Structura Financiara

Structura financiara exprima structura intregului pasiv al bilantului. In legatura cu aceasta se vehiculeaza si notiunea de capital care exprima doar structura capitalurilor permanente, adica a finantarii pe termen lung. Alegerea unei structuri financiare optime implica :
– alegerea unui anumit raport intre capitalurile pe termen lung si capitalurile pe termen scurt ;
– alegerea ponderii fiecarui capital permanent in totalul pasivului societatii comerciale.
Existenta punctului neutru de rentabilitate pune problema existentei a doua zone de multiplicare sau de demultiplicare a rentabilitatii financiare pentru actionari. Existenta acestui punct neutru sugereaza ca ar putea exista o balanta optimala intre avantaje si dezavantaje potentiale si, in consecinta, un coeficient optim al indatorarii. In acest domeniu s-a desfasurat in in literatura financiara occidentala cea mai ascutita problema intre clasici si moderni.
Cu alte cuvinte, problema consta in a determina o structura financiara optima care sa tina seama de rentabilitate si de risc si sa defineasca acea combinare intre capitalul imprumutat si capitalul propriu care maximizeaza valoarea actiunii. Controversa a inceput in 1958 cand Modigliani si Miller au publicat un faimos articol in care se sustine independenta dintre coeficientul de indatorare a societatii comerciale si costul capitalului.
Conceptia traditionalista care a dominat mult timp organizarea activitatii financiare a societatilor comerciale se bazeaza pe bunul simt cu care actionarii isi calculeaza o rata de capitalizare a dividendelor in functie de rata de indatorare a societatii comerciale. Daca la un nivel de indatorare dat, rata randamentului egaleaza rata dobanzii, actionarii vor pretinde o prima de risc si vor spori progresiv rata de capitalizare a dividendului viitor.
In ceea ce priveste costul capitalului imprumutat, numai la un nivel mai inalt al indatorarii bancherii vor majora rata dobanzii cu o prima de risc aditionala. De fapt, atunci cand coeficientul de indatorare atinge un punct critic, bancherii taie pur si simplu creditul.
In cazul in care toate aceste componente ipotetice se confirma de practica, alura costului mediu ponderat al capitalului trece printr-un minim la nivelul la care actionarii vor pretinde cresterea ratei de capitalizare a dividendelor. Cu alte cuvinte, valoarea societatii comerciale este maxima in acest punct.
Teoria traditionalista socoteste ca pana la punctul minim cresterea valorii de capitalizare a venitului net de exploatare este proportional mai importanta decat cresterea valorii de capitalizare a datoriei si antreneaza in consecinta cresterea valorii de capitalizare a veniturilor actionarilor. Conform obiectivului de baza al functiei financiare a intreprinderii, preocuparea managerilor este cresterea continua a valorii interprinderii, astfel incat sa se realizeze o maximizare a acesteia in raport cu structura activelor care o compun.
Daca obiectivul de baza al functiei financiare a intreprinderii este urmarit pe fiecare proiect de investitii ce se intentioneaza a se realiza prin obtinerea unei valori actualizate cat mai mari, intreprinderea considerata ca o suma de proiecte de investitii va spori in valoare. Dar valoarea actualizata neta este mai mare fie datorita obtinerii unor cash-flow-uri mai mari, fie datorita inregistrarii unui cost mediu ponderat al capiatalului investit cat mai mic, cost mediu ponderat care reprezinta rata de actualizare a fluxurilor de incasari de investitii.
Deci, realizarea unei structuri financiare optimale a capitalului investit va permite minimizarea costului mediu ponderat al capitalului si implicit maximizarea valorii intreprinderii. Exista, ca atare, o interdependenta intre costul capitalului si structura financiara si de aceea problema maximizarii structurii este o problema de management financiar.
Alegerea unui mod de finantare este determinata de costul sau, pe de o parte, si de structura financiara, pe de alta parte. Deci exista o legatura indisolubila intre notiunile de cost al capitalului si structura financiara. Optimizarea structurii financiare presupune stabilirea acelei combinari intre capitalurile proprii si cele imprumutate definita in termeni de rentabilitate si risc care sa maximizeze valoarea actiunilor intreprinderii.
Scăderea costului capitalurilor în vederea creșterii rentabilității presupune realizarea unei structuri financiare optime a cărei țintă să reprezinte creșterea valorii de piață a întreprinderii pe cele două componente ale sale:
-valoarea de piață a acțiunilor întreprinderii;
-valoarea de piață a datoriilor și/sau a obligațiunilor emise de întreprindere.
Costul total al capitalului permite o legătură esențială între totalitatea nevoilor de fonduri și totalitatea resurselor pe care le poate mobiliza. În orice moment riscul și rentabilitatea se repercutează asupra diferitelor elemente din pasivul bilanțului, piața fiind aceea care evaluează titlurile (acțiuni, obligațiuni etc.) ținând cont de costurile sau rentabilitatea cerute pe piața financiară.
Toate fondurile obținute de firmă sunt canalizate spre investiții iar venitul asigurat de aceste investiții trebuie să fie suficient pentru a acoperi costul capitalului propriu și a celui împrumutat. Deoarece costul fiecărei categorii de finanțare este diferit, am fi tentați să spunem că rata de venit solicitată pentru o investiție finanțată printr-o sursă de finanțare mai ieftină (datorii de exemplu) trebuie să fie și ea mai mică decât în cazul unei investiții finanțată printr-o sursă mai scumpă. Acest lucru nu este adevărat.
Îndatorarea nu este independentă de capitalul propriu. Datoria poate fi contractată și are un cost mai mic doar dacă există capital propriu al firmei care acceptă riscul. În lipsa capitalului propriu, firma nu s-ar putea împrumuta.În plus, profiturile reținute cresc capitalul propriu, permițând o mai mare posibilitate de împrumutare. Ca urmare, costurile celor două surse de finanțare trebuie să fie combinate într-un anumit mod.
Dacă firma utilizează numai datoriile la finanțarea proiectelor sale de investiții, va scădea capacitatea acesteia de a contracta datorii în viitor. O perpetuare a finanțării printr-o singură sursă de finanțare poate conduce la decizii de investiții suboptimale care reduc valoarea firmei. De aceea firma trebuie să utilizeze un cost al capitalului care reflectă toate tipurile de fonduri pe care firma le va putea folosi pentru finanțarea operațiunilor sale.
Modificarea structurii financiare poate conduce, în anumite condiții, la reducerea costului capitalului și la creșterea valorii de piață a întreprinderii. Structura financiară a întreprinderii este suma ponderilor de participare a surselor de finanțare la constituirea capitalurilor investite de întreprinderi. Costul capitalului ne apare ca un cost de oportunitate al finanțării de către întreprindere a investițiilor sale. În mod necesar, acesta este un cost mediu ponderat al capitalului

Continutul structurii financiare a intreprinderii :
În conditiile economiei de piata, stabilirea modalitatilor de finantare exercita un impact deosebit asupra activitatii agentilor economici. Aproape în toate cazurile, întreprinderile nu se finanteaza în totalitate din fonduri proprii, ele apelând concomitent si la resurse externe. Prin urmare, selectarea mijloacelor de finantare externa si ponderea acestora în raport cu finantarea interna reprezinta o decizie majora a politicii financiare a întreprinderii. În acest fel se decide asupra structurii financiare a întreprinderii si se iau masuri pentru asigurarea caracterului optim al acesteia.
Structura financiara a întreprinderii reprezinta, ansamblul complex si coordonat al diverselor surse de finantare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de finantat. În alte opinii se considera ca structura financiara exprima raportul existent între finantarile pe termen scurt si cele pe termen lung. La nivelul întreprinderii, structura financiara reflecta compozitia capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest motiv structura financiara mai poarta numele de structura capitalurilor întreprinderii. În consecinta, structura financiara sau structura capitalurilor întreprinderii este suma ponderilor de participare a acestor surse de finantare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi.
Pentru structura financiara este relevant capitalul permanent (format din capitalul propriu la care se adauga datoriile), cu o alocare mai mare de un an, deoarece este destinat ciclului de investitii. Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilectie ciclului de exploatare si, în mare parte, se acorda gratuit pe termene rezonabile, determinate de nevoile exploatarii. Cu toate acestea, daca necesarul de finantat (nevoia de fond de rulment) nu este acoperit integral din fondul de rulment, se va recurge la credite pe termen scurt ale caror costuri se vor lua în calculul capitalurilor investite. Structura capitalului permanent si a resurselor de trezorerie (capitaluri pe termen scurt).
Dupa cum se observa capitalul permanent se compune din capitaluri proprii si împrumuturi pe termen mediu si lung (CP = CPR + DAT). Capitalurile proprii cuprind:
– capital social (sume puse la dispozitia întreprinderii cu caracter permanent de asociati / actionari, sub forma aportului în numerar / natura);
– cresteri ulterioare de capital;
– diferente pozitive din reevaluari;
– beneficii nedistribuite;
– rezultate pozitive ale exercitiului curent înainte de repartizari;
– subventii primite.
Daca din capitalul propriu se deduc subventiile primite pentru echipamente si rezervele reglementate, se obtine situatia neta a capitalului propriu, care reprezinta masura contabila a patrimoniului juridic al întreprinderii.
Sub aspect financiar, capitalul propriu indica daca întreprinderea a fost rentabila pâna la un moment dat. Sub aspect juridic, o întreprindere care înregistreaza pierderi de 50% din capitalul social trebuie sa se dizolve sau, în cadrul unui termen, de obicei pâna la bilantul urmator, sa reconstituie capitalul social pe masura pierderilor ce n-au putut fi acoperite din rezerve. Capitalul propriu nu este rambursabil, remuneratia lui depinde de performantele întreprinderii si nu este garantata în nici un fel.
Resursele de trezorerie cuprind credite bancare pe termen scurt, precum si credite comerciale, adica datorii fata de furnizori.