Structura Si Dinamica Cheltuielile Publice In Romania

Introducere

Prin cheltuielile publice statul acordă necesitățile publice de bunuri și servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.

Componenta funcției de repartiție a finanțelor publice, cheltuielile publice, reprezintă etapa următoare constituind: fondurile publice și se referă la distribuirea acestor resurse bănești către diferite obiective sociale sau economice( reglementate de către programe guvernamentale).

Tendința generală a cheltuielilor publice este aceea de creștere de la un an la altul.

Analizate în dinamică, cheltuielile publice ale țărilor cu economie de piață, manifestă o tendință de creștere acelerată atât ca expresie relativă, cât și în mărime absolută.

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a statelor și presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației.

Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale prezinta o importanța deosebită, in primul rând, din punct de vedere economic, iar in al doilea rând, prezinta un rol important rol educativ, deoarece acționeaza asupra factorului uman, îi dezvolta capacitatea intelectuală, de apreciere a adevaratei valori, considerându-se că indivizii instruiti sunt mai putin predispuși la comiterea de acte antisociale.

Cheltuielile publice destinate acțiunilor de natură socio-culturală cuprind: învățământ, sănătate, cultură și sport, cultură, religie și acțiuni cu activitate sportivă si de tineret, asistența socială, alocații, pensii, ajutoare și indemnizații, asigurări sociale de stat, ajutor de șomaj. Din punct de vedere al rolului cheltuielilor publice în reproducția socială pot fi: cheltuieli publice negative (reale) și cheltuieli publice pozitive (economice).

Acțiunile finanțate de stat in domeniul social-cultural cuprind, pe de o parte, investițiile privind asigurarea bayei materiale a instituțiilor social-cultuale, iar pe de alta parte, cheltuielile pentru asigurarea functionării curente a investițiilor respective, in structura carora sunt cuprinse cheltuielile materiale, salariile si indemnizațiile, cheltuielile administrativ-gospodărești etc.

Volumul și ponderea cheltuielilor privind finanțarea diferitelor acțiuni social-culturale din bugetul de stat diferă de la o perioadă la alta.

CAPITOLUL 1 : CHELTUIELILE PUBLICE

1.1.Caracterizarea generala a cheltuielilor publice

Noținea de cheltuială publică este utilizată cu mai multe semnificații, având deci, mai multe sensuri.

Conform Legii 500 privind finanțele publice, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002, cheltuieli bugetare – sumele aprobate in bugetele prevazute la art. 1 alin. (2), in limitele si potrivit destinatiilor stabilite prin bugetele respective.

În abordarea și interpretarea cheltuielilor publice, se remarcă două tendințe ce se încadrează în viziunea clasică, respectiv în cea modernă a finanțelor.

În accepțiunea clasică, cheltuiala publică era definită și interpretată ca o consumație de resurse și de produs național, identificând cheltuielile publice ca un consum definitive de produs intern brut.

Această interpretare se bazează pe rolul atribuit statului de consummator de resurse naționale față de produs național, chiar față de societate.

În viziunea modernă, cheltuiala publică este definită prin prisma transferului de valori, considerându-se a fi un process de redistribuire și orientare a resurselor spre asigurarea de utilități sociale, spre dezvoltare economică și socială etc.

Noțiunea de cheltuială publică semnifică plățile legate de funcționarea instituțiilor, a întreprinderilor publice, vizând, de regulă, satisfacerea necesităților unei colectivități mare de oameni.

Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la bugetul statului, din fondurile proprii ale agenților economici cu capital de stat, institțiilor publice, etc. pentru acțiunile social-culturale, dezvoltarea economico-socială, organele statului, apărarea națională, ordinea publică, înfăptuirea suveranității și independenței naționale, private în unitatea și interdependența lor.

Cheltuielile publice reprezintă modalitățile de repartizare și utilizare a fondurilor bănești a prelevărilor (preluărilor) din veniturile societății în vederea satisfacerii nevoilor generale, ale societății. Cheltuielile bugetare sunt repartizate pentru satisfacerea nevoilor militare, întreținerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenții, dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale precum și a celor de cercetare dezvoltare (enumerarea cheltuielilor nu s-a făcut în ordinea strictă prevăzută de Legea: bugetului anual).

Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesitățile publice de bunuri și servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.

Cheltuielile publice se materializează în plăți efectuate de stat din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziții de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acțiuni social-culturale, întreținerea armatei și a întregii activități desfășurate în domeniul militar, acțiuni economice, etc.

Intr-o viziune tradițională a finanțelor publice, cheltuiala publică are o situație paradoxală: pe de o parte, i se conferă o importanță hotarîtoare pornind de la ideea că ceea ce primează sunt cheltuielile și apoi se caută resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de altă parte însă, în viziunea tradițională asupra finanțelor publice nu se regăsesc preocupări privind natura cheltuielii publice și influența acesteia în viața social-economică. În concepția modernă asupra finanțelor publice, cheltuiala publică este cercetată și apreciată în primul rând prin prisma naturii sale; ceea ce contează nu este atât mărimea ei, cât mai ales efectele pe care le induce in viața social-economică. Finanțele moderne delimitează noțiunea de cheltuială publică de noțiunea de cheltuială privată. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferența dintre cheltuiala publică și cea privată este determinată de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul în calitate de stat-autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli făcute în baza unui contract reprezintă cheltuieli private ale statului.

Cheltuielile publice conțin relații social-economice bănești, care au loc între stat, pe de o parte, și agenții economici, instituții publice și persoane fizice, pe de altă parte, în procesul repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului, în vederea îndeplinirii atribuțiilor acestora.

1.2 Clasificarea cheltuielilor publice

În literatura și practica financiară și statistică a statelor contemporane se folosesc mai multe tipuri de clasificări, cum ar fi: administrativă, economică, financiară, după rolul îndeplinit în procesul reproducției și după criteriile Organizației Națiunilor Unite.

Clasificarea administrativă (sau funcțională)

Clasificarea administrativă are la bază:

a) criteriul instituțiilor prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere, departamente;

b) unități administrativ-teritoriale: comună, oraș, municipiu, județ.

Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative (al instituțiilor) suferă prin faptul că un minister, departament, oraș sau județ reunește cheltuieli cu destinații diferite, variate și în plus structura ministerelor, respectiv subordonarea instituțiilor publice se modifică periodic, ceea ce face necomparabile în timp cheltuielile publice.

Potrivit Legii, clasificația bugetară se elaborează de Ministerul Finanțelor și are la bază structura organizatorică a instituțiilor de stat la momentul respectiv.

Clasificatie bugetara – gruparea veniturilor si cheltuielilor bugetare intr-o ordine obligatorie si dupa criterii unitare.

Clasificatie economica – gruparea cheltuielilor dupa natura si efectul lor economic.

Clasificatie functionala – gruparea cheltuielilor dupa destinatia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activitati sau obiective care definesc necesitatile publice.

În momentul de față în țara noastră după acest criteriu cheltuielile publice se grupează în Tabloul Bugetului Public Național în părți (succesiunea părților și gruparea în cadrul acestora a instituțiilor este diferită de la an la an):

Cheltuieli social-culturale care cuprind următoarele poziții:

– învățământ de toate gradele;

– sănătatea cu toată rețeaua de instituții;

– cultura și arta;

– asistența socială;

– alocații și alte ajutoare pentru copii;

– pensii și ajutoare I.O.V.R., militari în termen și alte persoane;

– alte cheltuieli social-culturale (sport și tineret).

Asigurări sociale și protecție socială:

– cheltuielile asigurărilor sociale de stat;

– cheltuielile fondului pentru pensie suplimentară;

– cheltuielile fondului pentru ajutor de șomaj.

Gospodărie comunală și locuințe

Apărare națională

Ordinea publică

Puterea și administrația de stat:

– președinția țării;

– organele puterii legislative;

– organele judecătorești și procuraturii;

– organele puterii executive.

Acțiuni economice:

– cercetare științifică;

– prospecțiuni și lucrări geologice de cercetare pentru

descoperiri de zăcăminte noi;

– industria extractivă, energetică, metalurgică, chimică și

alte subramuri ale industriei;

– agricultură, silvicultură, ape, mediu înconjurător;

– transporturi și comunicații;

– alte acțiuni economice;

Alte acțiuni:

– comandamente militare;

– centre și oficii de calcul;

– culte religioase.

Transferuri din bugetul administrației centrale de stat:

– către bugetele locale;

– bugetul asigurărilor sociale, ș.a.

Datoria publică:

– dobânzi aferente datoriei publice;

– sume ce se vor repartiza pe acțiuni în funcție de

evoluția prețurilor. (Spre exemplu la zahăr, ulei, apoi

carne, lapte, îngrășăminte etc).

Fondul de rezervă bugetară

Excedent / deficit:

– excedent bugetar;

– fondul de tezaur al statului din excedentul bugetului

administrației centrale;

– vărsăminte din fondul de tezaur constituit la nivelul

județului;

– fondul de rulment propriu al unităților administrativ-teritoriale;

– deficitul finanțelor publice:

– deficit bugetar;

– deficitul fondurilor extrabugetare;

Deficit bugetar – parte a cheltuielilor bugetare ce depaseste veniturile bugetare intr-un an bugetar.

Trebuie precizat că în cadrul acestei clasificații funcționale în care instituțiile sunt grupate pe cele 12 părți, ele se prezintă în tabloul bugetului public național într-o succesiune, care este simbolizată pe capitole și subcapitole.

Capitolele reprezintă, domeniul de bază spre care se îndreaptă cheltuiala, iar subcapitolele reprezintă subactivitățile ce compun ramura de bază.

Spre exemplu la partea cu cheltuieli social-culturale, intră:

capitolul învățământ, care este simbolizat cu cifra 57.0, iar în cadrul acestuia avem următoarele subcapitole:

– învățământul preșcolar 02;

– învățământ primar și gimnazial 03;

– învățământ liceal 04;

– învățământ superior 09 ș.a.m.d;

capitolul sănătate este simbolizat de cifra 58.0, iar în cadrul acestuia subcapitolele:

– dispensare medicale 02;

– spitale 03;

– creșe 05 ș.a.m.d.

Clasificarea economică

Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în funcție de mai multe criterii.

a) După conținutul acțiunilor ce se finanțează:

cheltuieli de capital – înglobează sumele ce se alocă pentru dezvoltarea bazei materiale, concretizate în investiții

cheltuieli de funcționare – cheltuieli cu caracter de funcționare a instituțiilor publice, asigurând desfășurarea activității curente a lor și cuprinzând consumurile materiale și cele cu personalul

b) după destinația sumelor cheltuite:

cheltuieli ale serviciilor publice – sunt concretizate prin achiziții de bunuri destinate consumului instituțiilor care prestează servicii publice și similare cheltuielilor de funcționare curentă a acestora (consumuri de furniture, rul acestuia avem următoarele subcapitole:

– învățământul preșcolar 02;

– învățământ primar și gimnazial 03;

– învățământ liceal 04;

– învățământ superior 09 ș.a.m.d;

capitolul sănătate este simbolizat de cifra 58.0, iar în cadrul acestuia subcapitolele:

– dispensare medicale 02;

– spitale 03;

– creșe 05 ș.a.m.d.

Clasificarea economică

Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în funcție de mai multe criterii.

a) După conținutul acțiunilor ce se finanțează:

cheltuieli de capital – înglobează sumele ce se alocă pentru dezvoltarea bazei materiale, concretizate în investiții

cheltuieli de funcționare – cheltuieli cu caracter de funcționare a instituțiilor publice, asigurând desfășurarea activității curente a lor și cuprinzând consumurile materiale și cele cu personalul

b) după destinația sumelor cheltuite:

cheltuieli ale serviciilor publice – sunt concretizate prin achiziții de bunuri destinate consumului instituțiilor care prestează servicii publice și similare cheltuielilor de funcționare curentă a acestora (consumuri de furniture, materiale de birou, echipamente necesare funcționării instituțiilor respective)

cheltuieli de transfer – se concretizează prin acordarea de subvenții, pensii, ajutoare, burse, îndemnizații către persoanele fizice și chiar juridice. Aceste cheltuieli apar ca procese de redistribuire de resurse în vederea consumului de resurse la destinatarul sumelor allocate, care nu este o instituție de stat.

c) după conținutul material sau de drepturi de personal:

cheltuieli materiale

cheltuieli pentru salarii și alte drepturi de personal

cheltuieli de investiții

cheltuieli de transfer

In România, în cadrul clasificării economice avem:

Cheltuielile curente sunt cheltuielile ce se efectuează spre a asigura funcționarea și întreținerea instituțiilor publice. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut ce nu se materializează în ceva anume. Aceste cheltuieli se reînnoiesc în fiecare an bugetar.

An bugetar – anul financiar pentru care se aproba bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care incepe la data de 1 ianuarie si se incheie la data de 31 decembrie;

Cheltuieli de capital sau de investiții cum se mai spune, spre deosebire de cele precedente, ele odată efectuate se materializează în bunuri imobile (clădiri, șosele, căi ferate, laboratoare) sau bunuri mobile: calculatoare, aparatură medicală, autovehicule, etc. Aceste cheltuieli conduc la îmbogățirea zestrei și îmbogățirea patrimoniului public.

Rezervele, excedentul și deficitul reprezintă grupa care exprimă rezultatul final al exercițiului bugetar. În cadrul acestor grupe, cheltuielile publice, tot din punct de vedere economic, se detaliază pe grupări și mai mici denumite titluri. În acest context clasificația economică s-ar prezenta astfel:

1. cheltuieli curente;

– cheltuieli de personal;

– cheltuieli materiale și servicii;

– subvenții;

– transferuri;

– plata dobânzilor;

2. cheltuieli de capital;

– cheltuieli de capital;

3. rezerve, excedent / deficit.

– rezerve, excedent / deficit.

Atât în ceea ce privește evidența contabilă a unităților bugetare dar și disciplina financiară ce trebuie respectată la efectuarea cheltuielilor publice, se face o detaliere și mai amănunțită din unghiul de vedere economic. Acestea se ordonează pe articole și alineate.

Clasificarea după rolul îndeplinit de cheltuielile publice în procesul reproducției

a) cheltuieli economice (positive) – se referă la acțiunile cu character economic pe care le finanțează statul, care se caracterizează prin faptul că determină regenerarea resurselor consummate, contribuind în final la creșterea produsului național.

Rolul lor este pozitiv în raport cu produsul național, iar efectuarea propriuzisă a cheltuielilor se asimilează unei operații de avansare spre utilizarea direct-productivă.

Ele se localizează în sectorul economiei de stat, dar și în cel privat.

b) cheltuieli reale (negative) – se caracterizează prin aceea că determină un consum definitiv de produs național, iar resursele astfel consumate nu mai pot fi recuperate direct prin activitatea respectivă.

Deși ele ar putea contribui indirect la crearea de produs național, ele apar în ipostaza de elemente ce diminuează produsul național și îl afectează în sens negative.

c) cheltuieli neutre – sunt avute în vedere anumite cheltuieli legate de prestarea de servicii publice, aducătoare de venit și care nu ar afecta în nici un sens produsul intern brut.

Clasificarea financiară grupează cheltuielile publice astfel:

a) în funcție de momentul și modul cum afectează resursele bănești cheltuite la un moment dat:

cheltuieli definitive – sumele folosite pentru efectuarea diferitelor plăți nu mai pot fi recuperate și majoritatea cheltuielilor publice aparțin acestei categorii

cheltuieli temporare – sumele avansate la un moment dat ca plăți pot fi recuperate ulterior, inclusive prin returnarea acestora de către persoanele care le-au primit (se mai numesc și operațiuni de trezorerie)

cheltuieli cu caracter virtual – se caracterizează într-o primă fază ca niște cheltuieli posibile, urmând ca, în funcție de anumite condiții ce trebuie îndeplinite ulterior, să se transforme sau nu în cheltuieli definitive

b) după forma de manifestare a operațiunilor legate de cheltuielile publice:

cheltuieli cu contraprestație din partea beneficiarilor sumei

cheltuieli fără contraprestație

cheltuieli definitive

cheltuieli provizorii

cheltuieli speciale – au obiective speciale față de care se realizează finanțarea: toare resursele administrate prin fonduri speciale

cheltuieli globale – caracterul nedefinit al acțiunilor ce se urmăresc (cheltuieli cu intervenția conjuncturală în economie

Clasificarea după criteriile Organizației Națiunilor Unite

Există două tipuri de clasificări:

a) clasificarea funcțională, ce cuprinde:

servicii publice generale

apărare națională

educația

sănătatea

asigurări sociale, asistență și protecție socială

servicii comunale

acțiuni economice

alte cheltuieli

b) clasificarea economică a cheltuielilor publice:

cheltuieli reprezentând consumuri definitive

formarea brută de capital (investiții brute și stocuri materiale)

În România, începând cu anul 1991, clasificarea cheltuielilor

publice se aliniază la criteriile utilizate în cadrul O.N.U.

1.3. Nivelul,structura si dinamica cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale și a diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază atât static (la un moment dat), cât și dinamic (pe o perioada de timp), pe baza următorilor indicatorilor:

volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală și reală;

ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

volumul cheltuielilor publice pe un locuitor.

Aprecierea efectelor intervenției statului în viața socială și în economie presupune cunoașterea, mai întâi a volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale și locale de stat din fondurile publice de resurse financiare. Acest indicator reprezintă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în prețurile curente ale anului considerat, în monedă națională). Deoarece prețurile curente sunt influențate de inflație, pentru exprimarea efortului financiar real, cheltuielile publice se recalculează în prețuri constante, care exprimă volumul cheltuielilor în expresie reală.

Transformarea valorii din prețuri curente în prețuri constante se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al prețurilor în anul considerat, 0 sau 1, față de anul de bază, pentru prețurile constante.

Indicatorul cheltuieli în expresie nominală sau reală este util pentru a reflecta volumul acestora, în monedă națională și servește la efectuarea de analize pe plan inter, național.

Indicatorul care exprimă nivelul cheltuielilor publice și dinamica acestora în fiecare stat, într-o anumită perioadă, este ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut. Cheltuielile publice medii pe un locuitor se calculează în dolari.

Analiza cheltuielilor publice ale unei țări poate fi efectuată atât din punct vedere global pe baza nivelului total al acestora, cât și din punct de vedere al structurii lor pe diferite categorii de clasificare (specifice fiecărei țări și cu valabilitate generală în cadrul organismelor internaționale). În acest scop, este necesară stabilirea ponderii (greutății specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora.

Cu ajutorul ponderilor, se poate stabilii în ce proporție au fost orientate resursele financiare ale statului spre anumite obiective: sociale, administrative, militare, economice.

Determinarea structurii cheltuielilor publice servește, la urmărirea în dinamică a modificării opțiunilor bugetare și extrabugetare ale statelor.

Pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua comparații între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul și structura acestora în decursul unui interval de timp.

Indicatorii dinamici cheltuielilor publice sunt:

Creșterea nominală și creșterea reală a cheltuielilor publice.

Creșterea nominală rezultă din comparația cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente, iar creșterea reală rezultă din comparația cheltuielilor exprimate în prețuri constante. Ambele modalități de calcul exprimă creșterea în marimi absolute.

Comparația cheltuielilor exprimate în prețuri curente (creșterea nominală) poate da o imagine deformată dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară, care a dus la creșterea nominală a cheltuielilor, o criză economică, o criză monetară care să determine scăderea prețurilor, reducerea nominală a cheltuielilor. Pentru corectarea influențelor determinate de modificarea prețurilor, este necesară exprimarea creșterii cheltuielilor în prețuri constante. Dacă în perioada aleasă pentru analiza cheltuielilor sunt exprimate în prețuri constante, se poate proceda la transformarea acestora din prețuri curente în prețurile perioadei de bază.

Analiza creșterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu analiza creșterii reletive a acestora:

pentru cheltuieli nominale:

I Cnp1/ 0 = Cnp1 / Cnp0 100;

pentru cheltuieli reale:

ICrp1/ 0 = Crp1 / Crp0 100;

În care: I Cnp1/ 0 = indicele creșterii nominale ale cheltuielilor publice;

I Crp1/ 0 = indicele creșterii reale a cheltuielilor publice.

Creșterea nominală relativă se calculează astfel:

%Crncp = ICnp1/ 0 – 100 sau %Crncp = Cnp1/0 / Cnp0 100;

Creșterea reală relativă se calculează astfel:

%Crrcp = ICrp1/ 0 – 100 sau %Crrcp = Crp1/0 / Crp0 100,

În care: %Crncp = creșterea nominală în marimi relative;

%Crrcp = creșterea reală în marimi relative.

Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut se efectuează astfel:

Cp/ PIB = Cp1/PIB1 100 – Cp0/PIB0 100,

În care: Cp/ PIB = modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB.

Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor se calculează astfel:

Cp/loc = Cp/loc1-Cp/ loc0,

În care: Cp/loc = modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice / locuitor.

Modificarea structurii cheltuielilor publice se efectuează astfel:

gsCpi = gsCpi1-gsCpi0

În care: gsCpi = modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării i în totalul

cheltuielilor publice.

Indicatorul privind corespondența dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea produsului intern brut se efectuează pe baza relației:

K = ICp1/ 0 / IPIB 1/ 0,

În care: K = coeficient de corespondență dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB;

ICP1/ 0 = indicele creșterii cheltuielilor publice,

IPIB 1/ 0 = indicele creșterii produsului intern brut.

Elasticitatea cheltuielilor publice față de produsul intern brut.

Acest indicator măsoară amploarea cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut, se calculează astfel:

ecp = Cp1/ 0 / Cp0 PIB1/ 0 / PIB0,

În care: Cp și Cp = cheltuieli publice și modificarea acestora în perioada de referință; PIB și PIB = produsul intern și modificarea acestuia în perioada de referință;

ecp = elasticitatea cheltuielilor publice.

Când : ecp 1 tendința de utilizare mare;

ecp 1 tendința de restrângere a proporției cheltuielilor publice în PIB;

ecp = 1 tendința rămâne aceeași.

1.3.1. Nivelul cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale și al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază atât static (la un moment dat), cât și dinamic (în evoluție pe o perioada de timp), pe bază următorilor indicatori:

nivelul cheltuielilor publice , în expresie nominală și reală;

ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

nivelul cheltuielilor publice pe locuitor.

Nivelul cheltuielilor publice (CP) . Acest indicator poate fi exprimat în mărime nominală (în prețuri curente ale anului considerat) sau în mărime reală (în prețuri constante, în prețurile unui anumit an luat ca bază de comparație). Exprimarea în mărime reală, înlătură influența fenomenului inflaționist (de creștere a prețurilor).

Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (gCP, gCPi). Indicatorul se calculează ca raport procentual între nivelul cheltuielilor publice totale sau parțiale (categorii sau subcategorii) și P.I.B., după relația :

– pentru totalul cheltuielilor: unde:

CP = cheltuieli publice totale

PIB = produsul intern brut

– pentru fiecare categorie (subcategorie) de cheltuieli:

unde:

CPi = cheltuieli publice din categoria i

PIB = produsul intern brut

c) Nivelul mediu al cheltuielilor publice pe locuitor (CPloc). Relația de calcul utilizată pentru calculul acestui indicator, este:

unde

N

CP = cheltuielile publice totale

N = numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul .

Acești indicatori se pot exprima atât în monedă națională, cât și într-o monedă internațională, pentru a le conferi putere de comparație internațională.

1.3.2 Structura cheltuielilor publice

Structura cheltuielilor publice este exprimată prin proporțiile pe care le au categoriile de cheltuieli , în cadrul criteriilor de clasificare , în totalul cheltuielilor publice.

Se utilizează următoarea formulă de calcul : CPi

, unde:

gsCPi = greutatea specifică (ponderea) cheltuielii publice a categoriei „i" în totalul cheltuielilor publice

CPi = cheltuiala publică din categoria „i"

CP = cheltuielile publice totale

Structura cheltuielilor publice , exprimate în ponderi , ne arată , în fiecare an bugetar, cum sunt direcționate resursele financiare publice , în ce proporții, spre diferitele categorii de obiective și acțiuni.

1 Structura economica

Gruparea economica cuprinde urmatoarele pozitii importante:

A.- Cheltuieli curente

A.1. cheltuieli de personal

A.2. cheltuieli materiale și servicii

A.3. transferuri, servicii și alte cheltuieli curente (transferuri, subventii, prime, rezerve, dobanzi la datoria publica)

B.- Cheltuieli de capital

-inventii

-crearea de stocuri de rezerva și mobilizare

C.- Imprumuturi acordate

D.- Rambursari de credite externe

-plata dobanzilor și comisioanelor aferente

2 Structura functionala

Gruparea functionala imparte cheltuielile publice in functie de domeniile de activitate:

a. Servicii publice generale

b. Cheltuieli de aparare nationala, ordine interna și securitate civila

c. Cheltuieli social-culturale (este cea mai complexa)

d. Servicii și dezvoltarea publica

e. Actiuni economice

f. Alte actiuni economice

g. Alte actiuni (cercetare știintifica)

h. Imprumuturi acordate

i. Transferuri

j. Plati de dobanzi și alte cheltuieli aferente datoriei publice

k. Fonduri de rezerva

l. Deficit

In cadrul gruparii functionale se stabilesc: total cheltuieli din care se separa pe criterii economice, apoi sunt prezentate pe rand sau succesiv categorii sau diviziuni functionale și in cadrul fiecareia, din nou gruparea economica, desemnarea se face aceste grupari daca exista și alte subdiviziuni.

c. cheltuielile social-culturale din care cheltuielile curente: cheltuieli de personal, materiale, subventii (alocatii de la buget pentru institutii publice).

i. Transferuri: se refera la burse, alocatii și alte ajutoare.

Subdiviziunile: clasificari functionale:

Invatamant, Sanatate, Cultura, Religie și actiuni privind activitati sportive și de tineret, asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare și indemnizatii.

e. Actiuni economice

-cheltuieli curente: de personal, materiale și servicii, subventii (alocatii de la buget pentru institutii publice, de produse și activitati, pentru diferente de preturi și tarife), prime, transferuri (ex: cotizatii la organismele internationale, protectie sociala acordata unor activitati din sectorul minier), rambursari de credite, plati și dobanzi.

Analiza teoretică a creșterii cheltuielilor publice

Pentru a se putea da o interpretare medie a datelor empirice privind dinamicacheltuielilor publice, este necesară construirea unor modele capabile să folosească in

ansamblu factorii economici, politici și sociali, care determină cheltuieli publice și creșterea lor. Sintetizarea unor asemenea influențe se regăsește in macro modelele creșterii cheltuielilor publice.

In cele ce urmează, prezentăm succint următoarele trei modele:

1. modele ale dezvoltării creșterii cheltuielilor publice;

2. legea lui Wagner;

3. studiul clasic al lui Peacock și Wiseman.

1. Modelele dezvoltării creșterii cheltuielilor publice

Aceastã abordare a problemei este cel mai bine reprezentatã în lucrãrile lui R.A.Musgrave și W.W.Rostow.

În stadiile de început ale creșterii și dezvoltãrii economice, investițiile sectorului public, ca pondere în investițiile totale ale economiei, erau considerate mari. Sectorul public era chemat sã asigure infrastructura socialã globalã, ca de exemplu: drumurile, sistemul de transporturi, sistemul de canalizare, respectarea legii și ordinii, sãnãtatea și învãțãmântul și alte investiții în resurse umane. Se susținea astfel cã aceste investiții publice erau necesare pentru adaptarea economiei la dinamismul spre stadiile mijlocii ale dezvoltãrii economie și sociale.

În stadiile de mijloc ale creșterii, guvernul guvernul continuã sã asigure investiții, dar, de aceastã datã, investițiile publice sunt complementare creșterii investițiilor private.

De-a lungul tuturor stadiilor de dezvoltare, insuficiențele pieței existã și pot împiedica saltul cãtre maturitate. Pornind de la aceastã idee, creșterea implicãrii guvernamentale capabilã sã trateze cu insuficiențele pieței este susținutã teoretic și practic. Astfel, R.Musgrave susține cã, dupã perioada se dezvoltare, în timp ce investițiile totale, ca proporție în PIB(PNB), cresc, proporția investițiilor sectorului public în PIB scade. Argumentele lui Rostow sunt cã, odatã ce economia ajunge la stadiul de maturitate, preponderența cheltuielilor publice se va transforma din cheltuieli publice pentru infrastructurã, în cheltuieli publice sporite pentru educație, sãnãtate și asistențã socialã. Trebuie înțeles cã atât modelele lui Musgrave, cât și cele ale lui Rostow sunt vederi largi ale procesului de dezvoltare. Opiniile lor constituie generalitãți obținute din examinarea unui numãr mare de cazuri diferite de dezvoltare a economiilor.

2. Legea lui Wagner

Economistul german al sec. XIX, Adolf Wagner, era preocupat sã explice partea PNB însușitã de sectorul public. Concluziile lui au fost formalizate în legea cunoscutã ca

Legea lui Wagner, definitã de el însuți ca o „lege a extinderii crescânde a activitãților publice și în special ale statului”, astfel: „Cauzele interne ale extinderii activitãților statului și în general, a activitãților «publice» se pot deduce în parte din caracterul statului și comunei, stabilit prin experiențã la popoarele civilizate aflate în progres (a priori), iar în parte ele rezultã inductiv din diferite fapte în care iese în evidențã extinderea acelor activitãți”. Wagner a subliniat cã aceastã lege „în finanțe, se poate transforma ca o lege a nevoilor financiare crescânde ale statului și organelor autonome”. Nu rezultã clar dacã Wagner se referea la creșterea proporției cheltuielilor publice în PIB (sau PNB), cu alte cuvinte creșterea relativã a sectorului public, sau dacã el se gândea la mãrimea absolutã a sectorului public. Dar, folosind interpretarea lui Musgrave, ne putem referi la legea lui Wagner, ca o expresie a creșterii mãrimii relative a sectorului public. Astfel, putem formula legea lui Wagner în urmãtorii termeni: dacã veniturile pe locuitor, într-o economie, cresc, mãrimea relativã a sectorului public crește, de asemenea.

Bazele formulãrii lui Wagner erau empirice. El a observat creșterea sectorului public într-un numãr de state europene, în SUA și în Japonia în timpul secolului XIX.

Forțele care determinã aceste mișcãri în raportul dintre cheltuielile publice și PNB erau explicate pe seama factorilor politici și economici. Explicația lui Wagner privind expansiunea activitãților la nivelul statelor relevã o mare intuiție a autorului. Chiar din sec. XIX, el a gãsit o explicație primitivã a ideii moderne de faliment și externalitate. Wagner a recunoscut cã, cu cât economia devine mai industrializatã, cu atât natura relațiilor dintre piețele extinse și operatorii de pe aceste piețe va deveni și mai complexã.

Aceastã complexitate a interacțiunii pieței va solicita stabilirea unui sistem de drept care sã administreze asemenea legi. Urbanizarea și marea densitate a locuitorilor vor conduce la externalitãți și suprapopulare care vor necesita intervenția sectorului public. De aceea, Wagner a explicat de ce el a observat apariția serviciilor sectorului public ca servicii legale, servicii politice și servicii bancare.

Creșterea cheltuielilor publice pentru educație, recreație și culturã și pentru serviciile de sãnãtate și asistențã socialã era explicatã de Wagner în termenii elasticitãții cererii în funcție de venituri. Pentru Wagner, aceste servicii reprezentau cereri superioare sau elastice în funcție de venit. De aceea cheltuielile publice pentru aceste servicii cresc, pe mãsura creșterii veniturilor reale din economie (deci și a PIB), în proporții mai mari decât aceea a cheltuielilor publice totale în PIB.

Modelul lui Wagner, deși conține multe aprecieri realiste, prezintã un dezavantaj: nu se bazeazã pe o teorie bine fundamentatã a opțiunii publice. Într-adevãr, Wagner și-a prezentat propria sa teorie în afara problemelor opțiunii publice, formulând de fapt o teorie organicã a statului. Statul era presupus cã se comportã ca și când ar fi vorba de o entitate care ia decizii independent de membrii societãții.

3. Analizele lui Peacock și Wiseman Studiul lui A.T.Peacock și J.A.Wiseman este poate unul dintre cele mai cunoscute analize a dinamicii cheltuielilor publice. Autorii și-au bazat analizele pe o teorie politicã a determinãrii cheltuielilor publice, conform cãreia guvernele trebuie sã ținã seama de dorințele cetãțenilor lor: sã nu plãteascã impozite mari și sã beneficieze de servicii publice sporite. De aceea, ei lasã cheltuielile publice la latitudinea legislativului. Peacock și Wiseman au vãzut alegãtorul ca un individ care se bucurã de avantajele bunurilor și serviciilor publice, dar cãruia nu-i place sã plãteascã impozite. Când decide asupra cheltuielilor publice din bugetul sãu, guvernul urmãrește îndeaproape reacția electoratului la impozitarea implicitã. Ei presupun cã existã un nivel tolerabil de impozitare care acționeazã ca un element de constrângere asupra comportãrii guvernului. Aceasta este o variantã a școlii lui Clark privind impozitele. Peacock și Wiseman au abordat impozitarea ca având o influențã asupra cheltuielilor publice. Astfel, dacã economia și veniturile cresc în ritm egal, impozitele cresc, de asemenea, paralel la cote constante de impunere, ceea ce face posibilã creșterea cheltuielilor publice în ritmul creșterii PIB.

În perioadele de transformare socialã, tendința gradualã a creșterii cheltuielilor publice este dereglatã, dupã cum apar fenomene de crizã economicã, foamete, dezastre, pe scarã mare, care necesitã o creștere rapidã a cheltuielilor publice. O asemenea creștere determinã guvernul sã mãreascã nivelurile de impozitare, care pot fi privite ca acceptabilede electorat în perioadele de crizã. Peacock și Wiseman au numit acesta „efectul de transfer”: în perioadele de crizã cheltuielile private sunt transferate cheltuielilor publice. În perioada urmãtoare crizei, cheltuielile publice nu vor reveni la nivelul inițial. Un rãzboi nu este plãtit în întregime din impozite, pentru cã nici o națiune nu are o asemenea capacitate de impozitare. De aceea, țãrile se împrumutã și sporesc datoriile pe care le suportã în perioadele urmãtoare.

Autorii au definit și un alt efect: „efectul inspecției”. Ei au sugerat cã acesta provine din vigilența mai mare a electoratului cu privire la problemele sociale în timpul perioadei de transformare. Astfel, guvernul își exprimã scopul programului sãu de îmbunãtãțire a condițiilor sociale pe baza percepției electoratului fațã de nivelul tolerabil de impozitare, mai mare decat in perioada anterioară, capabil să finanțeze niveluri inalte de cheltuieli publice, determinate de scopul de consum al guvernului și datoriile existente. Deși este supusã criticilor, teoria lui Peacock și Wiseman poate fi aplicatã fenomenului creșterii cheltuielilor publice și presiunii fiscale înregistrate în perioadele de crizã economicã, contribuind la explicarea creșterii presiunii fiscale în asemenea perioade.

Analiza creșterii cheltuielilor publice se poate efectua pornind de la constatarea tendinței de creștere mai rapidã a acestora fațã de ansamblul activitãților economice, exprimat sintetic într-un indicator agregat (PIB sau PNB). Un asemenea mod de abordare pornește de la studiul elasticitãții cererii de servicii publice, a cãrei mãrime este supraunitarã, situându-le în categoria bunurilor „superioare”, care au cererea foarte sensibilã la dezvoltarea economicã și la creșterea nivelului de viațã. În asemenea cazuri, cheltuielile publice cresc mai repede decât PIB sau PNB.

O astfel de abordare a stat la baza studiilor unor cunoscuți autori (A. Wolfelsperger, Ph. Delmas, M. Albert), care susțin cã în societãțile dezvoltate și democratice, fațã de menținerea inegalitãților sociale, creșterea cheltuielilor publice este prețul ce trebuie plãtit pentru pacea socialã, menținerea unei anumite coeziuni a structurii sociale sau chiar supraviețuirea sistemului politic și economic.

Alte analize se bazeazã pe studiul ofertei de bunuri publice emanatã de la puterea publicã, demonstrând faptul cã creșterea cheltuielilor publice nu rezultã din cererea venitã de la agenți privați, ci din comportamentul de ofertã al administrațiilor și decidenților politici care încearcã sã maximizeze satisfacția lor în afara arbitrajului eficient al contribuabililor-alegãtori. Aceastã teorie emanatã de curentul „opțiunilor publice” aparține concepției neoliberale despre stat care aplicã raționamentul economic în analiza vieții politice și a opțiunilor politice. Acest curent a apãrut în 1960 în SUA, prin lucrãrile lui J.Buchanan, G. Tullok și ale altor economiști, și s-a dezvoltat puternic în anii '70-'80, prin multiple teze care denunțã nivelurile excesive atinse de cheltuielile publice și de prelevãrile obligatorii, pe baza cauzelor acestor creșteri.

Literatura din domeniul finanțelor publice dezvoltã tezele privind creșterea cheltuielilor publice și progresia corelativã a prelevãrilor obligatorii. Acestea sunt orientate pe trei teme: piața politică; birocrația; fenomenele de asimetrie și de iluzie financiară.

Aceste teorii dezvoltă mai multe raționamente privind conținutul și rolul deciziei privind cheltuielile publice și eficiența lor. Ele iau in studiu rolul partidelor politice in formarea opțiunilor privind cheltuielile publice prin redistribuirea resurselor,comportamentelor decidenților și managerilor, ca subiecți ai birocrației, și fenomenele de asimetrie și iluzie financiarã, prin încercãrile puterilor publice de a acorda avantaje anumitor categorii sociale sau anumitor grupuri de interese, împãrțind finanțarea cheltuielilor asupra unui numãr foarte mare de contribuabili. În acest fel, existã o asimilare a avantajelor, dar și a costurilor puțin perceptibile, însã larg dispersate și difuze.

Teoriile curentului „opțiunilor publice” au meritul de a fi introdus analize ale comportamentelor politice în studiul unui domeniu în care acestea joacã în mod efectiv un mare rol.

1.3.4 Dinamica cheltuielilor publice

Ca procese financiare, manifestarea cheltuielilor publice este diferită, atât în timp cât și în spațiu.

În timp se constată o diferențiere a diferitelor epoci, în strânsă legătură cu condițiile social-economice ce au caracterizat progresul societății.

În spațiu există o diferențiere a diferitelor țări, chiar și a diferitelor regiuni din cadrul aceleiași țări, în ceea ce privește progresul economic și social.

Proporțiile cheltuielilor publice au înregistrat diferențieri mari în timp, ele sporind de la câteva procente din produsul național la sfârșitul secolului XIX, la peste 50% din produsul național, în unele țări dezvoltate, în prezent.

Majoritatea țărilor lumii înregistrează creșteri atât ca volum, cât și din punct de vedere procentual, ca proporție în produsul național a țărilor respective.

Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, creșterea în timp se situează de la 3% la sfârșitul secolului XIX la circa 37% la sfârșitul secolului XX.

În spațiu, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut este diferit, în funcție de dezvoltarea economico-socială a țărilor lumii.

Pe plan mondial, în prezent, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut depășește 40%.

Pe grupuri de țări, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut, în cele dezvoltate din punct de vedere economic, se plasează în jurul procentului de 43-45%, iar în țările în curs de dezvoltare economică 30-35%.

Cele mai înalte nivele procentuale ale cheltuielilor publice în produsul intern brut realizează țîrile dezvoltate, din punct de vedere economic, din Nordul Europei, între care Suedia, Anglia, Danemarca, după care urmează Olanda, Italia, Germania, Franța etc. Astfel: în Olanda, Suedia, Danemarca ponderea este de 60-62% din produsul intern brut, în Germania, Franța, Austria 48-53%, în Elveția, Austria 37-39%, Orientul Mijlociu 37%, America Latină 29%, Asia 28%.

În România a scăzut de la 49,1% în 1980, la 36,3% în 1990.

Ponderi mai reduse înregistrează țările în curs de dezvoltare economică.

Cel mai redus nivel se situează în țări slab dezvoltate din punct de vedere economic din Asia și Africa.

Comparații semnificative oferă și mărimea cheltuielilor publice realizate pe locuitor.

Sub acest aspect, se constată că țările care realizează un produs intern brut de peste 10 000 $/locuitor înregistrează și cheltuieli publice mari pe locuitor, atât din punct de vedere numeric, cât și procentual, cuprinse între 5 000 – 6 000 $/ locuitor.

Spre deosebire, țările cu un produs intern brut pe locuitor de 200 – 2 000 $/locuitor realizează cheltuieli publice cuprinse între 50 și 600 $/locuitor.

Se constată că orientarea privind cheltuielile publice realizate de către stat se află sub incidența nivelului de dezvoltare a economiei generale. Acest nivel de dezvoltare este reflectat în dimensiunea produsului intern brut. Astfel, deși nevoile publice de satisfăcut sunt cu mult mai mari decât cheltuielile publice realizate, țările slab dezvoltate din punct de vedere economic nu pot aloca sume mai mari pentru cheltuielile publice datorită limitelor impuse de nivelul redus al produsului intern brut realizat.

În multe țări ritmul de creștere a cheltuielilor publice a devansat ritmul de creștere a produsului intern brut, în special, și a nivelului de dezvoltare economico-socială, în general.

Evoluția cheltuielilor publice se poate stabili atât din punctul de vedere a creșterii nominale, cât și din punctul de vedere a creșterii reale.

Creșterea nominală reprezintă mărimea cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente și realizată într-o perioadă curentă, minus mărimea cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente ale perioadei de bază, realizate într-o perioadă de bază.

Creșterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice pe global sau pe natură exprimate în prețuri curente.

DCp = Cp1 – Cp0

DCp = variația cheltuielilor publice;

Cp1 = volumul cheltuielilor publice în perioada actuală;

Cp0 = volumul cheltuielilor în perioada de bază.

Acest indicator nu este concludent în situația în care în intervalul respectiv au intervenit deprecieri monetare, modificări substanțiale de prețuri.

Creșterea absolută reală reprezintă diferența dintre mărimea cheltuielilor efectuate în perioada curentă și mărimea cheltuielilor effectuate în perioada de bază, dar evaluată la același nivel de preț (constant).

Formula de calcul este aceeași cu precizarea că prețurile sunt constante (într-o valută stabilă sau prețuri actualizate).

I. 4. Factorii care influenteaza cresterea cheltuielilor publice

Abordând la modul general factorii care conduc la creșterea

cheltuielilor publice, aceștia pot fi grupați în următoarele categorii:

a) factorii demografici – care se referă la creșterea populației și modificarea structurii acesteia pe vârste și pe categorii socio – profesionale.

O astfel de evoluție determină creșterea cheltuielilor publice legate de plata salariilor funcționarilor publici și a celor din domeniul social – cultural.

b) Factorii economici – care se referă la dezvoltarea economiei și modernizarea acesteia. Intervenția statului în economie, tot mai pregnantă și pe căi diverse, face ca factorii economici să influențeze nivelul cheltuielilor publice foarte mult (subvenții, fond cercetaredezvoltare).

c) Factorii sociali – sunt cei care determină acțiunile și direcția armonizării între nivelul veniturilor medii pe locuitor din sectorul productiv, sectorul public și persoanelor în vârstă ce beneficiază de diferite forme de ajutor social.

d) Urbanizarea – are o influență deosebită asupra cheltuielilor publice atât prin crearea suprastructurii urbane dar și pentru finanțarea utilităților publice respective.

e) Factorii militari – au un impact direct asupra nivelului cheltuielilor, situându-se la nivele foarte mari în timp de război ori pregătire pentru război și mai scăzut în perioada de pace.

Harold Groves afirma „una din cauzele majore care explică creșterea cheltuielilor publice o reprezintă războiul în general și primul și al doilea război mondial în special”.

Robert Nahmer: „Creșterea cheltuielilor publice are ca factori esențiali înarmările, războaiele și acțiunile de lichidare a urmărilor războaielor”.

În timp de pace efectivul armatei oricărui stat nu trebuie să depășească un procent din efectivul total al populației. Dacă ne apropiem de acest hotar fatal sau îl depășim, economia începe să dea rateuri, ritmul de dezvoltare scade, statul va sărăci, va slăbi și, în final, va pierde rolul conducător în problemele mondiale.

Armata nu numai că scoate din circuitul economic un milion și jumătate de oameni sănătoși și puternici, dar, în plus, îi transformă din muncitori în consumatori – fenomen foarte important. Pe soldat trebuie să-l hrănești și să-l îmbraci, soldatului trebuie să-i dai bani, trebuie să-i îngrijești sănătatea și să-l distrezi, pentru el trebuie să construiești cazărmi, dar în principal – să-l înarmezi. Pentru fiecare mie de soldați sunt multe mii de făuritori de armament, de oameni de știință, constructori, tehnologi, metalurgi, mineri, lucrători în transporturi și transmisiuni, agricultori de toate felurile. La un milion de oameni din armată lucrează multe milioane de oameni în afara armatei. Toți aceștia sînt excluși din procesul de construcție și lucrează pentru destrucție. Dar pe toți trebuie să-i hrănești și să-i îmbraci, trebuie să le asiguri transportul și locuința, trebuie să le plătești salariul și pensia!

Prin urmare, avînd în armată un milion de soldați, așezăm în spinarea societății multe milioane de suflete care muncesc pentru necesitățile războiului.

f) Factorii politici – care se referă la sarcinile ce trebuie să le

îndeplinească statul contemporan prin trecerea de la jandarm la statul providență.

Economistul german Adolph Wagner (1835-1917), pornind de la studierea condițiilor de evoluție a cheltuielilor publice, a formulat Legea cheltuielilor financiare crescânde pentru satisfacerea mai deplină a nevoilor societății. Evoluția societății ca process complex include și sporirea cheltuielilor statului și a nevoilor de resurse financiare, care să permită funcționarea normală a instituțiilor de stat.

g) Factorii istorici sau conjuncturali – sunt aceia care își au originea în perioadele anterioare. Astfel, contractarea unor împrumuturi, determină cheltuieli pentru restituirea acestora în perioadele următoare. De aceea, contractarea acestora trebuie făcută în urma unor analize aprofundate și pertinente.

CAPITOLUL 2: ANALIZA EVOLUTIEI CHELTUIELILOR PUBLICE

2.1.Evolutia cheltuielilor publice pt actiuni social-culturale

Cheltuielile social-culturale dețin o pondere însemnată în totalul cheltuielilor publice ale României. În anul 2007 ele reprezentau 56% din totalul acestora, iar în 2008, 53%.

Cheltuielile de acest gen sunt destinate ridicării calității vieții fiecărui individ din cadrul societății și reflectă preocuparea statului pentru satisfacerea unor necesități naționale referitoare la educație , ocrotirea sănătății , cultura și securitatea vieșii sociale în general.

Potrivit clasificației bugetare din România pe anul 2010, din punct de vedere funcțional, aceste cheltuieli se clasifică astfel:

cheltuieli pentru invățământ

cheltuieli pentru cultură, religie și acțiuni cu activitate sportivă și de tineret

cheltuieli pentru sănătate

cheltuieli publice pentru securitatea socială

* cheltuieli pentru ajutorul de șomaj

* cheltuieli pentru asistența socială

În România, cheltuielile pentru acțiunile social-culturale sunt finanțate atât prin intermediul fondurilor bugetare , al celor cu destinație specială, din venituri proprii, precum și prin intermediul creditelor externe rambursabile și nerambursabile .

2.2.Cheltuielile publice pt actiuni social-culturale atat in structura cat si in total cheltuieli publice

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a statelor și presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației.

Cheltuielile destinate acțiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice sau private, interne sau externe, după caz. Aceste surse sunt:

fondurile bugetare. Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor, regiunilor și provinciilor membre ale federației și de bugetele colectivităților locale în țările cu structură federală, respectiv bugetul de stat și bugetele locale, în țările cu structură unitară.

Aportul resurselor bugetare la finanțarea cheltuielilor social-culturale diferă de la o țară la alta; diferă, de asemenea, volumul finanțării, din diferitele verigi bugetare, a acestor cheltuieli. În unele țări, numai bugetul guvernamental alocă fonduri pentru astfel de acțiuni (Franța, Austria, Elveția), pe când în alte țări majoritatea resurselor bugetare provin din bugetele locale (Canada, Norvegia, Argentina ș.a.);

cotizații sau contribuții suportate de persoane fizice sau juridice care alimentează fonduri financiare cu destinație specială, cum sunt: bugetul asigurărilor sociale, fondurile pentru șomaj ș.a.;

fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate pentru finanțarea cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaților, protecția muncii ș.a.;

veniturile realizate de instituții social-culturale din diferite activități specifice, din servicii către terți sau din exploatarea proprietăților lor;

veniturile populației din care suportă diferite taxe, cotizații, costurile unor servicii sau se cumpără anumite bunuri culturale;

fondurile organizațiilor fără scop lucrativ. În această categorie sunt cuprinse organizațiile neguvernamentale, instituțiile de caritate, fundațiile, asociațiile, bisericile și alte așezăminte de cult care participă cu diferite sume de bani la finanțarea unor acțiuni social-culturale.

ajutorul financiar extern cuprinde credite rambursabile și ajutoare nerambursabile acordate unor țări din fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaționale (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondială), organisme regionale (Uniunea Europeană prin intermediul Fondului Social) sau ajutoare bănești (ori materiale) oferite unor state în situații deosebite.

2.2.1. Structura economica a cheltuielilor social-culturale

Structura economica a cheltuielilor social-culturale în perioada 2007-2008 se prezintă astfel:

Tabelul Nr.2.1. –Clasificația economică a cheltuielilor social-culturale – 2007-2008

Sursa : Legea bugetului de stat pe anii 2007/2008 si calcule proprii

Fig. nr. 2.1

Cheltuielile cu rambursările de credite au avut și ele un trend descendent, înregistrând un procentaj de 6% în anul 2008 față de 11% în anul 2007.

Fig. nr. 2.2

In anul 2008, ponderea majoritara in totalul cheltuielilor social-culturale este detinuta de cheltuielile curente – 91% – , urmate de cheltuielile de capital -3%- si cheltuielile cu rambursarile de credite – 6% – .

în perioada 2009-2010 se prezintă astfel

Tabelul Nr.2.2 –Clasificația economică a cheltuielilor social-culturale – 2009-2010

Sursa : Legea bugetului de stat pe anii 2009/2010 si calcule proprii

Fig. nr. 2.3

Graficele prezentate indică o creștere importantă a cheltuielilor de capital ,cu 16 puncte procentuale față de anul precedent. Astfel, în anul 2009 , cheltuielile de capital au avut o pondere de 3 %, crescând în 2008 la 19%.

Fig. nr. 2.4

In anul 2010 cheltuielile curente detin o pondere semnificativa , de 80% din total, iar cheltuielile de capital, doar 19%.

Fig. nr. 2.5

Cheltuielile curente din cadrul cheltuielilor social-culturale, au urmat un trend ascendant din anul 2006 in anul 2009, crescand de la 83.6% la 93.7%, urmand o usoara scadere in anul 2010 la 80%. Cheltuielile de capital au urmat un trend descendent din 2006 pana in 2008, urcand usor in 2010 pana la 18.8% de la 5.8% in anul 2006. Cheltuielile cu rambursarile de credite au avut o involutie din 2006 pana in 2010, de la 10.6% la 1.2%.

Cheltuielile social-culturale în structură funcțională în perioada 2007-2008

Tabelul Nr.2.3 –Clasificația funcțională a cheltuielilor social-culturale – 2007-2008

Sursa : Legea bugetului de stat pe anii 2007/2008 si calcule proprii

Cheltuielile social-culturale in structura functionala în perioada 2009-2010

Tabelul Nr.2.4. –Clasificația funcțională a cheltuielilor social-culturale – 2008-2010

Sursa : Legea bugetului de stat pe anii 2008/2009/2010 si calcule proprii

Fig. nr. 2.6

Datele prezentate indică o scădere a a cheltuielilor pentru sănătate din anul 2008 în anul 2009 cu 2 puncte procentuale. După cum se poate observa, cheltuielile pentru cultură, recreere și religie au rămas constante pe parcursul celor 2 ani.

Fig. nr. 2.7

Cheltuielile pentru asistență socială continuă sa aibe un trend ascendant, crescând în anul 2009, cu 10 puncte procentuale față de anul 2007. Cheltuielile pentru învățământ au scăzut de la 24% în anul 2007 la 20% în anul 2009, înregistrând o diferență de 4 puncte procentuale.

Fig. nr. 2.8

In anul 2010 fata de 2008, cheltuielile pentru asistenta sociala au cunoscut o scadere de 7 pp de la 57% la 50%, in timp ce cheltuielile pentru invatamant au crescut de la 21% in 2006 la 36% in 2010.

Fig. nr. 2.9

Cheltuielile pentru sănătate au crescut cu 1 punct procentual în anul 2010 față de 2009, cu 2 puncte procentuale față de anii 2008 și 2007 și cu 3 puncte procentuale față de anul 2006.

2.3 Ponderea cheltuielilor publice pentru actiuni social-culturale atat in structura cat si in total cheltuieli publice

Cheltuielile pentru învățământ constituie o opțiune de primă importanță a factorilor politici și a autorităților unui stat, deoarece această categorie de cheluieli reprezintă pentru orice societate o investiție extrem de importantă , pe termen mediu și lung în acest factor de producție, cel al forței de muncă.

De aceea guvernele care înțeleg pe deplin această necesitate investesc fonduri publice însemnate în acest important capitol și, în consecință, pot să-și asigure pe această cale, forța de muncă de înaltă calificare și eficiență , pentru dezvoltarea ulterioară a societății lor.

În țara noastră, finanțarea cheltuielilor pentru educație se asigură printr-un complex întreg de planuri financiare și bugete :

Bugetul de stat și bugetele locale pentru finanțarea învățământului de stat ;

Venituri proprii constituite în special din taxele de școlarizare și alte taxe colaterale atât pentru finanțarea învățământului superior de stat, cât și a celui preuniversitar privat ;

Cheltuielile agenților economici determinate de organizarea de cursuri privind pregătirea profesională în mod direct și prin acordarea de burse pentru proprii salariați, sponsorizări și donatii către instituțiile publice de învățământ etc. care instruiesc angajații în mod indirect.

În domeniul educației și cercetării pentru anul 2009, politicile publice promovate prin buget și obiectivele acestora sunt următoarele:

Asigurarea accesului egal la educație pe tot parcursul vieții:

– asigurarea accesului egal la educația de bază și educația postobligatorie;

– asigurarea accesului egal la educație universitară.

Asigurarea calității educației în perspectiva pregătirii pentru o societate și economie bazată pe cunoaștere:

– creșterea calității învățământului;

Asigurarea autonomiei școlii prin descentralizarea sistemului de învățământ preuniversitar:

– creșterea calității și eficienței învățământului preuniversitar prin descentralizarea sistemului;

Calitate și eficiență în domeniul cercetare-dezvoltare-inovare:

– dezvoltarea activităților de cercetare-dezvoltare-inovare și promovarea excelenței;

– dezvoltarea cooperării cercetare-industrie și a cercetării de firmă;

Autonomia tinerilor:

– creșterea autonomiei și a implicării tinerilor în viața publică.

Pentru anul 2010 au fost propuse pentru învățământ cele mai mari alocări de fonduri,

respectiv 6% din PIB , în creștere față de anul 2009 cu 24,3%. Aceste fonduri sunt destinate, în principal:

• Îmbunătățirii infrastructurii din învățământul preuniversitar și universitar, sumele alocate în acest sens crescând de 2,6 ori față de anul 2009;

• Continuării lucrărilor la 180 de obiective de investiții din învățământul universitar și începerii a 82 de obiective de investiții noi;

• Creșterii ratei de participare la învățământul preuniversitar, numărul de elevi cuprinși în examenele naționale crescând cu 10% față de anul 2009 până la un nivel de 500.000 de elevi; De asemenea, numărul de absolvenți de studii universitare vor ajunge la aprox. 58.0000 în anul 2010;

• Asigurării accesului egal la educație. În anul 2010, 950.000 de copii provenind din familii cu venituri reduse vor beneficia de sprijin pentru achiziționarea de rechizite școlare, mai mult cu 100.000 de copii decât în anul 2009;

• Acordării ajutorului financiar pentru achiziționarea de calculatoare acesta fiind extins în anul 2010 pentru încă 3.000 de noi elevi.

De asemenea, pentru cercetare sunt alocate sume reprezentând 0,7% din PIB, în concordanță cu tendința de creștere graduală a fondurilor alocate acestui domeniu până la 1% din PIB în anul 2010.

Fig. nr. 2.10

Cheltuielile pentru invatamant au urmat un trend descendent din anul 2005 pana in 2008, scazand de la 23.5% la 20.1%, urcand la 35.6% in anul 2009 si urmand o usoara involutie in 2010 la 32.7%.

Creșterea cheltuielilor publice pentru învățământ este datorată acțiunii conjugate a mai multor factori :

Demografici (creșterea populației a antrenat în mod firesc sporirea populației școlare)

Economici (dezvoltarea economică , sporirea și diversificarea capitalului fix și circulant, ca urmare a modernizării și a perfecționării proceselor tehnologice, au reclamat o forță de muncă cu calificare medie și superioară)

sociali și politici (politica școlară, principiile avute în vedere de guverne în stabilirea acesteia).

2.3.1.. Cheltuielile publice pentru cultură, recreere și religie

Cheltuielile publice de această natură sunt generate de factori care țin de formarea personalității umane , prin creșterea nivelului cultural, moral, al educației spirituale a acestora, precum și prin menținerea stării fizice și dezvoltarea celei estetice a individului.

În cazul activităților de cultură, recreere și religie , fondurile cele mai însemnate se constituie din taxele pe care le percep instituțiile de cultură pentru serviciile pe care le prestează (spectacole, manifestări sportive, servicii religioase). În multe situații , fondurile constituite din aceste taxe, sub forma mijloacelor extrabugetare le depășesc cu mult pe cele alocate de stat prin fonduri bugetare.

De asemenea, prin intermediul bugetelor locale se finanțează acțiuni și obiective de natură culturală care privesc: bibliotecile publice comunale, orășenesti, municipale și județene, muzeele, teatrele și instituțiile profesioniste de spectacole și concerte, școlile populare de artă, căminele culturale, centrele de conservare și valorificare a tradiției și creației populare, cultele religioase, activitatea sportivă și de tineret.

Fig. nr. 2.11

Cheltuielile pentru cultura, recreere si religie au crescut in anul 2006 fata de anul 2005 de la 7.4% la 8.5%, urmand o scadere in anii 2007 si 2008 la 7.8% , in anul 2009- 5.2% si urcand usor in 2010 la 6.0%.

2.3.2.. Cheltuielile publice pentru sănătate

Finanțarea de către stat a cheltuielilor pentru sănătatea publică reprezintă o opțiune strategică importantă în toate țările. Menținerea stării de sănătate a populației la un nivel cât mai corespunzător constituie, pentru orice națiune, un fapt necesar, cu influențe pozitive asupra activității economice a acelei țări , dar și o premisă importantă pentru înregistrarea unor potențiale economii în cadrul cheltuielilor publice viitoare , prin menținerea în societate a unei stări de sănătate corespunzătoare. De aceea alocarea de fonduri publice la această acțiune trebuie să aibă în vedere , în primul rând, finanțarea unor programe care sa preîntâmpine apariția unor boli și maladii în rândul populației (de profilaxie), deoarece pentru eradicarea lor ulterioară s-ar cheltui fonduri publice mult mai însemnate.

În domeniul sănătății, pentru anul 2010, politicile publice promovate prin buget și obiectivele acestora sunt următoarele:

Îmbunătățirea calității și siguranței actului medical:

– dezvoltarea îngrijirilor la domiciliu, a asistentei medicale primare și a serviciilor de specialitate în ambulatoriu ;

– asigurarea egalității de șanse a cetățenilor, instituirea competiției între furnizori, acreditarea spitalelor în raport cu performanțele profesionale, calitatea serviciilor furnizate și eficiență în utilizarea resurselor;

Creșterea accesibilității populației la actul medical:

– dezvoltarea sistemelor complementare de asigurări voluntare de sănătate;

– privatizarea infrastructurii unităților sanitare cu paturi;

– eliminarea discriminărilor și a inegalităților în acordarea serviciilor medicale;

– încurajarea personalului medical de a profesa în zonele izolate și în cele defavorizate economic;

– informatizarea sistemului de sănătate și introducerea cardului de asigurat;

Transparență decizională:

– eficientizarea activității prin găsirea instrumentelor necesare pentru controlul costurilor;

– descentralizarea competenței profesionale;

– transparența în utilizarea fondurilor pentru medicamentele compensate și gratuite;

– evidențierea cheltuielilor efectuate pentru fiecare pacient;

– introducerea managementului spitalului, a conflictului de interese și a sistemului de incompatibilități.

Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii:

– demararea lucrărilor pentru 4 spitale regionale de urgență și 16 spitale județene (din cele 8 și, respectiv, 20 planificate);

– instalarea, repararea și modernizarea aparaturii medicale de înaltă performanță;

– dotarea spitalelor cu aparatură de înaltă performanță și cu ambulanțe;

– îndeplinirea criteriilor impuse de UE privind serviciile de sănătate mintală.

Asigurarea resurselor umane profesionalizate:

– introducerea răspunderii civile a cadrelor medicale pentru calitatea actului medical;

– echilibrarea raportului între numărul de specialiști și necesitățile reale de încadrare ale structurilor sanitare;

– asigurarea demnității corpului medical printr-o salarizare corespunzătoare.

Realizarea compatibilității cu sistemele de sănătate din statele membre:

– implicarea comunităților locale în finanțarea unităților sanitare;

– dezvoltarea ocrotirii persoanelor vârstnice și a celor cu dependență socială;

– creșterea gradului de protecție a sănătății publice și a mediului;

– introducerea standardelor de performanță în acordarea de servicii medicale populației.

Creșterea aportului serviciilor de sănătate publică la îmbunătățirea stării generale de sănătate a populației:

– dezvoltarea asistenței medicale primare și a activităților profilactice și de educație sanitară (supravegherea epidemiologică și a bolilor transmisibile);

– creșterea calității serviciilor preventive de sănătate;

– organizarea, coordonarea și monitorizarea activităților pentru asigurarea sănătății populației.

Pentru sănătate sunt alocate, de asemenea, cele mai mari fonduri din domeniu, respective 4,5% din PIB, în creștere cu 27,5 % față de anul 2009.

În general , în lume, sursele de finanțare a acțiunilor de ocrotire a sănătății publice sunt asigurate prin:

fonduri bugetare (fonduri publice) ;

cotizații obligatorii, atât ale angajatorilor , cât și ale angajaților , care îmbracă forma obligațiilor fiscale constituite prin intermediul bugetelor fondurilor speciale de sine stătătoare ;

cotizații facultative , la aprecierea asiguraților, prin asigurările private de sănătate;

resursele populației ;

ajutoare interne sau externe (fonduri nerambursabile) din donații , sponsorizări sau acțiuni de mecenat.

În țara noastră, finanțarea cheltuielilor pentru ocrotirea sănătății publice sunt asigurate din 1998 atât din fonduri bugetare, cât și din contribuțiile agenților economici și ale salariaților , aproape în egală măsură (7% din fondul de salarii brute, datorat de angajatori și 6.5% de angajați).

Fig. nr. 2.12

Din datele prezentate se poate observa trendul descendent pe care îl urmează cheltuielile pentru sănătate în această perioadă, de la 19.1% in 2005 la 9.8% in anul 2010.

Contribuțiile pentru finanțarea unor cheltuielil de sănătate sunt cunoscute în limbajul curent sub denumirea de „taxe pe viciu” și au fost instituite inclusiv „în scopul combaterii consumului excesiv de produse de tutun și băuturi alcoolice , altele decât vinul și berea.”

Veniturile colectate din aceste contribuții sunt destinate asigurării resurselor pentru finanțarea investițiilor în infrastructură și dotării în sistemul sanitar public, finanțarea programelor naționale de sănătate și pentru constituirea rezervei Ministerului Sănătății Publice pentru situații speciale. În legătură cu cealaltă motivație , este foarte greu, dacă nu chiar imposibil , să se evalueze reducerea „consumului excesiv „ de tutun și băuturi alcoolice în perioada scursă de la instituirea acestor contribuții , respectiv de la data de 1 mai 2007.

2.3.3. Cheltuieli publice pentru asigurări si asistență socială

În cadrul acestei grupe de cheltuieli social-culturale se cuprind cheltuielile pentru acordarea de ajutoare , alocații pensii, indemnizații , unor persoane salariate sau nesalariate (în categoria celor din urmă sunt incluși bătrânii, invalizii, persoanele cu handicap, șomerii, femeile, copii, tinerii). Conform Codului European de Securitate Socială conceptul de securitate socială include atât asigurările sociale, cât și asistența socială . Asigurările sociale reprezintă componenta cea mai importantă a securității sociale.

În prezent mecanismele financiare pentru realizarea securității sociale în diferite tări dezvoltate se caracterizează prin :

Plata unor cotizații sociale, salariale și patronale pentru constituirea fondurilor securității sociale ;

Situarea la baza acțiunilor privind asigurarea securității sociale a principiilor: mutualității, solidarității sociale, echității și asigurării ;

Universalizarea acordării ajutoarelor sau prestațiilor sociale ;

Existența (sau nu) a unui venit minim garantat.

Sursele de finanțare a cheltuielilor cu securitatea socială sunt diferite. Astfel, cheltuielile efectuate pe linia asigurărilor sociale și a ajutorului de șomaj se finanțează pe seama contribuțiilor salariaților, a liber-profesioniștilor, a patronilor și uneori a subvențiilor din fondurile bugetare. Cheltuielile pe linia asistenței sociale se acoperă în principal pe seama resurselor din fondul bugetar sau din fonduri speciale și a resurselor provenind din donații, contribuții voulntare, resurse de la organizații nonguvernamentale etc. Alături de aceste resurse interne participă , în unele țări, resursele externe provenite de la organisme specializate.

Fig. nr. 2.13

Cheltuielile pentru asistenta sociala au evoluat din 2005 pana in 2008 de la 50% la 60.4%, revenind din nou in 2010 la 51.5 %.

Politica în domeniul asigurărilor și asistenței sociale, în anul 2010, are ca obiectiv major reducerea contribuțiilor sociale și promovarea unor măsuri complementare de lărgire a bazei de impozitare prin eliminarea diverselor exceptări de la plata taxelor. Aceste măsuri însoțite de o continuare a procesului de reformă a administrației fiscale și de îmbunătățire a colectării vor conduce la obținerea unor resurse financiare suficiente pentru finanțarea majorării pensiilor și acomodarea costurilor legate de implementarea pilonului pensiilor administrate privat.

Principalele măsuri care vor fi puse în practică de guvern sunt:

Creșterea pensiei medii de la 377,6 lei în anul 2009 la 551 lei în anul 2010 (o creștere medie în termeni reali cu 88,06% față de nivelul pensiei medii înregistrat în anul 2006);

Creșterea valorii punctului de pensie de la 416 lei la 1 septembrie 2009 la 581,3 lei începând cu 1 ianuarie 2010 (o creștere de 46,7% față de aceeași dată a anului precedent);

Reducerea contribuțiilor de asigurări sociale cu 4,2 puncte procentuale cumulat (angajat și angajator);

Egalizarea bazei de impozitare la sistemul de pensii cu cea de la sănătate, respectiv plata contribuțiilor angajaților pentru toate tipurile de venituri salariale;

Anularea plafonului de 5 salarii medii brute ca bază de colectare a contribuțiilor;

Armonizarea bazei de impozitare la fondul de șomaj prin includerea tuturor câștigurilor în baza de impozitare;

Creșterea nivelului minim al bazei de impozitare la care sunt aplicate cotele de contribuții pentru asigurații pe bază de contract de la salariul minim la salariul mediu.

Priorități ale Guvernului în domeniul asigurărilor și asistenței sociale :

îmbunătățirea standardului de viață pentru persoane vârstnice:

– reașezarea pe baze echitabile a sistemului de asigurări sociale de stat, în principal prin reformarea sistemului public de pensii;

scăderea reală a ratei șomajului și creșterea gradului de ocupare:

creșterea cuantumului indemnizației;

promovarea unor programe speciale pentru diminuarea șomajului de lungă durată, atât în rândul tinerilor, cât și al persoanelor care au depășit vârsta de 45 de ani și a persoanelor cu dificultăți de integrare;

acordarea venitului minim garantat în funcție de necesitățile reale ale celor mai sărace segmente sociale;

îmbunătățirea echilibrului socioeconomic al familiei:

redimensionarea măsurilor de protecție socială pasivă;

dinamizarea măsurilor active de solidaritate familială;

redimensionarea cadrului legal privind protecția maternității;

creșterea natalității și reducerea abandonului la copii;

reducerea fenomenului violenței în familie;

creșterea gradului de educație și securitate familială;

reformarea sistemului de protecție a copilului.

Fondurile alocate pentru asigurări și asistență socială dețin ponderea cea mai importantă în PIB, respectiv 11,9%, cu o creștere în sume absolute de 12.184,4 milioane lei respectiv 30,3 % față de anul 2009.

2.3.4.. Cheltuielile pentru ajutorul de șomaj

Ajutorul de șomaj reprezintă o formă de susținere materială a persoanelor peste o vârstă stabilită legat , care nu exercită o muncă retribuită sau nu sunt lucratori îndependenți. El se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuții obligatorii ale salariaților și ale patronilor (firmelor) și în completare, din subvenții alocate din fonduri bugetare.

În România , protecția socială a șomerilor se realizează cu ajutorul bugetului asigurărilor de șomaj . De asemena, în scopul protecției persoanelor aflate în șomaj acționează o serie de organizații nonguvernamentale care desfașoară programe cu finanțare internă , externă sau mixtă, vizând îmbunătățirea condițiilor de viață ale șomerilor.

În România, șomerii beneficiază de o indemnizație de șomaj care se acordă dacă sunt îndeplinite urmîtoarele condiții :

au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni ;

nu realizeazî venituri sau acestea sunt mai mici decât indemnizația de șomaj ;

nu îndeplinesc condițiile de pensionare ;

sunt înregistrați la agenția pentru ocuparea forței de muncă.

Indemnizația de șomaj se acordă pe perioade stabilite diferențiat, în funcție de stagiul de cotizare , între 6 și 12 luni. Nivelul indemnizației de șomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară care reprezintă 75% din salariul de bază minim brut pe țară, în vigoare, la data stabilirii acesteia.

2.3.5. Cheltuielile pentru asistență socială

Asistența socială cuprinde acțiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea și suținerea materială a familiilor și persoanelor în vârstă și fără venituri, a săracilor, a persoanelor handicapate, invalizilor, foștilor combatanți, a emigranților, refugiaților, vagabonzilor etc.

În cadrul acestora , o pondere importantă o dețin alocațiile pentru familii acordate sub forma alocațiilor pentru copii sau alocațiilor pentru soția (soțul) care este singur(ă)și crește un copil. O altă categorie de ajutoare în cadrul asistenței sociale se acordă bătrânilor sau altor persoane marginalizate social.Ele se prezintă fie ca ajutoare bănești, fie sub forma unor prestații , servicii sau plasamente în instituții specializate. Alte categorii de persoane defavorizate- invalizi de război, foști combatanți, văduve, orfani- primesc, de asemenea, ajutoare , alocații, indemnizații prin asistența socială.

În România există mai multe forme de acordare de ajutoare pentru familii, bătrâni sau alte persoane defavorizate. Menționez , în primul rând, alocația de stat pentru copii, care reprezintă forma principală de sprijinire a copiilor. Se mai acordă și o alocație suplimentară de care beneficiază familiile care au în întreținere doi sau mai mulți copii în vârstă de până la 16 sau 18 ani, dacă aceștia urmează cursurile de zi ale unei instituții de învățământ. Suma reprezentând alocație suplimentară se indexează.

Persoanele vârstnice fără venituri sunt asistate printr-o serie de servicii și instituții sociale cum sunt : cămine pentru bătrâni, cămine-spital, cantine de ajutor social.

CONCLUZII

Cheltuielile publice destinate învățământului, culturii, recreării si religiei, sănătății și asistenței sociale, pensiilor, ajutoarelor și altor indemnizații finanțate prin bugetul asigurărilor sociale de stat fac parte din categoria cheltuielilor social-culturale menite să asigure populației o protecție socială cât mai corespunzătoare.

Deși pe plan internațional există o tendință de creștere a acestora, voința organelor de a respecta a ceastă tendință este influențată puternic de vigoarea economică a fiecarui stat în parte, situație care poate genera sau nu resurse financiare publice suficiente pentru această destinație și care realizare sau nerealizare influențează în mod decisiv apoi nivelul de viață al membrilor acelei societăți.

Configurarea politicii bugetare pe anul 2010, integrată într-un context consistent cu tendințele din economie și fundamentată pe determinarea Guvernului de a garanta convergența rapidă la standardele Uniunii Europene, este definită de câteva trăsături majore

• menținerea unei abordări performante și orientate spre politicile sectoriale prioritare pentru asigurarea continuității și consolidării echilibrelor macroeconomice și continuarea procesului de dezinflație;

• asigurarea și consolidarea surselor de finanțare necesare pentru a susține angajamentele ce derivă din integrarea în marea familie europeană;

• formularea unui buget al dezvoltării, încadrat într-o viziune pe termen mediu, care să încurajeze investițiile și absorbția fondurilor europene, bugetul unei țări în care s-au consolidat anumite echilibre economice, care se îndreaptă spre performanță.

Elementele cheie ale construcției bugetare pe anul 2010 sunt centrate pe:

respectarea condiționalităților Tratatului de la Maastricht, în special cea privind deficitul bugetului general consolidat situat sub 3% din produsul intern brut, în condițiile în care veniturile bugetare dețin 39,3%, iar cheltuielile bugetare reprezintă aproximativ 42,0% din produsul intern brut, pentru menținerea în limite controlabile a țintei de inflație prognozate pentru anul 2010;

direcționarea atentă a fondurilor bugetare către acele politici sectoriale considerate prioritare și care să urmărească creșterea eficienței banului public: educație, sănătate, asigurări sociale, transporturi, infrastructură, dezvoltare regională, agricultură, cercetare–inovare, apărare;

consolidarea condițiilor pentru absorbția și funcționarea instrumentelor structurale, resursă de care va beneficia România din partea Uniunii Europene pentru a atinge obiectivul de creștere durabilă. În acest sens, de menționat este aprobarea Cadrului Strategic Național de Referință care facilitează proiectarea politicilor bugetare pe baze multianuale, format din 7 programe operaționale, finanțate din instrumente europene și fonduri naționale.

Politica bugetară pe anul 2010, formulată în contextul implementării unor politici care asigură stabilitatea macroeconomică, are în vedere un deficit bugetar sub 3% din produsul intern brut, țintă ce va fi respectată și pe orizontul de referință 2010-2012, pentru a contribui la:

• limitarea cererii agregate excesive și continuarea procesului de dezinflație;

• potențarea stabilității și creșterii pe termen lung potrivit particularităților economiei românești.

Obiectivele cheie ale politicii bugetare sunt reafirmarea politicilor publice în sectoarele ce țin de capitalul uman, precum învățământul, cercetarea și dezvoltarea, sănătatea și coeziunea socială, în paralel cu susținerea contribuției naționale la programele de investiții eligibile spre a fi finanțate din fonduri europene și a plății contribuției naționale la bugetul european. Una dintre provocările bugetare principale pe termen mediu și lung este necesitatea de a elimina disparitățile structurale ce au fost identificate în sectoarele de infrastructură, învățămînt, sănătate și cercetare și dezvoltare, menținând în paralel poziția bugetară caracterizată de niveluri prudente ale deficitului bugetar.

Administrarea cu eficacitate și eficiență a resurselor financiare este esențială pentru acest obiectiv, pentru a permite îmbunătățiri susținute ale rezultatelor politicii fiscale pe termen lung. În acest sens, consolidarea bugetului pe programe, creșterea flexibilității cheltuielilor și îmbunătățirea planificării bugetare pe termen mediu vor asigura obținerea sporurilor de eficiență anticipate pentru cheltuielile sectorului public.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache Gabriela , „Finanțele publice ale României” , Ediția a III a , Editura Economică , București , 2007

2. Anghelache Gabriela , „Bugetul și trezoreria publică în România” , Editura Economică, București , 2007

3. Morar Dan , „Finanțe Publice” , Editura Economică , București, 2007

4. Moșteanu Tatiana , „Finanțe publice” , Editura Universitară , București , 2005

5. Moșteanu Tatiana , „Buget și trezorerie publică” , Editura Universitară , București , 2006

6. Tudorache Dumitru & Secăreanu Constantin , „Finanțele publice. Finanțele firmei” , Editura Universitară , București , 2006

7. Ungureanu Mihai Aristotel , „Finanțe Publice- Sinteze și aplicații”, Ediția a II a , Editura CONPHYS, Râmnicu-Vâlcea , 2007

8. Văcărel Iulian , „Finanțe Publice” , Ediția a VI a , Editura Didactică și Pedagogică , R.A., București , 2007

9. Ion Vasile , “Contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate”, Tribuna Economică , nr. 41/ 10.oct.2007

10. V. Greceanu , “Situații financiare trimestriale”, Tribuna Economică , nr.25/ 20.iun.2007

11. *** Raportul privin situația macroeconomică pentru anul 2005 și proiecția acesteia în perioada 2006-2008

12. *** Raportul privin situația macroeconomică pentru anul 2006 și proiecția acesteia în perioada 2007-2009

13. *** Raportul privin situația macroeconomică pentru anul 2007 și proiecția acesteia în perioada 2008-2010

14. *** Raportul privin situația macroeconomică pentru anul 2008 și proiecția acesteia în perioada 2009-2011

15. *** Legea nr. 379 din 15 decembrie 2005 bugetului de stat pe anul 2006 publicata in Monitorul Oficial , nr. 1151 din data de 19 decembrie 2005

16. *** Legea nr. 486 din 27 decembrie 2006 bugetului de stat pe anul 2007 publicata in Monitorul Oficial , nr. 1043 din data de 29 decembrie 2006

17. *** Legea nr. 388 din 31 decembrie 2007 bugetului de stat pe anul 2008 publicata in Monitorul Oficial , nr. 902 din data de 31 decembrie 2007

18. ***, Legea nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, publicata Monitorul Oficial, Partea I nr. 121/ 27 februarie 2009;

19. Site-ul Ministerului Economiei și Finanțelor – www.mfinante.ro

20. Site-ul Camerei Deputaților – www.cdep.ro

21. Site-ul Guvernului României – www.guv.ro

22. Site-ul Băncii Naționale a României – www.bnr.ro

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache Gabriela , „Finanțele publice ale României” , Ediția a III a , Editura Economică , București , 2007

2. Anghelache Gabriela , „Bugetul și trezoreria publică în România” , Editura Economică, București , 2007

3. Morar Dan , „Finanțe Publice” , Editura Economică , București, 2007

4. Moșteanu Tatiana , „Finanțe publice” , Editura Universitară , București , 2005

5. Moșteanu Tatiana , „Buget și trezorerie publică” , Editura Universitară , București , 2006

6. Tudorache Dumitru & Secăreanu Constantin , „Finanțele publice. Finanțele firmei” , Editura Universitară , București , 2006

7. Ungureanu Mihai Aristotel , „Finanțe Publice- Sinteze și aplicații”, Ediția a II a , Editura CONPHYS, Râmnicu-Vâlcea , 2007

8. Văcărel Iulian , „Finanțe Publice” , Ediția a VI a , Editura Didactică și Pedagogică , R.A., București , 2007

9. Ion Vasile , “Contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate”, Tribuna Economică , nr. 41/ 10.oct.2007

10. V. Greceanu , “Situații financiare trimestriale”, Tribuna Economică , nr.25/ 20.iun.2007

11. *** Raportul privin situația macroeconomică pentru anul 2005 și proiecția acesteia în perioada 2006-2008

12. *** Raportul privin situația macroeconomică pentru anul 2006 și proiecția acesteia în perioada 2007-2009

13. *** Raportul privin situația macroeconomică pentru anul 2007 și proiecția acesteia în perioada 2008-2010

14. *** Raportul privin situația macroeconomică pentru anul 2008 și proiecția acesteia în perioada 2009-2011

15. *** Legea nr. 379 din 15 decembrie 2005 bugetului de stat pe anul 2006 publicata in Monitorul Oficial , nr. 1151 din data de 19 decembrie 2005

16. *** Legea nr. 486 din 27 decembrie 2006 bugetului de stat pe anul 2007 publicata in Monitorul Oficial , nr. 1043 din data de 29 decembrie 2006

17. *** Legea nr. 388 din 31 decembrie 2007 bugetului de stat pe anul 2008 publicata in Monitorul Oficial , nr. 902 din data de 31 decembrie 2007

18. ***, Legea nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, publicata Monitorul Oficial, Partea I nr. 121/ 27 februarie 2009;

19. Site-ul Ministerului Economiei și Finanțelor – www.mfinante.ro

20. Site-ul Camerei Deputaților – www.cdep.ro

21. Site-ul Guvernului României – www.guv.ro

22. Site-ul Băncii Naționale a României – www.bnr.ro