Structura Sistemelor Bancare

Cuprins

Capitolul 1: ROLUL ȘI STRUCTURA SISTEMELOR BANCARE

1.1 Rolul băncilor în economie: intermedierea financiară și bancară

Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea conceptului de intermediere între agenții debitori și creditori din economie, iar în al doilea rând prin funcțiile tradiționale de finanțare, de colectare a depozitelor și de gestionare a mijloacelor de plată.

Pentru a evidenția rolul băncilor, este necesară situarea acestora în cadrul sistemului financiar, al căror element principal îl· constituie. Pe plan financiar, există la nivelul unei economii, două categorii de participanți,. ale căror preocupări sunt complementare, respectiv cei care au necesități de finanțare și care doresc procurarea de resurse, pe de o parte, și cei cu capacități de finanțare și care doresc plasarea eficientă a resurselor lor. Funcția sistemului financiar este de a asigura "interfața" dintre agenții excedentari și cei deficitari.

În conformitate cu analiza tradițională, agenții debitori și creditori se întâlnesc, prin intermediul a două circuite de finanțare:

finanțare directă: sub forma tranzacțiilor bilaterale Între agenții excedentari, pe piața titlurilor (în cazul sub scrierii directe la acțiunile și obligațiunile emise);

finanțare indirectă sau intermediată, situație în care un intermediar financiar se intercalează între debitori și creditori. Rolul intermediarilor financiari constă, deci, în aceea că ei conferă compatibilitate cererii și ofertei exprimate de agenții din economie, transformând caracteristicile datoriilor și creanțelor agenților nefinanciari. Dacă se iau în considerare trei caracteristici ale datoriilor sau creanțelor și anume: termenul, rata dobânzii și riscul, atunci un intermediar financiar poate fi definit ca un organism care asigură transformarea a cel puțin uneia dintre caracteristicile respective, astfel:

transformarea scadențelor (sub forma finanțării pe termen lung pe baza unor resurse lichide);

transformarea ratelor de dobândă fixă (de exemplu, împrumuturi cu rată variabilă finanțate pe baza resurselor cu rată fixă a dobânzii);

transformarea riscurilor, finanțarea creditelor pentru investiții la nivelul întreprinderilor cu resurse imediat exigibile și fără risc.

Analiza economică modernă explică existența intermedierii financiare prin motive care sunt specifice și băncilor, respectiv:

reducerea costului tranzacțiilor

reducerea asimetriei informațiilor

asigurarea lichidității economiei

a) Intermediarii financiari permit reducerea costului de tranzacționare prin realizarea unor importante economii; astfel, pe măsură ce cantitatea de produse financiare sporește, costul unitar al producției se diminuează. Economiile provin și din avantajele pe care intermediarii financiari le obțin din specializarea lor. Atunci când un intermediar se specializează într-un tip de activitate sau într-un sector de activitate, această situație îi permite oferirea de servicii mai puțin costisitoare și adaptate la nevoile clientelei. Totodată, înregistrarea unor importante economii rezultă și din gama diversificată de servicii oferite clientelei. Acesta este motivul pentru care băncile caută să diversifice oferta de produse, astfel încât să fie optimizate costurile de intermediere. Se explică, astfel, existența băncilor universale, care oferă o largă paletă de servicii financiare și care obțin importante economii din acestea. Ansamblul factorilor menționați acționează în același sens respectiv, reducerea costului datorită diversificării produselor și serviciilor oferite.

b) Referitor la reducerea asimetriei informațiilor, trebuie menționată relația dintre debitori și creditori, în sensul că cei din urmă dețin mai multe informații decât primii. Intermediarii financiari permit reducerea asimetriei de informații și contribuie la o mai bună alocare a resurselor din economie. Această funcție a intermediarilor provine din aceea că rolul lor de intermediere le conferă un avantaj informațional în raport cu finanțarea directă.

În primul rând, intermediarii financiari pot dispune de informații private, care pe piața financiară nu se vehiculează. De exemplu, dacă o întreprindere solicită o cerere de finanțare, atunci banca are posibilitatea evaluării clientului, întrucât gestionează conturile sale și poate obține informații importante cu privire la cifra de afaceri, rentabilitate și grad de îndatorare. Printr-o asemenea cunoaștere a clientului său, banca împiedică disimularea informațiilor înainte de semnarea contractului și reduce, astfel, asimetria de informații, ceea ce conduce la selecția adversă (aceasta reprezentând o situație independentă de acțiune a contractanților). De exemplu, pe piața creditului, bancherul ignoră caracteristicile exacte ale proiectului de investiții pe care întreprinderea urmărește să îl finanțeze. Totodată, intermediarul financiar garantează confidențialitatea informațiilor, ceea ce poate constitui un avantaj decisiv pentru creditori. Datorită acestei caracteristici intermediarii financiari dispun de un avantaj comparativ cu finanțarea realizată pe piață.

În al doilea rând, orice împrumut necesită urmărirea executării contractului, deoarece după semnarea acestuia se poate manifesta riscul unei executării parți ale sau a ne executării controlului. O asemenea formă de asimetrie, manifestată ulterior, conduce la ideea de moralitate, în sensul că intermediarii pot diminua costurile de supraveghere și pot pune la punct metode statistice sau contabile prin utilizarea de servicii ale specialiștilor. Aceștia din urmă exercită la rândullor o urmărire minuțioasă a contractelor și diminuează astfel riscul de faliment.

Băncile dețin un rol bine determinat în reducerea asimetriei informațiilor, întrucât mențin relații pe termen lung cu clienții lor prin însăși natura funcțiilor îndeplinite.

c) Asigurarea lichidității economiei. Intr-un univers incert, agenții economici au nevoie de deținere a unor active lichide care întrunesc două caracteristici:

valoarea acestora trebuie să fie stabilă și necontestată;

trebuie să fie imediat disponibile pentru a putea fi transformate în bunuri, servicii sau titluri.

Singurul activ care posedă cele două proprietăți este moneda, iar prin creația monetară a băncilor, acestea furnizează lichiditățile necesare unei bune funcționări a economiei.

Prin emiterea de monedă scripturală, băncile sunt singurii intermediari financiari în măsură să transforme datoriile lor în mijloace de plată universal acceptate în procesul schimbului. O asemenea transformare operată de către bănci se analizează precum un proces de monetizare a activelor; băncile transformă creanțele care au un minim de risc în instrumente de plată perfect lichide. Funcția de asigurare a lichidității, care constituie caracteristica intermedierii bancare, nu este posibilă decât dacă sistemul bancar dispune de un grad ridicat de organizare și reglementare, ceea ce conferă băncilor o garanție în fața riscului global de lipsă de lichiditate, cunoscut și sub denumirea de risc sistemic.

Funcțiile de intermediere bancară

Funcțiile clasice sau tradiționale ale băncilor vizează patru tipuri de operații, strâns legate între ele:

distribuirea de credite

colectarea de depozite

operațiuni interbancare

gestionarea mijloacelor de plată.

Aceste funcții numite tradiționale corespund noțiunii de "intermediere a bilanțului" și au, în prezent, tendința de a-și diminua importanța.

Referitor la distribuirea creditelor, evoluția acestora în perioada 1990-1998, în țările europene dezvoltate, evidențiază o reducere a ponderii creditelor clienților în totalul activelor bancare. Pentru ansamblul instituțiilor de credit, s-a manifestat sporirea ponderii creditelor acordate persoanelor fizice și diminuarea celor acordate întreprinderilor.

Cauzele care au contribuit la diminuarea creditului bancar pot fi enunțate astfel: condițiile economice care au frânat tendința întreprinderilor de a se îndatora (creșterea moderată a PIB a antrenat o cerere moderată de credite adresată băncilor); nivelul sporit al ratelor reale de dobândă a descurajat îndatorarea și a stimulat constituirea de fonduri proprii importante. Astfel, rata auto finanțării întreprinderilor a înregistrat niveluri foarte ridicate (118,3% în 1997 în Franța), ceea ce a limitat recurgerea la credite bancare. Nivelul și sensul de evoluție al factorilor enunțați pot fi observați în tabelul următor.

Tabel 1.1: Evoluția procentuală a volumului creditelor, a PIB și a ratei dobânzii (pe ansamblul instituțiilor bancare din țările U.E.

Operațiunile interbancare constituie al doilea bloc de activități bancare tradiționale, acestea deținând mai mult de 35% din bilanțul global al băncilor din țările membre ale UE. In timp ce operațiunile cu clienții particulari și cu întreprinderile, constituie operațiuni "en detail", operațiunile interbancare sunt considerate operațiuni "de gros", întrucât vizează, la modul general sume foarte importante, peste 85% din ele având o durată inferioară termenului de 1 an. In cadrul operațiunilor interbancare se pot distinge două categorii: operațiuni tehnice cu "corespondenți" și finanțarea interbancară.

Băncile dețin două tipuri de corespondenți: în primul rând, Banca Centrală este un corespondent de importanță particulară, întrucât toate băncile sunt obligate să dețină un cont la aceasta; în al doilea rând băncile au conturi de corespondent cu alte bănci (conturi creditoare și debitoare ordinare). Finanțarea interbancară reunește operațiunile de creditare între instituțiile bancare, fiind generate de operațiuni legate de gestiunea trezoreriei și de plasamente financiare.

Gestiunea mijloacelor de plată constituie un serviciu esențial al activității bancare și vizează ansamblul sistemului bancar: bănci și autoritatea monetară, precum și funcționarea întreprinderilor .

Agenții economici au posibilitatea utilizării a două tipuri de mijloace de plată: monedă fiduciară (bancnote și piese metalice) emisă de Banca Centrală și monedă scripturală creată de către bănci și care se situează între 70-85% din masa monetară. In țările dezvoltate se manifestă o rată ridicată de utilizare a plăților scripturale (l68 operațiuni / 1 locuitor în SUA, 126 în Germania, 114 în Marea Britanie și 32 în Japonia). In structura mijloacelor de plată scripturale locul principal îl deține cecul (46,9% din totalul operațiunilor în Franța, 77% în SUA și 36,7% în Marea Britanie), urmat de vărsăminte interbancare, efecte comerciale și carduri bancare.

Gestionarea mijloacelor de plată constituie o sarcină importantă pentru bănci; reprezintă mai mult de 1/3 din costurile bancare și constituie o activitate deficitară în sens larg, după cum rezultă din tabelul următor.

Tabel 1.2: Evoluția cheltuielilor cu gestiunea mijloacelor de plată (1981-1995) în țările dezvoltate

Cifrele indică existența unor dezechilibre generate de dezvoltarea mai rapidă a tranzacțiilor scripturale, comparativ cu nivelul depozitelor la vedere, care constituie suportul acestora. Prin urmare, costurile cu gestionarea mijloacelor de plată au sporit ca pondere în totalul cheltuielilor de exploatare, situație accentuată de tarifare a necorespunzătoare a mijloacelor de plată. Scăderea ponderii depozitelor la vedere în resursele bancare și creșterea costurilor de gestiune a mijloacelor de plată au -perturbat, astfel, puternic echilibrul financiar caracteristic funcției de intermediere.

Mărimea considerabilă a sumelor transferate de către bănci a ridicat problema organizării complexe a sistemelor de plăți, cu scopul satisfacerii exigențelor de eficiență și de securitate. Inovațiile tehnologice recente în domeniul prelucrării și circulației informației au permis importante progrese, iar problema gestionării sistemelor de plăți a devenit esențială pentru funcționarea sistemelor bancare și financiare moderne.

Noile forme de intermediere

În contextul unei complexități de aspe

În contextul unei complexități de aspecte noi ce caracterizează piețele financiare, se constată o transformare a funcțiilor de intermediere bancară și o partajare a rolurilor între diferiți intermediari. Această evoluție a intermedierii bancare îmbracă următoarele forme principale:

sporirea rolului operațiunilor cu valori mobiliare;

concurența puternică între bănci;

3) dezvoltarea operațiunilor extrabilanțiere.

1) Sporirea rolului operațiunilor cu valori mobiliare

Analiza bilanțului băncilor din țările dezvoltate evidențiază nivelul sporit al operațiunilor cu titluri, în decursul a 7 ani, 1990-1997, ponderea acestora în activele bilanțiere trecând de la 14,6% la 32,6%. Transformarea importantă a structurii bilanțurilor bancare se poate analiza ca un proces de "mobiliarizare" a intermedierii, ceea ce semnifică faptul că băncile finanțează economia prin cumpărarea de titluri emise de agenții economici deficitari, și pe de altă parte, băncile colectează o importantă parte a resurselor prin emiterea de titluri.

Impactul procesului de "mobiliarizare" a bilanțurilor vizează ansamblul instituțiilor financiar bancare și se poate cuantifica atât pentru activele cât și pentru pasivele bancare. La nivelul activelor se poate măsura importanța portofoliului de titluri în totalul acestora, progresia postului bilanțier fiind mai mare de 100% în perioada 1993-1998. Titlurile sunt repartizate în două tipuri de portofolii, a căror constituire arată intenția inițială a băncii care le-a achiziționat: portofolii de tranzacționare (cu durata de deținere până la scadență) și portofolii de plasament. Ponderea sporită a portofoliilor de titluri constituie un fenomen care se manifestă în toate țările și are, ca principal efect, conferirea unui caracter instabil rezultatelor bancare sensibile la variațiile de rată a dobânzii și, totodată, modificarea structurii acestora, în favoarea comisioanelor și. a produselor de piață. În pasivul băncilor, titlurile se regăsesc sub forma obligațiunilor și certificatelor de depozit, în proporții care variază de la un an la altul, în funcție de conjunctura economică, nivelul acestora sporind de la 9,5% în 1990 la 21,8% în 1998.

Ponderea sporită a titlurilor în bilanțul băncilor ridică o problemă particulară și anume modul de contabilizare. Din acest punct de vedere, sunt reținute două metode: cea tradițională, la cost istoric și înregistrarea la prețul curent de piață, care are avantajul de a reflecta cel mai bine evoluția efectivă a pieței și de a se adapta la situațiile particulare ale titlurilor, a căror valoare nu este stabilă. lnconvenientul acestei metode constă în aceea că nu este conformă cu principiul prudenței, conform căruia, numai beneficiile realizate sunt luate în considerare. Referitor la aspectul contabil, autoritățile de control bancar din țările europene sunt prudente, considerând că numai portofoliile de tranzacționare trebuie înregistrate la valoarea de piață, în timp ce ansamblul tuturor celorlalte active trebuie contabilizate la cost istoric.

Tabel1.3 Evoluția bilanțului agregat al instituțiilor de credit din țările UE (1990-1998)

2) Concurența puternică manifestată între bănci

În activitatea de creditare, concurența a condus la propunerea către clienți a unor noi produse și servicii. Astfel, raportul de forțe între bănci și întreprinderi s-a modificat în favoarea celor din urmă; alinierea condițiilor bancare în funcție de prețul pieței a obligat băncile la acordarea de credite în condiții mai favorabile comparativ cu perioadele precedente. În condițiile scăderii ratelor de dobândă, băncile au evitat deplasarea întreprinderilor către surse de finanțare alternative prin alinierea la prețurile pieței mai reduse. De asemenea, băncile au adaptat la condițiile concurenței și nivelul dobânzi lor acordate pentru resursele colectate de la clienți. Rezultă că adaptarea condițiilor debitoare și creditoare, în funcție de concurența de pe piață, a condus la diminuarea veniturilor bancare și majorarea cheltuielilor respectiv la reducerea profiturilor bancare.

3) Dezvoltarea operațiunilor extrabilanțiere

Una din consecințele spectaculoase ale dezvoltării operațiunilor de piață efectuate de bănci, a fost puternica dezvoltare a dimensiunii extrabilanțului. Acesta reprezintă un ansamblu de conturi anexate bilanțului și care exprimă angajamentele viitoare ale unei bănci, fără a genera fluxuri de trezorerie. Extrabilanțul cuprinde operațiuni la termen asupra devizelor și instrumente financiare la termen.

Operațiunile cu produse derivate au cunoscut o dezvoltare rapidă, volumul lor multiplicându-se de 8 ori în decursul perioadei 1990-1998. Căutarea unei acoperiri împotriva riscului de variație a ratei de dobândă a constituit motivul inițial pentru care băncile s-au angajat în operațiuni cu produse derivate, însă dezvoltarea explozivă a acestora în ultimii ani, sugerează că motivațiile băncilor nu se limitează la protejarea contra riscurilor, ci constau în operațiuni de arbitraj și de natură speculativă.

Specificul activității bancare și rolul acesteia în economia unei țări au antrenat un mod de organizare specific, concretizat în ierarhizarea instituțiilor financiar-bancare și stabilirea unei interdependențe puternice între acestea precum și în structurare a operațiunilor pe baza unor reglementări cu caracter de lege. Astfel, instituțiile bancare constituie un sistem, fiind considerate întreprinderile cel mai bine reglementate din economia unei țări.

La modul general, cadrul legislativ este reprezentat de legea bancară națională, iar în mod special, pentru țările membre ale Uniunii Monetare Europene, cadrul legislativ îl reprezintă directivele europene, transpuse în reglementări naționale. Obiectivul unei legi bancare naționale este acela de a crea condițiile unei concurențe normale și de a permite modernizarea activității bancare. La baza unei astfel de reglementări se află cadrul juridic pentru exercitarea ansamblului de activități bancare, indiferent de natura juridică a băncii. Totodată, prin legea bancară se recunoaște, în mod explicit, caracterul universal al băncilor.

În țările membre ale U.E.M. pentru a desemna activitatea bancară se utilizează noțiunea de "instituție de credit" care regrupează băncile universale și vizează mai multe categorii de instituții. Astfel, în funcție de statutul juridic și de specificul activității pot fi identificate următoarele tipuri: bănci universale, bănci mutuale sau cooperative de credit, case de economii, case de credit municipal, societăți financiare, instituții financiare specializate.

1.2 Structura sistemelor bancare

În principalele țări dezvoltate, sistemele bancare sunt eterogene, respectiv, cuprind o diversă tipologie de bănci, dar manifestă tendința de uniformizare în contextul procesului de globalizare financiară.

Din punct de vedere al organizării activității bancare și al gradului de specializare este posibilă stabilirea unei distincții între două tipuri de sisteme bancare:

sisteme bancare ale Europei continentale, puțin specializate și care funcționează după modelul băncii universale;

modelul american, aplicat și în Japonia, bazat pe principiul unei specializări stricte a instituțiilor bancare.

Modelul băncii universale este predominant în Europa continentală. O bancă universală poate fi prezentată ca o instituție care oferă o gamă largă și completă de servicii financiare: acordă credite, colectează depozite, gestionează mijloacele de plată, realizează plasamente în titluri și participații la capitalul întreprinderilor.

Modelul băncii universale s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă în care bancherii au angajat băncile în activități diverse și în special în operațiuni internaționale.

Datorită integrării financiare avansate, principiul băncii universale s-a răspândit cu ușurință, Germania putând fi citată pentru dezvoltarea celui mai complet și dezvoltat model de bancă universală. In Franța, cele mai vechi instituții bancare, precum Credit Lyonnais, Banque Nationale de Paris și ~ociere Generale au fost înf1ințate și organizate după acest model.

In SUA principiile băncii universale s-au aplicat până la reformele bancare ce au urmat crizei din anii '30. Prin cadrul legislativ introdus în 1933 (Glass-Stegal Act) s-a produs o separare funcțională și geografică a activității bancare, iar băncile comerciale (de depozit) și-au delimitat activitatea față de băncile de afaceri (de investiții). Mai recent, în 1993, prin Banking Act, băncilor americane li se interzice implantarea simultană de sucursale în celelalte state federale.

Specializarea băncilor impusă prin reglementări a antrenat o importantă fragmentare a sistemului bancar american, caracterizat printr-un număr foarte mare al instituțiilor și organismelor de credit (24000 în anul 1995, de 40 de ori mai mult decât nivelul înregistrat într-o țară europeană). În același an, în Germania funcționau 3500 de instituții, iar în Franța 600. Referitor la acest aspect, ca tendință generală se manifestă diminuarea numărului de organisme bancare și de credit. Ca urmare a crizelor bancare, din anii '90, și respectiva [alimentelor bancare, numărul instituțiilor bancare s-a diminuat cu 43% în Franța, 35% în Germania, 81 % în Suedia și 34% în SUA.

Se poate aprecia că, în prezent, are loc un proces de flexibilizare a legislației, întâlnit în sistemele bancare specializate, începând cu Marea Britanie (în anul 1986) și ulterior cu SUA ceea ce favorizează procesul de creare a unor mari bănci univers ale, ca urmare a operațiunilor de fuziune și absorbție.

În Europa, prin Directivele bancare, li se acordă băncilor posibilitatea de a avea un câmp larg de activitate, mergând de la autorizarea operațiunilor pe piața de capital, precum în cazul Franței, Italiei, Spaniei, Portugaliei, Greciei, până la pătrunderea pe piața asigurărilor, în cazul Germaniei și Franței.

Analiza comparativă cantitativă a sistemului bancar european cu cel american evidențiază următoarele aspecte: suma activelor bancare ale Franței și Germaniei depășesc o treime din activele băncilor americane; ponderea sistemelor bancare ale celor 15 țări membre ale Uniunii Europene reprezintă 40% din activele bancare mondiale; rolul băncilor în economie este sporit în Europa, unde în anul 1997, raportul dintre active le bancare și PIB reprezenta 176% în Europa, comparativ cu 69% în SUA.

Analiza sistemelor bancare pe cele 4 tipuri de instituții: bănci comerciale, bănci mutuale, case de economii și instituții specializate, evidențiază următoarele aspecte (vezi tabel 1.4) :

Tabel 1.4. Structura principalelor sisteme bancare

ponderea băncilor comerciale-este importantă într-un număr mare de țări: Marea Britanie (61,4%), Franța (58%), Japonia (47%), SUA (76%), Italia, Grecia;

rolul caselor de economii este important în Germania (36%) și Japonia (13%) unde și băncile cooperatiste dețin un rol însemnat (15% în Germania, 20% în Japonia, 35,9% în Marea Britanie);

instituțiile specializate prezintă diferențieri de la o țară la alta, în sensul că băncile ipotecare au o pondere sporită în Marea Britanie, Irlanda și Germania, iar serviciile financiare ale Poștei dețin o poziție importantă în Franța, Japonia și Germania.

Structura capitalului reprezintă un criteriu în funcție de care pot fi distinse: bănci cu capital public, cu pondere de 0% în Marea Britanie, 50% în Germania și 60% în Italia și bănci cu capital majoritar de stat în Grecia și Portugalia. În Belgia și Olanda cea mai mare pondere o dețin băncile cu capital privat.

Din punct de vedere al statutului juridic al băncilor, complexitatea care se întâlnește în cazul Germaniei, poate constitui un obstacol în operațiunile de restructurare și privatizare, precum și în operațiunile de răscumpărare sau fuziune cu instituții private.

Studiile realizate asupra sistemelor bancare din țările dezvoltate evidențiază că, în prezent, băncile se îndreaptă către modelul băncii comerciale cu acționariat privat.

Capitolul 2: CARACTERISTICI ALE SISTEMELOR BANCARE. MODELE ȘI STRATEGII BANCARE

2.1. Caracteristicile sistemelor bancare

Sistemele bancare din țările dezvoltate se caracterizează printr-o serie de trăsături, dintre care rețin atenția următoarele:

diversitate,

concentrare,

bancarizarea activității,

accelerarea operațiunilor de restructurare,

deschiderea către relațiile cu străinătatea.

a) Diversitatea unui sistem bancar rezidă în existența unui număr sporit de instituții bancare și de credit definite de legea bancară și ale căror caracteristici pot fi diferite.

Într-un sistem bancar se regăsesc atât instituții specializate într-un anume tip de clientelă sau activități, cât și bănci cu activitate universală. În funcție de dimensiunea băncilor, un sistem bancar poate cuprinde bănci de mică dimensiune precum și bănci de dimensiune internațională.

O varietate de situații se poate întâlni și în funcție de natura furnizorilor de capital, în sensul că acesta poate fi de natură publică sau privată, iar acționarii pot fi rezidenți sau nerezidenți.

Un alt factor de diferențiere a instituțiilor bancare îl reprezintă coexistența unor organisme cu personalitate juridică foarte diverse: societăți anonime, societăți de persoane, societăți cooperative.

b) Concentrarea activității bancare reprezintă o caracteristică ce poate fi cuantificată prin ponderea deținută de principalele bănci în totalul sistemului bancar și prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora. Gradul de concentrare este apreciat .prin nivelul activității (distribuire de credite, colectare de depozite) realizate de instituții bancare și de credit. Studiile evidențiază că un număr redus de bănci controlează, în mare parte, piața bancară. Între gradul de concentrare a activități bancare și numărul instituțiilor bancare se manifestă o puternică legătură, astfel: pe măsură ce numărul băncilor se diminuează gradul de concentrare bancară sporește. (după cum rezultă din tabel 1.5).

Tabel 1.5 Evoluția gradului de concentrare a activității bancare

*Sursa: Banca Reglementelor Internaționale (1997)

Rezultă că cel mai accentuat grad al concentrării se manifestă în Suedia, unde primele 10 bănci dețin 93% din activitate, iar numărul băncilor a înregistrat o puternică diminuare în perioada 1980-1997.

Un alt clasament care poate fi realizat utilizează drept criteriu fondurile proprii, în funcție de care topul băncilor în țările europene se prezintă după cum urmează:

Tabel 1.6 Clasamentul primelor 15 țări europene, după mărimea fondurilor proprii

*Sursa: The Banker Review, febr. 1998, Banca Reglementelor Internaționale

c) O altă caracteristică a unui sistem bancar și al activității bancare dintr-o economie îl constituie gradul de bancarizare. Acesta furnizează informații relevante cu privire la nivelul de dezvoltare al sistemului bancar, putând fi calculați indicatori precum numărul de conturi la vedere, numărul cardurilor bancare și numărul ghișeelor bancare. În principalele țări dezvoltate situația acestor indicatori se prezintă astfel:

Tabel 1.7 Gradul de bancarizare, conturi la vedere și carduri bancare pe locuitor

*Sursa: Banca Reglementelor Internaționale

Pentru a exprima gradul de bancarizare se determină și numărul automatelor bancare și al ghișeelor bancare la 1 milion de locuitori. Astfel, se remarcă Spania cu 681 automate și 916 ghișee bancare; Germania cu 436 și respectiv 831; Canada cu 595 și 461; SUA cu 467 și respectiv 320.

Importanță pentru caracterizarea unui sistem bancar prezintă și raportul dintre numărul angajaților bancari și numărul populației tota1e din fiecare țară. Astfel, Germania deține 9259 salariați bancari la 1 milion de locuitori, Marea Britanie 10000, Franța 7194, Spania 6369, iar _ Italia 5714. Media europeană se situează la nivelul 7194 salariați la 1 milion de locuitori.

d) Operațiunile de restructurare bancară constituie o altă caracteristică a sistemelor bancare actuale, în cadrul acestora fiind incluse fuziunile și absorbțiile, operațiunile transfronta1iere (cu străinătatea), preluările pachetului de control de către băncile străine, și operațiunile încrucișate bănci-asigurări. Dintre fuziunile realizate în ultimii ani în Europa, rețin atenția următoarele:

Tabel 1.8 Principalele fuziuni bancare europene

*Sursa: Revue Banque Strategie, nr. 157, febr. 1999

Operațiunile de fuziuni și absorbții au afectat toate categoriile de bănci, din aproximativ toate țările dezvoltate. Fuziunile bancare înregistrate în SUA în perioada 1980-1995 au implicat un număr de peste 6.300 bănci, fiind evaluate la peste 1.200 miliarde $. Particularitățile restructurărilor băncilor americane rezultă din următoarele aspecte:

băncile comerciale americane s-au concentrat pentru obținerea, în scurt timp, a unei dimensiuni internaționale, ca urmare a reglementărilor care interziceau băncilor de a interveni în afara țării de origine;

băncile de investiții americane au operat în vederea regrupării activităților de consultanță financiară și de gestionare a activelor pentru contul terților.

Cea mai importantă fuziune din istoria SUA s-a produs între banca Citicorp și societatea Travelers, ceea ce a dat naștere, în 1998, conglomeratului Citigroup, care a reunit activități de finanțe, bănci și asigurări.

În Japonia, procesul de restructurare a fost accelerat datorită amplificării crizei sistemului financiar. Primul grup bancar mondial s-a constituit, în anul 1996, prin fuziunile dintre Tokyo Bank și Mitsubishi Bank. În același an banca Sumitono a răscumpărat activele Daiwa Barrk:, din SUA ceea ce a condus la constituirea celui de-al doilea grup japonez și mondial.

Țările europene n-au fost străine de operațiunile de restructurare bancară, chiar dacă au fost de mai mică amploare și afectate mai târziu.

În Marea Britanie, acest fenomen a afectat băncile de afaceri, pe cele mutuale și comerciale. Astfel, în 1992 Midland a fost absorbită de Hong Kong Shanghai Corporation, iar în 1995 Uoyds Bank a fuzionat cu TSB Bank, dând naștere unui actor major care controlează peste 25% din conturile curente ale particularilor.

În Elveția, Union des Banques Suisess și Societe de Banque Suisse au decis să fuzioneze în 1997, noul grup rezultat fiind United Bank of Switzerland, care controlează 40% din piața bancară internă și se situează pe locul doi mondial, după valoarea activelor estimate la 3.600 miliarde franci elvețieni.

Restructurările bancare au reprezentat pentru bănci o modalitate de atingere a unei dimensiuni optime, care să asigure: eliminarea costurilor suplimentare ca urmare a organizării producției, amortizarea pe scară largă a investițiilor în noile tehnologii și lărgirea gamei de produse oferite clientelei, pentru a rămâne competitive.

Una din consecințele principale ale restructurări lor o reprezintă concentrarea sporită a sistemelor bancare și reducerea numărului de instituții bancare. Astfel, în SUA în decursul perioadei 1980-1995, numărul băncilor s-a redus de la 36.000 la 24.000, iar în Norvegia și Danemarca scăderea a fost și mai puternică, reprezentând 57% din numărul inițial al băncilor.

Dintre efectele restructurărilor este necesară aducerea în discuție a intensificării concurenței. Comportamentul băncilor în noile condiții ale globalizării și liberalizării poate face obiectul unei analize în termeni de "concurență strategică". Prin aceasta se definește ansamblul măsurilor adoptate pentru prevenirea intrării efective a unor concurenți potențiali, prin impunerea unor costuri nerecuperabile pentru candidați, încă din momentul intrării lor pe piață.

Pentru a caracteriza funcționarea actuală a industriei bancare, este recomandată utilizarea conceptului de "concurență destructivă", această formă apărând atunci· când structurile industriei favorizează existența unor capacități de producție excedentare în raport cu nevoile curente ale cererii, situație care pe piața serviciilor financiare se caracterizează în existența unui stoc excesiv de capital fix și printr-un nivel ridicat al costurilor fixe față de cele variabile.

Un proces larg răspândit în țările europene este cel de integrare a activității bancare și de asigurări în cadrul aceluiași grup fmanciar. În Belgia, Olanda și Germania s-au realizat fuziuni între instituțiile bancare și cele de asigurări. O asemenea situație se explică prin aceea că băncile sunt deosebit de interesate de investițiile realizate pe piața asigurărilor și, în plus, acestea profită de rețeaua de ghișee bancare care le conferă un avantaj decisiv comparativ cu societățile de asigurări. Produse precum asigurările de viață sunt integrate în gama produselor oferite de bănci, atât în planul acțiunilor comerciale, cât și al orientărilor strategice.

Un fenomen de dimensiuni mondiale îl constituie, în contextul globalizării financiare, criza sistemelor bancare.

De la jumătatea anilor' 80, aproape toate țările industrializate, cu excepția Germaniei, au suferit crize bancare de mare intensitate situație care s-a extins, zece ani mai târziu, și în țările Americii Latine și Asia.

La originea crizelor bancare s-a aflat un factor ce poate fi definit astfel: adaptarea cu dificultate la globalizarea financiară, respectiv manifestarea a o serie de fenomene în toate țările și care au vizat următoarele aspecte:

amploarea și rapiditatea modificărilor în materie de reglementări la mediul de desrașurare a activității;

criza piețelor mobiliare;

carențele în exercitarea controlului și supravegherii prudențiale.

Crizele bancare au afectat, în mod diferențiat, sistemele bancare. În țările nordice amploarea crizelor poate fi cuantificată prin ponderea pierderilor totale în PIB, care s-au situat între 4,2% și 6,7% în perioada 1991 -1992.

În SUA, dificultățile au înregistrat un nivel care l-a depășit pe cel din anii '30. Cantitativ, se poate estima la 1.500 bănci comerciale și 1.200 case de economii, numărul instituțiilor bancare restructurate, în perioada 1984-1995, operațiunile realizându-se sub egida unui organism însărcinat cu asigurarea depozitelor (Federal Deposit Inssurance Corporation).

În Japonia, criza financiară a fost profundă și s-a manifestat datorită acțiunii unui grup de factori din care menționăm:

bula speculativă a anilor ' 80, ceea ce a antrenat o "umflare" a activelor bancare de la 200 miliarde la 500 miliarde yeni;

rată de rentabilitate scăzută: rezultată din dezintermedieri și dereglementări produse la începutul anilor '80.

Criza financiară japoneză a atins nivelul maxim la finele anului 1997 și a continuat în 1998, prin falimentul a trei bănci de mare dimensiune.

În centrul crizelor bancare s-a aflat eroziunea rentabilitătii activitătii bancare. Astfel, corespunzător fazei crizei bancare sau fazei de restructurare, sistemele bancare din țările dezvoltate au cunoscut evoluții diferite ale rentabilității, acest criteriu de analiză evidențiind că sistemul bancar german a prezentat cea mai bună stabilitate.

Cu ocazia crizelor bancare s-a constatat scăderea generală a rentabilității, situație explicată prin aceea că băncile s-au confruntat cu transformări ale condițiilor de activitate, rezultate din mutațiile sistemului financiar, eroziune a ratei de dobândă și operațiunile de intermediere.

Dacă analiza rentabilității se efectuează prin utilizarea raportului: profit înainte de impozit/fonduri proprii, respectiv prin rentabilitatea fondurilor proprii, rezultă o ierarhizare a sistemelor bancare naționale, astfel:

Tabel 1.9 Evoluția rentabilității fondurilor proprii ale marilor bănci internaționale

În țările europene și în țările industrializate din America de Sud și Asia, crizele bancare au fost rară precedent și au debutat în Mexic, în 1994-1995, continuând cu "dragonii" asiatici în 1997.

Greutatea și amploarea se explică prin faptul că țările respective nu erau pregătite a face față regulilor jocului financiar internațional. Analizele efectuate la nivelul acestor țări evidențiază manifestarea, aproape .concomitentă, a crizelor bancare cu procesele de liberalizare financiară și economică. Izbucnirea crizelor a fost generată de pierderea încrederii investitorilor străini, care printr-o atitudine de dezangajare nu au oferit sprijin țărilor puternic îndatorate din S-E Asiei. Estimările Băncii Reglementelor Internaționale evidențiază că angajamentele exterioare ale țărilor îndatorate, Coreea de Sud, Thailanda, Indonezia, Malaezia, reprezentau 160 milioane $ în 1997, iar Japonia și țările europene totalizau 2/3 din creanțele internaționale.

Crizele succesive care s-au manifestat în ultimele două decenii au evidențiat insuficiența procedurilor de supraveghere și control asupra expunerii la risc a băncilor.

Supravegherea bancară a dobândit o dimensiune internațională, prin recomandările Comitetului de la Bâle orientate pe următoarele probleme :

supravegherea activității bancare internaționale

fixarea unor norme prudențiale minime, dintre care raportul Cooke a antrenat obligația, pentru băncile internaționale, de a dispune, cu începere din 1992, de un nivel al fondurilor proprii cel puțin egal cu 8% din riscurile antrenate de activitatea bancară ..

În urma crizei financiare din S-E Asiei, în 1997, Comitetul de la Bâle a publicat "Principiile fundamentale pentru un control bancar eficient", prin care au fost definite 25 de principii de bază, cu scopul de a servi ca puncte de referință la nivel internațional atât băncilor cât și organismelor de control.

Aplicarea normei Cooke a solicitat eforturi importante din partea băncilor, în ceea ce privește majorarea fondurilor proprii. În această situație s-au aflat băncile japoneze și franceze, care dețineau în trecut, un scăzut nivel al capitalizării; băncile anglo-saxone s-au caracterizat printr-o capitalizare ridicată, iar băncile americane au atins niveluri ale capitalizării excepționale. O situație favorabilă au prezentat băncile germane, care, datorită rezervelor bancare sporite și-au majorat progresiv raportul fondurilor proprii.

În contextul globalizării activității financiare și al specializării instituțiilor în activități aparținând unor sectoare de activitate diferite, dar interdependente (bănci, asigurări, operațiuni cu titluri), au apărut condiții care au favorizat constituirea unui organism de supraveghere bancară la nivel mondial. Astfel, din inițiativa Comitetului de la Bâle, a fost creat în 1996 un organism "Joint Forum of Financial Conglomerates", în a cărui structură intră reprezentanți ai Comitetului de la Bâle, pentru control bancar, cei ai Organizației Internaționale a Comisiilor Valorilor Mobiliare și ai Asociațiilor Internaționale a controlorilor societăților de asigurări.

În scopul menținerii securității sistemului bancar, într-un număr foarte mare de țări se utilizează asigurarea depozitelor ca instrument ce garantează încrederea deponenților. Directivele comunitare (mai. 1994) stabilesc obligația pentru toate instituțiile de credit de a adera la un sistem de garantare a depozitelor. Prin acest mecanism se asigură, în caz de faliment al băncilor, restituirea depozitelor clienților, până la limita unei sume (în Franța, 400000FF pentru un deponent) sau într-o sumă nelimitată, în cazul băncilor mutuale și al caselor de economii (în cazul Franței). În România, prin Legea nr. 88/1997 privind înființarea și funcționarea fondului de garantare a depozitelor din sistemul bancar, s-a prevăzut limita până la care sunt garantate depozitele bancare și care periodic se indexează în funcție de nivelul inflației din economie (inițial suma garantată s-a situat la nivelul de 10 milioane, în prezent nivelul depășește 100 milioane).

Mecanismul garantării depozitelor reprezintă un instrument util, dar nu se substituie intervenției băncii centrale care acționează ca împrumutător de ultim rang, în cadrul sistemului bancar. Intervenția băncii centrale este imediată și restaurează încrederea deponenților mai repede, comparativ cu plățile realizate prin sistemul de garantare al depozitelor. Pe de altă parte, băncile centrale pot lăsa să planeze unele îndoieli asupra eventualității și amplorii intervențiilor lor, conducând astfel la ameliorarea activității de gestionare a riscurilor bancare.

Sintetizând problemele prezentate, se poate concluziona că în sistemele bancare contemporane se produc o serie de modificări, dintre care semnificative sunt următoarele:

amplificarea forței marilor bănci, în contextul dezvoltări inegale a băncilor naționale și al sporirii internaționalizării activității acestora;

înlocuirea specializării băncilor cu universalizarea operațiunilor lor;

diminuarea rolului statului în activitatea băncilor, ceea ce conduce la procesul de "dezetatizare" și liberalizare a băncilor;

modernizarea tehnicilor și informaticii bancare, realizată prin introducerea în tehnica bancară a celor mai moderne produse bancare și a celor mai performante echipamente;

accentuarea proceselor de restructurare bancară, prin operațiuni de fuziuni și absorbții;

apariția unor grupuri financiare prin reunirea activităților bancare și de asigurări;

diminuarea participării băncilor la operațiunile intermediere financiară în favoarea societăților financiare și de asigurări;

manifestarea crizelor în sistemele bancare aparținând statelor dezvoltate, în contextul globalizării financiare.

Restructurarea sistemelor bancare constituie, de asemenea, o trăsătură atât a economiilor dezvoltate cât și a celor aflate în proces de tranziție. Experiența mexicană în domeniul reformei și privatizării bancare, când un număr de 18 bănci au fost trecute sub controlul unor grupuri private, evidențiază că operațiunea trebuie să se realizeze într-un anumit cadru metodologie. În acest sens departamentul de infrastructură financiară din cadrul BERD pentru restructurarea băncilor utilizează atât metode interne sau bilanțiere, cât și metode externe.

În prima categorie de metode se înscriu operațiuni precum:

recapitalizarea băncilor;

împrumuturi de referință (procedeu aplicat și în Polonia unui număr de 9 bănci reprezentative );

negocierea bilaterală între bănci și clienți.

Restructurarea externă se poate realiza prin modificarea structurii bancare, respectiv prin reducerea pierderilor din totalul creditelor acordate și prin implicarea instituțiilor guvernamentale în procesul de restructurare.

2.2. Modele și strategii bancare

Analiza sistemelor bancare naționale din țările dezvoltate evidențiază că acestea sunt foarte diferite și constituite dintr-o mare varietate de instituții, cu precădere în cadrul spațiului financiar european.

În acest context, s-a formulat întrebarea dacă procesul de globalizare financiară care se traduce prin emergența progresivă a unei industrii bancare mondiale, nu va favoriza o tendință de uniformizare a sistemelor bancare, pe baza unui model dominant de bancă.

Referitor la acest aspect, în literatura de specialitate s-au conturat două concepții, respectiv două modele de bancă pentru perioada viitoare și anume: banca dividende și banca fragmentată.

Modelul băncii dividende a fost lansat în anul 1995 de către autorul Henry de Carmoy, care propune un model al băncii capitaliste, generalizat, deja, în acel moment în SUA, ca urmare a crizei bancare din anii '80 și în Marea Britanie, după restructurarea sistemului bancar.

Obiectivul prioritar al băncii dividende este rentabilitatea fondurilor proprii. În opinia autorului, maximizarea câștigului acționariatului face ca banca secolului XXI, să fie o întreprindere obișnuită sub rezerva respectării regulilor prudențiale. Pentru atingerea obiectivului amintit, băncile trebuie să adopte și anumite strategii, respectiv să se orienteze spre segmentele de piață cele mai rentabile. De asemenea, este necesară cunoașterea detaliată a costurilor și rentabilitatea operațiunilor bancare, precum și tarifarea precisă și personalizată ·a clientelei. Totodată, se impune transparența contabilității și a rezultatelor spre buna informare a acționarilor. O altă necesitate strategică a băncii dividende este căutarea unei dimensiuni optime, ceea ce implică modificări în concentrarea industriei bancare. Reușita actuală a băncilor anglo-saxone este rezultatul funcționării pe baza modelului de bancă amintit. Referitor la dimensiunea optimă a băncilor există controverse asupra acestui subiect, întrucât fuziunile și absorbțiile din domeniul bancar au generat grupuri financiare de mari dimensiuni. Studiile evidențiază că randamentele bancare sunt crescătoare, pe măsura ce dimensiunea se majorează, respectiv costurile unitare ale producției scad odată cu creșterea dimensiunii. Pentru bancă, cel mai important este să satisfacă cererile de prestări de servicii solicitate de clienți, din acest punct de vedere, cel mai bine putând răspunde banca de dimensiune medie.

Previzionarea evoluției sistemelor bancare este realizată prin luarea în considerare a băncilor de dimensiune variabilă, întrucât nu există argumente după care mărimea băncii este un criteriu absolut al eficacității.

Din punct de vedere al normei de rentabilitate care se impune băncilor, modelul "bancă-dividende" propune 15%. În momentul actual acest nivel este atins doar de băncile internaționale cotate la burse sau supuse ratingului, deoarece mediul economic nu permite atingerea unui nivel al rentabilității de 15% pentru capitalul investit decât printr-o selectare severă a riscurilor proprii. In sectorul bancar, o norma de rentabilitate de 15% antrenează diminuarea ofertei de finanțare și este puțin realistă. Asemenea considerente pledează în favoarea unor sisteme bancare diversificate, cu obiective ale rentabilității diferențiate după natura activității și a riscurilor.

În perspectiva impunerii modelului "bancă-dividende", diversitatea sistemelor bancare se va menține, întrucât vor persista motivele care au stat la originea creării unei concurențe între bănci. Alături de această caracteristică, sistemele bancare își vor menține și un grad de specializare sporit.

La bază specializării se află legislațiile bancare naționale foarte diferite, care exercită o puternică influență asupra structurii bancare. Modelul băncii universale, deplin diversificate este predominant în Europa continentală, în timp ce specializarea și separarea băncilor pe principale tipuri de activități, s-a generalizat în SUA, Marca Britanie și Japonia. Obiectivul major al restructurării bancare este acela de a îmbina avantajele diversificării, proprie băncilor universale, cu cele ale unei bune specializări, ca factor ce exprimă o eficiență sporită a activității.

Modelul băncii fragmentate, a fost propus de către economistul american L. Bryan, fiind conceput ca un mod de regândire asupra noțiunii de intermediere clasică, prin separarea completă a activităților de depozit și de creditare. Diferitele funcții ale unei bănci trebuie să fie exercitate de entități juridice distincte care alcătuiesc de sine stătător, o bancă. După opinia autorului, banca fragmentată este mai performantă, în măsura în care fiecare funcție bancară este luată în considerare de o categorie de operatori specializați și competitivi în domeniul activității lor. Deja, în activitatea unor bănci se identifică aspecte ale băncii fragmentate, prin aceea că își exprimă oferta de produse și servicii financiare, prin încredințarea acestora unor firme din exteriorul băncii. Pot fi citate în acest sens, funcțiile de intermediare bancară. De asemenea. procesul de gestionare a riscurilor se realizează prin acceptare și negociere cu clienții, prin metoda scoringului, ceea ce înseamnă o subnegociere a funcțiilor băncii. Același proces se manifestă și în sectorul mijloacelor de plată și al moneticii, fiind cunoscute acordurile încheiate de bănci cu societăți specializate.

Pentru următorul deceniu se estimează că modificările tehnologiei vor afecta relația "bancă-clienți" ceea ce s-a produs deja, în anumite țări o dată cu dezvoltarea "băncii la distanță" .

Acest model re curge la o serie de instrumente bazate pe telefonie și informatică, prin care se efectuează trei categorii de operațiuni bancare: gestionarea mijloacelor de plată, distribuirea . de credite, gestionarea economiilor.

Modelul "băncii la distanță" a apărut în anul 1989, în Marea Britanie, unde Midland Bank a propus o formulă de bancă pentru toate operațiunile bancare curente constituindu-se o filială independentă "First Direct" care, în prezent, gestionează mai mult de 500.000 clienți, printr-o platformă telefonică. Propunerea formulată de banca engleză s-a fondat pe studiile care indicau faptul că 50% dintre clienți nu și-au întâlnit niciodată responsabilul bancar, iar 40% dintre clienți se plângeau de lipsă de atenție din partea agentului bancar. Prin "banca la distanță" se înregistrează un nivel mai scăzut al costului, decât în relația dintre bancă și agent. Sistemul furnizează un instrument de vânzare mai bun, care permite majorarea frecvenței contractelor cu fiecare client și oferă mijloace de măsurare a rentabilității clientului pentru toate produsele și serviciile pe care le utilizează. First Direct a dobândit un loc de primă importanță pe piața băncilor la distanță, în Europa, la baza succesului aflându-se trei factori: informatică comercială integrată perfect în platforma telefonică; strategii bazate pe calitatea serviciilor și selectarea riguroasă a clientelei (mai mult de 40% din cererile de deschidere a conturilor sunt refuzate).

În eforturile neîncetate ale băncilor de a atrage noi clienți, tehnologiile de informatică și comunicare (TIC) joacă un rol din ce în ce mai important conducând la modelul "băncii virtuale" .

Noile tehnologii ridică probleme importante băncilor, din punct de vedere al strategiilor comerciale și organizaționale care dacă sunt greșit soluționate ar putea antrena efecte nefaste. Dintre riscurile pe care TIC le comportă, enumerăm următoarele:

natura relației bancă-client va fi transformată facilitând "migrația consumatorului";

clienții, tot mai exigenți, vor fi preocupați de cumularea unor avantaje pe care le oferă diferiții actori ai sistemului financiar;

banca virtuală va antrena distanțarea clientului față de bancă și depersonalizarea relațiilor băncii cu clienții.

În noul context reușita băncilor va pune accentul tot mai mult pe inteligența și competența oamenilor care compun noile tehnologii. Dezvoltarea tehnologiilor TIC modifică regulile concurenței, în sensul că favorizează operațiunile de compensare directă între firme ceea cea va diminua fluxurile din sistemul bancar. De asemenea, modelul "băncii virtuale" poate favoriza decalajul dintre diferitele sisteme informatice mondiale, va majora viteza de transfer a fondurilor, și, de asemenea, va reduce volumul intermedierii financiare.

Operațiunile de restructurare bancară pot fi analizate și din punct de vedere al impactului acestora asupra strategiei și gestiunii bilanțului.

Prima strategie care poate fi evidențiată este cea de ameliorare a poziției pe piață a băncilor și corelația cu rentabilitatea fondurilor proprii. Mediul bancar condamnă, în prezent, strategiile de creștere a volumului activității, care antrenează, atât un proces de concurență distructivă, cât și o scădere a rentabilității fondurilor proprii, favorizând în schimb sporirea concentrării bancare însoțită de reduceri importante ale costurilor.

Pentru băncile europene se poate stabili o corelație între gradul de concentrare a industriei bancare și nivelul rentabilității. Informațiile oferite de Morgan Stanley Dean Witter evidențiază că fuziunile realizate pe o piață națională se traduc printr-o concentrare, care ameliorează rentabilitatea și reduce coeficientul de exploatare, prin diminuarea costurilor legate de funcționare, ca urmare a fuziunilor back-office-urilor și a închiderii agențiilor. De asemenea, mijloacele de plată (cecurile, efectele comerciale, cardurile bancare), sunt tratate "industrial", antrenând reduceri ale costurilor informatice, prin introducerea noilor tehnologii: banca la domiciliu și internet.

Strategiile bazate pe o dimensiune optimă a băncii presupun și un câștig de productivitate, care rezultă din integrarea serviciilor, raționalizarea rețelei, realizarea în comun a unor investiții tehnologice. Asemenea raționalizări antrenează eliberări ale efectivelor, care se situează între 15% și 25% din nivelul existent inițial. Astfel, în cazul Elveției, fuziunea realizată, în 1997, între Uniunea Băncilor Elvețiene și Societatea Bancară Elvețiană (UDS și BSF) a fost acompaniată de un proiect de reducere a personalului de 13.000 angajați anual, în decursul a 4 ani, ceea ce înseamnă un total de 56.000 persoane. De asemenea, în Marea Britanie, fuziunea în care a fost implicată Lloyds Bank a antrenat închiderea a 200 de bancomate și a 3000 de agenții.

In aceste condiții, se poate aprecia că operațiunile de fuziuni antrenează și inconveniente, care se regăsesc la nivelul clientelei, și dificultăți operaționale, explicându-se de ce anunțarea unor asemenea operațiuni se soldează cu o degradare a notațiilor agențiilor de rating.

Se poate concluziona ca strategiile bazate pe creșterea volumului activității prin fuziuni și absorbții, par a fi suspecte, într-un context concurențial accentuat și într-un mediu prudențial în care atenția este orientată către menținerea constantă a raportului profit/fonduri proprii.

Strategiile bazate pe îmbogățirea gamei de produse, creșterea gradului de pătrundere în rândul clientelei și punerea în evidență a câștigurilor de externalități, constituie" un al doilea tip de intervenție strategică. Prin politica denumită "one stop shopping" banca propune clienților săi o gamă largă de produse, care angajează întregul bilanț și integrează toata gama de instrumente de finanțare: acțiuni, datorii subordonate, credit revolving, emisiunile de obligațiuni, sindicalizarea împrumuturilor.

Pentru băncile comerciale, această strategie se traduce prin propunerile către clienți, persoane fizice, atât a unor servicii tradiționale (depozite, împrumuturi), precum și produse noi de economisire, contracte de asigurări, contracte de prevedere, de călătorie .

În acest context, poate fi plasată strategia "bancassurance" concretizată în fuziuni celebre între bănci și societăți de asigurări, prin intermediul cărora băncile utilizează rețeaua de agenții și informațiile despre clienți în vederea comercializării, la un cost scăzut, a produselor de asigurări. În acest mod, băncile sunt preocupate mai puțin de serviciile de asigurare căutând o remunerare corespunzătoare sub forma comisioanelor de distribuire a acestor produse. Totodată, băncile găsesc, astfel, noi surse de venituri, gradul de fidelitate al clienților sporește iar diversificarea ofertei de produse și servicii facilitează o poziție avantajoasă pe piață.

În cadrul acestei strategii trebuie evidențiate și operațiunile de achiziționare de către marile bănci comerciale a unor societăți de gestionare a activelor sau a unor societăți specializate în titluri. Astfel, băncile urmăresc dezvoltarea de noi filiale specializate în cele două tipuri de activitate, prin utilizarea rețelei de distribuție proprie.

Exemplul cel mai elocvent al eșecului strategiei de diversificare a gamei de servicii și produse bancare îl oferă fuziunea dintre societățile americane Travelers și Citibank, care a condus la înființarea grupului Citigroup, considerat cel mai mare conglomerat financiar. Inițial, a fost adoptată strategia de "cross selling", respectiv vânzare încrucișată a produselor de ansamblu ale grupului de către fiecare client al acestuia. Succesul nu a fost asigurat, întrucât obținerea sa ar fi necesitat dincolo de operațiunile de fuziune și absorbție, și o reorganizare operațională, un efort considerabil de formare a agenților, precum și o modificare a culturii întreprinderii.

Diversificarea constituie a strategie care asigură o mai bună repartizare a riscurilor bancare. Diversificarea surselor de profit permite o mai bună rezistență a băncilor la dificultățile conjlincturale. O asemenea strategie poate fi abordată după criteriul geografic, la nivelul unei țări, fie la nivelul internațional sau intercontinental (Credit Social de France/Credit Commercial de Belgique, ABN-AMRO, Standard Federal Corporation).

Diversificarea activității este necesară acelor bănci care exercită o "meserie" puțin riscantă, dar au rentabilitate medie și doresc să participe prin "preluări de participație" la activitatea unei bănci de investiții mai riscante, dar cu o rentabilitate a fondurilor proprii ridicată. Din această perspectivă, pot fi citate operațiunile de achiziție ale Băncii Indosuez de către Credit Agricole, ale Societății Warburg de către Swiss Bank Corporation., ale Barings de către ING etc. O asemenea strategie vizează alocarea fondurilor proprii prin corelația dintre rentabilitate și risc, prin asocierea unei bănci specializate cu o bancă de investiții.

Preocupările strategice ale băncilor care n-au obținut rezultatele estimate nici prin sporirea volumului activitățile și nici prin diversificare, au condus la specializare, ca strategie total opusă celei de diversificare. Băncile sunt preocupate de cedarea unei părți din propriile activități, în vederea concentrării pe un număr redus de servicii, preferând dezinvestirea și utilizarea capitalului disponibil în activități cu o rentabilitate sporită.

Unele bănci au cedat activitatea comercială sau rețeaua de ghișee automate (Paribas a cedat activitatea de bancă de rețea băncii Societe Generale), sau au abandonat sectoare întregi de activitate. Astfel, în domeniul cardurilor bancare s-au produs cesiuni importante de portofolii ca de exemplu: Bank of New York care a cedat 4 miliarde $ active Băncii Chase Manhattan.

Strategia "specializării" creează o piață a activității bancare, în cadrul căreia băncile vânzătoare renunță la acele profesii considerate marginale, iar cele cumpărătoare le achiziționează în vederea obținerii unei dimensiuni optime a activității sau a îmbunătățirii rentabilității. Prețul unor asemenea tranzacții este deseori ridicat, întrucât nu se fundamentează pe rezultatele anterioare ale societății cedante ci pe anticiparea unor profituri considerabile.

Într-o asemenea alternativă, a opțiunii între diversificare și specializare, nu pot fi fixate reguli generale, fiind necesare flexibilitatea și pragmatismul, respectiv adaptarea la modificările mediului și analiza concurențială a avantajelor comparative.

Capitolul 3: CONCENTRAREA BANCARĂ. FUZIUNI BANCARE

3.1. Definire și tipuri de fuziuni bancare

Putem defini fuziune a ca fiind "unirea":

a două sau mai multe firme în urma căreia se formează o companie complet noua. Activele si datoriile firmelor care au fuzionat sunt preluate de noua companie.

dintre o companie mamă și una din filialele sale.

a două sau mai multe companii în care activele și datoriile firmei fuzionare sunt preluate de noua firmă.

În concluzie, fuziunea se face prin absorbirea unui grup de către un alt grup sau prin contopirea a două ori mai multe grupuri pentru a alcătui un grup nou.

Grupul nu își încetează existența în cazul în care o parte din patrimoniul său se desprinde și se transmite către unul sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel ființă. Grupurile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a început repartiția între membri a părților ce li s-ar cuveni din lichidare.

Tipuri de fuziuni

În concepția legislației românești în domeniul concurenței, în sfera noțiunii de concentrare economică sunt incluse trei mari categorii de operațiuni: fuziunile, achizițiile prin dobândirea controlului și crearea de societăți in comun concentrative .

Fuziunile pot avea loc prin:

• contopire: atunci când doi sau mai mulți agenți economici se reunesc intr-un nou agent economic și încetează să mai existe ca persoane juridice distincte;

• absorbție: atunci când un agent economic este înglobat de un alt agent economic, acesta din urma păstrându-și personalitatea juridică, în timp ce primul încetează să mai existe ca persoană juridică;

• fuziune de facto: atunci când doi sau mai mulți agenți economici independenți, deși își păstrează personalitatea juridică, își combină activitățile, creând un grup care se manifestă concurențial ca o singură entitate economică, în absența unui act juridic legal.

Fuziunile se sprijină pe diferite rațiuni, spre exemplu, creșterea eficienței economice sau dobândirea puterii de piață, diversificarea, extinderea pe diferite piețe geografice, promovarea mecanismelor financiare și de cercetare-dezvoltare.

Fuziunile sunt clasificate in trei categorii: fuziuni orizontale, fuziuni verticale și fuziuni conglomerate.

l. Fuziunea orizontală se referă la asocierea între agenți economici concurenți (care produc și comercializează aceleași produse pe piața relevantă). Dacă sunt reprezentative ca mărime, fuziunile orizontale pot reduce concurența pe piață, fiind deseori sub supravegherea autorităților de concurență.

2. Fuziunea verticală are loc între agenți economici care operează la nivelul diferitelor stadii de producție, de la materiile prime până la produsele finite, aflate în faza de distribuție (spre exemplu o fuziune între un agent economic ce operează pe piața serviciilor de foraj-sonde și un agent economic ce activează în sectorul de rafinare a petrolului). Efectul acestora se concretizează, de obicei, în creșterea eficientei economice, deși uneori pot avea un impact anticoncurențial.

3. Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de agenți economici aflați în sectoare neînrudite (spre exemplu între un producător de produse alimentare și un producător de utilaje pentru industria energetică). O fuziune poate crea sau consolida puterea de piață sau poate înlesni exercitarea ei numai dacă ea sporește semnificativ gradul de concentrare a pieței și dacă are ca efect o piață concentrată, definită și măsurată corect. Fuziunile, care fie nu măresc semnificativ gradul de concentrare a pieței, fie nu duc la acest rezultat, nu necesită de obicei continuarea analizei.

3.2. Luarea deciziei si derularea procesului de fuziune

Fuziunea se hotărăște de fiecare grup, în condițiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al grupului. Fuziunea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a grupului care își încetează existența și transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului său către grupul ori grupurile rezultate din fuziune, în starea în care se găsește la data fuziunii, în schimbul atribuirii de părți de interes ale acestora către membrii grupului care încetează și, eventual, a unei sume în bani care nu poate depăși 10% din valoarea nominală a părților de interes atribuite.

În baza hotărârii adunării generale a membrilor fiecăruia dintre grupurile care participă la fuziune, administratorii acestora întocmesc un proiect de fuziune care va cuprinde:

denumirea și sediul tuturor grupurilor participante la operațiune;

fundamentarea și condițiile fuziunii;

c) stabilirea și evaluarea activului si pasivului, care se transmit grupurilor beneficiare;

d) daca este cazul, modalitățile de predare a părților de interes și data de la care acestea dau dreptul la dividende;

raportul de schimb al părților de interes și, dacă este cazul, cuantumul sultei;

f) data situației financiare de fuziune care va fi aceeași pentru toate grupurile participante;

g) orice alte date care prezintă interes pentru operațiune.

Proiectul de fuziune semnat de reprezentanții grupurilor participante, se depune la Oficiul Registrului Comerțului unde este înmatriculat fiecare grup, însoțit de o declarație a grupului care încetează a exista în urma fuziunii despre modul cum a hotărât să stingă pasivul sau.

Proiectul de fuziune vizat de judecătorul-delegat, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părților, integral sau în extras, potrivit dispoziției judecătorului-delegat sau cererii parților, cu cel puțin 30 de zile înaintea datelor ședințelor în care adunările generale urmează a hotărî asupra fuziunii.

Oricare creditor al grupului care fuzionează, având o creanță anterioară publicării proiectului de fuziune, poate face opoziție în condițiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Opoziția suspendă executarea fuziunii până la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, în afara de cazul în care grupul debitor face dovada plății datoriilor sau oferă garanții acceptate de creditori ori convine cu aceștia un aranjament pentru plata datoriilor.

Administratorii grupurilor care fuzionează vor pune la dispoziția membrilor, la sediul grupurilor, cu cel puțin o luna înainte de data ședinței adunării generale:

a) proiectul de fuziune;

b) darea de seama a administratorilor, în care se justifică, din punct de vedere economic și juridic, necesitatea fuziunii, și se va stabili raportul de schimb al părților de interes;

c) situațiile financiare împreună cu rapoartele de gestiune pe ultimele trei exerciții financiare, precum și cu 3 luni înainte de data proiectului de fuziune;

raportul cenzorilor;

e) evidența contractelor cu valori depășind 100.000.000 lei, in curs de executare, și repartizarea lor, in caz de divizare a grupului.

Membrii vor putea obține gratuit copii de pe actele enumerate mai sus sau extrase din ele.

În cazul fuziunii prin absorbire, administratorii grupului absorbit răspund civil față de membrii grupului absorbit pentru pagubele pricinuite acestora, datorită erorilor comise în cadrul operațiunii de fuziune.

În cel mult două luni de la expirarea termenului sau, după caz, de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, adunarea generală a fiecăruia dintre grupurile participante va hotărî asupra fuziunii.

Actele constitutive ale grupurilor nou-înființate prin fuziune se aprobă de adunarea generală a grupului sau a grupurilor care își încetează existența.

Actul modificator al actului constitutiv al grupului absorbant se înregistrează în registrul comerțului în a cărui circumscripție își are sediul grupul și, vizat de judecătorul delegat, se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare în Partea a IV-a, pe cheltuiala grupului.

Publicitatea pentru grupurile absorbite poate fi efectuată de grupul absorbant, în cazurile în care acele grupuri nu au efectuat-o in termen de 15 zile de la vizarea actului modificator al actului constitutiv al grupului absorbant de către judecătorul-delegat.

Fuziunea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii unuia sau mai multor grupuri noi, la data înmatriculării în registrul comerțului a noului grup sau a ultimului dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerțului a mențiunii privind majorarea capitalului social al grupului absorbant.

În cazul fuziunii prin absorbție, grupul absorbant dobândește drepturile și este ținut de obligațiile grupului pe care îl absoarbe, iar în cazul fuziunii prin contopire, drepturile și obligațiile grupurilor care își încetează existența trec asupra noului grup astfel înființat.

Grupurile care dobândesc bunuri prin efectul divizării răspund față de creditori pentru obligațiile grupului care și-a încetat existența prin divizare, proporțional cu valoarea bunurilor dobândite, în afara de cazul în care prin actul de divizare s-au stabilit alte proporții.

Fuziunea băncilor se va efectua potrivit dispozițiilor legale, precum și cu respectarea reglementărilor Băncii Naționale a României.

Fuziunea se poate realiza:

între două sau mai multe bănci;

între bănci și instituții emitente de monedă electronică;

între bănci și instituții financiare;

între bănci și entități prestatoare de servicii auxiliare sau conexe.

Fuziunea si divizarea sunt supuse aprobării prealabile a Băncii Naționale a României.

Dacă în urma procesului de fuziune a unei bănci rezultă instituții de credit noi, acestea sunt obligate să obțină autorizația de funcționare din partea Băncii Naționale a României.

3.3. Fuziunile – modalitate de transformare a „uriașilor” bancari în „giganți”

Moda sfârșitului anilor '90 revine. Atunci au avut loc cele mai multe fuziuni de bănci, creând instituții de dimensiuni nemaiîntâlnite anterior. Pentru afacerile bancare mondiale se pare însă ca "prea mare" nu există, uriașii pieței pregătindu-se, din nou, sa devină chiar mai mari decât sunt.

Despre afacerile proprii, cei mai mari bancheri din lume nu vorbesc nici in milioane de dolari, nici in zeci sau sute de miliarde, ci in trilioane de dolari.

La începutul anului viitor, în Japonia, se va forma cea mai mare bancă din lume. Cu active totale de 1,73 trilioane de dolari, aceasta va detrona vechii lideri mondiali, Citigroup și UBS. Noul gigant va fi creat prin fuziunea Mitsubishi Tokyo Financial Group (MTFG), a doua bancă din Japonia și a douăsprezecea din lume după activele totale, cu UFJ Holdings (locul patru în Japonia și 21 mondial).

Din România, dimensiunile unei astfel de entități sunt greu de imaginat. Activele totale însumează mai mult decât PIB-ul tării noastre din ultimii 20 de ani, iar valoarea tranzacției, circa 30 miliarde de dolari, înseamnă de aproape zece ori mai mult decât prețul ce ar putea fi plătit pentru pachetul majoritar la BCR.

Nici genul activităților bancare derulate, mult mai sofisticate (investment banking), nu sunt foarte familiare României. În ciuda dimensiuni lor uriașe, cea mai mare bancă din lume va avea totuși doar de opt ori mai mulți angajați decât CEC (72.000, după ce vor fi tăiate 6.000 de posturi), și mai puține filiale (1.000) decât numărul de unități teritoriale ale casei noastre de economii. Alt gen de afacere, alți bani … Japonezii nu sunt singurii care vor să crească prin fuziuni și achiziții.

Gigantul Citigroup, care a mai preluat de-a lungul anilor numeroase alte instituții financiare, intenționează acum să se extindă pe piața celei mai mari economii europene, potrivit președintelui Citibank Germania, Sue Hamet. Posibile ținte: Berliner Bank și Bankgesellschaft Berlin. Cea din urmă fusese la începutul anilor 2000 și în vizorul Deutsche Bank.

Campioni ai încercărilor ratate de fuziune, Deutsche Bank a mai încercat să preia Dresdner Bank, BHF Bank, Commerzbank sau Postbank. Între timp, achizițiile s-au aranjat, dar cu alți jucători. Commerzbank a cumpărat Eurohypo, pentru 4,5 miliarde de euro, iar Postbank va lua BHF, a doua bancă germană, pe credite ipotecare.

Un alt gigant bancar, Rabobank Group din Olanda, care fusese interesat și de CEC-ul nostru, dar care a renunțat să mai participe la privatizare, analizează posibilitatea de a prelua integral banca elvețiană Sarasin, unde deține acum 28% din acțiuni. Pe elvețieni puseseră ochii și alți olandezi – ABN Amro, însă fără rezultat.

O fuziune transfrontalieră deja parafată, care a făcut furori în Europa, s-a încheiat între UniCredito Italia si HVB. Noua instituție va avea active de 770 milioane de euro, peste 7.000 de filiale, va deveni principala bancă din Europa Centrală și de Est, dar și lider de piață în Italia, Germania și Austria.

Motivele pentru care marile bănci internaționale au reintrat în furia fuziunilor și achizițiilor sunt numeroase. Se caută extinderea geografică a portofoliului de servicii și a produselor mai rapid decât s-ar reuși prin creștere organică. În plus, prin creșterea capitalului, băncile își pot majora capacitatea de îndatorare și volumul creditelor acordate. Pentru competiție, fuziunea rivalilor este o veste cu atât mai proastă cu cat aceștia sunt mai mari. Nici pentru clienți scăderea competiției pe piață nu sună mereu bine. Chiar dacă vor avea acces la mai multe produse, poziția dominantă a unui număr mic de bănci le permite acestora să "dicteze" condițiile și prețul fără teama de concurență.

Cea mai prezentă motivație pentru marile fuziuni bancare este, însă, necesitatea reducerii costurilor.

Banca absorbită are, de regulă, probleme. În cazul UFJ Holdings, care va fi preluată în Japonia de MTFG, problema este rata mare de neperformanță a creditelor.

Pentru HVB, necazul sunt pierderile din Germania, profituri având doar Banc Austria, foarte activă în Europa Centrală și de Est. Nimeni nu se teme însă mai mult de o fuziune decât angajații. Cea mai mare bancă din lume va concedia 6.000 de salariați, tot atâția urmând să plece și de la Unicredit-HVB.

TOPUL „GREILOR” MONDIALI se prezintă astfel:

• Și clasamentul mondial în funcție de capitalizarea de piață a grupurilor financiare are același lider, Citigroup, cu 246,2 miliarde de dolari în 2004 ;

• Poziția secundă în același top revine Bank of America, aceasta având 187 miliarde de dolari;

• Britanicii de la HSBC sunt singurii care au amenințat până acum supremația americană pe podium, cu o capitalizare de piață de aproape 180 miliarde de dolari. Din urmă vin puternic însă tot două instituții americane, lP Morgan și Wells Fargo, ambele cu peste 100 miliarde de dolari.

Capitolul 4: FUZIUNILE ÎN SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

Aderarea la Uniunea Europeană ne va lăsa cu mai puține bănci decât în prezent.

Nu este vorba de falimente, ci de începerea unui proces de întărire în fața concurenței, prin achiziții și fuziuni bancare.

Sectorul bancar este considerat cel mai bine pregătit în vederea integrării în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, specialiștii estimează că, pe termen mediu și lung, băncile fără resurse proprii mari sau fără un mare acționar în spate nu vor rezista. A fost avansată și o cifră: până in 2009 vor rămâne pe piață aproximativ 15 bănci. Asta nu înseamnă că se va repeta istoria de la sfârșitul anilor '90, ci doar că va fi demarat un întreg proces de achiziții și fuziuni.

Capitalizarea – principala problemă. Experții din domeniu consideră că toate băncile românești vor trebui să aibă în vedere sporirea capitalului. Din păcate, multe dintre instituțiile de profil de pe piața româneasca nu au un nume care să le facă atractive în fața unor eventuali investitori. În fata concurenței băncilor mari din Europa, ele se vor stinge în liniște.

Anul 2006 este considerat un reper pentru intensificarea competiției în sistemul bancar. La început vom asista la diversificarea produselor oferite clienților – unde băncile străine vor avea un rol important, pentru ca mai târziu procesul sa "degenereze", încheindu-se cu reducerea numărului de bănci.

Legea competiției. Potrivit unui sondaj referitor la evoluția sistemului bancar, realizat de Banca Națională a României, privatizarea este factorul care are cea mai mare influență asupra sistemului bancar, în timp ce, pe termen mediu, prima poziție revine achizițiilor și fuziunilor.

Atât pe termen scurt, cât și mediu, se arată in sondajul BNR, cele mai importante avantaje competitive sunt considerate conducerea băncii și personalul calificat. În plus, participanții la sondaj cred că, in următorii cinci ani, și tehnologia va avea un rol important în competiția bancară. În consecință, majoritatea celor intervievați sunt convinși ca numărul băncilor se va reduce.

4.1. România – punct nodal al afacerilor bancare

Achiziții și fuziuni, apariția de noi concurenti si un ritm accelerat de dezvoltare a afacerilor sunt cateva previziuni facute de bancherii din Romania.

Tara noastra ar putea sa devina un punct nod al al afacerilor bancare in zona. Optimismul este determinat de potentialul pe care il are piata, pe faptul ca pentru moment suntem mult in urma fata de media europeana.

In urmatorii zece ani Romania ar trebui sa recupereze insa distanta si sa ajunga din urma gradul de bancarizare, mediu, al Uniunii Europene. Aceasta ar insemna o crestere de 5-7 ori fata de nivelul actual, daca este sa luam in considerare doi dintre indicatorii importanti: ponderea active lor si a creditului in PIB.

Potential. Romania nu ar trebui sa se multumeasca cu cresterea datorata recuperarii distantei. Ea ar putea sa devina un punct nodal al afacerilor bancare in sud-estul Europei.

Avantajul tarii noastre, pe care tarile din jur nu-l pot atinge, este acela ca are o masa critica de peste 20 de milioane de clienti. Activitatile de procesare, customer service, precum si alte servicii de suport s-ar putea concentra la noi. Pentru aceasta insa, avem nevoie de politici fiscale si monetare foarte clare si predictibile, precum si de reglementari bancare t1exibile, orientate catre piata, considera managerul.

Specializare. Primele vizate pentru fuziuni si achizitii sunt bancile mici, cu o cota de piata mai mica de l %. Dezvoltarea organica va cunoaste fuziuni importante. Vom avea tot mai multe banci specializate, banci de nisa sau institutii de credit. Se vor dezvolta parteneriate strategice intre bancile din Romania, dar si intre bancile din Romania si bancile globale care nu au prezenta in Romania.

Bancile care nu castiga privatizarea sunt si ele asteptate prin investitii directe sau prin preluari. Semnalul achizitiilor importante a fost deja dat. Valoarea tranzactiei prin care Bank Austria Creditanstalt (BA-CA) a preluat pachetul majoritar de actiuni la Banca Tiriac a fost de 248 de milioane de euro, suma ce include si o serie de costuri aditionale de achizitie, potrivit raportului financiar trimestrial al HVB Group.

4.2. UniCredit, HVB și Banca Tiriac își unesc forțele: 3 bănci, 2 etape, o fuziune

Banca italiană UniCredito a preluat grupul bancar german HVB pentru 20 de miliarde de euro

Unul dintre principalii ofertanti din privatizarea Bancii Comerciale Romane, HVB – Austria Creditanstalt, pare sa fi iesit din cursa in urma "inghitirii" sale de catre banca italiana UniCredito, un alt mare concurent la preluarea BCR.

Unicredito a preluat grupul bancar german HVB, in cadrul unei tranzactii in valoare de aproape 20 de miliarde de euro (mai exact 24,5 miliarde de dolari) care va reprezenta cea mai mare preluare transfrontaliera europeana de pana acum.

Managementul sucursalei romanesti a fost chemat in Italia pentru comunicarea noilor linii ale grupului. In tranzactie a fost preluat si concurentul la privatizarea BCR, HVB – Austria Creditanstalt

Preluarea HVB de Unicredito vesteste mai multe fuziuni bancare internationale

Dupa ce Unicredito SpA, cel mai mare grup bancar italian, a anuntat in mod oficial preluarea HypoVereinsbank Group (HVB), al doilea grup bancar german, in urma careia ia nastere una dintre cele mai importante banci din Europa, mai multe grupuri bancare pregatesc fuziuni, datorita incetinirii cresterii economice europene.

Francezii de la BNP Paribas SA intentioneaza sa achizitioneze Commercial Federal Corp. din SUA pentru 1,36 miliarde de dolari (1,13 miliarde de euro), prin subsidiara BancWest Corp.

Pretul oferit de Unicredito a fost o prima de 16,9 procente comparativ cu valoarea inregistrata de actiunile HVB in ultimele trei luni, ridicand valoarea agregata a tranzactiei la 15,4 miliarde euro. De asemenea, pentru diviziile HVB din Austria (Bank Austria) si Polonia (BPH), Unicredito va oferi separat 19,92 actiuni obisnuite Unicredito pentru fiecare actiune Bank Austria si 33,13 actiuni obisnuite Unicredito pentru fiecare actiune BPH.

Directorul executiv al Deutsche Bank, losef Ackermann, a declarat ca banca sa "este gata sa preia banci din pietele in care este prezenta banca germana si chiar din noi piete, in prima instanta din pietele emergente".

Daca o banca nu poate reduce costurile prin dezvoltare rapida, ea va fi nevoita sa reduca acele costuri prin consolidare. Multe banci isi indreapta privirea spre est, in special spre noile membre UE, pentru viitoarele fuziuni sau mai ales preluari

HVB Bank „a pețit” doi ani Banca Țiriac

Dupa ce s-a lasat curtat multa vreme, omul de afaceri Ion Tiriac a decis sa vanda pachetul majoritar de actiuni al bancii care ii poarta numele celor de la HVB/Bank Austria Creditanstalt (BA-CA). Acordul dintre parti a fost semnat pe 16 iunie 2005.

Potrivit acestuia, BA-CA a obtinut 50% plus o actiune la Banca Tiriac, in timp ce entitatile controlate de Ion Tiriac au primit 50% minus o actiune la HVB Bank Romania. S-a decis ca noua entitate sa se numească HVB Tiriac. "Am simtit ca trebuie sa fac aceasta afacere ca sa pot sa merg inainte; ceea ce am facut pana in prezent este un fapt implinit. Cei care au acum managementul stiu ce au de facut. De acum stau linistit si ma uit", spunea Ion Tiriac dupa semnarea acordului, in urma caruia a primit 248 de milioane de euro.

In fapt, este vorba de una dintre cele mai mari fuziuni pe piata bancara din Romania, care plaseaza HVB Tiriac direct pe pozitia a patra in clasamentul national al activelor bancare, cu peste 2,1 miliarde de euro,75 de unitati bancare, 2.800 de angajati si circa 720.000 de clienti. Prin acest volum al activelor, HVB Tiriac detine o cota de piata de aproximativ 8%. La Această dată HVB Țiriac este depășită doar de BCR (25,9% cota de piață), BRD (13,4%) și Raiffeisen (9,3%), dar este de așteptat ca foarte curând să atace vârful clasamentului, cel puțin până la poziția a doua sau a treia.

Procesul de fuziune a început, urmând să se finalizeze în prima parte a acestui an.

S-a aplicat principiul 3 în 1

UniCredit Group, noua entitate creată după fuziunea cu HVB în noiembrie 2005, are un portofoliu de invidiat: active totale de peste 770 miliarde euro, 28 milioane de clienți, 7000 de sucursale în 19 țări. Preluarea celei de-a doua bănci din germania de către italienii de la UniCredito a produs efecte și la București

Bibliografie

Legea 161/2003, sectiunea 8

Daniela Zapodeanu, " Moneda si credit"

Tatiana Mosteanu,"Concepte economice in teoria concurentei"

Ziarul Saptamana Financiara nr.41/12 decembrie 2005, nr. 43/9 ianuarie 2006

Ziarul Gandul

Ziarul Adevarul nr.24 din 2005

Ziarul Curierul National nr. 4352 din 2005

Internet: www.valute.ro, www.wall-street.com, www.capital.ro