Structura Sistemelor de Asezaridocx

=== Structura sistemelor de asezari ===

STRUCTURA SISTEMELOR DE AȘEZĂRI

Sistemul reprezintă un ansamblu de componente eterogene,complementare, caracterizate printr-o serie de particularități specifice,definitorii,care ocupă o anumită poziție în cadrul acestuia în funcție de importanța,pe care o au și între care există corelații de diverse grade,ce asigură buna funcționare a întregului.(Ianoș,2006,p.95).

Ludwig von Bertalanffy,creatorul Teoriei Generale a Sistemelor,elaborează următoarea definiție a sistemului:“Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente de diferite naturi, identice sau diferite, unite prin conexiuni în așa fel încât realizează un întreg.”

Așezarea umană atât izolată,cât și ca parte inerentă a unui sistem,este definită ca teritoriu de referință în cadrul căruia se manifestă și evoluează spațial și temporal comunitățile umane (autohtone sau alogene) și societățile aferente.(Pascariu,2010,p.15)

Sistemul de așezări umane se referă la totalitatea așezărilor urbane și rurale(permanente și sezoniere) ,precum și la interrelațiile funcționale asociate acestora și exprimate prin diversitatea fluxurilor umane și materiale.(Pescariu,2010,p.39)

Fig.1.1 Sistemul de așezări

Prelucrare Powerpoint 2013 după Pascariu, Structura și dinamica sistemelor de așezări urbane în procesul de planificare teritorială,2010,p.39

Sintagma “sistem de așezări” este ,adeseori,asemuită unor noțiuni cu caracter desuet,dar cu semnificație relativ similară precum:tramă,rețea sau armătură.În timp ce trama vizează strict repartiția teritorială a așezărilor umane,rețeaua de așezări și armătura se raportează la relațiile de tip economic existente între așezările umane.(Ianoș,2006,p.286).

Astfel,un sistem de așezări este format din trei componente de bază:elementele reprezentate de așezările umane,relațiile stabilite între acestea,precum și mediul cu care interacționează la varii intensități.(Ianoș,2006,p.288)

Structura sistemelor de așezări presupune etalarea,explicarea modului de funcționare a sistemului în cauză. (Pescariu,2010,p.24)

Teorii și modele ca baze conceptuale ale cercetării sistemelor de așezări

Teoria constituie o structură intelectuală cu grad ridicat de generalizare ,formulată în urma extragerii ideii centrale dintr-o serie de informații luate în considerare în acest sens.Mai exact,teoria poate fi considerată drept structură alcătuită dintr-un conglomerat de legi la care se anexează regulile,ce determină coeziunea acestor legi.

Modelul este o formă de reprezentare matematică,logică sau mecanică a teoriei sau a sistemului prin intermediul căruia se realizează o mai facilă comprehensiune a acestora pe fondul unui grad de generalizare mai redus.(Pascariu,2010,p.25)

Modelele pot fi de mai multe feluri:

Ideale(teoretice) atunci când coincide cu o reprezentare sau o construcție logico-matematică;

Materiale-raportându-se la materiale propriu-zise precum machete,instalații ,aici fiind incluse și hărțile;

Similar atunci când modelul este de aceeași sorginte cu cel original;

Analogic când prezintă o natură distinctă comparativ cu cea a sistemului original.

În acest fel,modelul devine elementul de bază al cunoașterii realității,pornind de la o terță

teorie,pe care o confirmă,infirmă sau perfecționează grație modelării.

Modelarea este definită drept metodă de cercetare și dobândire de cunoștințe despre sisteme complexe,având implicații directe în perfecționarea modelului inițial.(Pascariu,2010,p.23,24)

Fig 1.2 Etapele modelării modelului

după François Durand-Dastés – Les modęles en géographie, Enciclopédie de géographie, ed. Economica, 1992

În schema de mai sus,procesul modelării se derulează astfel:pe baza observațiilor și a analogiilor din realitate,se construiește modelul inițial corespunzător,care,ulterior,este supus testării pentru a verifica veridicitatea celor transpuse din planul real.În urma acestei testări,prin comparația modelului cu realitatea,se stabilesc asemănările din care se desprind concluziile ,ce permit validarea modelului sau,din contră,se pot desprinde și ecarturile,reziduurile,care conduc la emiterea unor particularități negative.Dacă își fac simțită prezența constatările negative,atunci modelul va fi supus unor retușări până va căpăta o alură cât mai apropiată de cea reală,notându-se rezultatele experimentului.Tot acest proces este foarte util întrucât subliniază aspectele ,care nu au fost surprinse în etapa incipientă,cea a proiectării modelului și,în același timp,faptul că un model,indiferent de precizia cu care a fost elaborat sau cu care au fost culese datele ,nu va putea fi niciodată congruent cu planul realității,ci va ramâne doar o reflectare incompletă a acestuia.

Teorii și modele proprii geografiei sistemelor de așezări

Ca orice altă disciplină,Geografia sistemelor de așezări se fundamentează pe seama unor serii de teorii și modele proprii disciplinei,uzitând concomitent,dar cu o frecvență ceva mai redusă, și alte astfel de structuri cu caracter interdisciplinar.

În categoria teoriilor și a modelelor proprii Geografiei sistemelor de așezări se înscriu următoarele:teoria locurilor centrale,teoria polilor de creștere,modelele de localizare-afectare,precum și modelul gravitațional.

1.Teoria locurilor centrale(TLC) este o teorie elaborată în anul 1933 de geograful Walter Christaller și completată de economistul Lösch în anul 1940.Teoria încearcă să explice repartiția teritorială a locurilor centrale considerate surse ale bunurilor centrale,care pot fi consumate și în cadrul hinterland-ului.(Ianoș,2006,p.196).Christaller considera că spațiul geografic este omogen,prețurile bunurilor sunt fixe,precum și faptul că tendința consumatorului este de a se aproviziona din locurile cele mai apropiate.(Pascariu,2010,p.27).Această teorie nu este,însă,funcțională întrucât nu ia în calcul o serie de discontinuități generate de aparația mai multor locuri centrale,de distribuția spațială diferențiată a economiei ,de existența arterelor hidrografice,precum și de dezvoltarea distinctă a sistemelor de așezări.(Ianoș,2006,p.205)

2.Teoria polilor de creștere au drept scop explicarea repartiției teritoriale a dezvoltării economice în cadrul sistemelor de așezări.Astfel,Perroux susține că această ascendență economică se realizează punctiform și că acele puncte reprezintă poli de creștere generatori de forțe centripete.Richardson configurează o evoluție a unor astfel de sistemele de așezări afirmând faptul că faza incipientă de polarizare va fi succedată,indubitabil,de o descentralizare ca urmare a aglomerării masive de centre polarizatoare ce vor determina,în timp,deficiențe soldate cu emigrări semnificative și numeroase probleme interne.(Ianoș,2006,p.242,248)

3.Modelele de localizare-afectare(MLA-localizarea activităților și afectarea consumatorilor aferenți) sunt relativ recente,susținând teoria locurilor centrale a lui Christaller.Principalul obiectiv rezidă în determinarea amplasării optime a serviciilor utile populației localizată în arealul de referință.

4.Modelul gravitațional se referă la conexiunile ce se pot stabili între centrele cu un anumit grad de polarizare în funcție de distanța existentă între acestea,având ca fundament ideea de redare în rețea a sistemelor de așezări(nod,legături și ochiuri).(Pascariu,2010,p.29)

Fig.1.3.Ilustrarea modelului gravitațional

Pascariu, Structura și dinamica sistemelor de așezări urbane în procesul de planificare teritorială,2010,p.29

1.3.Metodele și metodologiile,instrumente de lucru pentru studiul sistemelor de așezări

Vintilă Mihăilescu definește metoda drept :”totalitatea procedeelor, care conduc rațiunea la aflarea sau demonstrarea adevărului”

Metodologia reprezintă totalitatea metodelor de cercetare utilizate într-o anumită știință.

În studiul sistemelor de așezări,se utilizează mai multe tipuri de metode și anume:metode analitice,metode grafice și sisteme informatice geografice.

1.Metodele analitice înglobează un conglomerat de tehnici,procedee de cercetare cantitativă/calitativă a unor indicatori relevanți,având drept scop formularea unor concluzii,care vizează,în principal,dinamica acestora(relații funcționale,evoluție,tendințe).Acești indicatori se raportează la o serie de valori de referință adoptate la toate nivelurile de analiză.

2.Metodele grafice sunt uzitate pentru reprezentarea grafică a sistemelor de așezări.În funcție de gradul de interacțiune al indicatorilor luați în considerare,metodele grafice pot fi împărțite în două categorii și anume:hărți și cartograme la care se adaugă ca o a doua categorie reprezentată de diagrame și nomograme.(Pascariu,2010,p.32)

„Harta este o reprezentare grafică convențională,precisă,generalizată și micșorată a suprafeței terestre pe o suprafață plană,care arată interdependența dintre fenomenele naturale și sociale la un moment dat.”(Năstase,Osaci-Costache,2005,p.139)

„Cartograma se referă la transpunerea grafică a valorilor numerice referitoare la o anumită suprafață,rezultând un material grafic,o hartă sau schemă în care colorarea sau hașurarea se face direct proporțional cu intensitatea mărimii numerice,ce caracterizează o anumită unitate teritorială”( Năstase,Osaci-Costache ,2005,p.209)

“Diagrama este o metodă de reprezentare grafică,ce permite compararea simultană a mai multor date și desprinderea unor concluzii științifice cu mai multă operativitate decât în cazul consultării unor tabele cu date.”( Năstase,Osaci-Costache ,2005,p.200)

“Nomograma reprezintă o metodă grafică în care se înscriu valorile privind structura profesională redată la nivelul celor trei mari sisteme:primar,secundar,terțiar.”(Cucu,1981,p.200)

După cum se observă,diferența dintre cele două categorii este dată de faptul că prima surprinde o transpunere a sistemului fizic de așezări în timp ce cea de-a doua categorie reliefează raporturile dintre indicatorii supuși analizei.

3.Sisteme informatice geografice

“GIS, în traducere Sistem Informatic Geografic sau SIG, reprezintă o colecție organizată compusă din hardware,software,date geografice și personal, destinată achiziției, stocării, actualizării ,prelucrării ,analizei și afișării informațiilor geografice în conformitate cu specificații ale unui domeniu aplicativ”(Petrescu,2007,p.1).Cu alte cuvinte,GIS-ul reprezintă o modalitate eficientă de a reprezenta suprafața terestră (redată ,clasic, pe planul cu două dimensiuni prin intermediul hărților) cu ajutorul suprafeței geoidului ,deci,în format 3D și ale cărei informații pot fi stocate,cu ușurintă,în format electronic,respectiv într-o bază de date de către un specialist GIS.

Principala caracteristică rezidă în asocierea informației cu localizarea sa spațială prin coordonate geografice.(Petrescu,2007,p.1).Drept urmare,în realizarea oricărei analize geografice bazată pe un astfel de software,primordial este ca materialul cartografic să beneficieze de o georeferențiere corectă reflectată în precizia cu care datele redau realitatea.

Datele utilizate chiar și în cadrul sistemelor de așezări pot proveni din: fișe și carnete de teren,digitizarea hărților,scanarea și vectorizarea acestora,conversia datelor CAD,din ortofotoplanuri,teledecție și GPS numite date descriptive,care vor fi asociate cu datele spațiale al căror rol este de a reda poziția și forma obiectelor prin entități grafice precum :punct ,linie și poligon reprezentate pe baza a trei modele de date și anume:modelul vectorial,care se aseamănă cu cel utilizat pentru crearea hărților,modelul raster ce redă suprafața Pământului prin matrice alcătuite din elemente omogene și modelul TIN,care vizează forma suprafețelor. (Petrescu,2007,p.7,9).

Printre avantajele utilizării GIS în urbanism și amenajarea teritoriului se numără:posibilitatea partajării datelor în format digital pentru a se evita redundanța acestora și pierderea timpului destinat introducerii lor în sistem,actualizarea și gestionarea acestor date este relativ facilă,iar analizele geografice ale datelor permit specialiștilor elaborarea unor prognoze.(Petrescu,2007,p.181)

În consecință,cunoașterea structurii sistemelor de așezări este indispensabilă demarării oricărei analize geografice ,care își propune să trateze acest aspect.