Structura Organizatorica Si Functionarea Bancii Comerciale

INTRODUCERE

Timp de ani de zile băncile au făcut oamenii să se simtă onorați să-și păstreze banii in cont, fără dobândă sau cu o dobândă foarte mică, filozofia bancherilor fiind “cine are nevoie de mine știe unde să mă găsească”.

In prezent, asa cum era si firesc, aceasta mentalitate a fost radical schimbata, bancile realizand ca important, pentru supravietuirea intr-un mediu concurential puternic, nu este sa ai abilitatea de a determina pe client sa faca ceea ce este este convenabil pentru banca, ci banca trebuie sa aiba abilitatea de a face ceea ce corespunde intereselor clientului.

Clientul este considerat fluviul viu care pune in miscare toate resursele bancii, iar fara el banca nu ar exista. Deci este de datoria bancii sa satisfaca dorintele, nevoile si asteptarile clientilor, venindu-le permanent in intampinare cu noi oferte de produse si servicii bancare, la un nivel calitativ tot mai inalt.

Bancile trebuie sa obtina capitalul la costuri cat mai scazute si sa foloseasca acest capital in modul cel mai productiv, ingenios si responsabil.

Avand in vedere strategia Bancii Comerciale Romane S.A. de a-si consolida pozitia pe piata bancara romaneasca si de a se adresa unui segment de clienti in continua crestere, precum si faptul ca, in prezent, BCR reprezinta unul din cele mai importante grupuri financiare din Romania, cu activitati in tara si strainatate – prin agentiile locale, dar si prin subsidiarele si reprezentantele din alte tari. Datorita acesti caracteristici, am dorit sa aflu informatii suplimentare privind elementele care au contribuit ca BCR sa ajunga la nivelul actual de dezvoltare.

CAPITOLUL 1

SISTEMUL BANCAR – GENERALITĂȚI

1.1. Istoricul sistemului bancar din România

Pe teritoriul românesc practica bancară își are originea în Antichitate, fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, a 55 plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane și conțin detalii referitoare la cotractul privind înființarea unei instituții bancare. Clauzele principale se refereau la faptul ca băncile acordau împrumut în numerar și percepeau dobînzi.

În epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci a avut loc la începutul secolului XIX-lea. Încă din 1861, a fost ridicată problema creării unei bănci naționale de Ion Brătianu, care, în discursul său a afirmat că nu vor dispărea crizele financiare atâta timp cât nu vom avea o bancă națională.

Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I.C.Brătianu a rămas fără ecou.

În februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, perședinte al Consiliului de Miniștrii și ministru de finanțe, a publicat în Monitorul Oficial, un proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulatie, cu un capital de 12 milioane din care 3, să fie subscris de stat, iar restul de 9 milioane de către particulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece, între timp Guvernul Monolachi Costachi a demisionat .

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Această instituție, a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naționale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

Prima bancă comercială modernă s-a înființat în Principatele Române în anul 1865 și a funcționat sub numele de Banca României. Banca era organizată ca societate comercială pe acțiuni cu un capital social subscris în valoare de 25 milioane franci francezi.

Banca României a fost înființată, inițial, ca bancă comercială și bancă de emisiune de către investitorii englezi și francezi care conduceau Banque Imperial Ottomane.

Banca Națională a României a fost înființată ca bancă centrală în anul 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanțelor, Ioan Câmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Băncii Naționale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriție publică, iar 10 milioane, depuse de stat.

La fel ca și în zilele noastre, în primul deceniu de activitate bancară, banca centrală apela în fiecare an la credite externe, deși nu exista nici FMI, nici Banca Mondială. La începutul secolului al XX-lea, statul s-a confruntat cu pericolul incapacității de plată datorită crizei economice și a acumulării datoriei externe și a recurs la soluția privatizării băncilor, adică la vânzarea acțiunilor statului din capitalul Băncii Naționale. Banii încasați din privatizare s-au cheltuit rapid astfel încât guvernatorul a cerut Băncii Naționale un nou împrumut.

Anul 1907 s-a desfășurat sub puternica influență a două crize deosebite: criza monetară internațională pornită din Statele Unite ale Americii și criza agrară socială din țară, datorită răscoalelor țărănești.

În aceeași perioadă, numeroase bănci noi cu capital românesc își încep operațiunile în județe și în capitală. Dacă în anul 1900, existau 27 de bănci, în 1913, numărul băncilor a crescut la 197. Acest fenomen de nefirească proliferare a condus Banca Mondială, în anul 1912, la concluzia că, în viitor, înmulțirea băncilor ar trebui să se facă “numai după o cerere serioasă din care s-ar constata necesitatea reală a înființării unei noi bănci”. Pe de altă parte, “băncile ar trebui să acorde credite numai afacerilor serioase și sănătoase nu pentru a se întrebuința banii spre a produce dobânzi”.

În Transilvania, primele instituții de credit apar în deceniile patru și cinci ale secolului al 19-lea. Acestea funcționează în Arad, Sibiu, Brașov, ca sucursale ale unor puternice bănci din Viena și Budapesta. Sistemul bancar din Transilvania era subordonat sistemului bancar austro-ungar.

În luna octombrie 1916, Tezaurul Băncii Naționale se mută, împreună cu guvernul, la Iași. Consiliul de Miniștrii hotărăște mutarea provizorie a sediului Băncii Naționale la Iași și acordă Consiliului general al B.N.R. aprobarea pentru strămutarea tezaurului în orice altă parte când va crede necesar. Astfel, datorită războiului, tezaurul Băncii Naționale a României a ajuns la 21 decembrie 1916 la Moscova și depus la Kremlin.

În iulie-august 1917, cu autorizația guvernului, depozitul de valori și efecte a fost predat, pe bază de protocol, aceluiași tezaur rus de la Kremlin.

La 3 decembrie 1919, prin asocierea unui număr de 17 mari bănci s-a marcat un progres important al activității bancare, prin evitarea manipulării numeralului și reducerea costurilor serviciilor. Mai mult de jumătate din rulajul total al Casei de Compensațiuni era reprezentat de patru mari bănci: Marmorosch Blank & Co, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română și Banca Românească.

În perioada 1925-1928, fondurile bănești marchează o tendință de creștere continuă ce duce implicit la creșterea dobânzilor. Consecința este scăderea solvabilității debitelor băncilor, marcată de creșterea numărului falimentelor. Intervine programul, elaborat de guvern, pentru stabilizarea monetară și dezvoltarea economică. Urmat în 1929 de adoptarea Legii stabilizării. Se încearcă și atragerea capitalului străin privat pentru investiții în România. Toate eforturile au fost zadarnice, România se confruntă în perioada 1929-1933 cu o putenică criză economică ce reprezintă un seism puternic pentru activitatea sistemului bancar românesc. Efectele au fost resimțite de băncile populare, micile bănci comerciale, precum și marile bănci, printre care au falimentat și Banca Generală a Țării Românești, Banca Marmorosch, Blank & Co.

Consolidarea sistemului bancar și însănătoșirea activității bancare s-a realizat prin Legea asanării datoriilor agricole și urbane din 1934, Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă din același an, Legea pentru înlesnirea și refacerea creditului din anul 1935.

În tot timpul angajării României în război alături de Germania, Banca Națională a depus eforturi pentru a crea condițiile unei activități bancare sănătoase și pentru limitarea efectelor acaparării economiei românești de către concernele germane.

Prin Legea nr. 1056 din 1946, Banca Națională a României, a fost abilitată să asigure dirijarea și controlul tuturor băncilor, publice sau private. Au fost dizolvate, întreprinderile bancare și instituțiile de credit de orice fel, cu capital particular sau de stat, excepție făcând Bănca Națională a României, Casa de Economii și Cecuri Poștale, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, precum și întreprinderile bancare și instituțiile de credit înființate printr-o convenție specială între statul român și un stat străin.

Alături de Bănca Națională, activitatea bancară era realizată și de băncile specializate: Banca Română de Comerț Exterior, Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară și Banca de Investiții.

Stabilizarea monetară din 1929

Începînd cu anul 1923, oriunde în lume s-a considerat că dezvoltarea capitalismului ar fi începutul unei ere de înflorire a economiei și că ea ar creea premisele pentru însănatoșirea circulației monetare prin înlătuarea tuturor cauzelor care au subminat stabilitatea monedelor atît în perioada de pregătire a războiului, dar și în primii anii după încheierea păcii. În România, deprecierea monetară ajunsese într-un stadiu foarte avansat, iar resursele financiare și economice ale țării, care puteau fi mobilizate în timpul acțiunii de revalorizare erau insuficiente.

Ideea revalorizării leului prin reducerea treptată a volumului circulației bănești, adică printr-un memoriu al B.N.R. adresat Ministerului de Finanțe. Acesta reflecta concepțiile acelei părți din burghezie care era interesată mai puțin în câștigurile provenite din operațiuni speculative și mai mult în dezvoltarea țării pe calea capitalistă. Una din condițiile acestei dezvoltări era lichidarea infLației și realizarea stabilității banești.

La 19 mai 1925 între Ministerul Finanțelor și B.N.R. s-au încheiat două convenții: prima referitore la lichidarea emisiunii de stat și întărirea acoperirii circulației fiduciare, iar a doua referitoare la prelungirea privilegiului B.N.R. și modificarea unor articole din legea sa organică. În ciuda condițiilor generale favorabile ale perioadei 1923-1929, scopul acestei operațiuni nu a fost atins.

Din cauza plafonării, B.N.R. nu a fost în măsură să acorde în toată această perioadă mai multe credite de scont pentru creșterea producției și pentru circulația marfurilor, așa cum cerea conjunctura ascendentă a economiei. Existând o cerere crescândă de credite, lipsa aportului băncii la finanțarea producției și circulației a contribuit la o creștere continuă a nivelului dobînzilor bancare care a avut ca efect creșterea prețurilor și o depreciere continuă a monedei naționale. Această depreciere a leului a fost insoțită și influențată de deprecierea lui externă, întucât situația leului pe piețele străine era stâns legată de situația balanței comerciale.

La 9 februarie 1929, compexul de acte normative care căpăta denumire oficială de „stabilizare monetară” a putut fi aplicat de guvernul român. Această operațiune a constitiut cea mai amplă și mai răsunătoare reformă monetară de la adoptarea sistemului bănesc din 1867. Impusă de situația grea în care se află moneda națională în condițiile crizei, această reformă urma să fie în concepția inițiatorilor ei o încununare a politicii economico-monetare din perioada postbelică și în același timp, un punct de plecare pentru dezvoltarea României pe cale capitalistă.

Vintilă Brătianu spunea referindu-se la această reformă că „stabilizarea trebuie să fie cheia de boltă la o politică de consolidare care se urmărește de mai bine de șase ani; iar pe de altă parte trebuie să înlesnescă intrarea României într-o nouă etapă, aceea de înzestrare și punere în folosință a noilor condiții atât de prielnice ale țării întregite”.

Noua lege monetară, adoptă în 7 februarie 1929 menține denumirea de leu pentru unitatea monetară a României, legea restabilea convertibilitatea biletelor Băncii Naționale, care fusese suspendată printr-o convenție încheiată în iulie 1917. Prin această prevedere, legea înlocuia etalonul aur-monede cu etalonul aur-devize. Scopul convertirii bancnotelor era, asigurarea mijloacelor de plată pentru mărfuri sau prestații din străinatate.

În ceea ce privește consecințele aplicării reformei monetare, având în vedere evenimentele desfașurate imediat după reformă care au făcut ca stabilitatea leului să se prăbușească, se poate trage concluzia că operațiunea de stabilizare a monedei naționale nu a adus nimic nou.

Stabilitatea nu reflecta o insănătoșire a economiei și finanțelor țării, care să fi fost realizată ca urmare a fluxului de capitaluri străine, dimpotrivă, toate prevesteau o înrăutățire a situației economice și financiare din România. Stabilitatea leului, neavând o fundamentare economică, s-a datorat unor operațiuni ale băncii de emisiune: arbitraj înainte de reformă convertirea după reformă. Pentru ambele operațiuni, banca a avut nevoie de devize, iar acestea nu au provenit din împrumuturi externe. Numai o stabilizare monetară bazată pe echilibrul real al balanței de plați externe și al bugetului ar fi fost o stabilitate efectivă și de durată, însă împrumuturile de stabilizare nu au contribiut la o asemenea dezvoltare.

În aceste condiții, stabilizarea din 1929, care n-a adus nimic nou în aspectele financiare ale vremii, s-a dovedit a fi o operațiune cu implicații social politice multiple. Ea a întărit capitalul internațional în economia românească, stabilizarea devenind o sursă de profit pentru marile monopoluri internaționale care au instaurat un regim de control asupra finanțelor țării, exercitat prin intermediul experților străini plasați la Ministerul Finanțelor și la banca centrală.

În ceea ce privește aspectul social, dacă stabilizarea leului prin lichidarea inflației și a cauzelor ei constituia o revendicare a maselor largi ale populației, modul cum a fost ea înfaptuită a facut ca aceeași populație să suporte și dificultățile financiare rezultate din acest proces.

Toate acestea au facut ca întregul proces al stabilizării monetare din 1929 să se prăbușească sub loviturile crizei economice mondiale din 1929-1933.

Criza economică din anii 1929-1933

În mijlocul unei activități economice care aparent se desfășura normal în limitele specifice modului de producție capitalist, au apărut în vara anului 1929 semnele prevestitoare ale celei mai grave și îndelungate crize de supraproducție pe care lumea capitalistă o cunoscuse până atunci și care a cuprins toate țările.

Primul domeniu în care s-a manifestat criza a fost agricultura. Prețurile produselor agricole au început să scadă pe la mijlocul anului 1929, provocând mari greutăți țărilor exportatoare din Europa Centrală și Sud-Estică, printre care și țara noastră.

Totodată, criza a afectat și producția industrială. Ea a agravat într-o masură neașteptată cele două componente negative ale situației economice din țările cu economie de piață, moștenite din timpul primului razboi mondial: folosirea incompletă a capacitaților de producție și șomajul.

Foarte sensibile la fenomenele de criză au fost operațiunile la bursă, care la rândul lor au influențat mersul acestor fenomene, dovadă fiind printre altele prăbușirea acțiunilor Wall Street în octombrie 1929, ce a cauzat deținatorilor de acțiuni pierderi de zeci de miliarde de dolari. În aceste condiții, mijlocul cel mai simplu și mai eficient de apărare a intereselor în fața efectelor crizei a fost considerat deprecierea monetară.

Un exemplu în acest sens l-au constituit măsurile luate în Anglia și Statele Unite prin care se suspenda convertibilitatea în aur a lirei sterline, respectiv a dolarului trecându-se la un proces de devalorizare a acestor monede. Intervenția puternică a statului în viața economică și în sfera monetară și de credit a constitiut una din principalele forme de manifestare a capitalismului, care prin măsurile luate a căutat să tempereze efectele crizei.

România a suferit din plin manifestările crizei economice din 1929-1933. Venind după o perioadă de stabilizare a capitalismului și după reforma monetară din1929, criza a întrerupt mersul înainte al economiei, instalându-se în toate ramurile acesteia, dar cu deosebire în agicultură, creând pentru populația țării condiții foarte grele de existență.

În legatură cu momentul apariției fenomenelor de criză în România, economistul și omul politic Virgil Madgearu spunea:

„Criza economică mondială a surprins România într-un moment de convalescență, realizat cu mijloace artificiale și a anhilat toate rezultatele favorabile dobândite în cursul anului 1929, accentuând până la maximum relele de care suferise economia națională înainte de stabilizare”.

În condițiile crizei economice, efectele pozitive ale stabilizarii monetare au degenerat într-un proces de depreciere a monedei naționale.

Calea prin care a fost declanșat procesul inflaționist a fost aceea a subvenționării de către stat a marilor capitaliști din industrie și comerț în condițiile crizei de supraproducție, a acoperirii din emisiunea de bancnote a pierderilor suferite de marile bănci, de asemene din cauza crizei, precum și a acordării de credite statului pentru echilibrarea bugetului.

Criza economică, a răscolit și a scos la lumină o serie de apecte mai vechi ale politicii abuzive, ilegale și contrare intereselor țării. Tot ea a servit ca pretext pentru acoperirea acestor aspecte pe calea preluării de către stat a portofoliului putred al Băncii Naționale și al altor bănci, precum și a lichidării datoriilor agricole și urbane.

Efectele crizei din 1929-1933 au încetat treptat, astfel încât perioada până la declanșarea celui de-al doilea război mondial a fost o perioadă de relativă liniște în domeniul financiar-bancar. În vederea întăririi sistemului bancar, Parlamentul României, a aprobat la data de 8 mai 1934 „Legea privind organizarea și reglementarea comerțului bancar”. În baza acestei legi, Banca Națională a României a fost implicată în eleborarea unor proiecte de măsuri care au avut scop restructurarea sistemului bancar prin lichidarea unor instituții de credit neviabile și fuziunea instituțiilor slăbite de criza economică.

După anul 1934, intervenția statului în reglementarea sectorului bancar a impus băncilor străine de pe teritoriul României să se supună noilor cerințe și să aplice politica de interes general al României. În timpul angajării României în război alături de Germania, Banca Națională a depus eforturi pentru a crea condițiile unei activității sănătoase și pentru limitarea efectelor acapărării economiei românești de către concernele germane. Prin Legea nr.1056 din 1946, Banca Națională a României a fost abilitată să asigure dirijarea și controlul tuturor băncilor, publice sau private.

Începând cu anul 1946 și în perioada care a urmat pâna în 1990, asistăm la un proces de lichidare a sistemului bancar clasic, de transformări structurale și funcționale, prin care se pun bazele unui sistem bancar etatist ce trebuie să răspundă comandamentelor de tip socialist, super-centralizat.

După al doilea război mondial, în urma schimbărilor politice și de guvernare din Romania, s-au produs transformări radicale în toate domeniile, inclusiv în cel financiar-bancar. Aplicarea unor măsuri precum retragerea dreptului de reescont al Băncii Centrale pentru un număr mare de bănci, blocarea sumelor din conturile bancare, împreună cu adoptarea unor reglementări în domeniul financiar-bancar au dus la slăbirea și restrângerea sistemului bancar românesc.

Legea naționalizării din 11 iunie 1948, a dus la lichidarea sau dizolvarea ultimelor bănci existente, de stat sau private.

Din noiembrie 1948, toate operațiunile bancare, toată activitatea bancară a fost concentrată la nivelul Băncii Centrale. Acesta devine centrul unic de creditare, de casă, de decontări, de evidență și control. Astfel, putea funcționa sistemul de conducere centralizată, de dirijare, de supraveghere și control a întregii economii naționale, a tuturor tranzacțiilor interne și internaționale.

În 1948 a apărut Banca de Investiții iar în 1949 Casa de Economii și Consemnațiuni(C.E.C.), ca rezultat a două bănci: Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni. C.E.C va deține monopolul depunerilor populației până în 1989.

Structura și funcțiile sistemului bancar în timpul regimului comunist au fost diferite. Astfel Banca Națională, agentul statului român, îndeplinea, în același timp, atât funcțiile unei bănci centrale, cât și aceea a unei bănci comerciale.

Existau trei bănci specializate în diferite domenii de activitate: Banca de Investiții, Banca pentru Agricultură care acorda credite pentru activitatea agricolă și Banca de Comerț Exterior care era specializată în operațiuni de comerț exterior.

Singura instituție specializată în primirea economilor populației era Casa de Economii și Consemnațiuni. În timpul fostului regim politic, nu existau piețe financiare, concurență între bănci, moneda națională nu era convertibilă, iar rata dobânzii juca un rol formal.

În conformitate cu noile prevederi legale, fostele bănci: Banca de Investiții și Banca pentru Agricultura și Industrie Alimentară s-au reorganizat în societăți comerciale pe acțiuni devenind Banca Română pentru Dezvoltare și respectiv Banca Agricolă. În paralel, au apărut bănci noi, atât cu capital de stat cât și cu capital privat.

Cele trei bănci erau specializate pe domenii de activitate și își aveau fiecare categoriile lor de clienți bine stabilite.

În condițiile economiei planificate centralizat, era de la sine înțeles că, întreprinderile agricole și cele din industria alimentară, cooperativele agricole de productie și ocoalele silvice, trebuie să fie exclusiv clienți ai Băncii pentru Agricultură și Industrie Alimentară, că întreprinderile din industrie, construcții și transporturi trebuie să fie exclusiv clienți ai Băncii de Investiții, că întreprinderile de comerț exterior trebuie să fie exclusiv clienți ai Băncii Române de Comerț Exterior.

În condițiile economiei planificate centralizat, toate activitătile care trebuiau finanțate, creditate de bănci, erau incluse în planurile ministerelor, astfel încât băncile erau doar simpli distribuitori de fonduri, inclusiv ai fondurilor puse la dispoziție de Banca Mondială.

Adoptarea acestei formule a conferit Băncii Naționale a României independența acesteia față de puterea executivă, subordonându-se Parlamentului și fiind împuternicită să stabilească și să conducă politica monetară, valutară, de credit și de plăți în cadrul politicilor economice și financiare ale statului în scopul păstrării stabilității monedei naționale, având și calitatea de creditor de ultimă instanță a băncilor.

Produsele și serviciile bancare românești realizate conform standardelor și practicilor curente din băncile tărilor dezvoltate erau ca și inexistente. Clienții nu aveau practic nici o posibilitate de alegere și nu se puteau muta de la o bancă la alta, iar nevoile, cerințele, așteptările și reacțiile lor nu interesau deloc, altfel spus, problema calității produselor și serviciilor bancare nu se putea pune nici măcar conceptual.

Sistemul bancar, structurat pe două nivele și instituit în anul 1990, are două paliere. Un palier a fost ocupat de banca centrală, care a devenit unicul organ de emisiune. Prin lege, Banca Națională a României, a primit responsabilitatea stabilirii și conducerii politicii monetare și de credit, precum și pe cea a autorizării, reglementării și supravegherii activităților societăților bancare.

Al doilea palier, a revenit băncilor comerciale, constituite ca societăți pe acțiuni și având dreptul de a desfașura o gamă largă de operațiuni, în condițiile respectării cerințelor legale și ale celor stabilite de Banca Națională a României în domeniile reglementării și supravegherii. Retrospectiv, se pot distinge două mari etape în desfașurarea reformei bancare în România.

Prima etapă s-a derulat între anii 1990-1997, când s-au pus bazele sistemului bancar pe două nivele, specific economiei de piață. România a dobândit trei importante acte legislative: Legea bancară, Legea privind Statutul Băncii Naționale a României și, către sfârșitul perioadei, Legea privind privatizarea societăților bancare la care statul este acționar.

În cea de-a doua etapă, ulterioară anului 1997, banca centrală a acționat pentru îmbunătățirea legislației bancare, prin alinierea acesteia la standardele europene. Totodată, a fost inițiat un proces de asanare și consolidare a sistemului bancar existent.

Din punct de vedere al evoluției cantitative a sistemului bancar, prima etapă s-a caracterizat printr-o extindere rapidă, numărul băncilor comerciale crescând de aproape trei ori.

Concomitent cu mărirea rețelei teritoriale și cu diversificarea operațiunilor societăților bancare cu capital de stat capitalul privat, capitalul cooperatist și cel mixt și-au făcut tot mai mult simțită prezența, în paralel cu continuarea procesului de integrare a sucursalelor băncilor străine în activitatea bancară autohtonă.

Deși reformele au înaintat repede, până în anul 1997 a rămas dominantă poziția deținută de proprietatea de stat în ansamblul sectorului bancar, cu toate că Banca Națională a României autorizase – aproape în exclusivitate – numai înființarea de noi bănci private, cu capital românesc sau străin.

1.2. Activitatea bancară în perioada 1944-1989

Anul 1944 a fost caracterizat prin scăderea producției industriale, reducerea rezervelor de mărfuri și imposibilitatea de a se efectua aprovizionarea din afară, precum și lipsuri din transporturi, de organizare a distribuției mărfurilor, având drept consecință o creștere a prețurilor cu puternice influențe negative asupra activității bancare și a creditului. Băncile nu au mai putut îndeplini rolul de colector al disponibilităților bănești.

Datorită inflației, aceste disponibilități au fost plasate în bunuri materiale, aur sau devize, pentru a li se menține substanța. Unitățile bancare nu au mai putut asigura necesitățile de fonduri, apelând tot mai mult la reescontul Băncii Naționale a României, reprezentând, de fapt, o sporire a circulației bănești și o puternică dereglare economică.

Din cauza stării deosebite în care se afla economia, Banca Națională a României a fost obligată să utilizeze resurse proprii ( emisiunea, disponibilitățile bănești ale bugetului de stat, ale populației) pentru creditarea unei acțiuni impuse de situații ca: înzestrarea armatei, agricultura și aprovizionarea populației, refacerea distrugerilor pricinuite de război, susținerea industriei.

Starea infaționistă se accentua: din septembrie 1944 și până în februarie 1945, prețurile de detaliu au sporit cu 245%. Veniturile bugetului acopereau numai a treia parte din cheltuieli, restul de 2/3 fiind acoperite din împrumuturi ale Băncii Naționale a României, prin emisiunea de monedă de hârtie.

În această perioadă, sistemul bancar din România era format din Banca Națională a României și alte 232 de bănci particulare active din care 147 bănci mici, 63 bănci mijlocii și 22 de bănci mari, cu capital de peste 60 milioane de lei vechi.

Băncile din țara noastră erau organizate și funcționau pe baza ”Legii pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă” din 1939. Băncile, ca intreprinderi specializate, organizau și înfăptuiau circulația capitalului bănesc de împrumut. Băncile comerciale aveau ca mijloace finaciare capitalul propriu, depunerile la termen, depunerile la vedere, în cont curent.

Banca Națională a României a avut o importanță deosebită în activitatea economico-financiară a țării și a mișcării de capital. Aceasta, prin intermediul băncilor comerciale, a urmărit integritatea și siguranța plasamentelor.

Datorită scăderii producției industriale, reducerii rezervelor de mărfuri și imposibilitatea de a se efectua aprovizionarea din afară, precum și lipsurilor din transporturi și de organizare a distribuirii bunurilor, prețurile au crescut foarte mult, ceea ce a avut influențe negative și asupra activității bancare și a creditului.

Banca Națională a aplicat o politică de credite reținută pentru producție și investiții. La sfârșitul anului 1946, angajamentele destinate industriei reprezentau 41,69%, față de 58,48%, la finele anului 1944 iar creditele destinate sectorului comercial au crescut de la 16,3%, cât erau la sfârșitul anului 1944, la 37,75%, la finele anului 1946.

Banca Națională după etatizare

Pentru lichidarea stării grave în care se afla economia, s-a considerat că BNR nu mai poate să ramână în proprietatea unui grup de acționari privați și s-a dispus ca aceasta să fie încadrată în politica economică și financiară a statului, pentru a mobiliza resursele din economie și dirijarea lor spre acțiunile prioritare ale statului, hotărându-se astfel spre etatizarea Băncii Naționale.

La 1 ianuarie 1947, Banca Națională a României a fost etatizată pe baza legii nr.1056 din 23 decembrie 1946. Prin etatizare, s-a constituit în societate anonimă pe acțiuni, cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător și la vedere, de a asigura circulația monetară și menținerea stabilității monedei, precum și organizarea și controlul creditului.

Etatizarea BNR, a reprezentat primul pas către dezorganizarea sistemului bancar din România și denaturarea funcțiilor normale ale creditului bancar, a capitalului bancar. Cu toate că la sfârșitul anului 1946, guvernul a luat unele măsuri cu caracter economic, lipsurile nu au putut fi înlăturate, acestea manifestându-se în toate sectoarele economice, inclusiv în cel financiar

Cursa inegală între salarii și prețuri, lipsa totală de stabilitate a leului, au dus la scăderea nivelului de trai și importante perturbații economice.

Ca urmare a acestei situații, la 14 iulie 1947, s-a eleborat „Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea situației economico-financiare a țării”, având drept scop, dirijarea creditelor spre relizarea obiectivelor orientate de stat.

Cu toate măsurile luate și acțiunile interprinse, situația economico-financiară necorespunzătoare se accentua; BNR devenise aproape singura sursă de creditare a economiei. Bugetul se echilibra greu, recurgându-se la importante împrumuturi la BNR. Creditele acordate statului reprezentau 85,4% din totalul creditelor băncii naționale.

În asemenea condiții s-a înfăptuit reforma monetară, care cuprindea următoarele prevederi:

-retragerea din circulație a biletelor de bancă, emise de BNR și a semnelor monetare de metal, emise de Ministerul Finanțelor, a bonurilor de tezaur, bonurile de casă, certificatele de plată, bonurile de înzestrare a armatei, emise pe baza unor legi;

-au fost puse în circulație biletele de bancă de câte 100, 500, și 1000 lei, emise de BNR și monede divizionarede câte 0,50, 1,2, și 5 lei de metal, în limita plafonului de 10% din emisiunea totală a BNR.

Rertagerea din circulație a biletelor de bancă, a monedei divizionare și înlociurea lor cu semne noi s-a făcut într-o proporție care să asigure un echilibru între puterea de cumpărare a populației și bunurile de consum disponibile pe piață. Au fost stabilite noi prețuri și noi salarii în lei noi, modificându-se raportul dintre acestea, ceea ce a dus la o repartiție mai echilibrată a puterii de cumpărare.

Naționalizarea principalelor interprinderi bancare.

În domeniul bancar, la 11 iunie 1948, au fost naționalizate numai Societatea Națională de Credit Industial, Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni.

Considerentele pentru care nu au fost naționalizate toate instituțiile bancare au fost:

-acestea ar fi considerat un balans, deoarece puterea financiară a acestora slăbise mult;

-BNR putea efectua toate operațiunile bancare ale tuturor băncilor și instituțiilor de credit în condiții bune; În 1947, băncile și instituțiile de credit capitaliste au fost dizolvate și puse în stare de lichidare, cu excepția celor naționalizate.

La 1 septembrie 1948, patrimoniul Casei Naționale de Economii și Cecuri Poștale și Casei de Depuneri și Consemnațiuni au fost contopite, prin înființarea Casei de Depuneri și Consemnațiuni, urmând ca la 7 octombrie 1947, a primit denumirea de Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC).

După naționalizarea principalelor mijloace de producție, în anul 1948 a avut loc reoganizarea și specializarea sistemului bancar. Astfel, sistemul bancar din țara noastră a fost format din Banca Republicii Populare Române, Banca de Investiții-Banca de Credit pentru Investiții, Casa de Economii și Consemnațiuni.

Transformarea Băncii Naționale a României la 1 decembrie 1948, în Banca Republicii Populare Române-Banca de Stat, cuprindea elemente de fond și structură și atribuite funcții de Bancă Socilistă, cu rol central în sistemul bancar având ca principale sarcini:

-reglementarea circulației bănești;

-creditarea economiei naționale;

-organizarea decont;

1.3. Sistemul bancar românesc din 1990 până în prezent

În România, în perioada 1990-2009 sistemul monetar-financiar este puternic dominat de sectorul bancar acesta reprezentând cel mai important intermediar financiar. Sistemul bancar românesc se caracterizează printr-un nivel scăzut de monetizare și intermediere financiară.

Poziția dominantă a sectorului bancar în cadrul sistemului monetar-financiar din România se explică printr-o serie de factori cum ar fi insuficiența dezvoltării a piețelor de capital, moștenirea economiei cu planificare centrală în care băncile erau acelea ce contabilizau activitatea întreprinderilor economice fără independență financiară etc.

Începând cu anul 1991 are loc metamorfoza sistemului bancar românesc. La baza transformărilor stă introducerea unui sistem organizat pe două nivele și legislația privind BNR și băncile comerciale.

Pe structura fostei bănci centrale și din structurile instituțiilor financiare specializate s-au format rețele incipiente preluate de instituțiile care există în prezent. Mai exact BNR și-a asumat responsabilitatea de a conduce politica monetară și de a exercita funcții tipice unei bănci centrale, iar activitățile sale comerciale au fost transferate unei bănci nou înființate și anume Banca Comercială Română .

În primii zece ani de tranziție la economia de piață, se poate spune că sectorul bancar românesc a fost substanțial dominat de vechile bănci specializate. Și totuși, numărul de bănci ce funcționează în România în toată perioada luată în calcul pare de departe, a fi suficient, dacă ne raportăm la cele 920 de bănci ce funcționau în anul 1935. Cu toate acestea, se poate afirma că, băncile din România sunt suficiente atâta vreme cât se manifestă un puternic recul al creditului, lucru datorat unor factori de natură extrabancară, dar care a afectat puternic situația băncilor românești în această perioadă.

Dezvoltarea cantitativă a sistemului bancar românesc este o caracteristică a acestei perioade de tranziție dar, sistemul bancar se caracterizează printr-un grad relativ de concentrare și segmentare.

În perioada de tranziție sistemul bancar românesc a cunoscut o dezvoltare structurală și calitativă a activității majorității băncilor. Produsele și serviciile bancare s-au dezvoltat și diversificat, sistemul de evidență și control s-a modernizat, instrumentele de decontare s-au diversificat și le-a crescut viteza, sistemele de transmitere a datelor de natură contabilă, statistică etc. au fost informatizate. Și totuși, se constată în prezent o utilizare precară a instrumentelor de plată (cecuri, carduri etc.), iar mecanismele de plată, deși mai bune ca la începutul tranziției, sunt încă rudimentare.

Din cele arătate reiese că sistemul bancar românesc este încă subdezvoltat. Acesta este mai avansat decât celelalte ramuri economice, dar este necesară în continuare restructurarea și dezvoltarea sub aspectul creșterii numărului de unități bancare, sub aspectul calității în sensul perfecționării structurilor de operare și modernizării activității, implementării de produse și servicii moderne care să aducă avantaje atât băncilor cât și clienților acestora.

Falimentele bancare nu caracterizează întreaga activitate bancară din țara noastră dar ele au adâncit și au prelungit perioada de criză economică. La începutul anului 2002, din cele 54 de bănci cuprinse în Registrul bancar ținut la BNR, numai 40 funcționau efectiv, 7 bănci străine retrăgându-și afacerile din România iar alte 7 bănci fiind închise aflându-se în diferite stadii ale procedurilor legale privind falimentul. Această situație arată instabilitatea sistemului bancar românesc caracteristică perioadelor de criză economică și a avut la bază situația precară a clienților bancari. Pe de o parte, numărul agenților economici care reușesc să desfășoare o activitate profitabilă este mic, ceea ce conduce și la un nivel scăzut al cererii de credite și mergând în profunzime pentru găsirea cauzelor se ajunge la existența constrângerilor activității de creditare datorită reglementărilor și normelor bancare și datorită managementului activităților de creditare. Pe de altă parte, este slaba putere de cumpărare, și respectiv, de economisire a populației, datorită falimentelor bancare, și care le-a schimbat orientarea în materie de economisire.

O caracteristică a sistemului bancar ce a funcționat în intervalul 1990-1997, s-a referit

la menținerea unui grad ridicat de segmentare, reflectat prin orientarea prioritară a băncilor de stat către finanțarea sectorului public, a băncilor cu capital privat românesc către creditarea agenților economici privați autohtoni, în timp ce băncile străine au colaborat îndeosebi cu marile companii străine prezente în țara noastră. În această etapa, s-a putut remarca orientarea tot mai accentuată a instituțiilor bancare către operațiuni cu parteneri privați, mai ales persoane juridice.

În toată această perioadă, Banca Națională a României a adoptat o politică de autorizare prudentă, favorabilă înființării unui număr relativ mic de bănci, dar puternice, cu capital solid, chiar dacă, deși se manifestă un entuziasm general pentru înființarea de noi bănci, cunoștințele privind riscurile inerente industriei bancare erau insuficiente la nivelul întregii societăți românești. Pentru a face față avalanșei de solicitări de creare de noi bănci, Banca Nationala a României a hotarât, înca din anul 1992, ca nivelul minim al capitalului social necesar autorizării unei bănci comerciale să fie cel putin egal cu cel prevazut de standardele europene – 5 milioane ECU/ euro. Aceleași standarde au fost avute în vedere și la stabilirea cerințelor de autorizare referitoare la calitatea managerilor și a acționarilor principali ai unei bănci.

În același scop, cel al evitării apariției unor bănci neviabile, Banca Națională a României a introdus, în special începând cu anul 1995, restricții referitoare la posibilitatea participării companiilor cu capital de stat în calitate de acționar la constituirea unor societați bancare.

Experiența anilor '90 a relevat că, în afară de existența unui cadru adecvat de reglementare și supraveghere prudențială, starea de sănătate a unui sistem bancar depinde în mod decisiv de buna funcționare a economiei naționale, în general.

Disfuncționalitățile de ordin structural consemnate la nivelul sectorului real al economiei, cu deosebire gradul înalt de îndatorare a unui numar mare de întreprinderi față de stat și de furnizori precum și declinul producției în intervalul 1997-1999, s-au reflectat în deteriorarea calității portofoliului de credite al băncilor, mai cu seamă al acelor bănci având expuneri sectoriale mari. Această evoluție a fost accentuată de cadrul legislativ, favorabil debitorului, în sensul nesancționării eficiente a rău-platnicilor și al procedurilor greoaie de obținere a dreptului de executare silită a garanțiilor. Un alt aspect negativ l-a constituit absența unei piețe lichide pentru valorificarea garanțiilor aferente creditelor acordate.

O altă caracteristică a modului de funcționare a băncilor comerciale în intervalul 1990-1997 a fost influența factorului politic, prin intermediul unor legi speciale sau Hotărâri ale Guvernului României, în baza cărora s-au acordat credite preferențiale pentru susținerea sectoarelor energetic și agricol. Pe această cale, a fost distorsionată alocarea rațională a resurselor de finanțare în economie, fenomen care a culminat în anii 1995 și 1996.

Soluția pentru protejarea băncilor față de astfel de influențe și asigurarea unei guvernanțe corporatiste sănătoase era oferită de privatizare. Deși, prin acordul stand-by pentru perioada 1994-1995, autoritățile române se angajaseră deja față de Fondul Monetar Internațional să privatizeze două societăți bancare cu capital majoritar de stat în termen de un an, rezultatele concrete au apărut abia peste câțiva ani, trenarea procesului de privatizare a băncilor de stat fiind motivată de interesele menționate.

Renunțarea, începând din anul 1997, la această orientare de politică economică a condus la schimbări de fond în sistemul bancar.

În cea de-a doua etapă, direcțiile de acțiune pentru continuarea reformei bancare au fost definite de două evenimente majore: criza bancară din anii 1998-1999 și invitația adresată României la Helsinki (în decembrie 1999) de a începe negocierile de aderare la Uniunea Europeană.

La începutul anului 1999, Banca Națională a României a demarat un program de restructurare a sistemului bancar. Programul destinat prevenirii riscului sistemic a vizat, pe lânga rezolvarea situatiei băncilor-problemă, îmbunătățirea calității supravegherii prudențiale. S-au întreprins, în principal, acțiuni prin pârghii a căror eficiență nu a întârziat să se manifeste: introducerea unui sistem de raiting bancar și avertizare timpurie, îmbunătațirea cadrului legislativ, cu accent pe reglementarea conduitei prudențiale în sectorul bancar, creșterea exigenței în sancționarea băncilor, menținerea unei politici prudente de autorizare a unor noi bănci.

Activitatea de restructurare, în sensul curățirii sistemului bancar, s-a desfășurat, pe fondul consolidării funcției de supraveghere prudențială, din mai multe puncte de vedere: legislativ-normativ, organizatoric și, ca o consecință, din punct de vedere al exigenței și al eficienței în verificarea și sancționarea băncilor.

În procesul de restructurare bancară, corelarea politicii bancare cu politica financiara are un impact deosebit pentru soluționarea a numeroase probleme complexe și adesea controversate. În privința adoptării în România a unora dintre metodele de restructurare bancară interne și externe propuse, o însemnătate primordială trebuie acordată recapitalizării băncilor, ceea ce le-ar permite acestora să prezinte un grad de bonitate superior și le-ar crește posibilitatea de a face împrumuturi noi, dintre care unele ar stimula dezvoltarea sectorului privat.

Calitatea de finanțator de bază al economiei naționale conferită sistemului bancar de catre autorii reformei, impune consolidarea și restructurarea permanentă și cu un pas înainte față de sectorul real, al sectorului bancar.

Un prim aspect al consolidării și restructurării este cel financiar. În acest sens, asigurarea calității activelor bancare este o condiție de baza în asigurarea echilibrului financiar al băncilor.

Sistemul bancar românesc a prezentat, până la începerea procesului de privatizare, un caracter preponderent etalist, deși numărul băncilor private l-a depășit pe cel al băncilor de stat.

Procesul de privatizare a băncilor românești a fost declanșat prin privatizarea Băncii Române de Dezvoltare și Banc Post, preluate de Societe Generale, respectiv de General Electric Capital și Banco Portugues de Investimento. Restructurarea și pregătirea pentru privatizarea Băncii Agricole a demarat în 1997 pe baza unui plan strategic, acest proces fiind finalizat în august 2001 în prezent banca, ca urmare a privatizării, funcționând sub denumirea de Raiffeisen Bank S.A. În ceea ce privește Bancorex, o altă bancă ce a avut o importanță deosebită în sistemul bancar românesc în iulie 1999, prin retragerea autorizației de funcționare, a urmare a fuziunii prin absorbție cu BCR, aceasta din urmă preluând doar activele performante ale Bancorex.

Finalizarea cu întârziere a procesului de privatizare a multiplicat costurile subvenționării pierderilor înregistrate de băncile cu capital de stat, a afectat puternic rezervele bugetare și nivelul de trai al populației, a diminuat perspectivele evoluției favorabile care să instaureze un climat normal fără sacrificii sau pierderi irecuperabile, inclusiv de imagine externă. Încheierea procesului de privatizare a celor două bănci cu capital de stat (BCR și CEC) reprezintă o prioritate în scopul realizării unei bune funcționări.

Un aspect important al evoluției sistemului bancar românesc îl reprezintă crearea în anul 1996 a Fondului de Garantare a Depozitelor, ce are ca obiectiv promovarea stabilități financiare prin întărirea încrederii deponenților în sistemul bancar. Fondul asigură protecție deponenților persoane fizice prin garantarea și plata depozitelor bancare ale acestora, în limita unui plafon modificat în corelație cu indicele prețurilor de consum, atunci când o bancă intră în faliment.

Participarea la Fond este obligatorie pentru toate instituțiile de credit autorizare de Banca Națională a României să primescă depozite de la public, inclusiv pentru depozitele atrase de sucursalele acestora din străinătate. 33 de instituții de credit fac parte din schema de garantare a depozitelor în România.

Legislația românească privind protecția depozitelor nu este însă pe deplin armonizată cu cerințele Directivei Uniunii Europene, privind schemele de garantare a depozitelor, care prevede, garantarea unor categorii de deponenți, persoane juridice și un nivel de garantare de minim de 100.000 euro. Autoritățile române au în vedere înlăturarea diferențelor de reglementare dintre legislația românească și cea comunitară din domeniul protecției depozitelor.

La 1 ianuarie 2004, plafonul reprezenta echivalentul în lei a 6.000 euro, la 1 ianuarie 2005 – 10.000 euro, la 1 ianuarie 2006 – 15.000 euro, la 1 ianuarie 2007 – 20.000 euro, la 15 octombrie 2008 – 50.000 euro pentru persoanele fizice și 20.000 euro pentru persoanele juridice, la 30 iunie 2009 – 50.000 euro atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice, iar incepând cu 1 ianuarie 2011 plafonul a fost majorat la 100.000 euro.

Un aspect ce merită evidențiat în perioada 1999-2000 este situația specială înregistrată la Casa de Economii și Consemnațiuni ca urmare a semnării contractului cu SOV Invest S.A. În a doua parte a anului 2001, a fost stabilit cadrul juridic pentru reglementarea unor transferuri în Casa de Economii și Consemnațiuni și Oficiul pentru Recuperarea Creanțelor Bancare, această instituție preluând fără plată toate drepturile și obligațiile Casei de Economii și Consemnațiuni și rezultate din actele juridice încheiate de aceasta cu societatea comercială SOV Invest S.A. Acest demers legislativ a înlăturat amenințarea potențială creată de eventualele obligații ale Casei de Economi și Consemnațiuni de a achita plata fraudelor comise la Fondul Național de Investiții și a permis implementarea planului de restructurare a băncii, în vederea pregătirii pentru privatizare.

Restructurarea sistemului bancar românesc, a vizat printre altele următoarele aspect: constituirea unui sistem bancar pe două nivele: desființarea monopolului statului asupra sectorului bancar; reorganizarea băncilor de stat ca societăți pe acțiuni; privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat, înființarea unui număr foarte mare de bănci cu capital privat român și/sau străin; diversificarea produselor și serviciilor bancare extinderea rețelei teritoriale; realizarea unui management performant participativ și eficient, desfășurarea activității bancare după strategii și statute proprii fiecărei bănci; informatizarea bancară, sprijinul activității de investiții și creditare, ca instrumente majore ale construcției economiei de piață, perfecționarea relațiilor cu clienții.

La începutul anului 2001 sistemul bancar românesc deținea mai mult de 90 la sută din totalul activelor sistemului financiar autohton.

Dezvoltarea sub aspect cantitativ a sistemului bancar românesc era o caracteristică structurală și calitativă a activității majorității băncilor. Situația sistemului bancar românesc, a fost influențată puternic de deschiderea economiei românești, fapt ce a determinat ajustarea sistemelor de operare la cerințele și practicile internaționale. Băncile s-au dezvoltat și s-au adaptat ofertei în funcție de cerințele impuse și de presiunea puternică exercitată de concurența pe piața financiară-bancară din România.

Sistemul bancar românesc, deși mult mai avansat în raport cu celelalte ramuri economice, avea nevoie de restructurarea și dezvoltarea cantitativă, sub aspectul creșterii numărului de unități bancare și dezvoltare calitativă în sensul perfecționării structurilor de operare și practicilor manageriale modernizării activității bancare, implementării de produse și servicii de o calitate superioară adaptate la cerințele clienților, toate acestea aducând avantaje atât băncilor și clientului acestora cât și economiei naționale.

La începutul anului 2002, piața bancară era determinată de trei mari bănci: Banca Comercială Română, Casa de Economii și Consemnațiuni și Banca Române de Dezvoltare, care dețineau împreună 55,5 % din totalul activelor sectorului bancar.

La contextul internaționalizării activității bancare și ca urmare a creșterii concurenței era necesară acceptarea unei soluții pentru consolidarea capitatului băncilor mici, ale căror active nu depășeau 1 % din activele sistemului bancar românesc.

Soluția optimă pe care managerii trebuiau să o adopte în contextul integrării economice în U.E. o reprezenta concentrarea resurselor prin procese de fuziune sau achiziții sau majorarea capitalurilor bancare, ca urmare a atragerii în acționariat a unor investitori foarte puternici.

Alături de concentrare, o altă realitate a sistemului bancar românesc era segmentarea activității desfășurate de societăți bancare care s-a suprapus peste natura sau proveniența capitalului social bancar. Băncile cu capital majoritar de stat au fost implicate în finanțarea companiilor de stat a sectorului public.

De asemenea în România erau actuale motivele care au stat la baza apariției instituțiilor de credit specializate, aceste motive fiind legate, în principal de: insuficiența ofertă de fonduri din partea sectorului băncilor comerciale pentru anumite operațiuni, necesitatea de a asigura un canal de distribuție pentru creditul subvenționat, nevoia de a oferi o cale alternativă pentru a se depăși dificultățile de acces la piața de capital pentru numeroși agenți economici.

Apariția instituțiilor de credit specializate este utilă pentru finanțarea acelor investiții care, prin natură, volum sau scadență nu pot fi finanțate într-o măsură satisfăcătoare de restul sectorului bancar.

Sistemul bancar înregistrează o evoluție favorabilă în anul 2006, perioadă în care au fost reduse decalajele față de celelalte țări membre UE. Începând cu anul 2007, se are în vedere consolidarea sistemului bancar românesc pentru atingerea prevederilor stabilite prin Programul Național de Convergență.

În ceea ce privește structura acționariatului, pe parcursul anului 2011 și în primul semestru al anului 2012 nu au avut loc mutații majore în structura sistemului bancar românesc. Față de anul 2010, numărul instituțiilor de credit a scăzut datorită transferului activității sucursalei Anglo-Romanian Bank către BCR, în trimestrul III din 2011.

La finele primului semestru a anului 2012 , în sistemul bancar românesc activau 41 de bănci, dintre care: 26 cu capital majoritar privat străin, 4 cu capital majoritar privat autohton, 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, 8 sucursale ale băncilor străine; acestora adăugându-li-se și o organizație cooperatistă de credit.

Tabel nr. 1: Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc

Principalele reglementări emise din punct de vedere prudențial au fost Normele BNR nr. 10/2005 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice care prevăd plafonarea ponderii serviciului total al datoriei la maximum 40 la sută din veniturile nete ale acestora precum și unificarea regimului creditelor imobiliare cu cel al creditelor ipotecare și limitarea angajamentelor astfel rezultate la cel mai mult 35 la sută din veniturile nete – și normele BNR nr. 11/2005 privind limitarea gradului de concentrare a expunerilor din creditele în valută, care prevăd că expunerea unei bănci din credite în valută acordate clienților neacoperiți în mod natural la riscul valutar este de maximum 300 la sută din fondurile proprii.

Ambele norme, pe lângă caracterul prudențial, au avut și implicații asupra politicii monetare, temperând expansiunea prea rapidă a creditului și îndeosebi a componentei sale în valută.

O reglementare foarte importantă în ceea ce privește încheierea procesului de liberalizare a contului de capital este Regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar.

Principalele sale prevederi vizează:

– stabilirea datei limită (1 septembrie 2006) până la care vor fi liberalizate toate tipurile de tranzacții aferente contului de capital în conformitate cu angajamentele asumate față de U.E.;

– definirea măsurilor de salvgardare care pot fi luate de BNR;

– crearea unui cadru mult simplificat de desfășurare a operațiunilor valutare.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA SI FUNCȚIONAREA BĂNCILOR COMERCIALE DIN ROMÂNIA

În urma inițiativelor legislative din anul 1990, sistemul bancar din țara noastră a fost reorganizat pe două niveluri, care delimitează atribuțiile băncii centrale de emisiune de cele ale băncilor de depozit sau comerciale. La nivel superior se situează Banca Națională a României(BNR), ca bancă centrală de emisiune, având ca funcție principală promovarea politicii monetare în economie. Pe al doilea nivel se situează băncile specializate și instituțiile special de credit : băncile specializate și instituțiile speciale de credit.

Victor Slăvescu acorda o conotație holistică societăților bancare fiind de părere că: “funcțiunea primară a unei întreprinderi bancare este aceea de a promova, prin toate puterile ce îi stau la îndemână, economia națională căreia îi aparține”.

Specificul activității desfășurate determină gruparea băncilor în: bănci comerciale, specializate și societăți financiare.

Băncile comerciale , în accepțiunea modernă au apărut în legatură cu dezvoltarea comerțului și acumulările de capitaluri bănești, ca expresie a dezvoltării producției și expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea operațiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale, în mod firesc, aceste bănci au primit apelativul de “ bănci comerciale”.

Băncile comerciale sau băncile de depozit sunt caracterizate prin aceea că efectuează toate tipurile de operațiuni bancare.Deci au o activitate diversificată, care se poate modifica liber funcție de cerințe, posibilități și propria orientare.

2.1. Cadrul juridic și instituțional de organizare și funcționare a sistemului bancar

Cadrul legislativ care guvernează sistemul bancar românesc cuprinde:

Legea 312/2004 privind Statutul BNR;

Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, completată și modificată prin Legea nr. 443/2004;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată și modificată prin Legea 227/2007;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 98/2006 privind supravegerea suplimentară a instituțiilor financiare dintr-un conglomerat (instituții de credit, societăți de asigurare și reasigurare, societăți de servicii de instituții financiare și societăți de administrare a investițiilor).

Legea nr. 83/1997 privind privatizarea societăților comerciale bancare la care statul este acționar;

Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 privind organizarea și funcționarea Fondului de Garantare a Creditelor din Sistem Bancar;

Ordonanța Guvernului nr. 28/2006 privind reglemantarea unor măsuri financiar-fiscale, cu referință la activitatea de creditare desfășurată de instituții financiare nebancare.

Aceste reglementări creează cadrul legislativ unitar ce guvernează domeniul financiar-bancar, aliniat la normele și practicile europene, în spiritul liberei circulații a serviciilor în cadrul țărilor membre ale Uniunii European.

Conform prevederilor legale în vigoare, orice persoană care desfășoară activitate bancară pe teritoriul României are obligativitatea deținerii unei autorizații emise de Banca Națională a României.

Din punct de vedere organizatoric, băncile comerciale își desfășoară activitatea ca și societăți comerciale pe acțiuni în conformitate cu Legea 31/1990 și cu OUG 99/2006, având ca principal obiectiv obținerea de profit. Pe plan organizatoric, administrarea, conducerea și controlul sunt aceleași ca și la societățile pe acțiuni, băncile dispunând de:

un for suprem de conducere – adunarea generală acționarilor;

structuri care asigură gestiunea curentă – consiliu de administrație, comitetul de direcție sau comitetul director, conducerea curentă realizată de către președinte, vicepreședinți și de directorii direcțiilor/departamentelor din centrala băncii;

organe proprii de control – comisia de cenzori și controlul intern al băncii.

Art. 21 din Legea 58/1998 privind activitatea bancară prevede că organizarea și conducerea băncilor comerciale se stabilesc prin actele constitutive ale băncilor, fiecare bancă având obligația să aibă un regulament propriu de funcționare, aprobat de organele statutare. Regulamentul de funcționare trebuie să cuprindă următoarele informații:

structura organizatorică a băncii;

atribuțiile fiecărui compartiment al băncii și relațiile dintre acestea;

atribuțiile sucursalelor și ale altor sedii secundare ale băncii;

atribuțiile comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor și pasivelor, comitetului de creditare, înființarea fiind obligatorie în desfășurarea activității băncii;

competențele și răspunderea conducătorilor băncii, directorilor executivi, șefilor sucursalelor și ai altor sedii secundare ale băncii și ale altor salariați care se angajează în operațiuni financiar-bancare în numele și contul băncii;

sistemul de control intern al băncii.

Din punct de vedere funcțional, spre deosebire de societățile comerciale care sunt autonome în ceea ce privește elaborarea propriului management, băncile comerciale trebuie să-și desfășoare activitatea conform reglementărilor emise de Banca Națională a României pentru aplicarea politicilor de credit, de plăți, monetare, valutare, de asigurare a prudenței bancare și de supraveghere a socităților bancare.

Astfel, funcționarea băncilor comerciale se particularizează prin:

obligația de a obține autorizația de funcționare emisă de BNR;

capitalul social trebuie vărsat, integral și în formă bănească, la momentul subscrierii.

La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont, cu dobândă la vedere sau la termen, deschis la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României.

Capitalul social al unei societăți bancare trebuie să fie de minim 5 milioane de euro, acest plafon mimin este comun tuturor instituțiilor de credit. Prin norme speciale, Banca Națională a României poate stabili alte valori ale pafonului minim. Astfel, pentru accesul la activitatea bancară, prin normele nr. 12/2002 privind capitalul minim al băncilor și al sucursalelor băncilor străine, băncile persoane juridice române trebuie să dispună la momentul autorizării de un capital social de minimum 37 milioane RON.

Plafonul minim al capitalului social constituie una dintre cele mai restrictive condiții pentru înființarea unei societăți comerciale bancare.

Tabel nr. 2 – Evoluția cerințelor de capital social necesar pentru autorizarea și funcționarea unei societăți comerciale bancare.

obligația de a păstra în conturi deschise la Banca Națională a României rezervele minime obligatorii (RMO).

Funcțiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar și cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.

Mărimea rezervelor păstrate la BNR depinde de rata de rezervare și de suma mijloacelor bănești atrase de la agenții economici.

respectă normele stricte de garantare a solvabilității

În limita autorizației acordate, băncile pot desfășura următoarele activități:

acceptarea de depozite;

contractarea de credit, operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetare;

emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;

plăți și decontări;

leasing financiar;

transferuri de fonduri;

emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu: instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit), valută, instrumente financiare derivate, metale prețioase, obiecte confecționate din acestea, pietre prețioase, valori mobiliare;

intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea de servicii legate de acestea;

administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora;

custodia și administrarea de valori mobiliare;

depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

închirierea de casete de siguranță;

operațiuni de mandat.

Operațiunile de leasing finaciar trebuie să fie desfășurate de bancă prin societăți distincte constituite în acest scop.

2.2. Funcțiile băncilor comerciale

Băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcții:

Atragerea resurselor bănești disponibile de la persoanele fizice și juridice și acordarea de credite. Această funcție reprezintă de fapt o redistribuire de fonduri, de la cei care dispun de resurse excedentare, și le pun la dispoziția băncilor, către cei care au deficit de resurse.

Mobilizarea unei părți însemnate din veniturile bănești și economiile diferitelor categorii de populație și ale întreprinderilor și transformarea acestora în capital împrumutat.

Emiterea titlurilor de credit;

Efecutarea operațiunilor de viramente, schimb valutar și prestări de servicii financiare pentru clienți.

2.3. Tipuri de operațiuni bancare

Pentru îndeplinirea funcțiilor lor băncile comerciale desfășoară o diversitate de operațiuni bancare grupate după mai multe criterii:

După criteriul înregistrărilor contabile operațiunile bancare se împart în:

Operațiuni bilanțiere grupate în operațiuni active și operațiuni pasive;

Operațiuni extrabilanțiere, înregistrate în afara bilanțului.

Operațiuni de exploatare grupate în operațiuni vizând cheltuielile băncii și operațiuni vizând veniturile băncii.

După moneda în care sunt exprimate:

Operațiuni în moneda națională;

Operațiuni în valută (devize).

După scadența operațiunilor:

Operațiuni la termen;

Operațini la vedere;

După natura activului operat:

Operațiuni cu monedă;

Operațiuni cu active financiare;

După obiectul bancar sau financiar utilizat:

Operațiuni vizând produse;

Operațiuni vizând servicii;

Operațiuni vizând produse asociate cu servicii;

După criteriul tipurilor de activități la înfăptuirea cărora participă, operațiuniel bancare se grupează în:

Operațiuni de mobilizare a excedentelor monetare din economie;

Operațiuni de distribuire a excedentelor monetare din economie sub formă de credite;

Operațiuni de furnizare de servicii financiare diverse;

Operațiuni de consultanță financiar-bancară;

Operațiuni de gestiune a trezoreriei pe piețele monetare;

Operațiuni de natură comercială.

După natura clientelei:

Operațiuni cu persoane fizice

Operațiuni cu persoane juridice.

2.4. Structura organizatorică a societăților bancare comerciale

Băncile comerciale, persoane juridice, sunt organizate în societăți pe acțiuni, având ca principal obiectiv obținerea de rezultate financiare favorabile.

Conform Legii nr.58/1998 “organizarea și conducerea băncilor se stabilește prin actele constitutive ale băncilor, în conformitate cu legislația comercială și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi (art.21)”.

Prin structura organizatorico-funcțională se înțelege ansamblul corelat al persoanelor și compartimentelor funcționale, distribuite în spațiu, printr-o configurație coerentă, precum și cel al relațiilor funcționale ce se stabilesc între ele, în scopul îndeplinirii obiectivelor organizaționale ale unei bănci.

Fiecare bancă are un regulament propriu de funcționare, aprobat de organele statutare, prin care se stabilesc: structura organizatorică a băncii; atribuțiile compartimentelor, sucursalelor, sediilor secundare și relațiile dintre acestea; atribuțiile comitetelor băncii (de risc, de credite etc.) ; competențele și răspunderea salariaților; sistemul de control intern al băncii.

Organizarea băncii, ca entitate economică ce realizează activități specifice, se concretizează în constituirea acesteia ca unitate de decizie, print-o abordare sistemică a elementelor componente, definite prin variabile funcționale și relaționale în cadrul unei structuri.

Din punct de vedere organizatoric, banca poate fi tratată din trei perspective:

perspectiva ierarhică;

perspectiva funcțională;

perspctiva configurațională.

Din punct de vedere ierarhic, banca este structurată pe nivele ierarhice ce presupun următoarele elemente structurale:

Adunarea generală a acționarilor este organul suprem de conducere al băncilor. Se întrunește cel puțin o dată pe an, acționarii putând participa personal sau prin reperzentant, în baza unei procuri speciale.

Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor ia hotărâri cu privire la:

discutarea, aprobare sau modificarea situațiilor financiare anuale, după ascultarea rapoartelor Consiliului de Supraveghere, al Comitetului Executiv și auditorului financiar, inclusiv rapoartele comitetelor Consiliului de Supraveghere sacă este cazul și stabilirea dividendelor, rezervelor sau a altor distribuiri;

alegerea și revocare membrilor Consiliului de Supraveghere;

stabilirea remunerației cuvenite membrilor Consiliului de Supraveghere pentru exercițiul în curs;

evaluarea activității membrilor Consiliului de Supraveghere și Comitetului Executiv și descărcarea de gestiune a membrilor Consiliului de Supraveghere și Comitetul Executiv pentru exercițiul financiar precedent;

aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și, dacă este cazul, a programului de activitate pentru exercițiul financiar următor;

aprobarea gajării, închirierii sau desființării unităților Băncii;

aprobarea demarării procedurilor legale împotriva membrilor Consiliului de Supraveghere și desemnarea persoanei împuternicite să reprezinte Banca într-un astfel de proces;

aprobarea și revocarea auditorilor financiari și stabilirea duratei minime al contractului încheiat cu aceștia;

Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor deliberează și adoptă decizii cu privire la următoarele aspect:

reducerea capitalului social;

reîntregirea capitalului social în vederea întrunirii cerințelor prevăzute de lege cu privire la capitalul social minim;

modificare activității principale a Băncii;

fuziunea cu alte societăți sau divizarea Băncii;

lichidarea și dizolvarea Băncii;

emisiune de obligațiuni;

conversia acțiunilor dintr-o categorie în alta;

reoganizarea, consolidarea sau actele de dispoziție cu privire la activele fixe atunci când valoarea tranzacțiilor cu aceste depășește douăzeci și cinci la sută din fondurile proprii ale Băncii;

încheierea de contracte, de către membrii Comitetului Executiv, cu privire la achiziția, vânzarea, închirierea, schimbul sau gajarea de active din patrimoniul Băncii, dacă valoarea acestor active depășește cincizeci la sută din valoarea contabilă a activelor Băncii la data încheierii unui asemenea contract;

achiziționarea de către Bancă a propriilor acțiuni, direct sau indirect, în conformitate cu prevederile legii;

modificarea Actului Constitutiv al Băncii;

Consiliul de administrație este format din președinte, vicepreședinți și membrii aleși de către Adunarea generală a acționarilor pe o anumită perioadă de timp prevăzută în statutul băncii. Consiliul de administrație stabilește direcțiile principale de activitate și de dezvoltare ale băncii, deținând responsabilitatea finală pentru operațiunile financiare, el aprobând Strategia generală de dezvoltare a băncii.

Printre atribuțiile Consiliului de direcție se numără:

aprobă structura organizatorică a băncii;

aprobă politica de management al riscului;

aprobă principiile politicii generale de remunerare a băncii;

asigură organizarea sistemului de control intern, sistem bazat pe repartizarea adecvată a atribuțiilor, prevenind astfel conflictele de interese;

anlizează și aprobă investițiile de capital în societăți bancare, financiare, comerciale și de asigurări;

primește și analizează rapoartele privind conformitatea activității băncii cu politicile în domeniul riscului.

Comitetul de direcție sau comitetul director este organul care duce la îndeplinire hotărârile Consiliului de administrație. Art. 26 din Legea bancară, prevede că în cazul în care Consiliul de administrație deleagă o parte din competențele sale comitetului de direcție, atunci toți conducătorii băncii vor face parte din acesta. În această situație, președintele Consiliului de administrație conduce și Comitetul de direcție.

Comitetul de direcție se reunește, de obicei, săptămânal, sau ori de câte ori este nevoie, iar deciziile sale sunt valabile cu votul a cel puțin doi membrii.

Comitetul de direcție are următoare componență: președinte, vicepreședinte și membrii.

Comisia de cenzori are atribuții de control și verificare a modului în care se realizează activitatea băncii, având ca obiectiv îmbunătățirea activității băncii.

Conducerea curentă a băncii se realizează de către președinte, vicepreședinte și directorii direcțiilor/departamentelor din centrala băncii.

Președintele băncii este responsabil pentru desfășurarea activității băncii.

Vicepreședinții îndeplinesc atribuțiile care le sunt delegate de președinte.

Directorii direcțiilor din centrală, ai sucursalelor, filialelor, agențiilor oraganizează și răspund de activitatea structurilor pe care le conduc.

Perspectiva funcțională, prin care banca este organizată conform funcțiilor sale, atributele conducerii fiind atașate diferențiat fiecărei funcțiuni (productivă, financiară, comercială, etc.).

Perspectiva configurațională, prin care bancă este organizată pe centre operaționale (centrălă, sucursală, filială, agenție, punct de lucru), care împreună formează rețeaua bancară.

În România, dezvoltarea rețelei de unități teritoriale bancare a ținut seama de structura administrativ teritorială a țării, respectiv împărțirea pe județe, care se prezintă în figura 1.

Elementele structurale sunt:

– centrala băncii (are personalitate juridică);

– sucursale județene și ale municipiului București;

– filiale (subordonate organizatoric și funcțional sucursalelor). În accepțiunea Legii bancare nr.58/1998: “filială reprezintă persoana juridică în care o altă persoană sau grup de persoane, care acționează împreună, deține 50% sau mai mult din acțiunile cu drept de vot sau o participare semnificativă, care permite acestora să exercite controlul asupra conducerii politicilor filialei” (art.3-c).

-agenții (subordonate filialelor sau chiar sucursalelor);

– reprezentanță (puncte de lucru subordonate filialelor sau agențiilor).

Sucursalele, filialele, agențiile sau punctele de lucru, neavând personalitate juridică, efectuează operațiuni bancare în limita competențelor stabilite de centrala băncii și funcționează pe baza aprobării Consiliului de Administrație al băncii respective.

Fig. 1.Structura teritorială a societăților bancare comerciale

CENTRALA BĂNCII

Centrala băncii îndeplinește funcția de coordonare pentru toate activitățile ce se desfășoară în sucursale, filiale, agenții și puncte de lucru. În acest sens, centralele societăților bancare elaborează norme specifice ce trebuie respectate de unitățile din subordine. În același timp, centralele sunt răspunzătoare de activitatea sucursalelor, filialelor, agențiilor și punctelor de lucru din subordine (acestea neavând personalitate juridică).

Cu privire la structura funcțională, activitatea în cadrul centralelor băncilor comerciale se desfășoară pe direcții, departamente, servicii, birouri, oficii specializate, în funcție de specificul acesteia și al operațiunilor efectuate. Modelul de organizare a unității bancare la nivel central este prezentat în Anexa 1.

Departamentele regăsite în structura organizațională și atribuțiile acestora sunt :

1.Divizia Retail

-are în vedere clienții persoane fizice și IMM, dezvoltarea de produse și servicii pentru acoperirea nevoilor financiare ale acestora, stabilizarea unei relații solide, pe termen lung. Divizia Retail cuprinde următoarele departamente:

– Marketing (are ca obiectiv studierea pieței, promovarea produselor bancare oferite persoanelor fizice și IMM-urilor);

– Consumer (evaluează clienții băncii și stabilește strategiile de abordare a acestora); IMM-uri (stabilirea și consolidarea relațiilor cu clienții din sfera IMM-urilor, oferirea produselor și serviciilor bancare specifice acestui sector);

– Carduri (promovarea unui portofoliu de servicii și produse financiare electronice, familiarizarea clientelei băncii cu acestea);

– Dezvoltare și Management Produse (are ca obiect de activitate dezvoltarea și managementul produselor și serviciilor financiar-bancare, creditarea persoanelor fizice; dezvoltarea și consolidarea de parteneriate cu rețele de distribuție de bunuri de larg consum); Consumer Risc (evaluarea riscurilor pe care le prezintă clienții);

– Canale de Distribuție (distribuția produselor și serviciilor, prin intermediul rețelei de distribuție cu acoperire națională (sucursale și agenții), dar și prin intermediul canalelor alternative de distribuție (Call Center și Mobile-Banking).

2.Divizia Trezorerie și Piețe de Capital

-are ca obiect de activitate dezvoltarea produselor și serviciilor de trezorerie (depozite negociate,tranzacțiile de schimb valutar, tranzacțiile cu titluri de stat, depozite pe piața interbancară și serviciile aferente pieței de capital). Componente:

– Arbitraj și Trezorerie (tranzacțiile în contul clienților, cât și în cont propriu);

-Managementul Bilanțului și Portofoliului (asigură un management strategic al bilanțului în scopul optimizării venitului net din dobânzi și a valorii de piață a capitalului băncii).

3.Divizia Corporații (are drept obiectiv principal dezvolatarea unor relații solide, pe termen lung cu companii mari și medii). Segmentele diviziei sunt:

– Corporații Mari și Multinaționale (soluții adecvate pentru adaptarea eficientă în oferirea unor servicii clienților și în asigurarea creșterii continue a băncii).

– Corporații medii-se adresează companiilor cu cifre anuale de afaceri cuprinse între 5 și 50 milioane euro și cu acționariat românesc, pentru care se oferă consultanță de specializare pe industrii (metalurgie, bunuri de larg consum- alimentare și nealimentare, bunuri de folosință îndelungată, transporturi, distribuție, agricultură);

– Sector public (afaceri generate în legătură cu fonduri ale Uniunii Europene legate de infrastructură, IT&C, educație, agricultură etc.;

– Instituții financiare (dedică resurse pentru asigurări, leasing; oferă soluții pentru Instituții Financiare-bănci comerciale sau instituții de credit, fonduri de investiții, societăți de asigurări, companii de leasing, societăți de brokeraj);

– Cash Management (are ca obiect de activitate toate tipurile de tranzacții pe contul curent-plăți, tranzacții cu numerar,electronic banking; include soluții speciale de plăți, extrase de cont și reconciliere, pentru corporații mari);

– Credite pentru Corporații (Banca oferă produse finaciare și servicii de consultanță, finanțări de achiziții, plasamente private, management de risc, leasing, acreditive stand-by, finanțări de proiecte, finanțări structurate, produse de trezorerie și alte servicii globale).

4.Divizia Operațiuni și IT (vizează dezvoltarea infrastructurii informatice a băncii, asigurarea și securizarea traficului de date care se desfășoară între filiale și centrală). Segmente aflate în componență:

– Logistică (pentru dezvoltarea și diversificarea canalelor alternative de distribuție);

– Securitate bancară (respectarea cerințelor de securitate necesare tranzacționării de fonduri);

– Achiziții (în principal,noi tehnologii IT&C);

– Back Office,

– Trezorerie și Piețe de Capital (pentru implementarea și asigurarea utilizării eficiente a tehnologiilor IT&C , în ceea ce privește transmiterea, prelucrarea și utilizarea informațiilor ce se manipulează în Back Office, în relațiile de trezorerie al băncii și în tranzacțiile pe care banca le efectuează pe piața de capital.

SUCURSALELE

Sucursalele se constituie la nivel județean.

Rolul lor constă în coordonarea, îndrumarea și controlul activității operative desfășurate în unitățile din subordine (filiale, agenții și puncte de lucru). Sucursalele efectuează operațiuni de creditare, finanțare, decontări și de casă, în lei și valută, controlul preventiv asupra operațiunilor se efectuează în contul titularilor, precum și a altor operațiuni bancare.

Sucursalele au autonomie operativă și de gestiune, în limita competențelor delegate de centrală. La nivelul unei sucursale județene se regăsesc compartimente de cordonare, trezorerie, creditare, operațiuni valutare, casierie, conturi și viramente, decontări intrabancare, informatică, contabilitate, juridic etc.

Organigrama privind sucursalele bancare este redată în Anexa 2.

Funcțiile și atribuțiile principale deținute de sucursale:

dezvoltarea politicii de creditare;

controlul operațiunilor cu clientela;

asigurarea respectării conduitei interne și externe;

realizarea de investiții în limitele aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli

angajările salariaților în conformitate cu nevoile organizaționale ale băncii.

FILIALELE

Filialele sunt unități teritoriale, operative ale societăților bancare. Ele își desfășoară activitatea în orașele mai importante din cadrul județelor, din municipiul București, fiind subordonate sucursalelor și având, la rândul lor, după caz, în subordine, agenții și puncte de lucru.

Filialele își desfășoară activitatea pe anumite compartimente: creditare, operațiuni valutare, casierie, conturi și viramente, contabilitate-informatică, juridic, secretariat-administrativ.

AGENȚIILE ȘI PUNCTELE DE LUCRU

Băncile comerciale, ca urmare a condițiilor prielnice de desfășurare a unei activități profitabile, în localități în care nu există sucursale sau filiale, au înființat agenții sau puncte de lucru. Agențiile și punctele de lucru își realizează activitatea profesională sub supravegherea și îndrumarea sucursalelor sau filialelor, fiind unități operative, înființate pe baza criteriului apropierii de clienți și derulând un volum mare de operațiuni, dar de valori mici.

Compartimentele de la nivelul agențiilor și punctelor de lucru sunt cele ce asigură desfășurarea activității de creditare și scont, viramente și casierie. Gama serviciilor oferite este mai restrânsă decat în cazul filialelor sau agențiilor.

Responsabilitățile posturilor din cadrul unei agenții sunt:

Director:

coordonează activitatea unității, are competențe de a acționa în numele băncii în orice circumstanță, în limitele în care i-au fost subdelegate de directorul de grup;

coordonează și elaborează strategia la nivelul unității pe care o conduce în concordanță cu strategia generală a băncii, asigurând condițiile necesare pentru implementarea acesteia;

urmărește aplicarea planului de acțiuni comerciale la nivelul unității pe care o conduce, pentru atragerea de noi clienți și promovarea produselor bancare;

Ofițerul de tranzacții cu clienții din front – Office și casierul:

asigură efectuarea operațiilor de casă (plăți, schimb valutar și încasări) în numerar;

efectuează operațiunile de ghișeu (depuneri și retrageri, viramente, remitere de cecuri la încasare);

primește și verifică operațiunile în lei și valută ale clienților, numai în limita soldului contului clienților, înaintea transmiterii acestora pentru operare în back – office;

emite extrase de cont la cererea clienților;

verifică existența documentelor cerute;

asigură confidențialitatea informațiilor și datelor referitoare la conturile clienților și operațiunile efectuate;

verifică documentația anexată pentru toate operațiile realizate;

asigură arhivarea documentelor pentru operațiunile în numerar;

Analist de credite:

asigură gestiunea creditelor din portofoliul clientului în strânsă legătură cu consilierul de clientelă, pe baza dosarului băncii;

întocmește și analizează dosarul de descriere și/sau de reînnoire a angajamentelor băncii față de persoanele juridice: păstrarea și actualizarea dosarului client; controlul condițiilor; crearea dosarului bancă; clasarea documentelor primite de la diferite servicii; arhivarea periodică a documentelor; copierea scrisorilor de garanție pentru a fi clasate în dosar (originalele fiind păstrate într-un loc sigur);

analizează dosarele întocmite (oportunitate comercială/risc și rentabilitate etc.);

elaborarea propunerilor de creditare: primirea documentației necesare elaborării propunerii de creditare; analiza financiară; redactarea propunerii;

elaborarea contractelor de credit: redactarea contractelor de credit după primirea notificării; transmiterea contractului consilierului de clientelă pentru a fi semnat de către client; verificarea semnăturilor și a împuternicirilor; transmiterea unei copii către serviciul gestiune;

deschiderea și urmărirea dosarelor de credit valide, urmărirea angajamentelor (neplătite, riscuri, rentabilitate) și a garanțiilor din sfera de responsabilitate;

constituirea și urmărirea garanțiilor: redactarea contractelor de ipotecă, de amanetare și a diverselor acte; transmiterea documentelor către consilierul de clientelă pentru a fi semnate de client; verificarea semnăturilor și a împuternicirilor; înregistrarea în arhiva electronică; primirea și verificarea polițelor de asigurare;

întocmirea caietelor de condiții pentru clienți: condiții derogatorii pentru produse și servicii;

studiul rentabilității clienților;

Analist de recuperare credite:

asigură recuperarea operațională: întocmirea dosarelor pentru urmărirea și recuperarea creanțelor deja compromise; analiza situației economico-financiare a agenților economici care au credite neperformante; propuneri de măsuri pentru recuperarea creditelor în vederea validării de către Comitelul de specialitate desemnat; recuperarea creanțelor de la debitorii falimentari;

propune conducerii provizioanele pentru riscurile comerciale în ceea ce privește clienții persoane fizice și juridice;

transmite la mijloace generale garanțiile materiale recuperate pentru identificarea posibililor chiriași sau beneficiari.

Consilier clientelă persoane fizice:

dezvoltă direct relațiile comerciale cu clienții și prospectează piața clienților persoane fizice;

dezvoltă relațiile cu clienții pe care îi are în portofoliu: vinde produsele și serviciile băncii; consiliază clienții din portofoliu; urmărește creșterea rulajelor conturilor pentru clienții existenți prin propunerea de noi produse și servicii personalizate de tip client; supraveghează riscurile și optimizează rentabilitatea relațiilor a căror responsabilitate o are; fidelizează clienții prin calitatea produselor și a serviciilor oferite; redactează rapoarte de activitate, portofoliile clienților, urmărirea soldurilor și a operațiilor; pregătește și analizează dosarele de credit; acordă credite.

Consilier clientelă persoane juridice:

administrează și dezvoltă relațiile comerciale direct cu clienții și potențialii clienți (piața persoanelor juridice);

dezvoltă relațiile cu clienții din portofoliul său: vânzarea și acordarea de consiliere clienților din portofoilul propriu asupra produselor și serviciilor oferite de bancă; creșterea mișcărilor din cont pentru clienții existenți, propunându-le cu regularitate noi produse și servicii personalizate pentru fiecare tip de client; supravegherea riscurilor și optimizarea rentabilității relațiilor de care răspunde; fidelizarea clienților prin calitatea produselor și serviciilor oferite; urmărirea evoluției relațiilor cu clienții: asistență, consiliere și soluționarea reclamațiilor în colaborare cu celelalte servicii ale băncii; actualizarea dosarelor; redactarea rapoartelor de activitate: portofoliu de clienți, urmărirea soldurilor și a operațiilor; pentru mari clienți (CORP): centralizare, animare și coorodnare a relațiilor comerciale în colaborare cu ansamblul serviciilor și unităților vizate; caută și atrage noi clienți; analiza pieței și identificarea potențialilor clienți; aplicarea politicii comerciale a băncii pe două direcții.

Ofițerul de tranzacții din back-office pentru persoane fizice:

efectuează în back-office sarcinile administrative și contabile legate de clienții persoane fizice (analiza dosarelor de credit, extrase bancare) sau cele legate de banca la distanță (prelucrarea ordinilor de plată etc.) în afara mijloacelor de plată;

asigură operarea creditelor și dispozitivelor: introduce datele pentru noii clienți și pentru deschiderea de noi conturi; elaborează contractele de credit; realizează scadențarul și extrasul de cont; completează polițele de asigurări și urmărește reînnoirea polițelor de asigurare;

înregistrează operațiile de încasare comisioane și prime de asigurări și asigură urmărirea acestora;

analizează calitatea portofoliului de credite.

Ofițerul de tranzacții din back-office pentru persoane juridice:

efectuează, în back-office, sarcinile administrative și contabile legate de punerea la dispoziție a creditelor și de urmărirea rambursării creditelor la scadență pentru persoanele juridice (cu excepția montajului dosarelor de credit);

urmărește derularea și rambursarea creditelor, încasarea dobânzilor și comisioanelor aferente: emite și administrează scrisorile de garanție bancară; întocmește graficele de rambursare și listează extrasele de cont; urmărește reînnoirea polițelor e asigurare;

urmărește utilizarea creditelor conform destinației (avizează sumele de creditare utilizare);

trimite scrisori de înștiințare;

administrează contra-garanțiile primite;

stabilește și administrează provizioanele de risc pentru creditele și dobânzile aferente;

analizează calitatea portofoliului de credite;

analizează evoluția indicatorilor de performanță financiară pentru fiecare client.

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, băncile comerciale trebuie sa-și organizeze o structură specifică activitățiilor desfășurate.

CAPITOLUL 3

ANALIZA PRIVIND ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA BĂNCII COMERCIALE ROMÂNE

3. 1. Locul Băncii Comerciale Române în cadrul sistemului bancar românesc

Banca Comercială Română – Erste Group este o societate comercială cu tradiție în istoria sistemului bancar românesc. Banca Comercială Română-Erste Group s-a înființat prin Hotărârea de Guvern nr. 1011/1990, prin preluare de la Banca Națională a României a operațiunilor specifice unei bănci comerciale. BCR este persoana juridică, înmatriculată în România din 1 decembrie 1990 ca societate pe acțiuni, fiind autorizată de Banca Națională a României să desfășoare ativități în domeniul bancar. Banca Comercială Română ESTE este membră a grupului Erste de la sfârșitul anului 2005.

Banca Comercială Română (BCR) este organizată și funcționează în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului României nr.1195/12.11.1990 privind organizarea BCR.

Datorită capacității sale de a genera profit dovedită încă din primii ani de funcționare și pe baza unor planuri de investiții anuale, banca a început treptat să își extindă și să își modernizeze rețeaua internă.

Banca Comercială Română, membră a Erste Group, este cel mai important grup financiar din România, incluzând operațiunile de bancă universală (retail, corporate/investment banking, trazorerie și piețe de capital), precum și societățile de profil de pe piața leasingului, managemntului activelor, pensiilor private, a băncilor de locuințe și a serviciilor bancare prin telefonul mobil.

BCR este banca Nr. 1 în România după valoarea activelor, banca Nr. 1 după numărul de clienți și banca Nr. 1 pe segmentele de economisire și de creditare. BCR este banca Nr. 1 din România pe piața cardurilor și a tranzacțiilor bancare, clienții BCR având la dispozție cea mai mare rețea națională de ATM – peste 22 000 de bancomate și POS 13 500 de terminale pentru plata cu cardul la comercianți, precum și servicii complete de Internet banking, phone-banking și e-commerce..

BCR reprezintă brandul financiar cel mai valoros din România, după gradul de încrederea al clienților și după numărul de persoane care fac banking.

ISTORIC:

1990 – ia ființă Banca Comercială Română prin preluarea activităților comerciale ale Băncii Naționale a României;

1998 – BCR inaugurează o filială la Chișinău, în Republica Moldova;

1999 – BCR preaia prin absorbție Bancorex;

2001 – anul în care este lansată pe piață BCR Leasing

2003 – Privatizarea BCR, prin vânzarea pachetului de acțiuni către BERD ȘI IFC;

2005 – se înființează BCR Asigurări de viață;

2006 – Banca austrică Erste Bank finalizează achiziționarea BCR;

2007 – BCR Administrare Fond de Pensii intră pe piața românească;

2008 – BCR vinde operațiunile de asigurări către Vienna Insurance Group;

2009 – BCR adoptă un program de emitere de obligațiuni pe termen mediu – Medium Term Notes (MTN)

Premierele marcate de BCR pe piața bancă românească:

1994 – BCR devine primul acceptator de carduri din România și membru principal EUROPAY;

1995 – BCR emite primele carduri de debit din România sub siglă internațională;

– prima tranzacție la un ATM în România;

2000 – BCR emite primele primul de trezorerie pentru persoane fizice;

– BCR este prima bancă din România care efectuează operațiuni cu titluri de valoare pe piața secundară;

2002 – BCR lansesază primul credit ipotecar de pe piața bancară românească;

2003 – BCR este prima bancă româneacă furnizoare de credite ipotecare clienților de retail și corporate;

2004 – BCR este prima ancă din Romaânia care a instalat Automate de Schimb Valutar (ASV);

2005 – BCR permite utilizarea, în rețeaua sa de POS și ATM a cardurilor cu CHIP (smart-card);

2006 – BCR lansează în premieră, prin Universitatea BCR, programul de practică – STUDENT BCR – care permite studenților efectuarea practicii în cadrul a șapte sucursale BCR din București;

– BCR este prima instituție bancară din România care a lansat o rețea de birouri specializate la nivel național – „EU Office BCR” – dedicate exclusiv fondurilor european.

BCR face parte din Grupul BCR care include:

BCR Banca pentru Locuințe (BCR BpL) – specializată în economisirea și creditarea domeniului locativ în sistem colectiv, fiind liderul necontestat al pieței în ceea ce privește activele totale.

BCR Pensii – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A.

BCR Leasing S.A. – oferă servicii de leasing financiar intern pentru achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată, respectiv: leasing pentru achiziționarea de autovehicule, flote, echipamente și utilaje industriale, aparatură medicală, software și echipamente I.T., precum și leasing pentru imobile cu destintație industrială sau comercială.

Capitalul social subscris și vărsat al Băncii este de 1.625.341.614,50 LEI, împărțit în 16.253.416.145 acțiuni nominative în valoare de 0,1 lei fiecare.

Conform statului BCR, principalul domeniu de activitate al Băncii este „intermedierea monetară”

Potrivit autorizației emise de BNR, BCR desfășoară următoarele activități:

atragerea de depozite și de alte fonduri rambursabile;

acordarea de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetare;

emitere și adminstrare de mijloace de plată;

emitere de garanții și asumare de angajamente;

tranzacționare în cont propriu și/sau în contul clienților, în condițiile legii, cu: instrumente ale pieței monetare, valută, contracte futures și options financiare, instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii, valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile;

participare la emisiunea de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și pretarea de servicii legate de astfel de emisiuni;

servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni și achiziții și prestarea lator servicii de consultanță;

administrare de portofolii și consultanță legată de aceasta;

custodie și administrare de instrumente financiare;

intermediere pe piața interbancară;

prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării;

închirierea de casete de siguranță;

operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea;

dobândirea de participații la capitalul altor entități;

orice alte activități sau late servicii, în măsura în care aceste se circumscriu domeniului financiar cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activități dacă este cazul, respectiv: depozitarea activelor fondurilor de investiții; distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiții și acțiuni ale societăților de investiții; asigurarea serviciilor de constituire și înregistrare la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare de garanții reale mobiliare pentru operațiuni BCR și /sau ale societăților grupului în care BCR SA este parte; servicii de procesare date, administrare baze de date ori ale asemenea servicii pentru terți; activități de depozitare a activelor fondurilor de pensii administrate privat; activități de depozitare a activelor financiare a fondurilor de pensii facultative; agent de marketing al fondurilor de pensii administrate privat și agent de marketing al prospectului schemi de pensii facultative; acționarea în numele și pe seama altor instituții de credit/financiare în diverse operațiuni de creditare/finanțare sau alte operațiuni conexe operațiunilor de creditare/finanțare; acționarea în numele și pe seama altor entități pentru promovarea serviciilor acestora către clienții Băncii, în subsidiar cu serviciile și produsele oferite de Bancă;

operațiuni nefinaciare în mandat sau comision, în special pe contul altor entități din cadrul grupului din care face parte institutia de credit, respectiv: efectuarea de operațiuni privind execuția de casă a bugetului statului în limitele mandatului primit; efecutarea de operațiuni în calitate de agent de asiguare; operațiuni în mandat privind întocmirea dosarului de leasing pentru contractele de leasing încheiate de SC BCR Leasing IFN sa și finanțate de către bancă;

operațiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile și/sau imobile aflate în proprietatea altora, dar neafectate de desfășurării activităților financiare.

Din punct de vedere operational, în cadrul băncii se disting trei zone:

Front – office în cadrul căruia se regăsesc ghișeele clasice sau virtuale. Această zonă reprezintă un punct de vânzare al serviciilor și produselor bancare, unde clienții intră în contact cu angajații băncii.

Back – office este zona din spate, „ascunsă” unde se desfășoară operațiunile de prelucrare a informațiilor din front – office .

Departamente / servicii specifice – se desfășoară activități bancare și generale pe categorii și tipuri. În cadrul acestei zone se regăsesc departamentul de marketing, resursele umane, compartimentul juridic, cardurile.

Din punct de vedere ierarhic, prezintă următoarele elemente organizatorice : adunarea generalǎ a acționarilor, consiliu, comitet, președintele și vicepreședinții, departamente și direcții funcționale relațiile dintre acestea (de autoritate, colaborare, coordonare, informare etc.), precum și atribuțiile, competențele și responsabilitǎțile. Acestea sunt redate în organigrama din Anexa 3.

Centrala Băncii Comerciale are în structura sa organizatorică trei structuri principale care asigură conducerea și administrarea BCR :

Adunarea Generală a Acționarilor

Consiliul de Supraveghere

Comitetul Executiv.

Rețeaua teritorială este reprezentată de totalitatea canalelor de distribuție – sucursale și agenții -a produselor și serviciilor către clienții săi.

Organizarea Băncii Comerciale Române este realizată astfel încât să corespundă specificului activității sale și să satisfacă nevoile clienților săi.

Pe teritoriul României structura organizatorică BCR Erste se prezintă astfel:

Centrala băncii (organizată pe direcții, servicii, birouri, compartimente funcționale);

Sucursalele județene,

Filiale (subordonate organizatoric și funcțional sucursalelor),

Agenții (subordonate sucursalelor)

Reprezentanțe.

Organigrama este redată în figura nr. 2.

Figura nr.2. Organigrama centralei BCR

ș

BCR oferă o gamă completă de produse și servicii financiare prin intermediul unei rețele formată din:

41 de centre comerciale pentru companii (clienții corporativi beneficiază de serviciile acestor centre comerciale corporative, dedicate exclusiv IMM-urilor și marilor companii) ;

561 alte unități de retail (sucursale, agenții destinate persoanelor fizice și micro-întreprinderilor) localizate în majoritatea orașelor din întreaga țară cu peste 10 000 de locuitori.

Analiza privind activitatea Băncii Comerciale Române în perioada 2008 – 2013

3.2.1. Analiza operațiunilor de activ

Activitățile operaționale ale Băncii Comerciale Române sunt organizate și gestionate individual în funcție de natura produselor și serviciilor oferite. În acest sens, activitatea băncii este structurată pe trei segmente operaționale:

Retail;

Corporate Banking;

Trezoreria și administrarea bilanțului.

Segementul Retail se adresează în principal persoanelor fizice, oferindu-le o gamă variată de produse și servicii financiare: economisire, creditare (credite de nevoi personale, credite de consum, ipoteci, etc), operațiuni cu titluri de valoare, facilități pentru transferul de fonduri, facilități pentru cardurile de credit.

În cadrul segmentului Corporate Banking Banca Comercială Română pune la dispoziția corporațiilor (în această categorie fiind încadrate întreprinderile mici și mijlocii și instituțiile publice) o gamă variată de produse și servicii finaciare:

Economisire și creditare;

Gestionarea numerarului;

Servicii de investiții bancare;

Tanzacții financiare structurate;

Consultanță pentru investiții;

Însă, preocuparea principală în cadrul acestui segment se îndreaptă spre activitatea de creditare și spre facilitățile pentru credite, depozite și conturi curente. Segmentul de corporate banking este structurat pe următoarele categorii:

Local Corporate – în această categorie fiind incluse:

– Întreprinderile mici mici și mijlocii a căror cifră de afaceri anuală este cuprinsă între 1 – 8 milioane EUR.

– Large corporate: în această categorie sunt cuprinse companiile care au cifra de afaceri anuală de minim 8 milioane EUR și maxim 50 milioane EUR.

– Municipalități

– Centre comerciale (SME) a căror cifră de afaceri este mai mica de 2 milioane EUR:

Grup corporate investment banking (GCIB) – în această categorie fiind incluși clienții:

– Real Estate, gestionați de Divizia Real Estate, dacă valoarea de finanțare a proiectului este mai mare de 3 milioane EUR pentru București și 2 milioane EUR în rețea și Centrele Comerciale (SME), dacă valoarea de finanțare a proiectului este mai mică de 3 milioane EUR pentru București și 2 milioane EUR în rețea.

– Group Large Corporate – companii care înregitrează o cifră de afaceri anuală mai mare de 50 milioane EUR.

Segmentul Trezorerie și administrarea bilanțului oferă clienților băncii servicii de investiții bancare, tranzacții valutare și tranzacții cu derivate, împrumuturi sindicalizate, tranzacții financiare structurate, emiterea de obligațiuni, instrumente financiare pentru tranzacții și investiții.

În anul 2008 volumul creditelor acordate de către Banca Comercială Română a fost de 45 027 909 RON, din care 20 623 780 RON au fost acordate persoanelor fizice. În trimestrul IV, activitatea de creditare a BCR înregistrat o scădere de aporximativ 60%, scădere datorată noilor reglementări privind activitatea de creditare impuse de Banca Națională Română. Prin aceste reglementări a fost elimintă creditarea în franci elvețieni, iar dobânzile la creditele în lei și valută au crescut cu 2 pană la 7 puncte.

În anul 2009, cu toate că, cota de piață a Băncii Comerciale Române a crescut cu 0,5%, volumul creditelor acordate a crescut cu doar 2,4%, de aproximativ 10 ori mai mic decât în anul 2008. Creșterea cotei de piață a fost generată de creșterea cu 15,2% a creditelor corporate, în timp ce creditarea retail a înregitrat o scădere de 6,9% datorită descreșterii accentuate a cererii de creditare. Ponderea creditelor retail în anul 2009 a fost de 48,5%, iar cea a creditelor corporate a fost de 51,5%. În ceea ce privește valuta în care au fost acordate, 42,5% din credite au fost acordate în lei.

Condițiile dificile de piață care s-au menținut în România și-au pus amprenta pe activitatea de creditare a BCR în anul 2010. Ca și în anul precedent, creditarea retail a înregistrat o scădere de 7,3%, această scădere având corespondent în scăderea veniturilor populatiei.

În schimb pe linia creditării corporate banking și în anul 2010 se înregistrează o creștere a 15,6%, datorită furnizării capitalului de lucru companiilor și finanțarea întrepirnderilor din sectorul public, cota de piață crescând cu 1,2% pe acest segment.

Creditele corporate reprezintă 57% din totalul creditelor, în timp ce creditele retail reprezintă 43%.

În anul 2010, ponderea creditelor în lei a fost de 39,3%, ceea ce situează BCR peste media pieței.

În anul 2011 BCR a rămas lider de piață în ceea ce privește creditarea, continuând extinderea creditării către sectoarele productive ale economiei, creditarea corporate înregistrând și în acest an o creștere față de anul precedent. Ponderea creditelor corporate în totalul creditelor acordate de BCR în anul 2011 a fost de 58,61%.

Spre deosebire de anii precedenți, se înregistrează o creștere și în sectorul creditării retail, mai ales în trimestrul al treilea. Totuși cererea de creditare pe acest sector rămâne la un nivel scăzut și s-a axat în principal pe refinanțarea creditelor și pe creditele din cadrul programului „Prima casa”, BCR fiind lideră de piață pentru acest program.

Datorită menținerii condițiilor economice dificile, volumul creditelor acordate de către BCR în anul 2012 a ramăs relativ stabil, astfel dacă la finalul anului 2011 a fost de 51.110 mild. lei la sfârșitul anului 2012 acesta a fost de 51.551 mild. lei.

MII RON –

Tabel nr. 3: Evoluția creditelor acordate de BCR în perioada 2012 – 2012

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Grafic nr. 1 – Evoluția creditelor acordate de BCR în perioada 2008 – 2012

Tabel nr. 4: Analiza acordării creditelor pe sectoare economice

Analiza creditelor neperfomate în perioada 2008 – 2013

La 31 decembrie 2008, creditele neperformante (NPL) înregistrau valoarea de 198.898 mii RON, reprezentând 4,4% din totalul creditelor acordate de BCR, o valoare sensibil mai ridicată fiind pe sectorul de retail.

Pe parcursul anului 2009 creditele neperformante au crescut, în special cele de retail, ajungând la 9,8% din totalul creditelor, creștere care s-a încadrat în limitele preconizate având în vedere criza economică. Gradul de acoperire a creditelor performate în anul 2009 se situa la valoarea de 122%, însă au crescut cheltuielile cu provizioanele de risc de credit la 2.282,40 milioane RON.

Ritmul formării creditelor neperformante, față de anul 2009, a încetinit în anul 2010, menținându-se la un nivel destul de ridicat. Creditele neperformante chiar dacă au înregistrat o creștere de 3% se situează la un nivel de gestionare corespunzător, având o rată de acoperire de 127,4%.

La finalul anului 2011, 16% din creditele acordate de Banca Comercială Română erau neperformate, înregistrându-se o creștere semnificativă pe linia creditelor coporate, intreprinderile mici și mijlocii confruntându-se cu lipsa lichidităților, iar unele corporații mari intrând în incapacite de plată. În schimb pe segmentul de retail rata creditelor neperformante a rămas relativ la același nivel, datorită acordării foarte reduse de noi credite.

Rata creditelor neperformante la finalul anului 2012 era de 19,2% din totalul creditelor, în creștere față de aceeași perioadă a anului 2011, însă rata de acoperire a acestora a crescut la 58,6% față de 50,6% în anul 2011.

La 31 decembrie 2013 rata creditelor neperformante a ajuns la 29,6%, aceasta însemnând că mai mult de un sfert din creditele acordate de BCR erau neperformante. Datorită acestei situații cheltuielile cu provizioanele de risc au ajuns la nivelul de 1,63 miliarde lei, în schimb rata de acoperire a crecut de la 58,6% la 63,4%.

Tabel nr. 5: Evoluția creditelor neperformatente în perioada 2008 – 2012

Tabel nr.6: Evoluția creditelor neperformante pe segmentul corporate banking

Tabel nr. 7: Evoluția creditelor neperformante pe segmentul retail

3.2.2. Analiza operațiunilor de pasiv

Principala sursă de finanțare a Băncii Comerciale Române o constituie depozitele atrase de la clienții băncii.

Depozitele atrase de la clienți la data de 31 decembrie 2008 se situau la nivelul de 33,24 miliarde de RON, din care 25,09 miliarde Ron erau atrase de la persoane fizice.

În anul 2009 depozitele atrase de la clienți au crescut cu 7,4% ajungând la 35,82 miliarde de RON, în timp ce la sfârșitul anului 2010 soldul depozitelor constituite la BCR a crescut cu 1,46 miliarde RON.

În anul 2011 depozitele atrase de la persoanele fizice și juridce s-au menținut relativ la același nivel ca al anului 2010, însă la finele anului 2012 acestea s-au diminuat cu 1,6% față de anul 2011.

Tabel nr. 8: Evoluția depozitelor atrase de Banca Comercială Română

3.2.3. Analiza rezultatelor Băncii Comerciale Române

Analiza rezultatelor obținute de BCR se poate face utilizând următorii indicatori financiri:

Rezultatul operațional;

Veniturile operaționale;

Cheltuielile operaționale;

Profit/pierdere.

Rezultatul operațional se determină ca diferență între veniturile operaționale și cheltuielile generale administrative.

În structura veniturilor operaționale sunt incluse veniturile nete din dobânzi, veniturile nete din comisioane, veniturile nete din activitatea de tranzacționare.

Cheltuielile operaționale cuprind cheltuielile de personal, cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe și cheltuielile administrative.

În ceea ce privește rezultatul operațional în anul 2009, acesta înregistrează o creștere cu 32,1% în raport cu anul 2008 (792,5 milioane RON), ajungând la 3265,1 milioane RON. Această creștere a fost generată de nivelul foarte ridicat al veniturilor operaționale, îndeosebi a veniturilor nete din dobânzi care au înregistrat în creștere cu 26%.

Rezultatul operațional obținut de Banca Comercială Română în anul 2010 înregistrează o scădere cu 12,5% față de anul 2009 fiind de 2853,4 milioane RON, datorită scăderii considerabile a veniturilor operaționale. Trendul descendent s-a menținut și în anul 2011, când rezultatul operațional a fost în scădere cu 14,6% având valoarea de 2437,1 milioane RON.

În anul 2012 rezultatul oprațional al BCR s-a menținut relativ stabil, înregistrând o scădere de doar 3,3%.

– milioane RON –

Tabel nr. 9: Evoluția rezultatelor operaționale

Veniturile operaționale se situează la sfârșitul anului 2009 la 4970,1 milioane lei, în creștere cu 18% față de anul precedent. Nu aceeași situație se menține și în anul 2010, când, datorită condițiilor economice dificile, ca urmare a diminuării ratelor dobânzii, a nivelului redus al cererilor de credite și al volumului mic de afaceri, veniturile nete din dobânti, veniturile nete din comisioane și speze și veniturile nete din tranzacționare înregistrează o scădere cu 444,9 milioane lei (9%). Și în anul 2011, veniturile operaționale au continuat să scadă ajungând la nivelul de 4134,3 milioane lei.

În anul 2012 veniturile operaționale s-au diminuat cu 2,2%, de la 4132,7 milioane RON la 4040,5 milioane RON.

– milioane RON –

Tabel nr. 10: Evoluția veniturilor operaționale

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Grafic nr. 2: Evoluția veniturilor operaționale

În ceea ce privește cheltuielile operaționale, acestea se mențin la un nivel relativ constant, fluctuații mai semnificative înregitrându-se în anul 2009 când au scăzut cu 2% față de anul 2008 – 34,8 milioane RON și în anul 2010 când diminuarea a fost de 36,8 milioane RON. Această situație se datorează reducerii cheltuielilor cu personalul.

– milioane RON –

Tabel nr. 11: Evoluția cheltuielilor operaționale

Efectele crizei economice au fost resimțite de BCR începând cu trimetrul IV al anului 2008. Situația a continuat să se înrăutățească, iar la sfârșitului exercițiului financiar 2009 profitul net înregistrat a fost cu 43% mai mic decât cel din anul 2008. Principala cauză o reprezintă creșterea cu 263% a cheltuielilor cu provizioanle de risc ajungând de la 628,6 miloane RON la 2282,4 milioane RON. O altă cauză o reprezintă și scăderea veniturilor din comisioane (22,6%) datorită lipsei de cereri de creditare.

Situația continuă să se deprecieze și pe parcursul anului 2010, profitul net înregistrat la finele anului 2010 fiind de 465,0 milioane RON în scădere cu 46,7% față de perioada precedentă. Cheltuielile cu provizioanele de risc privind activitatea de creditare s-au menținut la un nivel ridicat – 1997,7 milioane lei RON.

Profitul obținut de BCR la finalul exercițiului financiar 2011 a fost doar de 68,4 milioane lei în scădere cu 85,3% față de anul 2010, cheltuielile cu provizioanele de risc înregistrând în această perioadă o majorare cu 46%, atingând nivelul de 2154,9 milioane RON.

Datorită faptului că rata creditelor neperformate la finalul anului 2012 era de 19,2% și a diminuării veniturilor nete din dobânzi, BCR a încheitat anul 2012 cu o pierdere de 1229,6 milioane RON. Cheltuielile cu provizioanele de risc aferente anului 2012 au fost de 3625,9 în creștere cu 68,3%.

– milioane RON –

Tabel nr. 12: Evoluția profitului înregistrat de BCR

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Grafic nr. 3: Evoluția provizioanelor de risc

În primele trei trimestre ale anului 2013, BCR înregistrează o îmbunătățire semnificativă a rezultatelor financiare. Rezultatul operațional se situează la 1.870,6 milioane RON, în creștere cu 2,6% față de 1.823,8 milioane RON față de aceeași perioadă a anului 2012. Aceasta se datorează scăderii cheltuielilor operaționale cu 5,2%, ajungând la valoarea de 1.123,8 milioane RON de la 1.184.8 milioane RON cât au fost la finele lunii septembrie 2012.

În schmib veniturile operaționale pe primele trei trimestre a anului 2013 au înregistrat o diminuare ușoară cu 0,5% , fiind de 2.994,4 milioane RON. Față de aceeași perioadă a anului 2012, venitul net din dobânzi se menține relativ la același nivel, înregitrând o creștere de doar 0,1% – 2.141,7 milioane RON. O creștere importantă o înregistrează veniturile din speze și comisioane de la 476,4 milioane RON la 515,4 milioane RON, reprezentând o creștere cu 8,2%. În schimb, venitul net din tranzacționare scad la 337,3 milioane RON de la 393,0 milioane RON (14,2%).

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Grafic nr. 4: Structura venitului operaținal ianuarie – septembrie 2013

Profitul net înregistrat în balanța băncii la sfârșitul lunii septembrie 2013 a fost de 559,8 milioane RON în creștere față de – 762,5 milioane RON din primele trei trimestre ale anului 2012. La obținerea acestui rezultat o contribuție importantă a avut-o scăderea cu 37,9% a costurilor cu provizionele de risc, acestea totalizând 1636,1 milioane lei în perioada ianuarie – septembrie 2013.

Rata creditelor neperformante (NPL) a ajuns la 29,6% din totalul creditelor acordate, iar rata de acoperire era de 63,4%.

CONCLUZII

Băncile care gestionează toate operațiunile monetare la nivel macroeconomic, constitue un domeniu vital al economiei, implicându-se direct în perimetrul afacerilor economice care necesită investiții mari de capital bănesc.

Structura sistemului bancar înainte de 1990 era, în mare măsură, similară cu cea a celorlalte economii din Europa Centrală și de Est, totuși, în anumite privințe, era mai rigidă și a avut un rol pasiv în economie.

După 1990 s-a acționat consecvent pentru reformarea sistemului bancar românesc, apreciat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul că resimte cel mai puternic șocurile induse în economie. Deși a fost afectat de falimentul câtorva bănci private, totuși sistemul bancar a dovedit în ultimile decenii cea mai bună evoluție, prestația Băncii Naționale influențând hotărâtor evoluția băncilor comerciale.

Reforma sistemului bancar a început în 1991, prin crearea unui sistem pe două nivele, în care Banca Națională a României își pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR a Băncii Comerciale Române) și domeniul se deschide noilor operatori bancari. Situația a fost favorizată de prezența în sistemul bancar românesc a unor bănci străine alături de băncile cu capital mixt roman-străin.

Reglementările cheie în domeniul bancar, adoptate în perioada tranziției postcomuniste au țintit:

-cerințele de capital minim stabilit de BNR;

-reglementările prudențiale cum ar fi: reguli specifice pentru clasificări de credite, maximul împrumutului pentru un client etc.

-sistemele de plată;

-cerințele de rezerve minime obligatorii;

O importantă relizare în domeniul sistemului bancar o constitue înființarea sistemului de decontări intrebancare prin Sistemul Electronic de Plăți (SEP). Modernizarea sistemelor electronic de plăți permite interconectarea cu sistemul european TARGET și totodată conduce la diminuarea timpilor de decontare, la creșterea siguranței sistemului și de reducere a costurilor de operare. Informatizarea tranzacților bancare a schimbat fundamental procesarea informațiilor și modul de realizare a actului decizional.

Managementul bancar are acces la mai multe informații, datele pot fi prelucrate mai repede, se pot urmări indicatorii cheie ai activității băncilor într-un mod care nu era posibil în trecut, se pot analiza în mod complex problemele care privesc tehnologia deciziei.

Sistemele informatice dezvoltate în întregul sector românesc contribuie la sporirea operativității și la creșterea substanțială a randamentului activității bancare.

Pe baza sistemelor informatice s-au introdus noi sisteme de tranzacții bancare, încasări și plăți.

Managementul unei societăți bancare reprezintă procesul de conducere și administrare a acesteia cu o informatică performantă pentru utilizarea resurselor de care dispune în scopul maximizării obiectivelor organiziționale șidepășirii limitelor provenite din mediul extern.

Managementul activelor și pasivelor bancare costă, pentru o bancă, în determinarea unei situații ideale exprimate prin dimensiune și structură.

Optimizarea managementului colateral al operațiunilor active și pasive implică o valorificare superioară a resurselor mobilizate de bancă prin angajarea unor operații active aducătoare de profit.

Promovarea cu succes a noilor proiecte privind evoluția sistemului bancar, trebuie să devină o realitate eficientă și pe baza rezultatelor acestor proiecte, să îndeplinim cu succes exigențele de integrare și armonizare a dezvoltării economiei și finanțelor României cu modelele, europene.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI:

Basno, Cezar, Dardac, N., Monedă și credit , Ed.Didactică și Pedagogică, București, 2003

Basno, Cezar, Dardac, N., Operațiuni bancare și tehnici de plată, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003

Bostan, Ionel, Sistemul bancar, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010

Căpraru, Bogdan, Activitatea bancară, Editura C.H. Beck, București, 2010

Cocriș, Vasile, Stoica, Ovidiu ș.s., Monedă și credit, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 2008

Cocriș,Vasile, Chirleșan, Dan, Economie bancară, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 2009

Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Management bancar și analiza de risc în activitatea de creditare, Ed.Univ.Al.I.Cuza , Iași, 2009

Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Tehnica operațiunilor bancare: repere teoretice și studiu monografic, Editura Universității “Al.I.Cuza”, Iași , 2006

Dănilă, Nicolae, Privatizarea băncilor, Editura Economică, București, 2000

Hețeș-Gavra, Iosif, Organizarea și operațiunile băncilor, Ed.Orizonturi Universitare, Timișoara, 2003

Kirițescu, Costin C., Istoria paralelă unei țări și a băncii centrale, Editura Enciclopedia, București, 2001

Kirițescu, Costin C., Lumea în care și-a croit drumul BNR, Editura Enciclopedia, București, 2001

Lăzărescu, Vasile, Băncile comerciale în economia de piață din România, Editura Agora, Bacău, 1998,

Pecican, Eugen Ștefan, Piața valutară, bănci și econometrie, Editura Economică, București, 2000

Pintea, Alexandru, Ruscanu, Gheorghi, Băncile în economia românească, Editura Economică, București 1995

Slăvescu,Victor, Tratat de bancă, vol. I , București, Editura Cartea Românească, 1930

Spulbăr, Cristi, Roxana, Nanu Oana Berceanu, Sisteme bancare comparate, Editura Sitech, Craiova, 2005

Trenca, I., Metode și tehnici bancare, Ed.Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003

ALTE PUBLICAȚII

Actul constitutiv al Băncii Comerciale Române

Rapoarte anuale BCR

LEGISLAȚIE

*** – Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale,M. Of. nr.126-127/17 nov.1990

*** – OUG 99/2006, Ordonanță de urgență privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului ,publicată în M. Of. nr. 1027/27 dec. 2006

*** – Legea nr.58/1998- privind activitatea bancară, republicată, M.Of. nr.78/24.01.2005

SITE-URI WEB

www.bcr.ro

www.bnr.ro

www.vreaucredit.ro/informatii-banci/sucursale-bcr-B3J0O0

ANEXA 1.ORGANIZAREA UNITĂȚII BANCARE LA NIVEL CENTRAL

ANEXA 2. OGANIGRAMĂ SUCURSALĂ BANCARĂ

ANEXA 3. ORGANIGRAMA BCR LA NIVEL CENTRAL

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI:

Basno, Cezar, Dardac, N., Monedă și credit , Ed.Didactică și Pedagogică, București, 2003

Basno, Cezar, Dardac, N., Operațiuni bancare și tehnici de plată, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003

Bostan, Ionel, Sistemul bancar, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010

Căpraru, Bogdan, Activitatea bancară, Editura C.H. Beck, București, 2010

Cocriș, Vasile, Stoica, Ovidiu ș.s., Monedă și credit, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 2008

Cocriș,Vasile, Chirleșan, Dan, Economie bancară, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 2009

Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Management bancar și analiza de risc în activitatea de creditare, Ed.Univ.Al.I.Cuza , Iași, 2009

Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Tehnica operațiunilor bancare: repere teoretice și studiu monografic, Editura Universității “Al.I.Cuza”, Iași , 2006

Dănilă, Nicolae, Privatizarea băncilor, Editura Economică, București, 2000

Hețeș-Gavra, Iosif, Organizarea și operațiunile băncilor, Ed.Orizonturi Universitare, Timișoara, 2003

Kirițescu, Costin C., Istoria paralelă unei țări și a băncii centrale, Editura Enciclopedia, București, 2001

Kirițescu, Costin C., Lumea în care și-a croit drumul BNR, Editura Enciclopedia, București, 2001

Lăzărescu, Vasile, Băncile comerciale în economia de piață din România, Editura Agora, Bacău, 1998,

Pecican, Eugen Ștefan, Piața valutară, bănci și econometrie, Editura Economică, București, 2000

Pintea, Alexandru, Ruscanu, Gheorghi, Băncile în economia românească, Editura Economică, București 1995

Slăvescu,Victor, Tratat de bancă, vol. I , București, Editura Cartea Românească, 1930

Spulbăr, Cristi, Roxana, Nanu Oana Berceanu, Sisteme bancare comparate, Editura Sitech, Craiova, 2005

Trenca, I., Metode și tehnici bancare, Ed.Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003

ALTE PUBLICAȚII

Actul constitutiv al Băncii Comerciale Române

Rapoarte anuale BCR

LEGISLAȚIE

*** – Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale,M. Of. nr.126-127/17 nov.1990

*** – OUG 99/2006, Ordonanță de urgență privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului ,publicată în M. Of. nr. 1027/27 dec. 2006

*** – Legea nr.58/1998- privind activitatea bancară, republicată, M.Of. nr.78/24.01.2005

SITE-URI WEB

www.bcr.ro

www.bnr.ro

www.vreaucredit.ro/informatii-banci/sucursale-bcr-B3J0O0

ANEXA 1.ORGANIZAREA UNITĂȚII BANCARE LA NIVEL CENTRAL

ANEXA 2. OGANIGRAMĂ SUCURSALĂ BANCARĂ

ANEXA 3. ORGANIGRAMA BCR LA NIVEL CENTRAL