Structuri Antropogonice Sub Zodia Femininului Matern Si a Iubirii Fecunde

3.3. Structuri antropogonice sub zodia femininului matern și a iubirii fecunde

Plecând de la structurile miturilor antropogonice, dinamica imaginarului blagian deschide o nouă dimenisune a alcătuirii lumii, care are la bază mituri ale fertilității feminine și dorul, ca aspirație trans-orizontică a omului.

Dorului îi corespunde ca o complementaritate semantică, iubirea, un factor cosmic cu virtuți totalizatoare, având energia capabilă de a rearmoniza conștiința poetului, cuprinsă de neliniști existențiale, printr-o abandonare a fiziologicului în favoarea ataraxiei spiritului.

Iubirea este pusă în relație cu miturile fecundității, femeia purtând în sine manifestarea unui principiu cosmic creator.

Mircea Eliade precizează că, în vechile mituri, femeia era văzută ca o Zeiță-Mamă, fiind simbolul genezei Cosmosului și al fertilității, din care pornesc toate lucrurile și în care acestea se întorc. Rolul ei era de a menține echilibrul în „coincidentia opositorum”, realizând comuniunea fraternă între șarpe și soare, ducând la unificarea universului în jurul principiului feminin. Din această viziune, se desprinde „reprezentarea nudă a Marilor Zeițe, simbol al virtualului. Coincidența contrariilor în divinitate era o taină, cunoscută adoratorilor Marilor Zeițe, pe un plan inferior, din preistorie și până în timpurile imediat premărgătoare creștinismului”.

Dansurile orgiastice și riturile care celebrau fertilitatea pământului erau manifestări ale cultului lui Dionysos, dar și al lui Zamolxe. Mircea Eliade subliniază că aceste manifestări reprezentau „un mister în care nu erau acceptate decât femeile, singurle care cunosc și stăpânesc tainele vieții obscure vegetale”.

În poemul „În amintirea țăranului zugrav”, Blaga reinterpretează mitul nașterii christice dintr-o fecioară, într-o formă arhaică, cu accente de vrajă demonică, arătând cum Maria a stat în genunchi, în timp ce o pasăre cu ciocul întins a scuturat o floare peste ea, simbol al rodirii, iar din această pulbere florală, cernită peste trup feciorelnic, s-a legat rod ca un pom. Această imaculată transformare a florii în rod presupune o coborâre în organic a transcendentului, pasărea, imagine a Duhului Sfânt din reprezentările religioase, revărsând din potirul ceresc polenul roditor, care a născut Minunea.

În „Bunavestire”, acest mit biblic este extrapolat, minunea rodirii extinzându-se și asupra lumii vegetale, asupra florii de măr, în jurul căreia se nasc pulberi auriți, polenul fiind îndurat de toate florile, în „dulci suferinți” ca un jar.

Vântul care împrăștie polenul roditor peste lumea vegetală preia privilegiul divin al păsării care risipește peste potirile florale o ardere fecundă, oarecum demonică, suferința fiind acceptată cu o magică teamă.

Odată cu instituirea acestui mit cu arome primăvăratice, viziunea apocaliptică a versurilor din a doua etapă a creației, este oarecum revigorată, e o revitalizare organică, firească, mitul fecundității pare a purifica apăsările păcatului, Blaga arătându-și admirația pentru candoarea ființelor diafane, fără morbul frământărilor de conștiință, nepângărite de gândul iscoditor și problematic.

Maria își poartă cu mirare rodul asemeni florilor de măr, înțelegând mai puțin decât orice ființă, minunea pe care o poartă în „temnița trupului”, determinând discul lunii să-și înfășoare lumina-i cerească, de nouă ori, în jurul pruncului sfânt.

Este surprinsă o osmoză difuză cu sacrul, prelungită și după ce Maria naște pruncul, aplecându-se peste iesle, într-o ocrotire maternă, cu o dragoste necenzurată, în timp ce laptele, sursă vitală, îi umezește ia.

Fecioara umblă râzând, despovărată de temeri, expresie a preaplinului afectiv pe care-l resimte ca mamă, în timp ce amiaza e”dreaptă”, liniștea se conturează rotundă pe albastrul celest, zborurile se avântă spre absolut, glasurile devin irosire, iar vițelul îngenunchează în trupul vacii, recunoscând minunea divină. Lumea se înscrie în cursul domol al vremii, încolăcindu-se misterios peste ascunse tâlcuri, mișcările amuțesc sub amplele rimuri ale naturii la amiază, iar pruncul mediază popasul în eternitate, firea fiind dominată de solemnitatea sacrului ce se revarsă.

Fecioara Maria e simbolul desăvârșirii maternității puse sub pecetea tainei, pe care aceasta o acceptă cu seninătate apolinică.

Feminitatea facilitează explozia de vitalitate, receptată sub forma misterului sau a eroticului, iubirea determinând contopirea Firii cu misterul divin. Această idee este surprinsă în poemul „Nu-mi presimți”, în care văpaia brațelor iubitei oferă revelația divinului. Poetul își interoghează ființa iubită dacă-i simte văpaia, în timp ce tremurul iscat de fiorul iubirii se revarsă asupra ei ca picurii de rouă, îmbrățișați de lumina de raze. El se întreabă dacă femeia îi presimte iubirea când ochii lui intuiesc prăpastia din ființa ei, în timp ce exclamă: „Niciodată nu l-am văzut pe Dumnezeu mai mare!”.

Epifania divinului prin femeie dovedește că forța iubirii permite prelungirea umanului în trupul uriaș al cosmosului, eroticul având valoare cosmogonică. Formele primordiale ale existenței devin o transimanență a transcendentului.

În poemul „Rune”, analizat în capitolul precedent, revalorizarea energiei feminine duce la feminizarea misterului, ascuns în aceste caractere grafice, runa fiind definită o fată, o arătare de foc, sub pecetea căreia conviețuiesc umanul și divinul.

Aceste hieroglife poartă tiparul ancestral, prin care misterul sacru se revarsă peste toate regnurile, unind toate făpturile într-o comuniune magică cu matricea ontologică originară, cu stratul străvechi al mumelor.

Gândul dubitativ duce la dezvrăjirea universului mundan, provocând o maladie endemică, lacrimile piezișe ale deznădejdii veacului se preling în căutarea originilor.

Maladia lumii are un leac care ar putea repecetlui bolnavul lut, demitizat de cerebralitatea excesivă, prin munca de zămislire a olarilor, surprinși în poemul omonim. Ei sunt asemeni incașilor, oameni arhaici, păstrători ai riturilor ancestrale, care, sub aparența abrutizării, ascund taine sublime care iau forma unor întruchipări de forme demonice. Olarii prezentați ca zmei blânzi și întârziați, își poartă pe sub plaiuri visurile fragile, purtând în inimă „bătrânele tipare”. Munca lor pare o trudă somnambulică, trudesc „ca în somn”, dând naștere unor ulcioare feminizate, cu mijlocul de fete „păcătoase sfinte”.

Având mintea despovărată de gândul istovitor, olarii plămădesc lutul, dându-i valoare sacră, prin forma sublimă a trupului feminin care poartă în sine „tiparele străbune”. Tăcerea lor nu este perturbată de cuvântul ce ar putea risipi vraja. Creatorul anonim este cel care dă noblețe argilei, care o spiritualizează după paradigma unei matrițe organice originare, fiind cel care mântuiește materia, la fel cu divinitatea a creat trupul ispititor de lut al Evei.

Arta este cea care anulează incompatibilitatea dintre forma materială și spiritualitate, descoperind în materie latente forme de spiritualitate.

Creația și marile rituri de trecere stau sub zodia maternului și a femininului, miracolul vieții fiind surprins în poezia „Nașterea” , când ființa este trimisă în lume, în al mumei imperiu, venind de nicăieri.

Nașterea e un miracol divin, iar moartea e o întoarcere la mumele primordiale, o renaștere în alt regim ontologic, urcând sau coborând „nebănuitele trepte”.

Poemul „În lan” construiește o imagine a femeii asemănătoare riturilor de fertilizare dionisiace, eul liric având presentimentul că sufletul său zace în căldura trupului feminin, cufundat într-un lan de grâu.

Publicată în „Pașii profetului”, poezia explorează dezmărginirea și uitarea de sine, proliferând un tablou cu note bucolice, în care frumusețea câmpenească conjugă o sumă de forțe terestre în profundă comuniune cu cosmicul. Boabele de grâu plesnesc „de prea mult aur”, stropii de mac sunt roșii, iar femeia, cu gene atât de lungi „ca spicele orzului” se plimbă în lan, ca o zeitate a naturii.

Femeia este vegetalizată ca o zeitate arhaică, este parte integrantă a naturii care desfășoară o simfonie cromatică, amintind de tablourile flamande, dar cu abstracțiuni picturale moderne.

Galbenul, albastru, roșu modelează o lume arcadiană, peisajul pulsând vitalitate și lumină, pământul fecund alcătuind un mit al eternei reîntoarceri în vremurile primordiale.

Ființa zace în acest eden terestru, dizolvându-se în ritmurile firii, într-o toropeală panică, oarbă, specifică increatului. Cântecul fetei duce la o dezindividualizare, reînnodând legăturile ființei cu lumea, într-o reiterare a genezei prin melos și iubire, scânteia senzațiilor interferând cu spiritualul. În timp ce femeia cântă, poetul ascultă ritmurile firii rostite de buzele iubite, simțind că pe acestea îi ia naștere, din nou, sufletul.

Nașterea sufletului poetului pe buzele femeii conferă versurilor un sens orfic, renașterea fiind posibilă și prin foc, după cum relevă poemul „Cântecul focului”, unde poetul invocă scâteia să ia „totul din toate”, să aprindă „tâmpla de tâmplă”, „piatra de piatră”, în timp ce o nevăzută stea se aprinde în cădere, luând foc în gerul văzduhului. Femeia este cuprinsă în această combustie universală, stând „învinsă, minune fără veșminte, strângând lângă vatră”.

Iubirea țâșnește din țărână, făcând pământului aură, existența fiind o vâlvătaie ce emană din centrul ei focul cosmic, transcendentul arzând în vegetație fără a se putea mistui: „Rareori, mamei, sfârșitul nu e cenușă / Cât este întinsul și înaltul luminii, / Dumnezeu singur e cel ce arde suav câteodată printre tufe / fără de-a se putea mistui”.

În poezia „Toate drumurile duc”, iubirea își poartă drumurile către Joia focului, unde patima e ardentă, lacrimile cântă și e „Ziuă verde. Duh de nuc./ Toate drumurile duc / unde-i raiul vântului, / dragostei, cuvântului”.

Joia focului semnifică o stihie care metamorfozează existența într-o perpetuă ardere, sub zodia iubirii.

Arderea erotică consumă materia prin cântec, dând elan ființării, în poemul „Încă o dată”: „Orice se-ntâmplă-i ca și cum / s-ar întâmpla c-o fată. // Iubire-aș vrea, pierzare, jar, / cum voi simți odată moartea”. Rezultă că iubirea reprezintă un principiu cosmic, este un dor de fire, simțită în inima omului ca putere ascunsă de viață în infinitatea universală.

Mitul personal blagian se constituie ca o convergență dintre iubire și creație, erosul fiind catalizatorul împlinirii ființei, metaforele feminității și ale iubirii reprezentând trepte de ascensiune ontologică, forme extatice deschise spre orizontul misterului. Singurele valori care întemeiază ființa sunt, pentru Blaga, iubirea și creația, energii consubstanțiale ce asigură omului o existență autentică .

Mitul poetic blagian vorbește de alcătuirea lumii prin eros aflat în relație cu eticismul filosofic orfic, dar mitul arhaic este o bază antropogonică fără nuanțe religioase ca în misterele acestui cult. În poezia „Oracole”, omul s-a alcătuit încă de la începuturile lumii, prin energia luminoasă a iubirii: „Trup al luminii, alintat, /din visul cui eu te-am furat? / Îți spun povestea, să te-ncânte, / când totul e cântec și pământ e”.

Păgânizarea orfică a misterului religios, ca ivire a omului din lumină, prin forța iubirii divine, permite revelația unei „trans-descendențe”, în poemul „Psalm”: „Iubind – ne-credințăm că suntem. Când iubim, / oricât de-adâncă noapte-ar fi, / suntem în zi / suntem în tine, Elohim”.

Potrivit doctrinelor eschatologice a misterelor orfice, finalitatea ființei ar fi eliberarea scânteii divine din materialiatea efemeră, trupul ridicându-se în lumină, reînviat în spirit. Fiorul erotic permite în poemul „Epitaf pentru Euridice” revelația transimanenței divinului, poetul imaginându-și eliberarea ei din Infern ca un simbol al triumfului vieții asupra morții, prin forța iubirii: „În întunericul meu locuiești / de-atunci ca o stea în fântână / Când nicăieri nu mai ești, / ești în mine. Ești, iată, Aducere aminte, / singur triumf al vieții / asupra morții și ceții”.

Reprezentând tragicul existențial, femeia coboară în sufletul eului liric, amintirea ei fiind o eliberare pământească, nu celestă, sugerând sălășluirea transcendenței în om, reprezentată mitic prin Marea Zeiță a Pământului, simbol al principiului feminin.

În poemul „Eva” , este valorificat, într-o formă originală, mitul biblic, poetul sugerând că femeia deține un secret despre totalizarea existenței în ființa umană, prin contopirea dintre divin și fire. Acest mister feminin nu e cunoscut nici de Dumnezeu care „nu a auzit ce anume i-a șoptit” diavolul femeii, deși a ascultat aceste vorbe și el, având în vedere că Dumnezeirea nu poate comunica direct cu principiul răului. „Eva nu a dorit să-i spună nici lui / Adam”, de aceea, din acel moment, femeia pooartă ascuns misterul sub „pleoapa-i ca o taină”, mișcându-și genele de parcă ar rosti mistere pe care nimeni nu le știe , nici măcar Dumnezeu.

Se sugerează o taină a feminității, un mister personificat în imaginea Marii Zeițe a Pământului din mitologia păgână despre eternizarea vieții prin fertilitate și naștere. Diavolul este văzut ca un Demiurg pământean, idee susținută și în poemul „Umbra Evei”, fiind evidențiat faptul că omul alege perpetuu păcatul fără breo predetinare apriorică.

Această „umbră a păcatului” este înscrisă albăstriu sub ochii femeii, în toată lirica erotică blagiană: „De izbânzi, răspunzând în pierzanii / de-un farmec rănit / amintește umbra subt ochi / de-o prelungire la nesfârțit / a vremii cu freamăt de Mai / de mireasma răsurii, de arderea gurii, / de Eva în fugă ieșind din rai, / și, nu știu cum / de-ntâia ei umbră căzută pe drum”.

Monada cuplului la Blaga este văzută într-o indestructibilă unitate mistică, dar într-o consubstanțialitate cu demonicul care stă și la baza creației, poetul substituind Dumnezeul creator al cerului cu un Dumnezeu pământesc, fecundator.

Erezia dualistă blagiană nu înseamnă credința în doi zei, ci formularea universului după două principii ale unei unicități a acestuia. În poemul „Noi și pământul”, apare această substituire a cerului cu pământul, astfel că „Dorul de-avânturi, de păcate, de patimi” devine „o sete de lume și de soare”, femeia arzând în brațele eului liric, cu trup tânăr, de vrăjitoare, până în zori, când al nopții scrum va pieri tot, dus de vântul de apus, dimineața cuplul dorind să fie mistuit de această ardentă pasiune: „în zori de zi aș vrea să fim și noi / cenușă, / noi și – pământul”.

În concepția lui Lucian Blaga, iubirea e întâiul surâs al tragediei umane, iar mitul transcendenței se denudează ca o metaforă a lui Eros, a „dorului-dor”, iubirea nefiind nici sexualitatea propriu-zisă, nici o formă de mântuire divină, ci o tensiune între om și transcendență, un răspuns al neputinței omului de a-și revela absolutul.

În viziunea culturilor arhaice, pământul antropomorfizat în zeitate chtoniană, devine sinonim cu maternul și femininul, Mircea Eliade arătând că „starea de semințe în ordinea cosmică era o stare primordială, originară, în riturile de susținere a fertilității pământului, ca principiu al Creației universale”.

Eliade demonstrează că Goethe avea obsesia totalizării, coincidența contrariilor, ca viața, traducându-se la el printr-o reîntoarcere la mume, la funcția cosmică a Mamelor.

Blaga se înscrie pe aceeași linie, iubirea având funcție cosmică, în timp ce sămânța este un simbol al virtualităților feminine, care diafană și înaripată, zboară pe fire invizibile, dintr-un veac în altul, și „în asta nespusă risipă / a-nchipuirii, dintre o clipă și altă clipă / totul nu poate să fie amăgire. / Văzduhul semințe mișca / spre ținte doar undeva mituri / întrezărite” ( Văzduhul semințe mișca).

Risipirea seminței, substanța germinativă a naturii, naște „anotimpurile iubirii” care, în structurile antropogonice ale mitului, permite eliberarea gândului, după cum arată „Focuri de primăvară”. Omul aspiră la eternitatea ciclică a naturii, dorind să se alcătuiască mitic: „ochi ca oameni să deschidem / dar ca pomii să-nflorim”.

Natura este antropomorfizată, metafora „dureri de muguri” semnificând durerea creației, natura fiind pătrunsă de fiorul germinativ, de „duhul înverzirii”, în timp ce omul caută tărâmul unui rai pe care-l poartă în sine, aprioric: „Căutăm în primăvară / un tărâm ce-l bănuim”.

Blaga surprinde în „Solstițiul grădinilor” focurile de Sânzâiene, semizeități feminine de o uimitoare frumusețe, care, potrivit credințelor folclorice, în noaptea dinspre 23 spre 24 iunie, dansează deasupra pământului, determinând viitorul recoltelor.

În această noapte bahică, plină de iubire și senzualitate, se culeg ierburile cu proprietăți apotropaice și de vindecare, putând fi folosite și în magia de stăpânire a forțelor naturii.

În poezia lui Blaga, în noaptea de Sânzâiene, șerpii tineri își leapădă cămașa, descoperind comori, în timp ce flacăra solstițiului cald transgresează ființa pe „tărâmul celălalt”.

În poemul „Scrisoare”, poetul adresează o interogație plină de subînțelesuri mamei sale, neștiind de ce l-a trimis în lumină, considerând că mersul său existențial nu face altceva decât să claseze lucrurile în adevăruri și frumusețe. Mama este cea care a determinat ruperea lui din increat, sădind în sufletul său dorul creației, aducându-l într-un spațiu limitat și într-un trup neputincios în fața neantului.

Tiparele blagiene despre mume și alcătuirea mitică a lumii apropie poezia acestuia de cea a lui Goethe, arhaicul constituind un fundament antropogonic și antropologic, care determină ființa la revendicări metafizice, iar iubirea o forță germinativă, cu valențe demiurgice.