Structura Normei Juridice
INTRODUCERE
O persoană își duce existența într-un sistem de relații cu celelalte persoane, relații care se caracterizează prin ample interacțiuni, interdependențe, cu alte cuvinte, își duce existența în cadrul vieții sociale. Viața socială este compusă din toate fenomenele care apare între oameni, în oricare moment al existenței lor.
Acțiunile și relațiile indivizilor în societate generează societatea, iar relațiile sociale instituționalizate, obiectivate, devin apoi forțe modelatoare ale determinațiilor calitative ale indivizilor.
Activității umane îi sunt specifice o multitudine de dimensiuni, iar din punctul de vedere al domeniului juridic, cea mai importantă este dimensiunea normativă. Această dimensiune impune individului un anumit model de comportament, respectiv politic, etic, religios, în conformitate cu anumite valori sociale.
În ceea ce privește conduita unui individ, aceasta poate fi descrisă drept o secvență de atitudini pragmatice, active sau pasive, ca excepții ale unor operații sau programe și ca așteptări sau abțineri în alte circumstanțe.
Ca urmare, acțiunea umană implică respectarea anumitor norme, normarea acestei acțiuni, subordonarea ei anumitor scopuri și interese potrivit unui sistem de principii și criterii. Definind și evaluând tipurile de acțiuni și comportament dintr-o societate, dreptul și normativitatea juridică au un caracter imperativ, stabilind ceea ce trebuie să facă indivizii angajați în anumite acțiuni sociale, ceea ce pot să facă sau ceea ce nu trebuie să facă.
Astfel, dreptul nu poate exista în afara societății și nicio societate nu poate să funcționeze normal în absența dreptului. Ca urmare, în orice societate există un corp sau un ansamblu, mai mult sau mai puțin formalizat, articulat și ierarhizat, de norme, reguli, obligații și practici sociale care reglementează normativ acțiunile, relațiile și comportamentele individuale sau sociale. Ceea ce caracterizează un grup de indivizi nu este religia sau tehnicile sale, ci dreptul său.
Reprezentând propoziții prospective, universale, în care este subsumat particularul și prin care este reglementată conduita oamenilor, într-un sistem de acțiune dat, normele juridice apar ca factori circumstanțiali acțiunii și care influențează atitudinile și deciziile, scopurile și aspirațiile acestora.
Astfel, lucrarea de față își propune realizarea unei analize a structurii normei juridice, atât internă cât și externă.
Ca urmare, capitolul I la prezenta lucrare constă într-o prezentare a unor noțiuni generale referitoare la norma juridică, respectiv: definiția, caracteristicile, locul acesteia în ansamblul normelor sociale, clasificarea și eficiența normelor juridice.
Capitolul II din lucrarea de față își propune o analiză a structurii logico-juridice, interne, a normei de drept, respectiv: noțiune, ipoteză, dispoziție, sancțiune.
În capitolul III la prezenta lucrare va fi analizată structura tehnico-legislativă, externă, a normei juridice, respectiv noțiunea și trăsăturile acesteia.
CAPITOLUL I
Norma juridică – noțiuni generale
1.1 Definiție și caracteristici
Norma juridică, norma de drept sau regula de drept, conform terminologiei utilizate în doctrina de specialitate, constituie elementul primar al oricărui sistem de drept. Potrivit autorilor de specialitate, aceasta poate fi considerată ultimul element din care este alcătuit un edificiu de drept, la baza ei stând întregul labirint juridic.
De asemenea, normele juridice sunt grupate în instituții de drept, instituțiile în ramuri și ramurile în părți ale sistemului, respectiv dreptul public și dreptul privat.
Ca urmare a celor expuse mai sus, norma juridică constituie una din categoriile centrale ale dreptului și prin analiza acesteia, astfel cum au afirmat doctrinarii, se pătrunde în inima și spiritul dreptului, acesta neputând fi înțeles decât prin analiza părților sale componente, mai precis a elementelor din care este compus.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „normă” desemnează o regulă adresată comportamentului uman, implicând în chiar conținutul său o anume precizie, o anumită stabilitate și obligativitate.
Norma juridică poate fi considerată acea normă socială care corespunde prescripțiilor destinate să ordoneze relațiile sociale, impunând comportamente determinate, a căror respectare este asigurată prin autoritatea publică.
În literatura juridică internațională și națională, conceptul de normă juridică a cunoscut numeroase definiții formulate expres, pe baza trăsăturilor sale distinctive, în comparație cu celelalte norme sociale. Vom reda în cele ce urmează câteva definiții pe care le considerăm semnificative.
În concepția lui Jean Masquelin – conform definiției celei mai generale și mai obiective – norma juridică este orice percept investit cu forță obligatorie și care are drept obiect, și nu doar rezultat, crearea de drepturi și, corelativ, obligații, care sunt modurile de creare a acestui percept, puterea sa și destinatarii săi.
Unii autori, în definirea normei juridice, pun un accent mai mare pe una sau alta dintre caracteristicile sale, dar, însă, fără a le neglija pe celelalte. Astfel Ion Rosetti-Bălănescu, Ovidiu Sachelarie și Nicolae G. Nedelcu definesc norma juridică, legea, în general, ca fiind „o regulă obligatorie, generală, permanentă, edictată de către autoritatea publică învestită cu puterea legiuitoare și sancționată prin forța publică”. În definiția normei juridice formulată de cei trei autori este inclusă trăsătura de permanență, respectiv „în sensul că are drept scop să se aplice la o sumă nedeterminată de acte analoage”.
Profesorii Ioan Ceterchi și Ion Craiovan subliniază faptul că norma juridică este „asigurată în aplicarea ei datorită conștiinței cetățenilor”, precizând că, la nevoie, se recurge la „forța coercitivă a statului”. De asemenea, în opinia acelorași doctrinari, norma juridică este „un element constitutiv al dreptului, o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta”.
În lucrările de specialitate ale profesorului Nicolae Popa este pus accentul pe scopul
normei juridice, și anume „acela de a asigura ordinea socială”. De asemenea, norma de drept urmărește asigurarea securității esențiale relațiilor sociale, precum și armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiutor.
În opinia profesorului Gheorghe Mihai, „norma juridică este o regulă socială de ordonare a conviețuirii și colaborării oamenilor liberi prin natura lor, prin uniformizarea obligatorie a comportamentelor și a relațiilor intersubiectuale, pentru realizarea căreia societatea poate să-i constrângă direct sau indirect pe titulari să se manifeste într-un anumit fel, printr-un sistem organizat de coerciție exterioară, mai mult sau mai puțin intens”.
În literatura juridică străină, cea franceză în special, dar și în lucrările de specialitate românești, nu există o consecvență cu privire la trăsăturile caracteristice ale normei juridice. Elementul constant este acela de „regulă de conduită umană”. Aceasta însă nu este o caracteristică ci este genul proxim care cuprinde și alte asemenea reguli, precum cele de morală, politice, religioase. Caracteristicile privesc diferența specifică, conținutul propriu al conceptului de normă juridică.
Astfel, din definițile expuse mai sus, rezultă faptul că norma juridică se distinge printr-o serie de caracteristici, și anume:
generalitatea – aceasta este o caracteristică comună tuturor normelor sociale, nu doar normelor juridice și se manifestă prin faptul că regula de conduită prescrisă este tipică, se aplică la un număr nelimitat de cazuri și este impersonală. O normă juridică este generală, atât prin raportare la subiect, cât și prin raportare la ocazie. Generalitatea referitoare la subiect este reflectată prin necesitatea de a asigura egalitatea în fața legii a tuturor membrilor societății, egalul lor tratament din partea legii. Generalitatea în raport cu ocazia se referă la faptul că dacă ocazia se produce se aplică regula prestabilită. Ca urmare, în toate ocaziile descrise de normă se aplică conduita prescrisă.
caracterul statal – astfel, fenomenul juridic nu poate fi separat de cel statal, și invers. O regulă de conduită devine normă juridică în măsura în care substanța ei este voința statală, adică provine de la autoritatea publică. Ca urmare, statul dă juridicitatea regulei sociale și o distinge net de celelalte reguli sociale de conduită.
Caracterul statal al regulilor de drept este dat în primul rând de faptul că ele sunt elaborate de către stat, prin procesul de legiferare în special. În acest caz, substanța lor o constituie voința organului competent a le elabora și, ca urmare, sunt opera acestuia.
Există situația în care unele reguli sociale pot fi recunoscute și validate de către stat, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu anumite uzanțe, obiceiuri dar nefiind vorba de normele cutumiare, întrucât acestea sunt deja reguli de drept. Ca urmare, ele nu sunt create de către organele competente ci numai recunoscute de acestea, fapt care le schimbă substanța. În dreptul internațional contemporan este întâlnită situația în care un stat acceptă unele dispoziții externe, fie ele norme de drept internațional sau simple recomandări, acte cu caracter politic.
Așadar, o regulă de conduită socială poate deveni voință de stat, și implicit normă juridică, prin elaborarea ei de către organul competent, prin recunoaștere și validare sau prin acceptarea ei, ceea ce implică și validarea.
impersonalitatea – această trăsătură a normei juridice este strâns legată de generalitate, în sensul că norma nu se adresează în mod direct unui anume subiect de drept, ea nefiind personalizată. Există situații în care norma juridică se adresează unor organe precum președintele statului, avocatul poporului, primul-ministru. În aceste cazuri ea rămâne tot impersonală deoarece nu vizează persoana care deține la un moment dat una din aceste funcții sau demnități, ci instistuția președintelui, avocatului poporului. De asemenea, impersonalitatea se referă nu doar la persoana care reprezintă instituția ci și la ceilalți membri ai societății care trebuie să respecte regulile emise cu privire la aceasta.
caracterul coercitiv – în ceea ce privește normele juridice, acesta îmbracă forma răspunderii juridice. Mijloacele de realizare a constrângerii sunt multiple și aparți administrației și justitției, în special, ca de exemplu: procurorul, judecătorul, polițistul. Caracterul coercitiv este inerent normei juridice și care, alături de substanșa sa statală, o individualizează cel mai bine în câmpul social normativ și o deosebește în special de norma morală.
obligativitatea – deoarece normele juridice au ca și principal obiectiv stabilirea în societate a unei anumite ordini de drept, în mod necesar acestea trebuie să aibă un caracter obligatoriu, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, pentru a exista certitudinea că în societate va fi instaurată ordinea socială dorită de legiuitor. Ca urmare, normele juridice asigură trecerea de la indicativ la imperativ, respectiv de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie. De asemenea, în doctrina internațională s-a conturat ideea conform căreia, fără acest caracter obligatoriu, imperativ, norma juridică și-ar pierde însăși sensul existenței sale ca normă socială distinctă, în multitudinea și varietatea normelor sociale.
norma juridică reprezintă o regulă socială de comportament – ca urmare, norma privește relațiile sociale, ea se referă la relațiile dintre membrii societății și nu la elementul material și nici la propria persoană. Astfel, atitudinea față de ceilalți membri ai societății constituie obiectul de reglementare al normei juridice. De asemenea, normele juridice sunt reguli prestabilite de comportament. Cu ajutorul normelor juridice, conduita umană este canalizată și introdusă în anumite tipare, astfel încât orice persoană aflată în situația descrisă de normă trebuie să se comporte așa cum stru. În aceste cazuri ea rămâne tot impersonală deoarece nu vizează persoana care deține la un moment dat una din aceste funcții sau demnități, ci instistuția președintelui, avocatului poporului. De asemenea, impersonalitatea se referă nu doar la persoana care reprezintă instituția ci și la ceilalți membri ai societății care trebuie să respecte regulile emise cu privire la aceasta.
caracterul coercitiv – în ceea ce privește normele juridice, acesta îmbracă forma răspunderii juridice. Mijloacele de realizare a constrângerii sunt multiple și aparți administrației și justitției, în special, ca de exemplu: procurorul, judecătorul, polițistul. Caracterul coercitiv este inerent normei juridice și care, alături de substanșa sa statală, o individualizează cel mai bine în câmpul social normativ și o deosebește în special de norma morală.
obligativitatea – deoarece normele juridice au ca și principal obiectiv stabilirea în societate a unei anumite ordini de drept, în mod necesar acestea trebuie să aibă un caracter obligatoriu, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, pentru a exista certitudinea că în societate va fi instaurată ordinea socială dorită de legiuitor. Ca urmare, normele juridice asigură trecerea de la indicativ la imperativ, respectiv de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie. De asemenea, în doctrina internațională s-a conturat ideea conform căreia, fără acest caracter obligatoriu, imperativ, norma juridică și-ar pierde însăși sensul existenței sale ca normă socială distinctă, în multitudinea și varietatea normelor sociale.
norma juridică reprezintă o regulă socială de comportament – ca urmare, norma privește relațiile sociale, ea se referă la relațiile dintre membrii societății și nu la elementul material și nici la propria persoană. Astfel, atitudinea față de ceilalți membri ai societății constituie obiectul de reglementare al normei juridice. De asemenea, normele juridice sunt reguli prestabilite de comportament. Cu ajutorul normelor juridice, conduita umană este canalizată și introdusă în anumite tipare, astfel încât orice persoană aflată în situația descrisă de normă trebuie să se comporte așa cum dispune norma.
specialitatea – această caracteristică este, de asemenea, legată de generalitatea normei, respectiv de păstrarea generalității chiar și în cazul în care se referă la un grup social cu caracterstici comune, ca de exemplu: apatrizi, funcționari, șomeri.
Astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, pentru a înțelege trăsăturile caracteristice și structura normei juridice este necesar să se stabilească faptul că aceasta conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect generic, respectiv ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se permite, i se recomandă sau este stimulat să facă, între anumite limite, conform dictonului latin: Legis virtus haec est imperare, vetare, permittere, punire.
1.2 Locul normei juridice în ansamblul normelor sociale
Dintre definițiile date normei sociale în literatura de specialitate, o considerăm semnificativă pe cea conform căreia norma socială este „o propoziție prospectivă, o propoziție universală, în care se subsumează particularul și prin care se reglementează conduita oamenilor într-un sistem de acțiune dat”.
Astfel, normele care se adresează comportamentului oamenilor, în raporturile dintre ei, sunt norme sociale. Acestea pot fi, la rândul lor, norme de drept, norme morale, religioase, politice, în funcție de domeniul relațiilor sociale pe care le vizează, de izvorul lor, de originea lor, de finalitățile acestora.
Norma socială – cea juridică, morală, religioasă – are drept obiectiv individul uman. Totodată, norma juridică este axată prioritar pe individul-subiect de drept în societate în următoarele direcții:
individul-subiect de drept și bunurile materiale și spirituale (proprietatea, posesia, demnitatea, onoarea);
individul-subiect de drept și obligațiile sale contractuale de orice fel;
individul și familia;
individul-subiect de drept și statul;
soluționarea (stingerea) conflictelor între interese individuale, între interese individuale și generale, prin care sunt cernute valorile
În toate cazurile de mai sus, accentul este pus pe individ, titular de drepturi și obligații, în multitudinea raporturilor sale.
În literatura de specialitate s-a conturat o clasă de definiții în care este subliniat aspectul sociologic al normei juridice. De exemplu, conform unei definiții, norma juridică este acea „regulă de conduită prescrisă, generală, impersonală, repetabilă, comandament al puterii publice, a cărei respectare este obligatorie”. În realitate, este greu de conceput o regulă altfel decât prescrisă, obligația de a o respecta este conținută în însuși caracterul ei prescriptiv care, altfel, e lipsit de sens, iar repetabilitatea este cuprinsă în generalitate.
În doctrină s-a exprimat punctul de vedere conform căruia se pot analiza tehnic normele juridice, făcând abstracție metodologic de corelațiile lor ordonatoare cu celelalte norme sociale – cele morale, religioase – însă, din faptul că aceste norme juridice asimilează și dau formă proprie nu doar valorilor nonjuridice ci și unor norme nonjuridice, rezultă statutul lor practic în ordinea normativă generală a societăților.
Fiind un subsistem al sistemului normativ social, sistemul normativ juridic este alcătuit dintr-un tip anume de norme sociale, respectiv din norme juridice, celelalte sisteme de norme sociale – obiceiurile, religia, morala – fiind alcătuite din norme nonjuridice. Ca urmare, sistemul normelor juridice este particularizat de anumite criterii, în raport cu celelalte sisteme de norme sociale, și anume:
proveniența – în acest sens, norma juridică provine de la o autoritate publică care a fost învestită în acest scop, particularitate ce nu se găsește la celelalte norme sociale.
modul de sancționare al nerespectării normei – în sesnul că sistemul sancționator exterior este specific doar normei juridice, în spatele căruia se stă forța coercitivă a statului.
distincția între prescripție și comportament – se referă la faptul că norma juridică rezistă chiar și în cazul încălcărilor difuze sau total generalizate ale acestora. Distinct de celelalte norme sociale, ca de exemplu cele morale, religioase, norma juridică are capacitatea de a prescrie comportamente noi, în sensul de a schimba comportamentul anterior al destinatarului, fie prin inhibiția comportamentelor noi pe care destinatarul le-ar putea avea.
Ca urmare a particularităților expuse mai sus, în literatura de specialitate s-a afirmat faptul că celelalte tipuri de norme sociale constituie factori de conservare și de integrare și elemente de identificare sau autoidentificare compunând colectivitatea socială, cu un anumit caracter de autonomie pentru destinatarii normei considerate, normele juridice evidențiază diversitatea grupurilor care compun colectivitatea socială și capacitatea de transformare.
Normele juridice, ca și cele morale, ca și cele religioase, impun conduite-tip pentru subiecți generici în formă generală și abstractă; ele constituie liantul social care ține societatea în coeziune, în societățile tradiționale mici, totalitatea lor era susținută și aplicată de comunitate, în societățile etatice responsabilitatea elaborării și aplicării normelor juridice revine statului – autoritatea politică supremă.
Trăsăturile generale, aceleași pentru orice specie de norme sociale, se întrepătrund cu trăsăturile proprii normelor juridice; respectiv: generalitatea, impersonalitatea, volitivitatea, obligativitatea, intersubiectivitatea, ierarhizarea, publicitatea. Ca urmare, numai analizate împreună, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, dau particularitatea normei juridice ca specie în sfera genului – normă socială – în care se află norma morală, norma politică, norma estetică, norma tehnică.
Din doctrina de specialitate, dar și din cele expuse mai sus, se deduce faptul că normele juridice, împreună cu celelalte categorii de norme sociale, compun sistemul normativ social, iar în ceea ce privește raporturile dintre acestea, „normele juridice nu înlătură ci se alătură altor categorii de norme, coexistă cu acestea, își împletesc acțiunea reglementatoare cu acțiunea celorlalte norme”.
1.3 Clasificarea normelor juridice
Clasificarea este o operațiune logică prin care se grupează obiectele în clase, pe baza caracterelor comune, ea fiind indispensabila oricărei științe, pentru o mai bună și sistematică cunoaștere a domeniului cercetat. Cu atât mai mult, clasificarea se impune în domeniul dreptului, acesta fiind alcătuit dintr-un vast labirint de reguli juridice, pe cât de variate și deosebite unele de altele, pe atât de asemănătoare uneori.
Pentru a avea o imagine cât mai completă cu privire la normele juridice acestea au fost împărțite în diferite categorii, în funcție de anumite criterii. Analiza clasificării normelor de drept prezintă o importanță deosebită deoarece permite înțelegerea mai exactă a sensului acestora și ușurează procedura de stabilire a corelației dintre diversele categorii de norme juridice.
La baza clasificării normelor juridice, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, stau mai multe criterii, precum: obiectul reglementării juridice; forța juridică a normei respective; caracterul conduitei pe care o prescrie; gradul de precizie al ipotezei sau dispoziției.
În temeiul fiecăruia din criteriile menționate mai sus se cunosc mai multe categorii de norme juridice care pot uneori să aibă același obiect, aceeași forță juridică și o conduită cu același caracter, mai mult sau mai puțin precizată. Normele respective sunt, însă, analizate prin comparație cu alte norme de drept, stabilindu-se astfel sensul și importanța fiecărei categorii.
O primă clasificare a normelor juridice, pe care o considerăm esențială deoarece oferă indicii privind aplicabilitatea și prioritatea aplicării anumitor norme juridice, a fost făcută în funcție de obiectul reglementării. Astfel, normele de drept se clasifică pe ramuri și instituții juridice.
Ca urmare a acestei clasificări se cunosc norme juridice de drept constituțional, norme de drept administrativ, norme de drept financiar, norme de drept civil, norme de drept procesual civil, norme de dreptul muncii, norme de drept funciar, norme de dreptul familiei, orme de drept penal, norme de drept procesual penal, norme de drept internațional public, norme de drept internațional privat.
Normele de drept constituțional prevalează față de celelalte norme, neconformitatea cu normele constituționale fiind sancționată pe calea controlului constituționalității legilor, fie înainte de promulgarea lor, fie după ce acestea au intrat în vigoare.
În funcție de sfera de aplicare și gradul de generalitate, normele juridice pot fi norme generale, norme speciale și norme de excepție. Normele generale sunt normele cu sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor relațiilor sociale dintr-o anumită ramură a dreptului. Un asemenea exemplu îl constituie reglementarea din art. 15 alin (1) din Constituția României, revizuită, potrivit căreia: „Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”. Deci toți cetățenii se bucură de acest regim juridic.
Normele speciale au un domeniu mai restrâns de relații, sau privesc doar anumite instituții. În doctrina de specialitate, normele generale au fost denumite dreptul comun.
În acest sens, Codul civil cuprinde reglementări generale de drept comun și se aplică și în cazul în care o materie sau un aspect dintr-o materie nu este regelementat de legislația specială din sfera relațiilor sociale de drept privat. De asemenea, Codul penal cuprinde reglementări generale din domeniul dreptului penal. În cazul în care prin legi distincte sunt incriminate alte fapte ca infracțiuni, aceste legi au caracterul unor legi speciale, din domeniul dreptului penal.
Normele de excepție sunt acele norme juridice care se abat de la reglementarea generală, admițând o reglementare diferită față de dreptul comun.
În literatura de specialitate s-a conturat ideea potrivit căreia, demarcația dintre normele generale și normele speciale se caracterizează printr-o mare relativitate. În acest sens, toate normele juridice se caracterizează prin generalitate. O normă poate fi specială în raport cu o altă normă care este generală și, în același timp, poate fi generală față de altă normă specială.
Un alt criteriu de clasificare a normelor de drept este modul în care acestea sunt redactate. Astfel, se pot distinge norme complete și norme incomplete, care se completează cu trimitere la alte norme.
O altă clasificare a normelor juridice a fost făcută în funcție de forța lor juridică. Dreptul nu este alcătuit dintr-un sistem de norme juridice plasate toate pe același rang, ci este o piramidă formată dintr-un anumit număr de straturi de norme juridice. Unitatea acestui sistem rezultă din conexiunea dintre elementele care decurg din faptul că validitatea unei norme juridice care este creată conform altei norme este clădită pe aceasta. La rândul său, crearea acesteia din urmă este reglementată, de asemenea, de alte reguli care constituie, la rândul lor, fundamentul validității sale. Astfel, acest demers regresiv se bazează în final pe o normă fundamentală – Constituția.
Astfel, normele de drept se clasifică în: legi, decrete, hotărâri și ordonanțe ale Guvernului, ordine și instrucțiuni ale autorităților administrative de specialitate; hotărâri și dispoziții ale consiliilor locale; decizii ale comitetelor executive ale consiliilor locale.
Dintre categoriile de norme juridice expuse mai sus, forța juridică cea mai mare aparține legilor, deoarece ele provin de la organul suprem al puterii de stat, respectiv Parlamentul. Legile, la rândul lor, pot fi fundamentale, organice, ordinare, extraordinare sau excepționale. La baza întregii legislații stă Constituția – ca lege fundamentală.
Celelalte acte normative – hotărâri, ordonanțe, ordine, instrucțiuni – se emit de către organele competente, în temeiul legii, și mai ales cu respectarea integrală a prevederilor legii.
Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice este cel în funcție de caracterul conduitei prescrise. Astfel, normele de drept se împart în: onerative, prohibitive; permisive.
Normele onerative stabilesc în sarcina subiectului obligația de a săvârși anumite acțiuni. De exemplu, în regulamentele de ordine interioară ale diferitelor instituții se prevede faptul că administrația este obligată: să organizeze munca angajaților în cadrul planului de lucru al unității respective, precizând locul de muncă și atribuțiile fiecăruia în raport cu capacitatea și specialitatea sa; să pună la dispoziția angajaților, potrivit specificului muncii lor, uneltele, materialele, piesele de schimb și în general, cele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor, asigurând fiecăruia cele mai bune condiții de muncă pentru realizarea obiectivelor.
Normele de drept prohibitive sunt acele norme care interzic pur și simplu subiecților săvârșirea anumitor acțiuni, a unor fapte. Acest tip de norme se regăsește, în special, în dreptul penal. Ca și exemplu putem aminti normele prohibitive din dreptul penal care se referă la interzicerea faptelor socialmente periculoase. Deși aceste tipuri de norme sunt prohibitive, ele devin onerative pentru organul de stat, obligându-le pe acestea să intervină, să urmărească și să sancționeze pe infractor.
Indiferent dacă normele juridice au caracter onerativ sau prohibitiv, dispozițiile lor sunt imperative. Astfel, aceste dispoziții reprezintă comandamente a căror respectare nu poate fi încălcată fără sancțiune. Nu se permite orice, iar alternativele permisiunii sunt prevăzute expres. Ca urmare, în ciuda acestei diversități, toate normele juridice impun, realizarea lor fiind obligatorie pentru destinatari. Realizarea trebuie să fie deplină, adică nu se tolerează mai mult sau mai puțin, o dispoziție fiind sau nu realizată. Îndeplinirea parțială este echivalentă cu încălcarea normei juridice, dacă nu a avut loc sub determinarea unor factori obiectivi, imposibil de prevăzut și de evitat.
Normele permisive sunt acele norme juridice care dau posibilitatea subiecților să își aleagă singuri conduita de urmat. Conduita prevăzută de lege este aplicată doar în cazul în care subiectele nu au reușit să își stabilească conduita într-un caz concret. Un astfel de exemplu îl constituie normele din noul Cod civil referitoare divorț și la numele de familie purtat în timpul căsătoriei de către celălat soț. Astfel, la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Totodată, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.
Normele permisive, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, se împart, la rândul lor, în mai multe categorii, în funcție de nuanța pe care o îmbracă regula de conduită.
Astfel, o primă categorie este cea a normelor juridice supletive, ele fiind cele care stabilesc reglementarea ce urmează a se aplica în cazul în care subiectul nu a ales singur conduita, în limitele stabilite de lege.
Ca urmare a celor expuse mai sus, aplicarea normelor supletive implică două faze: în prima fază, subiectului i se dă permisiunea să adopte o anumită conduită. Dacă subiectul de drept adoptă conduita permisă nu mai există cea de-a doua fază. Prin neexercitarea permisiunii se creează condițiile trecerii la faza a doua, când norma juridică permisivă, așa cum se arată în literatura de specialitate, se transformă în normă imperativă.
O altă categorie de norme permisive sunt normele de împuternicire sau de competență. Acestea sunt norme juridice prin care se formulează anumite drepturi și obligații sau competențe ale subiectelor de drept, stabilind capacitatea și atribuțiile acestora, respectiv posibilitatea săvârșirii anumitor acțiuni. Aceste tipuri de norme se regăsesc în Constituție sau în legile de organizare a diferitelor instituții de stat.
Normele de stimulare și cele de recomandare sunt o altă categorie de norme permisive. Normele de stimulare stabilesc, de exemplu, atribuirea de decorații, premii, lăsând – în principiu – la aprecierea organului competent aplicarea lor concretă. Normele de recomandare sunt prevederi neobligatorii, adresate unor organizații sau instituții autonome, prin care acestea sunt îndemnate să urmeze o anumită conduită.
Normele onerative și cele prohibitive, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, mai poartă denumirea și de norme imperative sau categorice, deoarece acestea nu admit nicio derogare în îndeplinirea lor, iar normele permisive mai sunt denumite și norme dispozitive.
Reglementările juridice dispozitiv-supletive sunt specifice dreptului privat, în special dreptului civil. Astfel, garantând dreptul de proprietate și libertatea dreptului de dispoziție sau libertatea contractuală, statul – cu ajutorul acestor categorii de norme – permite ca proprietarii să dispună liber și autonom în activitatea lor.
O altă clasificare a normelor juridice le împarte pe acestea în norme primare și norme secundare. Primele, respectiv cele primare, instituie obligații, în timp ce normele secundare, în legătură cu cele primare, stabilesc competențe, abilitează anumite persoane sau organe conferindu-le anumite puteri de a crea, modifica sau stinge norme juridice, de a stabili faptele de încălcare a normelor, de a aplica și pune în executare sancțiunile corespunzătoare.
În funcție de durata normelor jurdice, acestea se împart în norme cu durată determinată, cărora li se prevede, în actele normative în care sunt fixate, termenul până la care acestea sunt în vigoare, și norme cu durată nedeterminată, pentru care asemenea prevedere este absentă, ca de exemplu, normele juridice civile cuprinse în Codul civil.
O altă clasificare a normelor juridice a fost făcută în raport cu gradul de precizie și de specificitate a acestora. Astfel, sunt doctrinari care propun distincția între norme de drept strict și simple directive sau standarde. Normele de drept strict sunt de strictă interpretare, prezumându-se că sunt explicite, nete și precise, ca de exemplu norma de drept care stipulează clasele de impozitare a veniturilor. Normele-standard sau normele-directive au caracter flexibil, lasă la latitudinea destinatarului să aprecieze dacă se încadrează între limitele standardului. Un astfel de exemplu este regula bunei-credințe în contracte care permite interpretarea ideii prescriptive de bună-credință într-un caz sau altul.
Normele juridice pot fi clasificate și în funcție de gradul de precizie al elementelor din structura sa, respectiv după gradul de precizie al ipotezei și după gradul de precizie al dispoziției.
Astfel, după gradul de precizie al ipotezei, normele juridice se clasifică în: norme determinate, norme relativ-determinate și norme nedeterminate.
În funcție de gradul de precizie al dispoziției, normele de drept se împart în: determinate și relativ determinate, norme de trimitere și norme în alb.
Normele determinate sunt acele norme în care conduita este categoric cerută de lege.
Normele relativ-determinate sunt normele care prevăd o conduită lăsată la aprecierea subiectelor raportului juridic.
Norma de trimitere este norma de drept care nu este redată complet în cadrul aceluiași act normativ, făcându-se trimiteri la dispozițiile cuprinse în alte acte. Exemple de acest gen se regăsesc atât în legislația penală, cât și în legislația civilă, în toate domeniile. Astfel, printr-o hotărâre a Guvernului sau printr-un ordin al unui organ administrativ de specialitate se poate face trimitere la prevederile dintr-o lege sau dintr-o ordonanță a Guvernului cu privire la categoria de persoane avute în vedere sau cu privire la termenul de aplicare a hotărârii sau ordinului respectiv.
Norma în alb este acea normă de drept care urmează a fi completată print-un act normativ ce urmează să apară ulterior. De exemplu, într-o lege sau într-o ordonanță a Guvernului se poate prevedea că prin hotărâre a Guvernului se va adopta regulamentul de organizare și funcționare a unei instituții sau organism.
Confrom opiniei care s-a conturat în doctrina juridică, categoria normelor de trimitere și a normelor în alb ține însă mai mult de tehnica juridică folosită în redactarea actului normativ, decât de conținutul însuși al normei juridice.
Astfel cum rezultă din literatura de specialitate, în cea mai mare parte, normele juridice, au o formă completă, adică au toate trăsăturile determinate în actul în care sunt cuprinse. În general, în procesul elaborării normelor juridice, există preocuparea pentru formularea un norme cât mai complete, atât în ceea ce privește ipoteza, cât și dispoziția și sancțiunea. Această preocupare constituie o garanție în plus pentru asigurarea unei depline legalități în întreaga activitate a organelor de stat.
1.4 Eficiența normei juridice
Pentru a stabili eficiența unei norme juridice, trebuie cercetate proprietățile acțiunii normei de drept. Astfel cum rezultă din literatura de specialitate, printre proprietățile acțiunii normei juridice se regăsesc: eficiența, utilitatea și economicitatea. Aceste trei elemente, pe lângă faptul că sunt caracteristici ale acțiunii normei juridice, ele se și suprapun.
În opinia doctrinarilor, prin eficiența normei juridice se înțelege relația dintre faptul realizat, adică rezultatul existent și scopul în realizarea căruia au fost adoptate normele de drept corespunzătoare. Cu alte cuvinte, eficiența exprimă corelația dintre rezultatul real și scopul normei juridice respective.
De asemenea, prin utilitatea normei juridice se poate înțelege corelația care există între rezultatul preconizat și rezultatele secundare apărute, în afara prevederii subiectului care a acționat. Aceste rezultate secundare pot fi utile sau inutile, și relațiile lor cu scopurile preconizate și atinse, caracterizează utilitatea acțiunii.
Economicitatea normei juridice presupune existența unei corelații dintre rezultatul real atins și mijloacele prin care acesta se realizează, respectiv cheltuieli materiale, cheltuieli umane, timp.
Ca urmare a celor de mai sus, în literatura juridică s-a exprimat faptul că o normă juridică este optimă atunci când acțiunea sa este eficientă, utilă și economică. Acesta fiind, de asemenea, și înțelesul juridic al eficienței normei juridice și se află în strânsă legătură cu construcția normei juridice.
Uneori, în opinia unor doctrinari, prin eficiență se mai poate înțelege și gradul de însușire de către subiect a prescripțiilor cuprinse în norma juridică. În acest sens, eficiența se măsoară și constă în coincidența sau abaterea conținutului comportamentului uman, în raport cu etalonul comportamentului care este stabilit prin norma juridică. Ca urmare, este măsurat prestigiul normei juridice respective, și nu corelația dintre rezultatul acțiunii normei juridice și scopul în vederea căreia aceasta a fost emisă.
Cunoașterea eficienței normei juridice are atât o importanță teoretică cât și una practică. În ceea ce privește importanța teoretică, ne permite să înțelegem mai bine structura normei juridice, construcția intelectuală a acesteia. În ceea ce privește importanța practică, aceasta contribuie la procesul de constituire și elaborare a normei juridice, impunând grija creatorului sau legislatorului în construirea unei astfel de norme care, prin conținutul său, să aibă drept finalitate atingerea celor trei obiective, eficiența, utilitatea, economicitatea, la cel mai înalt grad posibil.
În doctrina juridică se vorbește, de asemenea, de posibilitatea măsurării eficienței normei juridice prin apelarea la diverse metode ale sociologiei juridice, socotindu-se că măsura eficienței normei de drept se poate realiza doar cu ajutorul definirii operațiunilor și a indicatorilor, aceasta fiind o metodă specifică sociologiei.
Problema eficienței normei a fost, de asemenea, concepută și analizată și ca o problemă ce pune în discuție însăși validitatea normei de drept, validitatea fiind, la rândul ei, concepută ca o „calitate atașată normei de a satisface condițiile necesare pentru a produce efectele juridice urmărite de autorii săi”.
Totodată, se susține faptul că norma de drept este validă dacă urmărește calitățile cerute pentru a-și produce efectele, respectiv pentru a-și satisface dispoziția, care prescrie conduita destinatarilor săi.
Din cele exprimate mai sus, se poate trage concluzia că validitatea normei se află într-o legătură strânsă de puterea sa de acțiune. Astfel, în sens general, se poate afirma că o normă este validă dacă este în vigoare. Totodată, în sens structural, fundamental, o normă juridică este validă dacă este în vigoare și dacă este eficientă, în sensul arătat, adică dacă este caracterizată de o anumită optimitate, care implică, deopotrivă, eficiența, utilitatea și economicitatea normei de drept.
CAPITOLUL II
Structura logico-juridică (internă) a normei juridice
2.1 Noțiune
Norma juridică se prezintă sub forma logică a unei propoziții normative și se exprimă într-o propoziție gramaticală. Un text de act normativ este construit dintr-un număr de propoziții și fraze gramaticale, ale căror structură, organizare, ortografie urmează regulile gramatice de sintaxă, morfologie și de ortografie.
Astfel cum rezultă din literatura de specialitate, o normă juridică are sens în condițiile în care:
conduita-tip pe care o cere este posibilă și nu intră în contradicție cu altă normă care, pentru aceleași condiții, impune acelorași subiecți-generici o conduită opusă, adică dacă și numai dacă nu încalcă principial logic al noncontradicției;
dacă neconformarea la norma juridică este imposibilă, cum ar fi de exemplu obligația de a gândi.
Ca urmare, norma juridică este lipsită de sens dacă destinatarii ei nu au posibilitatea de a opta între a o realiza și a nu o realiza, deoarece, fără libertate, dreptul pozitiv nu se justifică.
Astfel, orice normă juridică, luată ca obiect, are o structură, care nu poate fi decât internă; aceasta e universal, dar în privința numărului și a naturii componentelor, apare particularitatea.
Astfel cum rezultă din literatura de specialitate, toate normele juridice au ca și elemente distinctive o construcție externă dată de modul de exprimare în cadrul unui act normativ ori a altui izvor de drept, numită și structură tehnico-legislativă a normei și o structură internă, logica juridică, care alcătuiește substanța normei juridice, acestea fiind elementele care compun norma și legătura reciprocă dintre ele.
Structura tehnico-legislativă sau externă, presupune dispunerea normelor juridice pe articole, aliniate, litere sau puncte și gruparea acestora, în secțiuni, capitole, titluri, până la constituirea unor coduri cum sunt cel penal, procedural penal, civil, procedural civil, comercial, silvic, al muncii, care, de regulă, alcătuiesc sediul principal al materiei pentru o ramură de drept. Sunt domenii legislative care din cauza vastității și complexității reglementărilor nu s-au constituit încă într-un cod, cum este cazul, de exemplu, dreptului administrativ, dar aceasta nu presupune că nu există o tendință de codificare. Codificarea și sistematizarea normelor juridice este un domeniu deosebit de important al practicii legislative, care privește tehnica elaborării actelor normative, organul de stat cu cel mai mare aport în acest sens fiind Consiliul Legislativ.
Când este analizată structura normei juridice, se are în vedere două aspecte, și anume:
cum este alcătuită norma juridică, respectiv ce spune ea – structura logico-juridică a normei;
forma ei exterioară, cum este spusă, respectiv structura tehnico-juridică.
În literatura de specialitate, aceste aspecte ale normei juridice au mai fost numite: structura internă și structura externă.
Majoritatea doctrinarilor sunt de acord că norma juridică, din punct de vedere al alcătuirii ei interne, se compune din ipoteză, dispoziție și sancțiune, și că, prin urmare, norma are o structură trihotomică.
Unii doctrinari afirmă că, pentru a putea fi receptat cât mai bine mesajul normei, aceasta trebuie să răspundă unor anumite cerințe de organizare interioară, respectiv de logică internă a normei, care la rândul ei, trebuie să țină cont de logica acțiunii.
De asemenea, sunt doctrinari care afirmă că, prin structura ei, norma de drept reliefează o triplă semnificație: săvârșitoare, cognitivă și justificativă, iar modelul și, standardul ei formal constă în „călăuzirea normativă, a conduitei tip a unui subiect generic, în condiții anume, sub sancțiunea neîndeplinirii ei; altfel spus «este interzis/permis/obligatoriu/recomandat conduita-tip a unui subiect generic, în anumite condiții, căci încălcarea ei atrage o anumită sancțiune»”.
Totodată, în doctrina de specialitate s-a afirmat faptul că norma juridică, precum orice altă normă socială, este într-o logică nedescriptivă, specifică realității deontice, fiind o propoziție modală deontică ce utilizează următoarele modalități deontice: „este obligatoriu să”, „este interzis să”, „este permis să”, „este recomandabil să”, modalități care afectează, explicit sau implicit, întreaga propoziție.
Astfel cum rezultă din afirmațiile de mai sus, norma juridică are o organizare logică, indiferent care ar fi formularea ei textuală sau ramura de drept. În mod logic o normă juridică are o structură trihotomică, respectiv are trei elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
Această componență trihotomică corespunde concepției logice potrivit căreia orice regulă sau prescripție, pentru a avea semnificația unei norme de drept, trebuie să conțină împrejurările sau condițiile în care unele subiecte de drept vor avea o anumită conduită, apoi care este conduita prescrisă în acele împrejurări, și în cele din urmă, ce se întâmplă dacă nu este urmată acea conduită. Ca urmare, orice normă juridică prescriind în mod necesar o anumită conduită, respectiv dispoziția, trebuie, în același timp să arate ipoteza sau ipotezele în care se aplică acea conduită, precum și consecințele nerespectării acelei conduite, adică sancțiunea. Deci, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, modelul oricărei norme juridice ar putea fi formulat în felul următor: „în cazul în care … atunci trebuie … altfel …”.
Astfel, din punct de vedere logico-juridic, norma de drept trebuie să fie construită astfel încât să nu conțină inadvertențe logice. Alcătuirea ei trebuie să nu aibă un caracter contradictoriu, deoarece dispozițiile sale trebuie să fie înțelese, ca mai apoi să poată fi transpuse în practică.
Structura logico-juridică a normei de drept, astfel cum au afirmat autorii de specialitate, arată din ce elemente componente și reciproc dependente este logic organizată prescripția acesteia, indiferent de formularea ei textuală și de ramura de drept căreia îi aparține, respectiv normă de drept constituțional, penal, civil, administrativ.
Astfel cum rezultă din cele expuse mai sus, structura logico-juridică a normei de drept cuprinde: ipoteza; dispoziția și sancțiunea. Aceste elemente componente sunt, în principiu, prezente în fiecare normă drept. Sunt, însă, și cazuri în care unele părți ale normei juridice nu sunt cuprinse textual în norma respectivă. Analiza logică a textului dă, însă, posibilitatea deprinderii cu ușurință a dispoziției, a regulii de conduită ce trebuie urmată.
În literatura de specialitate s-au exprimat diverse opinii privind necesitatea prezenței celor trei componente structurale în fiecare normă juridică.
Astfel, în doctrină s-a afirmat că, din analiza textelor existente care s-au impus pe parcursul anilor, se poate trage concluzia că există două categorii de norme juridice:
norme juridice care – sub aspect structural – cuprind numai ipoteza și dispoziția;
norme juridice care cuprind numai dispoziția și sancțiunea.
În ambele situații, analizând norma de drept sub aspectul logico-juridic, componenta absentă poate fi dedusă.
De exemplu, în Codul penal se stipulează, în art. 192 alin. 1, că „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă”. Din analiza acestui text rezultă că norma de drept conține ipoteza și sancțiunea. Legiuitorul descrie pe larg fapta, toate acele circumstanțe care o definesc, precum și pedeapsa pentru comiterea ei, precizând în alin. 2 al aceluiași articol că „în cazul în care fapta se săvârșește de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții, sau prin folosire de calități mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani”. Se definește, astfel, violarea de domiciliu, cu elementele sale agravante, fără a se preciza, în mod direct, conduita de urmat.
Din analiza logico-juridică a textului norme de drept poată fi desprinsă cu ușurință dispoziția: „să nu violez domiciliul unei persoane”, deoarece „inviolabilitatea domiciliului” este un drept fundamental al omului, iar nimănui – sub nici o formă – nu îi este îngăduit să î1 încalce.
Un alt exemplu de structură logico-juridică a normei de drept rezultă din analiza art. 33 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, care prevede că: „Persoanele fizice și juridice care beneficiază de teren în condițiile prezentei legi – aceasta reprezentând ipoteza – sînt obligate să solicite emiterea autorizației de construire și să înceapă construcția în termen de cel mult 1 an de la data obținerii actului de concesionare a terenului” – aceasta reprezentând dispoziția. De asemenea, „în caz de încălcare a obligației prevăzute la alin. 1, concesiunea își pierde valabilitatea” – aceasta reprezentând sancțiunea.
Ca urmare, orice normă juridică are o structură logică, care alcătuiește partea statică, internă și stabilă a normei, astfel cum au afirmat doctrinarii. Indiferent de formularea ei textuală norma de drept are o structură trihotomică : ipoteză, dispoziție și sancțiune. Această structură corespunde situației logice, potrivit căreia orice prescripție pentru a avea semnificația și autoritatea unei norme de drept, trebuie să prevadă condițiile in care unele categorii de subiecte vor adopta o anumită conduită, care este această conduită și care sunt urmările nerespectării sau încălcării ei.
Astfel, schema logică a structurii interne a normei de drept se reduce la formula: „această situație fiind dată – această consecință trebuie să urmeze sau mai simplu: dacă …. atunci”, de exemplu, dacă a furat va fi pedepsit.
Astfel cum am menționat și mai sus, în literatura juridică, pe lângă majoritatea autorilor care consideră că orice normă juridică are o structură logică alcătuită din trei părți, respectiv ipoteza, dispoziția și sancțiunea, există și un număr de autori care afirmă faptul că obligatorie este prezența în structura logică a normei juridice numai a două elemente, respectiv ipoteza și dispoziția sau dispoziția și sancțiunea.
Este fără îndoială că toate normele de drept există și acționează în anumite condiții și prevăd o anumită comportare a cărei nerespectare atrage după sine aplicarea unor sancțiuni.
Cu toate acestea, din caracterul complex al normelor, din îmbinarea lor în cadrul diferitelor instituții, ramuri de drept, cât și din formularea lor în multitudinea de izvoare care se subordonează și în același timp se completează unul pe altul – cu alte cuvinte – interdependența normelor juridice, organizarea lor sistemică, determină ea însăși ca sensul celor trei elemente – ipoteza, dispoziția, sancțiunea – să se schimbe în funcție de perspectiva din care este analizată norma juridică.
Prevederea care dintr-un anumit punct de vedere într-o normă are valoare de ipoteză, poate deveni dispoziție în cadrul altei norme, după cum și dispoziția dintr-o normă poate deveni sancțiune în alt caz și invers. Acest lucru se întâmplă și în funcție de organul de pe poziția căruia este privită norma.
De asemenea, astfel cum s-a precizat în literatura de specialitate, nu trebuie scăpat din vedere și faptul că pot exista mai multe dispoziții care să se aplice în aceleași ipoteze, și invers, sau că, aceeași sancțiune poate să fie prevăzută pentru încălcarea mai multor dispoziții.
2.2 Ipoteza
Ipoteza, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, reprezintă acea parte a normei juridice în care sunt prezentate împrejurările în care urmează să se aplice respectiva regulă de conduită, și anume dispoziția.
Pentru a se înțelege mai bine conținutul și caracteristica acestei părți componente a normei juridice, menționăm drept exemplu, art. 4 din Codul penal, care prevede că „Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, dacă făptuitorul este cetățean român sau dacă, neavând nici o cetățenie, are domiciliul în țară”.
În articolul expus mai sus sunt descrise împrejurările în care urmează a se aplica dispozițiile referitoare la comportarea românilor pe un teritoriu străin.
Un alt exemplu îl constituie incriminarea traficului de influență. Art. 256 din Codul penal dispune că:
„Primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.”
În articolul expus mai sus sunt cuprinse împrejurările în care legea incriminează infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul.
În art. 1969 din noul Cod civil se reglementează termenul de transport, respectiv: „Transportul trebuie efectuat în termenul stabilit de părți. Dacă termenul în care trebuie făcut transportul nu a fost determinat de părți, se ține seama de practicile statornicite între părți, de uzanțele aplicate la locul de plecare, iar în lipsa acestora, se stabilește potrivit împrejurărilor”.
Din exemplele de mai sus rezultă faptul că ipoteza trebuie să fie parte componentă a oricărei norme juridice. Primele două sunt exemple de ipoteze din cadrul normelor de drept penal, iar ultimul este un exemplu de ipoteză a unei norme juridice de drept civil, care specifică împrejurările în care se va aplica regula privitoare la termenul în care trebuie făcut transportul în cazul în care acesta nu a fost determinat de părți.
Ca urmare a celor expuse mai sus, ipoteza normei juridice prefigurează, în mod abstract, acele fapte sau acte juridice, respectiv acele activități umane sau naturale care, intrând în tiparul ei, devin fapte sau acte juridice. De asemenea, doar în măsura în care conduita umană sau un fapt natural este avut în vedere de norma juridică, ele dobândesc semnificație juridică.
În anumite acte normative, legiuitorul descrie în mod precis împrejurările în care se aplică norma de drept, un astfel de exemplu este reprezentat de cele mai multe infracțiuni din Codul penal.
În acest sens, conform prevederilor art. 208 din Codul penal referitoare la infracțiunea de furt: „Luarea unui bun mobil, din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 12 ani”. Lipsa unui singur element din cele menționate mai sus, înlătură consecințele juridice ale acestei fapte. Ca urmare, aceste ipoteze se numesc ipoteze strict determinate.
Un alt exemplu de ipoteze strict determinate se regăsesc în cazul stabilirii dreptului la pensie pentru limită de vârstă, urmași sau invaliditate; în acest sens, prin lege, se prevăd toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată într-una din aceste categorii pentru a i se stabili cuantumul acesteia.
În alte cazuri, însă, prin ipoteză este doar enunțat faptul, fără să îl descrie, ca de exemplu, în regula prevăzută de art. 174 din Codul penal conform căreia, „Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi”. În acest caz este vorba de o ipoteză relativ determinată sau subînțeleasă.
Un alt exemplu pentru ipotezele relativ determinate îl reprezintă art. 148 din Codul de procedură penală, referitor la condițiile și cazurile în care se dispune arestarea inculpatului. Ca urmare, se rețin asemenea tipuri de ipoteză prin formulări precum: „sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului …”, „există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau ca va încerca o înțelegere frauduloasă cu aceasta”.
Ca urmare, oricărei norme juridice i se poate stabili ipoteza chiar dacă aceasta nu a fost expres formulată, prin deducție pe cale logică.
În general, astfel cum s-a precizat în literatura juridică, în dreptul modern se urmărește ca ipotezele să fie pe cât posibil concret și complet formulate, aceasta fiind o garanție a aplicării întocmai a dispoziției, o măsură de prevenire a arbitrariului și de întărire a legalității normelor de drept.
O altă clasificare a ipotezelor, astfel cum rezultă din doctrina de specialitate, este cea în simple și complexe. Ca urmare, o ipoteză a unei norme juridice este simplă atunci când se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziția și, o ipoteză a unei norme juridice este complexă atunci când se are în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziției.
Pentru exemplificarea celor expuse mai sus considerăm relevantă norma prin care este reglementată infracțiunea de falsificare a documentelor oficiale. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 286 alin. 1 din Codul penal, „Falsificarea unui sigiliu, unei ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc unitățile la care se referă art. 145 se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani” – aceasta face parte din categoria ipotezelor simple.
Din contră, infracțiunea de corupție sexuală reglementată în art. 202 alin. 1 din Codul penal are în vedere două ipoteze, și anume: prima ipoteză prevede că „Actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în prezența unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”; a doua ipoteză – art. 202 alin. 4 – prevede că „Ademenirea unei persoane în vederea săvârșirii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de același sex se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani”.
2.3 Dispoziția
Dispoziția, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, reprezintă acea parte a normei juridice în care este arătată conduita de urmat în anumite împrejurări date, respectiv în împrejurările din ipoteza descrisă de norma de drept, mai precis, care sunt drepturile și obligațiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică. Ca urmare, aceasta este cea mai importantă parte a normei de drept, este însăși inima normei, care nu poate lipsi din structura acesteia. Ea conține comandamentul, imperativul normei de drept sau elementul său rațional, astfel cum s-a precizat în literatura de specialitate.
Astfel, dispoziția normei juridice poate ordona o anumită conduită, respectiv obligația de a săvârși anumite acțiuni. În acest sens considerăm semnificativă regula înscrisă în art. 57 din Constituția României, revizuită, în conformitate cu care: „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”.
Dispoziția unei norme de drept poate cuprinde, dimpotrivă, o prohibiție, respectiv interzicerea unei anumite conduite sau, altfel spus, obligația abținerii de la săvârșirea unor acțiuni. Un exemplu în acest sens sunt normele din partea specială a Codului penal care incriminează prin ipoteza lor faptele care prezintă pericol social, săvârșite cu vinovăție, ca infracțiuni, și, de asemenea, prevăd sancțiunile corespunzătoare și implicit interzic comiterea lor.
Ca urmare, dispoziția normei de drept poate ordona o anumită conduită umană, adică poate obliga subiectul la o anumită acțiune sau, din potrivă, interzice o anumită conduită umană, adică obligă subiectul la o inacțiune. Astfel cum am arătat în cele expuse maia sus, comandamentul exprimat de dispoziția normei juridice poate constitui un ordin pozitiv, prin care subiectul este obligat să îndeplinească anumite acte determinate, să efectueze anumite prestațiuni. Dimpotrivă, comandamentul se poate prezenta sub formă negativă când nu mai constituie un ordin ci o prohibiție, o interzicere.
Dispoziția normei de drept, în afară de aceste două sensuri opuse, poate numai să permită, să recomande sau să stimuleze o gamă variată de acțiuni umane. Astfel cum s-a precizat în literatura de specialitate, cadrul larg juridic al societății civile este asigurat de normele de drept care conțin dispoziții permisive.
Ca urmare, acestea nici nu impun și nici nu interzic săvârșirea unor acțiuni, ci lasă la latitudinea subiectelor, să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. Astfel cum au precizat autorii de specialitate, într-o societate, cu cât există mai multe norme de drept permisive, înseamnă că indivizii sunt mai liberi și, implicit, democratismul este mai dezvoltat.
Astfel, majoritatea regulilor din dreptul privat, respectiv dreptul civil, dreptul comercial, cuprind dispoziții permisive. Cu toate acestea, ele nu lipsesc însă și din dreptul constituțional sau din dreptul familiei. În acest sens, menționăm norma de drept constituțional care asigură dreptul de asociere, respectiv art. 40 care dispune în alin. (1): „Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere”.
O altă subcategorie a dispozițiilor permisive din normele juridice o constituie dispozițiile supletive. Acestea lasă la latitudinea subiectelor interesate conduita de urmat, dar, în lipsa opțiunii acestora, dispoziția normei le suplinește voința.
Pentru o altă exemplificare, vom face mențiune despre alte articole din legislația noastră. De exemplu, în normele dreptului muncii se prescrie „obligația celui care angajează și a celui angajat de a respecta vederile contractului”. Tot în dreptul muncii sunt reglementate norme prin care se interzice angajaților:
să vină la serviciu într-o ținută sau cu o atitudine nepotrivită;
părăsirea anticipată a lucrului sau plecarea fără motive temeinice în orele de lucru la locul de muncă, chiar fără a părăsi unitatea.
De ademenea, în normele dreptului familiei se precizează că „între cel care înfiază și ascendenții lui, pe de o parte, și cel înfiat și descendenții acestuia, pe de alta, este oprită căsătoria”.
Din exemplele menționate mai sus, rezultă faptul că dispoziția poate prevedea obligația de a săvârși acțiuni, sau poate stipula obligația de abținere de la săvârșirea unor anumite acțiuni.
Ca urmare, dispozițiile normelor juridice pot să impună, să permită sau să interzică săvârșirea unor acțiuni. Totodată, în literatura de specialitate s-a precizat faptul că dispoziția poate fi determinată sau relativ determinată, respectiv:
dispoziția determinată reprezintă acea dispoziție în care conduita este categoric cerută de lege;
dispoziția relativ determinată este acea dispiziție în care conduita este lăsată la aprecierea subiectelor raportului juridic.
Astfel cum s-a precizat în doctrina de specialitate, în cazul dreptului penal, dispoziția nu este stipulată în mod direct, ci aceasta rezultă din analiza logico-juridică a textului.
De exemplu, în Codul penal, respectiv în art. 174 se stipulează că „Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de la l0 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi”, iar în alte texte, respectiv art. 175, art. 176, art. 177 și art. 178 din același act normativ, se precizează împrejurările săvârșirii faptei și pedeapsa ce urmează a se aplica. Dispozițiile se referă la conduita de urmat în aceste cazuri, prevăzându-se pedepse penale în cazul încălcării acesteia.
De asemenea, astfel cum s-a precizat în doctrina de specialitate, un sistem normativ legal conține nu numai norme care prescriu, interzic sau permit o anumită conduită umană ci și norme cu dispoziții în care sunt stabilite organizarea și competența unor organe de stat, este descrisă capacitatea juridică a subiectelor sau pur și simplu sunt declarate unele principii, astfel cum sunt unele norme constituționale.
2.4 Sancțiunea
Sancțiunea, al treilea element care întregește structura logică a normei juridice și, astfel cum rezultă din opiniile exprimate de doctrinari, ea reprezintă acea parte a normei de drept care precizează urmările în cazul nerespectării acesteia. Ca urmare, în timp ce ipoteza și dispoziția prescriu acțiuni, sancțiunea reprezintă modul de reacție, răspunsul social-statal față de conduita neconformă cu conținutul și finalitatea dispoziției normei juridice.
De asemenea, astfel cum s-a precizat în doctrina de specialitate, dreptul violat se exercită pe calea specială a acțiunii în justiție, și care nu este altceva decât recursul la autoritatea competentă, potrivit unor proceduri strict determinate, în vederea pronunțării sancțiunilor care duc la respectarea lui. Deoarece dreptul, prin natura sa, implică, în principiu, o sancțiune, rezultă faptul că regula de drept nu poate să rămână în stare de principiu moral, ideal. Ca urmare, cetățenii trebuie să aibă o conduită conformă cu regulile de drept. În caz contrar, ei pot și trebuie să fie constrânși, prin aplicarea unor sancțiuni, de către organele competente care reprezintă forța de constrângere a statului.
De altfel, ca regulă generală, astfel cum au observat autorii de specialitate, în afară de perioadele de criză morală, cea mai mare parte a oamenilor respectă de bunăvoie, din proprie inițiativă, regulile de drept, chiar dacă nu le înțeleg sau nu le aprobă. Aceștia le respectă fie din virtute, din disciplină, din obicei sau de frica de sancțiune, care rămâne, totuși, excepția.
De asemenea, sancțiunile apar sub diverse forme, în funcție de ramura de drept și de natura încălcării dispoziției legale. Ca urmare, sancțiunea poate consta în anularea unui act, plata unei sume de bani, decăderea din puterea părintească, condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate. Astfel, sancțiunea apare ca o măsură de ordin juridic care atinge o persoană în drepturile și libertățile sale sau un act eficace pronunțat de autoritatea competentă în vederea restabilirii ordinii juridice care a fost tulburată.
În momentul în care a fost aplicată sancțiunea, ca rezultat juridic al exercitării unei acțiuni civile, penale sau de altă natură, efectul acesteia se asigură prin executare, care, de cele mai multe ori, se realizează pe cale silită, fie asupra patrimoniului unei persoane, fie chiar asupra libertății ei.
Astfel cum s-a precizat în doctrina de specialitate, uneori, cel care trebuie să fie supus unei sancțiuni pentru executarea regulii de drept poate să scape de constrângere și să persiste în violarea dreptului. De exemplu, poate fi cazul unui debitor devenit solvabil, a unui infractor care se ascunde ori a unui stat care violează tratatele dar care este atât de puternic încât nu poate fi constrâns. Acest fenomen poate surprinde și nemulțumi dar el nu slăbește însă forța morală a dreptului. Ca urmare, regula de drept își păstrează valoarea sa, cu toate că nu poate fi riguros respectată.
Astfel cum rezultă din cercetările doctrinare, de un interes deosebit s-a bucurat și problematica funcțiunilor sancțiunii în dreptul internațional public. Referitor la aspectul forței obligatorii a acestor norme menționăm faptul că acesta este legat și de opiniile exprimate cu privire la validitatea normei de drept internațional public.
Astfel, în dreptul internațional nu există un organism centralizat care să asigure constrângerea, dar nici un organ legislativ internațional, normele fiind elaborate de state, prin acordul lor de voință liber consimțit. Aducerea în fața unui organ jurisdicțional a unui diferend privind interpretarea și aplicarea unui act internațional precum tratat, acord, memorandum, ține tot de acordul părților. Competența aplicării sancțiunilor revine statelor care pot acționa individual sau colectiv. Sancțiunile aplicabile în această situație pot fi cu sau fără aplicarea forței.
Ca urmare, Carta Națiunilor Unite instituie un sistem colectiv de sancțiuni cu folosirea forței armate împotriva amenințărilor contra păcii, violărilor păcii și actelor de agresiune.
În doctrina de spcialitate se vorbește, de asemenea, despre mijloace pașnice bazate pe constrângere, fiind menționate retorsiunea, represaliile, precum embargoul și boicotul, și ruperea relațiilor diplomatice.
Tototdată, în doctrină sunt menționate și sancțiuni fără folosirea forței, acestea fiind următoarele:
nulitatea unor tratate încheiate sunt imperiul violenței sau care încalcă norme imperative de drept internațional sau încetarea efectelor unui tratat pentru violarea lui de către cealaltă parte;
nerecunoașterea sau considerarea ca nule sau inoperante a actelor care încalcă normele dreptului internațional, precum: ocuparea sau dobândirea cu forță armată a unui teritoriu, privarea popoarelor de dreptul la autodeterminare;
excluderea din organizații internaționale, alte sancțiuni prevăzute în actele lor constitutive, printre care și sancțiuni cu caracter economic;
represalii fără folosirea forței armate sau având un caracter economic;
pedepse penale aplicate celor vinovați de crime contra păcii, crime de război și crime împotriva umanității.
Potrivit dispozițiilor art. 41 din Carta Națiunilor Unite: „Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri care nu implică folosirea forței armate trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale și poate cere membrilor Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice”.
De asemenea, conform dispozițiilor art.42 din actul internațional menționat mai sus, se stabilește faptul că, dacă măsurile prevăzute de art. 41 sunt socotite sau dovedite neadecvate, Consiliul de Securitate „poate întreprinde cu forțe aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirii păcii și securității internaționale. Această acțiune poate cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate de forțe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite”.
Astfel cum se poate observa din cele expuse mai sus, și normele dreptului internațional public se bucură de sancțiuni chiar dacă ele au o formă aparte în raport cu normele de drept intern.
De asemenea, sancțiunea se aplică în raport cu gravitatea încălcărilor săvârșite, fiind o consecință a actelor de violare a legii.
Astfel, în funcție de gravitatea faptelor săvârșite se disting următoarele patru categorii de sancțiuni:
sancțiuni penale: din această categorie fac parte: sistemul pedepselor, măsurile de siguranță, măsurile educative. Conform Codului penal, pedepsele penale sunt clasificate în pedepse principale, pedepse complementare și pedepse accesorii.
Pedepsele principale sunt: detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani și amenda. În cadrul pedespesol complementare sunt incluse interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani și degradarea militară. În ceea ce privește pedeapsa accesorie, aceasta constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.
Măsurile de siguranță se încadrează în categoria sancțiunilor penale și au drept scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntîmpinarea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală, conform prevederilor art. 111 alin. (1) din Codul penal. De asemenea, aceste sancțiuni au un caracter preventiv și își au izvorul în realitățile umane sau sociale și care țin de persoana făptuitorului sau de unele lucruri care au legătură cu fapta săvârșită, realități care pot naște stări de pericol și care au potențialitatea determinării ori contribuirii la săvârșirea altor fapte penale. Astfel potrivit dispozițiilor art. 112 din Codul penal, măsurile de siguranță sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație, interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, confiscarea specială, interdicția de a reveni în locuința familie pe o perioada determinată.
Măsurile educative au drept obiectiv combaterea delicvenței juvenile și includ o serie de procedee de politică penală menite a diminua fenomenul infracțional în rândul tinerilor, incluzând, de asemenea, și mijloace specifice de luptă împotriva minorilor care săvârșesc infracțiuni.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 101 din Codul penal, împotriva minorului infractor pot fi luate următoarele măsuri educative: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ.
sancțiuni administrative – acestea asu fost clasificate în doctrina de specialitate în sancțiuni administrativ-contravenționale, sancțiuni administrativ-disciplinare și sancțiuni administrativ-patrimoniale.
Sancțiunile administrativ-contravenționale își au originea în dreptul penal, având în vedere faptul că ilicitul contravențional a fost consacrat de legislația penală în cadrul tradiționalei împărțiri a ilicitului penal în crime delicte și contravenții.
În legislația românească sancțiunile administrativ-contravențioanale sunt reglementate printr-un act normatic cadru, respectiv Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Pe lângă actul normativ menționat mai sus, există o serie de acte normative care reglementează contravenții și sancțiuni în diferite domenii economico-sociale, precum: legi, ordonanțe, ordonanțe de urgență, hotărâri.
Astfel cum rezultă din legislația în materie în vigoare, sancțiunile contravenționale sunt: avertismentul, amenda, confiscarea.
Avertismentul reprezintă sancțiunea contravențională care constă în atragerea atenției contravenientului asupra pericolului în ceea ce privește fapta săvârșită, și în recomandarea respectării dispozițiilor legale, pe viitor, precum și în avertizarea acestuia, în caz că repetă fapta, asupta posibilității aplicării unei sancțiuni mai severe.
Ca urmare, astfel cum s-a precizat în literatura de specialitate, avertismentul este o sancțiune de esență morală, care intervine în momentul săvârșirii unor fapte cu grad redus de pericol social, utilizarea acestei sancțiuni manifestându-se, de cele mai multe ori, în domeniul circulației pe drumurile publice și ale transportului în comun.
De asemenea, s-a precizat faptul că această sancțiune, având proporția cea mai mică de suferință posibilă specifică oricărei sancțiuni, are capacitatea de a răspunde – în cel mai înalt grad – vocației sancțiunii în sensul realizării funcției educative a răspunderii contravenționale.
În ceea ce privește amenda contravențională, aceasta nu atrage decăderi sau interdicții și – în principiu – nu constituie un antecedent și nu influențează asupra unei eventuale sancționări viitoare.
De asemenea, conform Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, amenzile aplicate se fac venit la bugetul de stat, cu excepția sumelor provenite din amenzi aplicate în temeiul hotărârilor autorităților administrației publice locale sau județene, care se fac venit la bugetul local respectiv, precum și cu a celor pentru care legea prevede altfel.
sancțiuni disciplinare – de exemplu, Codul muncii, în art. 248 alin. (1) enumeră cinci sancțiuni posibile pentru abaterile disciplinare, respectiv:
„(1) Sancțiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârșește o abatere disciplinară sunt:
a) avertismentul scris;
b) retrogradarea din funcție, cu acordarea salariului corespunzător funcției în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăși 60 de zile;
c) reducerea salariului de bază pe o duratã de 1-3 luni cu 5-10%;
d) reducerea salariului de bază și/sau, după caz, și a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%;
e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.”
sancțiuni civile – în cadrul acestora sunt incluse: restituirea lucrurilor către persoana vătămată, restabilirea situației anterioare, despăgubirea civilă, în situația în care restituirea sau restabilirea situației anterioare nu sunt posibile.
Totodată, în funcție de natura lor juridică, determinată de regula încălcată, sancțiunile pot fi calsificate în: constituționale, administrative, penale, fiscale, civile, fiecare ramură de drept conținând sancțiuni specifice. De exemplu, declararea neconstituționalității unei legi sau ridicarea imunității unui deputat, sunt sancțiuni de drept constituțional. Amenda pentru o contravenție este o sancțiune de drept administrativ. Nulitatea unui act juridic sau obligarea la daune-interese sunt sancțiuni de drept civil. Decăderea din drepturile părintești este o sancțiune de dreptul familiei.
De asemnea, astfel cum rezultă din doctrina de specialitate, o altă clasificare a sancțiunilor se poate face după scopul acestora. Astfel, unele sancțiuni urmăresc anularea actului ilicit, și restabilirea situației legale anterioare sau repararea prejudiciului produs. Alte sancțiuni prevăd aplicarea unor măsuri de constrângere, în vederea ispășirii vinovăției pentru fapta antisocială săvârșită și prevenirii unor noi încălcări. Deci, din acest punct de vedere, sancțiunile pot fi grupate în sancțiuni de anulare a actelor ilicite, sancțiuni reparatorii sau de reparare și desdăunare și sancțiuni expiatorii.
În funcție de gradul de determinare a sancțiunilor acestea se grupează în:
sancțiuni absolut determinate – aceste sancțiuni nu pot fi micșorate sau mărite de către organul de aplicare; ele se aplică întocmai, în măsura exactă prevăzută de lege. Un exemplu în acest sens îl constituie acele prevederi din Codul familiei care stipulează că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soților, și „că orice convenție contrară e nulă”.
sancțiuni relativ determinate – sunt acele sancțiuni care prevăd anumite limite de la un minim la un maxim, pe baza cărora organele de aplicare urmează să aplice sancțiunea concretă. De regulă, în acest tip de sancțiune se în cadrează prevederea din art. 165 al Codului penal potrivit căreia „Fapta de a folosi o organizație din cele prevăzute la art. 145 – respectiv organizațiile de stat, organizațiile obștești sau orice organizații care desfășoară o activitate utilă din punct de vedere social și carefuncționează potrivit legii -, ori de a împiedica activitatea normală a acesteia, dacă fapta este de natură să submineze economia națională, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi”.
sancțiuni alternative – sunt acele sancțiuni care dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe sancțiuni. Drept exemplu, menționăm prevederea art. 307 alin. 1 din Codul penal potrivit căreia „Reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul, potrivit legii, dacă creșterea și educarea copilului ar fi primejduită, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă”.
sancțiuni cumulative – sunt acele sancțiuni care stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor măsuri sancționatorii pentru un anumit fapt antisocial. În acest sens, considerăm elocvente prevederile art. 155 din Codul penal privind aplicarea pedepsei cu „detențiunea pe viață și confiscarea totală a averii, sau cu închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii” pentru fapte de o gravitate deosebită.
Astfel cum rezultă din doctrina de specialitate, sancțiunea prezintă următoarele caractere:
are un caracter represiv-aflictiv, deoarece sancțiunea este o formă de ripostă socială, o retribuție pentru fapta antisocială săvârșită. Sancțiunea este o suferință pentru cel constrâns să o suporte deoarece nimeni nu este dispus să execute o pedeapsă de bună voie. Chiar și în cazul în care sancțiunea poartă asupra patrimoniului unei persoane ea produce o suferință, cu efecte posibile asupra condițiilor de viață, creând incomodități, stânjeniri, dificultăți.
are un caracter legal, fiind tot timpul prevăzute de actele normative și sunt corespunzătoare faptei comise și numai în limitele reglementate de legiuitor. Ca urmare, la acest caracter, unii autori l-au adăugat și pe cel proporțional, retributiv.
are un caracter educativ, având drept obiectiv îndreptarea celui vinovat, recuperarea socială a făptuitorului;
are un caracter preventiv, urmărind să determine abținerea de la săvârșirea faptelor antisociale, însăși reglementarea sancțiunii într-un caz concret vizând o prevenție specială;
are un caracter reparatoriu, prin intermediul sancțiunii urmărindu-se restabilirea valorilor încălcate, reântregirea patrimoniilor afectate, respectiv compensări materiale și morale.
În ceea ce privește caracterele sancțiunii expuse mai sus, autorii de specialitate au remarcat faptul că, în raport cu felul sancțiunii, unele dintre acestea se manifestă cu evidență, în timp ce altele sunt estompate.
Astfel, de exemplu, pedeapsa penală pune în valoare, prin excelență, caracterul represiv-aflictiv și caracterul legal al sancțiunii, în comparație cu sancțiunile civile la care este evident caracterul reparatoriu.
În ceea ce privește funcțiile sancțiunilor, în doctrina de specialitate acestea au fost împărțite în funcție de diferitele tipuri de sancțiuni, respectiv:
sancțiunile de drept penal, respectiv pedepsele, au ca și funcții: funcția de constrângere, funcția de reeducare, funcția de exemplaritate, funcția de eliminare;
în materie civilă, administrativă, sancțiunilor au fost atribuite următoarele funcții, respectiv: funcția sancționatorie, funcția reparatorie, funcția educativ-preventivă.
Funcția de constrângere a sancțiunii este strâns legată de faptul că orice sancțiune conține în ea, pe de o parte, o suferință, și pe de altă parte, pentru ca ea să fie executată, se folosește constrângerea.
Funcția educativ-preventivă este strâns legată de împrejurarea potrivit căreia există conștiința că fapta nu va rămâne nesancționată, ci va atrage inevitabil o sancțiune. Astfel ea este de natură să îndeplinească o funcție educativă și, în același timp, și o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.
Funcția reparatorie este strâns legată de faptul că, prin aplicarea sancțiunii, se exercită o restabilire a valorilor încălcate, reîntregirea patrimoniilor afectate, compensări materiale și morale.
Funcția de exemplaritate este strâns legată de faptul că, prin aplicarea sancțiunii se exerictă o acțiune pozitivă asupra membrilor societății, predispuși la săvârșirea faptelor ilicite.
De asemenea, așa cum s-a afirmat în literatura de specialitate, sancțiunea nu este o alternativă a conduitei stabilită în norma juridică, pe care cetățenii pot să o aleagă în cazul în care nu sînt de acord cu dispoziția. Într-adevăr, norma juridică trebuie să se realizeze prin respectarea dispoziției, doar în felul acesta este asigurată în societate ordinea de drept.
Sancțiunea este și ea, în ultimă instanță, tot o indicație a unei anumite comportări, dar a unei comportări nedorite, impuse numai pentru că nu s-a respectat dispoziția și având drept scop tocmai asigurarea respectării dispoziției. De asemenea, autorii de specialitate au precizat că este importantă sublinierea caracterul individualizat al sancțiunii, adaptarea sancțiunii la specificului normei juridice pe care o apără.
Din analiza structurii tehnice a normelor juridice se constată faptul că statul asigură traducerea în viață a tuturor normelor juridice, numai că această asigurare reprezintă un proces complex și care nu poate fi redus la o practică care concepe fiecare normă cu sancțiunea ei proprie.
Ca urmare, normele juridice se găsesc într-o legătură de interdependență, într-un sistem în cadrul căruia unele dintre ele nefiind dotate cu o sancțiune proprie sînt asigurate în realizarea lor prin înfăptuirea cerințelor altor norme ce prevăd anumite măsuri organizatorice sau sancțiunui concrete împotriva actelor ilegale.
De exemplu, există numeroase norme constituționale, norme organizatorice, care, ca și alte norme juridice, nu conțin nicio prevedere concretă care să stabilească sancțiunea în cazul nerespectării lor. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum că respectarea acestor norme nu ar fi garantată. Reglementarea raportului dintre organele statului, prevederile referitoare la competența acestor organe conțin, printre altele, și unele atribuții – cum sunt, de exemplu, cele referitoare la dreptul de control al organelor superioare asupra celor inferioare și prin care se asigură respectarea normelor juridice în activitatea organelor de stat.
Normele constituționale, care stabilesc drepturile și libertățile, cetățenilor, conțin, în același trimp, și prevederi care reprezintă garanții juridice și materiale pentru realizarea acestor drepturi. Totodată, ele nu stabilesc direct și sancțiuni pentru nerespectarea lor, ci prevăd, eventual, că prin legi ulterioare se vor stabili sancțiuni împotriva încălcării lor.
De exemplu, reglementând principiul egalității cetățenilor, constituțiile statelor democrate prevăd faptul că statul garantează această egalitate, neîngăduind nicio îngrădire a acestor drepturi și nicio deosebire în exercitarea lor pe temeiul naționalității, rasei, sexului sau al religiei. De asemenea, se prevede faptul că orice manifestare având drept scop stabilirea unor asemenea îngrădiri, propaganda naționalist-șovină, promovarea urii de rasă sau naționale sunt pedepsite de lege. Sancțiunile juridice pentru încălcarea acestor norme constituționale sunt stabilite prin prevederile cuprinse în Codul penal.
Asemenea norme, a căror încălcare este sancționată prin intermediul altor norme cuprinse, de cele mai multe ori, în alte acte normative, se întâlnesc și în alte ramuri de drept. Totodată, normele juridice sunt în general obligatorii, nimeni și nicio persoană fizică și niciun organ de stat sau o persoană juridică nu este scutită de această obligație.
De asemenea, în ceea ce privește sancțiunea normei juridice, în doctrina de specialitate a fost amplu dezbătută problema dacă există drept pozitiv, în absența sancțiunii. În acest sens s-a făcut trimitere la clasificarea din dreptul roman a legilor în:
lex perfecta;
lex plus quam perfecta și
lex minus quam perfecta sau
lex imperfecta
În susținerea argumentației s-a arătat faptul că în legătură cu normele lipsite de orice sancțiune în raport cu norma juridică, constrângerea și sancțiunea nu sunt decât elemente care se adaugă normei juridice, fără să facă parte din ea, că norma este completă și că ea este deci obligatorie din moment ce conține dispoziția și, în cele din urmă, că sancțiunea este un element în plus în ceea ce privește executarea normei. În cazul normei juridice, executarea este legată de dispoziția ei.
Ca urmare a celor expuse mai sus, rezultă faptul că sancțiunea este o latură foarte importantă a normei de drept, aceasta fiind aceea care, de fapt, asigură în ultima instanță respectarea normei juridice, restabilirea ordinii juridice.
Cu toate că sancțiunea juridică ține de domeniul general al constrângerii, ea nu trebuie totuși identificată cu constrângerea statală. Sunt sancțiuni a căror aplicare nu necesită intervenția forței coercitive a statului și care se execută de bună voie. Totodată, sunt sancțiuni juridice pentru a căror aplicare și executare se cere intervenția autorităților de stat judiciare și administrative, inclusiv a celor de natură coercitivă. Aplicarea sancțiunilor reprezintă un act de putere de mare răspundere, și într-un stat de drept ea trebuie făcută numai de către organele competente, cu stricta respectare a prevederilor legale, a drepturilor și libertăților cetățenilor.
În cele din urmă, sancțiunea, ca element al normei juridice, conține și ea o regulă de conduită care privește atât subiectul care a violat dispoziția, cât și organul de stat chemat să aplice sancțiunea împotriva celui care s-a făcut vinovat de încălcarea normei de drept.
Capitolul III – Structura tehnico-legislativă (externă) a normei juridice
3.1 Noțiune
Cele trei elemente structurale, respectiv ipoteza, dispoziția și sancțiunea reprezintă alcătuirea internă și stabilă a fiecărei norme de drept. Totodată, deși în unele cazuri acestea nu se regăsesc expres formulate, ele se deduc printr-o analiză logică a textului respectiv.
De asemenea, având în vedere faptul că nu toate normele juridice se constituie potrivit schemei – ipoteză, dispoziție, sancțiune – această schemă se construiește, astfel cum s-a precizat în literatura de sepcialitate, de cel care interpretează norma în vederea definirii mai precise a textului de lege.
Din această perspectivă, aceasta reprezintă structura tehnico-legislativă a normei juridice și, în opinia autorilor de specialitatea aceasta este construcția tehnico-legislativă a normei și nu se suprapune totdeauna structurii logice a acesteia.
Dacă se analizează în mod atent textele actelor normative se poate demonstra că, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, structura tehnico-legislativă a acestora în articole, paragrafe, alineate, de regulă, nu coincide cu structura logică a normei juridice.
Totodată, se poate constata faptul că articolele nu coincid, în unele cazuri, cu norma juridică. Dacă, de exemplu, articolul care definește cazul fortuit, respectiv art. 47 din Codul penal conform căruia „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută” se suprapune cu norma juridică referitoare la acest caz, în cazul articolului prin care în dreptul penal se definește specula, respectiv art. 295 din Codul penal, legiuitorul a simțit nevoia unei reglementări mai detaliate, care să ia în considerare diversele circumstanțe posibile. Astfel, în articolul menționat se precizează, în primul alineat lit. a), că specula reprezintă „cumpărarea în scop de revânzare a produselor industriale sau agricole care potrivit dispozițiilor legale nu pot face obiectul comerțului particular”, iar la lit. b) a aceluiași alineat se stipulează că specula se referă la „cumpărarea de produse industriale sau agricole, în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare nu poate face, potrivit dispozițiilor legale, obiectul comerțului particular”. Ca urmare, în procesul interpretării și aplicării reglementărilor cu privire la speculă, trebuie avute în vedere toate aceste împrejurări privind săvârșirea faptei.
De asemenea, în cazul omorului, legiuitorul a considerat necesar să cuprindă în mai multe articole diversele ipostaze ale acestei infracțiuni deosebit de grave, între infracțiunile „contra vieții, integrității corporale și sănătății”, respectiv Cpitolul I al Titlului II din Codul penal.
Din examinarea textelor diverselor actele normative rezultă faptul că, în unele cazuri, într-un articol sunt cuprinse mai multe norme sau când, astfel cum precizează autorii de specialitate, prin coroborarea mai multor articole se poate constitui o normă completă.
De asemnea, normele de drept nu sunt elaborate și nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi o lege, o ordonață, o ordonanță de urgență, o hotărâre, un regulament, un statut. Acest act normativ, la rândul său, este structurat pe capitole, secțiuni, articole, alineate puncte sau litere.
Actul normativ, astfel cum se precizează în literatura de specialitate, este un document scris, al cărui conținut îl fonstituie normele, elaborat și adoptat de autoritatea socială care normează, și este emis și publicat după anumite reguli de emitere și publicare. În acest sens menționăm Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților nr. 1432/2010 privind procedurile publicării, republicării și rectificării, precum și ale publicării în numere speciale, cu tiraj limitat, a actelor în Monitorul Oficial al României
Ca urmare, actul normativ este redactat în limba legiuitorului, după regulile gramaticale ale acesteia. În cursul redactării, el este structurat, după reguli tehnice de structurare și structura primește o organizare, după reguli de organizare.
Privit din perspectiva normelor pe care le cuprinde, actul formativ este forma acestora de existență tehnico-legislativă. Regulile de elaborare, adoptare, emitere și publicare asigură aspectul legislativ al acestei forme, regulile gramaticale, de structurare și de organizare a structurii asigură aspectul ei tehnic, respectiv tehnică gramaticală, tehnică de structurare, tehnică de organizare.
Astfel cum s-a precizat în doctrina de specialitate, se observă o multitudine de reguli anterioare regulilor juridice din actul normativ: cele de adoptare, emitere și publicare, ele însele sunt tot reguli juridice, deduse din interpretarea principiilor dreptului; reguli tehnice nonjuridice, respectiv gramaticitatea, structuralitatea, organizarea.
Actele normative cu cel mai înalt grad de generalitate a normelor juridice sunt legile ordinare și organice și apoi ordonanțele Guvernului.
Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conține, în principiu, prevederi de sine stătătoare. Astfel cum s-a precizat în literatura de specialitate, nu orice articol de lege coincide cu o regulă de conduită, sau, dimpotrivă, un articol poate să cuprindă doar un element al normei, lucru frecvent întâlnit de altfel. De aceea, pentru a stabili conținutul normei de drept, cu toate elementele sale logico-juridice, este necesară coroborarea textelor din articole și chiar din legi diferite.
De regulă, cu ocazia aplicării, organul de aplicare trebuie să coreleze texte din mai multe acte normative. De exemplu, o hotărâre judecătorească penală este dată în temeiul unor prevederi din Codul penal, Codul de procedură penală, Legea de organizare judiciară, cât și în temeiul prevederii unor legi speciale care reglementează anumite domenii.
Ca urmare a celor expuse mai sus, în interpretarea și aplicarea corectă a normelor juridice trebuie să se aibă în vedere atât structura logico-juridică, cât și formularea tehnico-legislativă a textelor respective.
3.2 Trăsături
Structura externă, respectiv tehnico-legislativă a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conținutului și structurii logice a acesteia, la redactarea ei, și anume clară, concisă, concretă.
Ca urmare, normele juridice nu sunt redactate și, mai ales, nu apar într-o formă nudă, distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act juridic normativ, având o anumită valoare juridică, respectiv lege, decret, ordonanță, ordonanță de urgență, hotărâre, ordin, regulament, decizie, statut.
Astfel cum rezultă din literatura de specialitate, actul juridic normativ este un document scris, în al cărui conținut intră normele juridice, elaborate de către legiuitor. El este adoptat, redactat, structurat și publicat după anumite reguli tehnico-legislative prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Privit din perspectiva normelor juridice, actul normativ este forma lor de existență tehnico-legislativă. Regulile de elaborare, adoptare, emitere, publicare, republicare și rectifdicare, asigură aspectul legislativ al acestei forme. De asemenea, regulile gramaticale, de structurare și de organizare a structurii asigură aspectul tehnic al ei.
Activitatea instituționalizată de normare se finalizează în actele normative, prin care se separă, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, normalitatea juridică – liceitatea – de anormalitatea juridică – iliceitatea. Cercetarea acestor acte normative în care sunt cuprinse normele juridice dintr-un drept pozitiv dau naștere la anumite concluzii.
Obiectul „normă juridică” are două sau trei componente, dar textul nu redă fidel această structură. Aici s-a făcut distincție, în opinia autorilor de specialitate, între norma juridică și actul juridic individual sau concret. Actul juridic individual vizează o conduită anume, personalizată, pentru o situație concretă, cum ar fi actul de numire într-o funcție a unei persoane. Și el este obligatoriu și garantat prin intervenția forței publice în cazul în care nu e respectat.
Dar, actul juridic individual are ca finalitate realizarea practică a normei, consumându-se prin executarea sa imediată sau în termene stabilite, nu e norma însăși – generală, impersonală, abstractă și continuă.
Unii juriști concep textul care fixează lingvistic norma ca o reprezentare juridică formulată prin cuvinte. În consecință, cuvintele desemnează anumite conținuturi de reprezentări. În cursul procesului de comunicare, care este formarea decizie juridice, se decodifică conținutul de semnificații transmis de legiuitor cu ajutorul gramaticii lingvistice, pentru a-l face să reiasă. După caz, se caută semnificația intențională a legiuitorului sau, după doctrina dominantă, se trimite la voința obiectivă a legiuitorului, așa cum rezultă din textul dispoziției sale și din contextul acestui text.
Ambele opțiuni teoretice pleacă de la concepția că limbajul e însuși instrumentul juristului, ceea ce corespunde modelului pozitivist al normei juridice identificată cu textul ei. Norma se manifestă ca un simplu text care se referă la o realitate socială extrajuridică.
Teoria structurantă a dreptului respinge modelul pozitivist, considerând că reducerea normei la textul ei este o descriere insuficientă a activității juridice, incapabilă să îi satisfacă exigențele. Conform acesteia, textul actului normativ este conceput ca un dat lingvistic – punct de plecare a procesului decizional pentru formularea unui program normativ, care trimite la câmpul normativ vizat.
Aceasta, întrucât, din textul actului normativ nu emană nicio normativitate. Aceasta decurge din decizia organului învestit, căruia ordinea juridică îi conferă forță obligatorie. Nu textul în care se află norma reglează |cazul concret, ci juristul, ca subiect al procesului de concretizare a semnificațiilor normative abstracte de care se slujește pentru a soluționa decisiv o problemă practică.
Textul actului normativ nu are decât valoare de „ansamblări de semne, ordonate după anumite reguli” astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, conținător de date lingvistice cercetabile în funcție de tipul de folosință pentru care sunt făcute, de fiecare dată.
În temeiul unui efort metodic asupra acestor date lingvistice, practicianul jurist poate elabora programul normativ cu ajutorul căruia selecționează acea parte de date empirice căreia îi este recunoscută semnificarea normativă. Cu alte cuvinte,norma juridică, conceptual delimitată, nu este dată dinainte juristului, ci e produsă cu el și prin el. Ea nu este o imagine reprezentativă a realității, ci „un model lingvistic formulat și stabilit cu titlu obligatoriu” a unei ordini de realizat.
Teoria conceptualistă – în opinia autorilor de specialitate – pleacă de la un model închis al descoperirii semnificației, în care nu este loc pentru introducerea de noi fixări de semnificații din partea celui care aplică dreptul pozitiv.
Toate regulile de folosire a limbajului sunt ferm determinate dinainte și activitatea juristului e situată pe găsirea semnificației considerată univocă, a conceptului juridic în cauză. Interpretarea legii pune în lumină atât deplasarea semnificațiilor, cât și luarea în discuție a regulilor de folosire a lor. Textul actului normativ nu dă dinainte reguli fixe de folosire a sa. Datele limbajului și datele reale nu se lasă închise într-un raport de referință duală; primele trebuie concepute ca fiind „formații lingvistice primare”, secundele ca „formații lingvistice secundare”.
De aici ar rezulta că semnul lingvistic nu se referă la o realitate extralingvistică. Datele reale extralingvistice nu sunt ele însele gândibile și formulabile decât ca semne mediate în limbaj. De aceea, în opinia autorilor de specialitate, este de respins teoria conform căreia expresia lingvistică ar fi suportul reprezentărilor extralingvistice sau al semnificațiilor prelingvistice. Semnificatul este una din fețele sensului semnului lingvistic la care trimite latura semnificantului. De aici, o semnificație nu poate fi exprimată decât într-un sistem de limbaj și nu să existe pur și simplu; datele reale nu devin comunicabile decât trecând prin semne lingvistice, nu sunt veritabil constituite decât prin aceste semne. Realitatea se face și se schimbă odată cu limbajul, ceea ce e valabil și pentru limbajul juridic din actele normative. încât, textul acestor acte, luat ca punct de pornire, conține o „structură de referință” care ordonă raportarea la realitatea determinată de ceea ce prevede ca consecință norma din el. Prin urmare, reprezintă forma lingvistică a unui program normativ, ca domeniu de realitate mediată de limbajul ce va fi înțeles și aplicat în condiții variabile.
De aici, rezultă faptul că textele actelor normative au o de realitate mediată, alta decât organizarea normelor pe care le fixează.
Actul normativ este un document scris, al cărui conținut îl constituie normele, elaborat și adoptat de autoritatea socială care normează, emis și publicat după anumite reguli de emitere și publicare. Este redactat în limba legiuitorului, după regulile gramaticale ale acesteia.
În cursul redactării, el este structurat după reguli tehnice de structurare și structura primește o organizare, după reguli de organizare.
Privit din perspectiva normelor pe care le cuprinde, actul normativ este forma acestora de existență tehnico-legislativă. Criniile de elaborare, adoptare, emitere și publicare asigură respectul legislativ al acestei forme, regulile gramaticale, de structurare și de organizare a structurii asigură aspectul ei tehnic – tehnică gramaticală, tehnică de structurare, tehnică de organizare.
Se observă, de asemenea, o multitudine de reguli anterioare regulilor juridice din actul normativ: cele de adoptare, emitere și publicare, ele însele sunt tot reguli juridice, deduse din interpretarea principiilor dreptului, reguli tehnice nonjuridice, precum gramaticitatea, structuralitatea, organizarea.
Elaborarea dreptului, în principal, și a actelor normative, în special, este un proces de mare complexitate, în care trebuie luați în calcul factorii politici, economici, morali, sociali, naturali, istorici, naționali și internaționali, conștiința juridică și tendințele de evoluție ale societății specificitatea normativității juridice.
Acest proces, care tebuie să tindă, așa cum au opinat unii doctrinari, la întruchiparea raționalității și moralității dreptului, necesită respectarea unor principii.
Fundamentarea științifică a activității de elaborare a normelor juridice
constituie un asemenea principiu, care solicită ca, la baza acestei activități normative,
să stea datele științei contemporane. Surprinderea realităților sociale care necesită
elaborarea unor noi acte normative, raportarea acestora la scara de valori contemporană,
estimarea efectelor sociale posibile, cer un demers științific de natură interdisciplinară, la
care participă datele oferite de sociologie, economice, psihologie, informatică, cibernetică. De aceea s-au creat organisme specializate, unde, alături de specialiști juriști, participă și
alți specialiști, în funcție de proiectul de act normativ ce urmează să fie elaborat.
Respectarea unității de sistem a dreptului este un principiu care atrage atenția asupra
faptului că actul normativ ce urmează să fie elaborat nu se va adăuga, pur și simplu, unei
colecții de norme juridice, având în vedere faptul că normele juridice dintr-un stat formează un complex unitar în cadrul căruia sunt instituite relații de ierarhie, compatibilitate, corelare, interdependență.
Din această perspectivă proiectul de act normativ trebuie să aibă în vedere supremația Constituției și a celorlalte legi, corelarea cu alte acte normative, ce implicații se vor produce în sistemul actelor normative, soluțiile preconizate pentru evitarea contradicțiilor.
De asemenea, acest principiu sugerează faptul că relațiile structurale, care reflectă principiile și valorile fundamentale ale dreptului cer o anumită certitudine, un anumit raport optim între conservare și schimbare în ceea ce privește normele juridice. Astfel, în general, dreptul nu ar putea să îndeplinească funcția sa de orientare a comportamentelor umane, de a asigura un anumit grad de stabilitate a relațiilor sociale.
Principiul accesibilității actelor nornative are în vedere că, normele juridice trebuie
să transmită cetățenilor un mesaj clar, pe înțelesul destinatarilor. Fără îndeplinirea acestei
cerințe elementare un act normativ va da naștere la controverse și confuzie, contradicții, reacții sociale negative și tendințe de eludare care pun în pericol aplicarea acestuia, traducerea în viață a voinței legiuitorului.
Problema accesibilității unui act normativ nu se reduce numai la aspectele referitoare la limbajul juridic, ci ea este condiționată și la rândul său condiționează întreagul sistem de factori implicați în procesul de legiferare, precum: specificul realității sociale ce va fi normată juridic, obiectivele urmărite de legiuitor, subiecții sociali vizați, conținutul reglementării juridice, tehnica juridică preconizată în elaborarea normelor juridice.
Astfel, de exemplu, legiuitorul poate apela la modalități de reglementare foarte diferite. Normele juridice pot fi exprimate lapidar sau detaliat, rigid sau flexibil, esențializat sau nuanțat.
Principiile care fundamentează procesul de elaborare a actelor normative sunt complementare și interdependente, se conjugă și se întrepătrund în procesul lor de aplicare și, cu toate că ele exprimă cerințe obiective, pot fi și au fost de altfel formulate în mod diferit în literatura juridică.
Elaborarea actelor normative presupune, în general, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, parcurgerea următoarelor etape:
inițierea proiectului de act normativ;
dezbaterea proiectului de act normativ;
adoptarea actului normativ;
promulgarea și publicarea actului normativ.
Adoptarea unei reglementări juridice trebuie să fie inițiată de un organ public, care stabilește un proiect de act normativ. De regulă, actele normative sunt inițiate de organul care are dreptul de a adopta acest act normativ. Având în vedere faptul că organizarea statului într-un stat de drept se face ținând cont de principiul separației puterilor, s-au stabilit anumite reguli cu privire la elaborarea actelor normative și, în primul rând, în funcție de forța lor juridică.
Astfel, în cazul legii, inițierea adoptării acesteia aparține celor care au dreptul de inițiativă legislativă. Acest drept conferă posibilitatea de a propune un proiect de lege în dezbaterea Parlamentului. De regulă, dreptul de inițiativă legislativă aparține Guvernului și membrilor Parlamentului, dar el poate aparține, în anumite condiții, și altor persoane, însă aceasta trebuie specificat fie în Constituție, fie în Regulamentul de organizare și funcționare a Parlamentului. În România, potrivit dispozițiilor Constituției, revizuită, respectiv art. 74, „Inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe, respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative”.
Articolul menționat mai precizează că nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea. Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una dintre Camere. Deputații, senatorii și cetățenii care exercită dreptul la inițiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.
Dezbaterea proiectelor actelor normative are loc, în formele stabilite de Constituție și de Regulamentul de organizare și funcționare al organului legiuitor. Dezbaterea pe articole în cazul proiectului de lege începe cu o expunere de motive și cu raportul comisiei permanente care a analizat proiectul.
După dezbatere se trece la votarea, și, practic, la adoptarea lui. Constituția României precizează că legile organice, și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți în fiecare Cameră. La cererea Guvernului sau din proprie inițiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgență, stabilită potrivit regulamentului fiecărei camere.
Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele sc trimit pentru o nouă dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere este definitivă. Dacă una din camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră, președinții Camerelor vor iniția, prin intermediul unei comisii paritare, procedura de mediere. În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergență se supun dezbaterii Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună, care vor adopta textul definitiv cu votul majorității.
Odată votată legea, ea este adoptată. După aceea urmează promulgarea, pe care o face Președintele României. Promulgarea nu este un vot nou, ci este un act prin care, pe de o parte, se recunoaște că acesta este conținutul autentic al textului care a fost votat de cele două Camere, iar pe de altă parte, se dă dispoziție să fie publicată în publicația oficială. Publicarea nu ține de aprobarea legii, însă ea este un moment important, deoarece, în acest fel, se aduce la cunoștința cetățenilor prevederile legii.
În ceea ce privește promulgarea aceasta se face în termen de cel mult 20 zile de la primirea legii. Înainte de promulgare, Președintele poate cere, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Președintele a cerut reexaminarea legii, ori dacă s-a cerut verificarea constituționalității ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a confirmat constituționalitatea. Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la data publicării sau la o dată ulterioară, prevăzută în texul ei.
În tehnica legislativă, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, s-au statornicit anumite părți constitutive, care, împreună, dau o anumită formă actelor normative. Acest model de act normativ nu este general, obligatoriu, ci el se adaptează în funcție de caracterul acestuia, de întinderea lui, de obiectul pe care-1 reglementează.
Considerând, însă, un proiect de lege-model, doctrinarii au afirmat că elementele lui constitutive sunt, de obicei, următoarele:
titlul actului normativ – este elementul esențial de identificare a legii. El reprezintă exprimarea sintetică a obiectului reglementării și, de regulă, titlul se exprimă în două feluri: într-o formă descriptivă, prin expresia „Lege privind…” sau „Lege cu privire la ….” urmată de expresia sintetică – a obiectului reglementării și o formă substanțială, obiectul reglementării fiind exprimat într-un cuvânt sau în două cuvinte, ca de exemplu: Legea apelor, Legea viei și a vinului.
preambulul – constituie o introducere, ce prevede reglementarea propriu-zisă, exprimând motivația intervenției legislative. Explicațiile sunt legate de cerința socială ce a reclamat legea, precum și de soluțiile scontate de legiuitor.
formula introductivă – cuprinde o idee de referire la dispozițiile constituționale sau la alte legi organice, în dorința justificării reglementării – în drept, pe de o parte, iar pe de altă parte, în ideea demonstrării conformității sale cu legea fundamentală și principiile generale ale materiei în discuție sau ale dreptului în general.
dispoziții sau principii generale – reprezintă prima parte din corpul propriu-zis al legii, care exprimă prevederile prin care se determină obiectul, scopul și sfera relațiilor ce se reglementează, precum și unele de natură a orienta întreaga reglementare. Ele pot cuprinde, uneori, explicarea și definirea unor noțiuni, concepte utilizate de legea respectivă.
dispoziții de conținut propriu-zise – acestea exprimă soluțiile preconizate prin reglementare. Ele au cea mai mare întindere în corpul legii și se grupează în părți, titluri, secțiuni, subsecțiuni.
dispoziții finale – prevăd dispoziții relative la punerea în aplicare a legii, intrarea în vigoare, rezolvarea incidentelor pe care actul le are asupra unor acte cu care vine în interferență.
dispoziții tranzitorii – sunt, în realitate, dispoziții care rezolvă conflictele legilor în timp, căci ele conțin prevederi relative la modul de aplicare a legii noi, în raport cu situațiile juridice născute în trecut, în curs la data intervenției noii reglementări.
anexele – fac corp comun cu legea și vizează exprimări cifrice, statistice, desene, schițe, planuri, organigrame în vederea aplicării întocmai a legii. Ele există și se leagă doar de legile care reclamă astfel de precizări.
Proiectul de lege este însoțit, întotdeauna, de o expunere de motive a inițiatorului, în care se face o prezentare succintă a actului normativ, se arată considerentele care au făcut necesară intervenția normativă, se fac referiri la reglementările existente și la insuficiența lor, la scopul reglementării propuse cu evidențierea a ceea ce este nou, la efectele asupra domeniului reglementat și a sistemului de drept în general.
Titlul actului normativ este elementul de identificare a acestuia. O cerință a tehnicii juridice constă în aceea că titlul să fie concis și să exprime cu claritate obiectul reglementării respective.
Preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere, unde se arată considerentele de natură socială, economică, politică, juridică avute în vedere la elaborarea actului. Acesta nu este absolut necesar, de aceea, el se întocmește numai pentru anumie acte, de regulă cele mai importante.
De asemenea, el ajută la înțelegerea actului normativ, deoarece în el se dă, într-o formă mai succintă decât în expunerea de motive, justificarea noii reglementări. Este de remarcat faptul că preambulul nu conține norme juridice. În anumite împrejurări, preambulul poate să conțină fundamentele care stau la baza actului normativ.
Formula introductivă este, de regulă, aceea parte a actului normativ care arată temeiul legal, constituțional, în baza căruia este dată reglementarea.
Dispozițiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul normativ. În cadrul acesteia sunt stabilite anumite dispoziții cu caracter general, ce privesc actul normativ în totalitatea sa. Aceste dispoziții generale pot lua uneori forma și denumirea de „principii generale” în sensul că stabilesc anumite principii valabile pentru întregul act normativ. Uneori, ele sînt despărțite, chiar printr-un titlu distinct, un capitol sau o secțiune distinctă, cu un titlu de „Principii generale” sau „Dispoziții generale” sau „Principii de bază”.
Dispozițiile de conținut, în funcție de problamatica actului normativ, pot fi mai mult sau mai puțin numeroase și, după caz, să se împartă în subdiviziuni. Dispozițiile finale propriu-zise se referă la data intrării în vigoare a actului normativ, atunci când se dorește o mențiune în acest sens.
Numeroase acte normative au nevoie de dispoziții de tranziție de la vechea la noua reglementare și atunci se adaugă și aceste dispoziții cu caracter tranzitoriu. În ceea ce privește modul lor de delimitare, ele pot fi uneori cuprinse într-un titlu distinct, sau într-un titlu, de regulă, unificat, cu dispozițiile finale. Unele legi, care nu sunt împărțite în capitole sau paragrafe, au asemenea reglementări printre ultimele articole.
Elementul structural primar al oricărui act normativ este articolul care, în principiu, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, conține reglementări de sine stătătoare.
Articolele se numerotează și se încadrează în actul normativ într-o succesiune logică. Articolul poate cuprinde una sau mai multe fraze, iar în cazul în care sunt prevăzute mai multe fraze, fiecare dintre acestea formează un alineat, la rândul său, numerotat sau nu. De asemenea, un articol poate să conțină o enumerare, situație în care, fiecare element al enumerării este fixat prin unul sau mai multe alineate. Prin urmare, într-un articol pot fi cuprinse mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, un articol poate cuprinde o parte, un element al unei norme, fie ipoteza, fie dispoziția, fie sancțiunea.
Totodată, în funcție de amploarea reglementării, în cadrul actului normativ, articolele pot fi grupate în secțiuni, secțiunile în capitole, capitolele în titluri, titlurile în cărți sau părți, ca de exemplu în cazul Codului civil, Codului penal, Codului de procedură civilă, Codului de procedură penală sau Codului fiscal.
Datorită conexiunilor existente în realitatea socială reglementată juridic, între diversele acte juridice normative există interdependențe, actele se corelează între ele. De asemenea, normele juridice cuprinse într-un act normativ se corelează între ele sau cu alte norme cuprinse în alte acte normative.
Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, atunci cînd dispoziția pe care o conține este exprimată prin mai multe propoziții sau conține mai multe probleme. În cazul în care articolul cuprinde o enumerare, aceasta se recomandă să fie numerotată prin litere sau cifre arabe, pe cît este posibil, să se evite enumerările numai prin liniuțe. Numerotarea articolelor cu cifre romane în sistemul tehnicii legislative folosite în țara noastră, se face cînd este vorba de modificarea legilor. Unele acte normative au și note marginale, în care, într-o formă sintetică se menționează instituția sau problema la care se referă articolul respectiv.
O altă situație întâlnită este aceea în care într-un act normativ se introduc articole noi. În acest caz, articolul este numerotat cu indice.
Completarea reprezintă o modalitate de amendare a unui text prin care introduc soluții noi legislative sau ipoteze noi în problematica actului normativ completat. În fapt, ea se reprezintă prin adăugirea unor texte la cele existente, fără implica, pe plan redacțional, vreo modificare.
Soluția legislativă propusă nu creează o stare de neconcordanță cu soluții deja existente în actul completat, nefiind necesară o intervenție în textul acestei Textele ce se adaugă sunt aliniate, articole, secțiuni sau chiar capitole, în fune de amploarea soluțiilor noi ce se introduc în actul normativ respectiv. Această operațiune trebuie să urmărească conservarea unității de concepție actului și menținerea compatibilității dintre soluțiile noi și restul soluțiilor promovate.
Cu privire la modificarea unui act normativ regula este să fie făcută de un alt act normativ, de aceeași valoare și de aceeași forță juridică. Astfel, o lege poate fi modificată numai printr-o lege. În principiu, un act normativ de valoare superioară poate să modifice un act normativ de valoare inferioară.
Modificarea trebuie să se facă printr-un act normativ dat expres în acest scop și atunci acest act normativ este un act normativ de modificare expresă, și din titlul reiese acest lucru.
Există situații în care un act normativ nou, o lege de exemplu, are un obiect bine determinat, dar textul ei modifică o lege anterioară. În acest caz, în textul legii se prevede expres această modificare, indicîndu-se concret articolele care se modifică și cum se modifică.
Există și modificări indirecte, atunci cînd o lege nouă, schimbă o reglementare, prin conținutul ei, fără să se menționeze acest lucru.
În literatura de specialitate s-a afirmat că se pune problema de a ști cum trebuie procedat atunci când se impun schimbări legislative. Printr-o lege complet nouă, care să abroge legea sau legile vechi ori printi-o lege de modificare a acestora.
Acest fapt rămâne la aprecierea organului legislativ. Desigur, dacă este vorba de o schimbare radicală, fundamentală, a vechilor reglementări, este recomandabil să se adopte o lege nouă, în care reglementarea vechi să se abroge. Dacă sunt necesare doar anumite schimbări, nu a întregului sistem de reglementare din legea veche, recomandabil este să se dea o lege de modificare.
Abrogarea actelor normative presupune a suprima actul în întregul său sau doar o anuită dispoziție din el și are următoarele funcții:
înlăturarea textelor de conflict între actul nou și vechea reglementare;
înlăturarea eventualelor paralelisme în legislație;
înlăturarea discrepanțelor și necorelărilor;
ajută la degrevarea fondului legislativ de unele acte desuete, prin lipsa unei cerințe de aplicare.
Abrogarea este de două feluri: expresă și tacită.
Abrogarea expresă este aceea care se exprimă prin text și enunță actele sau unele dispoziții din actele normative care își încetează aplicarea.
Abrogarea tacită sau implicită constă în raționamentul ce se face în cadrul existenței a două texte sau acte în același domeniu, textul ulterior determinând ieșirea din uz a textului anterior. Ea se sprijină pe principiul după care, actul nou exprimă o voință nouă și, deci, actuală, care suprimă o cerință veche, devenită desuetă sau insuficientă.
În acest domeniu regula este că, actele normative prevăzute a fi abrogate se menționează în textul noii legi, în ordine cronologică.
Această operațiune se realizează în concret prin folosirea expresiei „precum și alte dispoziții contrare”, adică potrivnice noii reglementări.
Abrogarea poate fi totală sau parțială, după cum vizează un act normativ în întregime sau în parte, aceasta din urmă, asigurând funcționalitatea vechiului act în dispozițiile sale menționate, neabrogate.
De regulă, abrogarea intră în vigoare concomitent cu noua reglementare, spre a se evita crearea unui gol legislativ. De precizat că, abrogarea nu operează în cazul actelor temporare, ieșirea acestora din vigoare făcându-se prin simpla trecere a perioadei de timp în care au avut forță de aplicare.
Derogarea exprimă o abatere de la o reglementare în vigoare, circumstanția la un anume caz. Cuvântul este de origine latină și înseamnă a înlătura o poziție dintr-o lege. Ea presupune preexistenta unui act normativ care promovează într-o anumită materie soluții legislative cu aplicație generală; o situație de excepție în rezolvarea de altă manieră a unui caz. De regulă, derogarea se referă la cazuri speță, care nu au caracter de repetabilitate în aplicare.
Deși promovează o soluție pentru cazul particular, norma de derogare aduce nici un amendament actului de la care se realizează derogarea. Textul acestuia rămâne neafectat și se aplică în continuare pentru toate celelalte caz în mod similar.
Derogarea, chiar dacă nu se confundă cu modificarea, poate constitui un indiciu în ceea ce privește oportunitatea modificării textului actului normativ de care face derogarea, și, acest lucru este valabil în situația derogărilor repetate și la scurte intervale, de la prevederile acestui act normativ.
Derogarea creează o situație de excepție față de norma generală, ceea ce nu înseamnă că ea se confundă cu normele de excepție. Acestea din urmă constituie ipoteze particularizate, reglementate în cuprinsul aceluiași act, deosebindu-se de restul prevederilor prin aceea că, ele reprezintă excepții de ia regulile generale instituite prin act. Acestea pot avea deci, caracter de permanență și repetabilitate, ceea ce nu este cazul în situația normelor de derogare.
Aceleași considerente trebuie avute în vedere pentru eliminarea confuziei dintre normele de derogare și normele speciale, care sunt reglementări constituite prin acte independente, având ca obiect unele situații speciale pentru care se promovează soluții legislative diferite față de reglementarea cu caracter general din materia respectivă. În fapt, derogarea se exprimă prin expresia „prin derogare de la prevederile art. ..din …”.
De asemenea, elaborarea actelor normative este puternic marcată de specificitatea limbajului juridic. Acesta trebuie să satisfacă cerințele elementare ale accesibilității și clarității. De aceea, este important ca limbajul actelor normative să fi simplu, clar, accesibil. Trebuie, de asemenea, ca aceasta să cuprindă termeni bine precizați și relativ ușor de înțeles, să nu provoace confuzii. Un mare jurist german de la sfirșitul sec. al XlX-lea, Ihering, afirma că „legituitoral trebuie să gândească precum un filozof și să se exprime ca un țăran”.
Conținutul reglementărilor trebuie să fie rezultatul unei analize de înaltă ținută științifică, dar exprimarea lor trebuie să fie accesibilă pentru cetățeni.
Textele actelor normative trebuie să fie redactate folosindu-se limbajul obișnuit cu înțelesul pe care cuvintele îl au în mod curent în limba română modernă. Neologismele se vor folosi numai atunci când este strict necesar.
Totodată, în elaborarea actelor normative se va ține seama de necesitatea clarității întregului act normativ și a preciziei termenilor folosiți. De aceea, atunci când, în legătură cu folosirea unui termen, a unor concepte, ar putea exista mai multe înțelesuri, se recomandă ca în text, să se explice sensul termenului respectiv. Termenii din viața cotidiană, de exemplu familie, rudenie, teritoriu, pot avea o semnificație mult mai complexă și chiar diferită față de cea vehiculată în mod obișnuit. Există apoi o serie de termeni specifici, precum: infracțiune, contravenție, raport juridic, fapt juridic, obligație juridică. Textul juridic trebuie să fie prin excelență neredundant, fără cuvinte inutile, nonrepetitiv, lipsit de metafore. El trebuie să fie consubstanțial cu precizia, rigoarea, argumentul.
Așa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, termenii juridici formează „structuri de cunoaștere” care au sensuri diferite în raport de context, ca de exemplu cele din dreptul civil, penal, administrativ. În multe situații limbajul juridic nu poate evita un grad ridicat de abstractizare. De asemenea, caracteristica de sistemicitate a termenilor care pentru a fi decodificați trebuie puși în corelație cu o instituție juridică, ramură de drept cu întreg sistemul dreptului.
Toate acestea schițează numai complexitatea problemei pe care trebuie să o rezolve legiuitorul, aceea de a găsi o expresie justă a relației dintre limbajul juridic specializat și perceperea semnificației acestuia de către destinatarii actelor normative, de către cetățeni.
Limbajul juridic, ca însuși dreptul, nu este în primul rând „o haină juridică”, un ambalaj exterior pentru deciziile autorității, ci un limbaj cu efect de structură, un mod de reglementare cu viața sa proprie și dinamica sa internă, un conținut la fel, ca și o formă, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate.
Această caracteristică este relevată pregnant în contribuția limbajului juridic la realizarea unor „constructe juridice”, a unor expresii ale tehnicii juridice. Prezentăm în acest sens, cîteva sumare considerații despre ficțiuni și prezumții juridice.
Ficțiunea juridică, procedeu complex de tehnică juridică valorificat în elaborarea normelor juridice, din diverse considerente, scoate în evidența autonomia relativă a dreptului, felxibilitatea și forța sa creativă internă.
În esență, prin acest procedeu, un fapt este considerat o realitate juridică, deși aceasta nu există. Din perspectiva limbajului juridic, ficțiunea juridică evocă dimensiunea semantică, aceea care vizează relația dintre expresia lingvistică, juridică și realitate, dar această corespondență este un artificiu, în sensul că realitatea pronunțată în drept, exprimată în textul juridic nu există.
De exemplu, mobilele care sunt fixate pe imobile, sunt considerate și ele imobile și urmează regimul juridic al imobilelor; copilul conceput, va fi considerat că există, înainte de naștere, dacă este în interesul lui – infans conceptus; clădirile ambasadelor străine sunt considerate că există pe teritoriul statului pe care îl reprezintă. Referindu-se la rolul ficțiunii juridice, autorii de specialitate au remarcat faptul că dreptul lucrează mereu cu ficțiuni și este de observat, în evoluția dreptului, că ficțiunea a fost una din pârghiile cele mai importante de progres ale dreptului, constatând, de asemenea, că ficțiunea este numai un mijloc ajutător al soluției pentru desăvârșirea idealului de justiție.
Prezumțiile juridice sunt procedee tehnice prin care legiuitorul acceptă sau chiar impune că ceva există fără să fie nevoie de a proba o atare situație. De exemplu, prezumția cunoașterii legii, prezumția de nevinovăție, prezumția că un copil născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei sale. Situația prezumată poate fi adevărată sau nu. Proba trebuie făcută, atunci cînd legiuitorul permite, de către cel care contestă prezumția.
Astfel, conform prezumției de nevinovăție, nu acuzatul trebuie să își dovedească nevinovăția, ci organul de anchetă trebuie să demonstreze vinovăția celui în cauză, care desigur se poate apăra cu privire la acuzarea adusă.
Astfel cum rezultă din doctrina de specialitate, prezumțiile legale pot fi:
– relative (jus tantum) sau
– absolute, (irefragabile – juris et de jure).
Prezumțiile relative pot fi răsturnate prin proba contrară care incumbă celui care contestă situația prezumată. Împotriva prezumțiilor absolute nu este admisă nici un fel de probă, ca de exemplu prezumția privind autoritatea lucrului judecat, deci se prezumă soluția justă într-o cauză, în care s-au epuizat toate căile de atac prevăzute de lege.
Ca procedee de tehnică juridică și constituente specifice ale limbajului juridic, prezumțiile contribuie la realizarea funcțiilor dreptului, a valorilor sale, la desfășurarea armonioasă a relațiilor sociale reglementate de normele juridice.
Terminologia juridică este constituită dintr-o totalitate deschisă și dinamică de cuvinte tehnice, de specialitate, care exprimă noțiuni juridice specifice: comodat, infracțiune, litigiu, disjungere, garant. Acestea sunt cuvinte românești care poartă același sens, exprimă aceeași noțiune, ca și cuvintele din limba franceză sau engleză sau germană.
Uneori, datorită absenței unui cuvânt care să traducă univoc sensul altui cuvânt, când se împrumută dintr-o legislație străină, cuvântul limbii juridice străine e introdus ca atare, ca de exemplu cuvântul leasing.
Unele cuvinte sunt preluate din vocabularul comun al limbii oficiale, păstrându-li-se semnificația naturală, altele primesc o semnificație juridică. În vocabularul utilizat în actele normative se întâlnesc cuvinte utilizate în alte științe, ca de exemplu -politologie, psihologie, sociologie, finanțe, științe medicale, informatică, istorie.
Juriștii confruntați cu astfel de termeni și terminologii sunt nevoiți, pentru calitatea activității lor, să își formez un larg orizont de cultură. O noțiune nu poate fi ambiguă, dar un cuvânt poate fi ambiguu. De exemplu cuvântul „masă” numește trei noțiuni:
una de fizică,
alta de sociologie,
alta de tâmplărie.
Astfel cum s-a precizat în literatura de specialitate, s-a cerut mereu ca terminologia juridică să fie alcătuită din cuvinte cu sens univoc, însă majoritatea acestora sunt componente ale limbii naturale și exprimând noțiuni juridice, pot purta multiple înțelesuri. De aceea, sunt necesare definiții legale nominale și reale, ca și definiri judecătorești pentru aplicarea normelor în soluționarea justă, echitabilă și legală a pricinilor.
Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică deosebit de importantă, atât pentru elaborarea cât și pentru realizarea dreptului. Ea are drept obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective și subiective.
Sistematizarea actelor normative are ca rezultat elaborarea unor colecții, culegeri de acter normative sau a codurilor. Aceasta nu trebuie confundată cu sistemul dreptului, care așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, reprezintă structurarea internă a dreptului în părți interdependente: norma juridică, instituția juridică, ramura de drept.
Unitatea de bază a sistemului actelor normative – ca totalitate a actelor elaborate în activitatea normativă a statului – nu este norma juridică așa cum este cazul în cadrul sistemului dreptului, ci actul normativ în diversele lui forme.
Sistematizarea poate să fie cronologică, în sensul că se publică actele normative într-o colecție în ordinea datei, apariției lor. Un alt criteriu de sistematizare îl constituie obiectul reglementării, pe ramuri și instituții juridice.
Mai menționăm criteriul forței juridice a actelor normative care sunt supuse sistematizării. Aceste criterii pot fi combinate. Forma cea mai simplă de sistematizare este considerată încorporarea prin care actele normative se grupează în diverse colecții sau culegeri, după criterii diferite. Caracteristic pentru această formă de sistematizare este faptul că operația de sistematizare utilizează materialul normativ astfel cum este el alcătuit fără a aduce vreo schimbare de conținut, fără vreo modificare, în actele normative.
Încorporarea, la rîndul ei, poate fi oficială, cînd alcătuirea de colecții de acte normative este făcută de un organ de stat având această sarcină legală, și neoficială când este înfăptuită de alte organizații sau de persoane particulare.
Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative, care se deosebește de sistematizarea prin încorporare, atât după obiectul sistematizării, subiectele sistematizării, cât și după forța juridică a rezultatului sistematizării.
Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea și alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod, care are valoarea unei legi.
Codificarea este o formă nu numai a sistematizării legislației, ci și o componentă a activității de elaborare a dreptului, a legiferării. De aceea, elaborarea actului de codificare, adoptarea codului, este de competența exclusivă a organului legiuitor.
Sistematizarea actelor normative reclamă o activitate științifică, specializată. în acest sens se poate remarca importanța Consiliului Legislativ ca „organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației României”, astfel cum rezultă din prevederile art.79 din Constituție.
În concluzie, structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere modul în care aceasta se înfățișează în cadrul actului normativ, constituind, în opinia autorilor de specialitate, „haina” ei exterioară sau externă.
CONCLUZII
Societatea umană este alcătuită și funcținează potrivit unor principii și norme care au izvorât din necesitatea existenței sociale, orientând comportamentul oamenilor și adapatrea lor la nevoile dezvoltării și progresului social, în general. Acțiunea dreptului asupra relațiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de reglementare compus dintr-o multitudine de norme sau reguli sociale.
În afară de drept, de normele juridice, asupra relațiilor sociale, asupra conduitei oamenilor acționează, de asemenea, o mare varietate de norme, în cele mai variate forme și modalități.
Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului, acesta neputând exista în afara realității sale normative. Ea este o regulă pe care puterea publică o instituie pentru a determina pe membrii societății la o conduită corespunzătoare. Respectarea acestei reguli de conduită se face, la nevoie, prin constrângere și conține pretențiile și exigențele societății față de conduita membrilor săi în anumite categorii de relații.
Aceste relații rămân, în general, în sfera de reglementare a altor norme sociale, cum sunt normele morale sau religioase. Norma juridică intervine pentru a apăra aceste valori, pentru a preveni și controla comportamentul deviant. Totodată, ea are, față de alte norme, un caracter obligatoriu. Normele de drept acționează pe coordonate precum timpul, spațiul și persoana. Aceasta înseamnă că norma juridică are o anumită durată – mai îndelungată sau mai scurtă de acțiune în timp și că ea acționează asupra teritoriului statului care a emis-o și asupra cetățenilor aflați pe acest teritoriu.
În România, norma de drept își produce efectele asupra cetățenilor români, asupra cetățenilor străini și apatrizilor care se află pe teritoriul său. Aducerea la cunoștință a normelor de drept este obligetorie și necesară, deoarece necunoașterea acestora nu exonerează de răspundere persoana care a încălcat o normă juridică cu caracter sancționator.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Barac, Lidia, Elemente de teoria dreptului, Editura All Beck, București, 2001;
Bădescu, Mihai, Teoria normei juridice, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Boar, Ana, Elemente de teoria dreptului, Editura S.C. Multimedia SRL, Arad, 1996;
Boboș, Gheorghe Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999;
Ceterchi, Ioan; Craiovan, Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, București, 1996;
Craiovan, Ioan, Tratat de teoria generală a dreptului, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Dvoracek, Maria V.; Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1996;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul I, Editura Nemira, București, 2000;
Luburici, Momcilo, Teoria generală a dreptului, Editura Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, 1996;
Maziliu, Dumitru, Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Mihai, Gheorghe, Inevitabilul drept, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului, Editura All Beck, București, 2003;
Mihai, Gheorghe; Motica, Radu, Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Editura ALL, București, 1997;
Nițoiu, Roberta, Teoria generală a dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006;
Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1996;
Popescu, Sofia, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, București, 1996;
Popescu, Sorin; Țăndăreanu, Victoria, Probleme actuale ale tehnicii legislative, Editura Lumina Lex, București, 2003;
Rosetti-Bălănescu, Ion; Sachelarie, Ovidiu; Nedelcu, Nicolae G., Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, București, 1947;
Stancu, Radu, Norma juridică, Editura Tempus, București, 2002;
Autori străini:
Bauman, Zygmund, Etica postmodernă, Editura Armarcord, Timișoara, 2000;
Bergel, Jean-Louis, Théorie Générale du Droit, Dalloz, Paris, 1989;
Masquelin, Jean, La formation de la régle de droit, Editions de l'Universite de Bruxelles, Bruxelles, 1971;
Acte normative:
Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare
Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările ulterioare;
Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare;
Pagini de internet:
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/, site accesat la data de 23 noiembrie 2012;
CUPRINS
Introducere …………………………………………………………………………………………………………………1
Capitolul I – Norma juridică – noțiuni generale ………………………………………………………………3
1.1 Definiție și caracteristici …………………………………………………………………………………………3
1.2 Locul normei juridice în ansamblul normelor sociale ………………………………………………….7
1.3 Clasificarea normelor juridice ………………………………………………………………………………….9
1.4 Eficiența normei juridice ……………………………………………………………………………………….15
Capitolul II – Structura logico-juridică (internă) a normei juridice …………………………………..18
2.1 Noțiune ……………………………………………………………………………………………………………….18
2.2 Ipoteza ………………………………………………………………………………………………………………..23
2.3 Dispoziția ……………………………………………………………………………………………………………25
2.4 Sancțiunea …………………………………………………………………………………………………………..28
Capitolul III – Structura tehnico-legislativă (externă) a normei juridice ……………………………38
3.1 Noțiune ……………………………………………………………………………………………………………….38
3.2 Trăsături ……………………………………………………………………………………………………………..41
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………….59
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………60
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Barac, Lidia, Elemente de teoria dreptului, Editura All Beck, București, 2001;
Bădescu, Mihai, Teoria normei juridice, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Boar, Ana, Elemente de teoria dreptului, Editura S.C. Multimedia SRL, Arad, 1996;
Boboș, Gheorghe Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999;
Ceterchi, Ioan; Craiovan, Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, București, 1996;
Craiovan, Ioan, Tratat de teoria generală a dreptului, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Dvoracek, Maria V.; Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1996;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul I, Editura Nemira, București, 2000;
Luburici, Momcilo, Teoria generală a dreptului, Editura Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, 1996;
Maziliu, Dumitru, Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Mihai, Gheorghe, Inevitabilul drept, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului, Editura All Beck, București, 2003;
Mihai, Gheorghe; Motica, Radu, Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Editura ALL, București, 1997;
Nițoiu, Roberta, Teoria generală a dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006;
Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1996;
Popescu, Sofia, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, București, 1996;
Popescu, Sorin; Țăndăreanu, Victoria, Probleme actuale ale tehnicii legislative, Editura Lumina Lex, București, 2003;
Rosetti-Bălănescu, Ion; Sachelarie, Ovidiu; Nedelcu, Nicolae G., Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, București, 1947;
Stancu, Radu, Norma juridică, Editura Tempus, București, 2002;
Autori străini:
Bauman, Zygmund, Etica postmodernă, Editura Armarcord, Timișoara, 2000;
Bergel, Jean-Louis, Théorie Générale du Droit, Dalloz, Paris, 1989;
Masquelin, Jean, La formation de la régle de droit, Editions de l'Universite de Bruxelles, Bruxelles, 1971;
Acte normative:
Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare
Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările ulterioare;
Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare;
Pagini de internet:
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/, site accesat la data de 23 noiembrie 2012;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Structura Normei Juridice (ID: 129930)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.