fi însoțită de respingere , sau chiar teamă . Fantasticul este adesea legat de o atmosferă specială , de un fel de crispare la întâlnirea cu imposibilul .

Potrivit unor teoreticeni literari , cum ar fi Roger Caillois și Tzvetan Todorov , fantasticul nu ar constitui decât o ezitare în acceptarea supranaturalului și în tentația de a găsi explicația națională acestuia . Fantasticul nu ar fi atunci decât stabilirea unei tranzații sau unui echilibru savant între miraculos și straniu . Prin dificultatea de a delimita cu exactitate literatura fntastică poate fi comparată cu poezia , însușirea de bază a fantasticului reprezentând-o varietatea , multitudinea de aspecte sub care el se poate manifesta . Facilitând accesul către o serie de lumi necunoscute , literatura fantastică dobândește o misterioasă putere de atracție , lectura devenind o aventură a spiritului .

Literatura fantastică prezintă două mari extreme : feeria și literatura științifico – fantastică .

Feericul este un univers miraculos care i se suprapune lumii reale , fără să-i pricinuiască vreo pagubă sau să-i distrugă coerența . Fantasticul , dimpotrivă , se caracterizează printr-o intruziune brutală a misterului în cadrul vieții reale ; el este legat în general de stările morbide ale conștiinței care , în fenomele de coșmar și de delir proiectează în fața ei imagini ale temerilor sale .

Tzvetan Todorov pune un mare accent pe ezitarea cititorului și a personajelor în privința naturii fenomenului perturbator . Dacă cititorul sau personajul care trăiește ezitarea , optează pentru o soluție rațională , atunci narațiunea intră în sfera straniului , însă dacă el acceptă o explicație supranaturală , se pătrunde în domeniul miraculosului . Fantasticul este identificat cu eternul răgaz al ezitării cititorului sau al personajului , el nu durează decât doar atât cât ține și ezitarea . Definit în raport cu realul și imaginarul , fantasticul îi apare lui Tzvetan Todorov drept „ ezitarea cuiva care nu cunoște decât legile naturale pus față în față cu un eveniment în aparență supranatural ”76 . Definiția „ ideală ” a fantasticului încă nu a fost găsită și e puțin probabil să se găsească vreodată una în măsură să-l circumscrie sub toate aspectele sale . Fantasticul explorează spațiul lăuntric , el este legat de imaginație și exprimă ieșirea din automatismele zilnice , abandonarea rutinei , visul treaz al individului . Se stabilesc astfel relații între normal și supranormal .

__________________

76 Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, București, Ed. Univers, 1973, p. 51.

Tzvetan Todorov propune în Introducere în literatura fantastică o definiție de tip structuralist . Pentru el orice povestire este o mișcare între două echilibre asemănătoare . Între două echilibre asemănătoare , dar nu identice , iar fantasticul rupe echilibrul sistemului inițial. Todorov nu face altceva decât o descriere a structurii vide , a schemei în care intră fantasticul , inventariind în variantele în funcție de care se configurează opera semnificantă . Pentru el fantasticul pur reprezintă un ideal , linia mediană pe care cititorul oscilează împreună cu autorul , între explicarea evenimentelor neobișnuite conform regulilor lumii noastre raționale și incapacitatea de a face acest lucru . Todorov spune că în realitate cititorul ca și autorul înclină aproape întotdeauna spre una sau alta din cele două variante , adică spre fantasticul straniu ( dacă explicația poate fi dată în cadrul sistemului de reguli a lumii reale ) , fie spre fantasticul miraculos ( aici cu un sens diferit de cel obișnuit : dacă explicația necesară presupune existența unei lumi generate de legi cu totul diferite ) .

Fantasticul implică ieșirea din realitatea contingentă , dar nu și intrarea într-o altă realitate , ci într-o falsă realitate . Pe de altă parte mitologicul presupune tocmai ieșirea din realitatea contingentului considerat mult prea sărac și intrarea într-o realitate nesuperioară calitativ , realitatea esențelor , a arheilor , realitatea sacralizării .

În proza eminesciană apare acea realitate superioară , a esențelor , a arhetipurilor și astfel se poate spune că este o proză mitologică . Însă , pe de altă parte este și fantasctică prin descrierile fantastice ale spațiilor în care personajele se refugiază : descrierea spațiului selenar , a insulei lui Euthanasius .

Astfel proza eminesciană este atât fantastică , cât și mitologică .

În ceea ce privește filozofia Eminescu își oprește imaginile care-l farmecă pe el însuși. Filozofia teoretică a lui Eminescu este eclectică . Evident , interesul său pentru metafizică și pentru teoria cunoașterii este considerabil . Fragmente filozofice în versuri și în proză , întăresc acest fapt . Această filozofie a fost pe de o parte izvor de imagini , iar pe de altă parte fundament pentru morală și politică .

Dar ce este filozofia ? Filozofia este o concepție generală despre lume și viață , formă a conștiinței sociale , constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele cele mai generale . Încă din Antichitate s-a încercat a da o definiție a filozofiei . Aristotel spunea că există trei filozofii teoretice : matematică , fizică și teologică . Kant afirma că filozofia este „ o cunoaștere rațională prin concepte pure , știința supozițiilor a condițiilor cunoșterii și acțiunii și în același timp , sistemul cunoașterii filozofice ”77 . El împarte filozofia în : filozofie pură – cunoașterea prin rațiune pură ; filozofia empirică – cunoașterea rațională prin principii empirice ; filozofia naturii care se ocupă cu tot ceea ce există ; filozofia moravurilor care se ocupă cu tot ceea ce trebuie să fie .

Schopenhauer spune că filozofia este știița exprimată în concepte , întreaga esență a lumii se repetă în concepte , în mod abstract , general și clar .

Problema conceptului de filozofie a făcut obiectul cercetărilor unor gânditori români cum ar fi Titi Maiorescu pentru care filozofia este năzuință spre înțelepciune , Lucian Blaga care spunea că filozofia este unul din modurile umane fundamentale pentru a rezolva ceea ce este .

Filozofia a apărut ca răspuns la întrebările oamenilor cum ar fi : ce este existența ? În jurul acestei probleme și a multor altora legate de viața s-a constituit filozofia încercând să dea răspunsuri , încât filozofia vizează raportul omului cu lumea , cu existența . Ea încearcă să explice în ce constă condiția umană, conceptul de condiție umană , situațiile obișnuite și limită .În același timp se ocupă de locul și rolul omului , îl ajută să se cunoască pe sine și să-și formeze , o conștiință de sine . Problemele teoretice ale filozofiei sunt în legătură cu raportul dintre existența obiectivă și existența subiectivă . Raportul a fost numit ca fiind problema fundamentală a filozofiei .

Proza fantastică și filozofia eminesciană , include nuvele cu m ar fi : Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlá, Archaeus și Umbra mea . Acesta nuvele reprezintă partea cea mai profundă și mai valoroasă a creației epice emiensciene . Cea mai importantă dintre caracteristicile acestor nuvele o constituie împletirea epicului cu filozofia , uneori o idee filozofică fiind pretextul pentru evoluția faptelor narate , așa cum apare în Sărmanul Dionis : 78 „În faptă lumea-i visul sufletului nostru . Nu există nici timp , nici spațiu , ele sunt numai în sufletul nostru . Trecut și viitor e în sufletul meu , ca pădurea intr-un sâmbure de ghindă și

___________________

77 Imanuel Kant, Despre frumos și bine, București, Ed. Minerva, 1981, p. 15.

78Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București, Ed. Eminescu , 1972, p. 2.

infinitul asemenea , ca reflectarea cerului înstelat intr-un strop de rouă .” Astfel un somn , un vis va substitui realitatea , iar faptele se vor derula sub influența acestui somn .

În manuscrisul Archaeus , presupus dialog introductiv al unei posibile nuvele amintirea numelui lui Kant ar putea explica izvorul unei meditații . Însă , în ultimă analiză , meditația este leibniziană , intrucât se deduce existența din posibilitatea pe care omul o cugetă , deci este condiționată de cugetarea ei .Tot leibniziană este meditația în continuare , prin aprecierea subiectivă a timpului și a spațiului , nesfârșit divizibile în mișcarea materiei .

În filozofia lui Leibniz unitatea părților nesfârșit divizibile în timp și spațiu constă în procesul conștiinței , în care trecutul e cuprins în prezent , la rândul lui în viitor în germene . Este ceea ce înțelege Eminescu prin indestructibilitatea ființei noastre inteligibile , arheul, un factor stabil în mișcarea veșnică a formelor materiei . Acest fragment Archaeus se presupune a fi fost o introducere la nuvela Avatarii faraonului Tlá , de vreme ce se amintește în el de o poveste a regelui Tlá . După părerea lui G. Călinescu , teoria arheului , pe care i-o face eroului nuvelei un bătrân , este apriorismul kantian formulat în modul schopenhauerian , cu lumea ca reprezentare , ceea ce reiese și din teoria visului pe care o face mai departe . Pe principiul rațiunii suficiente , enunțat de Leibniz , se construiește întrega teorie a arheului , omul veșnic ca prototip al fiecărui individ uman .

În schița filozofică Umbra mea , poetul se întreabă asupra posibilității despărțirii trecătorului de etern , în ființa umană . Este o modalitate poetică a omului de a sta de vorbă cu „ sufletul ” sau cu „psyche” sau „demon”-ul său lăuntric , asupra diferitelor probleme ale omenirii prin posibilitatea lui de a-și lăsa umbra în loc , pentru ca el, câtăva vreme să petreacă fericit și fără griji , unde nu-s oameni , în lună , iar umbra să-i însemne în ziarul ei tot ce se petrece : „ cugetarea mea e vorbă pentru ea , căci ea mă înțelege și-mi răspunde tot în gândiri lungi și deșirate la ceea ce-o întrebasem , fără ca să mă mulțumească acele răspunsuri , căci nu vorbesc în gând decât eu cu mine . Eu cu mine : Ciudat ! Această despărțire a individualității mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspruși lung umbra mea …”79

___________________

79 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București, Ed. Eminescu , 1972, p. 180-181.

Ideea este în evidentă legătură cu teoria arheului , schițată în celelalte fragmente în proză , aici însă ca introducere la o acțiune care reluată în construcția ei epică va fi acțiunea din Sămanul Dionis. Evadarea din realitate și refugiul intr-o lume net superioară , o realitate a arheilor , reprezintă partea fantastico-mitologică a nuvelelor , iar meditațiile asupra timpului și spațiului și asupra condișiei umane reprezintă partea filozofică . Aceste două părți se îmbină perfect în proza de tinerețe a poetului , acordându-i originalitate și revelând calitățile unui spirit genial , acela a lui Eminescu .

IV.2 Eminescu și filozofii germani

Așa cum se știe Eminescu a avut o mare înclinație spre cultura germană . Cunoscând foarte bine limba , el a avut acces în timpul studiilor sale de la Viena la scrierile multor autori germani. Pasionat de filozofie și dornic să afle răspunsuri la întrebările care-l măcinau , el a descoperit scrierile filozofului german Arthur Schopenhauer . De la acesta a preluat viziunea pesimistă asupra lumii . Un alt filozof pe care Eminescu l-a descoperit a fost Imanuel Kant , de la care a preluat apriorismul sau cunoașterea lumii prin intermediul simțurilor .

Filozofia lui Kant a însemnat o piatră de hotar în evoluția cugetării omenești . Concepția kantiană venea cu idei noi și cu aspecte inedite față de vechile concepții filozofice. Aceasta venea să stingă un vechi conflict teoretic între teoria naționalistă , care atribuia rațiunii noastre rolul de izvor unic de adevăruri și teoria empiristă , care socotea că baza conștiinței valabile este experieța și numai ea . Kant dădea dreptate și unora și altora , însă cele două tabere îl atacau pe acesta ca fiind prea raționalist sau ca fiind prea empirist .

Odată cu apariția cărții sale Critica rațiunii pure , Kant săvârșește o adevărată revoluție prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la însăși capacitatea cunoașterii . Kant își propune să facă trecerea de la ontologia dogmatică de până al el , la o epistemiologie critică , o investigare a instrumentelor cunoașterii . Pentru a fi pură această cunoaștere trebuie validată logic , conceptual , independent de orice experiență și condiționând orice experiență , cunoașterea este una transcedentală .

Transcedentalul este termenul central pe care-și întemeiază Kant gândirea : el elaborează o critică transcedentală , o metodă transcedentală , tinde către un sistem

___________________

ontologie = teoria existenței , ramură a filozofiei care studiază trăsăturile generale ale existenței

epistemiologie = teoria cunoșterii ștințifice ; studiază procesul cunoașterii

transcedental . Transcendentul este principiul a cărui aplicare trece de hotarele experienței posibile , depășind experiența . Cunoașterea transcedentală se ocupă cu modul nostru de cunoaștere a obiectelor , acesta fiind posibil a priori , adică îm mod absolut independent de orice experiență și făcând posibilă experiența .

Kant a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen , iar pe de altă parte ca lucru în sine , existență a intelectualului . Fenomenul este realitatea sensibilă ca obiect al intuiției sensibile , lucrul în sine este realitatea absolută suprasensibilă , deci incogniscibilă , care poate fi gândită numai de intelect fiind o existență exclusiv a intelectului .

Cunoașterea este o sinteză activă a datelor empirice , colaborare între sensibilitate și intelect , drumul trecând de la simțuri , prin intelect la rațiune . Cunoașterea transcedentală se ocupă de modalitatea pe care o adoptăm în cunoaștere , cu condiția ca aceasta să fie posibilă a priori . Cunoașterea absolut pură este aceea în care nu se amestecă nici o experiență sau senzație , fiind posibilă complet a priori . Prin cunoașterea teoretică se cunoaște ceea ce este , prin cea practică se reprezintă ceea ce trebuie să fie . Formele intuiției pure a priori sunt spațiul și timpul , ele fiind funcții ale sensibilității, condiții subiective ale tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori ; ele nu sunt transcendente , ci derivă din sensibilitate , structurează sensibilul .

În ceea ce privește omul Kant afirmă că omul este parte a naturii supus cauzalității ei , dar și ființă rațională , morală , liberă . Omul trebuie să se elibereze de sub imperiul instinctelor , înclinațiilor , pasiunilor prin autonomia voinței și să-și creeze propria sferă de legi morale . Autonoia de sine a voinței , institutoare de legi morale este echivalenta libertății de sine a omului . La Kant nu religia generează morala , ci morala duce la religie , iar binele la credință . Această inversare întemeiază totul pe morală , adică pe om , fără un amestec al divinității . Binele se obține prin subordonarea fericirii față de moralitate , ca o consecință condiționată , dar necesară a moralității .

În ceea ce-l privește pe Schopenhauer , acesta subscrie tezele fundamentale ale lui Kant și nu se îndepartează atât de mult de acesta . Doctrina kantiană este astfel înglobată în sistemul schopenhaurian și astfel opera lui Schopenhauer a putut să contribuie , pe lângă răspândirea ideilor sale proprii și la difuzarea concepției lui Kant . Schopenhauer l-a readus în atenție pe Kant apărând ideile acestuia de deformarea pe care o suferiseră la alți filozofi cum ar fi Fichte , Schelling și Hegel . Spre deosebire de Kant , la care separația dintre nume și fenomen era o prăpastie adâncă și de netrecut , Schopenhauer afirmă că lucrul în sine se poate cunoaște și astfel stabilește o oarecare corelație între lumea ocultă a lucrului în sine și lumea aparențelor înconjurătoare . În acest fel lumea simțurilor noastre , deși formată din aparențe capătă totuși o consistență . Din moment ce lucrul în sine se poate determina , lumea reprezentărilor își poate preciza raporturile ei cu acesta și astfel dobândește un fundamnet de realitate . Diferența cea mai evidentă între cei doi filozofi este aceea că unul pleacă de la cunoștința mediată și rațională , acesta fiind Kant , iar Schopenhauer pleacă de la cunoștința nemijlocită și intuitivă .

Filozofia lui Schopenhauer este înainte de toate o metafizică , o concepție de ansambluri care caută să ne destăinuie esența ultima a realității . Latura absolut inexplicabilă care se găsește dedesubtul oricărui fenomen ne arată că există în adâncul ordinei fizice a lucrurilor, o altă ordine , de o natură diferită pe care Kant o numește ordinea lucrurilor în sine și care constituie obiectul metafizicii . Schopenhauer este atât de convins de adâncimea cerinței metafizice în sufletul omenesc încât el definește chiar omul drept animal metafizic . Omul ar avea ca menire , ca tendință fundamentală căutarea și pătrunderea secretelor supreme ale existenței .

Lucrarea lui Schopenhauer Lumea ca voință și reprezentare este plină de idei kantiene și foarte puțin originală , însă stilul strălucit literar al lui Schopenhauer , oferă o oarecare originalitate . O primă idee ce reiese de aici este aceea că „ lumea e reprezentarea mea ”80 bazată pe ideea kantiană că lumea înconjurătoare nu există aievea în felul în care noi o credem și o vedem . Lumea exterioară nu are o ființare independentă , ci este în strânsă legătură cu conștiința subiectului percepător . Pentru a întări această afirmație Schopenhauer susține că nu există obiect fără subiect , adică lumea exterioară nu există decât numai câtă vreme este percepută de un subiect cunoscător : 81„ subiectul este suportul lumii , condiția

___________________

80 Ion Petrovici , Schopenhauer . Operă filozofică , București, Ed. Garamont Internațional , 2002, p. 51-52.

81 Ion Petrovici , Schopenhauer . Operă filozofică , București, Ed. Garamont Internațional , 2002, p. 67.

constantă totdeauna subînțeleasă a tot ce este perceptibil , a oricărui obiect căci tot ceea ce există nu există decât pentru subiect ” . Obiectul este într-adevăr numai reprezentarea unui subiect , dar existența subiectului implică conștiința unei reprezentări , adică unui obiect .

Subiectul și obiectul aparțin și unul și altul fenomenului , nu lucrului în sine , dar formează bazele fundamentale ale fenomenului . Așadar subiectul și obiectul sunt două abstracții care nu pot exista niciunul independent de celălalt , iar odată prăbușit unul din acești doi termeni dispare și celălalt .

Filozoful imaginează un dialog între subiect și materie , în care subiectul îi spune materiei că ea există doar pentru că este percepută de el . Așadar lumea exterioară nu are o existență absolută , de sine stătătoare , ci este pur și simplu o reprezentare , o viziune a subiectului percepător . Este așadar o reprezentare subiectivă a spiritului nostru . Aceste reprezentări sunt infinite și ele alcătuiesc lumea . Din moment ce lucrul în sine se află în fiecare din noi „ pentru a descoperi adevărata știință nu este nevoie de a măsura universul fără margini sau , ceea ce ar fi mai bine să parcurgem noi înșine zburând spațiile infinite am ajunge la aceasta mult mai sigur dacă am epuiza cunoștința unei ființe izolate , căutând să știm a recunoaște și înțelege într-un mod perfect esența proprie a acestei ființe ” . Iar dacă ne cufundăm în profunzimea ființei noastre descoperim ca element ultim al existenței , ca realitate primară , o străduință continuă , o voință oarbă , voința de a trăi , de a ne afrima și perpetua . Lucrul în sine nu este altceva decât voință . Așadar mai întâi voința este lucrul în

sine , fiindcă o cunoaștem printr-o intuiție directă, imediată . Pe urmă voința este sustrasă tiparelor de percepție ale minții noastre : „ Voința ca lucru în sine este cu totul diferită de fenomenul său și independentă de orice formă fenomenală . Toate celelalte lucruri pe care le cunoștem presupun dualitatea subiect-obiect . Voința, lucrul în sine este unul singur pentru întreg universul , este indivizibilă , una și aceeași pretutindeni : „ Voința ca lucru în sine , se găsește întreagă și neîmpărțită în fiecare ființă ” . 82

În ceea ce privește concepțiile filozofice pe care Eminescu le-a preluat de la filozofii germani cea mai bună evidență se găsește în proza de tinerețe a poetului . Eminescu l-a cunoscut pe Kant , a intrat în contact cu ideile acestuia prin intermediul lui Schopenhauer și

___________________

82 Ion Petrovici , Schopenhauer . Operă filozofică , București, Ed. Garamont Internațional , 2002, p. 68-69.

astfel ideile kantiene ce apar în operele sale sunt trecute prin filtru schoperhaurian . Toată epica eminesciană are ca punct central drama omului superior , urmărește raporturile acestuia cu societatea , experiența erotică , atitudinea față de probleme mari ale națiunii , dramele spiritului , dialogul cu Universul , aspirațiile individului înzestart cu o putere neobișnuită de percepție .

În proză aflăm drama omului de geniu . Schopenhauer dă o definiție a omului de geniu : „ Geniul este acel intelect care privește lucrurile în esența lor … ceea ce constituie darul geniului , care este înăscut este de a recunoaște esența lucrurilor în afară de toate relațiile . ” 83

Nuvela ce înglobează mare parte din concepțiile preluate de la Kant și Schopenhauer este Sărmanul Dionis . Nuvela debutează cu idei din filozofia lui Kant , însă fondul rămâne schopenhaurian . Tânărul pe nume Dionis era copiist , sărac și singur pe lume , preocupat de problema cunoașterii adevărului absolut . Și astfel pornind de la apriorismul lui Kant , Dionis consideră că lumea nu este decât un vis , iar timpul și spațiul nu există în mod obiectiv , ci numai în conștiința fiecăruia dintre noi .

„ În faptă , lumea-i visul sufletului nostru . Trecut și viitor e în sufletul meu ca pădurea într-un sâmbure de ghindă și infinitul asemenea , ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă . ”84 Astfel timpul și spațiul există în măsura în care există un subiect care să-l perceapă. Influența schopenhauriană în cunoașterea lui Kant este evidentă prin exprimarea ideii că lumea e doar un vis , doar o reprezentare a subiectului percepător . În ceea ce privește finalul nuvelei , acesta este dominat de filozofia lui Schopenhauer , autorul sugerează că Dionis nu este decât un avatar , adică unul dintre oamenii în care s-a reîncarnat același suflet, în perioade succesive : Zoroastru , Dan și Dionis . În sprijinul acestei idei vin și cuvintele din confesiunea finală a autorului : „ Îmi pare rău c-am trăit odată în Orient … Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă . Trebuie s-o fi uitat . ”85

__________________________________

83,84 Ion Petrovici , Schopenhauer . Operă filozofică , București, Ed. Garamont Internațional , 2002, p. 119.

85 Mihai Eminescu , Sărmanul Dionis, Proză literară , cu o prefată de Al. Piru , București, Ed. Eminescu , 1972, p. 2, 46.

Aceeași teorie a avatarilor apare și în nuvela Avatarii faraonului Tlá . Același suflet călătorește peste veacuri și se reîncarnează în oameni diferiți , păstrându-și esența . Regela Tlá va fi cerșetorul Baltazar , apoi marchizul de Bilbao și la final Angelo .

IV.3 Eminescu și filozofia indiană

Mihai Eminescu a manifestat o reală atracție față de Orientul Îndepărtat , în special față de India și întreaga cultură hindusă . Chiar a făcut o traducere a textelor religie hindu , a Vedelor și de asemeni numeroase însemnări pe marginea acestora . Ceea ce l-a fascinat pe poet a fost ideea de transmigrație a sufletului , de reîncarnare și de Nirvana .

Vedele sunt imnuri prin care se transmite religia și filozofia , rămase vii din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre . Revelația din aceste imnuri se sfârșește cu Upanishadele, după care începe în sânul hinduismului speculația propriu – zis filozofică ; aceasta este conținută în cele șase sisteme ale filozofiei indiene numite Sad-Darshana , sau în traducere cele șase căi : Samkya , Yoga , Nyaya , Vaisesika , Purva-Mimansa și Uttara-Mimansa . Ultima dintre acestea constituie textul și învățătura cea mai imporatantă pentru Vedanta propriu-zisă => împlinire a poemelor Veda . Upanishadele antice au fost concepute începând din 800 î . e. , numărul acestora fiind stabilit la unsprezece sau treisprezece . Ele amplifică și aprofundează doctrina lui Unu și a lui Brahman , Vedice cu adăugarea unui termen nou , Atman , care este sufletul lumii și a lui Brahman însuși .

Se înfăptuiește astfel – în acele timpuri pre-buddhiste , un fel de revoluție laică care prezidează atât la nașterea hinduismului în sens modern , cât și la fondarea Vendantei propriu-zise .

Gândirea vendantă se diversifică și se îmbogățește de-a lungul timpului operând o alegere decisivă dintre textele de bază ale propriei învățături și astfel apare ceea ce astăzi se numește știință . Această triplă știință este compusă din Upanishadele antice , Bhagavad – Gita și Brahma – Sutra . În aceste texte filozofice indiene și în special în Brahma – Sutra se tratează aceeași problemă a cunoașterii extinsă până la ultimele sale exigențe la fel ca în toate filozofiile lumii .

Vedenta poate fi definită ca o fenomenologie a lui Brahman – Atman , adică a absolutului explicabil în relativ în spiritul lumii și al eului nostru . Pentru Vedanta , cunoașterea , deși este o tendință , o deschidere către ceva de neexpimat în termeni raționli , este de fapt cercetarea unui subiect precis : realitatea .

Gândirea occidentală a avut ca punct de plecare a cercetărilor sale un concept „clasic” al realității și problema consta în a se găsi modul cel mai apropiat pentru a atinge această realitate . În Vedanta apare un concept al realului fluid și progresiv ca și când ar fi multe realități și fiecare dintre ele ar depinde de modalitățile procesului cognitiv . Conținutul cognitiv izvorăște și se dezvoltă prin apropierea a ceva ce se numește realitate – adevăr . Cu alte cuvinte noțiunea de cunoaștere subînțelege o acțiune a spiritului concret , nu o funcție pur și simplu intelectuală . Acțiunea prin sine însăși este karma ( de la verbul kni = a face ) . În anticul sistem de logică indiană categoriile cunoașterii au fost înfățișate nu propriu – zi ca instrumente ale unei anumite minți , aceeași o dată pentru totdeauna , ci ca modalitate a procesului cognitiv .

Unul dintre comentatorii poemului antic Nyaya , susține că : „ mijloacele de cunoaștere , cunoscătorul , obiectele cognitivului și cunoașterea validă sunt termenii care cuprind adevărul despre obiect” 86. Dar există diferite specii de realitate și deci de cunoaștere. Vedanta susține că există activitate a minții care vrea să pună stăpânire pe real prin regulile mai mult sau mai puțin juste ale logicii . Mentalul însă este mai complex decât funcțiile logicii și în afară de asta rațiunea umană rămâne supusă legilor Maya – aparenței și deci reprezentările sale mai mult abstracte vor căuta de fapt greșit în raport cu Absolutul – Brahman , adevărata realitate . Logica este astfel cauza operativă a cunoașterii , dar nu cunoașterea . În ceea ce privește ființa umană , cât și întreaga realitate aceasta este reprezentată ca o compoziție de trei straturi . Se face corespondența între elementele originare ale naturii și constituția omului . În natură , cele trei straturi sunt : stratul neorganic, ce corespunde inconștientului uman ; stratul organic , ce corespunde conștientului uman și stratul bio – psihologic , al ființelor simțitoare și gânditoare ce corespunde Supra – Eului uman .

___________________

86 Heinrich Zimmer, Filozofiile Indiei, București ,Ed. Humanitas,1997, p.50-51.

Astfel omul nu este întâmplător „ fiul naturii ” , el poartă în sine cele trei niveluri ale acesteia și chair este făcut din ele . Aceste trei stări ale Eului sunt prezente în psihologia modernă , fiind formulate de Freud în Psihanaliza lui astfel : Es sau stratul impusurilor instinctive , Eu sau stratul conștient , rațional , Supra – Eu sau stratul așa ziselor instanțe morale sau spirituale . Această teorie a celor trei stări are substraturi vechi , iar psihanaliza nu a afăcut decât să le readucă în actualitate . Această diviziune structurală între lumea simțurilor , lumea sufletului – psyche și lumea spiritului este prezentă în toate sistemele antice și moderne ale gândirii umane , însă formulate diferit , având același înțeles profund .

În cele trei stări de somn , de veghe și de somn profund există un suflet care le experimenteză pe toate și cărora le este martor . Eul individual este cel care se bucură de obiectele subtile ale stării de somn . În a treia condiție cea numită cunoaștere internă , atât obiectele din prima , cât și cele din a doua condiție dispar sau se resorb în pura cunoaștere – percepție a Supra – Eului , care apoi în starea de concentrare profundă se reunește cu Sinele , adică cu Atman .

În proza eminesciană se găsesc multe dintre ideile filozofice indiene . Transmigrația sufletului apare în nuvela Sărmanul Dionis , unde tânărul Dionis călătorește în timp și trăiește existența lui Dan , călugărul din vremea lui Alexandru cel Bun . De asemenea apare și în nuvela Avatarii faraonului Tlá , unde regele Tlá trăiește ca cerșetorul Baltazar în Sevilla apoi ca marchezul de Bilbao și la sfârșit ca tânărul Angelo . Din dorința de a afla cine este înainte să moară , Tlá o invocă pe zeița Isis , întrebând-o cine este el de fapt . Atunci i se descoperă adevărul dureros , că nu este nici măcar pulbere , ci este o umbră , este ceva trecător care nu lasă nici o urmă . Cel de dinainte nu mai este cel de acum , iar cel de acum nu va fi cel din viitor .

Această problemă a cunoașterii și căutarea adevărului despre ființa umană l-a fascinat pe Eminescu , iar studiul filozofiei Indiene i-a oferit un prilej de cercetare nu atât a problemelor lumii exterioare , cât mai mult a problemelor sale interioare , a sufletului său din dorința exprimată în întreaga lui operă de a găsi răspunsul la întrebarea : Cine sunt eu ?

CONCLUZII

Simbolizarea este o manifestare primordială a vieții interioare a omului . Imaginile pe care ni le formăm sau pe care ni le exteriorizăm în creații cotidiene sunt purtătoare de sens , fiind capabile să rivalizeze chiar cu gândirea .

Noi folosim simbolurile în viața de zi cu zi , chiar fără să ne dăm seama uneori . Aceste imagini interioare subiectului se manifestă în general sub forma fantasmelor , reveriilor sau a viselor și dispar în fluxul conștiinței . Cele care se exteriorizează în operele de artă devin moșteniri ale culturii . Aceste imagini sunt prezente în inconștientul colectiv al omului și reprezintă imaginile primordiale formate pe parcursul a mii de ani numite arhetipuri .

Noi nu avem acces conștient la aceste arhetipuri , ci doar la manifestările acestora , la simbolurile arhetipale . Aceste simboluri arhetipale sau imagini primordiale sunt prezente în orice operă de artă și în special în literatură , în operele marilor scriitori din cela mai vechi timpuri până azi . O serie de simboluri arhetipale se află în proza de tinerețe a lui Mihai Eminescu și mai apoi în poeziile sale cum ar fi simbolul apei , al animalelor , al plantelor , al Eternității , al umbrei , al măștii , al Sinelui , al bătrânului înțelept sau a Marii Mame .

Toate acestea au fost tratate mai pe larg de-alungul lucrării cu referire la simboluile arhetipale ale lui Jung : anima , animus , umbra , persoana , Sinele și de asemeni cu simbolurile arhetipale descoperite de alți cercetători ai imaginarului .

Valoarea prozei literare a lui Eminescu nu poate fi contestată , chiar dacă el se face cunoscut , mai ales , prin poeziile sale , căci un scriitor trebuie apreciat după totalitatea operei sale chiar dacă s-a făcut remarcat doar printr-o parte importantă a acesteia .

Astfel proza literară de tinerețe ne ajută să descoperim un Eminescu în căutare de Sine , un geniu în devenire . De asemenea cunoscând proza poți interpreta mai bine poezia eminesciană , căci multe dintre ideile care apar în proză vor fi reluate mai apoi în poezie .

Luată ca un întreg opera eminesciană este mărturia existenței unuia dintre cei mai mari oameni de litere din România , Mihai Eminescu .

BIBLIOGRAFIE

Anghelescu, Mircea, Literatura românã și Orientul(Secolele XVII-XIX), București, Ed.Minerva, 1975.

Bhose, Amita, Eminescu și India ,Iași, Ed.Junimea, 1978.

Blaga, Lucian, Spațiul mioritic, în vol.Trilogia culturii, Ed. Fundațiilor, 1944.

Braga, Corin, 10 studii de arhetipologie, Cluj, Ed. Dacia, 1999.

Cãlinescu, George, Istoria literaturii române,Compendiu,

București, E.L., 1968.

Cãlinescu,George, Viața lui Mihai Eminescu, în Opere ,cap.II,

București, E.P., 1969.

Cãlinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, în Opere, vol.II,

Chișinãu, Ed.Hyperion, 1993.

Cãlinescu, George, De la cuvânt la metaforã în variantele liricii Eminesciene, Colecția Eminesciana, Iași, 1975.

Constantinescu, Pompiliu, Eros și Daimonion,în Scrieri, vol.II, Ediție îngrijitã de Constanța Constantinescu cu o prefațã de Aurel Falea, București, E.P.L., 1967.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Mihai Eminescu, București, E.T.,

1963.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Mihai Eminescu.Viațã,Creație,

Culturã, București, Ed.Eminescu, 1989.

Eliade, Mircea, The two and the one, Harper, 1965.

Eliade, Mircea, Eseuri, București, Ed. Științificã, 1991.

Eminescu, Mihai, Poezii,Versuri alese ,București, Ed. Tineretului, 1958.

Eminescu, Mihai, Sãrmanul Dionis, Prozã literarã, cu o prefațã de Al.Piru, București, Ed.Eminescu, 1972.

Eminescu, Mihai, Prozã literarã,cu o prefațã de Ghe. Bulgãr,

Antologie,note și bibliografie de Marin Iancu, Tg.Mureș, Ed.

Petru Maior, 1975.

Jung, Carl, Gustav, Puterea sufletului,Antologie ,București,Ed.

Anima, 1994.

Kant, Imanuel, Despre frumos și bine, București, Ed.Minerva,

1981.

Nica, Ion, Mihai Eminescu.Structura somatopsihicã, prefațã de Constantin Ciopraga, București, Ed.Eminescu, 1972.

Noica, Constantin, Trei introduceri la devenirea întru ființã,

București, Ed. Univers, 1984.

Petrovici, Ion, Schopenhauer.Opera filozoficã, București, Ed.

Garamond Internațional, 2002.

Rusu, Liviu, Eminescu și Schopenhauer, București, E.L.,1966.

Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, București,E.L.,1964.

Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantasticã,

București, Ed. Univers, 1973.

Vãlescu, Cora, Pesimismul lui Eminescu, București, Ed. Tip.

Bucovina, 1932.

Vianu, Tudor, Studii de literaturã universalã și comparatã,

Vol.II, București, E.A., 1963.

Vianu, Tudor, Eminesciana , București, Ed. Eminescu, 1976.

Vlad, C., Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic,

București, Ed. Cartea româneascã, 1932.

Vultur, Ioan, Narațiune și imaginar.Preliminarii la o teorie a

Fantasticului, București, Ed. Minerva, 1987.

Zimmer, Heinrich, Filozofiile Indiei, București, Ed.Humanitas,

1997.