Structura Financiara a Intreprinderii
LUCRARE DE LICENȚĂ
STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
CUPRINS
Introducere
Capitolul I : Conceptul și teorii legate de structură
1.1. Conceptul de structură
1.1.1. Datoriile pe termen scurt în structura financiară a unei întreprinderi
1.1.2 Datoriile pe termen mediu și lung în structura financiară a întreprinderii
1.1.3.Costul capitalului
1.2. Teorii legate de structura financiară
1.2.1 Teoria tradițională (clasică) a structurii capitalului
1.2.2. Teoriile lui Modigliani și Miller
Capitolul II: Factori de influență ai structurii capitalului
2.1. Riscul afacerii
2.2. Riscul financiar
2.3. Efectele îndatorării asupra riscului și rentabilității
2.4. Factorii specifici ai unei societăți comerciale
Capitolul III : Strategii și politici financiare ale structurii financiare a întreprinderii
3.1.Politica de creștere a capitalului social prin emiterea de noi acțiuni
3.2.Politica de repartizare a profitului întreprinderii
3.3.Relația dintre dividende și finanțarea unei întreprinderi
3.4.Politica de îndatorare a întreprinderii
3.5.Impactul politicilor financiare asupra deciziei de finanțare
3.6.Impactul cursului de schimb asupra deciziei de finanțare
Capitolul IV: Analiza structurii și costului capitalului la societatea „Antibiotice Iași” S.A.
4.1.Caracterizare generală
4.2. Impactul structurii capitalurilor proprii, împrumutate și atrase asupra stabilității financiare și asupra gradului de finanțare
4.3. Relația dintre structura capitalului și autonomia financiară globală
4.4. Analiza îndatorării
4.5. Costul capitalului
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Structura financiară a unei societăți reflectă ponderea finanțării pe baza resurselor împrumutate față de resursele proprii pe care aceasta le are la dispoziție. Alegerea unei anumite structuri financiare este un aspect însemnat al politicii financiare a întreprinderii. Întreprinderea decide structura sa financiară în funcție de conjunctura economică, de riscurile pe care dorește să și le asume, de obiectivele sale de creștere economică, dar și de acționari, de bănci.
Lucrarea de licență intitulată „Structura financiară a întreprinderii” este structurată pe patru capitole, acestea fiind:
„Conceptul și teorii legate de structură”
„Factori de influență ai structurii capitalului”
„Strategii și politici financiare ale structurii financiare a întreprinderii”
„Analiza structurii și costului capitalului la societatea „Antibiotice Iași S.A.”
În primului capitol am definit conceptul de „structură”, am precizat din ce este alcătuită aceasta și cum poate fi redată, am tratat importanța datoriilor pe termen scurt, mediu și lung în structura financiară a unei întreprinderi și am evidențiat modul de calcul al costului capitalului. Tot în cadrul acestui capitol am tratat teoriile legate de structura capitalului, și anume: teoria tradițională a structurii capitalului și teoriile lui Modigliani și Miller.
În capitolul II fac referire la factorii care influențează structura capitalului, dar și riscurile la care este supusă o întreprindere, printre care riscul financiar și riscul afacerii. Printre factorii specifici care influențează hotărârile privind structura capitalului unei întreprinderi se numără: stabilitatea vânzărilor, rata de creștere a societății comerciale, condițiile interne ale acesteia, dar și atitudinile creditorilor.
În capitolul III, am prezentat anumite politici financiare care stau la baza structurii financiare a unei întreprinderi și anume: politica de creștere a capitalului social prin emiterea de noi acțiuni, politica de repartizare a profitului, politica de îndatorare a întreprinderii, dar și impactul pe care îl au aceste politici asupra deciziei de finanțare, respectiv impactul cursului de schimb asupra acestei decizii.
Capitolul IV cuprinde analiza structurii și costului la Societatea Comercială „Antibiotice Iași” S.A. Compania este prinicipalul producător de medicamente antiinfecțioase din România și unul dintre cei mai importanți exportatori români de medicamente, fiind o societate cotată la Bursa de Valori București.
Capitolul 1 : Conceptul și teorii legate de structură
Conceptul de structură
Structura financiară a întreprinderii constituie una din problemele importante ale studiului managementului financiar, ea reprezentând suportul strategiei de dezvoltare a întreprinderii. Problema finanțării este una dintre obiectivele esențiale ale managementului financiar. Ea rămâne fundamentală pentru că resursele sunt rare iar permanența activităților de schimb pe bază monetară este o condiție indispensabilă a supraviețuirii. Această cerință este de echilibru financiar. Obținerea capitalului întreprinderii antrenează costuri: dividende, impozite și/sau taxe și dobânzi.
Termenul „structură” este împrumutat din limba latină „struere” care înseamnă construire, maniera în care un edificiu este construit sau un lucru este dispus și aranjat. Structura mai poate însemna maniera în care părți ale unui ansamblu sunt așezate între ele.
În economie, acest termen „structură” reprezintă:
– „proporție și relație ce caracterizează un ansamblu economic localizat în timp și în spațiu”;
– „elementele unui ansamblu economic care apar ca relativ stabile”;
– „organizare complexă a elementelor și importanță prevăzută pentru elementele sale esențiale”.
În contextul existenței economiilor de piață, stabilirea modalităților de finanțare exercită un impact deosebit asupra activității societăților comerciale. De cele mai multe ori, societățile comerciale nu se finanțează în integralitate pe seama resurselor proprii, făcând apel și la resurse împrumutate. Selecția mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă o decizie majoră a politicii financiare a societății comerciale. Astfel, modalitățile de finanțare ale unei societăți comerciale, pe seama resurselor proprii și a celor împrumutate dau conținut structurii capitalului acesteia. În consecință, prin structura capitalului unei societăți comerciale se înțelege proporția relativă a capitalului propriu și a împrumuturilor utilizate la finanțarea activelor acesteia.
La nivel societar, structura financiară reflectă compoziția capitalurilor, iar din acest considerent mai este cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de structura capitalurilor.
În opinia unor autori, „structura financiară a societății comerciale reprezintă un ansamblu complex și coordonat al diverselor surse de finanțare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de finanțat, raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung”.
Ion Stancu susține că „structura financiară sau structura capitalurilor societății comerciale este suma ponderilor de participare a diverselor resurse de finanțare la constituirea capitalurilor investite în respectiva societate”. Este vorba despre acea parte a bilanțului care evidențiază resursele societății comerciale, reprezentată de structura pasivului bilanțier. Componentă a pasivului bilanțier, capitalul societății comerciale cuprinde, pe de o parte, capitalul permanent și capitalul pe termen scurt (resursele de trezorerie), pe de altă parte.
Relevanță majoră prezintă capitalul permanent, format din capital propriu și din datorii pe termen mediu și lung, întrucât acesta este destinat finanțării ciclului investițional. Capitalurile pe termen scurt sunt destinate finanțării ciclului de exploatare. Dacă însă, necesarul de finanțat(nevoia de fond de rulment) nu este acoperit integral din capitalul de lucru(fondul de rulment), se va recurge la creditele pe termen scurt, ale căror costuri vor fi avute în vedere la calculul capitalurilor investite.
Ca factor de producție, capitalul cuprinde totalitatea resurselor materiale acumulate și reproductibile care prin asociere cu alți factori de producție participă la crearea bunurilor materiale în scopul obținerii de profit.
Prin structura capitalului unei companii se înțelege proporția relativă a capitalului propriu și a datoriei utilizate la finanțarea activelor acesteia. Cu alte cuvinte, structura financiară a unei companii reflectă compoziția capitalurilor acesteia. Structura optimă a capitalului este acea structură care asigură un echilibru optim între risc și venit (profit) și, astfel, maximizează valoarea acțiunilor (și a companiilor). Structura capitalului este o variabilă care nu depinde numai de firmă, de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să și le asume.
Structura financiară nu trebuie confundată cu structura de capital a întreprinderii; prima reprezintă capitaluri proprii împreună cu datoriile financiare (pe termen lung , mediu și scurt) pe când structura de capital reprezintă capitalul propriu plus datorii pe termen lung și/sau mediu.
Numeroși specialiști în materie de management financiar , au încercat să definească conceptul de structură în mod diferit , însă esența rămâne aceeași.Astfel:
„structura financiară se exprimă prin raportul:fonduri proprii/total datorii financiare”;
„structura financiară a întreprinderii reprezintă modul ei de finanțare”.
Structura financiară a întreprinderii depinde de foarte mulți factori: natura activității, suma totală a nevoilor de finanțat, riscurile pe care intreprinderea consimte să și le asume, poziția acționarilor, situația pieței financiare, oscilațiile ratei dobânzii, poziția creditorilor. Toți acești factori determină structura capitalului, structura finanțărilor pe termen lung și pe termen scurt, structura datoriilor.
Prin structura financiară a unei întreprinderi se înțelege modalitatea de finanțare a activului acesteia din diferitesurse. Elementele componente ale structurii financiare sunt următoarele :
Structura financiară a unei întreprinderi poate fi redată prin raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung.
Structura financiară = =
Figura 1.1. Aria de cuprindere a capitalului de lucru a societății comerciale
Structura capitalului permanent oferă informații despre politica de îndatorare a întreprinderii și în ce măsură aceasta se fundamentează pe criterii de eficiență (costul capitalului, efectul de pârghie financiară).
Capitalurile permanente sunt formate din capitaluri proprii , reserve, plus datorii pe termen lung și mediu precum și elemente asimilate (provizioane pentru pierderi și cheltuieli).
Capitalurile permanente trebuie să finanțeze activul imobilizat plus un fond de rulment net suficient. Pe de altă parte , dacă este vorba de o afacere nouă ea va trebui finanțată prin capitaluri permanente, fiind vorba de finanțarea cheltuielilor excepționale de pornire: cheltuieli de marketing , cheltuieli aferente primei perioade de producție.
În cazul în care capitalul permanent este prea mare, disproporția dintre nevoile și posibilitățile de finanțare se traduce printr-o reducere a rentabilității în întreprindere. Pe de altă parte, această abundență îi poate îndemna pe conducători la investiții suplimentare sau plasamente pentru a folosi disponibilitățile fără a respecta regulile stricte care se impun atunci când capitalul întreprinderii este mai mic. Insuficiența capitalurilor permanente reprezintă anumite inconveniente, printre care: risc de echipament suficient, dificultăți permanente de trezorerie(fond de rulment net nul sau insuficient), lipsa de independență a întreprinderii față de creditori.
Capitalul propriu se concretizează în interesul(dreptul) rezidual al acționarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale. Capitalurile proprii reprezintă finanțarea proprie a bunurilor economice aflate în circuitul economic al unității patrimoniale.
Ca o componentă de bază a pasivului, capitalul propriu se delimitează în:
capital social
prime legate de capital
rezervele
diferențele din reevaluare
rezultatul reportat
rezultatul execițiului
subvenții pentprovizioane pentru pierderi și cheltuieli).
Capitalurile permanente trebuie să finanțeze activul imobilizat plus un fond de rulment net suficient. Pe de altă parte , dacă este vorba de o afacere nouă ea va trebui finanțată prin capitaluri permanente, fiind vorba de finanțarea cheltuielilor excepționale de pornire: cheltuieli de marketing , cheltuieli aferente primei perioade de producție.
În cazul în care capitalul permanent este prea mare, disproporția dintre nevoile și posibilitățile de finanțare se traduce printr-o reducere a rentabilității în întreprindere. Pe de altă parte, această abundență îi poate îndemna pe conducători la investiții suplimentare sau plasamente pentru a folosi disponibilitățile fără a respecta regulile stricte care se impun atunci când capitalul întreprinderii este mai mic. Insuficiența capitalurilor permanente reprezintă anumite inconveniente, printre care: risc de echipament suficient, dificultăți permanente de trezorerie(fond de rulment net nul sau insuficient), lipsa de independență a întreprinderii față de creditori.
Capitalul propriu se concretizează în interesul(dreptul) rezidual al acționarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale. Capitalurile proprii reprezintă finanțarea proprie a bunurilor economice aflate în circuitul economic al unității patrimoniale.
Ca o componentă de bază a pasivului, capitalul propriu se delimitează în:
capital social
prime legate de capital
rezervele
diferențele din reevaluare
rezultatul reportat
rezultatul execițiului
subvenții pentru investiții
fonduri proprii
provizioane reglementate.
Capitalul social se constituie la înființarea societății comeciale prin aportul personal al proprietarului sau al asociaților și acționarilor. Acest aport poate fi în numerar sau în bunuri cu valoare economică. La sfârșitul unui exercițiu, capitalul social se determină ca diferență între totalul activelor fixe și circulante și suma datoriilor.
Capitalul social îmbracă două forme:
capital subscris și nevărsat care reflectă partea de capital care deși a fost subscris(promis) nu a fost încă pus la dispoziți societății comerciale;
capital subscris și vărsat care reflectă partea din capital subscris care în urma aporturilor aduse în bani sau în natură poate fi considerat că a fost depus efectiv în vederea constituirii societății comerciale.
Primele de capital sunt degajate în urma operațiunilor de creștere a capitalului social. Ele reprezintă diferența dintre prețul de emitere al noilor acțiuni(mai mare) și valoarea nominală a acțiunilor(mai mică), emisiuni care se fac în acopul măririi capitalului. În raport de modalitatea de majorare a capitalului social se disting: prime de emisiune, primde de fuziune, primde de aport, primde de conversie a obligațiunilor în acțiuni.
Rezervele reprezintă profitul obținut în exercițiile precedente și sunt păstrate de către societate fie în scopul protejării capitalului propriu, acoperind eventualele pierderi, fie pentru majorarea capitalului social. Rezervele se constituie fie pe baza unor acte normative(rezerve legale), fie prin hotărârea organelor de drept ale societății comerciale sub denumirea de rezerve statutare.Alte rezerve sunt constituite de către societatea comercială din profitul net cu scopul finanțării unor investiții în imobilizări corporale sau pentru răscumpărarea propriilor acțiuni în vederea anulării lor.
Rezervele din reevaluare reprezintă plusurile sau minusurile devaloarea create prin reevaluarea imobilizărilor corporale și a celor financiare.
Rezultatul exercițiului reprezintă rezultatul global al exercițiului curent, stabilit la sfârșitul exercițiului financiar ca diferență dintre veniturile și cheltuielile întreprinderii și se poate concretiza în profitul sau pierderea perioadei.
Rezultatul reportat este partea din rezultatul exercițiului precedent nerepartizat, a cărui repartizare a fost amânată din diferite motive de către A.G.A.
Subvențiile pentru investiții reprezintă sume nerambursabile care sunt primite de la buget sau alte întreprinderi cu scopul finanțării unor investiții în echipamente sau crearea unor locuri de muncă noi.
Datoriile pe termen scurt în structura financiară a unei întreprinderi
Pentru ca o întreprindere să benficieze de un credit pe termen scurt este necesar și important să aibă un fond de rulment net suficient. Dacă o întreprindere achiziționează active imobilizate fără să-și asigure fondurile proprii sau datoriile pe termen lung corespunzătoare, întreprinderea nu va putea funcționa decât reducându-și fondul de rulment net, fapt ce influențează relațiile sale cu banca.
Importanța datoriilor pe termen scurt integrate în structura financiară a întreprinderilor industriale este în funcție directă de un fond de rulment net suficient, adică în funcție de o margine de siguranță utilă pentru buna funcționare a ciclului bani-valori de exploatare și realizare-bani din activul circulant.
După unii autori, una din definițiile fondului de rulment net este „diferența între totalul activelor circulante și datoriilor pe termen scurt”. Din această definiție se poate concluziona că suma datoriilor pe termen scurt acceptate în condiții de risc convenabil într-o structură financiară bună este egală cu activul circulant minus fondul de rulment net, suficient pentru a acoperi necesitățile de exploatare a întreprinderii. Într-o întreprindere care respectă această regulăm dificultățile de trezorerie nu pot fi de durată pentru că ele izvorăsc din simple decalaje între cifra de afaceri și cheltuielile totale ale întreprinderii: încasări așteptate, negocieri în curs de acceptare, vânzări sezoniere.
Dacă suma datoriilor pe termen scurt atinge sau depășește pe cea a activului circulant, dificultățile de trezorerie sunt semnificative și nu mai sunt probleme de trezorerie, ci de structură financiară deficitară. Întreprinderea nu va mai trebui sa caute credite pe termen scurt, care vor fi greu de obținut, ci va trebui să insiste pentru o ameliorare a fondurilor proprii sau va recurge la datorii financiare pe termen lung sau mediu pentru a-și constitui fondurile de rulment nete.
1.1.2Datoriile pe termen mediu și lung în structura financiară a întreprinderii
Oalternativă uzuală de finanțare pe termen lung a societății comerciale o reprezintă împrumuturile acordate de bănci pe termen mediu sau lung.
Împrumutul bancar pe termen mediu sau lung este obținut de la o bancă comercială și trebuie rambursat într-o perioadă de timp mai mare de un an. Acest tip de împrumut se negociază direct de cel care solicită împrumutul și bancă. Băncile dispun de un sistem propriu de evaluare a bonității solicitanților de împrumuturi, evaluare realizată cu ajutorul metodei credit scoring. Aceasta presupune stabilirea unor criterii pentru evaluarea capacității de plată și a solvabilității solicitanților, precum: forma de proprietate, situația patrimonială, posibilitățile de garantare a sumelor solicitate. Fiecare dintre aceste criterii presupune un răspuns, care se notează cu un munăr de puncte și se ponderează apoi cu coeficientul de importanță al criteriului respectiv. Suma punctelor determină încadrarea solicitantului într-una din cele cinci categorii de credite clasice, notate de la A la E, în funcție de riscul de rambursare al împumutului.
Spre deosebire de împrumuturile pe termen scurt, destinate fie finanțării nevoilor de exploatare ale societății comerciale, fie a nevoilor curente generate de activitățile de import/export, a decalajelor dintre încasări și plăți aferente activităților cu caracter sezonier sau a deficitelor de trezorerie, împrumuturile bancare pe termen mediu sau lung sunt destinate în principal finanțării investițiilor de modernizare și dezvoltare.
Împrumuturile pe termen mediu sau lung joacă un rol important în finanțarea societății comeciale, ele prezentându-se sub forma unor instrumente de credit în lei sau în valută, de natura:
creditelor pentru echipamente în completarea resurselor poprii de care dispune societatea comercială;
creditelor pentru modernizare sau retehnologizare;
creditelor pentru achiziționarea din import de echipamente tehnologice;
creditelor pentru amenajări, constructții ușoare, pentru renovări, cercetări sau pentru operațiuni de export.
Pentru toate categoriile de credite, banca, împreună cu societatea comercială solicitatoare, stabilește prin negociere scadențe certe, în funcție de evoluția veniturilor sau în funcție de termenele de încasare a contractelor economice. Există posibilitatea de rescadențare a creditelor, în sensul amânării sau prelungirii termenului de rambursare a unei rate sau a întregului credit, fără a depăși termenele maxime de credite stabilite. Rescadențarea se poate realiza de maxim două ori până la rambusarea integrală, la cererea solicitatorului de credit.
Pentru acordarea creditelor banca solicită garanții, care sunt oferite atât de debitori cât și de garanți.
Garanțiile pot fi reale (ipoteca, gajul, bunuri cumpărate din credite, cesiunea de creanță) sau personale (fidejusiunea sau cauțiunea, scrisoarea de garanție bancară, depozitul bancar).
Angajarea creditelor bancare de către societățile comerciale se realizează rapid, flexibil și au un cost determinat atât de condițiile existente pe piață, de ratingul societății cât și de permanența relației bancă-client. Situația creditelor reflectă starea financiară asocietății solicitatoare angajate în relația de creditare, iar o bună susținere financiară genereză condiții favorabile pentru obținerea de noi credite.
1.1.3.Costul capitalului
Fiecare societate comercială are o anumită structură a capitalului, aceasta reprezentând o îmbinare între capitalul propriu și capitalul împrumutat. Managerul financiar are ca preocupare principală determinarea structurii optime a capitalului și menținerea acestuia.
Pentru a determina structura optimă a capitalului, elementele principale care se au în vedere sunt reprezentate de proporțiile obiectiv de instrumente de credit, acțiuni preferențiale și acțiuni obișnuite, dar și de componentele costului capitalului care, împreună sunt utilizate în stabilirea costului mediu ponderat al capitalului, denumit și cost compozit al capitalului. Structura optimă este acea structură a capitalului pentru care costul mediu ponderat al acestuia este minim.
Costul mediu ponderat al capitalului se determinăprin însumarea costurilor aferente diferitelor resurse utilizate în finanțarea societății comerciale, ponderate cu cotele pe care acestea le dețin în totalul capitalului acesteia, conform următoarei relații:
CMPC = ∑ ki × xi
unde: CMPC = costul mediu ponderat al capitalului
ki = costul resursei de finanțare i
xi = ponderea deținută de capitalul de tip „i” în finanțarea totală a societății comerciale.
În cazul unei societăți comerciale care utilizează pentru finanțarea activității sale capitaluri proprii (concretizate în acțiuni comune și preferențiale) și capitaluri împrumutate (datorii), costul mediu ponderat la capitalului se poate determina astfel:
CMPC = Kd × ( 1-T) × pd ×Kp × pp × Ks × ps
Unde:
Kd = costul datoriei inainte de impozitare
Kp= costul acțiunilor preferențiale
Ks= costul acțiunilor comune
Pd= ponderea datoriilor în capitalul societății comerciale
Pp = ponderea acțiunilor preferențiale
Ps= ponderea acțiunilor comune
T = cota de impozitare a profitului
Această relație de calcul poate fi scrisă și în felul următor:
CMPC = Kd × (1-T) × +Ks ×
Unde:
Kd, Ks, T au semnificațiile deja cunoscute
CPR = valoarea de piață a capitalurilor proprii
Dt = valoarea de piață a datoriilor totale ale societății comerciale.
Prin combinarea diferitelor modalități de finanțare, soceitatea comercială ar putea determina un cost mediu al capitalului sau egal cu media costurilor suportate pentru diversele resurse utilizate. Costul mediu ponderat al capitalului este echivalent cu suma costurilor diferitelor resurse de finațare, ponderate cu partea relativă a fiecăreia dintre ele în totalul finanțării. Se poate concluziona că abordarea problematicii costului mediu ponderat al capitalului presupune că pentru fiecare resursă de finanțare poate fi calculat un cost specific, iar aceste costuri specifice pot apoi să se compună pentru a se determina costul global al finanțării.
1.2. Teorii legate de structura financiară
Primii pași în teoria structurii financiare au fost făcuți de F. Modigliani și M.H. Miller într-un articol publicat în 1958, considerat în prezent clasic, care susțin că în absența fiscalității și pe o piață perfectă, structura financiară nu are nici o influență asupra valorii întreprinderii. Includerea fiscalității dar și a probabilității de faliment fac o diferență clară între valoarea întreprinderii ce folosește numai capitaluri proprii și aceea a unei întreprinderi finanțată și din datorii.
Teoriile actuale privind structura capitalului cuprind teoria de agent și asimetria de informații. În cadrul companiei există conflicte atât între acționari și manageri, cât și între acționari și creditori, fapt ce determină o anumită structură financiară. Datoria poate reprezenta și un semnal pentru investitori: o datorie mai mare înseamnă o companie mai bună.
În modelele bazate pe produs, datoria influențează raporturile dintre concurenți, dar și raporturile cu clienții și cu furnizorii. Controlul corporativ este dezbătut în mai multe modele ce țin cont de distribuția proprietății capitalurilor proprii și de conflictul de interese ce apare la nivelul acționariatului.
1.2.1 Teoria tradițională (clasică) a structurii capitalului
Abordarea tradițională admite că societățile comerciale pot să atingă o structură optimă a capitalului, chiar dacă există unu nivel mediu (moderat) al finanțării prin îndatorare.
Indicele datoriei poate fi calculat ca proporție a datoriei în totalul capitalului (capital propriu + datorii). Cu cât indicele crește, costul datoriei rămâne constant, atâta timp cât creditorii nu percep nici o expunere semnificativă la creșterea riscului de neonorare a obligațiilor societăților comerciale față de aceștia.Dacă indicele datoriei crește dincolo de punctul C, punctul în care datoria a atins o proporție critică,va crește semnificativ riscul neonorării obligațiilor de plată ale societății comerciale. Creditorii vor cere o compensație pentru asumarea acestui risc ridicat, si astfel, costul unei datorii suplimentare va crește.
Costul specific al capitalului propriu este mai mare decât costul datoriilor, deoarece capitalul propriu este întotdeauna mai scump decât datoriile. Acționarii cer compensații mai mari deât creditorii deoarece ei sunt cei care suportă un risc mai mare. Creșterea riscului provine din două surse:
societatea comercială solvabilă trebuie să plătească dobânda pentru datorii, dar nu este obligată să declare dividende pentru acțiuni dacă vrea să investească numerarul;
dacă o societate comercială falimentează, creditorii trebuie plătiți în întregime, înainte de orice distribuire de dividende acționarilor.
Teoria clasică a structurii capitalului susține că atât acționarii cât și creditorii se tem de o îndatorare prea mare. Ca urmare, când indicele datoriei crește dincolo de punctul C, costul capitalului propriu crește, pentru a-i compensa pe acționari pentru creșterea expunerii lor la riscul neonorării obligațiilor de plată față de ei, din partea societății comerciale.
Pe măsură ce nivelul îndatorării crește, profiturile solicitate de acționari cresc gradual la început și apoi brusc, la un nivel mai ridicat al îndatorării, pe măsură ce riscul de faliment al societății comerciale devine semnificativ. De asemenea, profiturile cerute de creditori cresc în mod similar, crescând și ele brusc atunci când riscul de faliment devine semnificativ. Prin urmare, există un nivel optim al raportului datorii/capital propriu, în care media ponderată a costului capitalului este minimizată.
Abordarea tradițională susține utilizarea unui nivel moderat al îndatorării în structura de capital a societății comerciale. Aceasta a fost dezvoltată în cadrul unei piețe perfecte, care ignoră distorsiunile unei piețe financiare reale.
1.2.2. Teoriile lui Modigliani și Miller
1.2.2.1 Teoria irelevanței structurii financiare
Teoria structurii capitalului a luat naștere o dată cu articolul lui Modigliani și Miller „The cost of capital, corporation Finance and the Theory of Investment”, din 1958, în care demonstrează că valoarea de piață a unei companii este independentă de structura capitalului, în anumite ipoteze, fiind determinată numai de nivelul și riscul cash-flow-urilor viitoare:
VL = VU, unde:
VL – valoarea companiei ce se finanțează numai din capitaluri proprii
VU – valoarea companiei ce se finanțează din capitaluri proprii și împrumutate.
Ipotezele sub care a fost făcută această afirmație sunt:
nu există impozite, operațiunile de vânzare sau de cumpărare de titluri se fac instantaneu și fără costuri de tranzacționare;
companiile pot emite doar două tipuri de titluri: acțiuni cu un anumit grad de risc și datorie la rata dobânzii fără risc;
atât persoanele fizice cît și companiile pot contracta credite sau plasa depozite la rata dobânzii fără risc;
investitorii au anticipări omogene privind profiturile viitoare;
toate companiile se pot încadra în clase de rentabilități echivalente, astfel încât rentabilitatea acțiunilor unei companii dintr-o anumită clasă este proporțională și perfect corelată cu rentabilitatea acțiunilor companiilor din aceeași clasă;
creșterea economică a companiei este zero, astfel încât cash-flow-urile sunt constante și perpetue.
Conform acestei teorii a lui Modigliani și Miller, nu există o structură optimă a capitalului, deoarece valoarea companiei nu depinde de decizia de finanțare.
Cei doi economiști au ajuns la concluzia neutralității structurii de finanțare în absența impozitării, costul mediu ponderat al capitalului nu este dependent de structura de finanțare. Întotdeauna câștigul permis de contractarea unor împrumuturi cu o rată a costului mai mică este în întregime absorbit de costul suplimentar antrenat de prima de risc financiară cerută de acționarii societății comerciale îndatorate, ca urmare a riscului financiar pe care îl încorporează. În această variantă, decizia de finațare nu determină modul de împărțire a profitului între acționari și creditori, iar noțiunea de structură financiară optimală își pierde relevanța.
1.2.2.2 Teoria structurii capitalurilor în cazul costurilor de faliment
Conform analizei Modigliani&Miller (în articolul „Corporation Income Taxes and the Cost of Capital: A Correction”) companiile vor prefera finanțarea prin datorii pentru a beneficia de avantajele fiscale obținute prin deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile, însă creșterea datoriilor duce la creșterea șanselor de a falimenta. Cu cât este mai mare costul, cu atât este mai nejustificată motivația de apelare la datorii.
Creșterea ratei de îndatorare poate fi considerată un semnal negativ atât de către creditori, care vor solicita o primă de risc de insolvabilitate, cât și de partenerii externi, lucru care duce la scăderea vânzărilor, deci la imposibilitatea de recuperare a costurilor aferente producției realizate și la creșterea costurilor de producție (furnizorii nu mai acordă credite comerciale). Așadar, se ajunge la incapacitatea companiei de a atrage parteneri pentru realizarea de proiecte comune de dezvoltare, la scăderea valorii activelor intangibile, toate acestea fiind costuri indirecte ale falimentului.
În cazul declarării stării de faliment apar și costuri administrative de instalare a unui consiliu de supraveghere și costuri legale de urmărire judiciară(costuri directe ale falimentului).
Valoarea întreprinderii îndatorate crește cu valoarea prezentă a economiilor fiscale și scade cu valoarea prezentă a costurilor de faliment.
În concluzie, creșterea costului aferent falimentului determină scăderea levierului, deoarece implică scăderea valorii întreprinderii.
Capitolul II: Factori de influență ai structurii capitalului
Pentru a determina modul în care societățile comerciale își aleg finanțarea, se impune să se aibă în vedere efectele induse de factorii care influențează deciziile privind structura capitalului. Aceștia se referă în principal la echilibrul risc-rentabilitate, la caracteristicile societăților comerciale, dar și la factorii macroeconomici.Echilibrul risc-rentabilitate poate fi hotărâtor în alegerea structurii de finanțare. Factorii specifici întreprinderii, precum atitudinea acționarilor, managerilor, creditorilor, determină nivelul levierului financiar. Factorii macroeconomici, precum inflația, emisiunile de obligațiuni, ratele medii de dobândă, au și ei o contribuție la realizarea unei anumite structuri a pasivului întreprinderii.
Politica structurii capitalului implică echilibrarea gradului de risc cu rata de rentabilitate. Utilizarea capitalului împrumutat în proporție mai mare determină creșterea gradului de risc al câștigurilor; în același timp, o rată mai mare a îndatorării înseamnă însă și o rată de rentabilitate estimată la o valoare superioară. Gradul mai mare de risc asociat cu o rată mai mare a îndatorării tinde să scadă prețul acțiunilor companiei pe piață, dar estimarea unei rate superioare de rentabilitate, duce, la creșterea acestui preț. O structură optimă a capitalului este tocmai aceea care maximizează prețul acțiunilor.
2.1. Riscul afacerii
În literatura de specialitate riscul afacerilor este definit ca fiind:
„gradul de nesiguranță inerent previziunilor câștigurilor viitoare generate de active sau de capitalul propriu”;
„modificarea inerentă a veniturilor viitoare previzibile aferente activelor utilizate, dacă societatea comercială nu apelează la împrumuturi pentru finanțare”.
Riscul afacerii se referă la variația relativă a profitului de exploatare ( EBIT – profit înainte de dobânzi și impozite) al societății comerciale. Impactul riscului afacerii asupra EBIT poate fi redat grafic în felul următor:
În figură se poate observa că dacă două societăți comerciale se caracterizează prin același nivel așteptat al profitului din exploatare, atunci societatea comercială al cărei risc de afaceri este mai ridicat înregistreză fluctuații ale EBIT mult mai mari decât societatea comercială caracterizată printr-un risc al afacerii mai redus.
Riscul afacerii este cauzat de natura operațiunilor pe care societatea comercială le-a realizat, el variind de la un domeniu de activitate la altul. Determinanții principali ai riscului de afaceri sunt următorii:
variabilitatea cererii, caracterizată prin faptul că riscul afacerii va fi mai redus dacă cererea pentru produsele societății va fi mai stabilă;
variabilitatea prețurilor produselor și serviciilor, definită prin faptul că societățile comerciale care au produse comercializate pe piețe cu volatilitate mare(schimbări rapide de preț) prezintă un risc al afacerii mai ridicatdecât societățile comerciale care vând produse la un preț relativ stabil;
variabilitatea prețului intrărilor, care se explică prin faptul că societățile comerciale ale căror prețuri aferente cumparărilor sunt foarte schimbătore sunt expuse la un grad ridicat de risc al afacerii;
levierul financiar, a cărui influnță este legată de faptul că dacă o proporție importnată din costurile totale ale societății comerciale sunt fixe și nu pot fi scăzute când cererea scade, atunci crește riscul afacerii pentru societatea comercială în cauză.
2.2. Riscul financiar
Riscul financiar este o consecință a deciziilor de finanțare pe termen lung la nivel microeconomic și se referă la:
creșterea variabilității câștigurilor disponibile ale posesorilor de acțiuni comune;
creșterea probabilității dificultăților financiare ce vizează acționarii companiei, dacă aceasta utilizează levierul financiar.
Levierul financiar se referă la gradul de utilizare în finanțare a datoriilor. Prin utilizarea levierului financiar, societatea comercială concentrează riscul afacerilor sale asupra deținătorilor de acțiuni comune.Prin urmare, riscul financiar poate fi definit ca fiind partea din riscul acționarilor, peste riscul afacerii, rezultată din utilizarea levierului financiar.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea profitului net, sub incidența structurii capitalului societății comerciale. Capitalurile împrumutate, prin mărimea lor și prin suportarea sistematică a unor cheltuieli financiare aferente (dobânzi, comisioane), antrenează o variabilitate a profitului net, deci o majorare a riscului financiar.
Remunerarea capitalurilor împrumutate este inferioară remunerării capitalurilor proprii, dacă există un risc mai mic al creditorilor în plasarea capitalului lor. Aceasta motivează apelarea la îndatorare, ca o eventuală cale de creștere a rentabilității, și determină găsirea unei structuri optime a capitalurilor întreprinderii, în vederea reducerii costurilor și creșterii rentabilității. Însă, unei creșteri a îndatorării îi corespunde o creștere a riscului financiar (prin plățile suplimentare pentru dobânzi și rate scadente).
2.3. Efectele îndatorării asupra riscului și rentabilității
Riscul și rentabilitatea sunt două elemente esențiale care trebuie luate în considerare în procesul de fundamentare al principalelor decizii financiare. Situația unei societăți comerciale poate fi apreciată ca satisfăcătoare dacă rentabilitatea oferită acționarilor recompensează riscul pe care aceștia și-l asumă. Între risc și rentabilitate există o relație direct proporțională: cu cât rentabilitatea crește, cu atât riscul se majorează.
Structura capitalului unei societăți comerciale depinde nu numai de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să și le asume, ci și de opțiunea pentru finanțarea activității sale pe seama capitalurilor proprii sau prin capitalurile împrumutate.
Noțiunea de echilibru financiar nu are sens decât în cadrul relației rentabilitate-risc. Riscul de dezechilibru financiar pentru o societate comercială depinde de mărimea și structura datoriilor sale. Dacă rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii, este posibilă și de dorit apelarea la credite. Este de preferat ca societatea comercială să se finanțeze atât cu capitaluri proprii,cât și cu capitaluri împrumutate atunci când rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii. Dar o structură a capitalului în care îndatorarea deține o pondere însemnată implică un risc financiar sporit, determinat de existența cheltuielilor financiare fixe.
2.4. Factorii specifici ai unei societăți comerciale
Societatea comercială reprezintă un ansamblu de grupuri de interes, fiecare fiind caracterizat prin propria funcție de utilitate. Se impune ca în abordarea problematicii factorilor specifici societății comerciale, care influențează hotărârile privind structura capitalului acesteia, să se ia în considerare aspectele legate de atitudinea tehnostructurii manageriale, atitudinea creditorilor(ca principale grupuri de interese ce acționează la nivel societar), dar și aspectele ce vizează variabilele economico-financiare cu impact asupra structurii capitalului.
Managerii unor societăți comerciale mari își doresc de cele mai multe ori să atragă proporții ridicate ale îndatorării, deoarece au încredere în perspectivele societăților lor și pot aprecia potențialele câștiguri rezultate din gradul de îndatorare.
Managerii proprietari ai unor societăți comerciale de talie mică sunt mult mai precauți decât managerii unor societăți comerciale mari. De exemplu, dacă valoarea netă a unei societăți comerciale mici este un miliard lei și dacă totul aparține managerului-proprietar, acesta poate decide limitarea folosirii creditelor, care poate duce la creșterea riscului pierderii unei părți considerabile din averea sa.
Atitudinile creditorilor au și ele impact asupra structurii capitalului. Dacă managerii caută să obțină un nivel al gradului de îndatorare prea ridicat, creditorii ar putea să nu accepte aceste creșteri ale îndatorării sau pot accepta acest lucru la un preț mult mai ridicat. O creștere a gradului îndatorării implică o creștere a ratei dobânzii aferentă capitalului împrumutat pentru a compensa creditorul pentru riscul suplimentar pe care trebuie să îl suporte.
Hotărârile referitoare la structura capitalului sunt influențate, de asemenea și de variabile economico-financiare precum: structura activelor, stabilitatea vînzărilor, rata de creștere a societății comerciale, condițiile interne ale acesteia, profitabilitatea și flexibilitatea financiară.
Structura activelor influențează structura capitalului prin faptul că acele societăți care pot constitui garanția creditorilor prin activele sale au șanse mai mari la angajarea unor împrumuturi ipotecare. Gradul de diversificare al activelor reflectă o garanție potrivită pentru contractarea unui credit.
Prin prisma stabilității vânzărilor, se poate aprecia că societățile comerciale ale căror vânzări sunt relativ stabile beneficiază de posibilitatea de a utiliza capitalul împrumutat într-o măsură mai mare decât acele societăți care sunt caracterizate printr-o instabilitate a vânzărilor.
Un alt factor care influențează structura capitalului este rata de creștere a societății comerciale. Societățile comerciale care se caracterizează printr-o rată de creștere mai rapidă trebuie să se finanțeze pe seama capitalurilor externe, folosind instrumentele de îndatorare într-o măsură mai mare decât acele societăți comerciale care au rata de creștere mai lentă.
Condițiile interne ale unei societăți comerciale pot și ele să influențeze structura capitalului. Spre exemplu, atunci când prețul de piață al acțiunilor unei societăți este mai scăzut, aceasta preferă finanțarea prin îndatorare până când câștigurile se vor reflecta în prețul de piață al acțiunilor, chiar dacă în viitor se estimează câștiguri mari. Abia după aceea societatea va putea proceda la o emisiune de acțiuni, le va putea vinde și va putea rambursa capitalul împrumutat.
Societățile comerciale care se caracterizează printr-o rată de rentabilitate ridicată a investițiilor utilizează într-o mică măsură capitalul împrumutat. Profitabilitatea lor le îndeamnă să își asigure finanțarea pe baza profiturilor acumulate și mai puțin pe seama capitalului împrumutat.
Flexibilitatea financiară reprezintă și ea o variabilă economico-financiară care influențează structura capitalului. Aceasta înfățișează abilitatea de a majora capitalul, în condițiile existenței unor circumstanțe care sunt nefavorabile. Trezorierul societății știe faptul că este necesară o ofertă permanentă de capital pentru a asigura stabilitatea activității. Atunci când oferta de bani se află în scădere, furnizorii de capitaluri le oferă pe acestea societăților care sunt caracterizate printr-o situație economico-financiară sănătoasă.
În alegerea unei structuri financiare optime managerul financiar trebuie să țină cont de următoarele criterii și restricții:
destinația resurselor. Activele imobilizate, care reprezintă nevoi cu caracter permanent, este judicios să fie acoperite cu capital permanent, în timp ce activele circulante (cheltuielile ciclului de exploatare) formate în principal din stocuri de mărfuri și alte valori materiale, din creanțe asupra clientilor și diverse lichidități primare pot fi acoperite, în măsura posibilităților, prin fondul de rulment-care este un capital permanent – dar și prin datorii pe termen scurt formate din credite de trezorerie și din obligații fată de furnizori.
capacitatea de îndatorare. Băncile și alte instituții financiare impun întreprinderilor respectarea anumitor indicatori care reflectă capacitatea maximă de îndatorare în condiții de siguranță financiară:
• coeficientul de îndatorare globală (CIG)
– Datorii totale/Total pasiv ≤ 2/3
– Datorii totale/Capital propriu ≤ 2
Datorii = Datorii pe termen lung + Datorii pe termen mediu si scurt
Când se ating aceste limite de îndatorare ale indicatorilor, capacitatea de îndatorare se consideră, în principal, saturată.
• coeficientul de îndatorare la termen (CIT)
– Datorii la termen/Capital propriu ≤ 1
– Datorii la termen/Capital permanent ≤ 1/2.
riscul financiar. Riscul financiar descrie variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a companiei. Riscul financiar este un risc suplimentar, depinzând de modul în care este finanțată întreprinderea. O întreprindere finanțată exclusiv din capitalul propriu nu suportă risc financiar. Riscul financiar apare când întreprinderea se finanțează prin credite bancare ori împrumuturi obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic și depinde hotărâtor de capacitatea întreprinderii de a-și acoperi sarcinile financiare fixate. Cu cât structura financiară a întreprinderii (Datorii/Capital propriu) este mai îndatorată, cu atât mai ridicat este riscul financiar.
solvabilitatea și bonitatea. Pentru a minimiza riscul de insolvabilitate al debitorilor, băncile efectuează o analiză a situației acestora prin prisma unor indicatori de solvabilitate, lichiditate, profitabilitate, pentru a depista capacitatea acestora de a rambursa creditele si dobânzile aferente.
costul resurselor de finanțare. Atragerea resurselor financiare de către societatea comercială presupune anumite costuri.Cunoașterea acestor costuri este importantă pentru societate, întrucât ea trebuie să compare acest cost al sursei de finanțare cu rentabilitatea scontată, și numai dacă acest cost este mai mic este acceptată acea sursă de finanțare. Cu cât diferența dintre rentabilitate și costul surselor de finanțare este mai mare, cu atât societatea are posibilități mai mari de creștere și dezvoltare.
rentabilitatea. Criteriul rentabilității este important în alegerea structurii financiare. Impactul favorabil sau nefavorabil al structurii financiare asupra rentabilității este pus în evidență de „efectul de levier financiar”care reflectă relația dintre îndatorare și performanța financiară a companiei.
finanțarea maximă. Presupune finanțarea într-o anumită proporție a noilor investiții din surse proprii. Băncile nu acordă credite pentru a acoperi 100% din necesarul pentru noi proiecte de investiții. Partea care revine companiei în finanțarea investiției reprezintă 25-30%.
O firmă trebuie să ia în considerație toate aceste restricții și criterii la stabilirea resurselor de finanțare pentru a minimiza riscul de insolvabilitate și a maximiza performanțele economico-financiare.
Se poate concluziona că structura capitalului societății comerciale este determinată nu numai de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată și de riscurile pe care consimte să și le asume, dar și de influența unor factori specifici de natură micro sau macroeconomică.
Capitolul III : Strategii și politici financiare ale structurii financiare a întreprinderii
Dezbaterea referitoare la structura financiară se finalizează cu încercarea de a găsi un optim al acesteia.Studiul optimizării structurii finaciare a întreprinderii începe cu alegerea ei corespunzătoare. Factorii esențiali care stau la baza maximizării rentabilității întreprinderii și implicit la maximizarea valorii ei sunt: politica de creștere a capitalului social prin emiterea de noi acțiuni, politica de repartizare a profitului și politica îndatorării. Aceștia sunt factori interni ai întreprinderii care, la rândul lor, sunt influențati de factori externi cum ar fi politica fiscală sau diferite riscuri.
Alegerea unei structuri financiare optime este importantă pentru orice întreprindere deoarece ea va determina în mod direct riscul și rentabilitatea ei. Această structură trebuie să definească imbinarea optimă a datoriilor financiare și a capitalurilor proprii care maximizează valoarea acțiunilor.
Efectul de pârghie financiară este cu atât mai important cu cât diferența dintre rentabilitatea economică și costul îndatorării este mai mare și va spori cu atât mai mult cu cât îndatorarea va reprezenta o parte cât mai importantă în structura financiară a întreprinderii. Îndatorarea crește profitul pe acțiune, iar structura financiară a întreprinderii este modificată datorită acestei îndatorări. Investitorii vor obliga întreprinderea la o rată de rentabilitate financiară mai mare având în vedere că o îndatorare mai mare înseamnă și un risc mai mare.
Efectul de pârghie financiară majorează rentabilitatea financiară, ceea ce antrenează o rentabilitate economică mai mare decât costul îndatorării. În caz contrar, fie rentabilitatea economică scade, fie rata dobânzii crește, fie cele două fenomene sunt concomitente, ceea ce este frecvent în cazurile de conjunctură economică, când efectul de pârghie financiară se inversează. Rentabilitatea financiară a întreprinderii îndatorate devine mai mică decât cea a întreprinderii fără datorii și întreprinderea poate fi în pierdere.
Îndatorarea influențează creșterea rentabilității financiare ca și pe cea a riscului întreprinderii. Aleagerea unei structuri financiare corespunde cu alegerea unui nivel de risc acceptat de acționari. De asemenea, este o măsură a capacității unei întreprinderi de a rezista la o criză economică.
3.1.Politica de creștere a capitalului social prin emiterea de noi acțiuni
În cadrul acestei politici, întreprinderea vinde acțiuni recurgând la fondurile acționarilor actuali sau a celor noi.Acțiunile nou emise sunt asimilabile celor deja existente: în primul exercițiu acționarii noi sunt considerați din afară de dreptul la dividend care este în funcție de rata rentabilității acțiunilor noi emise. Aceste acțiuni sunt vândute cel puțin la un preț egal cu valoarea acțiunilor existente pe piața bursieră. Analiza creșterii de capital nu prezintă interes decât în măsura în care ea antrenerază o modificare a acționariatului întreprinderii, fie pentru că anumiți acționari profită pentru a-și crește participația în detrimentul altor acționari, fie pentru că ea permite intrarea noilor parteneri în acționariatul întreprinderii. Astfel există o repartizare a parametrilor întreprinderii: dreptul de vot, dreptul la dividend, dreptul la activ net contabil între noii și vechii acționari.
Cu cât valoarea de piață a unei întreprinderi este mai ridicată, cu atât întreprinderea necesită un număr mai redus de noi acțiuni pentru a obține același efect. Acționarii sunt interesați în a realiza o creștere a capitalului atunci când valoarea de piață a societății este foarte ridicată în comparație cu valoarea sa contabilă. Emițând mai puține acțiuni și dividende, valoarea de piață este mai aprope de valoarea activului net contabil. Activele nete contabile cresc în măsura în care valoarea de piață a societății este mai mare decât valoarea sa contabilă, iar activele nete contabile vor scădea atunci când întreprinderea realizează o creștere a capitalului cu activul net contabil mai mare decât valoarea sa de piață. În practică, creșterea de capital are nevoie de acordul acționarilor care se reunesc în Adunarea Generală Extraordinară, iar după aceea în Adunarea Consiliului de Administrație. Unele consilii de administrație solicită acționarilor care se reunesc în Adunarea Generală Extraordinară o împuternicire prin care pot proceda la mărirea de capital în limitele unei sume maximale și a unei perioade fixe, pentru a putea acționa la momentul cel mai potrivit.
3.2.Politica de repartizare a profitului întreprinderii
Distribuirea de dividende este o plată către acționari, însă ea este și o piedică în procesul de finanțare internă a întreprinderii. Această contradicție (între interesele întreprinderilor și ale acționarilor) se reduce în măsura în care acumularea de capital este sursă de câștig: plusvaloarea pe termen lung. În acest caz apare o dilemă, aceea de a alege între distribuirea dividendelor (veniturile acționarilor) și creșterea de capital propriu integrând dividendele în capitalul social. Distribuirea dividendelor antrenează o creștere a îndatorării dacă se urmărește păstrarea aceluiași nivel și ritm de investiție; întreprinderea se îndatorează pentru a asigura plata dividendelor.Îndatorarea antrenează o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, pe când integrarea rezervelor în capitalul propriu va fi supusă impozitării în conformitate cu legea. Cu cât întreprinderea va încorpra mai mult din dividend în capitalul social, cu atât plusvaloarea acțiunilor devinemai importantă. În cazul sistemelor fiscale, dacă impozitul pe dividend este mai mare decât cel pe plusvaloare, întreprinderile ar trebui să reducă plata dividendelor. Nivelul dividendelor reprezintă un mijloc pentru conducătorii întreprinderilor de a informa piața despre situația în care se află întreprinderea.
Nu se pot repartiza dividende atunci când:
întreprinderea nu a realizat profit net; se constată că din punct de vedere contabil ea este debitor, apare în pasiv cu semn negativ ceea ce înseamnă că fondul propriu este redus de acest sold;
anul în curs este dificil din punct de vedere al rentabilității și exploatării; profitul fiin cunoscut abia în cursul trimestrului patru, ar fi o eroare gravă repartizarea profitului;
întreprinderea realizează o creștere mare materializată a cifrei de afaceri; această expansiune generează o creștere a nevoilor în fondul de rulment care trebuie să fie finanțată din capitalul permanent;
întreprinderea a prevăzut o lansare a unei investiții importante.
Se pot repartiza dividende în cazul în care:
întreprinderea nu riscă un dezechilibru financiar;
Adunarea Generală a Acționarilor hotărăște această acțiune;
a fost aprobat bilanțul de gestiune de către Adunarea Geneală a Acționarilor;
există un profit destinat acestei operațiuni;
dividendele virate sunt calculate la prorate drepturilor acționarilor;
întreprinderea hotărăște o repartizare a dividendelor pentru a putea realiza o creștere de capital propriu (în numerar).
3.3.Relația dintre dividende și finanțarea unei întreprinderi
Distribuirea de dividende reduce în unele situații lichidități importante care ar putea fi investite în active rentabile. Modelul cel mai cunoscut are ca obiect căutarea ratei optime de repartizare care să corespundă prețului maximal al unei acțiuni. În afara dividendelor și a profitului repartizat, mărimea raportului dintre rentabilitatea economică și rata de actualizare de pe piață reprezintă un indiciu orientativ al capacității de finanțare a investițiilor. Atâta timp cât rentabilitatea economică va fi mai mare decât rata rentabilității financiare, întreprinderea nu trebuie să repartizeze profitul net, ci să-l investească. Nerepartizarea profitului presupune că întreprinderea adoptă o atitudine de capitalizare a profitului. În măsura în care întreprinderea se bazează pe profitul actual și profitul prognozat, acesta trebuie folosit ca sursă de finanțare.
Decizia de distribuire a dividendelor este o politică generală care influențează imaginea întreprinderii pe piața financiară. În aces domeniu, deosebirea între întreprinderea cotată pe piața bursieră și întreprinderile mici și mijlocii este importantă. Prima categorie de întreprinderi este sancționată de piața bursieră; acționarii sunt terți de care trebuie ținut seamă la luarea deciziilor financiare. Pentru întreprinderile mici și mijlocii nu există o constrângere externă. Decizia depinde de obiectivele asociaților și acționarilor și convergența lor.
Repartizarea dividendelor este considerată de întreprindere ca fiind un consum de venituri deoarece întreprinderea caută întotdeauna să economisească. Această politică antrenează menținerea constantă a ratei de distribuire pe termen lung sau mediu.De obicei, se admite o rată de repartizare mai mică de 50%, însă în același timp se recomandă o repartizare a dividendelor de cel mult 2/3 din profitul net al întreprinderii.
3.4.Politica de îndatorare a întreprinderii
Îndatorarea unei întreprinderi era considerată sinonimă cu o situație dificilă și precară, importanța autofinanțării bazate pe condițiile de repartiție a profitului fiind dovada acestei atitudini. Mecanismul efectului de pârghie dezvoltat în teroia financiară asigură întreprinderii rate ale dobânzii mai mici decât rata de inflație subliniind această evoluție, ceea ce arată că întreprinderea a neglijat existența a două elemente fundamentale ale îndatorării și anume plata dobânzilor și rambursarea capitalului împumutat.
Reantabilitatea financiară nu poate fi concepută fără a se ține seama de riscul îndatorăriipe care îl cuprinde. În cadrul managementului financiar al întreprinderii, datoriile și riscul financiar sunt două concepte interdependente. În literatura de specialitate se spune că riscul financiar al îndatorării este în funcție de rentabilitatea financiară: cu cât întreprinderea este mai îndatorată, cu atât riscul și rentabilitatea ei financiară sunt mai mari. Estimarea riscului financiar este mai puțin comodă în cadrul tehnicilor de analiză clasică financiară; pentru orice întreprindere îndatorarea este un factor de risc.
Îndatorarea poate juca un rol esențial în dezvoltarea întreprinderii; este o veritabilă strategie de creștere a activului economic și implicit a structurii financiare. Îndatorarea oferă o posibilitate de accelerare a procesului de creștere a activului economic, dar acestui avantaj i se adaugă impactul inflației. În practică, decizia de îndatorare apare ca un arbitraj între creștere și risc. Fiscalitatea și „eroziunea” monetară evidențiate de fenomenul inflaționist au avut un rol secundar în problema costului de capital. Din punct de vedere ierarhic, obiectivele unei întreprinderi sunt:creșterea, autonomia și îmbogățirea acționarilor. Pentru orice întreprindere modernă, aceste obiective se rezumă într-un singur obiectiv și anume maximizarea valorii
întreprinderii. Acționariatul apare mereu ca o constrângere căreia trebuie să i se asigure o rată minimă de satisfacție atâta timp cât este defavorabilă repartizării dividendelor, din punctul de vedere al întreprinderii. Politica întreprinderii este orientată spre căutarea echilibrului între autonomie și creștere.
3.5.Impactul politicilor financiare asupra deciziei de finanțare
Dezvoltarea societăților comerciale este strâns legată de politicile financiare pe care Guvernul le promovează. Statul poate să sprijine sau să descurajeze activitatea economică prin intermediul cheltuielilor și resurselor financiare publice, dar și prin intermediul creditului bancar.
Baza teoretică a intervenției statului în economie o constituie teoria keynesistă. Conform acesteia, imperfecțiunile pieței pot să fie înlăturate prin politica financiară a statului. Astfel, se asigură redistribuirea veniturilor și o creștere echilibrată, fără șomaj. Adepții acestei teorii susțineau că, aproape mereu, dezechilibrul economic caracterizează dezvoltarea, iar statul trebuie să accepte responsabilitatea de a manevra nivelul cererii globale prin politica fiscală sau monetară.
Legile privind impozitul pe profit și impozitul pe dividende afectează structura financiară a societăților comerciale.Impozitul pe profit va determina mărimea profitului net și a economiilorfiscale rezultate din deductibilitatea dobânzilor din profitul impozabil.Impozitul pe dividende influențează câștigurile acționarilor, iar prin compararea cu impozitul pe câștigurile de capital, va determina decizia de repartizare a profitului net pentru dividende sau pentru autofinanțare.
Societățile românești pot face apel la îndatorare prin emisiunea de obligațiuni. Insă, pe această piață a creditului, nu foarte dezvoltată, statul român este un jucător important prin lansarea de împrumuturi de stat. Statul a atras multe din disponibilitățile de pe piață printr-o politică a dobânzilor ridicate, peste ratele de dobândă practicate de unele bănci comerciale. Statul român, în perioada 1999- 2003 a avut emisiuni de titluri de stat foarte avantajoase pentru investitori, în comparație cu depozitele bancare. Statul oferă mult mai multă siguranță investitorilor, care în acest fel nu vor mai fi tentați de eventualele emisiuni de obligațiuni ale unor societăți.
In concluzie, unui agent economic îi este foarte greu să obțină o majorare a datoriilor sale prin emisiuni de obligațiuni, situația macroeconomică favorizând dezvoltarea fie din resurse proprii, fie din noi majorări de capitaluri proprii.
3.6.Impactul cursului de schimb asupra deciziei de finanțare
Deprecierea leului are impact asupra structurii de finanțare prin prisma rezultatului net din export sau import, și mai departe, folosindu-se principiul dominoului, asupra rezultatelor nete din toate domeniile de activitate, deoarece prețurile materiilor prime și utilităților sunt mereuajustate în raport de cursul de schimb.
Pentru exportatori și importatori, rezultatul net depinde de raportulîntre veniturile încasate și cheltuielile efectuate, sub incidența modificăriicursului de schimb. Rezultatul net este în funcție de modalitatea deînregistrare a diferențelor de curs valutar. Dacă cursul de schimb leu-euro(de exemplu) este mai mare în momentul încasării decât în momentul constatării creanței, se înregistrează o diferență favorabilă de curs, iar dacă cursul valutar este mai mare în momentul plății decât al constatării creanței, se înregistrează o diferență nefavorabilă de curs.
Deprecierea leului poate avea o influență neutră sau favorabilă asupra profitului exportatorilor din cauza încasărilor ce urmează să fie realizate, fapt ce ar putea duce la o creștere a autofinanțării, și, implicit, o scădere a ponderii datoriilor în total pasiv. Insă, importatorii au derealizat plăți în valută, fapt ce se răsfrânge negativ asupra rezultatelor financiare, ei fiind obligați să plătească mai mult pentru importurile realizate anterior, într-o monedă națională în depreciere. In consecință, importatorii vor fi nevoiți să-și majoreze ponderea datoriilor în totalresurse.
În contabilitatea românească, operațiunile de reflectare a diferențelor de curs valutar aferente disponibilităților și datoriilor în valută pot avea sau nu incidență asupra rezultatului exercițiului în care are loc operațiunea. Astfel, dacă diferențele nefavorabile de curs se regăsesc direct în cheltuielile exercițiului, se modifică profitul net, cu consecințe și asupra structurii de finanțare. Totodată, aceste diferențe nefavorabile pot fi activate în bilanț sub forma unor elemente de active fictiv (este cazul diferențelor de conversiune-activ, care sunt pierderi nerealizate – latente, constatate la închiderea exercițiului) sau pot fi înregistrate ca element al valorii unor active reale. Această ultimă soluție se aplică de către societățile care au efectuat investiții în imobilizări corporale, cu plata în valută, care pot introduce în valoarea acestor active diferențele nefavorabile de curs valutar și dobânzile bancare stabilite la data închiderii exercițiului financiar, aferente creditelor în valută, plătite sau de plătit în cursul exercițiului financiar. Prin această soluție se evită impactul devalorizării leului asupra rezultatului exercițiului când se rambursează creditul în valută și se eșalonează suportarea acestor pierderipe durata de amortizare a imobilizărilor finanțate prin credite în valută.
În concluzie, se poate afirma că agentul economic își desfășoară activitatea într-un mediu plin de constrângeri, iar alegerea structurii financiare trebuie făcută prin punerea în balanță a tuturor variabilelor, micro și macro-economice.
Capitolul IV: Analiza structurii și costului capitalului la societatea „Antibiotice Iași” S.A.
4.1.Caracterizare generală
Societatea „Antibiotice Iași” s-a înființat în luna decembrie 1955 și a fost prima companie farmaceutică din România și sud-estul Europei care producea penicilină. În momentul înființării, societatea avea denumirea de Fabrica Chimică nr.2 Iași.
Cu o tradiție de 59 de ani în industria farmaceutică, societatea ”Antibiotice Iași” este principalul producător de medicamente antiinfecțioase din România. Compania este lider în producția fizică de pulberi sterile pentru soluții și suspensii injectabile și cel mai important producător de unguente, creme, geluri și supozitoare. În ultimii ani, urmând trendul de dezvoltare al pieței farmaceutice românești, compania și-a dezvoltat segmentul de produse cardiovasculare, preparate dermatologice și sistem nervos central, completându-și portofoliul complex ce conține peste 130 de medicamente din 10 clase terapeutice.
Compania Antibiotice este cel mai important producător român de medicamente generice. Misiunea Antibiotice este de a transforma tratamentele valoroase într-un mijloc mai accesibil de îmbunătățirea calității vieții oamenilor. Pe piata internă, Antibiotice se diferențiază ca principal producător de medicamente antiinfecțioase și singurul producător de substanțe active obținute prin biosinteza (Nistatina).
Antibiotice este unul dintre cei mai importanți exportatori români de medicamente, produsele sale fiind distribuite în peste 40 de țări ale lumii. Compania are peste 100 de parteneriate externe, fiind în continuare preocupată de extinderea pe noi piețe de desfacere din Europa, Statele Unite ale Americii, Africa, Asia și Statele CSI. Existența autorizărilor și certificărilor de calitate recunoscute pe plan internațional au permis înregistrarea a peste 40 de produse marca Antibiotice pe aproape toate continentele lumii.
Societatea comercială Antibiotice Iași are un capital social de 56.800.710 lei, împărțit în 568 007 100 acțiuni, cu valoarea nominală de 0,1000 lei. Societatea se bucură de o creștere a cifrei de afaceri de la an la an, fiind principala societate producătoare de antiinfecțioase.
Tabel 4.1. Indicatori economici-financiari ai SC’’Antibiotice Iași’’ S.A.
Observăm din tabelul de mai sus că cifra de afaceri crește cu 38 221 393 RON în anul 2011 și mai putin în anul 2012, respectiv cu 22 884 495 RON, rezultatul net prezintă o creștere de aproximativ 61% în anul 2011 și de 33 % în anul 2012.
Activele totale impreună cu profitul net si numărul de salariați cresc în toți cei trei ani
de analiză
Societatea a promovat o politică relativ stabilă de dividend:
Tabel 4.2. Indicatori privind politica de dividend a SC ’’Antibiotice Iași’’ S.A.
Deși a repartizat în fiecare an o parte a profitului net acționarilor, sub formă de dividende, rata dividendului a înregistrat fluctuații semnificative.
4.2. Impactul structurii capitalurilor proprii, împrumutate și atrase asupra stabilității financiare și asupra gradului de finanțare
A. Analiza stabilității financiare
S.C. „Antibiotice” S.A. utilizează linii de credit contractate de la diverse bănci pentru finanțarea activității curente. Fiind o societate comercială de talie mare, creditele pe termen scurt sunt voluminoase, generând datorii pe termen scurt mari.
Tabel nr.4.3. Rata stabilității financiare
Potrivit teoriei, valoarea minim acceptabilă pentru rata rentabilității financiare este egală cu 50%, iar din acest punct de vedere societatea S.C. ’’Antibiotice’’ S.A. a înregistrat valori mai ridicate și cu o evoluție descendentă de la un an la altul (de la 70,35% în anul 2010 la 69,98% în anul 2011 și, respectiv, 69,12% în anul 2012). Această evoluție negativă a ratei stabilității financiare se explică prin faptul că indicele de creștere a pasivului a depășit indicele de creștere capitalului permanent, asa cum se poate observa și din tabelul anterior. Capitalul permanent s-a majorat de la 262 612 444 în anul 2010 la 332 715 917 în anul 2011, în anul 2012 ajungând la valoarea de 347 466 971 lei.
Datoriile societății au crescut în perioada analizată, o pondere importantă având obligațiile pe termen scurt față de bănci, aceasta contractând o serie de împrumuturi pe termen scurt, ceea ce relevă încrederea pe care o prezintă față de creditorii bancari.
Figura nr.4.1. Analiza ratei stabilității financiare la S.C. „Antibiotice’’ S.A.
B. Analiza gradului de finanțare curentă
Comparativ cu valoarea maxim acceptabilă în teorie, care este egală cu 50%, gradul de finanțare curentă al S.C. „Antibiotice” S.A. a înregistrat o evoluție ascendentă (29,64 % în anul 2010, 30,01% în anul 2011 și, respectiv, 30,87 % în anul 2012). Această evoluție a gradului de finanțare curentă poate fi explicat prin faptul că în anii 2011 și 2012 a avut loc o creștere importantă a datoriilor curente. Acestea au dus la creșterea ponderii datoriilor pe temen scurt în pasivul total, fără a se atinge însă gradul maxim acceptat în teorie.
Tabel nr.4.4. Gradul de finanțare curentă
Așa cum rezultă din tabelul anterior, la S.C. „Antibiotice Iași” S.A., în anul 2011, datoriile curente au crescut cu 32 069 622 față de anul 2010, în condițiile creșterii pasivului total. În anul 2012 datoriile curente au crescut cu 12 483 567 lei în timp ce pasivul total a crescut cu 27 234 621 lei.
Figura nr.4.2. Analiza gradului de finanțare curentă la S.C. „Antibiotice’’ S.A.
C. Structura finanțării la termen
Structura finanțării la termen a cunoscut o evoluție ascendentă, explicabilă prin faptul că în cadrul resurselor utilzate de societatea comercială pentru asigurarea activității de producție, capitalurile permanente ocupă ponderea principală. Pe lângă resursele permanente, societatea comercială utilizează și credite bancare pe termen scurt. Datoriile bancare curente constituie o resursă importantă de finanțare, deținând o pondere importantă față de capitalul permanent.
Tabel nr. 4.5. Structura finanțării la termen
Resursele curente au înregistrat o creștere în anul 2011 față de anul 2010 cu 32 069 622 lei, iar în anul 2012 a înregistrat tot o creștere de 12 483 567 lei. De asemenea, capitalul permanent a înregistrat și el o creștere în anul 2011 față de anul 2010 cu 70 103 473 lei, și în anul 2012 înregistrând tot o creștere cu 14 751 054 lei.
Datoriile curente la bănci dețin o importanță ridicată, în acest sens fiind intens utilizate liniile de credit contractate.
4.3. Relația dintre structura capitalului și autonomia financiară globală
În perioada analizată, ponderea capitalurilor proprii, aflate la dispoziția societății comerciale, în valoarea totală a pasivului înregistrează o stare nefavorabilă și o evoluție negativă, cu excepția unei creșteri înregistrate în anul 2012.
Tabel nr. 4.6. Rata autonomiei financiare globale
Potrivit teoriei, valoarea minim acceptabilă aratei autonomiei financiare globale este de 33%, iar din acest punct de vedere S.C. „Antibiotice Iași” S.A. a înregistrat valori cu mult mai ridicate peste această valoare( 70,35% în anul 2010, 68,71% în anul 2011 și 68,94 % în anul 2012). Această evoluție poate fi explicată prin faptul că indicele de creștere a capitalului propriu și indicele de creștere a pasivului au valori apropiate, asa cum se poate observa din tabelul de mai sus.
Capitalurile proprii reprezintă mai mult de jumătate din pasivul bilanțului contabil, situație optimă în condițiile date de dimensiunea societății comerciale analizate, care este lider de ramură în România.
Figura 4.3. Analiza ratei autonomiei financiare globale la S.C. „Antibiotice Iași” S.A.
Creșterea datoriilor pe termen scurt în anul 2011 au determinat scăderea indicelui autonomiei financiare, care se menține însă cu mult peste limita minimă.
Tabel nr. 4.7. Indicele autonomiei financiare globale
Potrivit teoriei, valoarea minim acceptabilă a indicelui autonomiei financiare globale este este egală cu 50%, iar, privind din acest punct de vedere, S.C. „Antibiotice Iași” S.A. a înregistrat valori cu mult mai ridicate și cu o evoluție sinuoasă (237,33% în anul 2010, 219,62% în anul 2011, respectiv 221,96% în anul 2012). Această evoluție a indicelui autonomiei financiare globale poate fi explicată prin faptul că în anul 2011 indicele de creștere a datoriilor societății comerciale a devansat indicele de creștere a capitalului propriu, asa cum se poate oberva din tabelul de mai sus.
Figura nr. 4.4. Analiza indicelui autonomiei financiare la S.C. „Antibiotice” S.A.
Ca și componentă a capitalului permanent, capitalul propriu deține o pondere importantă în anul 2010 și o pondere totală în anii 2011 și 2012, aceasta datorită și politicii de finanțare practicată de societatea comercială, caracterizată de preponderența creditelor contractate pe termen scurt, în defavoarea împrumuturilor angajate pe termen mediu și lung. Acest fapt indică un echilibru al resurselor de finanțare utilizate de S.C. „Antibiotice Iași” S.A., echilibru asigurat prin evitarea unei expuneri prea mari față de creditori.
Tabel nr. 4.8. Rata autonomiei financiare la termen
Comparativ cu valoarea minim aceptabilă, care este egală cu 50%, rata autonomiei financiare la termen la S.C. „Antibiotice Iași” S.A. a înregistrat o evoluție sinuoasă ( de la 100% în anul 2010, la 98,18% în anul 2011, respectiv 99,73 % în anul 2012), situându-se cu mult peste valoarea minim acceptabilă. Această evoluție a ratei autonomiei financiare se explică prin faptul că indicele de creștere a capitalului permanent a devansat indicele de creștere a capitalului propriu în anul 2011, acest lucru putându-se observa în tabelul de mai sus. Capitalul propriu a înregistrat o creștere în toți anii analizați , respectiv in anul 2011 față de 2010, crește cu 64 075 561 lei, iar în anul 2012 față de 2011 crește cu 19 860 528 lei.
Figura nr. 4.5. Analiza ratei autonomiei financiare la termen la S.C. „Antibiotice” S.A.
Majoritatea datoriilor societății comerciale S.C. „Antibiotice Iași” S.A. sunt datorii pe termen scurt.
Tabel nr. 4.9. Indicele autonomiei financiare
Indicele autonomiei financiare la termen prezintă valori cu mult peste valoarea minim acceptabilă în teorie, valoare care este egală cu 100%, înregistrând o evoluție ascendentă. Evoluția ascendenă a indicelui autonomiei financiare la termen se explică prin faptul că indicele de creștere a datoriilor pe termen mediu și lung este mai mic ca și indicele de creștere a capitalului propriu în anii 2011 și 2012. Capitalul propriu a înregistrat o creștere cu 64 075 561 lei în anul 2011 față de anul 2010, iar în anul 2012 față de 2011 a crescut cu 19 860 528 lei. Datoriile pe termen mediu și lung ale societății comerciale au scăzut de la un an la altul (de la 6.027.912lei în anul 2011 la 918.438în anul 2012).
Figura nr.4.6.Analiza indicelui autonomiei financiare la termen la S.C. „Antibiotice” S.A.
4.4. Analiza îndatorării la S.C. „Antibiotice” S.A.
Potrivit teoriei, valoarea maxim acceptabilă a ratei îndatorării globale este de 66%, iar, din acest punct de vedere S.C. „Antibiotice Iași” S.A. a înregistrat o evoluție sinuoasă (29,64 % în anul 2010, 31,28% în anul 2011, respectiv 31,05% în anul 2012).
Tabel 4.10. Rata îndatorării globale
Această evoluție a ratei îndatorării globale se explică prin faptul că, în anul 2011 indicele de creștere a datoriilor totale a devansat indicele de creștere a pasivului, iar în anul 2012 indicele de creștere a pasivului a devansat indicele de creștere a datoriilor totale, acest lucru putându-se observa din tabelul de mai sus.Deși datoriile curente ale societății sunt de dimensiuni mari, acestea nu dețin ponderea principală în pasivul total.
Figura nr. 4.7. Analiza ratei îndatorării globale la S.C. „Antibiotice” S.A.
Comparativ cu valoarea maxim acceptabilă a indicelui îndatorării globale, care este egală cu 200%, S.C. „Antibiotice Iași” S.A. a înregistrat o evoluție sinoasă pe parcursul perioadei analizate (42,13% în anul 2010, 45,53% în anul 2011, respectiv 45,05% în anul 2012). Această evoluție sinoasă poate fi explicată prin faptul că în anii 2011 și 2012 indicele de creștere a datoriilor totale a devansat indicele de creștere a capitalului propriu.
Tabel nr.4.11. Indicele îndatorării globale
Astfel, capitalul propriu a crescut în anul 2011 față de anul 2010 cu 64 075 561 lei, în anul 2012 acesta înregistrând o creștere de 19 860 528 lei, în timp ce datoriile totale au înregistat și ele o evoluție asemănătoare capitalului propriu: în anul 2011 au crescut față de anul 2010 cu 38 097 534 lei, iar în anul 2012 față de anul 2011 cu 7 374 093 lei.
Figura nr. 4.8. Analiza indicelui indatorării globale la S.C. „Antibiotice” S.A.
În comparație cu valoarea maxim acceptabilă în teorie, care este egală cu 50%, rata îndatorării la termen la S.C. „Antibiotice Iași” S.A. a înregistrat o evoluție descendentă (0% în anul 2010, 0,018% în anul 2011, respectiv 0,002% în anul 2012), așa cum se poate observa în tabelul următor. Datoriile pe termen mediu și lung ale societății au scăzut semnificativ de la un an la altul în perioada analizată, ajungând la 918 438 în anul 2012.
Tabel nr. 4.12.Rata îndatorării la termen
Astfel, capitalul pemanent a înregistrat creșteri în toți anii analizați, în anul 2011 față de anul 2010, ajungînd la valoarea de 332 715 917 lei, iar în anul 2012 acesta s-a majorat până la 347 466 971 lei, în timp ce datoriile pe termen mediu și lung au scăzut semnificativ în anul 2012 față de 2011 cu 5 109 474 lei.
Figura nr. 4.9. Analiza ratei îndatorării la termen la S.C. „Antibiotice” S.A.
Datoriile pe termen mediu și lung ale S.C. „Antibiotice Iași” S.A. au înregistrat o evoluție descendentă de-a lungul perioadei analizate.
Tabel nr. 4.13. Indicele îndatorării la termen
În cazul indicelui îndatorării la termen, politica de finanțare a societății comerciale a înregistrat valori mici, aproape nesemnificative ale acestuia ( 0% în anul 2010, 0,018% în anul 2011, respectiv 0,002% în anul 2012). Față de ritmul de creștere și de valoarea datoriilor pe termen mediu și lung, capitalurile proprii înregistrează o valoare peste acestea (capitalurile proprii au scăzut în anul 2012 față de anul 2011 cu 5 109 474 lei. Se poate remarca preocuparea societății comerciale de a menține un nivel scăzut al datoriilor pe termen mediu și lung, dar și interesul de a crește valoarea capitalului propriu. Societatea utilizează credite bancare pe termen scurt și mai puțin împrumuturi pe termen lung sau mediu.
Figura 4.10. Analiza indicelui îndatorării la termen la S.C. „Antibiotice” S.A.
4.5. Costul capitalului
S.C. „Antibiotice Iași” S.A. înregistrează un grad ridicat de diversificare a resurselor de finanțare a activității curente. Astfel, pe lângă resursele proprii (profit, rezerve, capital social), societatea comercială beneficiază și de resurse atrase, cum ar fi creditele bancare, datoriile comerciale.
Tabel nr. 4.14. Costul capitalului
Costul capitalului propriu urmează o tendință de creștere în toți anii analizați. De asemenea, se poate observa o evoluție ascendentă a profitului net pe parcursul celor 3 ani, fapt datorat și scăderii datoriilor pe termen mediu și lung ale societății. Ponderea datoriilor pe termen scurt ale societății urmează o evoluție ascendentă în perioada analizată.
Figura 4.11. Evoluția capitalurilor proprii la S.C. „Antibiotice” S.A.
În cazul capitalurilor proprii, se poate observa faptul că acestea au înregistrat o creștere în toți anii de analiza .
Figura 4.12. Evoluția datoriilor pe termen scurt la S.C. „Antibiotice” S.A.
Datoriile pe termen scurt înregistrează o creștere la nivelul celor trei ani de analiză .
Figura 4.13. Evoluția datoriilor pe termen mediu și lung la S.C. „Antibiotice” S.A.
În perioada analizată, datoriile pe termen mediu și lung prezintă diferențe mari de la un an la altul, atât ca și valoare, cât și ca pondere în capitalul total. Se poate observa tendința semnificativă de scădere a acestora în anul 2012 față de anul 2011, în timp ce în anul 2010 acestea se diminuează total.
Concluzii
Decizia de finanțare a unei societăți reprezintă una dintre cele trei mari tipuri de decizii: de investiții, de finanțare și de repartizare a profitului. Întreprinderea are posibilitatea să apeleze atât la surse proprii de finanțare, cât și la surse împrumutate, fiecare dintre acestea prezentând avantaje și dezavantaje. Sursele proprii includ sursele interne dar și majorările de capital. Avantajul resurselor proprii constă în faptul că sunt mai puțin riscante și că îmbunătățesc structura financiară, iar dezavantajul acestor surse îl reprezintă faptul că pot fi mai costisitoare. Spre deosebire de sursele proprii, sursele împrumutate sunt mai riscante, însă ele pot fi mai ieftine. Avantajul finanțării prin resurse împrumutate rezultă din apariția economiilor fiscale și din menținerea poziției de control. Folosind îndatorarea, poate să crească valoarea de piață a întreprinderii, dacă cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile.
Deciziile de finanțare sunt influențate și de factori specifici referitori la atitudinea managerului, creditorilor, acționarilor, ca principale grupuri de interese ce acționează la nivelul societății. Alți factori care determină decizia de finanțare pot face referire la ponderea activelor mobilizate în total active, mărimea companiei, profitabilitatea, creșterea relativă a activului total.
Întreprinderea, văzută prin intermediul opțiunilor, realizează un optim privind capitalurile proprii, dacă mărește valoarea activului economic, scadența datoriilor, riscul și rata dobânzii de pe piață și scade mărimea datoriilor întreprinderii.
În concluzie, se poate afirma că întreprinderile își desfășoară activitatea într-un mediu plin de constrângeri, iar alegerea structurii financiare trebuie făcută prin punerea în balanță a tuturor variabilelor, microeconomice și macroeconomice.
Societatea comercială „Antibiotice Iași” este o societate listată la Bursa de valori București, societate care deține o cotă importantă de piață în cadrul sectorului de activitate și care prezintă un grad mare de atractivitate pentru investitori. Societatea este principalul producător de antiinfecțioase din România și este lider pe piața internă în producția de unguente, creme, geluri.
Capitalurile proprii dețin ponderea majoritară în capitalul total, acest element lăsându-și amprenta asupra costului mediu ponderat al capitalului. În perioada analizată, societatea are atât datorii pe termen scurt cât și datorii pe termen lung, însă acestea din urmă se reduc semnificativ.
Societatea se bucură de următoarele aspecte favorabile:
rata stabilității financiare se situează peste nivelul minim acceptat de 50% în toți cei 3 ani, astfel: 70,35% în anul 2010, 69,98% în anul 2011, 69,12% în anul 2012;
gradul de finanțare curentă se află sub valoarea maxim acceptată în teorie de 50%, și anume: 29,64% în 2010, 30,01 % în 2011 și 30,87% în 2012 ;
rata autonomiei financiare globale are un nivel mai mare decât nivelul minim acceptat de 33% în toți cei 3 anii: 70,35% în 2010 , 68,71% în 2011 și 68,94% în 2012 ;
rata autonomiei financiare la termen înregistrează valori peste nivelul minim acceptat în teorie de 50%, astfel: 100% în anul 2010, 98,18 % în anul 2011 si 99,73% în anul 2012 ;
rata îndatorării globale se situează sub nivelul maxim de 66%, și anume: 29,64% în anul 2010, 31,28% în anul 2011 și 31,05% în anul 2012 ;
rata îndatorării la termen se află cu mult sub valoarea maxim acceptată în teorie: în anul 2010 este 0, în anul 2011 este 0,018 % și în 2012 este 0,002% ;
Finanțarea activității unei societăți comerciale este influențată de relațiile pe care aceasta le are cu instituțiile bancare, cu acționarii și cu fondurile de investiții. Creditarea bancară este o metodă de finanțare frecvent utilizată, însă rentabilitatea acesteia depinde de eficiența cu care societatea comercială utilizează resursele pe care le-a obținut. Dacă societatea prezintă un volum prea mare al datoriilor, acestea diminuează semnificativ activul net al ei.
Societățile comerciale care sunt listate la bursa de valori prezintă un indicator care este urmărit atent de către investitori, și anume activul net unitar raportat la cursul de tranzacționare.
Șansele pe care le are societatea de a atrage fonduri bănești de pe piața de capital sunt ridicate dacă își propune să câștige o imagine bună și de asemenea, dacă își impune o politică prin care să satisfacă investitori.
Bibliografie
Chirilă, Emil, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010.
American Economic Review, 1963, preluat din teza de doctorat „Analiza factorilor determinanți ai structurii financiare a întreprinderii’’, doctorand: Dan Nicolae Ivănescu.
Băileșteanu, Gheorghe, Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1997.
Bogdan, Victoria, Bazele contabilității contemporane, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2005.
Buglea, A., Analiza situației financiare a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 2004.
Cristea, H., Talpoș, I., Cordureanu, Carmen, Lăbuneț, Aurora, Pirtea, M., Gestiunea financiară a societății comerciale, vol. I-II, Editura Mirton, Timoșoara, 2001.
Cristea, H., Talpoș, I., Cordureanu, Carmen, Lăbuneț, Aurora, Gestiunea financiară a societății comerciale, Caiet de studiu și evaluare, vol. II, Editura Mirton, Timișoara, 2001.
Dobrotă, N., Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999.
Feleagă, N., Ionașcu, I., Tratat de contabilitate financiară, vol. II, Ed. Economică, București, 1998.
Halpern, P., Weston, J.F., Brigham, E.F., Finanțe manageriale, Modelul Canadian, Traducere în limba română realizată de Drăgușin Andreea Dana și Oancea M., Editura Economică, București, 1998.
Hoanță, N., Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2003.
Modigliani, F., Miller, M.H., Corporate Income Taxes and the Cost of the Capital: A Correction, American Economic Review, 1958, preluat din teza de doctorat „Analiza factorilor determinanți ai structurii financiare a întreprinderii’’, doctorand: Dan Nicolae Ivănescu.
Modigliani, F., Miller, M.H., The cost of capital, corporation finance and the theory of investment, American Economic Review, 1958, preluat din teza de doctorat „Analiza factorilor determinanți ai structurii financiare a întreprinderii’’, doctorand: Dan Nicolae Ivănescu.
Moldovan, Nicoleta-Claudia, Costul și structura capitalului societății comerciale. Teorie și practică, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2004.
Ngendakumana, Jean, Modelul structurii financiare optime a societăților comerciale din industrie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
Sandu, Gheorghe, Finanțarea întreprinderii, Editura Economică, București, 2002.
Stancu, I., Finanțe, Editura Economică, București, 2002.
Toma, M., Alexandru, Felicia, Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București, 2003.
Vintilă, Georgeta, Gestiunea Financiară a întreprinderii, Editura Didactică și pedagogică, București, 2000.
http://antibiotice.ro/companie.php?sid=6,
http://antibiotice.ro/investitori.php?sid=20/raportuladministratorilor/2010
Anexe
1. Situații financiare S.C. ,,Antibiotice Iași’’ S.A. pentru anii 2010-2011
2. Situații financiare S.C. ,,Antibiotice Iași’’ S.A. pentru anii 2011-2012
Bibliografie
Chirilă, Emil, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010.
American Economic Review, 1963, preluat din teza de doctorat „Analiza factorilor determinanți ai structurii financiare a întreprinderii’’, doctorand: Dan Nicolae Ivănescu.
Băileșteanu, Gheorghe, Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1997.
Bogdan, Victoria, Bazele contabilității contemporane, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2005.
Buglea, A., Analiza situației financiare a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 2004.
Cristea, H., Talpoș, I., Cordureanu, Carmen, Lăbuneț, Aurora, Pirtea, M., Gestiunea financiară a societății comerciale, vol. I-II, Editura Mirton, Timoșoara, 2001.
Cristea, H., Talpoș, I., Cordureanu, Carmen, Lăbuneț, Aurora, Gestiunea financiară a societății comerciale, Caiet de studiu și evaluare, vol. II, Editura Mirton, Timișoara, 2001.
Dobrotă, N., Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999.
Feleagă, N., Ionașcu, I., Tratat de contabilitate financiară, vol. II, Ed. Economică, București, 1998.
Halpern, P., Weston, J.F., Brigham, E.F., Finanțe manageriale, Modelul Canadian, Traducere în limba română realizată de Drăgușin Andreea Dana și Oancea M., Editura Economică, București, 1998.
Hoanță, N., Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2003.
Modigliani, F., Miller, M.H., Corporate Income Taxes and the Cost of the Capital: A Correction, American Economic Review, 1958, preluat din teza de doctorat „Analiza factorilor determinanți ai structurii financiare a întreprinderii’’, doctorand: Dan Nicolae Ivănescu.
Modigliani, F., Miller, M.H., The cost of capital, corporation finance and the theory of investment, American Economic Review, 1958, preluat din teza de doctorat „Analiza factorilor determinanți ai structurii financiare a întreprinderii’’, doctorand: Dan Nicolae Ivănescu.
Moldovan, Nicoleta-Claudia, Costul și structura capitalului societății comerciale. Teorie și practică, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2004.
Ngendakumana, Jean, Modelul structurii financiare optime a societăților comerciale din industrie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
Sandu, Gheorghe, Finanțarea întreprinderii, Editura Economică, București, 2002.
Stancu, I., Finanțe, Editura Economică, București, 2002.
Toma, M., Alexandru, Felicia, Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București, 2003.
Vintilă, Georgeta, Gestiunea Financiară a întreprinderii, Editura Didactică și pedagogică, București, 2000.
http://antibiotice.ro/companie.php?sid=6,
http://antibiotice.ro/investitori.php?sid=20/raportuladministratorilor/2010
Anexe
1. Situații financiare S.C. ,,Antibiotice Iași’’ S.A. pentru anii 2010-2011
2. Situații financiare S.C. ,,Antibiotice Iași’’ S.A. pentru anii 2011-2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Structura Financiara a Intreprinderii (ID: 147286)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.