Structura Si Functionarea Organizatiilor Internationale

CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Organizațiile internaționale

1.1.Trăsăturile și clasificarea organizațiilor internaționale

1.2.Structura organizațiilor internaționale

1.2.1. Organe principale și organe subsidiare

1.2.2.Organe politice, jurisdicționale și administrative

1.2.3.Organe plenare și organe cu compunere restrânsă

1.3.Funcționarea organizațiilor internaționale

1.3.1.Actele organizațiilor internaționale

Capitolul II – Organizația Națiunilor Unite

2.1. Scurt istoric

2.2. Scopuri și principii

2.3. Structura ONU

2.3.1.Adunarea Generală

2.3.2.Consiliul de Securitate

2.3.3.Secretariatul ONU

2.3.4.Curtea Internațională de Justiție

2.4. Viitorul Organizației Națiunilor Unite

Capitolul III – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

3.1. Originile și caracteristicile Alianței

3.2. Tratatul NATO

3.3. Organizare și structuri civile

3.3.1.Cartierul General al NATO

3.3.2. Reprezentanți permanenți și delegatii naționale

3.3.3. Secretarul General

3.3.4. Secretariatul Internațional

3.4. Organizare și structuri militare

3.4.1.Comitetul militar

3.4.2.Președintele Comitetului Militar

3.4.3.Comandanți Strategici

3.4.4.Statul Major Militar Internațional

3.4.5.Forțele Militare Integrate

3.5. Cooperarea cu partenerii globali și alte organizații internaționale

Capitolul IV – Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa (O.S.C.E.)

4.1. Prezentare generală

4.2. Scurt istoric

4.3. Structurile și instituțiile OSCE

4.4. Adunarea Parlamentară a OSCE

4.5.Relațiile OSCE cu organizații și instituții internaționale

4.6. Relațiile dintre OSCE și celelalte organisme și instituții internaționale

4.7.Viitorul în cadrul OSCE

Capitolul V – Consiliul Europei

5.1. Istoric

5.2. Scop și obiective

5.3. Calitatea de membru al organizației

5.4. Structura organizatorică

5.5.Direcții de activitate în cadrul domeniului drepturilor omului

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Ideea de organizație internațională este exprimată în diverse proiecte urmărind asigurarea păcii. Asemenea proiecte încep să fie formulate încă din sec. al XVI-lea. Remarcabil pentru actualitatea lui este proiectul regelui ceh Podiebrad (1462) care recomandă crearea unei organizații internaționale permanente, având ca organe: un congres, un consiliu și o curte de justiție a cărei principală funcție trebuia să fie rezolvarea pașnică a diferendelor dintre state.2

În sec. al XVIII-lea o serie de proiecte ale unor forme de organizare internațională au fost elaborate de gânditori și oameni politici francezi, germani sau englezi.3

În sec. al XIX-lea, sub acțiunea factorilor economici, apar preocupări ale statelor de a crea organizații internaționale, corespunzător evoluției relațiilor dintre ele, sub acțiunea expansiunii comerțului internațional și a dezvoltării progresului în general.

În această perioadă au fost înființate Uniunea Poștală Universală (1875), Organizația Meteorologică Mondială (1878), Uniunea de la Paris pentru protecția proprietății industriale (1883), Uniunea de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (1886).

Termenul de organizație internaționala s-a impus în limbajul diplomatic și politic începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea, pentru ca pe aproape tot parcursul veacului anterior să fie folosite concepte de genul sindicatul public internațional, biroul internațional, comisia internațională. Pentru prima dată sintagma menționată a fost folosită, probabil, de către James Lorimer, în deceniul 8 al secolului al XIX-lea și preluat de către germanul Constantin Frantz spre sfârșitul veacului.

Walter Schücking și Paul Reinsch vor permite consacrarea definitivă a termenului la începutul secolului al XX-lea în cadrul a două volume care teoretizau problema relațiilor dintre state: Organizațiile lumii și Uniunile internaționale publice.

Odată cu cristalizarea conceptului, dar și cu apariția primelor organisme internaționale au fost dezvoltate trei curente principale care aveau sa definească rolul acestora: ca instrumente, ca arene și ca actori.

Ca instrumente, organizațiile sunt văzute ca instrumente prin care statele își urmăresc propriile interese, așa cum reiese chiar din deciziile acestora.

Ca arenă, un adevărat loc de joacă, o tablă de șah, adevărate forme ale scenariilor diplomației, unde actorii condamnă, se justifică, într-o încercare de coordonare coerentă a propriilor acțiuni politice;

Ca actori, în acest caz statele apar ca entități suverane, în care deciziile finale reprezintă voința unanimă a membrilor.

Organizațiile internaționale (interstatale) au apărut ca o continuare și permanentizare a reuniunilor diplomatice temporare ale statelor – congresele și conferințele, căpătând însă caracterul unui fenomen nou al relațiilor internaționale și al dreptului internațional, cu trăsături caracteristice noi. La origine, organizațiile internaționale nu sunt decât o prelungire a conferințelor internaționale, convocate pentru încheierea unor tratate. „Din episodică, arată P. Reuter, conferința internațională devine periodică prin intermediul unui secretariat, capătă o anumită permanență.”4

Primele organizații internaționale au fost create pe baza unor tratate multilaterale. Ele păstrează aspecte de continuitate cu instituțiile existente ale dreptului internațional, dar capătă trăsături noi care le configurează ca forme juridice permanente și specifice ale relațiilor interstatale, ca instituție nouă a dreptului internațional, ca ramură autonomă a acestuia.

Conferințele internaționale, denumite până în secolul al XlX-lea și congrese, sunt reuniuni temporare ale reprezentanților diplomatici ai statelor, pe când organizațiile internaționale apar ca forme permanente de cooperare, caracterizate prin continuitatea activității, asigurată prin existența unei structuri, a unui sistem de organe principale și auxiliare care formează un cadru permanent al coordonării acțiunilor statelor. Funcționarea organizației are loc după reguli de procedură care, preluate din practica conferințelor internaționale, capătă un caracter instituțional, fiind prevăzute în regulamente obligatorii și permanente adoptate de fiecare organ principal sau de lucru al organizației.

La baza organizării și funcționării unei organizații internaționale se află un tratat adoptat de o conferință diplomatică; un astfel de tratat capătă o funcție esențială nouă – de act constitutiv, de statut al organizației având și trăsături proprii, distincte în comparație cu tratatele multilaterale obișnuite încheiate de state. Statutele organizațiilor internaționale formează astăzi o categorie distinctă de acte internaționale, prevăzute, sub aspectul regulilor juridice ce li se aplică, și de Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor (art. 5).

Astfel, în dreptul internațional a apărut și s-a conturat treptat un domeniu distinct și o instituție nouă, formată dintr-un complex de reguli juridice create pe baza acordului de voință dintre state și constituind o ramură autonomă a acestui drept. Aceste reguli s-au dezvoltat și s-au îmbogățit odată cu evoluția organizațiilor internaționale care formează în prezent un sistem complex, de o mare diversitate prin scopurile și obiectul activității, prin modul de organizare și funcționare, prin componența și influența lor, reflectând dinamismul, diversificarea și complexitatea relațiilor internaționale contemporane.5

În secolul al XX-lea amploarea dezvoltării organizațiilor internaționale, atât sub aspect numeric (în jur de 150), cât și al domeniilor pe care le cuprind, devine una dintre principalele coordonate ale vieții internaționale contemporane. După Primul Război Mondial se creează prima organizație politică mondială: Liga Națiunilor, precum și o serie de organizații cu caracter specializat, ca: Organizația Internațională a Muncii, Uniunea Internațională a Vagoanelor etc. După cel de-al Doilea Război Mondial organizațiile internaționale au cunoscut o evoluție deosebită, rolul lor în soluționarea problemelor de interes general devenind din ce în ce mai important.

Crearea organizațiilor cu caracter universal, întrucât urmăresc cuprinderea tuturor statelor și acoperirea tuturor domeniilor vieții internaționale – ca Societatea Națiunilor și Organizația Națiunilor Unite – sau a organizațiilor specializate în variate domenii economice și sociale, precum și a organizațiilor regionale cu caracter general, politic, economic sau social, ilustrează cu prisosință dimensiunile deosebite cantitative și calitative ale fenomenului organizațiilor internaționale în lumea contemporană.

Factorii principali ce au determinat acest proces constituie necesitatea de a preveni și a elimina războaiele devenite tot mai nimicitoare, asigurând pacea și securitatea internațională și amplificarea cooperării internaționale în cele mai variate domenii, impulsionată de creșterea interdependențelor, de apariția problemelor majore care confruntă omenirea în ansamblul său.

Organizațiile internaționale guvernamentale (numărul lor constituie circa 500) constituie un cadru favorabil pentru dezvoltarea relațiilor dintre statele-membre, pentru coordonarea activităților spre anumite scopuri. Funcția principală a organizațiilor internaționale este aceea de a oferi mijloacele și cadrul cel mai potrivit de cooperare între state în domenii în care acestea au interese comune.6 Participarea, practic, a tuturor statelor membre O.N.U. la multe dintre organizațiile internaționale atestă prestigiul de care ele se bucură și confirmă rolul jucat de acestea în organizarea cooperării dintre state în tot mai multe domenii.

În epoca contemporană, organizațiile internaționale reprezintă o formă de armonizare a eforturilor statelor în direcția unei colaborări internaționale, pentru realizarea căreia statele au creat un cadru juridico-organizatoric (instituțional) – o organizare cu caracter permanent. Organizațiile internaționale reprezintă un fenomen caracteristic al relațiilor mondiale actuale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înțelegerii și colaborării dintre state, la asigurarea păcii și securității în lume. Instituția organizației internaționale a apărut ca o necesitate a vieții internaționale și acest fenomen marchează un pas important în direcția democratizării ei. Rolul crescând pe care îl are instituția organizației internaționale reprezintă una dintre caracteristicile marcante ale relațiilor internaționale actuale. Statele nu pot renunța la aceste instrumente de securitate colectivă, de cooperare economică și tehnică, de unificare a eforturilor colective pentru soluționarea unor probleme actuale și acute de interes comun, care sunt mai necesare ca oricând sau chiar indispensabile în condițiile globalizării.

NOTE

1 Green L. C., Law and society, Seand printing A. W. Sijthoff – Leyden, 1977, pag. 183, citat după Mihăilă M., Elemente de drept internațional public și privat, All beck, București, 2001, p.110.

2 Mihăilă M., Elemente de drept internațional public și privat, București: Editura All Beck, 2001, p.110.

3 Franța: abatele de Saint-Pierre elaborează un proiect cuprinzător pentru asigurarea păcii perpetue în Europa. Acest proiect prevedea adoptarea unui tratat fundamental „Marea alianță” și crearea unei Adunări generale de plenipotențiari, ale cărei decizii deveneau obligatorii și erau susceptibile de a fi executate prin forță.

Germania: filozoful german Leibnitz (1670, 1676 și 1693) elaborează mai multe proiecte privind crearea unei federații internaționale condusă de papă și împărat.

Anglia: William Penn (1697) propune o organizare federală a continentului. Jeremy Bentham (1786), filozof englez, vine cu unele idei originale privind restructurarea relațiilor internaționale și organizarea lor în vederea asigurării păcii.

4 Niciu M. I., Organizații internaționale. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1994, p. 8.

5 Drept internal) – o organizare cu caracter permanent. Organizațiile internaționale reprezintă un fenomen caracteristic al relațiilor mondiale actuale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înțelegerii și colaborării dintre state, la asigurarea păcii și securității în lume. Instituția organizației internaționale a apărut ca o necesitate a vieții internaționale și acest fenomen marchează un pas important în direcția democratizării ei. Rolul crescând pe care îl are instituția organizației internaționale reprezintă una dintre caracteristicile marcante ale relațiilor internaționale actuale. Statele nu pot renunța la aceste instrumente de securitate colectivă, de cooperare economică și tehnică, de unificare a eforturilor colective pentru soluționarea unor probleme actuale și acute de interes comun, care sunt mai necesare ca oricând sau chiar indispensabile în condițiile globalizării.

NOTE

1 Green L. C., Law and society, Seand printing A. W. Sijthoff – Leyden, 1977, pag. 183, citat după Mihăilă M., Elemente de drept internațional public și privat, All beck, București, 2001, p.110.

2 Mihăilă M., Elemente de drept internațional public și privat, București: Editura All Beck, 2001, p.110.

3 Franța: abatele de Saint-Pierre elaborează un proiect cuprinzător pentru asigurarea păcii perpetue în Europa. Acest proiect prevedea adoptarea unui tratat fundamental „Marea alianță” și crearea unei Adunări generale de plenipotențiari, ale cărei decizii deveneau obligatorii și erau susceptibile de a fi executate prin forță.

Germania: filozoful german Leibnitz (1670, 1676 și 1693) elaborează mai multe proiecte privind crearea unei federații internaționale condusă de papă și împărat.

Anglia: William Penn (1697) propune o organizare federală a continentului. Jeremy Bentham (1786), filozof englez, vine cu unele idei originale privind restructurarea relațiilor internaționale și organizarea lor în vederea asigurării păcii.

4 Niciu M. I., Organizații internaționale. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1994, p. 8.

5 Drept internațional public, red. coord. A. Burian, ed.III., Chișinău, 2009, p. 256.

6 Miga-Beșteliu, R. Organizațiile internaționale interguvernamentale. – București: Editura ALL BECK, 2006, p. 27.

Dezvoltarea societății umane contemporane presupune aplicarea diferitelor modele de integrare politică și economică între statele lumii situate în diferite regiuni geopolitice. Astfel, optimizarea normelor de drept internațional și în special a celor ce fac parte din Dreptul Organizațiilor Internaționale, este chemată să stabilească noi condiții de cooperare între diferite sisteme economice și societăți ale lumii în scopul ameliorării bunăstării și creșterii economice și sociale globale.

Ideea înființării unor organizații internaționale, ca forme instituționalizate ale colaborării internaționale este veche și a apărut în diferite părți ale lumii. În Europa această idee a apărut ca expresie a preocupărilor pentru evitarea războaielor și asigurarea păcii, comunitatea internațională de după cel de-al II lea Război Mondial fiind formată din state independente și un număr mare de organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale. În decursul secolelor, diferiți gânditori și oameni politici au elaborat proiecte referitoare la crearea unor organizații internaționale. În secolele XVII și XVIII au fost elaborate mai multe asemenea proiecte, dar abia în secolul al XIX-lea au apărut în Europa primele organizații internaționale. Acestea au fost limitate la anumite domenii ale relațiilor dintre state. Astfel în 1815 au luat ființă comisiile permanente pentru Rhin și în 1856 pentru Dunăre. De asemenea, au fost create organizații internaționale cu vocație de universalitate, în domeniul tehnic, ca de exemplu “Uniunea Telegrafică Internațională” (1865) și “Uniunea Poștală Universală” (1874, 1878).

În secolul XX a fost creată prima organizație internațională pentru apărarea păcii – Societatea Națiunilor. Creată in 1919, după Primul Război Mondial, Societatea Națiunilor a fost deschisă tuturor statelor din comunitatea internațională și a fost predecesoarea actualei Organizații a Națiunilor Unite.

În decursul deceniilor, alături de organizațiile internaționale cu vocație de universalitate au apărut și organizații regionale, create de statele dintr-o anumită regiune geografică. Cooperarea internațională s-a amplificat după cel de-al doilea Război Mondial,ceea ce a condus la apariția a numeroase organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale.

Organizațiile internaționale guvernamentale constituie un cadru propice pentru stabilirea și dezvoltarea relațiilor dintre statele membre. Aceste organizații participă, în nume propriu, la relațiile internaționale și au calitatea de subiect de drept internațional public, derivat și limitat.

Participarea la relațiile internaționale și a altor entități decât statele a fost confirmată de Curtea de Justiție Internațională prin “Avizul consultativ” din 11 aprilie 1949, în care se face precizarea: “dezvoltarea dreptului internațional, în cursul istoriei sale a fost influențată de exigențele vieții internaționale iar creșterea activităților colective ale statelor au făcut să apară cazuri de acțiuni pe plan internațional din partea unor entități care nu sunt state”.

Creșterea numărului organizațiilor internaționale în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial este expresia apariției și dezvoltării procesului de interdependență dintre state și popoare precum și a spiritului de solidaritate umană pe plan internațional.

Capitolul 1.Organizațiile internaționale

1.1.Trasaturile și clasificarea organizațiilor internaționale

Organizațiile internaționale reprezintă un ansamblu structurat de participanți, constituit pe baza unui acord, având o funcționare continuă în vederea atingerii unor obiective comune, prin coordonarea resurselor și acțiunilor. Din definiția dată se pot deduce elementele principale ale unei organizații:

In primul rând, organizația este un cadru organizat ce reunește mai mulți participanți, care pot fi state (în cazul organizațiilor guvernamentale), asociații private sau particulare (în cazul organizațiilor neguvernamentale de tipul Amnesty International, de exemplu)

In al doilea rând, organizația rezultă dintr-un act de voință al participanților, manifestat într-un acord care îmbracă forma actului constitutiv, care poartă diferite denumiri – Statut, Pact, Cartă, Convenție etc .

Organizația reprezintă un mecanism de coordonare a resurselor și acțiunilor în vederea atingerii unor obiective.

Organizația are o materialitate distinctă de cea a membrilor care o compun: un sediu permanent, o structură organizatorică și o autonomie funcțională proprie.

Organizațiile guvernamentale sunt asociații de state, constituite printr-un tratat, dotate cu un statut și organe proprii, având o personalitate juridică distinctă de cea a statelor care le compun. Există și un drept al organizațiilor internaționale format din normele cuprinse în actele lor constitutive, din cele cuprinse în tratatele încheiate de statele membre, din normele proprii incluse în rezoluțiile emise de organele organizației și din norme cutumiare .

Caracteristicile organizațiilor internaționale:

sunt fondate de către state și funcționează prin voința acestora. Organizațiile internaționale sunt subiecte de drept internațional, aceasta însemnând că au o personalitate juridică ( internă și internațională) distinctă de cea a statelor membre. Statele sunt considerate subiecte primare de drept internațional, cu capacitate deplină, în timp ce organizațiile internaționale sunt subiecte derivate, întrucât sunt create de către state iar capacitatea lor este limitată prin actul constitutiv, la obiectul și scopul pentru care au fost înființate.

actul constitutiv al organizației trebuie să reflecte acordul de voință al statelor membre fondatoare. De regulă, acest acord îmbracă forma unui tratat care în majoritatea cazurilor este un tratat multilateral. Tratatul de constituire conține angajamente mutuale și impune statelor o anumită cooperare în cadrul organizației și cu organizația însăși. Prin tratatele constitutive se creează drepturi și obligații reciproce, opozabile tuturor membrilor.

asocierea statelor în organizații internaționale presupune urmărirea unor obiective și scopuri comune.

organizația internațională trebuie să aibă o structură instituțională proprie. Ea trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcționare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora să își poată desfășura activitatea, conform statutului.

asocierea dintre statele membre trebuie să se stabilească și să se desfășoare în baza normelor de drept internațional.

O tipologie a organizațiilor internaționale este dificil de stabilit datorită numărului mare și a varietății acestora. In funcție de câteva criterii mai importante, distingem mai multe tipuri de organizații, după cum urmează:

După compoziția lor : organizații universale – deschise aderării tuturor statelor comunității internaționale: exemple, O.N.U. și instituțiile sale specializate și organizații regionale – în care participarea statelor e limitată la state dintr-un anumit spațiu geografic: Consiliul Europei, Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane, Liga Arabă etc.

După calitatea membrilor lor: organizații guvernamentale, în care calitatea de membru este deținută de către state și organizații neguvernamentale, formate din persoane fizice, grupuri de particulari, asociații naționale iar statutul organizației e determinat de dreptul național al statului unde își au sediul.

După specificul raporturilor dintre state, în cadrul organizației/instituției, se disting: organizații de cooperare interguvernamentală (forma de cooperare clasică), în care statele relaționează de pe poziții de egalitate, păstrând integritatea suveranității lor naționale (O.N.U., Consiliul Europei, O.S.C.E. etc ) sau de integrare, în care statele renunță la o parte din competențele suveranității lor în favoarea instituțiilor comune, dotate cu puteri proprii și ale căror decizii au aplicare directă și imediată în ordinea internă a statelor membre ( instituțiile Uniunii Europene)

După întinderea activității lor: organizații generale, cu competență nespecializată (ex. Consiliul Europei etc), și organizații sectoriale, cu vocația de a facilita cooperarea într-un sector tehnic particular (ex. instituțiile specializate ale O.N.U.)

După natura obiectului lor de activitate: organizații politice (ex. Consiliul Europei), organizații economico-financiare și politice (instituțiile Uniunii Europene), organizații de securitate, cooperare, apărare( N.A.T.O, U.E.O., O.S.C.E.)., organizații științifice, tehnice (instituții specializate ale ONU) etc .

Adesea,organizațiile internaționale sunt văzute ca instrumente prin care statele își urmăresc propriile interese, iar procesul decizional reflectă,în primul rând, interesele celor mai puternici membri. Ca arenă,organizațiile internaționale sunt similare unui „loc de joacă”4, și nu unui instrument al politicii statale, iar ca instituții, sunt forme ale unei diplomații de conferință, unde statele pot face schimb de informații, pot condamna sau justifica anumite acțiuni și își pot coordona strategiile politice naționale. Spre deosebire de precedentele două abordări, cea de-a treia nu mai privește statele membre ca principali actori implicați, ci consideră că statele au delegat propria suveranitate, astfel încât organizația internațională respectivă dobândește caracteristicile unui actor colectiv, deciziile fiind luate, în cadrul sau prin intermediul organizațiilor internaționale, de către o colectivitate de state.

Indiferent de abordarea la care subscriem, problema definirii organizațiilor internaționale se pune în funcție de domeniul în care acestea activează. Într-un cadru larg, se poate afirma că o organizație internațională, ca subiect al unui acord internațional ce o creează, pe de o parte, are statut de persoană juridică, cu capacitatea de a poseda, dobândi sau transfera proprietate, de a încheia contracte, de a participa la acorduri internaționale cu state sau alte organizații

internaționale și de a urmări scopuri specifice prin mijloace legale, și, pe de altă parte, are drepturi și responsabilități create prin legislația internațională sau acordul respectiv5.

Tipologizarea organizațiilor internaționale este, însă, mai complexă. În „Anuarul organizațiilor internaționale”6, în funcție de forma de organizare, sunt sintetizate 15 categorii de astfel de

organizații, dintre care 13 considerăm că sunt relevante7:

1. federații de organizații internaționale – toate organizațiile

internaționale, interguvernamentale sau nonguvernamentale, care

grupează cel puțin alte trei organisme internaționale nonregionale, ca

membri deplini;

2. organizații cu participare universală – organizații

internaționale nonprofit, interguvernamentale sau

nonguvernamentale, cu membri din toate zonele geografice, cu

managemement și control politic;

3. organizații cu participare intercontinentală – toate

organizațiile internaționale nonprofit, interguvernamentale sau

nonguvernamentale ai căror membri și ale căror preocupări depășesc

o regiune anume, deși nu oferă motive suficiente pentru a fi incluse în

categoria anterioară;

4. organizații cu participare regională – toate organizațiile

internaționale nonprofit, interguvernamentale sau

nonguvernamentale, ai căror membri și ale căror preocupări sunt

restrânse la o anumită regiune;

5. organizații ce emană din persoane, locuri, obiecte de

proprietate sau alte organisme – orice organism internațional nonprofit,

interguvernamental sau nonguvernamental, ce poate fi considerat o

emanație a unei anumite organizații, loc, persoană sau obiect de

proprietate. Asemenea organisme nu presupun o participare formală;

6. organizații ce au o formă specială, inclusiv fundațiile și

fondurile de încredere – toate organizațiile internaționale,

interguvernamentale sau nonguvernamentale, ale căror caracteristici

ridică întrebări asupra includerii lor în categoriile precedente: bănci,

institute de instruire, biblioteci, laboratoare etc.;

7. organizații naționale cu orientare internațională – organizații

naționale cu forme variate de activitate internațională sau cu

preocupări precum: cercetare, pace, dezvoltare sau ajutor;

8. organizații internaționale inactive sau desființate –

organizațiile internaționale nonprofit, interguvernamentale sau

nonguvernamentale, care au fost desființate, sunt inactive în

momentul respectiv sau sunt în stare latentă;

9. organisme recent apărute, dar neconfirmate încă – organizații

internaționale a căror creare a fost recent raportată sau propusă, dar

despre care nu există alte informații;

10. organisme subsidiare și interne aparținând altor organisme

interne – unități independente în cadrul unor organizații

internaționale complexe;

11. ordine religioase, fraternități și institute seculare – ordine sau

congregații religioase, militare și fraternale, organisme similare

bazate pe leadership charismatic sau devotat unui set de practici

religioase;

12. serii de conferințe autonome (fără secretariat) – serii de

conferințe internaționale, cu un nume distinct și periodicitate, care nu

constituie responsabilitatea nici unei organizații permanente;

13. tratate și acorduri multilaterale – tratate, convenții, pacte,

protocoale sau acorduri multilaterale semnate de trei sau mai multe

părți, exceptându-le pe acelea care privesc o anumită țară, un

eveniment specific sau crearea unei organizații

interguvernamentale.

Primele șapte tipuri de organizații sunt considerate a fi

organizații internaționale convenționale, ce, la rândul lor, pot fi

interguvernamentale sau nonguvernamentale. Este vorba aici despre

distincția dintre ONU și UE, pe de o parte, și Amnesty International

și Greenpeace, pe de altă parte. La o primă vedere, diferențele dintre

organizațiile interguvernamentale și cele nonguvernamentale, la nivel

internațional, par a fi distincte: cele interguvernamentale au ca

membri state, adesea reprezentate prin agenți guvernamentali, în timp

ce cele nonguvernamentale sunt formate din actori

nonguvernamentali. Totuși, în cazul unor organizații precum

Organizația Internațională a Muncii, există ambiguități cauzate de

membrii ce aparțin ambelor categorii mai-sus-menționate. Opinăm că

această clasificare poate fi clarificată prin introducerea unui nou

criteriu, anume natura actului de înființare al respectivei organizații.

Pentru această distincție trebuie avută în vedere Rezoluția nr. 288 (X)

a Consiliului Economic și Social al ONU, din 27 februarie 1950, în

12

care se afirmă că: „orice organizație internațională care nu este creată

prin acord interguvernamental poate fi considerată organizație

nonguvernamentală” 8.

Celelalte șase tipuri de organizații internaționale sunt denumite

de către specialiștii Uniunii Asociațiilor Internaționale tipuri

speciale, întrucât încadrarea lor într-una dintre celelalte clase ridică

probleme. Aceste organizații fie sunt inactive în momentul realizării

studiului, fie și-au definit scopuri specifice care implică un anumit

gen de participare, fie nu există informație suficientă despre existența

lor.

Clasificarea organizațiilor internaționale poate fi făcută și în

funcție de obiectul de interes, putând avea astfel următoarele domenii

de acțiune:

– ajutor umanitar; schimb cultural; pace și dezarmare; sprijin

pentru dezvoltare; drepturile omului; mediu9;

– securitate și pace; comerț și alte activități economice; bunăstare

socială și drepturile omului10;

– cultură și recreere; educație și cercetare; sănătate; servicii

sociale; mediu; dezvoltare și condiții de locuire; legislație și politici;

filantropie și voluntariat; activități internaționale; religie; afaceri,

asociații profesionale și sindicate; grupuri neclasificate11.

Un alt tip de clasificare este cel propus de Volker Rittberger și

Bernhard Zangl12, în care este corelat criteriul tip membri cu cel al

competențelor (Figura nr. 1). În ceea ce privește membrii,

participarea poate fi universală sau restricționată pe criterii

geografice, economice sau culturale. Introducând criteriul

competențelor, unde avem de-a face cu o scală de la organizații

comprehensive la cele cu sarcini precise și specifice, rezultă o

matrice cu patru tipuri de organizații internaționale: Acestea constituie scheme de clasificare folositoare, întrucât

ajută la filtrarea celor peste 55.000 de organizații internaționale

identificate de către specialiștii Uniunii Asociațiilor

Internaționale.

Opinăm că, dintre aceste organizații internaționale, cele de

securitate se înscriu în special în sfera guvernamentală, mai precis în

primele tipuri convenționale identificate de către aceștia:

– federații de organizații și organizații cu participare universală:

ONU;

– organizații cu participare intercontinentală: NATO, OSCE

(include și participanți de pe continentul nord-american) etc.;

– organizații cu participare regională: UE, GUAM, CSI etc.

3 The Charter of the United Nations, 1945, http://www.un.org/aboutun/charter.

4 Apud RITTBERGER, Volker și Bernhard ZANGL, op. cit., 2006, p. 6.

5 Vezi http://www.law.columbia.edu/library/Research_Guides/internat_law.

6 „Yearbook of International Organizations” („Anuarul organizațiilor internaționale”)

este un periodic realizat de către Uniunea Asociațiilor Internaționale. Cea de-a 42-a

ediție, 2005-2006, reflectă dinamica scenei internaționale, incluzând cele mai importante

organizații ce activează în peste 300 de țări și teritorii. Vezi: http://www.uia.org

7 Cele două categorii pe care am convenit să le excludem din analiză se referă la

organizațiile naționale, care, dacă nu au orientare internațională, nu sunt parte a

organizațiilor internaționale, chiar dacă sunt incluse în categoria organizații

naționale cu orientare internațională, și organisme inactive sau neconfirmate, ce

dublează categoriile organizații internaționale inactive sau desființate și organisme

recent apărute, dar neconfirmate încă.

8 http://www.un-documents.net/esc/res/arch1950/288.html.

9 IRIYE, Akira, Global Community. The Role of International Organizations in the

Making of the Contemporary World, Regents of the University of California, USA,

2002, p. 3.

10 JACOBSON, Harold, apud IRIYE, Akira, op. cit., 2002, p. 4.

11 SALAMAN, Lester M. și Helmut K. ANHEIER, apud IRIYE, Akira, op. cit.,

2002, p. 4.

12 RITTBERGER, Volker și Bernhard ZANGL, op. cit., 2006, pp. 10-12.

1.2.Structura organizațiilor internaționale

Este determinată de următorii factori:

-natura activității organizației;

-numărul membrilor ei;

-scopurile orgnizației;

-modul de participare la luarea deciziilor;

-condițiile politice, economice, sociale, tehnice existente în momentul constituirii organizației etc.

În structura organizațiilor internaționale distingem 3 categorii de organe:

1.2.1. Organe principale și organe subsidiare

Organele principale sunt cele prevăzute în actul constitutiv, iar cele subsidiare sunt cele create de un organ principal sau prin delegarea puterilor acestuia. Astfel, spre exemplu, în art. 7 al Cartei O.N.U. se arată:

a. Se înființează ca organe principale ale ONU: o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu Economic și Social, un Consiliu de Tutelă, o Curte Internațională de Justiție și un Secretariat.

b. Organele subsidiare care s-ar dovedi necesare se vor putea înființa în conformitate cu prezenta Cartă.

Prevederi similare se regăsesc și în actele constitutive ale altor Organizații Internaționale.

O trăsătură a tuturor Organizațiilor Internaționale este aceea că organele principale ale acestora (denumite și „organe supreme”), nu li se poate modifica compoziția și competențele decât prin amendarea sau revizuirea actului constitutiv, ca rezultat al voinței statelor membre.

În afara compoziției și competențelor, actele constitutive mai precizează și denumirea organelor principale.

Organele subsidiare denumite și organe auxiliare, organe subordonate, comisii, subcomisii, grupe de lucru etc. sunt destinate să răspundă, în principal, următoarelor cerințe:

-să fie instituite de unul sau mai multe organe principale ale organizației,

-funcțiile lor le sunt delegate de organele principale,

-deciziile sau concluziile acestora nu sunt obligatorii pentru organele principale.

1.2.2.Organe politice, jurisdicționale și administrative

Organele politice – sunt acelea în care sunt reprezentate toate statele membre și care stabilesc orientarea generală a activității organizației. De regulă, organul politic este organul plenar al organizației.

Spre exemplu, organul plenar (organ politic) al ONU este Adunarea Generală.

Organe jurisdicționale – respectiv Curțile de Justiție din structura Organizațiilor Internaționale. Trebuie precizat că sunt puține Organizații Internaționale care au organe jurisdicționale proprii. Printre ele se numără ONU, în a carei Cartă la art. 7 se prevede constituirea Curții Internaționale de Justiție (organ principal al organizației). De asemenea, UE are în structura sa Curtea Europeană de Justiție, una din cele mai importante instanțe internaționale.

În sistemul ONU au fost create și organe speciale de jurisdicție administrativă, în scopul reglementării conflictelor internaționale intervenite între instituțiile ONU și funcționarii sau agenții lor. Spre ex. Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii (1927). Jurisdicția acestui tribunal a fost acceptată și de alte organizații din sistemul ONU cum ar fi UNESCO, GATT, FAO, OMS etc. De asmenea, Banca Mondială are propriul Tribunal Administrativ (1980).

Pe plan internațional, pentru aplicarea unor convenții internaționale multilaterale au fost constituite organe de jurisdicție cu competență specializată. Astfel în 1982 a fost creat Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării, în 1950 a fost creată Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Organe administrative – din această categorie fac parte secretariatele ca organe cu caracter permanent, conduse de regulă de o persoană îndeplinind funcția de Secretar General, răspunzând de buna funcționare internă a organizației. Alte atribuții ale secretariatului ar fi aceea de informare și documentare a organizației, de pregătire a reuniunilor, de propunere a unor acțiuni, de executare a unor decizii ale organizației, de reprezentare a organizației, competențe în domeniul bugetar. Anual întocmeste rapoartele organizațiilor.

Necesitatea constituirii secretariatului a apărut ca urmare a faptului că organele plenare și cele cu compunere restrânsă se întrunesc de regulă periodic. Secretariatul are menirea de a asigura permanența organizației. Conducătorii secretariatelor pot purta denumirea de secretar general (ONU, NATO, UE), director general (OIM, FMI, OMS, UNESCO) ori președinte (BIRD). Perioada de timp pentru care sunt aleși variază de la o organizație la alta (în general 4 – 5 ani). Conducătorii secretariatelor sunt aleși din rândul personalităților care se bucură de încrederea statelor membre și beneficiază de prestigiu internațional recunoscut în domeniul lor de activitate. Secretarul general reprezintă organizația în raporturile cu alte subiecte de drept internațional și are dreptul să încheie acorduri, să primească scrisorile de acreditare ale reprezentanților misiunilor acreditate pe lângă respectiva organizație, să numească reprezentanți pe lângă alte organizații internaționale sau state.

Personalul secretariatului este de obicei numeros, iar persoanele care lucrează aici sunt funcționari internaționali.

Prin funcționar internațional se înțelege orice persoană însărcinată de o organizație internațională să execute, continuu și exclusiv, atribuții determinate în interesul ansamblului statelor membre ale organizației respective. Astfel, funcționarii internaționali trebuie:

1) să lucreze exclusiv pentru organizație,

2) activitatea sa să aiba permanență și continuitate,

3) să se supună regulilor rezultând din statutul său internațional.

De regulă, acești funcționari sunt numiți direct de secretarul general. Totuși există organizații în care ei sunt aleși de adunarea plenară (FAO) sau organul executiv (FMI).

Aprobarea sau consultarea guvernelor țărilor de origine nu este obligatorie, dar se practică. Criteriul principal de recrutare este cel al calificării, al competenței profesionale. Există 3 categorii de funcționari:

permanenți,

temporari, angajați pe o perioadă determinată, fără a se avea în vedere angajarea lor permanentă,

auxiliari, angajați pentru efectuarea unor misiuni, activități determinate și a căror angajare se încheie la terminarea (finalul) misiunii.

Funcționarii secretariatelor au următoarele obligații:

-să îndeplinească sarcinile de serviciu,

-să nu primească instrucțiuni de la guvernele țărilor de origine sau alte autorități decât de la conducerea organizației care i-a angajat.

imparțialitate și discreție în exercitarea atribuțiilor lor,

să nu se angajeze în activități incompatibile cu calitatea de angajați ai unei organizații internaționale,

să nu se pronunțe public (fără a fi imputerniciti in acest sens) în legătură cu activitățile și interesele organizației,

sa nu se angajeze în activități politice,

să nu primeasca cadouri și să nu beneficieze de favoruri.

Ei se bucură de privilegiile și imunitățile prevăzute în actele constitutive ale organizației.

Cea mai importantă este imunitatea de jurisdictie în baza căreia nu pot fi supuși jurisdicției locale din statele pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea, cu privire la acte decurgând din exercitarea funcției lor oficiale. De asmenea ei nu au obligația de a se înregistra ca străini, sunt scutiți de plata taxelor vamale pentru bunuri de strictă trebuință (îmbrăcăminte, mobilă, alimente etc.), sunt scutiți de impozit pe salarii etc.

Sediul secretariatului se află de regulă în localitatea unde își are sediul organizația.

1.2.3.Organe plenare și organe cu compunere restrânsă

Fiecare organizație are cel puțin un organ plenar în care sunt reprezentate toate statele membre, astfel încât fiecare membru să poată participa la elaborarea politicii organizației în vederea atingerii obiectivelor propuse. În afara organelor plenare există și organe cu compunere restrânsă, cu activitate permanentă sau periodică, în care nu sunt reprezentate toate statele membre.

Din categoria organelor plenare fac parte adunările generale, adunările parlamentare, comisiile plenare, reuniunile speciale.

Adunarea generală este organul suprem al organizației care stabilește orientările generale ale activității acesteia.

Organul plenar poate purta și alte denumiri decât cea de adunare generală și anume „conferință” (UNESCO), „congres” (Uniunea Poștală Universală – OPU), „consiliu” (OCDE), „comitetul miniștrilor” (Consiliul Europei), „consiliul guvernatorilor” (FMI, BIRD).

În general, adunarea generală este compusă din reprezentanții tuturor statelor membre, acestea fiind libere, în principiu să-și desemneze reprezentanții. Există însă organizații care conțin reguli precise cu privire la compunerea organului suprem.

Astfel, în Consiliul UE, fiecare stat membru este reprezentat de ministrul de externe și/sau un alt membru al guvernului, după caz, ministrul agriculturii, finanțelor etc. în funcție de punctele înscrise pe ordinea de zi.

Delegațiile statelor membre sunt formate din șeful delegației, membrii, supleanți, consilieri, experți.

Șeful delegației reprezintă statul membru, dar el poate delega puterile sale unui alt

membru al delegației.

Trebuie precizat că numărul de voturi de care dispune fiecare stat nu este determinat de numărul membrilor delegației, ci deciziile adunării generale sunt luate potrivit principiului „un stat un vot”.

Adunarea generală poate priva un stat de exercițiul dreptului său de a participa la vot, prin refuzul de a accepta deplinele puteri ale reprezentanților statului respectiv la lucrările sale. În condiții normale, aprobarea deplinelor puteri este o formalitate, fiind un act de procedură. La fiecare sesiune a adunării generale se constituie un Comitet de verificare a deplinelor puteri. Acesta întocmește un raport aprobat de adunarea generală. Verificarea deplinelor puteri nu vizează autenticitatea documentului ca atare, ci competența organului care l-a eliberat în țara emitentă. Astfel, legitimitatea guvernului emitent este luată în considerare.

În unele organizații, ale căror acte constitutive prevăd prezența în adunarea plenară a unor reprezentanți guvernamentali de rang înalt (șefi de stat sau de guvern, miniștrii) și pentru a se evita absența îndelungată a acestora din capitalele respective, se delegă competența pregătirii deciziilor unui eșalon inferior compus din reprezentanți ai statelor membre, de obicei la nivel de ambasadori. Spre exemplu, în UE a fost constituit Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER).

Este vorba despre adunări plenare de rang inferior. Unele organizații (UE, Cosiliul Europei), și-au creat adunări parlamentare în care statele sunt reprezentate de parlamentari din parlamentele naționale, numărul de locuri atribuit fiecărui stat fiind determinat, în principiu, de mărimea populației.

Adunările generale își pot constitui organe subordonate – comisii, comitete, grupe de lucru – în cadrul cărora se analizează, paralel cu lucrările adunării plenare, diferite puncte de pe ordinea de zi, sau aspecte ale acestora.

Organele cu compunere restrânsă sunt acelea în care nu sunt reprezentate toate statele membre, cel mai important fiind organul executiv, putând diferite denumiri (Comisia UE, Consiliul de Securitate ONU).

Reprezentarea în aceste organe diferă de la o organizație la alta, urmând aplicarea a 3 principii:

A. reprezentarea geografică echitabilă,

B. accesul tuturor membrilor, prin rotație, în organele cu componență restrânsă și la conducerea organizației,

C. reprezentarea echitabilă a intereselor diferitelor grupe de state, clasificate după alte orientari decât cele geografice (spre exemplu: țări dezvoltate – țări în curs de dezvoltare, importatori – exportatori, producători – consumatori etc.).

A. Se referă la faptul că statele aceleiași regiuni exprimă, în general, puncte de vedere similare, urmărindu-se reprezentarea tuturor regiunilor. Se rezervă un anumit număr de locuri pentru fiecare regiune geografică.

B. Există tendința alegerii celor mai reprezentative state din regiune și cea a alegerii cu precădere a statelor care exprimă pozițiile cele mai echilibrate.

Principiul rotației depinde de termenul pentru care se face alegerea: cu cât termenul este mai scurt, cu atât se asigură posibilitatea reprezentării în timp a mai multor state (ex. în Cosiliul de Securitate ONU mandatul este de 2 ani).

Organele cu compunere restrânsă au 2 categorii de competențe:

rezultate din cuprinsul actelor constitutive,

rezultate din deciziile organului plenar.

În principal, ele pregătesc deciziile pe care urmează să le ia organul plenar, pun în aplicare aceste decizii, supraveghează executarea acestor decizii de către celelalte organisme ale organizației sau de către statele membre. Astfel, Consiliul de Securitate, organ cu compunere restrânsă are responsabilitatea principală în menținerea păcii și securității internaționale și atunci când își exercită funcțiile în domeniu, Adunarea generală nu poate face nici o recomandare în legătură cu situația care se află în atenția Consiliului, decât dacă acesta i-o cere, plasând acest organ într-o poziție de independență față de Adunarea Generală.

În cadrul UE, comisarii Comisiei UE își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al comunității. Comisia are rolul de apărător al tratatelor comunitare, de executare a tratatelor și actelor adoptate de Consiliu, având totodată și inițiativă legislativă. Are un important rol în adoptarea bugetului comunității, poate negocia acorduri externe fiind denumită și „motorul integrării europene”.

BIBLIOGRAFIE

A. Fuerea – Drept internațional privat. Editura Universul Juridic, București. 2005

A. I. Filipescu – Tratat de drept internațional privat. Editura Universul Juridic, București. 2007

O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internațional privat. Editura Hamangiu, București. 2007

1.3.Funcționarea organizațiilor internaționale

Actul constitutiv reglementează funcționarea organizației internaționale astfel încât fiecare organizație internațională prezintă trăsături specifice. Totuși, în cele ce urmează, vom încerca formularea unor reguli cu aplicabilitate generală.

Sesiunile organizațiilor internaționale. Generalități.

Organele plenare și cele cu compunere restrânsă nu își desfășoară activitatea, de regulă, în mod permanent, ci ele se reunesc periodic, aceste reuniuni sau întruniri purtând denumirea de sesiuni.

Spre exemplu, Adunarea Generală ONU se intrunește într-o sesiune anuală, cu durată limitată.

O sesiune are o dată oficială de deschidere și una de închidere și se compune din mai multe ședințe (întâlniri, reuniuni) care se pot ține de 2 sau 3 ori pe zi. Între 2 ședințe, sesiunea se consideră întreruptă sau amânată. Dacă deși a trecut o perioadă mai lungă de timp, lucrările sesiunii nu au fost reluate, are loc fie închiderea sesiunii – urmând ca ea să fie redeschisă după un anumit interval de timp, fie suspendarea lucrărilor sesiunii, urmând ca reluarea acestora să aibă loc după perioada de timp convenită.

Organele plenare se intrunesc în sesiuni ordinare și extraordinare. Cele ordinare dezbat problemele de ansamblu ale organizației, iar cele extraordinare sunt destinate dezbaterii unor probleme speciale, care reclamă urgență.

Frecvența și durata sesiunilor depind de ansamblul problemelor cu care se confruntă organizația si de numărul problemelor înscrise pe ordinea de zi.

Unele organizații se întrunesc (organele lor plenare) anual (ONU, FMI), la doi ani (UNESCO, FAO) sau chiar la intervale mai lungi de timp (UPU – o dată la 5 ani). Organele cu compunere restrânsă se reunesc, de obicei, la intervale mai scurte de timp, dat fiind specificul atribuțiilor acestora (au caracter executiv , indeplinesc funcții executive).

Durata sesiunilor diferă de la o organizație la alta, fiind favorizate însă sesiunile scurte.

Cheltuielile ocazionate de desfășurarea sesiunilor pot fi grupate în 2 categorii:

cheltuieli administrative (secretariat, săli de conferințe, traduceri etc.) suportate din bugetul organizației,

cheltuieli legate de participarea la lucrări a delegațiilor țărilor membre (diurnă și costul transportului); în privința acestora practica internațională nu este uniformă. Spre ex. ONU plătește numai costul transportului pentru 5 delegați din fiecare stat membru, iar FMI și BIRD suportă atât cheltuielile de transport cât și diurna

membrilor delegațiilor participante. Alte organizații (OMS, UNESCO) nu suportă nici cheltuielile de transport nici diurna pentru delegațiile participante la sesiunile organelor plenare, dar le suportă pe ambele la sesiunile organelor cu compunere restrânsă.

În mod obișnuit sesiunile organizațiilor internaționale se țin la sediul acestora, dar ele se pot reuni și în alte localități decât cea de sediu din diferite rațiuni: pentru a întări raporturile organizației cu un anumit stat sau cu o anumită regiune, pentru a spori interesul unui stat, grup de state sau a unei regiuni pentru activitatea organizației etc.

Conducerea sesiunilor

De obicei, în cadrul fiecărei sesiuni se alege o persoana care conduce lucrarile acesteia, persoana care poartă denumirea de președinte.

Alegerea președintelui presupune prealabile negocieri.

În unele organizații nu se organizează alegeri, ci reprezentanți ai statelor membre prezidează lucrările sesiunilor prin rotație (spre ex. Consiliul de Securitate ONU și Consiliul UE). Pentru stabilirea ordinii rotației există reguli – criterii diferite de la o organizație la alta, cum ar fi.

ordinea alfabetică,

data intrării în organizație

etc

Președintele are următoarele atribuții:

conduce dezbaterile sesiunii respective,

decide asupra unor probleme de procedură,

inițiază discuții cu delegațiile participante,

propune soluții problemelor înscrise pe ordinea de zi,

atunci când numărul voturilor pro și contra unei soluții sunt egale, votul președintelui este decisiv.

Președintele este ajutat de unul sau mai mulți vicepreședinți. Președintele și vicepreședinții alcătuiesc biroul sesiunii. Din acesta mai pot face parte și alte persoane potrivit prevederilor actelor constitutive sau regulamentelor organizației. Biroul asigură conducerea generală a sesiunii.

Din birou fac parte și raportorii. În cadrul organelor subordonate organelor plenare sau cu compunere restrânsa se alege sau se numește un raportor care are menirea de a informa organele superioare asupra stadiului lucrărilor. Ei întocmesc în acest scop un raport care rezumă discuțiile purtate, propunerile făcute și soluțiile adoptate împreună cu motivarea acestora. În întocmirea raportului, raportorul este ajutat de secretariatul organizației sau, dacă nu este numit un raportor, raportul este întocmit de secretariat.

Procedura urmată în cadrul sesiunilor

Lucrările sesiunilor organizației se desfășoară cu respectarea unor reguli de procedură. Un prim pas îl constituie alegerea biroului sesiunii. Urmează aprobarea ordinii de zi a reuniunii. Trebuie precizat că proiectul ordinii de zi trebuie comunicat membrilor organizației, într-un timp rezonabil, înainte de deschiderea oficială a sesiunii, astfel încât aceștia să poată stabili compoziția delegației și mandatul acesteia la sesiunea respectivă.

Este posibil ca ordinea de zi, ulterior comunicării acesteia statelor membre, să fie modificată (să fie schimbată ordinea în care vor fi dezbătute problemele înscrise în ordinea de zi, anumite probleme să fie scoase și transmise unor viitoare sesiuni, să fie trecute noi puncte pe ordinea de zi), situație care ridică serioase probleme delegațiilor.

După alegerea biroului și aprobarea ordinii de zi, se trece la dezbateri generale. În cadrul acestora, șefii delegațiilor participante expun punctul de vedere al guvernelor pe care le reprezintă cu privire la problemele inscrise pe ordinea de zi. Timpul acordat ținerii unui discurs este de obicei limitat. Paralel cu dezbaterile oficiale au loc și dezbateri neoficiale, între delegațiile participante având loc consultări, negocieri, desfășurate în sălile de conferințe și în afara acestora. Astfel, se pregătesc puncte de vedere comune, inițiative comune, poziții comune, soluții comune.

Adoptarea hotărârilor

Actele organizațiilor internaționale poartă diverse denumiri: decizii, rezoluții, declarații, recomandări, hotărâri etc.

Adoptarea oricărei decizii presupune parcurgerea următoarelor etape:

inițiativa (propunerea) deciziei poate apartine statelor membre, secretarului organizației, membrilor asociați, consultanților, observatorilor – în limitele permise de actele constitutive,

– negocierea,

– redactarea textului,

– adoptarea propriu-zisă a deciziei.

O inițiativă îmbracă forma unui proiect de rezoluție, recomandare, hotărâre, declarație. Daca apartine unui stat membru, in redactarea proiectului respectiv se implică în afara delegației căreia îi aparține inițiativa și alte delegații, în calitate de coautori. De obicei aceste proiecte sunt comunicate celorlalte state membre înainte de data fixată pentru deschiderea oficială a sesiunii.

Orice delegație poate propune amendamente, înainte sau în cursul dezbaterilor. În cadrul sesiunii are loc negocierea proiectului respectiv în cadrul dezbaterilor, are loc redactarea textului final al rezoluției (deciziei etc.), urmând adoptarea propriu-zisă a ei.

În practica internațională sunt întâlnite următoarele modalități de adoptare a hotărârilor:

1. Consensul – semnifică acord între membrii organizației asupra unei anumite probleme, fără ca aceasta să fie supusă la vot. Această procedură de adoptare a deciziilor s-a impus treptat în practica mai recentă a organizațiilor internaționale și, în consecință, actele constitutive ale acestora nu conțin prevederi referitoare la consens. Elementele definitorii ale consensului sunt:

constatarea acordului general fără a se recurge la vot,

absența oricărei obiecțiuni din partea vreunui reprezentant față de adoptarea hotărârii,

nu orice observație formulată față de o propunere trebuie considerată obiecție, ci numai acelea pe care care membrii ei le consideră un obstacol în adoptarea unei propuneri.

2. Unanimitatea . Ca modalitate de adoptare a unei hotărâri este prezentă în actele

constitutive ale unor organizații internaționale (spre ex. UE). În jurisprudență și doctrină s-a arătat că unanimitatea este întrunită chiar dacă unii membri se abțin.

3. Votul ponderat. Regula generală este ,,un stat un vot”, însă există organizații în care anumite state au un număr mai mare de voturi, având o putere de vot sporită și deci o capacitate sporită de a influența deciziile (spre exemplu, în UE). Acest sistem poate crea tensiuni în procesul decizional , daca nu sunt luate în considerare și interesele statelor mici sau care au un număr redus de voturi.

4. Majorități. În terminologia organizațiilor internaționale noțiunea de majoritate exprimă numărul de voturi necesare pentru adoptarea hotărârilor.

Distingem 4 categorii de majorități:

majoritate simplă: o hotărâre este luată cu majoritate simplă când în favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți și votanți,

majoritate absolută: o hotărâre este luată cu majoritate absoluta când în favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul total al membrilor votanți ai organizației.

majoritate relativă: întâlnită în cazul propunerilor cu mai multe variante, fiind considerată votată varianta care întrunește mai multe voturi. Spre exemplu, dacă o variantă întrunește 60% din voturi și a doua 40% din voturi, este adoptată prima.

majoritate calificată: de 2/3 , 3/4 etc.

Practica organizațiilor internaționale a impus următoarele metode de votare:

Votul deschis – cel mai des întâlnit. În documentele sesiunii se înscriu numărul de voturi înregistrate ( nu si modul în care a votat fiecare delegație).

Votul prin apel nominal – se înregistrează fiecare delegație și modul cum a votat aceasta.

Votul secret – folosit în special la alegerea persoanelor din conducerea organizației și în unele probleme de procedură.

Votul prin corespondență – se recurge la această modalitate atunci când deciziile reclamă adoptarea lor urgentă, organizația nu se află în sesiune și nu se poate aștepta viitoarea sesiune. Voturile prin corespondență se înregistrează prin intermediul secretariatului organizațiilor.

Cel mai adesea, organizațiile adoptă hotărâri cu drept de recomandare, care nu creează obligații directe din partea statelor. Unele din ele pot adopta și hotărâri cucaracter obligatoriu, recurgându-se și la o serie de sancțiuni pentru nerespectatreaacestora. Pe de altă parte, dispozițiile conținute în reglementările interioare aleorganizațiilor (adoptate în virtutea dreptului lor de a se autoorganiza) au forță obligatorie pentru statele membre, valoarea lor juridică fiind recunoscută de Curtea Internațională de Justiție.

În capitolele următoare voi face o scurtă analiză privind structura și funcționarea unora dintre cele mai cunoscute organizații internaționale existente.

Capitolul II-Organizația Națiunilor Unite

2.1.Scurt istoric

Urmările primului război mondial dau naștere primei organizații pentru securitate colectivă: Societatea Națiunilor (SN) – precursoarea Organizației Națiunilor Unite de mai târziu. Cauzele eșecului său au fost minuțios analizate: absența (Statele Unite) sau retragerea (Japonia, Germania, Italia etc.) statelor care ocupă poziții cheie pe plan internațional; decizii în unanimitate (totuși, la examinarea unui conflict, voturile statelor implicate nu sunt luate în considerare); ineficacitatea sancțiunilor; lipsa organizațiilor economice internaționale.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ONU și sistemul său sunt concepute pentru a atenua aceste neajunsuri, dar întâlnesc mereu aceeași dificultate: buna funcționare a unei organizații internaționale impune statelor participante să accepte și să interpreteze într-o manieră apropiată regulile prescrise. Dacă statele consideră aceste reguli drept incorecte sau nu le aplică decât altora, dispozitivul nu funcționează.

ONU, la fel ca și SN, este de inspirație americană. Este vorba de construirea unui forum cât se poate de universal cu un organ restrâns în centrul său, Consiliul de Securitate, compus în special din marile puteri și însărcinat să mențină ordinea internațională.

De pe 25 aprilie și până pe 26 iunie 1945, la San Francisco a avut loc conferința de elaborare a Cartei, la care au participat 51 de state – membre fondatoare.

De la sfârșitul anilor ‘40 până în anii ’50, Organizația este dominată de Statele Unite, jumătate din totalitatea membrilor fiind reprezentată de protejații sau aliații săi.

Din a doua jumătate a anilor ’50 și până în anii ’70, decolonizarea favorizează crearea a zeci de state care se întâlnesc în cadrul ONU, al cărei număr de membrii s-a mărit de peste 3 ori.

La cumpăna anilor ’80-’90, ONU pare să cunoască o renaștere în cadrul a ceea ce constituie domeniul său central – reglementarea conflictelor, menținerea păcii. În contextul descompunerii antagonismului est-vest din a doua jumătate a anilor ’80, Consiliul de Securitate scapă de paralizie și revine o incintă în care marile puteri se pun de acord pentru păstrarea ordinii internaționale, regăsindu-și astfel misiunea inițială.

Ideea constituirii unei organizații internaționale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menținerii păcii, poate fi identificată în seria de conferințe diplomatice internaționale, ținute în ultima parte a secolului XIX-lea și prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizații cu vocație universală a fost dat însă de dorința statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.

În 1915 ia ființă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizație privată ale cărei principale idei, acceptate de președintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârșitul războiului.

La o săptămână după deschiderea Conferinței de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit președintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în unanimitate și a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.

Cele mai importante țeluri ale Societății Națiunilor sunt legate de promovarea păcii și prevenirea războiului.

Expresia „Națiunile Unite” aparține președintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, și a fost folosită pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanții a 26 de națiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizației Națiunilor Unite este lansată de miniștrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) și Marii Britanii (Anthony Eden) și ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).

Conferința de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională”, și-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanților a 50 de state. Lucrările Conferinței, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU.

În termeni generali, Organizația Națiunilor Unite poate fi definită ca o organizație cu vocație universală, atât în ceea ce privește entitățile sale – state suverane – cât și domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menținerea păcii și securității internaționale.

ONU nu este o organizație supranațională, nu are competențele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizație de state suverane, funcționând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor prin atingerea unor scopuri și obiective comune” .

2.2.Scopul și principiile ONU

A.Scopuri

Din Preambulul Cartei O.N.U. rezultă că scopul suprem al organizației este de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului, prin unirea forțelor membrilor ei, în vederea menținerii păcii și securității internaționale, prin garantarea că forța armată nu va mai fi folosită decât în interesul comun și prin stabilirea între state a unor relații de bună vecinătate și de toleranță.

Dezvoltând cele amintite mai sus, art. 1 din Cartă enumeră cele 4 scopuri ale Organizației, și anume:

menținerea păcii și securității internaționale, folosind ca metode în vederea atingerii acestui obiectiv: măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor contra păcii și reprimarea actelor de agresiune și a altor violări ale păcii; rezolvarea pe cale pașnică, în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional, a diferendelor ori situațiilor cu caracter internațional, care ar putea duce la o încălcare a păcii;

dezvoltarea de relații prietenești între națiuni, întemeiate pe principiul egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor și luarea oricăror alte măsuri potrivite pentru a întări pacea lumii, scop care constituie, în fond, o altă expresie a măsurilor ce trebuie luate de organizație, pentru menținerea păcii și securității internaționale;

realizarea colaborării internaționale în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural și umanitar, și în încurajarea și dezvoltarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă și religie. Acesta este de fapt, cel de-al doilea scop al Organizației, indisolubil legat de cel dintâi, întrucât menținerea păcii și securității internaționale presupune dezvoltarea unei colaborări pașnice, multilaterale între state.

asigurarea ca Organizația să fie un centru în care să se armonizeze acțiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor comune. Apare astfel că O.N.U., bazată pe principiul egalității suverane a statelor membre, este un centru de coordonare a acțiunilor statelor.

Principiile Cartei O.N.U.

a. Egalitatea suverană a statelor membre – temelie a O.N.U.

Egalitatea suverană a statelor membre înseamnă că organizația nu trebuie subordonată intereselor unei puteri sau a unui grup de puteri, ci să acționeze în interesul tuturor statelor mari sau mici, să respecte suveranitatea statelor membre și să asigure egalitatea în drepturi a acestora, în ceea ce privește reprezentarea lor în organele O.N.U., în adoptarea hotărârilor Organizației și în activitatea ei în general.

În literatura noastră de specialitate au existat contradicții, arătându-se că trebuie respinse susținerile unor autori occidentali, în sensul că egalitatea suverană a statelor în cadrul O.N.U. nu ar fi respectată prin regula unanimității marilor puteri. Statele membre, tocmai în virtutea egalității lor suverane, au încredințat membrilor permanenți o răspundere deosebită în menținerea păcii și securității internaționale și s-au obligat să execute hotărârile adoptate de Consiliul de Securitate. Prin aceasta s-a îmbinat în mod just principiul egalității suverane a statelor cu posibilitățile reale ale diferitelor state în ceea ce privește menținerea păcii.

b. Principiul autodeterminării popoarelor și națiunilor.

Acest principiu este prevăzut în art. 1 pct. 2, unde, printre alte scopuri ale organizației, se arată că O.N.U. trebuie să urmărească dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, întemeiate pe respectul principiului egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor și națiunilor.

Tot astfel, în art. 55, Carta subliniază că, la baza colaborării internaționale economice și sociale, în vederea creării unor condiții de stabilitate și bunăstare, necesare asigurării unor relații pașnice și prietenești între națiuni, trebuie să stea respectarea principiului egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor.

În concluzie, Carta a consacrat dreptul popoarelor și națiunilor la autodeterminare, ca principiu unanim admis al dreptului internațional public.

c. Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor asumate prin Cartă.

Acest principiu reprezintă o reafirmare a principiului pacta sunt servanda, care stă la baza executării oricărui tratat licit și, îndeosebi, a unui tratat multilateral de importanța Cartei O.N.U.

d. Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale.

Acest principiu presupune reglementarea diferendelor internaționale în așa fel încât să nu se primejduiască pacea și securitatea internațională, precum și justiția (art. 2 alin. 3 din Cartă). Aceasta înseamnă consacrarea obligativității rezolvării pașnice a oricăror probleme litigioase dintre state și constituie un element esențial al coexistenței pașnice.

e. Abținerea de la amenințarea cu forța și de la folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat cât și în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite (art. 2 alin. 4 din Cartă) consacră categoric principiul neagresiunii.

Principalele excepții de la interdicția folosirii forței prevăzute în Cartă sunt:

măsurile de constrângere în caz de amenințare a păcii, violări ale păcii și acte de agresiune, decise de Consiliul de Securitate și aduse la îndeplinire cu forțele armate ale statelor membre;

autoapărarea individuală sau colectivă a statelor împotriva unui atac armat până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.

f. Neintervenția în problemele care sunt esențial de competența internă a statelor.

Acest principiu reprezintă o consacrare a principiului neamestecului în treburile interne și respectării suveranității statelor membre. Precizându-se că problemele în care amestecul O.N.U. este interzis sunt cele care țin esențial de competența internă a statelor și prevăzând că această dispoziție nu afectează aplicarea măsurilor de constrângere luate în temeiul capitolului VII, de Consiliul de Securitate, Carta delimitează competența internă a statelor de problemele menținerii păcii și securității internaționale, care se găsesc în afara acestei competențe.

g. Principiul coexistenței pașnice.

Acest principiu, deși nu este prevăzut expres în Cartă, străbate ca un fir continuu, în special dispozițiile ei care proclamă ca scopuri ale organizației menținerea păcii și securității internaționale, statornicirea unor relații de prietenie, toleranță și bună-vecinătate între state și dezvoltarea colaborării dintre ele și ca principii ale ei, egalitatea suverană și integritatea teritorială, dreptul popoarelor și națiunilor la autodeterminare, neagresiunea, neamestecul în treburile interne, rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale, principiile coexistenței pașnice.

2.3.Structura ONU

Carta Națiunilor Unite, în art. 7 alin. 1, indică următoarele șase organe principale ale Națiunilor Unite:

Adunarea Generală;

Consiliul de Securitate;

Consiliul Economic și Social;

Consiliul de Tutelă;

Curtea Internațională de Justiție și

Secretariatul.

Cele șase organe enumerate, deși calificate toate ca principale, se află, totuși, din punctul de vedere al independenței și puterii pe care o exercită, în situații diferite. Adunarea Generală, în care sunt reprezentate toate statele membre, ca entități egale, este organul care dispune de cele mai largi competențe. Ea ocupă o poziție centrală în cadrul organizației, nu numai datorită funcțiilor și puterilor sale politice, conferite de Cartă, dar și competențelor sale administrative și financiare și rolului său, conferit, de asemenea prin Cartă, în stabilirea compoziției altor organe. Două din organele principale ale ONU – Consiliul Economic și Social (ECOSOC) și Consiliul de Tutelă – sunt expres plasate sub autoritatea Adunării Generale. În timp ce activitățile ECOSOC s-au extins continuu, el coordonând o rețea de alte organe și organizații, funcțiile Consiliului de Tutelă s-au redus, pe măsura dispariției obiectului său de activitate, în urma decolonizării. Pe de altă parte, competențele Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale sunt ferite de orice interferență din partea altor organe ONU, inclusiv Adunarea Generală.

2.3.1.ADUNAREA GENERALĂ A O.N.U.

Adunarea Generală este principalul organ de dezbatere al O.N.U. Principiul său este „un stat, o voce”. Adunarea Generală este un fel de parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce țin de ordinea internațională. Dacă votează bugetul Organizației Națiunilor Unite, Adunarea nu exprimă decât recomandări fără influență obligatorie asupra statelor membre.

Potrivit art. 9 al Cartei, Adunarea Generală se compune din toți membrii Națiunilor Unite. Dreptul unui stat de a fi reprezentat în Adunarea Generală, imediat ce a fost admis ca membru ONU, nu a fost niciodată contestat sau pus sub semnul îndoielii. Carta limitează la cel mult cinci numărul reprezentanților statelor în cadrul Adunării. Uneori, reprezentarea unor state a fost indirect nerecunoscută, prin intermediul procedurii de verificare a deplinelor puteri.

În ceea ce privește funcțiile și competențele, o analiză a prevederilor Cartei referitoare la funcțiile și puterile Adunării Generale conduce la desprinderea unor competențe de ordin general și a unora particulare, pe domenii distincte de activitate, cum sunt menținerea păcii și securității internaționale ori cooperarea economică și socială. La rândul lor, competențele de ordin general privesc fie buna funcționare a Organizației fie colaborarea sa cu statele membre, sau a acestora între ele, pentru realizarea scopurilor ONU. Atunci când privim funcțiile și puterile Adunării Generale din punctul de vedere al modului cum acestea se exercită, desprindem unele funcții exclusive și altele exercitate împreună cu alte organe principale ale ONU.

Competențele de ansamblu ale Adunării Generale sunt precizate în art. 10 al Cartei, potrivit căruia „Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte, sau se referă la puterile și funcțiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă…” și poate face „recomandări Membrilor Națiunilor Unite sau Consiliului de Securitate ori Membrilor Organizației și Consiliului de Securitate, în orice asemenea chestiuni sau cauze”. Rezultă astfel că puterile și funcțiile Adunării Generale se extind la toate domeniile ce țin de competența ONU, așa cum acestea sunt determinate în articolul 1 al Cartei privind scopurile și principiile ONU, și cum sunt detaliate în alte articole ale Cartei.

Dintre competențele privind funcționarea Organizației, pentru care Adunarea Generală este abilitată să acționeze singură, menționăm:

alegerea metodelor de organizare a propriilor lucrări – în baza propriului regulament de procedură, Adunarea Generală își organizează lucrările sesiunilor, alege organele conducătoare ale acestora și creează organe subsidiare, a căror varietate reflectă marea diversitate a sarcinilor și domeniilor de acțiune cu care este ea învestită;

desemnarea membrilor altor organe ale ONU. Este de competența Adunării Generale de a alege membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate, luând în considerare contribuția statelor candidate la menținerea păcii și securității internaționale, a altor scopuri ale Organizației și principiul repartiției geografice echitabile. De asemenea Adunarea Generală alege cei 54 de membri ai Consiliului Economic și Social, precum și o parte din membrii Consiliului de Tutelă;

gestionarea resurselor financiare ale Organizației – stabilește contribuțiile statelor membre, aprobă și controlează execuția bugetară și examinează bugetele administrative ale instituțiilor specializate.

De asemenea, trebuie subliniat că pentru îndeplinirea anumitor funcții Adunarea Generală trebuie să conlucreze cu Consiliul de Securitate.

2.3.2. CONSILIUL DE SECURITATE AL O.N.U.

Carta O.N.U ca tratat internațional obligă statele membre să rezolve eventualele diferende prin mijloace pașnice, într-o asemenea manieră încât pacea și justiția internațională să nu fie periclitate. Statele membre trebuie să se abțină de la amenințări sau uzul forței împotriva oricăror altor state, precum și să aducă orice conflict înaintea Consiliul de Securitate.

Consiliul de Securitate este organismul Națiunilor Unite având drept principală responsabilitate menținerea păcii și securității internaționale. Sub imperiul Cartei O.N.U. statele sunt obligate să accepte și să ducă la îndeplinire deciziile Consiliului de Securitate.

Recomandările făcute de alte organisme ale Națiunilor Unite nu se bucură de autoritatea pe care o are Consiliul de Securitate, dar pot influența anumite situații deoarece reprezintă, în fapt, opinia comunității internaționale.

Atunci când îi este adus în atenție un diferend, Consiliul de Securitate solicită părților implicate să-l soluționeze prin mijloace pașnice. Consiliul de Securitate poate numi reprezentanți speciali sau să ceară Secretarului General să facă uz de bunele sale oficii. În unele cazuri, chiar Consiliul de Securitate preia inițiativa investigațiilor și a medierii.

În situația în care un conflict derivă în luptă armată, Consiliul încearcă stoparea lui imediată. Adesea, Consiliul a dat dispoziții de încetare a focului, folositoare în prevenirea amplificării ostilităților.

Pentru a sprijini procesul de pace Consiliul poate detașa observatori militari și forțe de menținere a păcii în zone de conflict.

Prin Capitolul VII din Cartă, Consiliul de Securitate a fost împuternicit să ducă la îndeplinire deciziile sale. Astfel, Consiliul poate impune embargouri și sancțiuni, sau poate autoriza folosirea forței.

În unele cazuri Consiliul a autorizat, având drept temei legal Capitolul VII din Cartă, folosirea forței militare de către o coaliție a statelor membre sau de către o organizație regională.

Consiliul ia astfel de măsuri numai ca ultimă opțiune atunci când măsurile pașnice privind soluționarea unui conflict au rămas fără economie și când se constată că există o amenințare a păcii internaționale.

Tot sub imperiul Capitolului VII din Cartă, Consiliul a pus bazele unor tribunale pentru pedepsirea persoanelor acuzate de violarea legilor internaționale privind drepturile omului, incluzând aici și genocidul.

Compunerea Consiliului de Securitate al O.N.U

Consiliul de Securitate este format din 15 membri: 5 membrii permanenți: China, Franța, Federația Rusă, Marea Britanie și SUA și 10 membrii aleși pe o perioadă de 2 ani de către Adunarea Generală.

Fiecare membru are repartizat un singur vot. Deciziile asupra unor probleme procedurale sunt luate prin voturi pro aparținând unui număr de minim 9 din totalul de 15.

Deciziile asupra problemelor de drept material necesită 9 voturi, incluzând voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți.

Acesta reprezintă regula „marii puteri a unanimității” adesea reprezentată prin sintagma „drept de vot”. Dacă unul dintre membrii permanenți nu agreează o anumită decizie, el poate da un vot negativ (vot-contra; vot împotriva acelei decizii), acest act fiind echivalentul dreptului de veto.

Fiecare dintre cei 5 membrii permanenți și-a exercitat acest drept de veto într-un anumit moment. În ipoteza în care unul dintre membrii permanenți ai Consiliului nu este de acord pe deplin cu o anumită decizie, însă nu dorește să se folosească de dreptul său de veto, el se poate abține.

Sub imperiul Cartei O.N.U., toți membrii Națiunilor Unite au fost de acord să accepte și să ducă la îndeplinire deciziile Consiliului de Securitate. În timp ce alte organisme ale Națiunilor Unite se limitează la a face simple recomandări guvernelor statelor, Consiliul de Securitate are puterea de a lua decizii pe care statele membre sunt obligate, conform Cartei, să le respecte.

Consiliul de Securitate este astfel organizat încât să fie capabil să funcționeze în mod continuu, cu precizarea că un reprezentant din partea fiecărui stat membru trebuie să fie prezent în permanență la sediul Națiunilor Unite.

Funcțiile Consiliului de Securitate al O.N.U.

Consiliul de Securitate este organul principal al Națiunilor Unite care exercită funcția de menținere a păcii, îndeplinind în acest scop o triplă funcțiune:

constată existența actului de agresiune care dă dreptul la autoapărare;

deține controlul asupra modului de exercitare a acestui drept și

exercită acțiunea de autoapărare colectivă.

Potrivit art. 39 din cartă, Consiliul de Securitate „va constata existența unei amenințări împotriva păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune”. Aceasta este prima funcție pe care o exercită Consiliul ca titular al dreptului de autoapărare colectivă, cea de-a doua avându-și sediul în articolul 51 din Carta O.N.U., potrivit căruia „Măsurile luate de membrii în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu vor afecta în nici un fel puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, potrivit cu prezenta cartă, de a întreprinde orice acțiuni pe care le va socoti necesare pentru menținerea și restabilirea păcii și securității internaționale”.

Cea de-a treia funcție, ce constă în substituirea Consiliului de Securitate în titularul dreptului de autoapărare colectivă este stipulată în art. 42 în Cartă, care împuternicește acest organ să întreprinsă „cu forțe aeriene, maritime sau terestre orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea și restabilirea păcii și securității internaționale”.

Această acțiune poate cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate cu forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite.

Obligațiile și atribuțiile Consiliului de Securitate stabilite de Carta O.N.U.

Carta impune obligații generale atât în sarcina Consiliului de Securitate cât și în cea a statelor membre ale Națiunilor Unite. În conformitate cu art. 24 (1) din Cartă, membrii „conferă Consiliului, în primul rând, responsabilitatea de a menține pacea și securitatea internațională și ei sunt de acord că în îndeplinirea obligațiilor sale, decurgând din această responsabilitate, Consiliul acționează în numele lor”. În îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate va acționa în conformitate cu scopurile și principiile Națiunilor Unite. În baza art. 25, membrii, pe rând, consimt să respecte și să îndeplinească deciziile Consiliului.

Puterile specifice acordate Consiliului care-l împiedică să se elibereze de îndatoririle sale sunt consacrate parțial în Capitolul VII al Cartei Națiunilor Unite, al cărui art. 39 prevede: Consiliul de Securitate va determina existența oricărei amenințări la adresa păcii, a oricărei încălcări a păcii sau a oricărui act de agresiune și va emite recomandări sau va decide ce măsuri vor fi luate în concordanță cu art. 41 și 42 cu scopul de a menține sau restabili pacea și securitatea internațională.

Art. 41 autorizează Consiliul să ordone sancțiuni economice împotriva statelor care au violat art. 39, în timp ce art. 42 îi permite acestuia să ordone acțiuni militare incluzând demonstrații, blocade și alte operațiuni ale forțelor aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite.

În sfârșit, în baza art. 48 (1) din Capitolul VII al Cartei, Consiliul poate determina dacă acțiunea necesară să ducă la îndeplinire deciziile sale va fi adoptată de toate statele națiunilor Unite sau numai de unele dintre acestea. Cu toate că, Carta nu acordă expres Consiliului autoritatea să inițieze sancțiuni economice sau intervenții militare pentru protejarea drepturilor omului în situații e criză, asemenea atribuții inerente au fost validate prin Rezoluția 794, adoptată în decembrie 1992, ca răspuns la criza din Somalia.

2.3.3.Secretariatul O.N.U.

Ultimul organ principal al ONU, menționat de art. 7 al Cartei, este Secretariatul. Potrivit aceluiași document, Secretariatul este compus din Secretarul General și personalul necesar Organizației.

Secretarul General este numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. Secretarul General este cel mai important funcționar al Organizației; el își administrează personalul și își pregătește bugetul.

Secretarul General are un rol politic eminent, atrăgând atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei afaceri care amenință pacea, executând totodată orice misiune de bune oficii. În plus, Secretarul General girează operațiunile de menținere a păcii sub controlul Consiliului de Securitate.

Activitatea curentă a ONU este dusă de un corp de funcționari internaționali numiți de Secretarul General, care are competență exclusivă în această materie. Secretariatul ONU include funcționari internaționali lucrând la sediul central al Organizației (New Yok), ca și cei angajați la organele subordonate ale ONU, inclusiv comisiile economice regionale.

În exercitarea atribuțiilor lor membrii Secretariatului ONU se bucură de o protecție corespunzătoare. Prin Convenția cu privire la imunitățile și privilegiile ONU, li se acordă un statut apropiat de cel al personalului diplomatic.

2.3.4. CURTEA INTERNAȚIONALĂ DE JUSTIȚIE

După cel de al doilea război mondial, s-a hotărât crearea Curții Internaționale de Justiție ca organ judiciar principal al ONU și considerarea statutului său ca anexă a Cartei ONU, ca parte integrantă a acesteia.

Capitolul XIV din Carta ONU, consacrat Curții Internaționale de Justiție, dispune că toți membrii Națiunilor Unite sunt ipso facto părți la statutul acesteia. Statele nemembre ONU pot deveni părți la Statut în condiții determinate în fiecare caz de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate. Conform statutului său, C.I.J. nu este doar organul judiciar al ONU, ci al întregii comunități internaționale, în sensul că accesul la jurisdicția sa este deschis chiar și statelor care nu sunt membre O.N.U. și nici părți la Statutul C.I.J. Aceste state vor putea sesiza Curtea, în condițiile stabilite de Consiliul de Securitate, „sub rezerva dispozițiilor speciale cuprinse în tratatele în vigoare”.

În ceea ce privește jurisdicția Curții Internaționale de Justiție, art. 36 al Statutului CIJ consacră principiul caracterului facultativ.

Alineatul 1 al art. 36 stabilește că intră în competența C.I.J. „toate cauzele pe care i le supun părțile” iar alin. 2 circumscrie categoriile de diferende de ordin juridic în legătură cu care statele părți la statut vor putea să declare că recunosc ca obligatorie jurisdicția Curții „în raport cu orice alt stat care acceptă aceeași obligație”. Altfel spus, statele nu sunt supuse jurisdicției Curții privind un litigiu dat decât în măsura în care au consimțit la aceasta. Așadar, potrivit deplinei libertăți de voință a părților în soluționarea diferendelor internaționale, jurisdicția C.I.J. se bazează pe consimțământul statelor părți la litigiul cu care este sesizată.

În ceea ce privește structura C.I.J., se pot distinge trei elemente:

judecătorii permanenți

judecătorii ad-hoc

camerele Curții.

A. Judecătorii permanenți.

Curtea este un corp de 15 magistrați, aleși indiferent de cetățenia lor, dintre persoanele care se bucură de cea mai înaltă considerație morală și care reunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările lor de origine a celor mai înalte funcții judiciare, ori care sunt juriști având o competență recunoscută în domeniul dreptului internațional.

Judecătorii C.I.J. se aleg pe o perioadă de 9 ani și pot fi realeși.

Independența și competența lor notorie în materie de drept internațional sunt cele două trăsături ce caracterizează statutul judecătorilor C.I.J.

La fiecare trei ani se aleg cinci noi magistrați, sau se reînnoiește mandatul unora dintre cei aleși anterior.

B. Judecătorii ad-hoc.

Orice stat parte la un diferend supus Curții poate să numească, pentru soluționarea acelui diferend, un judecător ad-hoc, dacă nici unul din cei 15 judecători nu este cetățean al său. Judecătorii ad-hoc sunt deci special desemnați pentru un litigiu bine determinat. Misiunea lor încetează odată cu încheierea procesului care a ocazionat numirea lor.

Prin numirea de judecători ad-hoc se urmărește garantarea unei bune administrări a justiției și asigurarea egalității părților.

Judecătorii ad-hoc vor avea aceleași drepturi ca și ceilalți judecători, dar numai pentru diferendul la a cărui judecare participă.

C. Camerele Curții.

Potrivit art. 26 din Statut, Curtea poate oricând să constituie una sau mai multe camere, alcătuite din trei sau mai mulți judecători, pentru examinarea anumitor cauze cum ar fi, de exemplu, „conflicte de muncă ori cauze privind tranzitul și comunicațiile”.

Pentru a soluționa o anumită cauză ce prezintă un interes particular, Curtea poate, de asemenea, să instituie ad-hoc, la cererea părților, o cameră de judecată mai restrânsă formată din 3-5 judecători. Numărul judecătorilor unei astfel de camere va fi fixat de Curte cu asentimentul părților.

Competența jurisdicțională a Curții Internaționale de Justiție poate fi privită din două puncte de vedere:

al subiectelor de drept internațional care se pot prezenta în fața sa – ratione personae;

al diferendelor care i se supun – ratione materiae.

În ceea ce privește competența ratione personae, conform art. 34 alin. 1 al Statutului C.I.J., “Numai statele pot fi părți în cauzele supuse Curții”.

Astfel, numai statele, ca subiecte primare de drept internațional, au calitatea de se prezenta în fața Curții. Este vorba, în primul rând, de toate statele membre ONU care, în această calitate, sunt automat și membre ale Statutului Curții, acesta fiind o anexă a Cartei ONU, dar și de statele care nu aparțin ONU dar au devenit părți la Statutul Curții, în condițiile fixate de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate.

Conform, art. 35 alin. 2, Consiliul de Securitate poate stabili condițiile accesului la Curte și pentru statele care nu sunt nici membre ONU și nici părți la Statutul C.I.J.

Persoanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdicția C.I.J. Interesele acestora, implicate într-un diferend, pot fi susținute în fața Curții, de statele lor naționale, prin intermediul protecției diplomatice.

Nici organizațiile internaționale nu se pot înfățișa în calitate de părți în fața Curții. Ele pot fi însă autorizate de Adunarea Generală a ONU să ceară Curții avize consultative și pot oferi, la cererea acesteia, informații privind problemele pe care ea le examinează.

Referitor la competența ratione materiae, potrivit art. 36, al. 1 din Statutul C.I.J., în competența sa intră două categorii de cauze:

cele pe care i le supun părțile;

“toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare”.

În ceea ce privește cauzele supuse Curții de către părți, în art. 36 alin. 2 se fac următoarele precizări:

“Statele părți la prezentul Statut vor putea oricând să declare că recunosc ca obligatorie ipso facto și fără o convenție specială, în raport cu orice alt stat care acceptă aceeași obligație, jurisdicția Curții pentru toate diferendele de ordin juridic având ca obiect:

interpretarea unui tratat;

orice problemă de drept internațional;

existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale;

natura sau întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale”.

În virtutea libertății de voință a statelor în soluționarea diferendelor internaționale, jurisdicția C.I.J. se bazează pe consimțământul statelor părți la litigiul cu care este sesizată.

Exprimarea acestui consimțământ poate avea loc a priori, deci înainte și indiferent de producerea vreunui diferend, sau a posteriori, deci în cazul și pentru soluționarea unui anumit diferend.

Acceptarea a priori se poate face prin două modalități distincte:

Printr-o declarație unilaterală, denumită și “clauză facultativă”, care se depune la Secretarul General al ONU și care conține obligația unui stat de a supune jurisdicției Curții toate diferendele juridice care ar apare în raporturile cu un alt stat, care acceptă aceeași obligație.

O asemenea declarație se poate da și necondiționat sau poate privi numai o perioadă de timp determinată. Aceste declarații unilaterale înlesnesc și simplifică sarcina Curții de a-și stabili competența într-un anumit diferend. Cu toate acestea, în multe cazuri, aceste declarații sunt afectate de rezerve prin care statele identifică și sustrag anumite categorii de litigii de sub jurisdicția Curții, cum ar fi, de exemplu, cele privind probleme ce țin de “competența exclusivă a statelor”, “apărarea națională”, “integritatea teritorială” sau evenimente petrecute anterior unei anumite date.

Acceptarea a priori a jurisdicției C.I.J. mai poate să rezulte din anumite tratate bilaterale sau multilaterale, privind soluționarea pașnică a diferendelor, care stabilesc competența C.I.J..

Mai poate exista și situația, mult mai frecvent întâlnită în practica convențională mai recentă, în care statele părți la un tratat, având ca obiect un anumit domeniu al cooperării dintre ele, includ în cuprinsul acestuia o clauză compromisorie, prin care acceptă să supună jurisdicției C.I.J. eventualele diferende apărute între ele în cursul aplicării tratatului respectiv.

Soluționarea unui diferend supus C.I.J. se încheie prin adoptarea unei hotărâri. Soluția este aceea pentru care optează majoritatea judecătorilor prezenți. În cazul unei împărțiri egale între voturile judecătorilor, va decide votul (poziția) Președintelui Curții.

Hotărârea C.I.J. este definitivă și obligatorie. Ea se bucură de autoritatea lucrului judecat. Hotărârea nu este opozabilă decât părților în litigiu și numai pentru cauza pe care o soluționează.

Obligativitatea hotărârilor C.I.J. este prevăzută direct în art. 94 din Carta O.N.U., care precizează:

“l. Fiecare Membru al Națiunilor Unite se obligă să se conformeze hotărârilor Curții Internaționale de Justiție în orice cauză la care este parte.

2. Dacă oricare dintre părțile la o cauză nu va executa obligațiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curții, cealaltă parte se va putea adresa Consiliului de Securitate care poate, în caz că socotește necesar, să facă recomandări sau să hotărască măsurile de luat pentru săvârșirea la îndeplinire a hotărârii”.

Până în prezent, un asemenea mecanism de impunere a hotărârilor C.I.J. nu a fost solicitat Consiliului de Securitate, întrucât deciziile acestei instanțe, cu foarte puține excepții, au fost respectate de statele părți.

2.4.Viitorul Organizației Națiunilor Unite

ONU, ca organizație mondială, are șansa de a deveni în viitor o instituție internațională de securitate eficientă, în măsura în care va persista în reformă, în care vor fi investite în ea mijloacele necesare dar se vor face și investiții în schimbare, așa cum se arată în Raportul secretarului general al ONU din 7 martie 2006, intitulat „Investind în Națiunile Unite: pentru o organizație mai puternică oriunde în lume“.

La o dezvoltare în continuare a misiunilor operaționale de menținere a păcii (15 în 2006, plus Misiunea Integrată a Națiunilor Unite în Timorul de Est- UNMIT), fondurile alocate ONU trebuie să fie sporite corespunzător. Mai mult chiar: diversificarea spectaculară a activităților organizației repune în chestiune atât structura, sistemele, documentele, cât și tradițiile sale.

Perspectiva organizației internaționale de securitate numărul unu este deosebită, privită prin prisma capitalului său uman. Acesta va avea noi competențe, sporite, și un profesionalism real, va urma un

parcurs profesional mai diversificat. Structurile departamentale ale ONU vor fi reorganizate, iar capacitatea de gestionare a cadrelor întărită. În perimetrul reformei și al conduitei acționale viitoare, putem înscrie și activitatea Grupului de înalt nivel asupra coerenței sistemului Națiunilor Unite, format de secretarul general în 16 februarie 2006, cu scopul de a explora mijloacele de îmbunătățire a coerenței și eficacității activităților sistemului ONU în lume, în domeniile dezvoltării, ajutorului umanitar și mediului, toate cu

impact asupra securității naționale, regionale și mondiale. Acest grup va pune bazele unei restructurări fundamentale a activităților operaționale ale Națiunilor Unite, pretutindeni în lume.

Schimbările viitoare se vor susține pe un sprijin politic și financiar consistent al statelor membre, mai ales al statelor dezvoltate, dar și pe calitățile individuale ale noului secretar general.

În viziunea organizației asupra securității colective în secolul XXI, transformarea ONU într-un instrument eficient pentru prevenirea conflictelor va necesita stabilirea anumitor priorități politice și instituționale, ca: prevenirea terorismului, combaterea proliferării armelor nucleare, chimice și biologice, reducerea riscului

de război, folosirea forței în anumite condiții stabilite de Consiliul de Securitate etc.

Există mai multă încredere în definitivarea reformei Consiliului de Securitate20 și sporirea, prin aceasta, a legitimității și eficacității sale. Problema este dacă marile puteri membre vor accepta sau nu, în final, extinderea sa numerică, intrarea unor noi state în componența acestuia, fapt ce ar moderniza și democratiza una din cele mai importante structuri ale organizației, însă ar slăbi pârghia prin care membrii actuali își apără propriile interese. Or, o mai bună reprezentativitate ar permite să se evite dublul standard în deciziile și măsurile de retorsiune.

Un rol mai consistent ar putea juca prima organizație mondială, dacă ar adopta principiul responsabilității protejării populațiilor contra genocidului, crimelor de război, purificării etnice și crimelor contra umanității și, atunci când guvernele nu sunt dispuse sau nu sunt în măsură să o facă, ar uza la nevoie de forță. Totuși, acest principiu nu trebuie să însemne o portiță de acceptare a intervenționismului interesat, de invadare a unui teritoriu străin, fără mandat ONU, motivată de „responsabilitatea de a proteja populația“

respectivă.

O revitalizare reală a ONU depinde însă și de ceea ce propune fostul său secretar general, Kofi Annan, în informarea „Un concept mai amplu de libertate“: recomandări care să ajute la apărarea instituțiilor organizației – „libertate pentru a trăi fără mizerie“, „libertate pentru a trăi fără teroare“ și „libertate pentru a trăi cu demnitate“ – optimizând capacitățile statelor membre în a respecta și promova dezvoltarea, securitatea și drepturile omului, democrația și statul de drept.

Capitolul III

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

3.1.Originile și caracteristicile Alianței

Între 1945 și 1949, puse în fața necesității imediate de reconstrucție economică, țările Europei Occidentale și aliații lor Nord-americani, au privit cu îngrijorare politicile și metodele expansioniste ale Uniunii sovietice.

Îndeplinindu-și promisiunile luate în timpul războiului de a-și reduce potențialul de apărare și de a demobiliza trupele, guvernele oocidentale au observat intenția clară a conducerii sovietice de a-și menține forța militară la întreaga sa capacitate.

Mai mult, în lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelul de respectare a Cartei Națiunilor Unite și a acordurilor internaționale stabilite la sfârșitul războiului nu garantau suveranitatea natională sau independența statelor democratice amenințate de acte de agresiune externă sau de subversiune din interior.

Ca o temere în plus, s-a mai adăugat și realitatea faptului că în Europa Occidentală și de Est, precum și în alte state, s-au impus forțe nedemocratice de guvernământ represiuni ale opoziției, ori a drepturilor și libertăților civile, umane și fundamentale.

Între 1947-1949, o serie de evenimente politice dramatice, la nivel mondial, au agravat și mai tare situația. Astfel, au avut loc evenimente ca: amenințări fățise la suveranitatea Norvegiei, Greciei, Turciei, a altor țări din Vestul Europei, lovitura de stat din Cehoslovacia (iunie 1948), blocada ilegală a Berlinului (aprilie 1948). Semnarea Tratatului de la Bruxelles- martie 1948 , a marcat hotărârea a cinci țări vest-europene, Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie, de a dezvolta un sistem de apărare comun și de a întări legăturile, încât să poată rezista în fața amenințărilor ideologice, politice și militare la adresa securității lor.

Negocierile cu S.U.A și Canada au creat cadrul formării unei singure Alianțe Nord-Atlantice,bazată pe garanții de securitate și angajamente comune între Europa și America de Nord.

Danemarca, Islanda, Norvegia și Portugalia au fost invitate de către Puterile Tratatului de la Bruxelles să se alăture acestui proces.

Aceste negocieri s-au concretizat prin semnarea Tratatului de la Washington în aprilie 1949, instituindu-se astfel, un sistem comun de securitate bazat pe un parteneriat între cele 12 țări.

Mai apoi, în 1952, Grecia și Turcia au aderat la Tratat, Republica Federală a Germaniei intră în Alianță în 1955, în 1982 Spania devine , deasemenea membră NATO.În 1999 Republica Cehă, Ungaria, Polonia aderă la NATO. Ultimul val de aderări a adus în 2004 alte șapte țări membre: România, Lituania , Letonia, Estonia, Bulgaria și Slovacia.

Alianța Nord-Atlantică a fost fondată pe baza unui tratat între statele membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice și a unor procese parlamentare specifice.

Fiecare țară membră este obligată să își asume atât riscurile, cât și responsabilitățile, cât și avantajele securității colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internațional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului.

De la crearea Alianței și până în prezent, s-a scurs mai mult de o jumătate de secol de istorie.

În marea parte a acestei perioade principalul obiectiv NATO a fost acela de a asigura apărarea imediată și securitatea Țărilor Membre.

Chiar dacă NATO, va continua să asigure securitatea membrilor săi și să simbolizeze comunitatea destinului popoarelor reunite sub semnul atașamentului pentru democrație, acestor funcții și responsabilități li se vor adăuga altele noi, într-un context cu totul diferit.1

Observăm că, în afara principalului obiectiv, apare o nouă preocupare, odată cu Sfârșitul Războiului Rece, deoarece, pentru prima dată în istoria europeană de după război, perspectiva îndeplinirii lui a devenit o realitate.

Unul din învățămintele Războiului Rece, este acela de a ne fi arătat că statele posesoare de arme de distrugere în masă, se aflau în imposibilitate de a recurge la război pentru a-și rezolva conflictele.

NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia, securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei.2

Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susținerea intereselor lor comune în problema securității.

Principiul fundamental care stă la baza Alianței este un angajament comun față de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securității acestora. Solidaritatea si coeziunea din cadrul Alianței, susțin faptul că nici o țară membră, nu poate fi forțată să se bazeze doar pe propriile eforturi naționale, în cazul apariției unor amenințări asupra securității sale.

Fără a priva statele membre de drepturile și obligațiile de a-și asuma responsabilitățile suverane în domeniul apărării, Alianța le ajută să își atingă obiectivele de securitate națională în urma unui efort colectiv.

Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 care este baza legală și contractuală a Alianței, a fost stabilit in cadrul art. 51 al Cartei Națiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.

Cu toate că, scopul aliaților este acela de a “promova relații de pace și prietenie în zona Nord- Atlantică”3, scopul imediat al NATO a fost acela , de a-și apăra membrii de o potențială amenințare care ar fi putut rezulta în urma politicii și sporirii capacității militare a fostei Uniuni Sovietice.

Organizația Tratatului Nord-Atlantic, asigură structura care permite implementarea obiectivelor Alianței. Este o organizatie inter-guvernamentală, în cadrul căreia, țările membre își păstrează neatinse, suveranitatea și independența.

Organizația asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme și în care țările membre iau decizii politice și militare care le pot afecta securitatea.

Organizația, oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor și cooperării între statele membre, în domenii politice, militare și economice, precum și științifice sau în afara sferei militare.

Astfel, ideea de securitate impărtășită de către membrii Alianței, indiferent de diferențele specifice sau de capacitățile militare naționale, contribuie la stabilitatea din zona Euro-Atlantică. Se creează condiții care favorizează extinderea cooperării între membrii Alianței și alte țări.

Mijloacele prin care Alianța își exercită politicile de securitate , include menținerea unei capacități militare suficiente pentru a preveni un eventual război și pentru a asigura o apărare adecvată, o capacitate generală de rezolvare a crizelor care ar putea afecta securitatea membrilor săi , și promovarea activă a dialogului cu alte națiuni și a unei abordări a securității europene în spiritul ajutorului reciproc, care să includă măsuri de dezvoltare în domeniul controlului armamentului și al dezarmării.

Pe scurt, Alianța este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-și menține securitatea prin garanții comune și prin relații stabile cu alte țări.

3.2. Tratatul NATO

Tratatul NATO a fost semnat la 4 aprilie 1949 în WASHINGTON DC.

Astfel, statele care sunt parte a Tratatului îsi reafirmă credința în obiectivele și principiile Cartei Națiunilor Unite, precum și dorința lor de a conviețui în pace cu toate popoarele și guvernele. Ele sunt angajate în salvgardarea libertății, a moștenirii comune și a civilizației popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democrației, libertății individuale și a literei legii.

Ele caută să promoveze stabilitatea și bunăstarea zonei nord-atlantice.

Ele sunt hotărâte să își unească eforturile în scopul apărării colective și al păstrării păcii și securității.

3.3.ORGANIZARE ȘI STRUCTURI CIVILE

3.3.1.Cartierul General al NATO

Cartierul General al NATO din Bruxelles este atât sediul politic al Alianței, cât și reședința permanentă a Consiliului Nord-Atlantic. Aici se află birourile reprezentanților permanenți și ale delegațiilor naționale, ale Secretariatului General și Secretariatului Internațional, ale reprezentanților militari naționali, al Președintelui Comitetului Militar și ale Statului Major Militar Internațional. De asemenea, găzduiește și misiunile diplomatice ale statelor membre, Statul major pentru consultare, comandă și control (C3) al Cartierului General, precum și unele agenții ale NATO.

La Cartierul General al NATO lucrează aproximativ 3150 de angajați permanenti. Dintre aceștia, circa 1400 sunt membri ai delegațiilor naționale și reprezentanți militari naționali ai NATO. Secretariatul Internațional și agențiile internaționale numără aproximativ 1300 de salariați civili, iar Statul Major Militar Internațional are 350 de membri, dintre care circa 80 de civili. De asemenea, reprezentanții oficiali ai misiunilor diplomatice sau ai birourilor de legatură dintre țările Partenere dispun de birouri la Cartierul General al NATO.

3.3.2.Reprezentanți permanenți și delegatii naționale

Fiecare țară membră este reprezentată în Consiliul Nord-Atlantic de un ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegație națională alcatuită din consilieri și oficiali, care își reprezintă țările în diferite comitete ale NATO. În multe privințe, delegațiile sunt asemănătoare unor mici ambasade. Amplasarea delegațiilor în cadrul aceleiași clădiri le permite să mențină, ușor și rapid, contacte oficiale și neoficiale, atât între ele, cât și cu serviciile Secretariatului Internațional al NATO, sau cu reprezentanții țărilor Partenere.

3.3.3.Secretarul General

Secretarul General este un om de stat internațional de rang înalt, numit de către guvernele țărilor membre în funcția de președinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru planificarea apărării și al Grupului pentru planificare nucleară; de președinte în funcțiune al altor comitete superioare ale NATO. Totodată, el este și presedintele Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic și al Grupului de cooperare mediteraneană, dar și președinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei și reprezentantul țărilor membre NATO, funcționând ca președinte onorific) al Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia. De asemenea, este și președinte asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisie NATO- Ucraina.

Secretarul General este responsabil cu promovarea și dirijarea procesului de consultare și de adoptare a deciziilor în cadrul Alianței8. El poate propune teme de discuție și elementele decizionale și este abilitat să rezolve pe cale amiabilă posibilele divergențe între țările membre. Este responsabil de conducerea Secretariatului Internațional și este principalul purtător de cuvânt al Alianței, atât în relațiile externe și în comunicarea și contactele cu guvernele membre, cât și cu mass-media. Adjunctul Secretariatului General îl asistă pe acesta în exercitarea funcțiilor sale și îl înlocuiește în caz de absența. El prezidează Forțele operative la nivel înalt pentru controlul armelor convenționale. Grupul executiv de lucru, Comitetul NATO pentru apărarea aeriană, Comisia consultativă comună, Comitetul mixt pe probleme de proliferare, precum și alte câteva Grupuri ad-hoc și de lucru.9

Secretarul General răspunde de conducerea Secretariatului Internațional în ansamblu și are sub autoritate directă un Cabinet și biroul Secretarului Internațional. Secretariatul Internațional este format din reprezentanți ai țărilor membre și servește Consiliul, precum și comitetele și grupurile de lucru subordonate acestuia, dar și Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul Permanent Comun NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina și Grupul de cooperare mediteraneană. El acționează atât ca secretariat, cât și ca personal de consultanță politică si operativă, și functionează pe baza permanentă, abordând o largă varietate de probleme relevante pentru Alianța și pentru țările Partenere.

3.3.4.Secretariatul Internațional

Activitatea Consiliului Nord-Atlantic și a comitetelor subordonate acestuia este sprijinită de un Secretariat Internațional, al cărui personal este alcătuit din cetățeni ai țărilor membre, fie recrutați direct de către Organizație, fie detașați de către guvernele respective, Membrii Secretariatului Internațional răspund în fața Secretarului General și se subordonează Organizației pe toată perioada serviciului lor.

Secretariatul Internațional este format din Biroul Secretarului General, cinci departamente operative, Biroul administrativ și Biroul Inspectorului financiar. În fruntea fiecărui departament se află un Secretar General adjunct, care prezidează, de obicei, structurii lor pe direcții, secțiuni și servicii, departamentele sprijină lucrările comitetelor în diferite domenii de activitate.10

Secretariatul Internațional sprijină procesul de realizare a consensului și de adoptare a deciziilor între țările membre și partenere și este responsabil cu pregătirea și supravegherea reuniunilor și deciziilor comitetelor NATO și ale instituțiilor create pentru coordonarea diferitelor forme de parteneriat bilateral și multilateral, înființate încă de la sfârșitul Războiului rece, cu țări nemembre. In plus, există un numar de agenții și organizații civile localizate în diferite țări membre, cu responsabilități în domenii precum: logistica de consum, logistica de producție și echipamente, planificarea situațiilor de urgență civilă, coordonarea traficului aerian și apărarea antiaeriană, războiul electronic.

3.4.ORGANIZARE ȘI STRUCTURI MILITARE

3.4.1.Comitetul militar

Reprezentanții permanenți ai NATO se întâlnesc, la nivel de Ambasadori, în cadrul Consiliului Nord-Atlantic, sub președinția Secretarului General, pentru a dezbate și a aproba politica Alianței. La intervale regulate, Consiliul și alte comitete politice superioare (în primul rând comitetul de planificare al apărării (DPC) și Grupul de planificare nucleară (NPG)) se reunesc la Bruxelles sau în alte capitale ale Alianței, la nivele mai înalte, de miniștri de externe și ai apărării și, uneori, în cazul reuniunilor de vârf, la nivel de șefi de stat și de guvern.

Deciziile adoptate de către fiecare din aceste organisme au același statut și reprezintă politica aprobată de țările membre, indiferent de nivelul la care au fost adoptate. Comitetele specializate, alcătuite la rândul lor din oficiali reprezentând diversele țări, sunt subordonate acestor organisme superioare. Această organizare pe comitete reprezintă mecanismul de bază care oferă Alianței mijloacele de consultare și de adoptare de decizii, asigurând reprezentarea fiecărui stat membru la toate nivelele și în toate domeniile de activitate ale NATO.

Activitatea curentă a Comitetului Militar este asigurată de reprezentanții militari care acționează în numele șefilor de Stat major din țările lor. Ei acționează în calitate de reprezentanți naționali, apărând cât mai bine interesele țărilor lor, rămânând în același timp deschiși la negocieri și discuții, pentru obținerea consensului. Aceasta implică adesea compromisuri, atunci când obținerea acordului este în interesul întregii Aliațe și servește la promovarea scopurilor politice și obiectivelor sale globale. În consecintă, reprezentanții militari dispun de suficientă autoritate pentru a permite Comitetului Militar să își îndeplinească misiunile colective și să adopte decizii prompte. Comitetul este abilitat să recomande autorităților politice ale NATO acele măsuri considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acțiune a Alianței. Principalul său rol este de a stabili orientările și de a oferi consiliere asupra doctrinei și strategiei militare. Consiliază Comandanții strategici ai NATO, ai căror reprezentanți participă la întrunirile sale, asupra problemelor militare și este răspunzător în fața Consiliului, de administrarea generală a problemelor militare ale Alianței, precum și de funcționarea eficientă a agențiilor Comitetului Militar.

Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianței și realizează o evaluare anuală pe termen lung a forței și capacităților țărilor și zonelor care prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilitățile sale pe timp de criză, tensiune sau razboi sunt acelea de a oferi Consiliului și Comitetului pentru Planificarea Apărării sfaturi cu privire la situația militară și de a face recomandări pentru utilizarea forței militare, aplicarea planurilor de circumstanță și elaborarea unor reguli corespunzătoare de angajament.

Comitetul Militar se întâlnește în fiecare zi de joi, după întrunirile ordinare ale Consiliului, ce au loc miercurea, astfel încât să poată pune în practică fără întârziere deciziile acestuia. În practică, întâlnirile pot fi convocate ori de câte ori este necesar si atât Consiliul, cât și Comitetul Militar se întrunesc mult mai frecvent decât prevede orarul săptămânal. Ca rezultat al rolului Alianței în Bosnia-Hertegovina și în Kosovo, al adaptării interne și externe a structurilor Alianței, al dezvoltării parteneriatului și cooperării cu alte țări și al creării de noi instituții care să supravegheze aceste evoluții, frecvența întâlnirilor tuturor organismelor decizionale ale Alianței a crescut considerabil.

În mod normal, Comitetul Militar se reunește de trei ori pe an în sesiuni la nivel de șefi de Stat major (CHODS). Două dintre aceste întâlniri ale Comitetului Militar au loc la Bruxelles, iar cealaltă este gazduită de una din țările NATO, prin rotație.

3.4.2.Președintele Comitetului Militar

Președintele Comitetului Militar (CMC) este ales de către șefii de Stat major și desemnat în funcție pe o perioadă de trei ani. El actionează exclusiv în calitate internațională și autoritatea sa derivă de la Comitetul Militar, în fața căruia răspunde pentru îndeplinirea ăndatoririlor sale. În mod normal, el prezidează toate reuniunile Comitetului Militar. În absența sa, atribuțiile îi sunt preluate de către președintele-adjunct al Comitetului Militar (DCMC).11

Președintele Comitetului Militar este atât purtătorul de cuvânt, cât și reprezentantul acestuia. El conduce activitățile zilnice ale Comitetului și stabilește în numele acestuia directivele și orientările necesare, adresate Directorului Statului Major Militar Internațional. De asemenea, el reprezintă Comitetul Militar la reuniunile la nivel înalt, cum ar fi cele ale Consiliului Nord-Atlantic, ale Comitetului pentru planificarea apărării și ale Grupului de planificare nucleară, în calitate de consilier pe probleme militare.

Prin funcțiile sale, președintele Comitetului Militar are, totodată, un important rol public, fiind și principalul purtător de cuvant pe probleme militare ale Alianței, în contactele cu mass-media. Efectuează vizite oficiale și reprezintă Comitetul Militar atât în țările Alianței, cât și în cele cu care NATO urmărește să dezvolte legăturile stabilite în cadrul Programului Parteneriatului pentru Pace, al Consiliului Parteneriatului Euro- Atlantic, Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia, Comisiei NATO-Ucraina, Grupului de cooperare mediteraneană și Initiațivei pentru Europa de sud-est. În același timp, este și președintele din oficiu al Biroului academic consultativ al Colegiului de Apărare al NATO.

3.4.3.Comandanți Strategici

Comandanții Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) și Comandantul suprem al forțelor aliate din Atlantic (SACLANT), sunt raspunzători, în fața Comitetului Militar, pentru orientarea și coordonarea generală a problemelor militare ale Alianței, în cadrul ariilor lor de comandă.12 De asemenea, ei consiliază și Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este reprezentat pe lângă NATO de militari cu grad de general sau amiral, care îi ajută menținând legături strânse cu oficialitățile politice și militare de la Cartierul General, dar și prin asigurarea eficienței fluxului informațional și comunicațiilor în ambele direcții. Reprezentanții sc participă la reuniunile Comitetului Militar și oferă consiliere cu privire la activitățile acestuia, în concordanță cu opiniile comandanților lor.

3.4.4.Statul Major Militar Internațional

Statul Major Militar Internațional (IMS) este condus de un Director cu rang de general sau amiral, desemnat, pentru această poziție, de către țările membre și selecționat de Comitetul Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea și recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le supune analizei Comitetului Militar, precum și cu asigurarea aplicării imediate a politicilor și deciziilor Comitetului.

IMS este compus din personal militar detașat, de țările membre, pentru a ocupa funcții la Cartierul General al NATO, în scopul desfășurării unei activități la nivel internațional, în interesul comun al Alianței și nu doar în numele țării lor. Unele posturi din cadrul Statului Major Militar Internațional sunt ocupate de personalul civil, care îndeplineste roluri administrative și de sprijin. IMS sprijină activitatea Comitetului Militar prin pregătirea și supravegherea aplicării deciziilor sale, fiind activ implicat și în procesul de cooperare cu țările din Europa centrală și de est, în cadrul inițiativei Parteneriatului pentru Pace (PfP).

Coordonarea activității Statului major și controlul Fluxului informațional și comunicațional, cât și în interiorul IMS, cât și între IMS și alte organisme de la Cartierul General al NATO, constituie responsabilitatea unui Coordonator executiv din cadrul Biroului directorului IMS. Împreună cu subordonații săi, acesta oferă, de asemenea, sprijin administrativ Comitetului Militar, precum și consiliere pe probleme de procedură. Directorul Statului Major Militar Internațional este asistat și de cinci Directori adjuncți, fiecare dintre acestia conducând câte un departament funcțional separat

3.4.5.Forțele Militare Integrate

Toate țările care aleg să facă parte din structura militară a NATO contribuie cu forțe armate care, împreună, constituie structura militară integrată a Alianței. În concordanță cu principiile fundamentale care guvernează relația dintre instituțiile politice și militare în țările democratice, structura militară integrată rămâne sub îndrumare și control politic la cel mai înalt nivel.

Rolul structurii armate integrate este de a oferi cadrul organizațional pentru apărarea teritoriului țărilor membre împotriva amenințării la adresa securității și stabilității lor, potrivit art. 513 din Tratatul Atlanticului de Nord. În cadrul acestei structuri armate integrate, Alianța menține capacitățile militare necesare îndeplinirii întregului spectru al activităților NATO. În ceea ce privește apărarea colectivă prevazută de Articolul 5 al Tratatului, forțele militare combinate ale Alianței trebuie să fie capabile să descurajeze orice potențial act de agresiune împotriva acesteia, iar în cazul în care un atac s-ar produce, să oprească avansarea agresorului la cât mai mare distanță cu putință, și să garanteze independența politică și integritatea teritorială a statelor membre. Totodată, forțele armate trebuie să fie pregătite să contribuie la prevenirea conflictelor și să dirijeze operațiunile de rezolvare a crizelor. Forțele Alianței au un rol essențial în promovarea cooperării și înțelegerii cu partenerii NATO și cu alte state , mai ales în cadrul ajutorului acordat țărilor partenere în pregătirea pentru o posibilă participare la operațiunile PfP aflate sub comanda NATO. Astfel, ele contribuie la menținerea păcii, la asigurarea intereselor comune în materie de securitate ale membrilor Alianței, precum și la păstrarea securității și stabilității zonei euro-atlantice.

3.5. Cooperarea cu partenerii globali și alte organizații internaționale

Pe măsură ce amenințările devin din ce în ce mai imprezivibile ca natură,gamă și origine,NATO și-a extins parteneriatele.Alianța a apelat la parteneri globali pentru a o ajuta să combată amenințările globale care au apărut după începutul noului secol.Aceste așa-numite «’țări de contact ‘,care nu sunt nici state membre și nici partenere ale Alianței, includ Japonia, Noua Zeelanda, Australia și Coreea de Sud.

NATO este de asemenea angajat în relațiile sale cu alte organizații internaționale care au un rol complementar în promovarea păcii și a securității.În contextul operațiilor de menținere a păcii și de gestionare a crizelor, NATO cooperează cu organizații care dețin instrumentele pentru asigurarea unei păci durabile prin asigurarea dezvoltării politice, economice și sociale.Aceste organizatii incud Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, precum și alte instituții cum ar fi EUROCONTROL și Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

Alianța este angajată într-o abordare extinsă a securității, recunoscând importanța factorilor politic, economic, social și de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile aapărării.Țelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuțiile Alianței, la securitatea și stabilitatea spațiului euroatlantic, și acelorlalte organizații internaționale sunt complementare și se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euroatlantice, cât și prin gestionarea crizelor. Alianța încearcă să întărească securitatea și stabilitatea euroatlantică prin:

• păstrarea legăturii transatlantice;

•menținerea unor capabilități militare eficace și suficiente pentru descurajare șiapărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO;

•dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare în cadrul Alianței, ocapacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor;

•continuarea procesului de deschidere față de noi membri și urmărirea constantă arelațiilor de parteneriat, cooperare și dialog cu celelalte țări ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniulcontrolului armamentelor și dezarmării.

Atașamentul NATO față de legătura transatlantică este indispensabil. Alianța este angajată într-un parteneriat puternic și dinamic între Europa și America de Nord în sprijinul valorilor și intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei și a Americii de Nord este indivizibilă.Menținerea unei capabilități militare adecvate în vederea acțiunii colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianței. O astfel de capabilitate, împreună cu solidaritatea politică, rămâne esența capacității

Alianței de a preveni orice încercare de a face uz de forță sau de intimidare și garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianței nu ar putea avea sorți de izbândă.

Capitolul IV. Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa (O.S.C.E.)

4.1. Prezentare generală

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a apărut în anul 1973, inițial sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa. Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog și negocieri multilaterale intre Est și Vest.

Istoria CSCE se împarte în două perioade:

– Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki și, respectiv, a Cartei de la Paris pentru o nouă Europa), în care CSCE a funcționat ca un proces de conferințe și reuniuni periodice.

– Evoluțiile pe planul securității europene apărute în anii ‘90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce privește structura și caracterul instituțional al procesului început la Helsinki, cât și rolul acestuia. Conferința la nivel înalt de la Budapesta, 1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizație pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

Prin dimensiunea sa geografică, OSCE se întinde “de la Vancouver pana la Vladivostok”, reunind toate statele europene, SUA, Canada și toate republicile din fosta URSS. Toate statele membre (55) au statut egal, iar regula de bază în adoptarea deciziilor este consensul.

OSCE, asemeni altor structuri de securitate regională, a cunoscut transformări substanțiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituție europeană nu-și poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul.

În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identității de securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcțional, normativ și operațional. Avantajele OSCE în această privință rezidă in: abordarea atotcuprinzătoare a securității (militară, politică, economică și umană); participarea, pe bază de egalitate, a tuturor țărilor participante; principii, norme, valori și standarde comune; instrumente, mecanisme și experiență unică în domeniul diplomației preventive. Datorită capacitații și experienței sale unice în domeniul diplomației preventive, prevenirii conflictelor și gestionării crizelor; consolidării respectării drepturilor omului, a democrației și statului de drept și promovării tuturor aspectelor societății civile, OSCE va continua să joace un rol important în promovarea unui spațiu comun de securitate. Ea va contribui la consolidarea încrederii în domeniul militar și promovarea securității prin cooperare.

4.2. Scurt istoric

Originile OSCE au apărut în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferințe general-europene pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei – intensificate intr-o perioadă caracterizată drept "destindere în relațiile Est-Vest", când o politică de "acomodare între state având interese divergente" era preferabilă războiului – au cuprins un proces îndelungat și complex de acțiuni desfășurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de țări. Un rol deosebit în cadrul acestor acțiuni au jucat țările mici și mijlocii, printre care și România. Conferința era văzută de unii ca o cale pentru a depăși divizarea Europei rezultată după cel de-al doilea război mondial, iar de alții – pentru a consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au acționat pentru convocarea ei a fost "asigurarea securității printr-o politica de deschidere".

Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă Helsinki), a reprezentanților statelor europene, SUA și Canadei, pentru consultări în vederea pregătirii Conferinței. Consultările multilaterale pregătitoare s-au prelungit pana la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandările finale de la Helsinki (Cartea bleu), adoptate de către miniștrii de externe ai statelor participante . Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, concepută, inițial a se desfășura în trei faze: a) la nivel de ministru de externe; b) la nivel de experți; c) la nivel înalt. La 18 septembrie 1973, la Geneva, experții statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat până în vara anului 1975.

La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, cunoscut și sub denumirea de acordurile de la Helsinki. Cuprinzând principiile de bază (decalogul de principii) care guvernează relațiile dintre statele participante și atitudinea guvernelor respective față de cetățenii lor, precum și prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus bazele viitoarei evoluții a procesului CSCE.

Decalogul de principii care guvernează relațiile între state, înscris în Actul final de la Helsinki :

– principiul egalitații suverane a statelor

– principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța

– principiul inviolabilității frontierelor

– principiul integrității teritoriale a statelor

– principiul reglementării pe cale pașnică a diferendelor

– principiul neintervenției în afacerile interne ale unui stat

– principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale

– dreptul egal al popoarelor la autodeterminare

– principiul cooperării internaționale

– principiul executării cu bună credință a obligațiilor internaționale

Documentul nu conține obligații juridice, ci politice, împărțite în trei mari categorii (cunoscute, inițial, sub denumirea de "coșuri", iar ulterior "dimensiuni"):

– probleme privind aspectele politico-militare ale securității în Europa;

– cooperarea în domeniul economic, tehnico-științific și al mediului înconjurător;

– cooperarea în domeniul umanitar și alte domenii.

– un al patrulea capitol – Urmările CSCE – se referă la reuniuni și acțiuni de continuare a procesului început.

In anii '70 și '80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Stockholm (1983-1986) și Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evoluțiile sinuoase ale climatului politic internațional, în special de confruntările ideologice intre Est și Vest, precum și de raporturile tensionate dintre SUA și URSS.

Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitură în istoria CSCE deschizând calea transformării sale într-un forum instituționalizat de dialog și negocieri, cu o structura operațională. Fiind prima Conferință la nivel înalt după adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagina noua în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capăt războiului rece și fiind adoptate documente de importanta majoră în domeniul dezarmării – Tratatul privind reducerea armelor convenționale în Europa, Declarația statelor membre ale NATO și ale Tratatului de la Varșovia privind nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, Acordul asupra unui pachet de măsuri de creștere a încrederii și securității (Documentul de la Viena – 1990). Carta de la Paris pentru o nouă Europă pune bazele instituționalizării procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale miniștrilor de externe și ale Comitetului Înalților Funcționari. Sunt create, totodată, Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) și Biroul pentru Alegeri Libere (Varșovia). A fost definit obiectivul edificării unei Europe a democrației, păcii și unității, constând în asigurarea securității, dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Un nou impuls pentru acțiune concertată în cadrul OSCE a fost dat de Conferința la nivel înalt de la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie – Declarația de la Helsinki, denumita simbolic "Sfidările schimbării" – conține prevederi vizând întărirea contribuției și rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor și tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor. Noul instrument – Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale – este însărcinat să se ocupe, intr-o fază cât mai timpurie, de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la Helsinki, 1992, a fost creat un nou organ – Forumul de Cooperare în domeniul Securității, – care se întrunește, la Viena, pentru a se consulta și negocia masuri concrete vizând întărirea securității și stabilității în regiunea euro-atlantică.

Consiliul Ministerial al CSCE, întrunit la Stockholm, în decembrie 1992, a creat funcția de Secretar General, iar Consiliul Ministerial de la Roma, din decembrie 1993, a stabilit o structură consolidată și unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul la Viena. Prin crearea, în aceeași perioadă, a Comitetului Permanent (transformat ulterior în Consiliul Permanent), au fost lărgite și instituționalizate posibilitățile de dialog, consultări și decizie politică.

Pe baza hotărârilor și posibilităților create prin Documentul de la Helsinki, 1992, CSCE și-a adăugat un nou profil, operațional, având capacitatea de a înființa misiuni de lungă durată pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor în zone de conflict sau potențial conflictuale.

Pentru a conferi un nou impuls politic CSCE, Summit-ul de la Budapesta, 1994, a hotărât schimbarea denumirii procesului început la Helsinki în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, care a devenit, totodată, primul instrument pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, exprimându-se voința politicăa statelor membre de a se trimite o misiune OSCE de menținere a păcii în Nagorno-Karabah. Tot la Budapesta a fost adoptat Codul de conduită privind aspectele militare ale securității, conținând principiile care să guverneze rolul și folosirea forțelor armate în societăți democratice. Documentul de la Budapesta prevedea, totodată, începerea discuțiilor în cadrul OSCE privind modelul comun și atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI, bazat pe principiile și angajamentele OSCE, materializat prin adoptarea la Summit-ul de la Istambul a Cartei pentru securitate europeana.

După semnarea Acordurilor de pace de la Dayton, OSCE și-a asumat responsabilități importante în aplicarea acestora. Prin Misiunea sa din Bosnia-Herzegovina și prin alte instrumente specifice (Biroul de la Varșovia, Reprezentanți personali sau speciali ai președintelui în exercițiu s.a.), OSCE a jucat un rol important în organizarea și desfășurarea alegerilor prezidențiale, parlamentare și municipale în Bosnia-Herzegovina, asigurarea respectării drepturilor omului, edificarea instituțiilor specifice unui stat de drept, realizarea dezarmării, stabilității și securității regionale.

În prezent, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizațiilor internaționale. Caracteristicile principale ale OSCE se referă la numărul de membri (toate statele spațiului euro-atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securității, instrumente și mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant și deschis, normele și valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum și un sistem de contacte și cooperare cu alte organizații și instituții internaționale.

Prioritățile OSCE sunt:

– consolidarea valorilor comune și asistarea statelor membre în edificarea unor societăți democratice, civile, bazate pe statul de drept;

– prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilității și păcii în zone de tensiune;

– eliminarea unor deficite reale și perceptibile de securitate și evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

4.3. Structurile și instituțiile OSCE

Conferințe ale șefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor membre trasează prioritățile și liniile directoare la cel mai înalt nivel politic. După stabilirea, prin Carta de la Paris, a tinerii periodice a acestora, la fiecare doi ani, Conferințele CSCE/OSCE la nivel înalt au avut loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996) și Istambul (18-19 noiembrie 1999). în prezent, aceasta periodicitate nu mai este respectata cu rigurozitate.

Consiliul Ministerial, care se reunește, de regulă, o dată pe an (atunci când în anul respectiv nu are loc Summit-ul OSCE), la nivel de ministru al afacerilor externe, este organul central de decizie și orientare politică al OSCE. Ministrul de externe al țării gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial deține funcția de președinte în exercițiu al OSCE. Perioada de președinție se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în luna decembrie.

Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalților Funcționari) răspunde de orientarea, coordonarea și gestionarea tuturor activităților OSCE. Examinează și stabilește politica și orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se întrunește ca Forum Economic la Praga. De notat că periodicitatea reuniunilor acestei structuri, de la crearea ei prin Carta de la Paris, a fost de cel puțin două ori pe an, la care se adăugă reuniuni speciale, în aplicarea mecanismului de urgență. Ultima reuniune a Consiliului Superior a avut loc în anul 1996 la Praga. Deși nu exista o decizie formală privind desființarea acestei structuri, unele state participante consideră inutilă menținerea acesteia, datorita existenței Consiliului Permanent.

Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea politică, decizională și operațională curentă a OSCE. Se întrunește la Viena, de regulă, săptămânal, în ședințe plenare, precum și ori de cate ori se consideră necesar în reuniuni speciale, extraordinare sau de urgentă. Sub egida Consiliului Permanent funcționează diferite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru creșterea transparenței procesului decizional și lărgirea ariei de consultări în cadrul acestuia, prin Carta asupra securității europene adoptata la Istanbul în 1999, a fost creat Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanent.

Reuniunile structurilor menționate mai sus (în afara Summit-ului OSCE) sunt prezidate de reprezentanții președinției în exercițiu. Reuniunile grupurilor de lucru pot fi prezidate și de reprezentanții țărilor din troica OSCE, din însărcinarea președinției în exercițiu. Președinția ședințelor Summit-elor OSCE se asigură prin rotație.

Forumul de Cooperare în domeniul Securității este parte integrantă a OSCE, se întrunește săptămânal, la Viena, pentru consultări și negocierea de măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securității și stabilității în aria euro-atlantica. Obiectivele principale ale acestui for sunt: a) negocieri privind controlul armamentelor și masuri de dezarmare, creștere a încrederii și securității; b) consultări regulate și cooperare intensă în probleme de securitate; c) reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat. Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea masurilor de creștere a încrederii și securității (CSBM), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum și examinarea și clarificarea schimbului de informații convenit conform măsurilor de încredere. Sub auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării Documentului de la Viena privind măsurile de creștere a încrederii și securității, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca și seminarii pe diferite teme. Forumul își desfășoară activitatea în ședințe plenare și în cadrul a două grupuri de lucru.

Președintele în exercițiu – ministrul de externe al țării care găzduiește reuniunea Consiliului Ministerial al OSCE pe anul în curs – este investit cu responsabilitatea generală asupra activității executive a OSCE.

Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă de trei ani. Având sediul la Viena, el acționează ca reprezentant al președintelui în exercițiu și-l sprijină pe acesta în toate activitățile vizând promovarea obiectivelor OSCE. Sarcinile Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor și operațiunilor OSCE. Primul Secretar general al OSCE a fost dr. Wilhelm Hoynck (Germania), urmat de Giancarlo Aragona (Italia), iar din 1999 – Jan Kubis (Slovacia). Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul OSCE, cu sediul la Viena (și o unitate la Praga), structurat pe trei departamente:

– politic (probleme generale – sprijinirea activității președintelui în exercițiu, pregătirea reuniunilor, contacte cu organizații internaționale etc.);

– Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competența căruia intra activitatea operațională a OSCE în domeniul prevenirii conflictelor și gestionarii crizelor, sprijinirea activității misiunilor OSCE. CPC mai urmărește îndeplinirea obligațiilor pe care și le-au asumat statele în domeniul politico-militar al securității europene (Documentul de la Viena privind masuri de creștere a încrederii și securității, Codul de Conduită etc.)

– Departamentul administrativ-financiar și pentru organizarea conferințelor (traduceri, documentație, protocol).

Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale – instrument creat pentru a se ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potențial de a se dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relațiile dintre statele participante – are rolul de a preveni situațiile conflictuale și de criză și de a identifica soluții pentru reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar acționează independent, mandatul său conține prevederi ce-i impun păstrarea confidențialității informațiilor și acțiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de experți, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situații sau probleme cu care a fost sesizat și formulează recomandări pentru părțile implicate. Aceste recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja părțile în identificarea de soluții pașnice pentru soluționarea problemelor. De la 1 iulie 2001, potrivit deciziei Consiliului Ministerial de la Viena din noiembrie 2000, ambasadorul Rolf Ekeus (Suedia) a fost numit în această funcție pentru o perioadă de trei ani.

Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcție nou creata (în 1997), în care a fost numit dl. Freimut Duve (Germania), pentru o perioadă de trei ani, începând cu 1 ianuarie 1998.

Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la Varșovia este instituția OSCE responsabilă cu promovarea drepturilor omului, democrației și a statului de drept. Se ocupă de organizarea reuniunilor și seminariilor privind îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul dimensiunii umane.

Misiuni ale OSCE sunt amplasate în Ucraina, Kosovo, Bosnia-Herzegovina, Croația, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Armenia, Aderbaidjan, Tadjikistan si Belgrad.

Misiunile OSCE sunt unul din instrumentele OSCE pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor.

În afară de misiuni, există și alte activități OSCE în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor și reconstrucției post-conflict. Din diferite motive, țările pe teritoriul cărora ele se desfășoară au evitat acceptarea denumirii de "misiuni". Dintre acestea, menționăm: Reprezentantul personal al președintelui în exercițiu și echipa sa de asistenta pentru problema din Nagorno Karabah; Grupul de asistenta din Cecenia, Prezenta OSCE în Albania; Grupul de consultanță și monitorizare din Belarus; Coordonatorul pentru proiectele OSCE în Ucraina.

Curtea de Conciliere și Arbitraj, creată conform Convenției privind concilierea și arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare). în funcțiile Curții intră reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenției, prin conciliere sau arbitraj, după caz. Sediul Curții este la Geneva. România a semnat și ratificat această Convenție.

OSCE este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, inițiat și promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un rol important în exercițiul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Recent, a început procesul de definire a dimensiunii regionale a OSCE.

4.4. Adunarea Parlamentară a OSCE

Adunarea Parlamentară a OSCE (AP OSCE), creată ca una din instituțiile originale ale OSCE prin Carta de la Paris din 1990, a continuat să se dezvolte și să-și lărgească rolul și competentele. Secretariatul internațional al Adunării Parlamentare – cu sediul la Copenhaga – colaborează strâns cu Secretarul general și alte instituții ale OSCE. Președintele Adunării Parlamentare participă în mod regulat la reuniunile troicii OSCE și prezintă declarații ale Adunării în cadrul reuniunilor la nivel înalt și ministeriale ale OSCE. Sesiunile anuale ale Adunării parlamentare au loc în diferite capitale ale țărilor membre. Conform unei tradiții stabilite, președintele în exercițiu al OSCE, Secretarul general, precum și șefii diferitelor instituții și misiuni OSCE prezintă expuneri la aceste reuniuni. De menționat ca hotărârile Adunării Parlamentare se adoptă prin vot majoritar (spre deosebire de OSCE, a cărei regulă de bază este consensul) și nu sunt obligatorii pentru OSCE.

În perioada iulie 2000 – iulie 2002, funcția de Președinte al AP OSCE a fost îndeplinită de domnul Adrian Severin. La încheierea mandatului, ca o recunoaștere a activității desfășurate în această calitate, domnului Adrian Severin i s-a conferit titlul de "Președinte emerit" al AP OSCE.

4.5. Relațiile OSCE cu organizații și instituții internaționale

OSCE si-a dezvoltat considerabil cooperarea cu alte organizații internaționale. Cu excepția ONU, aceste relații nu au un cadru formal, derulându-se ad-hoc.

La nivelul organismelor de conducere și al secretariatelor există o serie de mecanisme sau forme de consultare menite să permită o mai bună coordonare a acțiunilor sau reacțiilor. Printre acestea se numără: reuniuni trilaterale periodice OSCE – Consiliul Europei – CEE/ONU; reuniuni bilaterale OSCE – Consiliul Europei; reprezentarea, pe bază de reciprocitate, la diferite reuniuni etc.

Amploarea problemelor cu care se confruntă comunitatea internațională în prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reconstrucția post-conflict în zona OSCE impune tot mai mult necesitatea conjugării eforturilor diferitelor organisme internaționale. OSCE a elaborat un cadru coerent de acțiune a "instituțiilor care se întăresc reciproc" (Mutually Reinforcing Institutions), respectiv, Platforma de cooperare în domeniul securității, ca parte a Cartei de securitate europeană, adoptata la Istanbul în noiembrie 1999.

4.6. Relațiile dintre OSCE și celelalte organisme și instituții internaționale

 Reprezentând mai mult un proces decât o organizație, fosta CSCE a întreținut relații restrânse, mai mult formale cu celelalte organizații internaționale. O dată cu sfârșirea Războiului Rece, conceptul de securitate regională a evoluat substanțial, necesitatea cooperării cu celelate instituții devenind imperioasă. În momentul actual OSCE reprezintă o parte importantă a rețelei de organizații care se ocupă de drepturile omului, securitatea regională și probleme economice. Având în vedere evoluția și complexitatea aspectelor privind securitatea, cooperarea în materie este vitală atât la nivel politic cât și practic. Aceste aspecte au fost afirmate și recunoscute la Summiturile OSCE de la Budapesta, Lisabona și Copenhaga.

Unul dintre cei mai apropiați parteneri ai OSCE este ONU astfel la summitul de la Helsinki (’92) statele participante au declarat OSCE ca fiind “ un aranjament regional în sensul capitolului VII al Cartei ONU “.

Relațiile stranse sunt menținute și cu Consiliul Europei, începând din 1993 find organizate întruniri bilaterale la nivel înalt între președinții și Secretarii generali ai celor două organizații. Cele două organizații desfășoară și activități în comun, în special întruniri, conferințe și grupuri de lucru pe teme cum ar fi rolul mijloacelor de informare în situațiile conflictuale, monitorizarea alegerilor.

Începând din 1993 au fost inaugurate întruniri tripartite între OSCE, Consiliul Europei și ONU iar începând din 1996 la aceste întruniri participă și organismele reprezentative în domeniul drepturilor omului ale celor trei organizații.

OSCE cooperează de asemenea cu Uniunea Europeană, majoritatea statelor membre OSCE fiind și membre ale UE, ceea ce conduce la concluzia că Uniunea Europeană are un rol important în cadru OSCE.Acest aspect este o ilustrare a politicii externe și de securiatte comună a UE în plină acțiune.

OSCE menține contacte strânse și cu alte organizații internaționale cum ar fi NATO, fostă Uniune a Europei Occidentale ale cărei sarcini au fost transferate UE după auto dizolvarea sa și cu organizațiile neguvernamentale.

4.7.Viitorul în cadrul OSCE

Adaptată mai bine la provocările de perspectivă, OSCE va ajuta statele în soluționarea problemelor cu care se confruntă – de securitate, economice și politico-militare -, își va spori corespunzător activitatea din domeniul bunei guvernări și al drepturilor omului.

În condițiile în care reformele și democratizarea statelor din estul spațiului OSCE nu vor căpăta un ritm mai alert, aceasta ar putea da naștere la noi pericole, riscuri și amenințări la adresa securității regiunii, la noi crize și conflicte, la noi elemente de tensiune și

insecuritate. O mai mare implicare a organizației va fi, în acest caz, extrem de necesară, în special pe dimensiunea dezarmării, controlului armamentelor și măsurilor de încredere și securitate, a găsirii unor soluții prin mijloace coordonate politic de către toate statele OSCE,

așa cum prevede Carta Europeană a Securității, adoptată la Istanbul, în 1999.

Probabil că organizația va fi, în continuare, tributară lipsei unor mecanisme de implementare a deciziilor proprii și, de asemenea, dependentă de interesele diverselor state membre, care ar putea să-i blocheze unele acțiuni, ar putea să o facă să aibă un rol mai redus sau chiar limitat în prevenirea unor conflicte. Ea însă trebuie să-și afirme pe mai departe rolul în: promovarea normelor democratice, monitorizarea alegerilor, facilitarea dialogului între diferitele comunități etnice sau religioase, reforma sistemului educațional, elaborarea unor măsuri de întărire a securității și încrederii între părțile implicate în conflict, elaborarea recomandărilor pentru detensionarea relațiilor dintre diverse comunități etc.

Capitolul V

Consiliul Europei

5.1. Istoric

In contextul internațional de după cel de al doilea război mondial ideea unificării europene – exprimată, de altfel, în numeroase proiecte anterioare – cunoaște o nouă amploare. Va trebui luată, însă, în considerare configurația mondială din acea perioadă, dominată de cele două mari puteri – S.U.A. și U.R.S.S. Procesul de instituționalizare a relațiilor dintre statele europene a avut ca punct de plecare discursul lui Churchill din 1946, ținut , în care acesta propunea un proiect de creare a „Statelor Unite ale Europei”. Un prim pas în materializarea acestui proiect urma să fie realizat prin reconcilierea franco-germană, un conflict tradițional în inima Europei. Dar ideea unei alianțe occidentale a trezit suspiciunea Rusiei staliniste care s-a angajat în scurt timp în ceea ce s a numit „războiul rece”. Pe acest fond s-au conturat în Est instituții de legitimare a puterii comuniste, urmărind să asigure dominarea sovietică asupra Europei orientale, iar în Vest, instituții europene în asociere cu S.U.A, pe de o parte și instituții autonome europene, pe de altă parte.

Contextul politic internațional a adus astfel în prim plan, ideea realizării unei “Europe Unite”, construită pe fundamentul unui sistem articulat de valori comune statelor europene care au optat pentru o democrație de tip liberal. O serie de mișcări ideologice și politice s–au declanșat în Europa, susținând adoptarea unei formule pan-europene, în spiritul ideilor promovate de Churchill.

La inițiativa Comitetului Internațional de Coordonare a Mișcărilor pentru Unitate

Europeană, în mai 1948 s-a organizat, , un Congres al statelor europene. Dezbaterile purtate la acest Congres au urmărit concilierea unor concepte divergente, în privința realizării, fie a unei Europe supranaționale – idee susținută de Franța, – fie a unei structuri organizaționale de cooperare, care să respecte suveranitatea națională a statelor membre, în tradiția O.N.U. (Anglia).

Rezoluțiile adoptate la finalul reuniunii vizau convocarea unei Adunări Parlamentare, în care să fie reprezentate națiunile continentului, elaborarea unei “Carte a Drepturilor Omului” și instituirea unei ”Curți de Justiție”, menită să asigure respectarea de către state a drepturilor înscrise în Cartă. Aceste instituții urmau să devină operante în cadrul organizațional care, un an mai târziu, va fi Consiliul Europei.

La câteva luni după Congresul de s-au concretizat o parte din aspirațiile europene, prin crearea a două organizații:

Uniunea Europei Occidentale (UEO) – o alianță militară ce grupa cele cinci state semnatare ale Tratatului de din 17 martie 1948: Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Anglia;

Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE) – menită să asigure aplicarea Planului Marshall, prin asocierea a 16 state semnatare ale Convenției de din 16 aprilie 1948.

Aceste demersuri au părut însă insuficiente în raport cu obiectivele afirmate în cadrul Congresului, iar escaladarea tensiunilor Est-Vest, riscul sporit al amenințării sovietice au determinat statele Europei occidentale să acționeze în sensul realizării unei legături mai strânse între ele. Inițiativa înființării Consiliului Europei a aparținut statelor membre ale Uniunii Europei Occidentale, negocierile purtate în cadrul acesteia conducând la adoptarea Statutului, la 5 mai 1949. Sediul organizației s-a stabilit

5.2. Scop și obiective

Consiliul Europei a fost proiectat, ca organizație interguvernamentală de cooperare politică și economică, în care statele au acceptat să pună în comun anumite drepturi suverane. Este de remarcat aprecierea unor autori care considerau la acea dată Consiliul Europei drept “singura organizație în care toate țările europene atașate unor idealuri democratice pot să se regăsească pentru a examina orice chestiune europeană”.

Actul constitutiv al Consiliului Europei, prevedea ca scop al organizației “realizarea unei uniuni mai strânse între statele europene membre pentru a salvgarda și promova idealurile și principiile care constituie patrimoniul lor comun și a favoriza progresul lor economic și social “(art.1). Valorile ce constituie “patrimoniul comun” al statelor membre sunt cele enunțate în preambulul Statutului, respectiv principiul “libertății individuale”, cel al “libertății politice” și cel al “preeminenței dreptului”, valori considerate a fi temeiul oricărei democrații autentice. În Statut se stipulează, printre modalitățile de înfăptuire a scopului propus, “salvgardarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale”.

Organizația și-a propus ca obiective principale: apărarea drepturilor omului și a democrației pluraliste, favorizarea recunoașterii și a valorificării identității culturale europene și identificarea soluțiilor pentru rezolvarea diverselor probleme ale societății, cu excepția celor referitoare la apărare.

După căderea Cortinei de Fier, Consiliul Europei și-a extins sfera obiectivelor către țările central și est-europene, în sensul dezvoltării unui parteneriat politic cu noile democrații care se conturau în această zonă. Una din prioritățile organizației a devenit sprijinirea statelor Europei centrale și orientale în realizarea reformelor lor politice, legislative și constituționale, în principal, în domeniul drepturilor omului. Schimbarea configurației Consiliului Europei după 1989, prin cooptarea unui număr tot mai mare de state conferă în prezent organizației un caracter paneuropean.

Mijloacele juridice și politice de care dispune Consiliul Europei, au determinat ONU să acorde un rol esențial organizației în asigurarea securității democratice și a menținerii păcii pe continentul european, în special în domeniile în care organizația are o activitate meritorie: preeminența dreptului, respectarea drepturilor omului și asigurarea democrației parlamentare. Ineficiența ONU în realizarea unor operațiuni de menținere a păcii au impus ca factor de eficientizare antrenarea organizațiilor regionale în acțiuni de menținere a securității în anumite zone. Sistemul jurisdicțional de protecție a drepturilor omului instituit în cadrul Consiliului Europei poate fi considerat un mijloc eficace de prevenire a conflictelor în această zonă.

5.3. Calitatea de membru al organizației.

Consiliul Europei numără, în prezent, 47 de state membre, Belarus este candidat la aderare la Consiliul Europei (și-a depus candidatura la 12 mai 1993, dar statutul de invitat special i-a fost retras, în anul 1996) și a acordat statutul de observator altor 5 state: Vatican, S.U.A, Canada, Japonia și Mexic. Statele invitate să devină membre dobândesc această calitate din momentul depunerii instrumentului de aderare organizației.

Statutul Consiliului Europei nu numai că situează respectarea drepturilor și libertăților omului printre obiectivele organizației, dar o și consacră ca principiu de bază al acesteia și ca o condiție prealabilă și necesară pentru a deveni membru al organizației.

Astfel, în art.3 al Statutului, se precizează că “fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului”. Această reglementare obligă statele membre să asigure respectarea drepturilor și libertăților nu numai în favoarea propriilor cetățeni, ci și în favoarea tuturor persoanelor – străini, apatrizi, refugiați, etc. – asupra cărora statul își exercită, la un moment dat autoritatea, prin intermediul organelor sale publice.

Admiterea unui stat ca membru al Consiliului Europei este determinată, potrivit art.4 al Statutului, de îndeplinirea de către statele candidate a condițiilor enunțate mai sus. Organul decizional și politic al organizației – Comitetul de Miniștri – urmează să aprecieze dacă un stat întrunește condițiile cerute pentru a putea deveni membru, confirmând sau infirmând calitatea acestuia de stat democratic. Procedura statutară de admitere a suferit în timp unele modificări, în prezent fiind consultată în acest sens și Adunarea Parlamentară – organul deliberativ al organizației – care a adăugat condițiilor de aderare la organizație și cerința ratificării de către state a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

In cazul în care un stat membru “a încălcat în mod grav” drepturile omului și principiile democratice ale statului de drept, Statutul prevede posibilitatea sancționării acestuia de către Comitetul de Miniștri. In baza art. 8, statului îi pot fi suspendate drepturile de reprezentare în cadrul Adunării Parlamentare, iar Comitetul de Miniștri îi poate cere să se retragă din organizație. Refuzul statului de a da curs cererii formulate poate determina excluderea sa din Consiliul Europei .

5.4. Structura organizatorică

Adunarea Parlamentară

Comitetul de Miniștri

Secretariatul General

Organ consultativ:

Congresul autorităților regionale și locale

Conform Statutului, scopul Consiliului Europei se realizează cu suportul organelor proprii, prin examinarea problemelor de interes comun, prin încheierea de acorduri și convenții și adoptarea unei acțiuni comune în domeniul economic, social, cultural, științific, juridic sau administrativ și prin salvgardarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Mijloacele de acțiune disponibile în cadrul organizației se înscriu în cadrul cooperării tradiționale între state și se concretizează în încheierea de acorduri sau tratate și în adoptarea unor rezoluții sau recomandări ale organelor statutare, fără aplicare directă în ordinea internă a statelor membre.

Corpul consultativ al Consiliului Europei – Adunarea Parlamentară – reprezintă un adevărat forum european în cadrul căruia statele, prin reprezentanții parlamentelor naționale, pot să pună în discuție probleme ce țin de construcția europeană, exceptând cele referitoare la apărare. Cei 318 membri și cei 318 supleanți ai lor sunt aleși de parlamentele naționale. Fiecare țară dispune de la 2 până la 18 reprezentanți, în funcție de mărimea populației ei. Adunarea numără cinci grupuri politice: Grupul socialist, Grupul partidului popular european, Grupul democraților europeni, Alianța democraților și liberalilor pentru Europa și Grupul pentru stânga europeană unită.

Sistemul de vot în cadrul Adunării este cel al majorității simple sau calificate, în funcție de problema adusă în discuție. Adunarea Parlamentară adoptă rezoluții și recomandări destinate acțiunii Comitetului de Miniștri sau adresate direct statelor. Organul deliberativ al organizației este cel care recomandă, printr-un aviz, admiterea unui stat ca membru, urmată de decizia Comitetului de Miniștri. În exercitarea acestei atribuții, raportorii Adunării Parlamentare adresează recomandări statelor candidate în legătură cu ordinea legală și cu situația drepturilor omului la nivel național. După admiterea în organizație a statului, Adunarea Parlamentară continuă monitorizarea respectării angajamentelor asumate de acesta în baza Statutului, a Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a altor convenții ratificate. În acest demers, Comisia asupra problemelor juridice și a drepturilor omului și Comisia pe probleme politice, dețin prerogative specifice.

Din anul 1997, funcționează o Comisie permanentă de supraveghere, menită să asiste țările din spațiul est-european admise ca membre în organizație, în tranziția lor spre un regim democratic. Sunt prevăzute și modalități de sancționare a statelor aflate sub supraveghere în cazul în care acestea încalcă obligațiile asumate. Sancțiunile pot să îmbrace forma unei recomandări sau rezoluții de condamnare a statului, sau pot consta în refuzul de a ratifica puterile unei delegații parlamentare sau în anularea puterilor ratificate. În cazuri de încălcare gravă a obligațiilor statale, Adunarea Parlamentară poate să solicite Comitetului de Miniștri angajarea acțiunilor prevăzute de art.8, 9 din Statut – excluderea statului din organizație.

Recomandările Adunării Parlamentare determină acțiunea organului decizional al Consiliului Europei – Comitetul de Miniștri. Acestuia îi revine misiunea de a examina problemele politice majore legate de unificarea Europei și de a adopta programe de acțiune comună în cadrul cooperării interstatale. Inițiativele de proiecte se concretizează la nivelul organului interguvernamental în convenții și acorduri, cele mai multe dintre acestea în domeniul drepturilor omului. Comitetul de Miniștri îndeplinește o serie de atribuții legate de controlul aplicării tratatelor.

Configurarea unor noi obiective ale Consiliului Europei – consolidarea securității democratice în statele membre, contribuția la menținerea păcii în zonă prin mijloace proprii – conferă organizației un rol de pilon esențial al O.N.U. pe continentul european. În acest context a fost adoptată Declarația Comitetului de Miniștri asupra respectării angajamentelor statelor membre (1994) prin care s-a instituit un sistem eficient de monitorizare a situației drepturilor omului la nivel național. Sistemul are la bază câteva posibile proceduri de monitorizare:

– O primă procedură constă în analiza unor situații care ridică probleme pe terenul respectării drepturilor omului, a valorilor statului de drept, deferite Comitetului de Miniștri de către statele membre, de Secretarul General al organizației sau de Adunarea Parlamentară, printr-o recomandare. ( a fost folosită în Cecenia). Dacă o anumită situație reclamă o acțiune specifică, Comitetul de Miniștri poate să recurgă la soluții alternative: să mandateze Secretarul general al organizației să ia contact cu autoritățile statului vizat pentru a culege informații necesare pentru o eventuală consiliere, să adreseze el însuși o recomandare statului, să comunice situația Adunării Parlamentare sau să ia decizii cu privire la acel stat, în baza puterilor conferite de Statut.

– Procedura de supraveghere implică și o monitorizare tematică, pe domenii precise ale drepturilor omului : libertatea de expresie și informare; funcționarea și protejarea instituțiilor democratice; funcționarea sistemului judiciar; democrație locală; pedeapsa capitală, poliție și securitate; efectivitatea căilor de recurs jurisdicționale și nediscriminare. Eficiența sa constă în faptul că autoritățile naționale sunt antrenate într-un dialog cu organele Consiliului Europei, pentru a conlucra cu acestea din urmă – prin comentarii scrise și dezbateri – la ajustarea unor programe de cooperare interguvernamentală, identificarea situaților deficitare și găsirea unor soluții pentru remedierea lor . Procedura îmbină etape confidențiale (comentariile și uneori dezbaterile) cu etape publice ( publicarea deciziilor finale).

Secretariatul General. Secretariatul general este alcătuit din circa 1300 de funcționari europeni și are menirea de a asista tehnic toate organele și organismele ce se reunesc sub egida Consiliului Europei.Actualul secretar general este Thorbjørn Jagland din Norvegia. Lui îi revine responsabilitatea orientării strategice a programului de activitate și bugetului Consiliului și a supravegherii managementului de zi cu zi al organizației și al Secretariatului.

Congresul autorităților locale și regionale.

Este un organ consultativ al Consiliului Europei ce funcționează din 1994

Elaborează periodic rapoarte de țară privind situația democrației locale în toate statele membre;

Monitorizează aplicarea principiilor Cartei europene a autonomiei locale;

Sprijină noile state membre ale organizației în îndeplinirea sarcinilor practice necesare realizării unei autonomii locale si regionale efective.

Încurajează crearea de euroregiuni

Asigură observarea alegerilor locale și regionale

Reforma structurilor Consiliului Europei a fost asumată programatic cu prilejul Summit-ului CoE de la Varșovia, din 2005. Summit-ul CoE a adoptat, în acest sens, Planul de acțiune, ce cuprinde o serie de măsuri și obiective în acest sens, între care: reforma structurilor organizației și a metodelor de lucru, în scopul creșterii eficacității și a transparenței organizației, mai buna cooperare și coordonare pe orizontală, raționalizarea cheltuielilor bugetare. În paralel, are loc un proces de eficientizare a mecanismului de protecție a drepturilor omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului, un punct important fiind Declarația și Planul de acțiune adoptate la Conferința de la Interlaken (februarie 2010), în care se indică posibilele linii de acțiune în vederea reformei.

5.5. Direcții de activitate în cadrul domeniului drepturilor omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950)

Aria activităților Consiliului Europei este foarte vastă, dar realizările cele mai semnificative se înregistrează în domeniul drepturilor omului. Documentul de referință al organizației rămâne Convenția Europeană a Drepturilor Omului(1950), un tratat multilateral prin care statele membre au urmărit să asigure o garanție colectivă a drepturilor civile și politice, în favoarea tuturor persoanelor (cetățeni,străini, apatrizi, refugiați etc) aflate sub jurisdicția statelor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea a fost instituită prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și reprezintă mecanismul jurisdicțional prin care se asigură protejarea și garantarea drepturilor recunoscute în tratat. Curtea este competentă să soluționeze plângeri provenind de la persoane fizice, grupuri de particulari, organizații neguvernamentale și de la statele membre ale organizației, cu privire la situații de încălcare a drepturilor omului. Pentru a putea accesa această instanță internațională este necesar ca autorii plângerilor individuale sau statele să fi epuizat în prealabil remediile oferite de dreptul național. Deciziile obligatorii ale Curții sunt aduse la îndeplinire cu sprijinul Comitetului de Miniștri care monitorizează executarea acestora. Plângerile pot avea ca obiect cazuri de încălcare a dreptului la viată, la libertate și siguranță, a dreptului la un proces echitabil, a libertății de expresie, a dreptului de proprietate, sau respectarea dreptului la viață privată și de familie etc

Comisarul pentru drepturile omului

Ideea instituirii în cadrul Consiliului Europei a unui Comisar pentru drepturile omului a fost aprobată cu ocazia Conferinței la nivel înalt de 1997. El este ales de către Adunarea Parlamentară dintre candidații propuși de state cu experiență în domeniul drepturilor omului. Scopul acestei instituții independente este de a promova conceptul drepturilor omului și de a asigura respectarea efectivă a drepturilor de către statele membre ale organizației. Este o instituție nonjudiciară, care nu poate sesiza organisme internaționale sau naționale la cererea unor particulari, dar poate adopta concluzii sau lua măsuri de ordin general bazate pe plângeri individuale. De asemenea, poate primi informații sau sesizări din partea parlamentelor naționale, a avocatului poporului, a indivizilor sau ONG –urilor.

d. Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante (1987)

Prin adoptarea acestui tratat statele membre ale Consiliului Europei au urmărit

să preîntâmpine comiterea pe teritoriul lor a unor asemenea acte. Un comitet compus din experți independenți este mandatat să efectueze vizite periodice în locurile de detenție de pe teritoriul statelor – părți pentru a observa modul în care sunt tratate persoanele private de libertate, condițiile în locurile de detenție, urmărind prin aceste măsuri să întărească protecția deținuților împotriva torturii, tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante.

Carta Socială Europeană (1961)

Pentru a asigura protecția drepturilor economice și sociale ale individului, Consiliul Europei a adoptat Carta Socială Europeană, primul tratat internațional care prevede “dreptul la protecție împotriva sărăciei și a excluderii sociale” (art.30) – două atingeri majore aduse demnității umane. Drepturile incluse în Cartă pot fi clasate în trei categorii:

(1) Protecția muncii: dreptul la muncă, dreptul la condiții de muncă și la o remunerație echitabilă, drepturi sindicale, dreptul la protecție socială în cazul unor categorii de angajați (copii, femei, migranți etc)

(2) Protecția socială pentru ansamblul populației: dreptul la protecția sănătății, la securitate socială, la asistență socială și medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale.

(3). Protecția specială în afara mediului muncii în favoarea unor categorii care necesită o atenție specială din partea societății: copii, persoane handicapate, imigranți, vârstnici.

Controlul aplicării tratatului este asigurat prin Comitetul European al Drepturilor Sociale, format din experți independenți, competent să verifice rapoartele informative prezentate periodic de către statele părți la tratat și să soluționeze eventualele reclamații colective înainte de asociații naționale ale angajaților și angajatorilor .

f . Protecția drepturilor minorităților

Evenimentele care s-au produs în Europa centrală și orientală începând cu anul 1989 au sensibilizat statele membre ale Consililui Europei în legătură cu pericolele inerente trezirii unor pasiuni minoritare, stăvilite mult timp de regimurile comuniste totalitare. Problema protecției drepturilor minorităților, s-a ridicat cu prioritate în cadrul Conferinței Șefilor de state și de guverne ale membrilor Consiliului Europei, reuniți în 1993, tocmai pentru a preveni dezintegrarea progresivă a unei părți din Europa centrală și de est, cu consecințe inevitabile asupra părții occidentale a continentului.

La scurt timp după acest moment, a fost adoptată Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale (1994), considerată a fi primul tratat internațional multilateral privind drepturile minorităților. România a fost prima țară care a semnat tratatul. Perspectiva trasată de acest instrument este cea a integrării minorităților, fondată pe multiculturalism. În același domeniu a mai fost adoptată Carta limbilor regionale și minoritare (1992). Obiectivul dominant al Cartei, este unul de ordin cultural, în considerarea acestor limbi ca fațete ale identității culturale europene. O serie de rezoluții ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei vin în completarea reglementărilor organizației în această materie.

g. Comisia europeana împotriva rasismului si intoleranței (ECRI)

Este un mecanism independent de monitorizare a cărui sarcină este combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței în statele membre ale Consiliului Europei prin perspectiva protecției drepturilor omului. A fost înființată în anul 1993.

h. Egalitatea între sexe

O serie de reglementări ale Consiliului Europei vizează asigurarea egalității de șanse și de tratament pentru femei și bărbați, în toate domeniile vieții publice și private. Curtea Europeană a Drepturilor Omului soluționează, la rândul ei, situații de discriminare pe criterii de sex, cu care a fost sesizată prin plângeri ale particularilor. Un Comitet director pentru egalitatea între femei și bărbați a fost creat cu atribuții în acest domeniu.

CONCLUZII

După cum rezultă și din conținutul lucrării de față, organizațiile internaționale avute în vedere au ca obiectiv, în general, stabilirea unei linii politice comune a statelor membre față de statele terțe. Organizațiile politico-militare sunt înființate pe baza alianțelor dintre state care, potrivit dreptului internațional contemporan, nu trebuie să aibă ca scop decât apărarea colectivă a statelor împotriva unui eventual atac armat. Ele trebuie să aibă un caracter defensiv.

Între organizațiile politice și cele militare nu se poate stabili întotdeauna o delimitare precisă, deoarece cele două aspecte, în majoritatea cazurilor se îmbină, se află în interdependență.

Carta O.N.U. admite crearea unor acorduri sau organizații regionale, în vederea rezolvării unor probleme care, privind menținerea păcii și securității internaționale, sunt susceptibile de a forma obiectul unor acțiuni cu caracter regional și cu condiția ca ele să fie compatibile cu scopurile și principiile organizației. Potrivit Cartei, organizațiile regionale trebuie să servească mai ales la rezolvarea pașnică a diferendelor locale.

De asemenea, Carta stabilește raporturile dintre acordurile sau organizațiile regionale și Consiliul de Securitate, în sensul că acesta le poate folosi, unde este cazul, pentru acțiuni de constrângere întreprinse sub autoritatea lui, urmând ca el să fie în permanență informat asupra acțiunilor de constrângere pe care aceste organizații le întreprind sau intenționează să le întreprindă.

În afara de aceasta, în aplicarea art. 51 din Carta O.N.U., organizațiile politice și militare, indiferent dacă au sau nu au caracter regional, nu pot avea ca scop decât autoapărarea colectivă a statelor membre împotriva unui atac armat.

Așadar, organizațiile politico-militare admise de dreptul internațional trebuie să întrunească următoarele condiții:

să aibă caracter defensiv, adică să fie înființate în vederea autoapărării colective a statelor situate sau nu în aceeași regiune geografică;

crearea și activitatea acestor organizații să fie compatibile cu scopurile și principiile Cartei.

În lumina acestor criterii trebuie privite principalele organizații politico-militare contemporane avute în vedere pe parcursul lucrării: Organizația Națiunilor Unite – ONU, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, Organizația Statelor Americane – OSA, Organizația Unității Africane – OUA, Consiliul Europei, Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa – OSCE, Uniunea Europei Occidentale etc.

• Organizațiile internaționale de securitate promovează

dialogul de securitate și gestionarea crizelor, creează sisteme de

cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce sau pe capacități

comune pentru misiuni de pace, aplică standarde democratice și

respectă drepturile omului, promovează securitatea prin mecanisme

economice și nu numai, dar și prin abordări cooperative ale riscurilor

și provocărilor, inclusiv terorismul și proliferarea armelor de

distrugere în masă.

• Pentru delimitarea științifică a celor mai importante organizații

internaționale de securitate, considerăm că pot fi stabiliți ca indicatori

principali: scopul declarat, aria de acoperire, numărul de membri, cel

de mari actori ai lumii membri ai respectivei organizații, numărul

misiunilor de pace pe termen mediu și lung (peste 6 luni) în care

organizația este implicată în momentul realizării analizei, dar și

bugetul, numărul personalului angajat, numărul acordurilor și

tratatelor de cooperare cu alte state și organizații internaționale.

• Ca organizație internațională de securitate principală, ONU a

construit o nouă gamă de instrumente pentru prevenirea conflictelor,

a susținut și susține dezvoltarea economică și socială a statelor lumii,

se implică în protecția drepturilor omului, încearcă să răspundă la

dezastrele naturale sau produse de om, să reducă vulnerabilitatea

țărilor la dezastre. Eficientizarea viitoare a ONU ține de profunzimea

reformării structurilor și acțiunilor sale, de perspectiva nouă pe care

va ști să și-o traseze în construcția păcii, cu accentul pe prevenirea

conflictelor, lupta cu sărăcia și inegalitățile sociale, apărarea

drepturilor individuale și colective, optimizarea capacităților statelor

de a respecta și promova dezvoltarea, securitatea și drepturile omului,

democrația și statul de drept.

• Axată mai activ pe problematica cooperării, managementului

crizelor și a prevenirii conflictelor, NATO desfășoară azi misiuni out

of area, se preocupă de acțiuni non-Art.5, sprijină alte organizații

internaționale (ONU, UE) în misiuni de pace și stabilitate, dar și

suportă o transformare și adaptare continuă la exigențele noului

mediu de securitate. Viitorul organizației depinde decisiv de onservarea, prin transformare, a capacității sale de a îndeplini un

evantai complet de misiuni și afirmarea ca instanță a schimbului de

vederi asupra amenințărilor și provocărilor viitoare și mai puțin ca

instrument de constituire a forțelor.

• Dezvoltându-și capacitatea de a acționa autonom, UE se

implică în managementul instituțional al crizelor, în prevenirea

conflictelor, reconstrucție și stabilizare. Perspectiva sa pozitivă

contează pe capacitatea de a crește numărul și importanța misiunilor

de securitate, de a realiza o integrare europeană pe niveluri

diferențiate, a lansa o nouă politică de vecinătate cu vecinii răsăriteni,

a-și asigura securitatea energetică și a adopta Constituția europeană.

• OSCE acționează pentru consolidarea valorilor comune și

asistarea statelor membre în edificarea unor societăți democratice

bazate pe statul de drept, prevenirea conflictelor, restaurarea păcii în

zona de tensiune, eliminarea unor deficite de securitate și evitarea

creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, prin

promovarea unui sistem de securitate prin cooperare. OSCE are un

viitor real în implicarea sa activă în sistemul multilateral de structuri

de securitate, în optimizarea cooperării, ameliorarea funcționalității și

sporirea eficacității structurilor sale, în echilibrarea mai eficientă a

dimensiunilor politico-militare, economice și umane, adecvarea

cadrului normativ la realități, prin sporirea legitimității sale bazate pe

asumarea de noi responsabilități.

• Viitorul organizațiilor de securitate de importanță secundară

rămâne incert, din cauza extinderii continue a NATO și UE (cazul

CSI), se sprijină pe modul în care se va orienta spre noi scopuri, își

va crea o strategie coerentă de transformare și întărire a statutului

internațional (exemplul GUAM), este în creștere datorită extinderii

numerice, militarizării sale, dar își păstrează o doză de incertitudine,

depinzând de evoluția prezenței americane în regiune (vezi

Organizația de Cooperare de la Shanghai) și se prevede a fi de

succes, dacă organizația își dezvoltă componenta de cooperare și cea

de securitate, care acum implică doar securitatea umană (ASEAN).

• Adâncirea cercetării domeniului instituțiilor internaționale de

securitate face necesară continuarea studiului perspectivei în evoluția

acestora, prin elaborarea de noi lucrări și aprofundarea tematicii în

cadrul diverselor forme moderne de învățământ superior.

Organizațiile internaționale au parcurs,într-o perioada relativ scurtă,drumul de la un subiect secundar în relațiile internaționale până la un subiect calitativ extrem de important, element integrant al comunității și relațiilor internaționale contemporane.

În prezent, rolul organizațiilor internaționale în cadrul sistemului internațional este unul esențial, acestea devenind instrumente indispensabile cu precădere în domeniul economic, social si în sfera drepturilor omului.

Situația internațională caracterizată de intensificarea fenomenului globalizării, necesitatea rezolvării unor noi tipuri de probleme apărute în cadrul comunității internaționale subliniază rolul crescând al organizațiilor internaționale precum și evoluția acestora ca răspuns de adaptare la noile provocări la adresa comunităților internaționale din toate punctele de vedere, evoluție care reprezintă o provocare pentru teoreticienii dreptului internațional.

De asesmenea,în ceea ce privește relațiile dintre state,dintre princiipiile care le guvernează, un rol deosebit de important îl ocupă „principiul cooperării între state”. Norma cooperării se subsumează aceleia privind dezvoltarea de relații pașnice iar cuprinsul ei pornește de la colaborarea pentru menținerea păcii și merge pâna la aceea în domeniul economic, social, cultural, etc.

Creșterea numărului organizațiilor internaționale, ca și extinderea obiectului activității acestora, reprezintă o caracteristică a vieții internaționale contemporane. Aceasta se datorează necesității extinderii colaborării internaționale în diverse domenii ale relațiilor între state, cu participarea unui număr cât mai mare de state.

Organizațiile internaționale au reflectat cerințele si condițiile în care au fost create și au funcționat.Există o tendință constanta de adaptare a lor la noile cerințe ale relațiilor internaționale, la schimbările care intervin în lume, chiar dacă uneori acest proces este dificil, întâmpinând opoziția unora din membrii organizațiilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Green L. C., Law and society, Seand printing A. W. Sijthoff – Leyden, 1977.

2. Mihăilă M., Elemente de drept internațional public și privat, ALL Beck, București, 2001.

3. Niciu M. I., Organizații internaționale. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1994, p. 8.

4. Drept internațional public, red. coord. A. Burian, ed.III., Chișinău, 2009.

5. Miga-Beșteliu, R. Organizațiile internaționale interguvernamentale. – București: Editura ALL BECK, 2006.

Bibliografie : www.mae.ro

www.osce.org

Bibliografie generală:

1. Nastase Adrian – Organizatii internationale, Universitatea "Valahia", Targoviste, 2000.

2. Popescu Andrei, Jinga Ion – Organizatii europene si euroatlantice, Ed Lumina Lex, București, 2001

Bibliografie

•

Miga-Beșteliu, Raluca,Organizații internationale interguvernamantale, Ed.C.H.Beck, București, 2006

•Geamănu, Grigore,Dreptul internațional contemporan, Editura Didactică șiPedagogică, București, 1975

•Rusu, Ioan,Organizații și relații internaționale, editura Lumina Lex, București,2002

•Ionescu, Nicolae,Organizații internaționale, Editura Lumina Lex, 2000

•Popescu, Andrei, Jinga, Ion,Organizații europene și euroatlantice, Lumina Lex,2001

Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic și consular , Editura Lumina Lex,București,1996

Scăunaș, Stelian,Uniunea Europenă. Construcție. Instituții. Drept , editura AllBeck, 2005

•Humă, Ioan,Drept comunitar. Partea generală , editura Didactică și Pedagogică,2007

•Manolache, Octavian, Drept comunitar. Instituții comunitare, All Beck, 1999

Manualul Consiliului Europei

Burban, J.-L., Le Conseil de l’Europe, P.U.F., Paris,1993

www.coe.int

www.coe.ro

Florian Coman, “Drept International public” , Editura Sylvi, Bucuresti, 1999.

Viorel Marcu, “Drept Instituțional Comunitar”, Editura Lumina Lex, 2000.

Marțian I.Niciu, “Organizații Internaționale(Guvernamentale)”, Editura Fundației:’Chemarea’ Iași, 1992.

Horia C.Matei, Silviu Negut, Ion Nicolae, Nicolae Steflea, “Statele lumii, mică enciclopedie”, editia a V-a, editura Romby, București, 1993

Grigore Geamănu, “Drept internațional public”, vol.II, Ed.didactică și pedagogică, București, 1983.

Octavian Manolache, “Drept Comunitar- Instituții comunitare”, Editura All Beck, București, 2000

BIBLIOGRAFIE

1. Green L. C., Law and society, Seand printing A. W. Sijthoff – Leyden, 1977.

2. Mihăilă M., Elemente de drept internațional public și privat, ALL Beck, București, 2001.

3. Niciu M. I., Organizații internaționale. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1994, p. 8.

4. Drept internațional public, red. coord. A. Burian, ed.III., Chișinău, 2009.

5. Miga-Beșteliu, R. Organizațiile internaționale interguvernamentale. – București: Editura ALL BECK, 2006.

Bibliografie : www.mae.ro

www.osce.org

Bibliografie generală:

1. Nastase Adrian – Organizatii internationale, Universitatea "Valahia", Targoviste, 2000.

2. Popescu Andrei, Jinga Ion – Organizatii europene si euroatlantice, Ed Lumina Lex, București, 2001

Bibliografie

•

Miga-Beșteliu, Raluca,Organizații internationale interguvernamantale, Ed.C.H.Beck, București, 2006

•Geamănu, Grigore,Dreptul internațional contemporan, Editura Didactică șiPedagogică, București, 1975

•Rusu, Ioan,Organizații și relații internaționale, editura Lumina Lex, București,2002

•Ionescu, Nicolae,Organizații internaționale, Editura Lumina Lex, 2000

•Popescu, Andrei, Jinga, Ion,Organizații europene și euroatlantice, Lumina Lex,2001

Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic și consular , Editura Lumina Lex,București,1996

Scăunaș, Stelian,Uniunea Europenă. Construcție. Instituții. Drept , editura AllBeck, 2005

•Humă, Ioan,Drept comunitar. Partea generală , editura Didactică și Pedagogică,2007

•Manolache, Octavian, Drept comunitar. Instituții comunitare, All Beck, 1999

Manualul Consiliului Europei

Burban, J.-L., Le Conseil de l’Europe, P.U.F., Paris,1993

www.coe.int

www.coe.ro

Florian Coman, “Drept International public” , Editura Sylvi, Bucuresti, 1999.

Viorel Marcu, “Drept Instituțional Comunitar”, Editura Lumina Lex, 2000.

Marțian I.Niciu, “Organizații Internaționale(Guvernamentale)”, Editura Fundației:’Chemarea’ Iași, 1992.

Horia C.Matei, Silviu Negut, Ion Nicolae, Nicolae Steflea, “Statele lumii, mică enciclopedie”, editia a V-a, editura Romby, București, 1993

Grigore Geamănu, “Drept internațional public”, vol.II, Ed.didactică și pedagogică, București, 1983.

Octavian Manolache, “Drept Comunitar- Instituții comunitare”, Editura All Beck, București, 2000