Structura Financiara a Intreprinderii . Studiu de Caz Sc.xxx S.a
Introducere
Structura financiară a întreprinderii reprezintă unul din obiectivele principale ale gestiuni financiare, ea fiind cea care reflectă politica de finanțare și de atragere a capitalurilor necesare funționării oricărei întreprinderi. O gestiune eficientă a unei întreprinderi trebuie să îi ofere acesteia o structură financiară optimă, adică un raport între capitalurile folosite corespunzător nevoilor de exploatare și obținute cu un cost minim. De aici rezultă că structura financiară implică noțiunea de cost de oportunitate cu privire la finanțări, adică trebuie sacrificate alternativele cele mai costisitoare.
Structura optimă este greu de atins datorită dinamicii acesteia, astfel că mangerii unei întreprinderi care își fixează în minte o astfel de structură trebuie să țină cont de flexibilitatea întreprinderii, adică de capacitatea acesteia de adaptare. O tranziție către o structură optimă trebuie să se realizeze în cel mai scurt timp și cu costuri minime. Dinamica structurii optime nu este influiențată doar de modificările unor caracteristicii ale întreprinderii sau de dorința conducătorilor ei de-a crește volumul și eficiența activității ci este influiențată puternic de mediul extern întreprinderii, în special piața. Nu este vorba doar de piața de capital care stabilește condițiile de obținere a capitalului dorit ci și de piața pe care întreprinderea își desface produsele sau serviciile și care stabilește dacă este necesar și rentabil o creștere a activității, pe baza atragerii de surse noi, prin capacitatea de absorbție față de sporul de bunuri/servicii oferite de întreprindere. Astfel, dacă tranziția către o structură presupusă optimă la un moment dat nu se realizează în timp util, iar codițiile de piață devin nefavorabile, noile finanțări atrase nu numai că nu oferă productivitatea scontată dar și măresc îndatorarea întreprinderii. Aici se poate observa riscul implicat de alegerea unei structuri financiare. Greutatea alegerii se datorează și unei diversității a posibilelor finanțărilor care implică o selectare atentă a lor, nu doar pe baza costului aferent ci și după alte criterii cum ar fi cel al destinației sau cel al rentabilității.
În concluzie se poate spune că structura financiară oglindește pe lângă gestiunea și politica financiară a unei întreprinderi și mărimea, politica riscului, adaptabilitatea și dinamica acesteia în activitatea de exploatare, în căutarea eficienței.
CAPITOLUL 1
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIREA STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERI
Finanțele întreprinderii reprezintă un ansamblu de măsuri și activități a căror obiect este fenomenul financiar, activitatea economică prezentându-se ca o practica organizațională, ca un ansamblu de activității ce se desfășoară prin intermediul serviciilor sau direcțiilor financiare și care se exprimă valoric. Această organizare a finanțelor întreprinderii are drept scop realizarea obiectului activității în condiții de rentabilitate.
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziția capitalurilor acesteia și se definește prin două modalități, fie prin luarea în considerare a duratei sau a caracterului imobilizării capitalurilor, fie avându-se în vedere proveniența capitalului.
Prin structura financiară a unei întreprinderi se mai poate înțelege raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung. În marea majoritate a cazurilor întreprinderile nu se finanțează în totalitate din fonduri proprii, ci apelează concomitent și la finanțări externe. Selectarea mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă un aspect principal al politicii financiare a întreprinderii, stabilite în termenii eficienței, în acest fel putându-se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie față de capitalul permanent, dar și asupra structurii capitalului permanent. În acest context se pot scrie relațiile:
sau
unde: SFI este structura financiară a întreprinderii
FTS sunt finanțările pe termen scurt
FTML sunt finanțările pe termen lung
RT sunt resursele de trezorerie
Cpe sunt capitalurile permanente ale întreprinderii
Capitalul permanent se compune din fonduri proprii ale întreprinderii și din împrumuturi pe termen mediu și lung și acoperind activele imobilizate și o parte a stocurilor de exploatare (active circulante) prin fondul de rulment. Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt, precum și din credite comerciale, adică datoriile față de furnizori.
Tabelul 1.1
Structura mijloacelor și surselor unei întreprinderi
Finanțările pe termen scurt au in vedere acoperirea unei părți importante din activele circulante ale întreprinderii și se realizează pe seama resurselor de trezorerie care provin din pasivele stabile (creditele comerciale și alte datorii pe termen scurt) și din creditele bancare angajate pe termen scurt.
Finanțările pe termen mediu și lung se referă la acoperirea imobilizărilor corporale, necorporale și financiare, precum și la formarea unei părți din activele circulante, pe seama fondului de rulment. În procesele de finanțare pe termen mediu și lung este utilizat capitalul permanent care se constituie din capitalul propriu (capitalul social + rezervele și fondurile proprii + profitul nerepartizat în afara întreprinderii) și împrumuturile pe termen mediu și lung.
Agenții economici și organismele care acordă credite calculează anumite rate care
permit examinarea compoziției sau repartiției capitalurilor. Ratele sunt:
rata de îndatorare la termen;
rata de autonomie financiară;
rata totală de îndatorare.
Politica financiară reprezintă o competență a politicii generale a întreprinderii având o însemnătate mare asupra cointeresării, repartizării și folosirii fondurilor în scopul realizării programelor economice. Scopul întreprinderii este de a obține profit, de al cărui nivel depinde de creșterea capitalului financiar. Costul capitalului se referă la cheltuieli de procurare și folosire a tuturor mijloacelor de finanțare. Costul capitalului poate să scadă printr-o folosire judicioasă a împrumuturilor. Întreprinderea trebuie să se străduiască să asigure scăderea costului capitalului și să nu investească decât pentru o rentabilitate superioară acestui cost.
Gestiunea financiară poate fi considerată un ansamblu de decizii și activități care concură la reglarea și ajustarea fluxurilor financiare și a fondurilor, la gospodărirea resurselor financiare ale întreprinderii. Gestiunea financiară are ca scop asigurarea în mod regulat a întreprinderii cu fondurile necesare echipamentului și exploatării curente dar și de a controla buna utilizare a fondurilor și rentabilității operațiunilor pentru care sunt afectate. Gestiunea financiară are scopuri multiple subordonate supraviețuirii, obținerii de profit și creșterii economice a întreprinderii.
Scopurile gestiunii se pot controla cu ajutorul mai multor indicatori: nivelul fondului de rulment în comparație cu necesarul, coeficientul de îndatorare, rentabilitatea economică, ratele de creștere a activelor și cifrei de afaceri, capacitatea de autoînființare și volumul lichidităților.
Funcția financiară a întreprinderii are un rol operațional, un rol funcțional și un rol politic.
Rolul operațional implică luarea unor decizii de colectare a capitalurilor, fără de care întreprinderea nu se poate constitui și funcționa. Domeniul operațional cuprinde încasarea creanțelor asupra clienților și plata furnizorilor, gestionarea trezoreriei și negocierea creditelor bancare, relațiile cu organismele financiare și realizarea operațiilor de împrumut.
Rolul funcțional constă în participarea la tratarea și difuzarea informațiilor necesare gestiunii întreprinderii.
Rolul politic constă în integrarea constrângerilor externe, sociale, economice, financiare și politice care apasă asupra întreprinderii și de care depinde creșterea și autonomia acesteia.
Activitatea întreprinderii poate fi redată prin următoarele trei funcții:
– funcția de producție;
– funcția de comercializare;
– funcția financiară.
Activitățile financiare mai importante sunt:
– elaborarea și executarea bugetului de venituri și cheltuieli;
– efectuarea de studii și analize privind formarea, alocarea și utilizarea capitalurilor;
– stabilirea de prețuri și tarife;
– luarea de măsuri pentru asigurarea lichidității, solvabilității, echilibrului financiar și evitarea riscurilor.
Sistemul informațional-financiar al întreprinderii cuprinde totalitatea informațiilor care reflectă, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești. Pentru obținerea de informații de calitate este necesară existența unor indicatori care să reflecte fenomenele, procesele, activitatea economică și financiară a întreprinderii.
Indicatorii principali sunt:
capitalul economic, capitalul social, capitalurile împrumutate și capitalul
permanent;
profitul, repartizarea lui pe destinații;
valoarea adăugată;
costurile de producție;
impozitul pe profit, fondul de salarii.
Toate aceste elemente trebuie să concureze la alegerea unei structuri financiare optime, potrivită atât caracteristicilor întreprinderii cât și adaptării acesteia la mediului extern, adaptare pe care întreprinderea trebuie să o realizeze în cel mai scurt timp și cu cele mai mici costuri posibile.
Capitolul 2
2. ELEMENTELE STRUCTURII FINANCIARE. DEFINIRE, FORMARE, DIMENSIONARE.
Ținând seama de faptul că structura financiară este determinată de structura capitalurilor și de finanțările întreprinderii adică de sursele întreprinderilor și modalitatea de formare a acestora putem concluziona că elementele esențiale ale structurii financiare a unei întreprinderi sunt capitalurile și finanțările acesteia. În consecință se va vorbi, pe larg, în continuare despre aceste două elemente nu înainte de precizarea anumitor termeni care apar în noțiunea de „structură financiară”.
2.1 TERMENII STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
Pentru înțelegerea unor mărimi de ordin financiar este necesară cunoașterea anumitor termeni:
Activul disponibil exprimă totalul numerarului (sume în cont și documentele privind încasările de efectuat ca urmare a desfacerii mărfurilor și serviciilor din care se scad rezervele pentru compensarea creanțelor expirate), încasări anticipate, valoarea acțiunilor la prețul pieței, efecte de stat, materiile prime și materialele aprovizionate, plățile anticipate(pentru asigurări, dobânzi impozite, servicii de publicitate etc), este de fapt activul circulant al întreprinderii.
Pasivul exigibil este dat de totalul pasivelor datorate în intervalul de un an inclusiv plățile curente pentru obligații, credite garantate prin valori și alte surse atrase, incluzându-se și rezervele curente (mai puțin cele destinate amortizării).
Activele fixe reprezintă suma costurilor sau valorilor determinate ale terenurilor, valoarea (inițială și rămasă) clădirilor, mașinilor, echipamentelor, instalațiilor și mobilierului.
Creditele acoperite se referă la obligații, efecte și alte documente purtătoare de valori a căror maturizare este scadentă într-un interval mai mare de un an.
Profitul (beneficiul) net reprezintă venitul net obținut după scăderea impozitului pe profit, după prelevarea unor rezerve și ajustări, deci este profitul înainte de dimensionarea dividendelor.
Profitul brut exprimă rezultatul diferenței dintre total venituri și total cheltuieli, fie ale unui ciclu al exploatării, fie ale unui exercițiu financiar. Această definire îi privește pe mici contribuabili, dar și maniera de determinare contabilă a profitului întreprinderii.
Din punct de vedere fiscal, profitul brut, pentru contribuabili mari, se definește diferit de cel contabil și de cel al micilor contribuabili.
Profitul impozabil se obține deducând din profitul brut unele cheltuieli și prevalări pentru finanțarea unor nevoi proprii, constituirea unor rezerve (Fondofitul, repartizarea lui pe destinații;
valoarea adăugată;
costurile de producție;
impozitul pe profit, fondul de salarii.
Toate aceste elemente trebuie să concureze la alegerea unei structuri financiare optime, potrivită atât caracteristicilor întreprinderii cât și adaptării acesteia la mediului extern, adaptare pe care întreprinderea trebuie să o realizeze în cel mai scurt timp și cu cele mai mici costuri posibile.
Capitolul 2
2. ELEMENTELE STRUCTURII FINANCIARE. DEFINIRE, FORMARE, DIMENSIONARE.
Ținând seama de faptul că structura financiară este determinată de structura capitalurilor și de finanțările întreprinderii adică de sursele întreprinderilor și modalitatea de formare a acestora putem concluziona că elementele esențiale ale structurii financiare a unei întreprinderi sunt capitalurile și finanțările acesteia. În consecință se va vorbi, pe larg, în continuare despre aceste două elemente nu înainte de precizarea anumitor termeni care apar în noțiunea de „structură financiară”.
2.1 TERMENII STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
Pentru înțelegerea unor mărimi de ordin financiar este necesară cunoașterea anumitor termeni:
Activul disponibil exprimă totalul numerarului (sume în cont și documentele privind încasările de efectuat ca urmare a desfacerii mărfurilor și serviciilor din care se scad rezervele pentru compensarea creanțelor expirate), încasări anticipate, valoarea acțiunilor la prețul pieței, efecte de stat, materiile prime și materialele aprovizionate, plățile anticipate(pentru asigurări, dobânzi impozite, servicii de publicitate etc), este de fapt activul circulant al întreprinderii.
Pasivul exigibil este dat de totalul pasivelor datorate în intervalul de un an inclusiv plățile curente pentru obligații, credite garantate prin valori și alte surse atrase, incluzându-se și rezervele curente (mai puțin cele destinate amortizării).
Activele fixe reprezintă suma costurilor sau valorilor determinate ale terenurilor, valoarea (inițială și rămasă) clădirilor, mașinilor, echipamentelor, instalațiilor și mobilierului.
Creditele acoperite se referă la obligații, efecte și alte documente purtătoare de valori a căror maturizare este scadentă într-un interval mai mare de un an.
Profitul (beneficiul) net reprezintă venitul net obținut după scăderea impozitului pe profit, după prelevarea unor rezerve și ajustări, deci este profitul înainte de dimensionarea dividendelor.
Profitul brut exprimă rezultatul diferenței dintre total venituri și total cheltuieli, fie ale unui ciclu al exploatării, fie ale unui exercițiu financiar. Această definire îi privește pe mici contribuabili, dar și maniera de determinare contabilă a profitului întreprinderii.
Din punct de vedere fiscal, profitul brut, pentru contribuabili mari, se definește diferit de cel contabil și de cel al micilor contribuabili.
Profitul impozabil se obține deducând din profitul brut unele cheltuieli și prevalări pentru finanțarea unor nevoi proprii, constituirea unor rezerve (Fonduri de rezervă).Scăzând din profitul impozabil impozitul pe profit se obține profitul net de repartizat.
Valoarea netă a desfacerilor este diferenței dintre volumul brut al desfacerilor și returnările, perisabilitățile, rabaturile implicate de procesul desfacerii.
Fondul de rulment este excedentul activului disponibil (activului circulant) față de pasivul exigibil(datoriile pe termen scurt) sau diferența între capitalul permanent și valoarea netă a imobilizărilor corporale.
Valoarea netă contabila a capitalului propriu exprimă capitalul propriu inclusiv profitul nerepartizat dar în care nu se includ valorile de natură abstractă (reputația, mărcile comerciale, patente, drepturi de autor, cheltuieli specifice atragerii de capital).
Pasivele stabile cuprind datoriile de peste un an și orice fel de credite acoperite dar ne rambursate. Prin pasiv stabil mai înțelegem și acea sumă cu un caracter permanent datorată terților ca urmare a decalajelor de plată existente.
2.2 CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII
2.2.1 FORMAREA CAPITALULUI ȘI A FONDURILOR ÎNTREPRINDERII
Capitalul unei întreprinderi poate fi abordat și tratat ca:
mijloc sau factor de producție, care reprezintă totalitatea averii la dispoziția unei unități economice formată din:
bani (capital financiar)
utilaje, instalații, mașini etc. (capital tehnic)
materii prime, dreptul de creanță (capital juridic) Capitalul este în opoziție cu munca, dar se combină cu ea pentru formarea unei unități de producție.
fonduri, în sensul contabilității naționale. Operațiile cu capital sunt opozabile operațiilor referitoare la vânzări, servicii, exprimând, desemnând mișcarea fondurilor în contrapartidă.
aporturi ale proprietarilor societății sau acționarilor (în cazul societăților pe acțiuni).
Ele se înscriu în pasivul bilanțului la un post "capital" sau "capital social" (în cazul societății pe acțiuni).
Un rol important în formarea și dezvoltarea structurii financiare revine planificării financiare. Planificarea financiară este menită, nu să asigure condiții ci să dea certitudinea că resurselor bănești li se dă o utilizare eficientă, făcând referiri concrete la:
– ce categorii de fonduri și în ce mărime și le formează întreprinderea în viitor?
– cât de mult alocă întreprinderea propriei sale dezvoltări? cât investește?
– care sunt resursele de finanțare a diferitelor categorii de fonduri folosite într-un anumit moment?
2.2.2 MODALITĂȚI DE PROCURARE A CAPITALULUI
În scopul asigurării resurselor necesare, planificarea financiară își stabilește obiectivele, efectuează analiza financiară, alocă resursele bănești (investițiile), stabilește structura optimă a finanțării.
Sursele de procurare sunt: externe și interne întreprinderii.
Sursele externe de procurare a capitalului bănesc (este vorba aici de cele exterioare întreprinderii) se referă la dotări, finanțări, acțiuni în "echitate" și împrumuturi.
Acestea se eșalonează în timp în așa fel încât să se beneficieze la maximum de aspectele conjuncturale ale piețelor capitalului, însă previziunea trebuie să spună care este raportul dintre acțiuni și împrumuturi.
Un împrumut are un cost specific mai mic decât cel implicat de acțiuni în "echitate" sau comune.
Dobânzile plătite se scad din beneficii sau din venituri, înainte de stabilirea impozitelor, pe când dividendele la acțiuni nu.
Dar împrumuturile dau și incertitudine asupra dreptului de proprietate privind bunurile firmei în cazul unor eșecuri deci este necesară o anumită precauție în stabilirea ponderii împrumuturilor firmei. Prin urmare, un nivel optim al împrumuturilor duce la situarea costurilor pentru obținerea capitalului la un nivel scăzut, sau cel mai mic posibil.
În rezolvarea problemei capitalului, întreprinderea se confruntă cu:
atragerea capitalului,
alocarea resurselor bănești în diferite investiții, pe baza eficienței, a productivității capitalului, independent de sursa fondurilor sau costurile ce le implică, dar luând în calcul și riscurile ce le presupun diverse surse.
Investirea capitalului întreprinderii ține de conducerea la nivel strategic, fiind o decizie strategică și, arareori este delegată, datorită costului investiției în acțiuni de proporții privind dezvoltarea întreprinderii.
Sursele de capital diferă dacă ne referim la întreprinderi în funcție de felul proprietarilor:
publică
privată
sau la forma întreprinderii ca societate comercială:
societate în nume colectiv;
societate în comandită simplă;
societate în comandită pe acțiuni;
societate pe acțiuni;
societate cu răspundere limitată.
sau în funcție de localizarea sursei:
internă, națională
externă țării.
La înființare, o întreprindere se formează prin aportul de capital sau capitalul subscris în funcție de forma sa juridică. O regie autonomă a statului are capitalul de la stat. Societatea comercială – poate avea capital mixt: de stat și particular sau mixt în sensul capitalului autohton și cel străin.
La întreprinderile existente sursele sunt cele proprii (interioare) și cele exterioare (străine). Cele interne se referă la amortizări și partea din profit care, potrivit contractului pentru constituire și statutului societății, este prevăzută pentru sporirea de capital.
Dacă investițiile aduc un venit net superior costului atragerii capitalului atunci acționarul are satisfacția oportunității renunțării la o parte din dividend în folosul dezvoltării întreprinderii. Orice creștere a acumulărilor trebuie însoțită de precizarea profitabilității pe care o oferă investiția respectivă și prin prisma recuperării acesteia. Sursa internă o reprezintă volumul brut al numerarului generat de operațiile întreprinderii și în care cash-flow-ul este vital. Tot sursă internă este și vânzarea unor active fixe sau a unor stocuri.
Sursele externe se referă la împrumuturi ca un capital pasiv și asocierile ca un capital pe bază de echitate.
La noi, în perioada de tranziție, existau și sursele atrase ca datorii minime cu caracter permanent, ca urmare a sistemului de decontare, față de terți și împrumuturile bancare sau creditori, surse de finanțare a ciclului de exploatare, pe termen scurt.
Însă pasivele stabile sunt veritabile împrumuturi indirecte, generate de existența operațiunilor curente.
Împrumuturile pot fi:
pe termen scurt;
pe termen mediu (între 1 și 5 ani);
pe termen lung, peste 5 ani, rambursabile la termen (contractul tip fiind polița). La rândul lor împrumuturile pe termen lung se pot clasifica după:
– natura garanției (ipotecă, gir);
– sensul obligației (împrumut direct sau prin compensare);
– grad de participare (împrumut personal sau prin asociere).
Crearea acumulării necesită costuri și cheltuieli. Aceste costuri trebuie să fie minime. Conducătorul, managerul financiar, trebuie să structureze astfel sursele încât costul să fie minim, adică media ponderată a celor trei surse prin prisma costului de piață și anume: împrumutul, capitalul aferent acțiunilor preferențiale și capitalul comun, să fie minimă.
La fel pentru împrumut. Dreptul de a folosi banii altora se obține cu un anumit preț. Acest preț variază în funcție de cerere și ofertă dar și de alți factori: importanța creditului, durata și alte condiții, tipul instituției care oferă împrumutul, zona geografică.
Dar necesitățile financiare, ca necesități bănești pe termen scurt, se manifestă diferit și apar în situațiile în care ieșirile sunt certe iar intrările nu sunt permanente.
În asemenea situații bancherul prevede să pună la dispoziția clienților săi diferite "facilități de casă" care se diferențiază prin cadrul și durata lor. Se negociază cu bancherul, însă importantă este utilizarea a facilităților primite cu bună știință, eficient.
Facilitatea de casă este destinată acoperirii dezechilibrului, decalajelor care survin în trezoreria întreprinderii. Facilitatea permite, pe termen scurt să se facă față plăților ce depășesc disponibilitățile trezoreriei, urmând a fi rambursate la intrarea în normal, peste câteva zile. Nevoile financiare apar de regulă la finele lunii sau cu ocazia plății personalului.
Societatea poate apela la un credit (contract de închiriere mobiliar) prin care finanțarea este de 100% fără a atinge fondurile proprii ale întreprinderii.
De asemenea societatea poate apela la un împrumut public în care o parte este dispusă să investească pe termen lung în subscrieri de valori mobiliare pentru care societatea emite și retrage în contrapartidă un aport la capital : obligațiuni sau acțiuni prin intermediul pieței de capital.
2.2.3 PIAȚA DE CAPITAL
A. Piața primara a capitalului. Plasarea emisiunilor de titluri de valoare
Într-un sistem economic bazat pe economia de piață, capitalul constituie unul dintre cei mai importanți factori de producție. O data cu crearea premiselor funcționării acesteia se naște și se dezvoltă piața capitalului care se interconectează, fără excepție, cu piețele celorlalți factori de producție.
În linii mari, piața capitalului, sau financiară, cum mai este uneori denumită, cunoaște două compartimente distincte:
piața primară a capitalului care, în principal, se referă la structura surselor de capital, precum și a căilor de urmat în vederea formării lui;
piața secundară a capitalului, pe care titlurile de valoare emise de întreprinderile aflate în căutare de fonduri pot fi ulterior negociate, adică vândute și cumpărate de diferiți agenți economici. Aceasta piață este de fapt bursa de valori propriu-zisă.
La cele doua piețe menționate mai sus pot fi adăugate relațiile ce se formează ca urmare a trecerii capitalului dintr-o formă funcționala în alta, prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.
Acțiunea de evaluare și stabilire a capitalului social a unei firme este una dintre cele mai complexe operații economico-financiare, atât prin proporții, cât și prin multitudinea de detalii care trebuie avute în vedere cu aceasta ocazie. De aceea, fundamentarea deciziilor privind structura financiara a capitalului implica analize foarte amănunțite și solicită multa abilitate profesionala. Practic, diferite firme, în funcție de forma de proprietate, folosesc căi diferite în utilizarea unora sau altora din sursele de capital posibile. Experiența, observarea și analiza sistematica a piețelor financiare și de credit au un rol deosebit de important în stabilirea diferitelor surse de capital, deoarece costul atragerii fiecărei componente și riscul pe care-l implica utilizarea ei diferă foarte mult de la o sursa la alta. Cheia succesului financiar a unui întreprinzător constă în găsirea combinației optime a componentelor (surselor) capitalului total utilizat, care să implice o cheltuială totală minimă.
În analiza de mai sus trebuie ponit întotdeauna de la faptul ca pentru fiecare întreprindere sau ramură de activitate există o anumită structură optimă a capitalului.
În general, agenții economici care acționează în cadrul unei economii de piață folosesc câteva metode principale pentru a obține capitalul de care au nevoie.
Prima componentă o reprezintă așa-zisele surse interne. De regulă, acestea reflectă numerarul rezultat din operațiile economice derulate de firmă. Aceste surse au ca principale căi de alimentare:
sumele rezultate din amortizări;
sumele rezultate din scoaterea din funcțiune a mijloacelor fixe neeficiente sau uzate fizic și moral;
repunerea în circuitul economic a unor stocuri imobilizate;
partea de profit utilizată pentru dezvoltare, stabilită de comun acord cu acționarii, după ce în prealabil, aceștia s-au convins de eficiența acestei decizii, respectiv dacă câștigul din recuperarea sumelor astfel investite este superior valorii dividendelor la care ei renunță. Unele întreprinderi utilizează cea mai mare parte din profiturile obținute pentru a plăti dividende acționarilor lor. Alte firme, aflate în plin proces de dezvoltare, prefera să utilizeze cea mai mare parte a profitului pentru a-l reinvesti în extinderea activității economice. Persoanele care dețin acțiuni ale acestor firme accepta dividende mai scăzute sau chiar absența acestora dacă, prin creșterea rapida a societății comerciale, acțiunile acesteia își sporesc valoarea. Prin urmare, aceste persoane preferă să își asume riscuri pentru a obține o creștere a capitalului, respectivo creștere a valorii acțiunilor, mai degrabă decât să aibă siguranța unor dividende stabile dar mai mici. Firește, fiecare firmă va căuta, în funcție de conjunctura economica, să asigure un echilibru între doua posibilități, astfel încât, să nu-și pericliteze situația financiara.
O a doua sursa de capital o constituie împrumuturile. Acestea pot fi împrumuturi indirecte și directe. Primele mai poarta denumirea și de pasive stabile. Ele reprezintă mijloace bănești care, deși aparțin unor terți, se afla în permanență la dispoziția firmelor și sunt folosite ca fonduri proprii. De regulă, pasivele stabile se formează datorită decalajului de timp între momentul prestării unui serviciu și momentul plății. Asemenea tipuri de activități se referă, spre exemplu, la livrarea energiei electrice, livrarea gazului metan, a energiei termice etc. Oricum, aceste sume prezintă importanță pentru ca pot fi folosite ca o notabilă resursă de finanțare a necesarului de mijloace circulante și nu sunt purtătoare de dobânda. Apelativul de „stabile” s-a fixat în teoria și practica economica pornindu-se de la faptul că ele se află în permanență în circuitul capitalului unității productive, în cantități mai mari sau mai mici dar fiind sume datorate altora se evidențiază întotdeauna în pasivul bilanțului.
Tot o forma de împrumut indirect o constituie închirierile temporare sau pe termen lung (așa-numitul leasing).
A doua categorie, împrumuturile directe, implică anumite tranzacții cu instituțiile de creditare (bănci comerciale sau alte organizații specializate). Spre deosebire de pasivele stabile, împrumuturile directe sunt generatoare de costuri prin dobânda perceputa de creditor, iar în vederea obținerii creditului, debitorul este nevoit să întrunească și să respecte anumite condiții precum cele de garanție – solvabilitate, scadența de rambursare etc.
Una dintre cele mai importante surse de capital la care un agent economic poate recurge în cazul unor nevoi legate de înființarea unei firme sau de creștere a activității ei o reprezintă emiterea de acțiuni și de obligațiuni. Lansarea acțiunilor pe piață pentru a fi subscrise de particulari reprezintă, în același timp, o forma eficienta de transmitere a dreptului de proprietate. Din acest punct de vedere, acțiunile nu sunt altceva decât o simpla bucata de hârtie(sau nici măcar atât datorită dematerializării lor) emisă de o societate care exprimă dreptul de proprietate al celui ce o deține asupra unei parți din averea respectivei societăți. Drepturile pe care acțiunile le conferă deținătorilor sunt, de regulă, următoarele:
să transfere (în funcție de felul acțiunii) liber, inclusiv prin vânzare, fără nici o
restricție, acțiunile deținute;
să participe, prin vot, la alegerea membrilor consiliului de administrație al societății;
să participe la profiturile și pierderile societății, inclusiv la împărțirea activelor
rămase în cazul în care societatea devine falimentară.
Datorită faptului că deținerea titlului de proprietate sub formă de acțiuni presupune un risc inerent incertitudinilor afacerilor desfășurate de societățile pe acțiuni, mărimea dividendelor ar trebui, în mod normal, să depășească dobânzile anuale la capitalurile păstrate în bănci, în așa fel încât să acopere și riscul.
Pentru ca oferta publică de acțiuni să se desfășoare cu succes se cer îndeplinite anumite condiții. Printre altele trebuie avut în vedere faptul că firma să fie suficient de mare, cu venituri îndestulătoare, să fie pregătită corespunzător pentru întreaga procedură în sensul de a furniza un volum satisfăcător de informații privind situația sa financiară în vederea comunicării acestora către investitorii de pe piață. În caz contrar, în funcție și de scopurile urmărite de firmă, acțiunile se distribuie în anumite limite.
Oferta publică de acțiuni mai poate fi limitată și de alte cauze. Astfel, absența unei piețe secundare de capital face imposibilă transformarea în fonduri lichide a unei investiții făcută în acțiunile unei întreprinderi, ceea ce-i descurajează pe investitori. În aceste condiții, când piața de capital se prezintă îngustă, iar piața de acțiuni este suficient formată, atât întreprinderile cât și băncile trebuie să apeleze la măsuri speciale spre a evita unele riscuri excesive pentru cumpărătorii de hârtii de valoare. Există pericolul ca, acolo unde piețele de capital nu sunt încă dezvoltate, atât cumpărătorii cât și ofertanții de acțiuni să judece oportunitatea investiției pe baza unor prezentări prea favorabile, sau prea optimiste. De aceea, repartizarea riscurilor la plasamentele în acțiuni are o foarte mare importanță, atât pentru cel ce vinde, cât și pentru cel ce cumpără.
Un plasament serios al banilor în acțiuni necesită din partea cumpărătorului o analiză foarte atentă a situației de ansamblu a întreprinderii ofertante din care nu poate să lipsească poziția firmei în ramura sa de activitate, evoluția și perspectivele în materie de profit, volumul creditelor pe care le are de rambursat, valoarea nominală a acțiunilor, aprecierea riscurilor de scădere a cursului lor etc. De regulă, pentru a aprecia prețul unei acțiuni se recurge la analiza raportului al acțiunii / beneficiu. Dacă acest raport este cu mult mai superior cifrei de 10 nu este recomandabil a se cumpăra asemenea acțiuni. De asemenea, în adoptarea unei decizii de a se cumpăra acțiuni, un rol însemnat îl are, evoluția cursului acțiunilor și volumul tranzacțiilor. Daca o acțiune se găsește, de exemplu, la nivelul cel mai ridicat s-ar putea să fie prea târziu de cumpărat, fiind posibila o cădere în viitorul apropiat, iar daca nivelul este prea scăzut, exista riscul ca întreprinderea să dea faliment. De aici se desprinde concluzia că achiziționarea la preț scăzut a acțiunilor se poate efectua în bune condiții daca se repartizează corect riscurile.
La rândul lor, întreprinderile ofertante de acțiuni trebuie să dea dovada de prudență. Este de recomandat o vânzare etapizată pentru a preveni căderea cursurilor în cazul unei vânzări masive.
După cum s-a arătat, acțiunile sunt de doua feluri:
acțiuni la purtător, pe care nu se menționează nici un nume și pot fi transmise de la o persoana la alta;
acțiuni nominative, care poarta numele proprietarului și nu pot fi transmise decât printr-un transfer înregistrat în registrul societății comerciale.
Indiferent de categorie, acțiunile pot fi clasificate în acțiuni ordinare sau comune și acțiuni preferențiale, fiecare tip oferind avantaje specifice diferiților investitori deveniți acționari.
Acțiunile comune sunt deținute de proprietarii reali ai societății comerciale, aceștia fiind cei ce controlează conducerea firmei, au drept de vot și își asuma riscul final în caz de pierderi, de faliment. Pe de alta parte, aceștia sunt cei ce beneficiază primii de rezultate în caz de succes, de rentabilitate. Deținătorii de acțiuni comune nu li se garantează dividendele, aceștia urmând a le fi distribuite numai daca societatea comercială realizează profit, distribuire care se hotărăște de către consiliului de administrație, în principiu după ce au fost plătite dobânzile aferente obligațiunilor.
Daca situația financiara a societății comerciale este bună și activele sale suficiente, atunci ea poate obține capital în plus prin luarea deciziei de a emite acțiuni obișnuite suplimentare. Prin vânzarea acestora se obțin fonduri care sunt folosite pentru extinderea activității. Corespunzător cu procedura bursiera, în vederea începerii unei astfel de operațiuni se întocmește un prospect ce prezintă emitentul și, în mod concret, se apelează la serviciile unei bănci. Banca în cauză sau un grup de bănci, urmează să garanteze emisiunea. Oferta poate fi la un preț fix sau variabil, în funcție de cum decurge subscrierea. Daca piața refuză să cumpere noile acțiuni la un preț minim, atunci banca respectivă le va prelua și va suporta pierderea.
Acțiunile preferențiale conferă în locul dreptului de vot o serie de avantaje specifice cum ar fi: cumularea de la un an la altul a dividendelor, participarea alături de asociații care dețin acțiuni comune la împărțirea generala a profiturilor pe lângă dividendele cuvenite acțiunilor preferate, convertirea acțiunilor preferate în acțiuni comune sau răscumpărarea de către societatea comerciala a acțiunilor în cauză, prioritate la rambursarea capitalului în caz de dizolvare a societății etc. Dar, înainte de toate acestea, acțiunile preferențiale sunt cele care permit obținerea unor dividende cu prioritate față de deținătorii unor acțiuni obișnuite.
De altfel, din punct de vedere legal, deținătorul de acțiuni preferențiale primește dividendele imediat după deținătorii de obligațiuni.
Așa cum am menționat mai înainte, alături de vânzarea de acțiuni, o întreprindere care dorește să-și amplifice sursele de capital recurge și la emiterea de obligațiuni. O obligațiune reprezintă un bilet la ordin emis, de obicei, pentru o anumită sumă. Ele sunt vândute pe piața capitalului cu asumarea obligației de a plăti o dobânda la fiecare șase luni sau un an. În cazul în care deținătorul obligațiunii dorește să își recupereze banii înainte de termen, el poate vinde obligațiunea unei alte persoane. La cerere, societatea comerciala se obliga să restituie suma la valoarea nominala (valoarea înscrisa pe obligațiune). Dobânda plătita se numește „Plata cuponului” deoarece deținătorul decupează o porțiune a obligațiunii la sfârșitul fiecărei perioade și o trimite prin poștă companiei emitente pentru a încasa suma cuvenita. În mod obișnuit, societățile comerciale acceptă să plătească dobânda aferenta obligațiunilor indiferent daca obțin profit sau nu. Din acest motiv, o societate de dimensiuni mai mici rareori poate obține cantități mari de capital prin emiterea de obligațiuni. În fond obligațiunile se cumpăra pentru a se obține un câștig fără a pune în joc capitalul deținut, cum este cazul acțiunilor.
În fine, o alta posibilitate de mărire temporară a capitalului poate fi și împrumutul la vânzător. La aceasta cale se recurge în cazul în care cumpărătorul nu are posibilitatea să atragă suficient capital pe baza propriilor sale acțiuni sau prin împrumuturi din sursele unor terțe părți. În acest caz, vânzătorul poate încheia tranzacția consimțind să primească la început numai un avans din prețul unității vândute, iar restul în rate, cu plata unor dobânzi pentru suma încă neachitată. Dezavantajul vânzătorului constă în riscurile posibile în legătură cu plățile viitoare. Totuși, pentru eliminarea unei părți bune din risc, într-o astfel de vânzare se impun o serie de condiții cum ar fi: cumpărătorul să nu aibă în momentul respectiv nici o alta datorie iar analiza de către vânzător a categoriilor de activ exigibile și de inventar pe care le deține cumpărătorul.
Desigur, crearea de capital pasiv atras de cumpărător de la vânzător implică o anumită cheltuială. Dreptul de a utiliza banii altora se obține cu un anumit preț care trebuie să-și găsească o temeinică fundamentare prin deciziile pe care le adoptă fiecare întreprindere.
B. Piața secundara a capitalului. Bursele de valori
Una din piețele caracteristice țărilor cu economie avansata, pe care se oferă și se desfac, după o procedura speciala, mărfuri fungibile și hârtii de valoare – acțiuni și obligațiuni emise de societățile comerciale – o constituie bursa.
În căutarea unei definiții actuale am putea spune ca bursa este o instituție specifică economiei de piață care de apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieței perfecte.
Cele mai importante rămân totuși, bursele de valori ca loc unde vin în contact cumpărătorii și vânzătorii titlurilor de valoare – acțiuni și obligațiuni – cărora li se determina cursul (cotația).
Cea mai importanta condiție pentru funcționarea unei burse de valori o constituie existența unor firme mari, care întrebuințează un volum de capital, materializat în acțiuni și obligațiuni. În felul acesta, proprietatea asupra acestor hârtii de valoare se distribuie (ca și riscul de altfel) pe un număr mare de acționari sau creditori.
Organizarea și buna funcționare a activității bursiere impune un cadru juridic adecvat. Una din virtuțile bursei constă în faptul ca ea simplifică și sporește operativitatea tranzacțiilor. De aceea, legea trebuie să creeze un temei juridic ferm pentru realizarea acestor operații, menit să câștige încrederea și adeziunea operatorilor. Totodată, asigurarea atractivității bursei pentru marea masă a operatorilor virtuali, a deținătorilor de bani, evidențierea caracterului profitabil al activității bursiere trebuie făcută în contextul asumării de decizii în condiții de risc. Operatorii vor trebui să opteze între siguranța plasamentului și rentabilitatea acestuia.
2.2.4 FORME DE FUNCȚIONARE A CAPITALULUI
Capitalul nu înseamnă în mod absolut bani, ci totalitatea drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor investite sau existente la un moment dat într-o întreprindere. Aceste active sunt evidențiate în contabilitate cu ajutorul bilanțului. În tarile cu economie de piața, bilanțul contabil înfățișează centralizat și în mod sintetic, în expresie valorica, datele contabilității cu privire la totalitatea mijloacelor economice (M) care aparțin, să spunem, unei societăți comerciale, precum și resursele (R) de acoperire a acestora. Mijloacele economice sunt grupate, pe de o parte, după componenta și modul de plasare (în activ), iar, pe de alta parte, după sursele de formare, proprii sau împrumutate, în pasiv. În toate cazurile trebuie ca: M = R, relație care reliefează, întotdeauna, o egalitate valorică permanentă.
Activele în cadrul bilanțului pot fi:
– capitalul fix pasiv (hale, clădiri, depozite, căi de acces) și alte elemente de infrastructură materială sau cu destinație social-administrativă;
– capital fix activ (mașini, utilaje, instalații etc) care contribuie direct la crearea de produse noi;
– capital circulant (materii prime, materiale, combustibili, energie, etc);
– capital de circulație adică banii lichizi și mărfurile (produse finite) aflate în curs de expediție, ambele funcționând în sfera circulației;
– capitalul fictiv care nu are o valoare reala, de sine stătătoare.
De regulă, acestea nu funcționează în procesul de producție, ci constituie numai un titlu asupra unui venit cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri financiare etc. Aceste hârtii de valoare dau posibilitatea deținătorilor lor de a-și însuși un venit sub forma de dividende sau de dobândă. În general, volumul acestui capital poate să crească sau să scadă în urma unor speculații bursiere.
Capitalul fix, activ și pasiv, cuprinzând, de regulă, mijloace durabile a căror valoare se transformă în mod treptat, pe parcursul funcționării lor, asupra noilor produse, de-a lungul mai multor procese de producție, are o întrebuințare aciclică.
Spre deosebire de aceste elemente, capitalul circulant are prin structura sa o întrebuințare ciclică, de fiecare data el consumându-se integral, atât din punct de vedere material, cât și valoric, într-un singur proces de producție. Capitalul circulant împreună cu capitalul de circulație alcătuiesc ceea ce numim în economie “mijloacele circulante ale întreprinderii”. Acestea pot să apară sub următoarele forme principale:
– stocurile pentru producție aflate în depozitele întreprinderilor cum ar fi: materiile prime, materialele, semifabricatele, piesele de schimb, alte obiecte de inventar de mică valoare și scurtă durată;
– producția neterminată (de fapt, toate cheltuielile făcute în procesul de producție până la obținerea produsului finit);
– produsele finite și semifabricatele destinate vânzării, precum și cele expediate și neîncasate încă;
– capitalul bănesc aflat în casa întreprinderii sau în contul ei curent de la bancă.
Mijloacele economice din activul bilanțului se afla într-o continua prefacere. Structura lor se modifica necontenit în funcție de operațiunile de aprovizionare, producție și desfacere.
Trecerea continua a capitalului dintr-o forma de existență în alta, din sfera circulației în producție și de aici din nou în sfera circulației, constituie rotația acestuia. Timpul de rotație, sau durata unei rotații, reprezintă timpul cumulat în care capitalul se află în sfera circulației (a schimbului) și a producției propriu-zise. Cu cât diferitele părți ale capitalului se vor afla mai puțin în circulație și producție, cu atât viteza de rotație va fi mai mare, iar cantitatea de profit obținută va fi și ea mai mare. Rezultă așadar că, în mișcarea lor, mijloacele economice aflate în activul bilanțului, într-un cuvânt, capitalul, apar ca o valoare care parcurge o serie de modificări legate una de alta, numite forme funcționale. În concluzie, putem spune că, din forma băneasca în urma cumpărării diferiților factori de producție, asistam la transformarea capitalului în forma productivă, apoi în forma marfară, pentru ca, în final să-și recapete forma bănească. Viteza sub care au loc aceste transformări, depinde la rândul ei, de o serie de factori. Printre aceștia, un rol mai important îl au: structura tehnologică a capitalului fix, specificul proceselor de producție, gradul lor de complexitate, conducerea și organizarea acestora după principiile managementului modern, caracteristicile materiilor prime, unele cerințe legate de protejarea mediului ambiant, în sfârșit situația internă de pe piață și conjunctura externă, de pe piața mondială.
Structura tehnologica a capitalului fix, reflectă în definitiv, compoziția sa. În strânsă legătură cu aceasta se determină și compoziția tehnică a capitalului care reprezintă, de fapt, cantitatea de capital fix, activ și pasiv, ce revine unui lucrător, mai exact gradul de utilare a acestuia cu mașini, utilaje, instalații și alte condiții materiale, sau nivelul înzestrării tehnice a muncii, adică:
Ct=Kf / L
unde:
Ct = compoziția tehnica a capitalului;
Kf = capitalul fix utilizat;
L = cantitatea de forță de munca utilizata.
O influență deosebită, în acest context, o exercită gradul de intensivitate a capitalului măsurat ca un raport între capitalul fix utilizat de o anumita întreprindere și alte componente de cost, deci:
Ic = Kf / (L + intrări materii prime + energie)
De exemplu, într-o centrală electrică nucleară se înregistrează un grad de intensivitate a capitalului foarte înalt în raport cu cel din centralele convenționale de cărbune. În acest caz, viteza de rotație a capitalului este mai lentă, investițiile făcute fiind recuperate după un număr mai mare de ani. Cu totul altfel stau lucrurile cu capitalul circulant, în special în mijloacele circulante în general. Acestea se caracterizează printr-o viteza de rotație mai mare, ele fiind, reînnoite cu fiecare proces de producție. Din această cauză, viteza de rotație a mijloacelor circulante constituie unul dintre indicatorii principali ai activității oricărei întreprinderi, fiind urmărit permanent. Drept urmare, numărul de rotații al mijloacelor circulante se determină prin raportarea volumului producției obținute într-o anumita perioadă, la cantitatea de mijloace circulante folosite în aceeași perioada.
Cât privește desfacerea (vânzarea producției) aceasta este într-adevăr, foarte mult influențată de situația întâlnită pe piața. Pentru a urgenta acest proces, producătorii rareori își vând mărfurile direct la consumator. De obicei, ei recurg la o serie de intermediari angrosiști al căror rol principal constă mai întâi în achiziționarea continuă a mărfurilor produse de întreprinderi disparate și apoi revinderea lor altor distribuitori cu amănuntul.
La bunurile de producție (bunuri de investiții sau mijloace de producție) vânzarea poate să aibă loc în mod direct, de la o întreprindere producătoare la alta, de la o filiala la alta filiala a uneia și aceleiași întreprinderi sau prin intermediari.
2.2.5 DEPRECIEREA CAPITALULUI FIX. UZURA ȘI AMORTIZAREA
Creșterea volumului producției și obținerea unei eficiențe maxime sunt condiționate în mod hotărâtor de asigurarea unui raport optim între factorii de producție atrași în circuitul economic. O anumita proporționalitate trebuie respectată nu numai între principalii factori de producție, cât și în structura interna a fiecăruia dintre aceștia. Un exemplu tipic îl constituie tocmai raportul dintre capitalul fix și cel circulant. Desigur, acest raport se află sub influența a numeroși factori, printre care nivelul tehnicii, specificul proceselor de producție și natura surselor energetice, par a fi hotărâtori. Oricum, în cea mai mare parte a cazurilor, capitalul fix, ocupă ponderea cea mai mare în cadrul mijloacelor economice reflectate în activul bilanțului întreprinderilor. Caracterul de fixitate al acestor mijloace derivă din specificul modului în care ele participa la procesele de producție respective. Cu unele excepții (autovehiculele, navele, avioanele) capitalul fix se materializează în mijloace cu caracter imobil, adică ele rămân „fixate” în cadrul spațiilor de producție. Față de capitalul circulant care se consumă integral și dintr-o data într-un singur proces de producție, capitalul fix se consuma treptat, ca urmare a mai multor folosiri a elementelor care intra în componența lui. Atunci când vorbim de consum nu ne referim la aspectul material, ci la cel valoric. Din aceasta cauză, capitalul fix nu se regăsește în noile produse din punct de vedere material, ci numai valoric.
Participarea repetată la mai multe cicluri de producție implică însă demararea unui alt proces cunoscut în economie sub denumirea de deprecierea fizică și morală a capitalului fix. Într-adevăr, în urma folosirii în producție diferitele părți ale capitalului fix își pierd din însușirile pe care le aveau în momentul producerii lor. Cu alte cuvinte, utilizarea capitalului fix duce la diminuarea treptată, atât a valorii de întrebuințare(reflectată de capacitatea de utilitate) până la starea de inutilitate completă, cât și a valorii lui.
Pierderea treptată a valorii de întrebuințare a mașinilor, utilajelor, clădirilor etc., poartă denumirea în teoria și practica economica de uzură fizică. Ea poate interveni fie ca urmare a folosirii mijloacelor fixe, fie ca urmare a nefolosirii lor (factori fizici, chimici, naturali). În timp ce uzura fizica datorată folosirii mașinilor este un fenomen obișnuit, explicabil din punct de vedere logic, nefolosirea este întotdeauna păgubitoare (defectări ale unor utilaje, lipsa de comenzi, greutăți în vânzarea mărfurilor etc). Uzura fizica înregistrată în timpul folosirii mijloacelor fixe mai este denumita și uzură tehnică. Aceasta poate să cunoască ritmuri diferite. Distingem în acest sens, o uzură tehnică normală, ca urmare a unei utilizări raționale a capitalului fix, o uzura accelerată și una anormala generata de catastrofe, accidente etc. Uzura fizică, exceptând pe cea anormală, se produce în fiecare moment al existenței și funcționării mijloacelor fixe și se însumează în timp datorită proceselor fizico-chimice și mecanice la care sunt supuse acestea pe întreaga durată de serviciu. În aceasta perioadă, randamentul lor se diminuează continuu, până la scoaterea din funcțiune. Deși caracteristicile funcționale ale mașinilor, instalațiilor și clădirilor se regenerează într-o oarecare măsură prin lucrări de întreținere și reparații, ele nu mai ating totuși parametrii inițiali niciodată.
Pierderea treptată a valorii de întrebuințare conduce indirect și la scăderea valorii mijloacelor fixe care este transferata prin intermediul costurilor de producție asupra noilor produse. Deprecierea valorică a capitalului fix productiv este accentuata de uzura morală. Baza acesteia o constituie acțiunea progresului tehnic și științific. Acest fapt se reflectă, de obicei, pe doua planuri:
a) creșterea productivității muncii în întreprinderile producătoare de mijloace fixe, menite a înlocui pe cele aflate în funcțiune, duce la scăderea valorii noilor produse, care deși au aceleași caracteristici tehnice ca și cele existente în producție, se vor vinde la prețuri mai mici. Pentru întreprinzători, acest fapt apare ca deosebit de atrăgător, deoarece permite reducerea costurilor de producție și creșterea profiturilor. Privită prin prisma acestui proces eficiența utilizării noilor mașini este efectiv mai mare decât al celor vechi. Are loc, astfel, o depreciere indirecta a valorii pe care teoria economica o consemnează ca fiind uzura morala de forma I-a.
b) concomitent în întreprinderile producătoare de mașini pot fi create mijloace fixe nu numai mai ieftine, dar și cu performante tehnice mai înalte. În aceasta situație, chiar daca valoarea noilor mijloace fixe este mai ridicata decât al celor vechi, ca urmare a randamentelor sporite, producția va fi mai mare revenind o cota mai mica din valoarea lor în costul produselor realizate. După cum se vede, în acest caz, avem de-a face cu o depreciere mult mai pronunțata atât a valorii de întrebuințare, cât și a valorii vechilor mijloace fixe aflate în funcțiune. Este tocmai ceea ce se numește în economie uzura morala de forma a II-a. Daca în cazul uzurii morale de forma I-a mașinile și utilajele vechi nu trebuie neapărat înlocuite, impunându-se cel mult o operație de reevaluare a lor, în cel de-al doilea caz, ele vor fi scoase din circuitul productiv, înainte de a se fi uzat din punct de vedere fizic, complet.
Datorită acțiunii progresului tehnic, în prezent, uzura morala tinde să devină mult mai puternică decât uzura fizica. Practic, este foarte greu ca ele să fie clar delimitate în timp. Dar, efectele uzurii morale se resimt mult mai repede și mai greu în rezultatele financiare ale întreprinderii. A produce cu utilaje și tehnologii depășite, învechite, însemnă a pierde din start o parte din capital, pentru că mărfurile uzate moral nu pot fi competitive pe o piața concurențială.
Recuperarea valorii mijloacelor fixe are loc prin intermediul procesului de amortizare, proces cu ajutorul căruia se constituie capitalul bănesc necesar înlocuirii materiale a mașinilor și utilajelor scoase din funcțiune. Reîntregirea valorii capitalului fix are loc prin includerea în costul produselor fabricate a unor cote părți din valoarea mașinilor folosite, numite amortismente.
Procesul de amortizare este continuu. El începe o data cu punerea în funcțiune a mijlocului fix și durează până la recuperarea integrala a valorii lui. La început, când mașina este nouă, valoarea acesteia este maximă. În urma utilizării ei în producție, valoarea i se diminuează treptat, concomitent cu pierderea valorii de întrebuințare. În mod practic, valoarea unui mijloc fix nu ajunge niciodată să fie nulă, deoarece, la scoaterea sa din funcțiune, unele componente sunt recuperabile, urmând a fi folosite ca piese de schimb prin recondiționare. Este vorba de așa-numita valoare reziduală.
Din cele relatate până aici, rezultă că uzura reliefează deprecierea fizica și morală a unui mijloc fix, în timp ce amortizarea vizează recuperarea valorică a acestuia. Din acest punct de vedere, am putea considera amortizarea ca un fel de „preț” al uzurii. Cotele de amortizare incluse în costurile de producție se determină în funcție de valoarea de amortizat și durata de amortizare.
În legătură cu valoarea de amortizat, teoria și practica economică a reținut mai multe opinii. Astfel, după unii economiști valoarea de amortizat nu poate fi decât una singura și anume, cea cu care figurează mijlocul fix respectiv în inventarul întreprinderii, adică valoarea inițială sau de achiziție. Adoptarea unui asemenea punct de vedere, deși simplifică foarte mult calculele, nu dă rezultate prea bune în cazul unor mijloace cu durata mare de funcționare. S-ar putea ca, după un anumit număr de ani, amortizarea obținută să nu poată echivala prețul de înlocuire a mașinilor și utilajelor respective. De aceea, s-a emis părerea conform căreia valoarea de amortizat să se considere valoarea de înlocuire a mijlocului fix la prețurile actuale ale pieței. Acest lucru presupune dese reevaluări a mijloacelor aflate în dotare, acțiune care nu ar fi atât de dificilă în condițiile folosirii pe scară mai mare a tehnicii de prelucrare automata a datelor.
În fine, potrivit unor concepții mai noi, valoarea de amortizare este valoarea rămasă, adică valoarea care rămâne la un moment dat după ce din valoarea inițiala se scade suma recuperată prin amortizare până la acea data.
Pentru o cât mai corecta estimare a datelor, mai exact a duratelor de funcționare, trebuie conjugate influențele tuturor factorilor care determină uzura fizică și morală. Daca influența factorilor care stau la baza uzurii fizice poate fi mai bine pusă în evidență în momentul de față, în privința uzurii morale calculul este mai dificil. De fapt, luarea în considerare a efectelor uzurii morale se realizează, până acum, prin reevaluarea mijloacelor fixe și determinarea valorii lor de înlocuire. De asemenea, se mai putea recurge și la diminuarea duratelor normale de funcționare acolo unde ritmul înnoirilor este extrem de rapid. Pornind de la aceste constatări, în practică sunt folosite diferite metode (modele) de amortizare. De regula, cele mai cunoscute sunt: amortizarea proporțională sau liniară, amortizarea progresivă, amortizarea regresivă.
2.2.6. COSTUL CAPITALURILOR
Decizia de finanțare este în mare parte asumată de către conducerea întreprinderii și mai puțin de către “furnizorii” de capitaluri (acționarii și împrumutătorii întreprinderii). Obiectivul principal urmărit de manageri și de investitorii de capital este maximizarea valorii de piață a întreprinderii(care va fi apoi proporțional partajată între acționari și împrumutătorii întreprinderii) și realizarea unei structuri financiare optime. În funcție de această valoare a întreprinderii se fixează și remunerarea managerilor. Se formează astfel o comuniune de interese care determină unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii întreprinderii.
Investitorii urmăresc o remunerare a investiției lor la o rentabilitate superioară oportunităților de investiții oferite de piața financiară, în felul acesta ei obținând o creștere a averii lor finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe piața financiară. Managerii întreprinderii acționând în interesul investitorilor de capital, respectiv al creșterii valorii totale a întreprinderii sunt nevoiți să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-urile degajate de întreprindere va duce la creșterea valorii acesteia.
Calea de reducere a costului capitalurilor este aceea de-a crește ponderea investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Acesta se traduce în mod practic, printr-o creștere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general obținute la un cost (dobândă) mai mic decât capitalurile proprii. Este importantă analiza influenței modificării structurii capitalurilor asupra modificării valorii întreprinderii.
Conceptul de cost al capitalului joacă un rol important în gestiunea financiară. Acest cost al capitalului utilizează rata, taxa de actualizare, depinzând de un mare număr de parametrii: rata de interes (rata dobânzii), a datoriei, politica dividendelor, structura financiară a societății, riscul, piața financiară etc.
În ciuda frecventei referiri la costul capitalului, există unele dificultăți de calculare și utilizare a acestui cost. Totuși este importantă cunoașterea, în scopul determinării structurii financiare, care permite minimizarea costului.
Calculul costului capitalului pasiv este realizat prin adoptarea unei optici pe termen lung și determinând costul mediu ponderat al tuturor resurselor de finanțare.
Problema constă în determinarea unei structuri financiare optimale, care ține cont de rentabilitate și de risc, și definește combinația optimală dintre datorii și capitalul propriu care maximizează valoarea acțiunilor. Pentru aceasta trebuie cunoscut efectul îndatorării asupra costului capitalului întreprinderii.
Variația ratei îndatorării, ceea ce înseamnă proporția între capitalul propriu și capitalul împrumutat pe termen lung, modifică costul mediu al capitalului.
Rata de actualizare necesară selecției investiților este determinată de costul finanțării. Nu trebuie investit într-un proiect dacă rentabilitatea lui economică este mai mică decât costul resurselor utilizate pentru finanțarea lui. Acest cost este denumit cost al capitalului și desemnează costul mediu ponderat al diferitelor surse de finanțare la dispoziția întreprinderii.
Costul unei surse de finanțare este definit ca fiind rata de actualizare care egalează valoarea actuală a plăților (P) cu resursele(R) nete:
Costul capitalului are două componente: costul îndatorării și costul capitalurilor proprii. Componenta costului îndatorării este integral explicită și se măsoară prin plata dobânzilor, în timp ce componenta costului capitalurilor proprii este mai dificil de evaluat și nu se rezumă doar la evidențierea dividendelor.
Problema alegerii finanțării, abordată de autorii americani Modigliani și Miller conduce la o concluzie paradoxală conform căreia diferite tipuri de finanțare sunt echivalente și nu există structură optimă a capitalului pentru minimizarea costului său. Astfel costul capitalului ar rămâne relativ constant, chiar dacă întreprinderea beneficiind de diminuarea ratei dobânzii aplică o politică de îndatorare, întrucât în contrapartidă costul capitalurilor proprii va crește datorită riscului introdus de noile împrumuturi.
2.2.6.1 COSTUL CAPITALURILOR PROPRII
Costul capitalurilor proprii interesează în evaluarea oricărui proiect de investiții. Dacă este vorba de constituirea unei noi societăți comerciale din aportul în numerar al acționarilor, atunci costul capitalului social investit este valoarea actualizată a fluxurilor viitoare de trezorerie. Rata de actualizare ține cont de riscul de exploatare (sistematic) al societății nou înființate.
Dacă proiectul de investiții privește dezvoltarea unei întreprinderi existente, atunci costul capitalurilor proprii se ia în calcul atât în cazul autofinanțării sau creșterii aportului în numerar al acționarilor, cât și în cazul creșterii împrumuturilor pentru finanțarea investiției.
În primul caz, costul capitalurilor proprii va fi cel cerut de acționari pentru întreprinderea în funcțiune (presupunem că proiectul de investiții are același risc de exploatare). Dacă proiectul prezintă riscuri mai mari, acționarii vor cere o creștere corespunzătoare a costului autofinanțării sau al creșterii de capitaluri proprii.
În al doilea caz, costul capitalurilor proprii se modifică, întrucât creșterea îndatoririi antrenează o creștere corespunzătoare a riscului financiar. Totodată, îndatorarea determină și creșterea economiilor fiscale, deci impactul, asupra capitalurilor proprii, este unul complex.
Costul capitalurilor (proprii și împrumutate), privite ca o speranță de remunerare a investitorilor de capital (acționari și creditori), exprimă, de fapt, valoarea de piață a întreprinderii. Fluxurile nete de trezorerie (CF) degajate de întreprindere servesc la remunerarea "furnizorilor" de capitaluri. Creditorii au, însă, prioritate în a fi remunerați cu dobânda convenită (Dob). Acționarii vor fi, deci, remunerați, conform "regulii restului", cu diferența rămasă pozitivă dintre fluxurile nete de trezorerie și dobânzile plătite, respectiv profilul net (PN): PN=CF-Dob.
Acest fapt determină o mai mare variabilitate a valorii capitalurilor proprii, variabilitate ce se propagă într-o anumită măsură și asupra valorii întreprinderii în ansamblu.
Dacă fluxurile de trezorerie sunt egale sau mai mici decât dobânzile ce trebuiesc plătite, atunci valoarea capitalurilor proprii este zero (în cazul tuturor societăților comerciale cu răspundere limitată). Valoarea capitalurilor proprii crește pe măsura creșterii profitului net, ceea ce justifică urmărirea maximizării profitului (net).
Valoarea de piață a întreprinderii este suma dintre valoarea de piață a capitalurilor proprii și valoarea de piață a datoriilor respectiv:
kec = rata de actualizare a fluxurilor de trezorerie, ce ține cont de riscul de exploatare, de cel financiar și cel de insolvabilitate a întreprinderii;
kfin = rata de actualizare a profiturilor nete, ce ține cont de riscul financiar ;
kd = rata de dobândă , ce ține cont de riscul de faliment.
Ținând cont de faptul că valoarea capitalurilor proprii se definește per sold, valoarea de piață a capitalurilor proprii apare ca o diferență între valoarea de piață a întreprinderii și valoarea de piață a datoriilor.
Admițând ipoteza unor fluxuri de trezorerie anuale constante, pe o perioadă de timp îndelungată atunci relația de mai sus se poate scrie, sub o formă simplificată:
PN1,CF1, D1 sunt rezultatele financiare estimate pentru anul viitor.
Trebuie remarcat faptul că simplitatea acestor relații se bazează pe ipoteze foarte restrictive care nu pot fi întâlnite decât la întreprinderile în situație de cvasimonopol cu o cerere de produse și servicii stabilizată.
Acest cost sub forma dividendelor, nu poate fi direct comparat cu costul altor surse de finanțare. În estimarea dividendelor care de fapt reflectă rentabilitatea sperată de acționari pentru capitalul propriu, se ridică problema procedeelor concrete de determinare a acesteia. Dacă rentabilitatea este insuficientă, acționarii vor căuta să vândă titlurile determinând scăderea cursului iar noile titluri se vor emite și plasa în condiții mai grele. Acționarii așteaptă un câștig suficient, sub forma dividendelor și a plusvalorii obținută din tranzacțiile titlurilor, ținând cont de riscul pe care îl prezintă achiziționarea lor. În aceste condiții, costul capitalurilor proprii poate fi asimilat randamentului minim pe care-l pot atinge aceste capitaluri pentru a-i păstra pe vechii acționari și a-i atrage pe alții.
Procedeele tehnice de estimare a rentabilității capitalurilor proprii ale întreprinderii sunt diferite: rezultatul/valoarea întreprinderii ; rezultatul net/capitalizare bursieră, însă datorită dificultăților în stabilirea valorii întreprinderii sau a capitalizării bursiere (care poate fi folosită numai de către întreprinderile cotate la bursă ) se recurge la următoarea relație de calcul :
,
unde: Ck = Costul capitalurilor proprii
Profit net = Profitul net cuvenit acționarilor.
2.2.6.2 COSTUL AUTOFINANȚĂRII
Autofinanțarea reprezintă afectarea unei părți sau a totalității remunerării anuale a acționarilor (cash-flow-ul net de impozit și de dobânzi) pentru finanțarea proiectelor noi de investiții ale întreprinderii. Principalele surse de autofinanțare sunt: amortizarea, provizioanele și profitul net. Acționarii realizează o economisire a profitului net și o reinvestire a capitalului, recuperat prin amortizare sau protejat prin provizioane. Sumele nedistribuite acționarilor sunt trecute la rezerve. Când aceste rezerve au ajuns să reprezinte sume mari (din acumulările anilor anteriori), conducerea întreprinderii poate decide încorporarea rezervelor în capitalul social și atribuirea de acțiuni gratuite.
Interesul este de a defini o strategie clară a procesului de economisire, care se compune din politica de autofinanțare și politica de dividend, de fapt, se caută o rată de distribuire a dividendului (sau, invers, o rată de reinvestire a profitului) care să determine maximizarea valorii întreprinderii cu influiențe directe asupra structurii ei financiare.
Foarte adesea se consideră că autofinanțarea este gratuită. Or, autofinanțarea este constituită, în primul rând, din profit net reinvestit și trecut la rezerve. Atâta timp cât profitul reinvestit rămâne la nivelul rezervelor, putem spune că acționarii nu cer, în mod direct, o remunerare a rezervelor (ci doar a acțiunilor vechi). Prin încorporarea rezervelor în capitalul social și atribuirea de acțiuni gratuite, profiturile reinvestite devin direct remuneratorii.
Chiar și rămânerea profiturilor nete reinvestite la nivelul rezervelor este indirect remunerată. Reinvestirea profiturilor se va face pentru proiecte rentabile, care trebuie să remunereze corect riscul operațional al noii investiții. Costul autofinanțării, prin punerea în rezervă a profitului, este egal cu costul capitalurilor proprii.
Autofinanțarea are ca resurse și amortizările și provizioanele calculate care se pot considera fluxuri de trezorerie din întreaga activitate a întreprinderii, finanțată atât din capitaluri proprii, cât și împrumutate, în consecință, costul autofinanțării din amortizări și provizioane este egal cu costul mediu ponderat al capitalului.
2.2.6.3. COSTUL CAPITALULUI ÎMPRUMUTAT
Determinarea costului acestei surse de capital este certă datorită condițiilor contractuale în care se angajează un împrumut (scadență certă, dobândă fixă, valoare de rambursat cunoscută, prioritate pentru recuperarea creditului în caz de faliment etc). Există totuși un risc al variației dobânzii pe piață , în aceste condiții fiind stabilită și pentru datoriile riscante o alternativă de estimare a costului (rentabilității) scontat. Admitem, pentru început, că nu există risc de rată de dobândă și nici risc de insolvabilitate a debitorului.
Pentru un manager costul explicit al unui împrumut este acela care egalează încasările din fondurile împrumutate (intrări)cu valoarea actuală a plăților privind rambursările și dobânda viitoare (ieșirile), potrivit formulei:
, în care t = 1… n ani de rambursare a împrumutului.
Rata “kd”, ca soluție la ecuația de mai sus reprezintă, deci costul explicit al împrumutului solicitat de managerul întreprinderii pentru finanțarea investițiilor noi. Intrările monetare, obținute la primirea sumelor împrumutate, vor fi urmate de o serie de ieșiri monetare viitoare echivalente.
În această noțiune de rată " kd" apar două interpretări: (1) de rata internă de rentabilitate (RIR) și (2) de costul actuarial (kd); Ele sunt identice fundamental, și singura diferență între ele vine de la cei care fac interpretarea după cum aceștia sunt debitori sau creditori: rata internă de rentabilitate relevă demersul investitorului (creditorului), în timp ce costul acturial rezultă din aprecierea împrumutatului (debitorului). Este evidentă egalitatea RIR = kd , ambele având unul și același conținut economic.
Conform criteriului RIR , investiția este rentabilă dacă această rată internă (RIR) este mai mare decât rata dobânzii de pe piață (d), adică costul capitalului.
Dacă RIR < d înseamnă, pe plan economic, că investiția de capital va fi recuperată prin fluxurile de lichidități rezultate din exploatare, că aceste fluxuri permit remunerarea furnizorilor de capital, conform exigenței de randament și că există un surplus în favoarea întreprinderii. Deci, RIR < d arată că investiția este rentabilă și acceptată.
În teorie, costul actuarial pentru un împrumut primit este egal cu RIR a sumei dată cu împrumut; în realitate, acest caz este rar, ca urmare a efectelor fiscale și a costurilor de tranzacție a capitalurilor. Se va aplica definiția generală a costului explicit al capitalului împrumutat la costul unui împrumut ordinar, fără fiscalitate și cu fiscalitate și la costul unui împrumut ordinar obligatar, cu primă de emisiune.
A. Cazul împrumutului ordinar
a) Dacă o întreprindere contractează un împrumut ordinar în sumă V0 și se angajează să verse creditorului său o succesiune de anuități A1, A2,…,An , în perioadele 1,2,… n , costul kd al acestui împrumut se obține ca soluție a ecuației:
Costul explicit al unui împrumut ordinar poate fi egal cu rata dobânzii nominale, (contractate) atunci când rambursarea are lor o singură, dată la finele perioadei și când nu ținem cont de incidența impozitului (costul calculat este un cost înaintea impunerii) și nici de incidența cheltuielilor de emisiune și de derulare a serviciului împrumutului.
b) Sub incidența impozitului, costul împrumutului se determină după impunerea profitului. Dacă întreprinderea debitoare este profitabilă, dobânda, pe care ea o va vărsa în fiecare an creditorului său, îi permite să realizeze economii de impozit; pentru determinarea lui "kd", întreprinderea trebuie deci să diminueze suma anuităților vărsate cu economiile de impozite, realizate la dobânzile plătite.
Conținutul unei anuități include dobânzile anuale Dobt = d • Vt -1 și rambursările (Rt). Dobânda, fiind o cheltuială deductibilă din profitul impozabil, determină o economie de impozit egală cu Dob • rip, în care rip = rata de impozit pe profit, în consecință, anuitatea împrumutului, ca și cost anual al acestei surse de capital, se reduce corespunzător: At=Rt+Vt-1•d•(1-rip) iar costul explicit al împrumutului (k’d) va fi soluția la ecuația de ordin superior :
în care:
într-o armonizare proporțională a împrumutului;
d = rata nominală a dobânzii;
rip = rata impozitului pe profit.
B. Cazul împrumutului obligatar cu primă de emisiune
Aceeași formulă folosită la împrumutul ordinar se aplică și la cel obligatar dar ținându-se seama de acordarea primei de emisiune.
Întreprinderea, care emite X obligațiuni, cu valoare nominală V0 și cu preț (E) de emisiune mai mic ( E < V), încasează efectiv o sumă egală cu X•E . Dar, ea are posibilitatea să diminueze suma profitului impozabil cu diferența dintre valoarea nominală și valoarea de emisiune, pe măsură ce obligațiunile emise sunt rambursate la valoarea lor nominală. Dacă întreprinderea rambursează suma aferentă a X obligațiuni în anul t, ea poate diminua profitul impozabil cu o sumă egală cu prima de emisiune plătită acestor obligațiuni: Xt• (V0-E). Această diminuare calculată îi permite, dacă este profitabilă, să realizeze o economie de impozit = Xt• (V0-E) • rip. Costul kd al unui împrumut obligatar, emis cu primă, se obține, deci, ca soluție la ecuația:
în care At=Rt+d • Vt-1•(1-rip) .
2.2.6.4 COSTUL LEASING-ULUI
Leasing-ul reprezintă, deci, un mod de finanțare particular care se poate analiza ca un împrumut. Costul acestei surse de finanțare poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale. Se aplică același principiu al egalității valorilor actuale ale echivalentului sumei de finanțare (costul de achiziție și montaj al echipamentului închiriat = E ) și ale ieșirilor de trezorerie pentru plățile viitoare, privind chiria anuală (CH) și prețul rezidual (PR) . La egalitatea, în prezent, a celor două fluxuri de trezorerie (de intrare echivalentă și de ieșire efectivă) se calculează costul actuarial al leasing-ului ca o rată internă de rentabilitate (kl ).
Costul leasing-ului integrează, în mod firesc, și efectele fiscale ale acestei finanțări. Chiria este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea, reprezentând amortizarea echipamentului închiriat, nu mai constituie o economie fiscală pentru utilizatorul leasing-ului, ci pentru "furnizorul" leasing-ului. În consecință, utilizatorul leasing-ului, nefiind proprietarul bunului închiriat, înregistrează un cost de oportunitate, determinat de pierderea economiei de impozit aferentă amortizării “A” a echipamentului închiriat.
în care :
rip = rata impozitului pe profit
f = 1; 2;…;n ani de valabilitate a contractului de leasing.
În aceste condiții, costul leasing-ului (kl) este soluția la ecuația de mai sus, ce se calculează după metodologia ratei interne de rentabilitate. De altfel, costul leasing-ului pentru utilizator (locatar) este rata de rentabilitate pentru "furnizor" (locator).
2.2.6.5 COSTUL MEDIU PONDERAT AL CAPITALULUI
Costul capitalului este un indicator a cărui măsurare obiectivă și riguroasă nu este posibilă. Această rată de oportunitate a capitalului exprimă, simultan, situația întreprinderii din punctul de vedere al pieței și al strategiei de investiții și de finanțare, pe care ea ales-o. Nu poate, deci să acționeze ca o rată obiectivă. Calculul său se bazează, de altfel, pe previziuni, inevitabil, supuse incertitudinii. Exprimă, cel mai adesea, costul capitalului sub forma unei rate medii ponderate; această rată este numită și istorică și este fondată pe structura capitalurilor din pasivul bilanțului, constatat la un moment dat.
Calculul costului mediu ponderat al capitalului sau costul capitalului întreprinderii necesită unele etape preliminare:
– calculul costului capitalului pentru fiecare sursă de finanțare utilizată;
– calculul procentual al fiecărei surse pentru finanțarea investițiilor viitoare;
– calculul costului mediu ponderat.
Costul global al capitalului sau costul mediu ponderat al capitalului se obține făcând raportul dintre suma profitului la costul fiecărei surse financiare în procente din totalul resurselor.
Costul mediu ponderat al capitalului(kec) la valoarea lui de piață sau la valoarea contabilă este suma costurilor diferitelor surse de finanțare, ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în finanțarea totală.
Calculul costului mediu ponderat necesită alegerea unui sistem de ponderare a diferitelor surse de capital. O alternativă o reprezintă utilizarea unui sistem de ponderare contabil, potrivit structurii pasivului din bilanț dar alternativa cea mai fiabilă au întreprinderile care cotează la Bursă, care pot folosi un sistem de ponderare bazat pe valoarea de piață a capitalurilor ei (respectiv, cursul bursier al acțiunilor și al obligațiunilor acesteia).
În țările cu piețe financiare active este greu justificabil un sistem de ponderare contabil. Noțiunea însăși de cost de capital este fondată pe baza raportării la piață; costul capitalului propriu este în funcție de exigențele pieței care se traduc prin prețul de piață sau cursul bursier. Sistemul ponderării contabile este, cu toate acestea, frecvent utilizat. Este un sistem stabil, chiar dacă prețul de piață sau de bursă poate varia, sensibil pe termen scurt. Costul capitalurilor proprii va fi evaluat, în funcție de evoluția cursului pe termen lung.
Un argument avansat este legat de condițiile de funcționare a pieței capitalului împrumutat. Acordarea împrumutului este în funcție de rata de îndatorare, calculată pornind de la structura bilanțului. Această rată permite aprecierea riscului financiar ce afectează costul capitalurilor proprii.
Pornind de la coeficienții de ponderare și de la costul fiecărei surse de capital, calculul costului mediu ponderat este simplu. El trebuie să folosească costuri omogene, adică înainte sau după aplicarea cotei de impozit pe profit.
2.2.6.6 STRUCTURA FINANCIARĂ ȘI COSTUL CAPITALULUI
Structura financiară sau structura costurilor întreprinderii este suma ponderilor de participare a surselor de finanțare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi. Se rețin pentru structura financiară capitalurile permanente (cu o alocare pe o durată mai mare de un an) întrucât acestea sunt destinate ciclului de investiții. Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilecție ciclului de exploatare și în mare parte sunt acordate în mod gratuit (pe termene rezonabile determinate de nevoile de exploatare). Cu toate acestea dacă nevoia de fond de rulment nu este integral acoperită din fondul de rulment, căci aceasta este finanțată din credite pe termen scurt care se vor lua în calcul capitalurilor investite și al costului acestora.
Costul capitalurilor este definit ca o medie a costurilor specifice costurilor de finanțare a întreprinderii Această medie este în funcție de exigențele diferiților investitori în materie de rentabilitate scontă pentru investiția lor financiară în întreprindere . Această dimensiune a costului capitalurilor este exogenă(externă) gestiunii financiare a întreprinderii. Aceeași medie este determinată de ponderile în care fiecare sursă de capital se regăsește în structura financiară a întreprinderii. Această dimensiune a costului capitalului este indogenă (internă) gestiunii financiare și asupra ei managerii întreprinderii au o anumita libertate de decizie. Modificare structurii capitalurilor poate conduce în anumite condiții, la reducerea costului capitalului și la creșterea valorii întreprinderii.
În această perspectivă costul capitalului apare ca un cost de oportunitate al finanțării de către întreprindere a investițiilor sale. În mod necesar acesta este un cost mediu ponderat al capitalului.
Dacă clasificăm diversitatea de surse de finanțare în două grupe, capitaluri proprii (CPR) și capitaluri împrumutate (DAT) atunci costul mediu ponderat se calculează astfel:
în care: kfin = costul capitalurilor proprii, echivalent cu rentabilitate scontată de acționari;
kd= costul capitalurilor împrumutate, echivalent cu dobânda scontată de împrumutători.
Pornind de la coeficenții de ponderare și de la costul fiecărei surse de capital , calculul costului mediu ponderat este relativ simplu. El trebuie să folosească costuri omogene, adică înainte și după aplicarea cotei de impozit pe profit.
Calculul kec este dificil, iar o dificultate suplimentară este adusă de alegerea sistemului de ponderi ale surselor de capital. Nu sunt decât două alternative: valorile de piață și valorile contabile.
În primul rând ambele soluții au un caracter istoric fiind calculate pe baza evoluției anterioare sau a mărimii observate la un moment dat a valorii (de piață sau contabile) a capitalurilor. Trebuie să admitem ipoteza că structura financiară astfel determinată este optimă și rămâne constantă în timp, adică adoptarea și finanțarea de proiecte noi de investiții și dezinvestiții nu modifică structura istorică a capitalurilor.
Această dificultate a caracterului istoric poate fi evidențiată prin fixarea de către conducerea întreprinderii a unei structuri financiare optimale care va maximiza valoarea întreprinderii. Utilizarea acestei structuri este îndreptățită dacă întreprinderea estimează că va atinge în viitor această structură “țintă” ca scop al gestiunii sale financiare.
În al doilea rând noțiunea de cost al capitalului și cost de oportunitate necesită utilizarea de câte ori este posibil a valorilor de piață. Recomandarea se extinde și pentru titlurile care nu contează la bursă sau mai puțin tranzacționabile. Pentru acestea se procedează la o estimare comparativă sau deductivă în raport cu alte titluri mult mai lichide și cu valori de piață mai reprezentative.
În prezența impozitului pe profit și în condiții de îndatorare valoarea de piață a capitalurilor proprii crește cu economiile fiscale rezultate din caracterul deductibil al dobânzii din materia impozabilă. În aceste condiții de îndatorare și de consultanță a costului creditului are loc o reducere a costului mediu ponderat al capitalului.
2.3 FINANȚĂRILE ÎNTREPRINDERII
2.3.1 FORMELE FINANȚĂRII
O reprezentare a circuitului finanțării ar fi următoarea :
figura 2.1
Finanțarea din surse interne înseamnă autofinanțare și majorarea capitalului social prin încorporarea primelor și rezervelor.
Autofinanțarea este acea modalitate de finanțare a unei cheltuieli realizata prin prelevarea, folosirea unei părți din resursele proprii. Pentru întreprindere, principalele surse de autofinanțare sunt beneficiile nedistribuite și amortizarea.
Amortizarea constituie evaluarea contabilă a pierderii de valoare a unui mijloc fix într-o perioadă determinată (de obicei un an).
Finanțarea din surse externe se realizează prin:
a) majorarea capitalului social prin suplimentarea acestuia de către asociați sau printr-o nouă emisiune de acțiuni,
b) mărirea gradului de îndatorare: contractarea de credite bancare, emisiunea de obligațiuni, finanțarea prin leasing, finanțarea prin forfetare și finanțarea prin factoring.
Finanțarea întreprinderii înseamnă obținerea și punerea la dispoziție a unor sume de bani, drepturi și bunuri productive. Pentru finanțarea dezvoltării sale o societate comercială poate recurge la surse interne și la surse externe.
figura 2.2
A. Finanțarea prin capital propriu
Autofinanțarea și majorarea capitalului conduc la formarea capitalului propriu (proprietatea întreprinderii), în timp ce prin atragerea capitalului extern crește gradul de îndatorare al întreprinderii. Când o întreprindere emite noi acțiuni de capital (adică atrage la capitalul firmei noi parteneri), ea nu-și mărește datoriile. Proprietarii suplimentari ai întreprinderii consimt să-i furnizeze noi fonduri prin cumpărarea acțiunilor nou emise. Societățile pe acțiuni au posibilitatea să plaseze acțiunile prin oferte publice de vânzare cu sprijinul intermediarilor financiari specializați, pe piețele de capital.
Se consideră ca autofinanțarea prezintă o serie de avantaje cum ar fi:
– crește autonomia întreprinderii;
– se reduce expunerea ei la factori perturbatori și de risc;
– constituirea capitalului se face progresiv;
– se generează un efect multiplicator, câștigul din capitalul suplimentar generează un
câștig suplimentar;
– se pot restitui credite anterioare;
– se reduce nivelul costurilor financiare;
– perspective mai bune pentru investiții și modernizare.
Pentru finanțarea inovării, mai ales în cazul întreprinderii mici și mijlocii, se recurge la finanțatori dispuși să-și asume un risc semnificativ, mizând evident și pe câștiguri importante.
B. Finanțarea prin credite bancare
Finanțarea prin credite bancare este o soluție modernă și frecvent utilizată în economiile țărilor dezvoltate, unde condițiile de creditare sunt acceptabile pentru întreprinderi. În condițiile actuale ale economiei românești utilizarea creditelor este însoțită de un nivel ridicat al costurilor și expunerea față de bănci în condiții de risc ridicat al afacerilor. Creditul se acordă, de obicei, în bani, de către o bancă, în baza unui contract de creditare cu clientul (întreprindere). Contractul conține precizări privind: părțile și reprezentanții lor, felul creditului, mărimea acestuia sau nivelul plafonului de creditare, modalitatea de restituire, dobânzile și alte obligații financiare ale împrumutatului, termenul de creditare, destinația creditului, garanțiile și răspunderea părților, penalizări, daune și soluționarea litigiilor. Există o mare varietate de credite, diferențiate după anumite criterii:
a) După destinație:
credite de producție (de utilizare productivă)
– credite pentru investiții (achiziționarea, construcția de echipamente, clădiri)
– credite pentru finanțarea fondului de rulment (achiziții de mărfuri, salarii)
– credite pentru acoperirea unor nevoi sezoniere
credite de consum (se acordă persoanelor fizice)
b) După durată:
credite pe termen scurt (până la 6 luni, pentru acoperirea unor nevoi de trezorerie)
credite pe termen mediu (între 6 luni și 4 – 5 ani, pentru finanțarea stocurilor sau a unor echipamente)
credite pe termen lung (peste 5 ani, mai ales pentru construcții și echiparea lor)
c) După modul de utilizare, accesare a sumelor, de către beneficiar:
linie de creditare (de cont curent); beneficiarul poate efectua plăți curente din fondurile băncii până la o limită superioară, o anumită perioadă determinată;
credit în suma fixă convenită eliberată odată (sau în tranșe mari) la termenul stabilit și care va fi restituită eșalonat, conform unui grafic;
d) După natura creditării:
fonduri (sume de bani) pe care banca le pune la dispoziție;
transferul de credibilitate prin garantarea pentru beneficiar față de alt creditor. Asumarea angajamentului de plată în cazul în care întreprinderea (beneficiară a unui credit acordat de un terț) nu plătește creditorului se face prin scontarea efectelor de comerț, de exemplu avalizarea unui bilet la ordin sau remiterea unor scrisori de garanție bancară.
e) După modul de garantare și natura garanțiilor:
credit acordat fără garanție materială, numai pe baza seriozității și moralității clientului sau pe baza unui plan de afaceri;
credit acordat pe baza unor garanții materiale colaterale în bunuri gajate sau ipotecate în favoarea băncii (în condițiile noastre, de exemplu, băncile solicită garanții terenuri sau clădiri, la o valoare care să depășească mult suma creditului)
credit acordat cu garanția unor giranți, persoane fizice sau juridice care preiau obligațiile beneficiarului în cazul în care acesta nu plătește;
f) După naționalitatea băncii creditoare (determinată de țara în care are sediul central):
credite de la bănci din țara solicitantului;
credite acordate de bănci străine.
Pentru utilizarea capitalului obținut de la bancă pe o perioadă de timp, beneficiarul plătește băncii un preț – dobânda; în plus, băncile percep comisioane ca preț al prestațiilor realizate clientului.
Rata dobânzii ca valoare procentuală este negociată între client și bancă, prevalând, de obicei, condițiile impuse de bancă.
În convenția de creditare se înscrie suma împrumutată, procentul anual al dobânzii ca și termenele de restituire a ratelor din credit (lunar, trimestrial, semestrial). Pe baza acestor elemente se poate calcula dobânda pe zi, lună, trimestru, semestru sau an.
După restituirea unei rate din credit soldul datoriei se reduce, în consecință se reduce și suma dobânzii datorate. Pentru calculul sumei dobânzii datorate se poate folosi relația:
(soldul datoriei x nr. zile utilizare x procent dobândă) / (360 x 100).
Comisioanele percepute de bănci se stabilesc pentru fiecare operațiune sau activitate în sumă fixă sau procentual la valoarea sumei cu care se operează. Pentru credite se percep comisioane financiare (un anumit procent din valoare) și/sau comisioane de neutilizare. Consultanța acordată de bănci este de asemenea “contra cost” în anumite condiții.
Obținerea unui credit bancar presupune parcurgerea următoarei proceduri:
1) Cererea de acordare a creditului și documentarea asupra solicitantului; banca solicită o serie de informații privind: situația financiară a societății, fluxul de numerar, planul de afaceri, studiu tehnico-economic privind destinația creditului, proprietarii și managementul firmei, capacitatea firmei de a se menține și dezvolta pe piață;
2) Evaluarea posibilităților de rambursare a creditului cu dobânzile aferente; se analizează bonitatea întreprinderii ca și riscurile de nerestituire. Nivelul maxim al creditului acordat respectă un anumit raport față de capitalul social al întreprinderii (nu mai mare decât de 10 ori capitalul, pentru firmele mici, de exemplu) și față de valoarea totală a creditelor acordate de o bancă clienților săi (banca nu se poate expune prin dependența față de un singur client).
În detaliu, analiza cuprinde: situația juridica, economica și personala a solicitantului, organizarea și funcționarea întreprinderii, poziția ei pe piață, imaginea și perspectivele firmei, patrimoniul, rentabilitatea activității. Analiza se realizează comparativ cu media sectorului sau domeniului de activitate și privind în timp evoluția firmei după o metodologie riguroasa; ofițerul de credit vizitează unitățile firmei pentru a avea o imagine realista asupra acesteia; analiza fluxului de numerar trebuie sa arate ca exista un excedent al veniturilor care sa acopere obligația de plata fata de banca; în cazul creditelor pentru investiții băncile solicita acoperirea parțială a acestora (15-30%) din surse proprii.
3) Evaluarea colateralelor propuse, de către experți ai băncii sau independenți acceptați de aceasta (terenuri, clădiri, titluri de valoare, stocuri, echipamente, asigurări etc). Se examinează garanția oferită din punct de vedere juridic;
4) Negocierea condițiilor unui eventual contract de creditare;
5) Obținerea aprobării comitetului de acordare a creditelor din cadrul băncii;
6) Semnarea contractului și acordarea sumei;
7) Urmărirea continuă a creditului și a capacității de rambursare a clientului;
8) Rambursarea creditului și a dobânzii.
C) Finanțarea prin emisiunea de obligațiuni
Apelul la economiile publice sau împrumutul obligatar este un contract de credit încheiat între o masă de creditori și un singur debitor, o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung și într-un cuantum ridicat, necesare asigurării creșterii economice și respectării unor obligații de plăți asumate, împrumutatul obligatar este accesibil marilor societăți comerciale pe acțiuni sau statului.
Finanțarea prin emisiunea de obligațiuni este deci accesibilă societăților pe acțiuni, această operațiune permițând obținerea unor fonduri de la publicul larg (oferta publică) sau de la un grup restrâns de investitori experimentați (plasament privat); aceștia primesc, în schimbul numerarului, titluri de valoare (obligațiuni) negociabile la bursă. Apariția pieței de capital oferă societăților românești o alternativă de finanțare a activității lor, și anume emisiunea și tranzacționarea valorilor mobiliare proprii în condițiile Legii nr.512 / 2002, privind piețele reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate.
Obligațiunea este un contract de credit încheiat între emitent și cel care o achiziționează pe piața primară sau secundară (în cazul în care această piață există). Înainte ca valorile mobiliare să fie oferite publicului, societatea comercială va întocmi un „prospect de ofertă”. Acesta descrie în detaliu societatea și operațiunile sale, trecutul ei, produsul, mediul concurențial, cuprinzând, de asemenea, situația financiară, prețul obligațiunilor, piața de tranzacționare. Prin prospectul de ofertă întreprinderea trebuie să convingă investitorii de calitatea eventualelor plasamente. Un rol important revine intermediarilor de pe piețele de capital – societățile de valori mobiliare (SVM) și burselor de valori.
În cazul împrumutului obligater privat pentru a beneficia de un împrumut obligatar, societățile pe acțiuni trebuie să aibă cel puțin doi ani de existență și două bilanțuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanții obligatarilor, fie direct, prin patrimoniul propriu, fie indirect, prin mijlocirea unor terți precum bănci, consorții bancare etc. Decizia de emisiune de obligațiuni revine consiliului de administrație al societății pe acțiuni sau adunării generale a acționarilor cu o majoritate de cel puțin două treimi.
Este cunoscut faptul că pentru întreprinderi, de multe ori, capitalul propriu este nesatisfăcător, iar creșterea acestuia prezintă greutăți atât sub aspectul condițiilor juridice, cât mai ales ca urmare a reticenței subscriitorilor determinată de existența riscului de pierdere și chiar a riscului de pierdere a controlului pentru conducătorii întreprinderii sau pentru acționarii majoritari.
Pe de altă parte, finanțarea întreprinderilor prin apelul la credite bancare se dovedește adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat și a condițiilor restrictive ale contractului de credit, cerute de bănci. Acești factori fac ca întreprinderile să recurgă la împrumuturi obligatare care prezintă avantajul esențial că remunerația (cupoanele) se deduce din profitul impozabil, făcându-l mai accesibil.
Există cauze multiple care influențează pozitiv dezvoltarea împrumuturilor obligatare în țările cu economie de piață. Concurența dintre emitenții de obligațiuni conduce la condiții de emisiune atrăgătoare pentru subscriitori. Apariția unor organisme de plasament colectiv a valorilor mobiliare (obligațiuni), instituții mari, importante dar care reprezintă și operează în contul unei multitudini de mici subscriitori, face posibilă apelarea la împrumuturi obligatare și a întreprinderilor mai mici. Reducerea, în anumite perioade, a dobânzii la plasamentele pe termen scurt favorizează, de asemenea, orientarea subscriitorilor către plasamente pe termen lung.
Împrumuturile obligatare se pot emite fie individual, de către societăți comerciale puternice, fie grupat. Această de a doua variantă poate avea loc prin asocierea mai multor agenți economici care să garanteze solidar împrumutul sau prin intermediul unor instituții sau organisme de plasament colectiv, constituite ca societăți anonime, care repartizează fondurile recepționate sub formă de credite întreprinderilor aderente cu nevoi de finanțare .
Împrumutul obligatar grupat prezintă avantajul pentru emitent că suportă costuri administrative mai reduse, întrucât o parte a cheltuielilor este repartizată întreprinderilor împrumutate. Chiar și întreprinderile mari pot folosi împrumuturi obligatare grupate când au nevoi relativ reduse de finanțare și nu doresc să-și consume capitalul de încredere față de public prin împrumuturi obligatare individuale frecvente, păstrându-și această alternativă doar pentru împrumuturi mai consistente.
Finanțarea prin emisiune de obligațiuni prezintă o serie de avantaje:
Împrumutul obligatar este o alternativă la piața creditului (piață cu un risc foarte ridicat);
Împrumutul obligatar reprezintă, de asemenea, o alternativă la piața acțiunilor, atunci când aceasta este în scădere sau în stagnare și când emitentul dorește obținerea unor fonduri importante care nu pot fi obținute fără schimbări majore ale acționariatului;
Rambursarea sumei împrumutate se face integral la momentul scadenței; pe perioada de viață a obligațiunii se plătește numai dobânda; întreaga sumă de bani împrumutată poate fi utilizată pentru realizarea unei investiții care să devină rentabilă după o perioadă mai îndelungată;
Obligațiunile se emit fără garanții materiale, în acest caz, garanția împrumutului constă în bunul renume al emitentului și în analiza fluxului de numerar al acestuia;
Convertibilitatea obligațiunilor le face mai atractive pentru investitori;
Obligațiunea, ca un contract de credit, este mai ușor de înțeles de către publicul larg și, în consecință, mai atractivă;
Împrumutul obligatar prin ofertă publică permite accesul micului investitor la plasamente în afaceri profitabile;
Riscul pe care și-l asumă investitorul este mai mic decât în cazul achiziției de acțiuni, deoarece în cazul obligațiunilor emitentul trebuie să respecte obligațiile asumate (răscumpărare și dobândă) indiferent de profitul obținut de societate.
Indiferent de modalitatea de emisiune a obligațiunilor (prin ofertă publică sau prin plasament privat) societatea comercială va suporta numai cheltuielile necesare realizării studiului de finanțare, cheltuielile de întocmire a prospectului de ofertă publică sau a documentului de ofertă și cheltuielile de publicitate (dacă este cazul).
D) Finanțarea prin Leasing( Credit-Bail)
Finanțarea investițiilor, îndeosebi a celor de valori mari, provoacă, adesea, un efect dezechilibram asupra trezoreriei întreprinderii. Leasing-ul este o adaptare a pieței de capitaluri la capacitatea limitată de finanțare a investițiilor și în același timp o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare), prin care chiriașul obține avantajele legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanțarea achiziției acestuia este făcută de către societatea de leasing, în schimbul obținerii avantajelor legate de posesiunea bunului, întreprinderea care l-a închiriat plătește societății de leasing o chirie care cuprinde: amortizarea bunului închiriat, dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv și marja de profit a societății de leasing. Chiriașul intră în proprietatea bunului, închiriat la încheierea contractului de Leasing, după plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata contractului, chiria se înregistrează ca o cheltuială de exploatare, iar, la încheierea acestuia, valoarea reziduală se înregistrează la active fixe.
Durata a contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata de viață economică a bunului închiriat, dar se poate conveni și asupra unei durate mai scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadența contractului. Contractul de leasing este, în general, irevocabil.
Finanțarea prin leasing este o soluție modernă și avantajoasă de asigurare a capitalului fix necesar întreprinderilor. În loc să împrumute bani pentru achiziționarea unor echipamente, mașini, utilaje, instalații, clădiri, întreprinderile pot să “împrumute” prin sistemul leasing aceste resurse direct, în anumite condiții.
În esență leasing-ul presupune un acord prin care se transferă dreptul de a folosi un bun pentru o perioada de timp stabilită și cu posibilitatea de cumpărare a acestuia la sfârșitul perioadei; în anumite privințe, efectele sunt similare cu închirierea și/sau cu vânzarea în rate.
Practicile mondiale relevă utilizarea unui leasing direct (producătorul și proprietarul bunului îl încredințează spre folosință unui beneficiar) și a unui sistem de leasing indirect (intervine o societate specializată de leasing, eventual și un alt finanțator; prima cumpără bunul la indicația beneficiarului și îl pune la dispoziția acestuia contra unor plăți periodice).
Se face distincție între leasing operațional și leasing financiar.
În primul caz, proprietatea rămâne la societatea “locator” și după încheierea perioadei convenite; în cel de-al doilea caz, la încheierea perioadei, utilizatorul achiziționează bunul pe care l-a “luat în leasing” plătind o “valoare reziduală” a acestuia (leasing-ul financiar se aseamănă cu o vânzare în rate și cu o situație de “credit furnizor”).
Conform legislației românești (Ordonanța nr. 51/1997, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing) o parte, denumită locator, se obligă ca, la solicitarea celeilalte părți, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terț, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestuia, contra unei plăți numite redevență, în scopul exploatării sau, după caz, al achiziționării bunului.
Operațiunile de leasing au ca obiect:
a) utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor mobiliare;
b) utilizarea echipamentului industrial;
c) utilizarea bunurilor imobile cu destinație comercială, achiziționate sau construite de o societate de leasing (societate imobiliară pentru comerț și industrie);
d) utilizarea fondului de comerț sau a unuia dintre elementele sale necorporale;
e) utilizarea bunurilor de folosință îndelungată și a imobilelor cu destinație de locuință, pentru persoanele fizice.
Pe parcursul executării contractului, utilizatorul este obligat să efectueze plățile cu titlu de redevență, în cuantumul valoric stabilit și la datele stabilite în contractul de leasing; redevența plătită va fi calculată ținând seama de o marjă de profit și de amortizarea integrală sau parțială a bunului; regimul de amortizare va fi stabilit de părți, de comun acord, în funcție de natura bunului și valoarea sa de intrare, în conformitate cu legislația.
La încheierea perioadei stabilite în contract întreprinderea beneficiară are următoarele opțiuni:
a) să restituie bunul;
b) să prelungească contractul (cu o redevență mai mică, pentru că bunul este în parte amortizat);
c) să achiziționeze bunul la un preț care corespunde valorii actualizate.
Se consideră că leasing-ul are următoarele avantaje:
1. În plan fiscal: toate cheltuielile rezultate din contractul de leasing sunt deductibile fiscal, în timp ce la finanțarea prin credite, numai dobânda este deductibilă iar la finanțarea din surse proprii este deductibilă numai amortizarea (întreprinderea este interesată să deducă din venituri cheltuieli cât mai mari pentru asigurarea unor condiții bune de desfășurare a activității, ea plătind impozit pe profit pentru partea din venituri care rămâne după deducerea cheltuielilor);
Chiria este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea, reprezentând amortizarea echipamentului închiriat, nu mai constituie o economie fiscală pentru utilizatorul leasing-ului, ci pentru "furnizorul" leasing-ului. În consecință, utilizatorul leasing-ului, nefiind proprietarul bunului închiriat, înregistrează un cost de oportunitate, determinat de pierderea economiei de impozit aferentă amortizării a echipamentului închiriat.
2. În plan financiar: leasing-ul permite finanțarea investițiilor fără a recurge la capitaluri împrumutate sau proprii; are avantajul că nu se alterează proporția între capitalul propriu și cel împrumutat și nici nu se modifică raporturile de proprietate asupra capitalului social al întreprinderii (cum este cazul recurgerii la majorarea capitalului prin atragerea de noi investitori);
3. În plan economic: leasing-ul este o soluție care leagă nivelul costurilor de gradul de utilizare a mijloacelor; întreprinderea folosește un echipament numai atâta timp cât are nevoie pentru realizarea unui obiectiv, după care renunță la el și nu mai are nici cheltuieli; în plus, întreprinderea poate avea acces la mijloacele necesare în condiții mai puțin severe decât în cazul creditelor bancare (chiar dacă nu are garanții colaterale suficient de mari);
Principalul dezavantaj al sistemului de leasing îl constituie costurile relativ mai ridicate; acestea acoperă și valoarea serviciului prestat de finanțator și de firma de leasing.
2.3.2 PLANUL DE FINANȚARE A INVESTIȚIILOR
Selecția surselor de finanțare a investițiilor este deosebit de complexă, întrucât, pe lângă criteriul principal privind costul procurării capitalurilor, acționează o serie de restricții privind accesul la piața capitalurilor, situația financiară a întreprinderii, motivația personalului de conducere a acesteia. Considerând numai la cea din urmă condiție, dacă patronul unei societăți deține toate acțiunile, atunci el controlează afacerile și este responsabil de toate deciziile, bune sau rele. în aceste condiții, el nu va admite creșterea capitalului prin vânzarea acțiunilor noi către public. Dacă nu are posibilitatea să le cumpere el însuși, atunci el va prefera alte surse de finanțare.
De asemenea, accesul la împrumuturile obligatare nu-l are decât un număr redus de întreprinderi, respectiv cele care oferă o garanție suficientă pentru astfel de angajamente față de public, în plus, împrumutul obligatar este foarte complicat din punct de vedere al formalităților.
Cea mai mare parte a întreprinderilor nu cotează în bursă și, drept urmare, nu au posibilitatea negocierii de titluri prin bursă. Deci, nu-i rămân decât autofinanțarea, împrumutul bancar obișnuit, leasingul sau vânzarea de active etc.
Chiar dacă este cea mai oneroasă sursă de finanțare, leasing-ul este de multe ori preferat, ca urmare a simplicității sale și a efectelor atenuate în timp ce le provoacă asupra trezoreriei întreprinderii, în general, societatea de leasing beneficiază de asigurări și garanții bancare suficiente, pentru a o acoperi de riscul de faliment al chiriașului. De aceea, ea poate încheia un contract de leasing, fără ca analiza financiară a întreprinderii cliente și a proiectelor sale de investiții să fie suficient de acoperitoare pentru încheierea contractului. Dimpotrivă, banca nu acordă împrumut decât în condițiile garantării certe a rambursării acestuia la scadență.
Cel mai adesea, leasingul și împrumutul bancar tradițional sunt alese ca surse de capital de întreprinderile care nu dispun de surse proprii și care își asumă riscul afectării
fluxurilor de trezorerie viitoare cu plățile de chirii, rate scadențe și dobânzi. Deci, sunt surse preferate pentru investiții, care vor degaja marje substanțiale de acumulare.
În sfârșit, întreprinderile pot face un arbitraj între diferitele obiective de investiții propuse și sursele corespunzătoare posibile de mobilizat, în primul rând, va căuta să afecteze prima resursă disponibilă și neoneroasă, respectiv autofinanțarea, pentru investiții de înlocuire sau de modernizare a activelor fixe și de creștere a nevoii de fond de rulment. Apoi, investițiile de dezvoltare sau strategice vor fi echilibrate prin atrageri de noi capitaluri de la acționarii vechi și/sau noi, de la bănci și alte instituții de credit.
Rezultatul deciziei de finanțare a investițiilor îl reprezintă bugetul investițiilor, care, pe un orizont de timp suficient de previzibil, de obicei de 5 ani, prezintă situația echilibrării nevoilor de finanțare cu sursele de acoperire. Acest buget al investițiilor cuprinde atât date certe sau aproape certe, cât și date ipotetice. Astfel, investițiile de înlocuire sau de modernizare sunt ușor de prevăzut în funcție de încheierea duratei de viață a activelor fixe. Rambursările de datorii financiare sunt stabilite prin contractele de credite. De asemenea, se cunosc termenele de amortizare completă a activelor fixe, când acestea pot fi valorificate prin vânzare. Capitalul subscris și neapelat, încă, are date stabilite pentru a fi vărsat în perioada următoare Profiturile previzionale se stabilesc prin celelalte bugete (ale exploatării) și pot reprezenta date cu grad ridicat de certitudine.
Dimpotrivă, sumele privind investițiile strategice, împrumuturile noi, creșterile de capital sunt prevăzute ca date ipotetice, depinzând de decizii și circumstanțe atât ale întreprinderii însăși, cât și ale terților (celor din afara întreprinderii): decizii de diminuare a dividendelor viitoare, repartizate sau de temperare a creșterii nevoii de fond de rulment, accesul la noile surse de finanțare (conjunctura pieței de capital) etc.
Bugetul investițiilor este un document de gestiune internă, cu un rol deosebit de important în ceea ce privește echilibru financiar, structura privind raportul între activele fizice și cele financiare și raportul dintre sursele proprii și cele împrumutate. El reprezintă, în cele din urmă, un mijloc de creștere a motivației personalului întreprinderii, pentru participarea la executarea strategiei de dezvoltare a întreprinderii.
2.3.3. FINANȚĂRILE PE TERMEN LUNG. DECIZII DE FINANȚARE PE TERMEN LUNG
Regulile fundamentale ale echilibrului financiar: (1) nevoile permanente pentru constituirea activelor fixe trebuiesc finanțate din surse permanente, mobilizate pe termen lung sau pe termen nelimitat și (2) nevoile temporare trebuiesc acoperite din surse temporare, iar fondul de rulment să fie mai mare decât nevoia de fond de rulment, pentru a degaja o trezorerie netă pozitivă, în realizarea echilibrului financiar, calitatea a două decizii este esențială : decizia de investiții și decizia de finanțare. În funcție de criteriile financiare analizate anterior, decizia de investiții va face alegerea între investiția internă în active fizice (echipamente materiale etc.) și investiția financiară în valori mobiliare. In decizia de finanțare, principala alegere se face între sursele proprii și cele împrumutate. Criteriul de selecție îl reprezintă costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului.
În cadrul surselor proprii, gestiunea financiară are de ales între autofinanțare (capital intern) și aporturi noi la capital (surse proprii externe). Capacitatea de autofinanțare (așa cum s-a determinat în capitolul 2) este determinată, în principal, de mărimea amortizărilor și provizioanelor, calculate și neconsumate încă, și de mărimea profiturilor nerepartizate încă. m cea mai mare parte, capitalul intern din autofinanțare nu este oneros. Amortizarea și provizioanele sunt cheltuieli calculate care se exonerează de la plata impozitului pe venit. Profitul net, după deducerea impozitului pe profit, rămâne o sursă gratuită de finanțare până la încorporarea,în capitalul social, a rezervelor astfel constituite. Numai după distribuirea de acțiuni gratuite, autofinanțarea devine generatoare de costuri pentru remunerarea, prin dividende, a capitalului intern, convertit în capital social. Dezinvestiția oferă și ea o sursă internă de capital neimpozitată, cu excepția plusvalorii obținute din cesiunea activelor fixe dezinvestite. lată de ce autofinanțarea este cea mai eficientă soluție de acoperire a nevoilor permanente de capitaluri, însă, capacitatea de autofinanțare este adesea insuficientă, de aceea se apelează la surse externe de capital :
– proprii, prin noi aporturi de capital (în numerar și/sau în natură) sau prin subvenți de la bugetul statului;
– împrumutate, prin emisiunea și vânzarea de obligațiuni și/sau prin contractarea de credite bancare pe termen mediu și lung;
– închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preț prestabilit, a mijloacelor fixe (leasing).
Selecția și combinarea acestor surse formează conținutul deciziei de finanțare pe termen lung, iar criteriul de optimizare îl constituie valoarea actualizată netă ce rezultă din fiecare variantă de finanțare.
Din punct de vedere al structurii financiare este important costul datoriilor pe termen lung și mediu.
Aceste costuri se calculează simplu ținând seama de faptul că rata dobânzii nominale este clar precizată întreprinderii de către creanțierii săi. Această rată este influențată de doi factori cu acțiune opusă:
cheltuielile administrative care se adaugă dobânzilor și sporesc costul real al finanțării;
fiscalitate care diminuează lunar costul întreprinderii beneficiare.
În categoria cheltuielilor administrative se includ și cheltuieli diverse (asigurări, comisioane) și primele de emisiune sau de rambursare a obligațiunilor.
Dacă întreprinderea utilizează credit-bail ca mijloc de finanțare, costul capitalului se determină prin comparații între prețul bunului nou și totalul vărsămintelor anuale către societatea de leasing.
2.3.3.1 DECIZIA FINANȚĂRII CREȘTERII CAPITALULUI PROPRIU
Subscrierea deținătorilor de fonduri la creșterea capitalului întreprinderii este motivată de politica dividendelor întreprinderii (rentabilitatea asigurată fiecărei acțiuni) și de poziția pe piață a întreprinderii (creșterea valorii de piață a acțiunilor) întreprinderile, care cotează în Bursă, realizează mai ușor subscrierea la creșterea de capital, deoarece acțiunile lor sunt negociabile, ceea ce le face mai atractive decât acțiunile întreprinderilor care nu cotează în Bursă.
Creșterea de capital determină un „efect de diluare" a rentabilității acțiunilor întreprinderii, prin împărțirea profitului net la un număr mai mare de titluri, în compensare, creșterea capitalului propriu determină creșterea bonității și garanției întreprinderii, în baza cărora întreprinderea poate solicita credite suplimentare (în principiu se impune ca solvabilitatea patrimonială să fie mai mare de 50%, conform ratelor de structură a capitalurilor întreprinderii).
În particular creșterea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică și care este luată nu de serviciile financiare sau direcțiile financiare din întreprinderi, ci de conducerea acestora: adunarea generală a acționarilor sau consiliul de administrație. Creșteri de capital social au loc în cazuri de dezvoltare a activității sau de adoptare a unor proiecte noi, care urmăresc o creștere economică cu scopul multiplicării rentabilității.
Creșterea capitalului social marchează viabilitatea întreprinderii prin faptul că vizează rentabilitatea și are un efect pozitiv asupra terților (bănci, parteneri de contracte) crescând încrederea acestora în întreprindere.
Totodată, creșterea capitalului social poate avea ca surse subscrierea de noi aporturi, încorporarea rezervelor sau încorporarea datoriilor, convertite în contribuții la capitalul social. Pentru finanțarea investițiilor interesează numai subscrierea de noi aporturi care determină creșterea efectivă a capitalului social, celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor de pasiv, fără a determina creșterea surselor de finanțare.
Subscrierea de capitaluri suplimentare, pentru cumpărarea de acțiuni noi implică atribuirea unor drepturi de subscriere către acționarii vechi, ca o compensare a efectului de diluare a valorii capitalului lor. Efectul, pe care aceștia îl resimt, se datorează creșterii numărului de acțiuni prin suplimentarea emisiunii. Dreptul de subscriere la creșterea capitalului este un titlu de valoare negociabil, deci poate fi vândut către noii acționari care doresc să subscrie la capitalul întreprinderii. Pentru cumpărarea unei acțiuni noi, cumpărătorul trebuie să dispună sau să achiziționeze un număr de drepturi de subscriere egal cu raportul dintre numărul total de acțiuni vechi și numărul de acțiuni noi ce se vor emite.
Pentru a fi atractivă, valoarea de emisiune a unei acțiuni noi se stabilește într-o mărime apropiată de valoarea de piață a acțiunilor vechi. Totodată, valoarea de emisiune nu poate coborî mult sub valoarea de piață, pentru a limita efectul de diluare, în fapt, valoarea de emisiune variază între două limite: valoarea nominală și valoarea de piață. O valoare de emisiune mai mică decât valoarea nominală (subpari) este, în principiu, interzisă, iar o valoare de emisiune mai mare decât valoarea de piață va îndepărta subscriitorii de la cumpărarea de acțiuni noi, acestea fiind prea scumpe.
Deci: Valoarea nominală < Valoarea de emisiune < Valoarea de piață
Diferența dintre valoarea de emisiune și valoarea nominală determină formarea, pentru întreprindere, a unei prime de emisiune care este folosită pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiunea și vânzarea acțiunilor noi. În continuare, prima de emisiune se înscrie ca o rezervă în pasivul bilanțului, alături de capitalul social sau se încorporează în acesta, printr-o nouă creștere de capital.
Emisiunea și vânzarea unor acțiuni noi, la o valoare de emisiune mai mică decât valoarea de piață, determină, așa cum am mai menționat, un efect de diminuare a valorii acțiunilor vechi.
Dreptul de subscriere reprezintă pierderea de valoare a acțiunii vechi cu care trebuie recompensat deținătorul acesteia, pentru a nu fi afectat de suplimentarea capitalului social. Acționarul vechi, care nu vrea (sau nu poate) să subscrie la creșterea de capital, vinde la bursă drepturile de subscriere atașate (sub forma unui cupon negociabil) fiecărei acțiuni vechi pe care o deține. Prin vânzare, el încasează o sumă egală cu pierderea de valoare a acțiunilor sale, ca urmare a efectului de diluare.
Pentru a intra în posesia unei acțiuni noi, un acționar nou va plăti societății emitente valoarea de emisiune și va cumpăra de la un acționar vechi un număr de drepturi de subscriere egal cu raportul dintre numărul total de acțiuni vechi și numărul total de acțiuni noi.
Reducerea capitalului social poate fi determinată de producerea anumitor pierderi ce n-au putut fi recuperate din rezerve, de distribuiri mari de dividende acționarilor sau de cumpărarea propriilor acțiuni de către societatea comercială. Oricare ar fi motivul reducerii, aceasta se hotărăște de adunarea generală extraordinară a acționarilor și se concretizează prin micșorarea capitalului social comparativ cu cel inițial. Modificarea mărimii capitalului trebuie înscrisă în Registrul comerțului și comunicată tuturor creditorilor întreprinderii.
Reducerea capitalului social determinată de producerea unor pierderi în patrimoniu. În funcție de mărimea pierderilor, adunarea generală trebuie să decidă asupra viitorului societății: dacă pierderile sunt mari, situându-se între 1/4 – 1/2 din stalul social, se poate lua hotărârea de a dizolva întreprinderea; dacă se decide continuarea activității, societatea are posibilitatea, fie să reconstituie capitalul social prin încorporarea rezervelor până la primul bilanț, fie să-și reducă capitalul social în mod corespunzător, într-un termen determinat.
Reducerea capitalului social este justificată când societatea pierde o parte din substanța sa și are nevoie să facă apel la capitaluri proaspete, în această situație reducerea de capital social precede o creștere de capital. Pentru reducerea capitalului social se pot aplica trei procedee: scăderea valorii nominale a acțiunilor existente, reducerea numărului acțiunilor sau combinarea celor două procedee.
Reducerea capitalului social prin distribuiri către asociați. Dacă se constată că dimensiunile societății comerciale și cifra de afaceri realizată nu justifică mărimea capitalului social, se poate proceda la o diminuare a acestuia, prin distribuirea către acționari a unei părți a activelor întreprinderii în principal, a numerarului. Asemenea reduceri ale capitalului social nu sunt determinate de pierderi în patrimoniu și sunt proceduri rare în viața întreprinderilor, printre altele și pentru incidența fiscală asupra sumelor distribuite.
Pentru realizarea practică a acestor reduceri de capital se poate proceda în două variante: fie se restituie asociațiilor o parte din valoarea nominală, a acțiunilor (reducerea valorii nominale a acestora), fie se renunță la o anumită parte din vărsămintele ce ar trebui făcute asupra capitalului subscris de acționari.
Reducerea capitalului social prin cumpărarea propriilor acțiuni se poate realiza în trei feluri: fie că societatea comercială cumpără un număr de acțiuni în vederea anulării, fie că răscumpără unele acțiuni, atribuindu-le ulterior salariaților într-un termen de un an de la răscumpărare (când se urmărește atragerea salariaților ca acționari), fie că societatea își cumpără propriile acțiuni la bursă în vederea regularizării cursului lor. Acest din urmă procedeu este aplicabil numai în cazul societăților cotate la bursă.
Amortizarea capitalului social. Operațiunea de amortizare a capitalului social presupune restituirea către acționari, înainte de data lichidării, a valorii nominale a acțiunilor lor, integral sau parțial,din rezervele constituite sau din beneficiu.
Restituirea capitalului social nu aduce, practic, nici o modificare a volumului acestuia înscris în statut și în Registrul comerțului întrucât sursa din care se face restituirea este beneficiul sau fondul de rezervă. Acțiunile amortizate integral sau parțial rămân în posesia acționarilor ca "acțiuni de jouissance" pentru care se pierde dreptul la primul dividend, în măsura sumei amortizate; în schimb, se păstrează dreptul la supradividend, la bonificația de lichidare (când este cazul), de a lua parte la adunarea generală a acționarilor și de a subscrie preferențial în cazul creșterilor de capital.
Ca și reducerile de capital prin distribuiri către asociați, amortizarea capitalului social este o operațiune rară întrucât, făcându-se din rezerve sau din beneficiu, este impusă fiscal, ca și dividendele.
2.3.3.2 CREȘTERI DE CAPITAL PRIN NOI APORTURI ÎN NUMERAR
Orice constituire de societate comercială presupune un aport inițial de capital care permite începerea activității, efectuarea primelor cheltuieli de investiții și exploatare și, totodată, ca o condiție a apelării la credite bancare. Capitalul inițial al societății pe acțiuni este divizat în părți egale, concretizate în acțiuni, a căror valoare nominală este egală cu capitalul adus, supra numărul de acțiuni.
VN = Capitalul adus de acționari / Număr de acțiuni create
Ulterior, numărul de acțiuni poate fi sporit prin noi aporturi în numerar, prin incorporarea rezervelor sau prin conversiunea datoriilor. Sporirea capitalului se realizează fie prin multiplicarea numărului acțiunilor, fie mărind valoarea nominală a acestora.
Creșterile de capital reprezintă un mijloc de finanțare prin fonduri proprii, ca ți autofinanțarea. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce autofinanțarea este, practic, o finanțare internă, realizată prin efortul propriu al societății comerciale, respectiv capitalizarea unei părți a beneficiului, creșterea de capital reprezintă o finanțare externă, prin fonduri proprii aduse din afara societății, de către acționari. Din acest punct de vedere creșterile de capital se aseamănă cu finanțarea prin îndatorare, care este tot o finanțare externă.
Creșterile de capital prin noi aporturi în numerar conduc la sporirea mijloacelor bănești ale societăților comerciale, la creșterea lichidității financiare, spre deosebire de celelalte creșteri de capital – prin încorporarea rezervelor și conversiunea datoriilor – care nu fac altceva decât să modifice structura juridică a pasivului.
Creșterile de capital reprezentând aport de lichidități se mai pot analiza și ca vânzări de acțiuni, în schimbul disponibilităților lor bănești acționarii primesc acțiuni ;are le conferă dreptul de dividend, dreptul de vot, dreptul de coproprietari. Cumpărarea de acțiuni reprezintă o investiție pentru acționari, ei așteptând o rentabilitate viitoare sub forma dividendelor sau o sporire a capitalului ca urmare a creșterii „ursului acțiunilor pe piață.
Creșterile de capital,, indiferent de forma în care au loc, conduc la întărirea fondului de rulment al societății și deci la întărirea echilibrului financiar întrucât creșterea capitalului permanent determinată de sporirea capitalului social nu este însoțită imediat de o sporire a activelor imobilizate. Această ameliorare a fondului de rulment este însă tranzitorie pentru că ulterior fondurile se investesc și în active .mobilizate. In cazul aportului în natură de noi capitaluri, sub forma unor active mobilizate, fondul de rulment rămâne inițial nemodificat, ceea ce nu înseamnă că iu va trebui majorat mai târziu, corespunzător creșterii activelor imobilizate.
O altă consecință a creșterilor de capital se regăsește în modificarea structuri puterii în societatea comercială. Pentru societățile pe acțiuni mici și mijlocii hotărârile se iau, de obicei, cu majoritatea simplă, exprimată în adunări generale sau c 2/3 din voturi, în funcție de importanța problemelor dezbătute. Pentru societățile r acțiuni mari, puterea se poate exercita și cu un procentaj mai scăzut de voturi, din cauza dispersiei capitalului și a acționarilor.
2.3.4. FINANȚĂRILE PE TERMEN SCURT. DECIZII DE FINANȚARE PE TERMEN SCURT
Deciziile de finanțare pe termen lung fixează cadrul general al dezvoltării unei
societăți comerciale. Ele sunt temeinic fundamentate și cel mai adesea ireversibile. Deciziile de finanțare pe termen scurt sunt subordonate deciziilor pe termen lung. fiind decizii curente, de corelare. Acest caracter al deciziilor pe termen scurt nu presupune deloc că sunt mai puțin importante; o eroare a deciziei de finanțare pe termen scurt poate antrena pierderi semnificative sau chiar încetarea plăților. Spre exemplu, un plasament pe termen scurt greșit conceput poate provoca fie o pierdere, fie un profit mai mic; falimentul unui client important poate conduce la depunerea bilanțului; o proastă proporționare între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung poate conduce la costuri suplimentare și deci reducerea rentabilității; o subevaluare sau supraevaluare a necesităților de finanțare pe termen scurt se poate reflecta negativ în situația lichidității financiare și a capacității de plată a agenților economici creând pe parcursul anului, fie excedent de lichidități ce nu-și găsesc un plasament convenabil, fie deficit de lichidități care nu poate fi acoperit la timp și în mod economicos.
Spre deosebire de finanțările pe termen lung care vizează active imobilizate, cu un anumit grad de independență fața de fluctuațiile procesului economic specific, finanțările pe termen scurt vizează activele de exploatare al căror cuantum variază prompt în funcție de creșterea sau descreșterea activității de la un in la altul, de la un trimestru la altul, sau de la un sezon la altul, în aceste condiții decizia de finanțare pe termen scurt trebuie să răspundă nu numai cerințelor de acoperire financiară a activelor circulante în cuantumul necesar și la termenele prevăzute, dar să prezinte și suficientă elasticitate, capacitate de adaptare la nevoi-e concrete ale diverselor etape, să poată fi majorate sau reduse, după caz, când cerințele exploatării o impun.
Multe societăți comerciale înregistrează variații însemnate ale volumului activității economice de la un trimestru la altul, ceea ce impune ca necesarul permanent de active circulante să fie finanțat, în măsura posibilităților, din capitaluri permanente, iar nevoile care apar în perioade de vârf de activitate să fie finanțate prin resurse de trezorerie, care pot ti adaptate cu ușurință nevoilor reale ale exploatării. O asemenea strategie a finanțărilor pe termen scurt permite folosirea judicioasă a resurselor proprii, atrase și împrumutate, cu efecte favorabile pe linia economicității și rentabilității.
A) Resurse de finanțare a activelor circulante
Stabilirea necesarului de active circulante reprezintă, desigur, o operațiune importantă în ansamblul muncii financiare; în ultimă instanță însă, estimarea necesarului nu reprezintă decât baza de plecare pentru stabilirea și procurarea fondurilor acoperitoare. Pentru desfășurarea în bune condiții a activității prezintă importanță nu numai stabilirea cât mai exactă a volumului fondurilor acoperitoare, ci și caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia dintre metodele de acoperire financiară: finanțarea cu capital propriu și resurse atrase sau finanțarea prin angajamente pe termen scurt.
B) Resurse de finanțare pentru societății comerciale și regii autonome
Acoperirea financiară a activelor circulante se realizează, pentru marea majoritate a unităților cu capital de stat sau mixt,autonome, în participație, adică cu fonduri proprii și credite bancare. Această situație a finanțării societăților comerciale și regiilor autonome este preluată de la vechile întreprinderi de stat. Transformarea lor în societăți comerciale și regii autonome n-a putut modifica și structura capitalului, aceasta fiind o problemă de viitor în care procesul de privatizare urmează să-și spună cuvântul.
În prezent, acoperirea financiară a activelor circulante într-o anumită proporție cu fonduri proprii este avantajoasă atât pentru independența întreprinderilor respective, cât și pentru costul mai redus al capitalului propriu în comparație cu costul creditelor – mai ales în condițiile actualelor dobânzi înalte.
În condiții normale însă nu este recomandabil să se exagereze pe linia formării capitalului propriu pentru active circulante, pentru ca el să nu rămână neutilizat și deci nefructificat în perioadele cu activitate mai redusă. De fiecare dată este oportun să se găsească modelul optim de îmbinare a finanțării prin fonduri proprii cu finanțarea prin angajamente pe termen scurt. Responsabilitatea formării fondurilor proprii și a apelului la credite, ca surse de finanțare a activelor circulante, ca și întreaga strategie a dezvoltării sunt probleme care depind de posibilitățile financiare ale societăților comerciale și de deciziile pe care le iau cu privire la repartizarea profiturilor.
Principala sursă de finanțare a activelor circulante pentru societățile comerciale în funcțiune este profitul. Se formează astfel legătura între calitatea activității și finanțarea activelor circulante. Conducerea întreprinderii decide în fiecare an partea din profitul net ce poate fi afectată creșterii fondurilor proprii pentru active circulante, în dimensionarea profitului destinat finanțării activelor circulante se ține seama și de posibilitatea folosirii pentru aceeași destinație a resurselor atrase și în primul rând a pasivelor stabile.
Prin pasive stabile se înțelege datoria minimă permanentă a societății către terți, persoane juridice sau fizice, rezultată din decalajul în timp dintre apariția obligațiilor de plată și stingerea obligațiilor (efectuarea plăților). Ca urmare a faptului că au un caracter permanent, pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare, pentru finanțarea activelor circulante. Astfel de datorii minime permanente apar în urma relațiilor contractuale dintre întreprindere și furnizorii săi, bugetul statului, salariații proprii.
în practica financiară, la nivelul întreprinderilor, se cunosc două metode de calculare a pasivelor stabile, în funcție de sursele generatoare ale acestora: metoda numărului de zile întârziere și metoda soldurilor zilnice.
Prima metodă se aplică în cazul aprovizionărilor cu materii prime, materiale, mărfuri, combustibil etc., determinarea volumului pasivelor stabile efectuându-se în funcție de sumele prevăzute pentru aceste aprovizionări și numărul zilelor de întârziere între apariția obligațiilor de plată și stingerea obligațiilor.
unde:
PS = pasive stabile;
A = volumul aprovizionărilor anuale sau trimestriale;
t = numărul de zile de la sosirea livrărilor până la efectuarea plăților;
T = numărul de zile ale perioadei ce se ia în considerație (an, trimestru).
Metoda soldurilor zilnice se aplică în cazul fondului de salam, contribuții pentru asigurări sociale, pentru șomaj, taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe profit etc. Pentru fiecare din aceste surse se calculează mai întâi obligația zilnică, prin împărțirea la 90. în funcție de periodicitatea legală a plăților respective se calculează, pentru fiecare zi din lună și fiecare sursă, volumul obligațiilor, urmând ca ulterior să se însumeze. Se formează astfel solduri totale ale datoriilor zilnice în cursul unei luni. Din acestea se alege cel mai mic sold, care constituie pasivele stabile ce se iau în considerare în luna respectivă.
Societățile comerciale care iau ființă direct, neprovenind din vechile întreprinderi de stat, ca și toate întreprinderile existente care doresc să-și sporească substanțial activitatea își constituie sursele de finanțare a activelor circulante sau și le majorează pe calea emiterii și vânzării de acțiuni care conduc la formarea capitalului social din care o parte este afectată finanțării activelor circulante.
3. CAPACITATEA DE ÎNDATORARE A ÎNTREPRINDERII ȘI EFECTUL DE ÎNDATORARE
3.1 CAPACITATEA DE ÎNDATORARE
Capacitatea de îndatorare a întreprinderii exprimă posibilitățile acesteia de a angaja credite care să fie garantate și pentru care plata dobânzilor aferente si rambursarea la scadență nu creează probleme deosebite.
În stabilirea mărimii capacității de îndatorare este interesată atât întreprinderea solicitatoare de credite, cât si creditorii care doresc să-și plaseze disponibilitățile bănești în împrumuturile ce le sunt solicitate. Întreprinderea care solicită credite își dimensionează resursele necesare pentru realizarea proiectului vizat, garanțiile disponibile, precum și fluxurile financiare pozitive viitoare, astfel încât să-și asigure condițiile impuse de rambursarea fără dificultăți a creditelor și de plată curentă a dobânzilor datorate.
Informațiile despre capacitatea de îndatorare a fiecărui agent economic solicitant de credite, sunt foarte necesare creditorilor, întrucât, prin acordarea de credite, ei își asumă o seamă de riscuri (de nerambursare la scadență, de neplata a dobânzilor, de imobilizare excesivă plasamentelor efectuate, de devalorizare a monedei etc). În acest context, orice creditor este interesat de cunoașterea situației economico-financiare a viitorului debitor, pentru a putea hotărî acceptarea sau respingerea cererii de creditare.
Pentru aprecierea situației în care se poate afla un solicitator de credite, băncile comerciale utilizează anumiți indicatori ai capacității de îndatorare și realizează o analiză a bonității.
Dacă societatea comercială atinge valorile maxime ale indicatorilor, înseamnă că are capacitate de îndatorare saturată și nu mai poate primi noi credite. Este suficient ca un singur indicator să fie depășit pentru ca operațiunea de creditare să nu se realizeze.
Ca indicatori ai capacității de îndatorare, .se folosesc coeficientul îndatorării globale (CIG) si coeficientul îndatorării la termen (CIT), care se calculează astfel:
unde:
DT = datorii totale;
PT = pasiv total;
CPr = capital propriu;
Factorul de la numărătorul fracției cumulează, desigur, atât împrumuturile pe termen lung și mijlociu, cât și datoriile pe termen scurt, indicatorul exprimând în maniera cea mai generală situația structurii financiare. Dacă admitem că soldul furnizorilor din pasiv este echilibrat de soldul clienților din activ, evident că gradul de îndatorare va fi mai scăzut, ceea ce corespunde unei situații reale chiar în cazul că cele două conturi se compensează parțial.
Indicatorul "îndatorare globală" este exprimat mai sus în două variante, dar este suficientă doar una dintre ele. Se preferă cea de a doua variantă pentru că face referință la normele uzuale bancare conform cărora datoriile totale nu trebuie să fie mai mari de două ori față de capitalul propriu. Temporar, aceste norme se pot reconsidera de către bănci. Când se ating aceste limite de îndatorare ale indicatorilor, capacitatea de îndatorare se consideră, în principiu, saturată.
Un alt indicator cu mare expresivitate financiară se obține raportând unele elemente componente ale capitalului permanent din pasivul bilanțului, respectiv datoriile pe termen mijlociu sau lung, la capitalul propriu, obținând indicatorul numit coeficient de îndatorare la termen:
unde:
DTML = datorii pe termen mediu si lung;
CPe = capital permanent.
CPr = capital propriu;
Indicatorii prezentați mai sus exprimă, evident, elemente esențiale ce caracterizează situația financiară a întreprinderii; însă, pentru desfășurarea unor relații normale cu băncile, acestea se preocupă de situația clienților lor și sub aspectul posibilităților lor de achitare a obligațiilor asumate, în cuantumul și la termenele stabilite. Altfel spus, băncile sunt interesate să cunoască din timp dacă rambursarea și plata dobânzilor aferente pot fi realizate de debitori în condiții normale, fără să le creeze greutăți financiare de nesuportat. In acest scop, pot fi utilizați unii indicatori care să exprime posibilitățile acceptate de către bănci de onorare a obligațiilor de către debitori.
Pentru creditele de trezorerie interesează ponderea costului creditelor în totalul beneficiului brut.
Costul creditului pe termen scurt / Beneficiu brut < 1
Indicatorul, în mod normal, trebuie să fie subunitar. Cu cât indicatorul este mai mic, cu atât situația întreprinderii este mai bună.
În cazul datoriilor la termen, indicatorul care se utilizează este dat de raportul dintre cheltuielile financiare (principal plus dobânda), care reprezintă efortul financiar anual al debitorului, și capacitatea de autofinanțare formată în esență din beneficii și fondul de amortizare.
Cheltuieli financiare la creanțe pe termen lung și mijlociu / Capacitatea de autofinanțare < 4
Aceasta înseamnă că întreprinderea trebuie să aibă o capacitate de autofinanțare care să satisfacă cel puțin 25% din obligațiile anuale decurgând din rate scadente, dobânzi, comisioane și speze bancare.
Dacă întreprinderea atinge valorile maxime ale indicatorilor anteriori, înseamnă că are capacitatea de îndatorare saturată și nu mai poate primi noi credite, în acest sens, este suficient ca un singur indicator să fie depășit pentru ca operațiunea de creditare să nu se realizeze.
3.2 EFECTUL DE ÎNDATORARE
Prin efect de îndatorare se înțelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care-1 obține agentul economic, ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. El se obține comparând rentabilitatea economică a întreprinderii (Re) cu costul capitalului împrumutat (D).
Dacă Re > D efectul de îndatorare este pozitiv (favorabil ).
Dacă Re < D efectul de îndatorare este negativ (nefavorabil).
Efectul de îndatorare este direct proporțional cu structura financiară și cu diferența dintre rata rentabilității (Re) și rata dobânzii (D) respectiv, costul capitalului împrumutat.
Raportul DT/Cpr poartă numele de “levier financiar”. Efectul "levier financiar"evidențiază legătura dintre valoarea de piață a întreprinderii și structura capitalurilor acesteia. Pornind de la această influență a îndatorării întreprinderii asupra rentabilității capitalurilor, proprii, se poate găsi un criteriu de optimizare a structurii capitalurilor, în vederea minimalizării costului procurării lor, a creșterii rentabilității financiare, cu evidențierea efectului de "levier" .
CAPITOLUL 4
4. RATELE STRUCTURII FINANCIARE.
Ratele structurii financiare caracterizează modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt, apreciază importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii, evidențiind și principalele mutații intervenite în structura mijloacelor și surselor, generate de schimbările interne și de interacțiunea cu mediul economico-social.
Ratele structurii financiare cuprind, în sinteză, trei grupe:
– ratele echilibrului financiar;
– ratele de îndatorare;
– ratele privind structura activului și pasivului.
4.1 RATELE ECHILIBRULUI FINANCIAR
Ratele echilibrului financiar sunt de fapt expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și scurt și a echilibrului funcțional, evidențiind existența sau inexistența fondului de rulment (FR), a nevoii de fond de rulment (NFR) și a trezoreriei nete (TN) (indicatori de echilibru financiar).
Din această categorie fac parte ratele de finanțare și ratele de lichiditate.
A) Ratele de finanțare pun în evidență modalitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii, investiții care pot fi: strategice, de exploatare și de echilibru.
1) Rata de finanțare a imobilizărilor sau Rata fondului de rulment evidențiază condițiile de finanțare ale imobilizărilor. Poate fi exprimată prin două modalități, după cum fondul de rulment este determinat în optica funcțională (fond de rulment funcțional: FRF, sau fond de rulment net global: FRNG), sau în optica analizei lichiditate-exigibilitate (fond de rulment net: FRN sau financiar).
sau
O valoare supraunitară semnifică faptul că ansamblul imobilizărilor este finanțat din resursele durabile, respectiv din capitalurile permanente. Această rată exprimă în termeni relativi un indicator echivalent celui de fond de rulment în valoare absolută.
Creșterea valorii raportului corespunde, teoretic, unei ameliorări a structurii de finanțare, iar diminuarea lui exprimă o deteriorare a situației, cu excepția cazului în care aceasta este voluntară și datorată stabilizării structurilor financiare (reducerea capitalurilor proprii inițial foarte ridicate, rambursarea împrumuturilor neutilizate, etc.).
în termeni nominali, valoarea ratei nu reflectă întocmai realitatea, întrucât omogenitatea între numărător și numitor este adesea denaturată de inflație.
De asemenea, poate fi determinată o rată referitoare la finanțarea proprie a imobilizărilor, denumită rata fondului de rulment propriu, sau rata de finanțare a capitalurilor proprii, care se dorește a fi supraunitară.
2)Rata autofinanțării investițiilor (RAF) măsoară partea investițiilor autofinanțate și poate fi exprimată cu ajutorul raportului:
unde CAF – capacitatea de autofinanțare
Iex – Investițiile exercițiului
NFRE – Variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare
Dacă valoarea raportului este mai mare decât 1, înseamnă că întreprinderea are capacitate de autofinanțare suficientă pentru a finanța noile investiții precum și creșterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare, generată de acestea.
3) Rata de investire (RINV) determină, mai exact decât precedenta rată proporția de investire a întreprinderii, în cursul exercițiului, făcând posibilă aprecierea creșterii întreprinderii în raport cu politica de investiții promovată.
unde Ia reprezintă investițiile anuale iar VA – valoarea adăugată
4) Rata finanțării activului economic (RA), comparând valoarea capitalului financiar, pune în evidență echilibrul financiar funcțional, dacă valoarea sa este supraunitară.
, unde: NFRE –Necesarul de fond de rulment pentru exploatare. Această rată trebuie analizată în strânsă corelație cu rata de finanțare a imobilizărilor. Astfel, dacă rata finanțării activului economic este subunitară, iar rata de finanțare a imobilizărilor este supraunitară, întreprinderea trebuie să recurgă la credite bancare curente pentru a putea finanța excedentul nevoilor de fond de rulment pentru exploatare în raport cu resursele durabile.
Se ridică următoarea problemă: resursele durabile pot să finanțeze ciclul de exploatare? Pentru soluționarea acestei probleme facem apel la analiza funcțională, care conferă nevoii de fond de rulment pentru exploatare un caracter dual, corespunzător elementelor structurale și conjuncturale. De aceea, componenta structurală poate fi, în mod normal, finanțată de resursele stabile, în timp ce componenta conjuncturală (legată de sezonalitate, conjunctură economică, factori aleatori ai exploatării, etc.) trebuie finanțată din credite bancare curente.
5) Analiza echilibrului financiar funcțional (RAE) poate fi completată cu rata de finanțare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare (RNFRE) care evidențiază proporția corespunzătoare din fondul de rulment funcțional ce finanțează partea cea mai stabilă a nevoilor de fond de rulment legate de exploatare (stocurile).
, unde FRF = Fond de rulment funcțional
NFRE = Necesarul de fond de rulment pentru exploatare
Raportul se consideră satisfăcător dacă fondul de rulment funcțional reprezintă aproximativ 2/3 din stocuri. Această rată prezintă, în general, marele inconvenient de a compara un element static (fondul de rulment) cu un element fluctuant (stocurile).
6) Rata de finanțare bancară a exploatării sau rata creditelor de trezorerie (RCT), complementară cu rata de finanțare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt pentru a suplini capacitatea de autofinanțare a investițiilor de exploatare
, NFRE reprezintă necesarul de fond de rulment pentru exploatare.
B) Ratele de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situația financiară a întreprinderii, pornind de la structura bilanțului financiar (etajul inferior al acestuia), în fapt, ratele măsoară capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt.
Ratele de lichiditate sunt semnificative în cazul unei comparații între întreprinderile din același sector sau între ratele cronologice realizate de aceeași întreprindere.
Gradul în care întreprinderea poate face față datoriilor pe termen scurt, este dat de un sistem de rate de lichiditate, care cuprinde:
– rata lichidității generale(globale);
– rata lichidității reduse;
– rata lichidității imediate.
1) Rata lichidității generale (RLG), sau rata capacității de plată a ciclului de exploatare, reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulment financiar.
Lichiditatea generală (globală) reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci când rata lichidității generale are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 și 2,5)
Valoarea supraunitară a ratei dovedește că, cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. Aceasta constituie pentru bancă, un grad de siguranță, în acordarea noilor credite, concretizat în existența unui fond de rulment financiar care îi permite întreprinderii să facă față incidentelor care apar în mișcarea activelor circulante, sau unor deteriorări în valoarea acestora. Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât mai mult întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor.
Lichiditatea generală, însă, are o marjă sporită de aproximare datorită numărului mare de variabile care o influențează cum ar fi: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rotația activelor circulante, intensitatea sezonalității, etc. De aceea, lichiditatea trebuie stabilită și prin implicarea în analiză a gradului de realizare a activelor, respectiv pasivelor circulante.
Rata lichidității generale compară ansamblul lichidităților potențiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilitățile potențiale (datorii rambursabile pe termen scurt). Dacă lichiditățile sunt mai mici decât exigibilitățile potențiale (RLG <1), înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite, în principiu, de capitalurile circulante, astfel că fondul de rulment financiar a devenit negativ. Această situație sesizează faptul că întreprinderea a imobilizat o parte din fondurile provenite din creditele bancare pe termen scurt, ceea ce contravine regulilor de finanțare. Valoarea subunitară a raportului nu prezintă pericol, în condițiile în care gradul de lichiditate al activelor circulante este mai mare decât cel de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt. Aceasta înseamnă că stocurile se reduc treptat, pentru a putea achita datoriile exigibile pe termen scurt, fără a stânjeni continuitatea producției, iar datoriile se reînnoiesc în mod constant.
În ceea ce privește analiza evoluției lichidității, nu este suficient ca raportul să fie supraunitar, ci este necesar ca sensul acesteia să fie crescător. O evoluție descedentă a lichidității ilustrează o activitate în declin, creditorii trebuind să fie circumspecți în acordarea de noi împrumuturi.
2) Rata lichidității reduse (RLR) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile, pe termen scurt, din creanțe și disponibilități.
Valoarea supraunitară a ratei evidențiază faptul că stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt (cel mult prin avansuri și aconturi primite de la clienți), în general, raportul este subunitar și nu produce dificultăți, în condițiile în care întreprinderea dispune de stocuri sănătoase și previziuni de trezorerie corecte, în teoria economică, sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta situația optimă în ceea ce privește solvabilitatea parțială.
3) Rata lichidității imediate (RLI), sau rata capacității de plată imediată, caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ținând cont de încasările (disponibilitățile) existente. Ea asigură interfața elementelor cele mai lichide ale activului cu obligațiile imediat exigibile ale pasivului
, Disponibil = Cele mai lichide elemente din activ.
Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidității imediate mai mare decît 0,3. Capacitatea de plată este o rezultantă a fluxurilor materiale și bănești, un efect și o condiție a rotației de ansamblu a fondurilor și a echilibrului financiar, fiind satisfăcătoare atunci când firma dispune de lichidități și alte valori transformabile imediat în monedă corespunzătoare acoperirii obligațiilor scadente. Interpretarea ratei implică și alte informații privind condițiile de desfășurare a activității. Deși teoretic, o rată ridicată indică o lichiditate ridicată, ea poate avea și alte semnificații, cum ar fi, folosirea neeficientă a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicată nu poate fi o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante are un grad redus de lichiditate. O valoare redusă a ratei de lichiditate imediată poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor lichidabile în concordanță cu exigibilitatea obligațiilor imediate.
Menținerea capacității de plată este rezultatul activității complexe desfășurate de întreprindere în sectoarele de aprovizionare, producție, comercializare și impune luarea unor măsuri tehnice, economice și financiare, care să asigure un circuit normal al capitalurilor.
Rata lichidității imediate este un indicator puțin relevant, datorită instabilității încasărilor. De aceea, capacitatea de plată reclamă o corelare judicioasă a termenelor de plată a obligațiilor cu cele de încasare a drepturilor bănești. Pentru a spori fiabilitatea analizei, trebuie luată în calcul viteza de rotație a capitalurilor așa cum se procedează într-un subcapitol distinct intitulat "Ratele privind rotația capitalurilor".
Gradul în care întreprinderea face față datoriilor totale este dat de rata solvabilității pe termen lung ( RSTL), exprimată prin raportul:
Valoarea raportului mai mare decât 1,5 dovedește că întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești, imediate și îndepărtate, față de terți.
Întreprinderea poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, din lipsă de lichiditate nu prezintă capacitate de plată. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacității de plată și a lichidității poate avea caracter temporar dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generală.
Această rata exprimă în termeni relativi un indicator echivalent în valoare absolută corespunzător activului neangajat în datorii : situația netă.
O valoare mai mică decît 1 ,5 evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii, risc evidențiat și, în analiza echilibrului financiar, de valoarea negativă a situației nete. În căzul în care dificultățile financiare ale unei întreprinderi devin periodice acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale și pot afecta, atât imaginea firmei care capătă o reputație de "rău platnic", cât și desfășurarea activității viitoare.
4.2. RATELE DE ÎNDATORARE
Ratele de îndatorare, dimensionate în optica analizei lichiditate-exigibilitate, evidențiază importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii. Comparând finanțarea externă prin datorii, cu fondurile proprii, ratele pun în evidență componența datoriilor din pasiv, dar și repartiția capitalurilor permanente între fondurile proprii și cele împrumutate pe termen mediu și lung.
Se pot stabili următoarele rate de îndatorare:
1) Coeficientul total de îndatorare sau "rata levierului" (L) reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității întreprinderii. Acest indicator poate fi interpretat și ca o rată a autonomiei financiare a întreprinderii, indicând gradul în care angajamentele sale, pe termen lung și scurt, sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii.
Cu cât rata levierului este mai mare decât unu, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanțierii săi. Dacă levierul este subunitar, banca va acorda în continuare împrumuturi în condiții de garanție sigură.
2) Rata datoriilor financiare (RDF) exprimă gradul de îndatorare pe termen lung.
Întreprinderea poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung și mediu, dacă rata datoriilor financiare este mai mică de 0.5.
3) Rata independenței financiare a întreprinderii (RIF). complementară cu rata datoriilor financiare, măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente
În general,.rata trebuie să fie superioară sau cel puțin egală cu 0,5 din aceleași motive impuse de normele bancare, în relațiile de credit cu întreprinderea.
4) Rata capacității de împrumut (RCI,) compară resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung.
În cazul în care resursele proprii sunt mai mici decât datoriile la termen, respectiv RCI < 1, capacitatea teoretică de împrumut a întreprinderii este saturată. De aceea, normele bancare recomandă un raport supraunitar.
5) Rata capacității de rambursare, sau rata acoperirii creditelor, exprimă, teoretic, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung(RCRTL).
Cu cât valoarea raportului este mai mică, cu atât mai mare (bună) va fi capacitatea de rambursare. Intervalul maxim, impus de normele bancare, pentru rambursarea teoretică a împrumuturilor la termen prin capacitatea de autofinanțare, reprezintă 3 ani, iar pentru rambursarea datoriilor totale (termen lung și scurt) 4 ani.
6) Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) pune în evidență capacitatea de plată a costului îndatorării, separând întreprinderile sănătoase de cele falimentare.
Dacă raportul este mai mare decât 0,6 întreprinderea analizată se confruntă cu dificultăți de gestiune financiară riscând să intre în stare de faliment.
7) Costul îndatorării, sau rata medie a dobânzii (RDOB). poate fi exprimat prin raportul:
În măsura în care rata medie a dobânzii este inferioară ratei de rentabilitate economică a întreprinderii analizate, îndatorarea favorizează finanțarea prin împrumuturi, în această situație apare efectul de levier cu influență benefică asupra rentabilității capitalurilor proprii.
8) Ponderea creditelor curente în îndatorarea globală (RCC) exprimă alegerea realizată de întreprindere între împrumuturile pe termen mediu și lung și creditele bancare curente (credite pe termen scurt).
O proporție mare a creditelor bancare curente în îndatorarea întreprinderii poate semnifica o situație de vulnerabilitate care ține de tipul acestor resurse și de costul lor ridicat.
4.3. RATELE PRIVESC STRUCTURA ACTIVULUI ȘI PASIVULUI
Ratele referitoare la structura bilanțului contabil, sau ratele de structură patrimonială, stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente. Importanța acestui demers constă în aceea că permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului și oferă date cu privire la evoluțiile cele mai semnificative în timp. Informațiile privind situația financiară a întreprinderii vor fi edificatoare, mai ales, în cazul analizelor comparative în timp și spațiu.
A) Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii productive a întreprinderii. Cele mai semnificative ca valoare informativă dar și frecvent recomandate de literatura de specialitate sunt:
1) Rata activelor imobilizate (RA,) măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziția întreprinderii în mod permanent, în totalul activului.
Datorită structurii diferite a activelor imobilizate, deci a gradului de investire a capitalului diferit, teoria și practica economică recomandă determinarea unor rate analitice:
a) Rata imobilizărilor corporale (RIC), are o mărime determinată, în general, de natura activității întreprinderii:
Fiind dependentă de specificul activității cât și de caracteristicile tehnice ale întreprinderii, rata va înregistra valori diferite de la o ramură la alta. Astfel, în ramurile industriei grele și în cele care solicită echipamente importante ca volum, rata înregistreză valori ridicate, în timp ce în ramurile cu dotare tehnică slabă, rata imobilizărilor corporale este relativ redusă. Chiar și pentru întreprinderile aparținând aceleiași ramuri, rata este diferită, ea depinzând de strategia financiară a fiecăreia precum și de condițiile concrete în care-și desfășoară activitatea. Datorită incidenței diferiților factori asupra ratei imobilizărilor corporale, este foarte dificil de stabilit o mărime de referință, o rată optimă. Cu toate acestea, specialiștii apreciază că, pentru întreprinderi comparabile, rata imobilizărilor corporale arată în ce măsură firma va putea rezista unei crize economice, știut fiind faptul că o imobilizare foarte ridicată a capitalului în active fixe implică riscul netransformării rapide a acestora în lichidități. Cu cât valoarea raportului este mai mare, cu atât mai greu întreprinderea va putea să opereze o conversie în caz de schimbare bruscă a tehnicii sau a cerințelor pieței, a preferințelor consumatorilor, etc.
b) Rata imobilizărilor financiare (RIF). dependentă de legăturile financiare pe care întreprinderea analizată le întreține, în special, cu întreprinderile la care ea deține participații la capitalul social, se determină prin raportul
Ca măsură a politicii de investiții financiare, mărimea indicatorului este strâns legată de mărimea întreprinderii, în practica financiară occidentală, aceasta se explică, prin valorile mici înregistrate de rata imobilizărilor financiare la întreprinderile mici, respectiv valorile foarte ridicate în cazul holdingurilor.
Din considerente de egalitate bilanțieră, se poate calcula o rată mai puțin semnificativă pentru restul imobilizărilor (necorporale plus alte valori):
c) Rata activelor circulante (RAC), complementară cu rata activelor imobilizate, se calculează astfel:
În procesul decizional sunt operative ratele analitice privind activele circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata activelor de trezorerie (disponibilități, valori mobiliare de plasament, etc.).
Rata stocurilor (RS) este influențată de natura activității întreprinderii cât și de lungimea ciclului de exploatare.
Rata stocurilor înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și cea a distribuției de mărfuri și foarte scăzute în sfera serviciilor. Fiind determinată direct și de durata ciclului de exploatare, la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung, rata va fi mai ridicată și invers. Nivelul stocurilor modificându-se sub influența factorilor conjuncturali și a cerințelor pieței, interpretarea evoluției în timp a stocurilor necesită corelarea cu nivelul cifrei de afaceri, în mod normal, indicele cifrei de afaceri trebuie să depășească indicele stocurilor, iar durata de reînnoire a stocurilor prin cifra de afaceri să fie cât mai mică (accelerarea rotației stocurilor).
Rata stocurilor poate fi, la rândul ei, descompusă în rate analitice, în raport cu natura constitutivă a stocurilor (materii prime, producție în curs de fabricație, produse finite, mărfuri).
Rata creanțelor comerciale (Rc) reflectă politica comercială a întreprinderii și este influențată de natura clienților (populație, alte întreprinderi, etc.) și de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă partenerilor externi din aval.
Rata înregistrează valori nesemnificative (sau nule) la întreprinderile aflate în contact direct cu clienții care realizează plata în numerar (comerțul cu amănuntul, prestări de servicii către populație etc.) și valori mai ridicate în cazul relațiilor dintre întreprinderile cu decontări fără numerar.
Rata activelor de trezorerie (RAT) reflectă ponderea disponibilităților bănești și valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii:
Valoarea ridicată a activelor de trezorerie reflectă o situație favorabilă în teoria echilibrului financiar, dacă nivelul lor depășește nivelul pasivelor de trezorerie, în caz contrar, întreprinderea face apel la credite bancare curente pentru finanțarea nevoilor de exploatare.
B) Ratele privind structura pasivului, furnizând informații referitoare la structura resurselor întreprinderii, definesc politica de finanțare a întreprinderii. Două caracteristici majore ale politicii de finanțare rețin în mod deosebit atenția, respectiv stabilitatea resurselor și autonomia financiară globală a întreprinderii.
1) Rata care pune în evidență structura pe termen a pasivului este dată de raportul dintre capitalurile permanente și pasivul total (ansamblul resurselor) și este un indicator global referitor la stabilitatea finanțării, purtând denumirea de rata stabilității financiare.
2) Pe de altă parte, repartiția între resursele proprii și datoriile din pasivul bilanțului este apreciată prin următoarele două rate :
Rata autonomiei financiare globale (RAFG) este un indicator global referitor la autonomia financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul finanțării sale.
Fiind rezultatul politicii financiare promovate de fiecare întreprindere, valoarea indicatorului poate să difere de la o întreprindere la alta făcând dificilă stabilirea unui raport optim, a unei rate de referință. Cu toate acestea, specialiștii recomandă ca satisfăcătoare, pentru echilibrul financiar, o rată mai mare sau cel puțin egală cu 1/3, iar băncile folosesc ca prag minim o rată de 30% a activului net (capitalurilor proprii) față de totalul pasivului.
Complementar cu aceasta se calculează rata de îndatorare globală ( RIG ) care măsoară ponderea datoriilor, indiferent de durata și originea lor, în patrimoniul întreprinderii:
Această rată prin natura ei este subunitară, și pe măsură ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară crește.
Deoarece ultimele două rate (RAFG și RIG) dau o apreciere globală asupra independenței financiare a întreprinderii, pentru a spori eficacitatea analizei se recomandă completarea lor cu ratele de îndatorare.
CAPITOLUL 5
5. ALEGEREA STRUCTURII FINANCIARE
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică financiară. Dacă acoperirea financiară prin obligații pe termen scurt conferă o anumită suplețe pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activității, finanțarea cu capitaluri permanente este mai puțin costisitoare și deci mai avantajoasă. Deși criteriul rentabilității este foarte important, decizia în ceea ce privește structura financiară ține seama, inevitabil, și de alte elemente cum ar fi suma totală a nevoilor de finanțat, precum și natura diverselor trebuințe.
Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de întreprindere, de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să și le asume. Structura financiară este influențată și adesea determinată de acționari, de bănci sau alți împrumutători, de stat, ca și de conjunctura economico-financiară: situația pieței financiare, oscilațiile ratei dobânzii, devalorizări monetare etc.
În ultimă instanță, adoptarea unei structuri financiare este determinată de creditor, care are în vedere riscul la care se expune creditând întreprinderea. Riscul creditorului poate fi risc de pierdere de capital, când debitorul nu poate rambursa, risc de dobândă, când debitorul nu poate plăti dobânzile la termen, dar și risc de imobilizare care există chiar și atunci când debitorul își achită obligațiile la termen. Asta înseamnă că creditorul își blochează capitalul, fiind obligat să se refinanțeze în condiții de dobândă și de timp ce nu-i sunt totdeauna asigurate.
Pentru a se proteja împotriva acestor riscuri, creditorul (banca) acționează cerând garanții asigurătorii și, în același timp, participarea debitorului la finanțare cu capital propriu. Dacă rentabilitatea este scăzută debitorul trebuie să aibă o participare mai mare cu fonduri proprii pentru a asigura pe creditor, și invers, în cazul unei rentabilități nesatisfăcătoare finanțarea prin îndatorare accentuează riscul de insolvabilitate și de nelichiditate.
5.1 CRITERIUL RENTABILITĂȚII ÎN ALEGEREA STRUCTURII FINANCIARE
Atât capitalul propriu, cât și cel împrumutat comportă costuri. Diferența fundamentală dintre costul capitalului propriu și cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul că întreprinderea obține beneficii, în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii.
O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari (principal plus dobânda), ceea ce micșorează posibilitățile de autofinanțare. Prin urmare, întreprinderea respectivă va trebui să recurgă la noi credite pentru a-și acoperi nevoile de finanțare care, la rândul lor, vor contribui la creșterea cheltuielilor financiare, în aceste condiții criteriul rentabilității este hotărâtor. Dacă întreprinderea este rentabilă, adică dacă rata rentabilității este superioară ratei dobânzii este posibilă și de dorit apelarea la credite, în opoziție cu alternativa de a aștepta să se formeze treptat fonduri proprii pentru finanțarea unui proiect.
5.2 CRITERIUL DESTINAȚIEI RESURESELOR ÎN ALEGEREA STRUCTURII FINANCIARE
Activele imobilizate, care reprezintă nevoi cu caracter permanent, este judicios să fie acoperite cu capital permanent în timp ce activele circulante (cheltuielile ciclului de exploatare) formate în principal din stocuri de mărfuri și alte valori materiale, din creanțe asupra clienților și diverse lichidități primare pot fi acoperite, în măsura posibilităților, prin fondul de rulment – care este un capital permanent – dar și prin datorii pe termen scurt formate din credite de trezorerie și din obligații față de furnizori. Putem stabili următoarele relații:
Cheltuielile ciclului de exploatare (active circulante) = Fondul de rulment + Resurse de trezorerie
Fondul de rulment = Capitalul permanent – Imobilizări nete
Pentru fiecare agent economic este important să-și adapteze decizia de finanțare conform caracterului permanent sau temporar al nevoilor de finanțat.
Structura financiară a unei întreprinderi se exprimă nu numai ca un raport între îndatorare și capitalul propriu, ci și ca raport între finanțările pe termen scurt și finanțări pe termen lung.
CAPITOLUL 6
STUDIU DE CAZ: SOCIETATEA AGRICOLĂ “INNSBRUCK” TIROL
6.1 PREZENTAREA SOCIETĂȚII.
Societatea agricolă “Innsbruck” Tirol s-a înfințat în anul 1992 din dorința localnicilor de a-și cultiva și exploata împreună suprafețele de pământ restituite după 1990. Numărul actului de înfințare la Registrului comerțului este 1060/1992 , Codul fiscal este 1043123. Forma de proprietate este privată. Spurafața cultivată este de 800 hectare iar numărul asociaților este de 180. Asociația agricolă funcționează în satul „Tirol” , județul „Doclin” ,județul “Caraș-Severin”.
Pe cele 800 de hectare se cultivă grâu, porumb, floarea-soarelui. Produsele obținute se vând în județ pentru hrana animalelor sau pentru panificație. O parte din producție este distribuită asociaților. Această asociație privată și de donații din Austria.
Asociația deține un sediu, o moară, garaje, magazie, secție de mecanizare.
Structura personalului este formată din: Administrator(inginer agronom), Director economic și mecanici agricoli.
6.2 CALCULUL RATELOR DE RENTABILITATE
Precizare: Unii indicatori ce intervin în aceste rate sunt calculați în (Anexa1) iar valorile sunt exprimate în mii lei.
6.2.1 RATELE ECHILIBRULUI FINANCIAR
Ratele de finanțare
1. Rata de finanțare a imobilizărilor (rata fondului de rulment)
Pentru anul 2002 rata de finanțare este:
Pentru anul 2003 rata de finanțare este:
2 Rata autofinanțării investițiilor (RAF):
unde CAF – capacitatea de autofinanțare
Iex – Investițiile exercițiului
NFRE – Variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare
Este necesar calculul în prealabil a factorilor care intervin în această rată:
Calculul capacității de autofinanțare(CAF) se regăsește în Anexa1.
Calculul nivelului investițiilor exercițiului:
Iex=∆Ain – Subvenții pentru investiții
Iex2002 = 498232 – 429928-22744 = 45560
Iex2003 = 990470 – 498232 -22133 = 470105
Calculul necesarlui de fond de rulment și a variației acestuia:
NFRE = Necesități ciclice de exploatare – Resurse ciclice de exploatare =
= (stocuri produse în curs și produse finite +avansuri acordare clienților + clienți și conturi asimilate + cheltuieli acordate în avans privind activitatea de exploatare) – (furnizori și conturi asimilate + avansuri clienți + datorii fiscale și sociale + venituri acordate în avans care privesc activitatea de exploatare)
NFRE2002=1635435 ∆NFRE2001-2002=766119
NFRE2003=2476538 ∆NFRE2002-2003=841103
Datele sunt organizate în tabelul 6.1
Tabelul 6.1
Calculul CAF
Observații:
Rata finanțării investițiilor este în creștere pentru cei doi ani anlizați ceea ce înseamnă că întreprinderea este în creștere din punct de vedere al capacității de autofinanțare, necesară finanțării noilor investiții precum și pentru creșterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare, generată de acestea.
3) Rata de investire (RINV) :
unde Ia reprezintă investițiile anuale iar VA – valoarea adăugată
RINV2002=0,14 RINV2003=0,71
Observații: Această rată arată același lucru ca cea de mai sus însă este mai exactă indicând cuantumul valorii adăugate alocat investiților anuale. Este în creștere (o creștere de peste 400%) din cauza volumului ridicat de investiții din anul 2003.
4) Rata de finanțare bancară a exploatării sau rata creditelor de trezorerie (RCT)
RCT= 0 datorită faptului că societatea nu folosește credite bancare pentru investiții.
B) Ratele de lichiditate
Rata lichidității curente
, DTS – datorii pe termen scurt
IAC 2002/2003 = 90,5 %
IPC 2002/2003 = 160%
Ilc 2002/2003= – 26,6%
Observații:
Societatea înregistrează o rată ridicată a lichidității curente (peste 1,2). Această abatere este totuși destul de mare pentru anul 2002 datorită lipsei unui nivel mai ridicat al investițiilor de exploatare. În 2003 se constată o reducere a acestei rate cu 26,6% (apropindu-se astfel de valoarea optimă cuprinsă între 1,2 și 2)datorită creșterii nivelului pasivelor circulante cu 160% concomitent cu o creștere mai redusă a volumului activelor circulante(cu 90,5%).
Rata lichidității imediate
, D – disponibilități
ID 2002/2003 = -12,2%
Observații:
Rata lichidității imediate este situată peste nivelul optim de 0.3 în anul 2002 indicând o acumulare de disponibilități din partea societății, în schimb în anul 2003 apare o scădere a lor (cu 12.2%) condiții în care rata lichidității imediate abia atinge nivelul minim de 0,2.
Solvabilitatea patrimonială (Sp):
, unde CS – capital social
ÎTML – împrumuturi pe termen mediu și lung
Sp=100% atât pentru 2002 cât și pentru 2003 datorită faptului că societatea nu a apelat la împrumuturi pe termen lung(ÎTML=0).
4) Rata stabilității financiare
, unde Cpe – capitalul permanent iar PT- total pasiv
Observații:
Rata stabilității financiare este ridicată pentru cei doi ani analizați, în ambele cazuri situându-se peste valoarea de 66% – valoare considerată optimă pentru majoritatea întreprinderilor. Ca o observație în plus se poate remarca că rata stabilității financiare coincide cu rata autonomiei financiare globale dat fiind faptul că sursele permanente ale societății sunt formate exclusiv din capitaluri proprii.
6.2.2 RATELE DE ÎNDATORARE
A) Rata „levierului” (L) sau coeficientul total de îndatorare:
IL2002/2003=[(0,37-0,25)x100] / 0,25= 48%
Un alt mod de calcul al coeficientului de îndatorare globală (CIG)este:
DT – Datorii totale, PT-Pasive totale
= 0,025 < 0.66
=0.37 < 0,66
Observații:
Rata levierului este subunitară cu o tendință de creștere față de anul de bază de 48%, important rămânând faptul că este subunitar în ambele cazuri ceea ce înseamnă că există un „efect de levier” pozitiv (favorabil) societatea putând apela la credite bancare oricând în condiții de garanție sigură. Coeficientul de îndatorare globală oferă informații în același sens , adică confirmă că îndatorarea societății este scăzută. Coeficienții de îndatorare la termen sunt zero indicând faptul că scietatea nu are datorii la termen deci ar fi improprie calcularea unui efect de îndatorare care ar reflecta efectul rate dobâzii asupra rentabilității economice.
B) Rata independenței financiare(RIF) :
RIF2002=RIF2003=100%
Observații:
Societatea manifestă o independență financiară totală (nu folosește credite bancare pe termen lung), Finanțările ei fiind exclusiv din surse proprii în acest caz capitalurile permanente coincid cu capitalurile proprii.
6.2.3 RATE CARE REFLECTĂ STRUCTURA ACTIVULUI ȘI PASIVULUI
A) Ratele structurii activului
1) Rata activelor imobilizate (RAI,) măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziția întreprinderii în mod permanent, în totalul activului.
IAI = 98,8%
IAT=76,3%
RIC = RAI , RIC – rate imobilizărilor corporale (există doar imobilizări corporale)
RIF = 0 , RIF – rata imobilizărilor financiare.
Observații: Ponderea activelor imobilizate este de aproximativ un sfert din volumul activul total. Se înregistrează o ușoară creștere față de anul de bază în condițiile creșterii volumului activelor imobilizate cu 98,8% în anul 2003 față de anul 2002, o creștere mai aceelerată decât cea a activelor totale care este de 76,3 %. Creșterea activelor imobilizate este realizată de investițiile subvenționate și orientate exclusiv spre activele imobilizate corporale.
2) Rata activelor circulante (RAC), complementară cu rata activelor imobilizate, se calculează astfel:
IAC = 68%
IAT=76,3%
Observații : Ponderea activelor circulante reprezintă aproximantiv trei sferturi din activele societății. Volumul activelor circulante crește cu 68% față de anul de bază (2002) în condițiile în care volumul activelor totale crește cu 76,3% deci mai rapid datorită investiților în activele imobilizate.
Observație pentru ratele pasivului: Ratele pasivului au fost deja calculate pentru reflectarea îndatorării, autonomiei sau stabilității financiare a societății.
6.3 RENTABILITATEA RESURSELOR UTILIZATE
Ratele de mai sus nu reflectă decât structura financiară (categorii de capitaluri folosite, structura lor ponderea în totalul – categoriei de care aparțin- și îndatorarea societății) însă este interesantă cunoașterea rentabilității activității determinată de această structură financiară. Pentru aceasta se vor calcula în continuare rate de rentabilitate a resurselor utilizate.
A) Rata marjei brute de exploatare indică aptitudinea proprie a activității de exploatare, de a degaja profit, indiferent de politica de amortizare, de politica de amortizare, de politica financiară și fiscală și de incidența elementelor excepționale.Se determină cu relația:
, EBE – Exedentul Brut de Exploatare
CA – Cifra de afaceri
B) Rata rentabilității economice (reflectare eficienței activității desfășurate):
, unde EBE –Exedentul brut de exploatare, At – Activ total
Determină:
C) Rata rentabilității financiare măsoară randamentul capitalurilor proprii.
Rata rentabilității financiare nete:
;
Rata rentabilității financiare brute:
, unde CAF reprezintă capacitatea de autofinanțare.
Notații: Pn – profit net, Cpr – capital propriu, CAF- capacitatea de autofinanțare
Determină:
Observații:
Rentabilitatea economică și financiară crește de la un an la altul datorită creșterii ponderii investițiilor în active corporale. Societatea are suficiente resurse și garanții pentru a realiza investiții și din împrumuturi bancare, fapt ce ar determina o creștere mai mare a activității de exploatare însă corelată cu o necesitatea existenței unei cereri suplimentare a pieței.
6.4 CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Societatea are o structură financiară simplă, bazată pe capitalurile proprii, fără nici un fel de împrumuturi pe termen mediu și lung. Totuși reușește să obțină un profit care crește de la un an la altul, în condițiile creșterii cifrei de afaceri și datorită investițiilor( în mare parte subvenționate) orientate exclusiv spre activele corporale. Ratele solvabilității și lichidității indică o valoare ridicată, peste valorile normale, condiții în care societatea ar trebui să recurgă la un împrumut pe termen lung pentru care ar avea suficiente garanții dar această operație trebuie realizată dacă se constată o capacitate suplimentară de absorbție a pieței pentru poducția suplimentară. Cu toate acestea, ratele de rentabilitate ating valori modeste (sub 50%) chiar dacă sunt în creștere față de anul de bază. Aceste deficiențe ar putea fi reduse dacă s-ar realiza o restructurare și mai ales o investiție în active necorporale (tehnologii mai eficiente de producție, specializare mai bună a personalului) nu doar în cele corporale ca până în prezent.
Specificul activității implică o folosire diferită ca intensitate muncii și a mijloacelor fixe de-a lungul anului (activitate sezonieră). În aceste condiții s-ar obține niște venituri din afara exploatării dacă s-ar presta servicii către terți sau închirierea unor mijloace fixe (Exemplu: Un tractor poate fi folosit pentru transportul unor materiale ale terților,contra cost, sau poate fi acordat în regim de leasing atunci când nu este folosit, în perioada cu activitate redusă ). Desigur, există posibilitatea desfacerii produselor agricole și pe alte piețe, în alte județe (în prezent vânzarea se realizează doar în județul Caraș-Severin), sau chiar la export dacă costurile suplimentare (de exemplu cel de transport, cel de oportunitate etc) sunt acceptabile și implicit, prețurile de pe alte piețe sunt convenabile. Din punctul de vedere al structurii financiare și al gestiunii financiare a societății, menținerea unui nivel foarte ridicat al lichidității/solvabilității acesteia nu reprezintă nici un avantaj dacă nu se contractează credite pe termen lung care să fie investite în îmbunătățirea cel puțin a infrastructurii societății, fapt care ar determina o anumită creștere a eficienței activității de exploatare.
Anexa 1
Calculul indicatorilor folosiți la calculul ratelor de structură financiară
A1.1 Calculul necesarului de fond de rulment de exploatare -mii lei-
A1.2 Calculul soldurilor intermediare de gestiune
-mii lei-
A1.3 Calculul capacității autofinanțare – prin metoda substractivă (deductivă)
-mii lei-
Anexa 2
1.Bilanțul simplificat al societății agricole “Innsbruck” Tirol 2002-2003
2.Contul de profit și pierdere al societății agricole “Innsbruck” Tirol 2002-2003
-mii lei-
Bibliografie :
Băbăiță, Ilie; Duță, Alexandru – Microeconomie, Editura de Vest, Timișoara, 1999
Buglea, Alexandru; Loran Eros Stark – Evaluarea întreprinderii, Editura Mirton, 2003
Cristea, Horia; Talpoș, Ioan; Cosma, Dorin – Gestiunea financiară a întreprinderilor, Editura Mirton, Timișoara, 1998
Cristea, Horia; Ștefănescu, Nicolae – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 1996
Gaskin, Terry – Indicatori financiari perfecți, Editura Național, 1998
Stancu, Ion – Finanțe, Editura Economică, 1997
Toma, Marin; Chivulescu, Marius – Ghid pentru diagnostic și evaluare a întreprinderii, Editat de Corpul experților contabili și contabililor autorizați din România, 1994
Toma, Mihai; Alexandru, Felicia -Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, 1998
Vintilă, Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică București, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Structura Financiara a Intreprinderii . Studiu de Caz Sc.xxx S.a (ID: 130475)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.