STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI ŞI ELEMENTE DE MULTICULTURALITATE ÎN JUDEŢUL TULCEA [310461]

CUPRINS:

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………..2

CAPITOLUL I.

POZIȚIA GEOGRAFICĂ A ZONEI SALE DE INFLUENȚĂ……………………………4

1.1[anonimizat]……………………………………………….4

1.2 Criteriul administrativ ……………………………………………………………………..4

CAPITOLUL II

.FAVORABILITATEA, RESTRICTIVITATEA CONDIȚIILOR DE MEDIU NATURAL ÎN EXTINDEREA HABITATULUI UMAN……………………………………………..7

2. 1. Particularități ale structurii geologice………………………………………………………………………7

2. 2. Particularități geomorfologice……………………………………………………………………………….12

2. 3. Particularități climatice………………………………………………………………………………………..14

2.4. Rețeaua hidrografică…………………………………………………………………………………………….17

2.5. Flora și fauna……………………………………………………………………………………………………….21

2.6. Solurile……………………………………………………………………………………………………………….29

2.7. Aspecte de regionare…………………………………………………………………………………………….32

CAPITOLUL III………………………………………………………………………………………………………37

ISTORICUL POPULĂRII TERITORIULUI ȘI EVOLUȚIA HABITATULUI UMAN

3.1. Istoricul populării teritoriului și evoluția rețelei de așezări………………………………………..37

3.2. Importanța transhumanței……………………………………………………………………………………..47

CAPITOLUL IV

POTENȚIALUL UMAN. CONSIDERAȚII GENERALE………………………………………….48

4.1. Dinamica populației totale și pe domenii de viață socială urban/rural 1966, 1977. 1992, 2002. Diferențieri teritoriale………………………………………………………………………………………..48

4.2. Mișcarea naturală și mișcarea migratorie a populației 1992, 2002 – [anonimizat] / rural……………………………………………………………………………………………………………….51

4.3. [anonimizat]/rural 1992, 2002………………………………………………………………………………………………………………………..59

4.4. [anonimizat]/rural 1992, 2002………………………………………………………………………………………………………………………….62

CAPITOLUL V

STRUCTURA ETNICĂ A POPULAȚIEI…………………………………………………………………66

5.1. Istoricul principalelor etnii…………………………………………………………………………………….66

5.2. Raportul dintre populația majoritară și populația minoritară………………………………………70

5.3. Structura etnică a [anonimizat]/rural………………………….72

5.4. Structura populației pe principalele confesiuni și limbă vorbită………………………………. 74

CAPITOLUL VI

ELEMENTE DE MULTICULTURALITATE…………………………………………………………..82

6.1. Forme de organizare socială la nivelul etniilor, asociații, forumuri…………………………….82

6.2. Gradul de asimilare în funcții administrative și social – politice a etniiilor (nivel local și central)……………………………………………………………………………………………………………………..82

6.3. Populații : habitat, datini, obiceiuri…………………………………………………………………………83

6.4. Aspecte ale modului de conviețuire între etnii și populația majoritară……………………….101

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………..103

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………….116

INTRODUCERE

Dobrogea, „țară de sinteză”, cum o caracteriza Nicolae Iorga a fost și continuă să fie un vast câmp de studiu al unui spațiu în care au interferat civilizații.

Dincolo de diversitatea populațiilor și a credințelor religioase ale locuitorilor săi, aici s – a conturat un mod de viață bazat pe toleranță, respect și bună înțelegere.

În Dobrogea trăiesc, conform recensământului din 2002, pe lângă români și turci, tătari, rromi, lipoveni, maghiari, armeni, germani, greci, macedoneni, ucrainieni, sârbi, bulgari, albanezi, polonezi, ceangăi, slovaci, cehi.

Lucrarea de față încearcă să prezinte câteva dintre particularitățile acestui spațiu aparte, cu o populație compozită din punct de vedere etnic, așa cum apar ele pe teritoriul județului Tulcea.

Demersul științific urmărește să ofere o imagine a acestui mozaic multietnic și multicultural și a dinamicii fenomenului de formare a acestui mozaic.

Lucrarea este structurată în 6 capitole (Cap. I – Poziția geografică a zonei sale de influență; cap. II – Favorabilitatea, restrictivitatea condițiilor de mediu natural în extinderea habitatului uman; cap. III – Istoricul populării teritoriului și evoluția habitatului uman; cap IV – Potențialul uman. Considerații generale; cap V – Structura etnică a populației; cap. VI – Elemente de multiculturalitate).

Ipoteza de lucru cu care am pornit în realizarea lucrării este aceea că diversității fizico – geografice a județului – manifestată geologic, geomorfologic, biogeografic – îi corespunde o diversitate geo–demografică exprimată prin varietatea etnică și confesională, prin disparități ale densității populației și prin particularități ale locuirii.

Pentru analiza geo – demografică a județului Tulcea, care este o chintesență a diversității geografice și a evoluției istorice, am utilizat diferite metode și tehnici de cercetare geografică: documentarea bibliografică, cercetarea în teren și identificarea în natură a proceselor și fenomenelor de bază, prelucrarea statistico – matematică a informațiilor consemnate prin metode cartografice și cea a reprezentării grafice.

Pentru documentarea necesară studiului am utilizat diferite lucrări din literatura de specialitate, informații statistice furnizate de instituțiile locale ale statului, precum și date din recensămintele populației și surse cartografice.

Nu am urmărit originalitatea cu orice preț, scopul acestei lucrări fiind acela de a fi, în primul rând, util.

Utilitatea studiului este dată de posibilitatea folosirii lui ca o bază de documentare asupra proceselor geo – demografice, a structurii etnice și a dimensiunii ei multiculturale în județul Tulcea.

CAPITOLUL I.

POZIȚIA GEOGRAFICĂ A ZONEI SALE DE INFLUENȚĂ

1.1 Criteriul matematic – coordonate geografice

1.2 Criteriul administrativ

Situat în sud-estul țării, în partea de nord a Dobrogei, județul Tulcea – al patrulea ca mărime între județele țării – reprezintă o unitate administrativă foarte variată sub raport geografic fiind totodată un ținut bogat în vestigii istorice.

Ca poziție geografică în cuprinsul țării, județul Tulcea împreună cu județul Constanța, ocupă partea cea mai estică, având prin orașul Sulina, situat la 29041’42’’ cea mai orientală localitate a țării. Având o suprafață de 8430 km2 reprezentând cca. 3,5% din întreaga suprafață a României, județul Tulcea cuprindinzând în limitele sale administrative mari suprafețe acvatice, reprezentate de Delta Dunării si Complexul Lagunar Razim – Golovița – Zmeica (4345 km2).

Pe teritoriul Deltei intersectându-se paralele de 450 latitudine nordică cu meridianul de 290 longitudine estică .

Limitele județului Tulcea sunt naturale, (hidrografice), în trei părți : Dunărea îl desparte spre vest de județele Galați și Brăila, iar spre nord constituie frontiera cu Ucraina, în timp ce spre est județul este mărginit de apele Mării Negre. La răsărit, contactul Deltei cu apele mării reprezintă o linie mereu schimbătoare, cauzată de acțiunea celor trei brațe, a valurilor și a curentului litoral. Delta înaintând încet dar sigur spre est, mai cu seamă în zona de vărase a brațului Chilia. La sud limita județului are un caracter convențional, o linie sinuoasă ce traversează Dobrogea începând de la sud de localitatea Dăieni, de unde trece mai departe pe la sud de localitatea Casimcea și ajunge la nord de comuna Istria, după ce pătrunde în zona lacustră a Razimului, acoperind lacurile Zmeica și Golovița până la punctul Portița de la Marea Neagră.

Din punct de vedere istoric, județul Tulcea intră alături de județul Constanța în componența provinciei istorice Dobrogea, (reprezentând 54,5% din suprafața totală a acesteia).

Însemnătatea cea mai mare a județului Tulcea reiese prin așezarea în sud-estul țării și mai ales prin așezarea la gurile Dunării și țărmul Mării Negre; grație acestei așezari județul Tulcea alături de județul Constanța (Dobrogea) este cea dintâi provincie românească care a intrat în lumina istoriei, fiind și cea mai veche provincie română dintre toate ținuturile românești. Din punctul de vedere al geografiei istorice, populația ca și rețeaua de așezări de aici au o permanență continuă.

Ținutul cunoscut în Antichitate sub titulatura de Scyithia Minor, parte de nord a Dobrogei a fost o regiune mai izolată în această perioadă – atunci pe litoralul Dobrogei Central – Sudice înflorea deja o viață urbană – dar nu complet lipsită de influențe externe, pentru ca în epoca romană să capete un rol mai important, în funcție de limesul dunărean și când numeroase așezări au căpătat statut de oraș.

Evul Mediu avea să marcheze o epocă de regres, de decăderi în toate privințele dar nu și de depopulare, nenumăratele invazii ale unor popoare migratoare având repercusiuni asupra procesului de populare.

Cea mai marcata perioadă din istoria Dobrogei și a județului Tulcea rămâne fără îndoială, lunga ocupație otomană, a cărui început este marcat de anul 1417 și care durează până în 1878, când în urma războiului pentru independență, Dobrogea este anexată României.

Din punct de vedere economic, județul Tulcea face parte din Regiunea Sud – Est, alături de județele Brăila, Buzău, Galați, Constanța și Vrancea.

Sub aspect economic, jud Tulcea aparține unei zone cu potențial cu totul particular, incluzând următoarele componente: turism, transport fluvio – maritim, agricultură, piscicultură, silvicultură, industrie extractivă și prelucrătoare (în special în mediul urban).

Județul Tulcea include în teritoriul său administrativ Rezervația Biosferei Delta Dunării, cu o suprafață de 580.000 ha (din cer mai mult de jumătate 338.100 ha aparține Deltei Dunării) ceea ce reprezintă 60% din suprafața județului.

Poziția geografică administrativă a județului Tulcea în cadrul Regiunii Sud – Est.

HARTA FIZICĂ A JUDEȚULUI TULCEA

JUD.

GALAȚI UCRAINA

JUD.

BRĂILA

JUD. CONSTANȚA

Sursa :Atlasul județelor 1978

Figura 1

CAPITOLUL II

FAVORABILITATEA, RESTRICTIVITATEA CONDIȚIILOR DE MEDIU NATURAL ÎN EXTINDEREA HABITATULUI UMAN

2. 1. Particularități ale structurii geologice

Județul Tulcea include cele mai vechi (șisturi verzi din Podișul Casimcei) și cele mai noi (depozitele deltaice) formațiuni la zi de pe teritoriul țării. Din punct de vedere structural falia Galați – Tulcea – Mahmudia separă compartimentul scufundat al depresiunii predobrogene, corespunzător Deltei Dunării, de compartimentul mai ridicat al Dobrogei de Nord. La rândul său acesta este delimitat prin falia Peceneaga – Camena de compartimentul Dobrogei Centrale situat la limita sudică a județului.

Dobrogea de Nord are, în prezent, din punct de vedere structural un regim cratonic, datorită consolidării unei structuri de tip montan, evidentă totuși în morfologia actuală.

În alcătuirea geologică a Dobrogei de Nord intră roci metamorfice prehercinice străpunse de intruziuni granitice vechi cât și roci sedimentare paleozoice (silurian-carbonifer), formate din gresii cuarțoase, argile filitice, conglomerate etc.; toate acestea, apărând predominant în zonele marginale ale Munților Măcinului, puternic cutate în orogeneza hercinică. Astfel, s-a format o impresionantă catenă montană, care a fost intens nivelată de agenții denudaționali în decursul permianului. Ulterior, catena a fost acoperită de ape, creându-se condițiile acumulării de noi depozite sedimentare.

În faza neokimmerică, întreaga Dobroge de Nord a fost cuprinsă de o ultimă mișcare tectonică de amploare, evoluând apoi într-un regim cratonic și supusă modelării subaeriene începând din cretacicul inferior și până astăzi. Fâșia sud-vestică a Dobrogei de Nord a suferit o scufundare tectonică, în partea mijlocie a cretacicului, formându-se bazinul Babadagului invadat, apoi, de apele mării cretacice (I.Marin 1972), favorizând depunerea unei cuverturi post-tectonice.

Sudul județului este reprezentat de Podișul Casimcei ce se individualizează net ca unitate geologică, trăsătura distinctă constituind-o natura și vârsta soclului precambrian și faptul că acesta aflorează pe suprafețe foarte întinse.

Consolidarea Podișului Casimcei a avut loc în urma orogenezei baikaliene, căreia îi aparțin cele mai vechi deformări ale podișului. Aceasta a determinat, inițial, cutarea strânsă și simetrică a ansamblului șisturilor verzi pentru ca apoi să se producă o cutare mai largă care au transformat cutele preexistente în structuri anticlinale majore, ce se pot delimita clar în structura actuală.

În partea finală a paleozoicului și în prima parte a mezozoicului, orogenul hercinic a fost peneplenizat, luând naștere peneplena Casimcei.

De la finele jurasicului și până astăzi cea mai mare parte a Dobrogei Centrale a fost reexondată și a evoluat aerian, cuvertura jurasică fiind îndepărtată în mare parte.

Cel mai tânăr pământ al țării și-a început evoluția într-o regiune afectată în cuaternar de oscilațiile de nivel ale Mării Negre, oscilații cauzate de mișcările epirogenetice și eustatice. Aceste mișcări au avut o influență determinantă asupra fluviului și mării care, printr-o acțiune comună, au constituit regiunea deltaică, operă la care și-au adus o importantă contribuție și elementele climatice (în special vânturile), cele vegetale și în ultimul timp, elementul antropic.

Fundamentul Deltei Dunării și al Complexului Lagunar Razim, deși nu s-a reușit interceptarea lui până acum, se consideră a fi foarte diferențiat și complicat, însă există opinii că, la nord-est de linia tectonică Tulcea – Mahmudia, acesta ar aparține unei platforme consolidate în precambrian sau paleozoic și că s-ar întinde pe sub toată Depresiunea Predobrogeană (figura 2).

Peste acest fundament cristalin faliat s-au depus depozite triasice, jurasice, sarmațiene și pliocene și apoi formațiuni deltaice cuaternare (argile, mâluri, nisipuri).

Foarte mulți geografi români și străini s-au ocupat de problema genezei și de evoluția deltei, cei mai mulți autori, estimându-i vârsta la cca. 10.000 ani (limita pleistocen – holocen).

Evoluția deltei poate fi rezumată în următoarele etape: crearea unui golf cu aspect de estuar, formarea unui cordon litoral care a închis acest golf; formarea grindurilor fluviale și a unui sistem de cordoane litorale la est de cel care a închis golful inițial.

Evoluția deltei presupune existența a două etape : etapa predeltaică (faza de golf) și etapa deltaică (când s-a constituit ca unitate geomorfologică).

Prima etapă presupune existența a două faze și anume : faza de uscat urmată de o fază de golf.

Faza de uscat din timpul glaciațiunii Wűrm în timpul căreia rețeua hidrografică existentă (ce venea din sudul Bugeacului și se prelungea mult spre sud și sud-est, vărsându-se în mare singure sau prin intermediul Dunării) a sculptat, în depozitele vechi existente, un relief cu forme șterse și puțin înalte, dar care au rămas emerse și în timpul transgresiunii flandrine, formând actualele grinduri continentale, Chilia și partea centrală a grindului Stipoc.

Faza de golf din timpul transgresiunii flandrine s-a caracterizat prin înaintarea apelor Mării Negre până la Brăila. În timpul acestei faze au rămas emerse unele porțiuni din uscatul wurmian cum este Peninsula Chilia, care a înaintat foarte mult spre sud și a jucat un rol foarte important în bararea golfului și dirijarea brațelor Dunării.

Faza deltaică este plasată în holocenul inferior, existând mai multe ipoteze atât în privința formării deltei fluviale, cât și a celei maritime.

JUDEȚUL TULCEA. PRINCIPALELE UNITĂȚI MORFOSTRUCTURALE

Figura. 2

Dobrogea de Nord și Depresiunea Predobrogeana cuprinde munți, coline și podișuri dezvoltate pe structura hercinica (regiunile Pricopan, Niculițel-Tulcea, Podișul Babadagului) ; Dobrogea Centrala cu structură precambriana (Podișul Casimcei) ;

Legendă

1 – dislocații de ordinul I ;

2 – linii magnetice de fundament de ordinul I ;

3 – cursuri de apă permanente ;

4 – cursuri de apă temporare ;

5 -lacuri ;

6 – diguri ;

8- limita de județ

(după M. Grigore, I. Marin -1984)

Referitor la sectorul fluvial cei mai mulți cercetători consideră că inițial s-a format un cordon litoral (reprezentat astăzi de grindurile cele mai vestice din Letea și Caraorman), care a închis golful preexistent transformându-l în liman, ce a fost apoi puternic sedimentat de Dunăre și afluenții săi, formându-se astfel grindurile longitudinale.

În privința deltei maritime părerile sunt convergente, considerându-se că ea este alcătuită din evantaie de cordoane litorale, care atestă fazele de creștere ale vechilor delte (Sfântu Gheorghe I, Sulina, Sfântu Gheorghe II, Caraorman, Sărăturile, Letea).

Originea grindurilor maritime a generat opinii divergente deosebindu-se în general două opinii: cei mai mulți cercetători consideră că delta maritimă este legată genetic de fluviu (în procesul de înaintare a acestuia spre mare). A doua părere consideră delta maritimă ca pe o construcție exclusivă a mării, aflată în retragere.

Resursele subsolului

Principalele resurse litosferice ale județului Tulcea sunt reprezentate de rocile de construcție, acestea cuprinzând cea mai largă răspândire geografică atât ca identificare cât și ca exploatare.

Amintim în acest sens calcarele de la Isaccea și Mihail Kogălniceanu folosite la fabricarea cimentului și varului, pe cele de la Sarinasuf (folosite în industria siderurgică de la Galați), Cârjelari, Mahmudia, Zebil, Tulcea, etc.; granitele, granodioritele și porfiritele de la Măcin, Turcoaia, Greci; dolomitele de la Valea Nucarilor, Mahmudia; gresiile cuarțoase de la Tulcea, Baia; cuarțite la Turcoaia, Iacobdeal; caolinul este cunoscut în Munții Măcinului; pământuri colorate sunt la Mircea Vodă; în grindurile Letea și Sărăturile se găsesc nisipuri titanifere.

Se remarcă îndeosebi minereurile polimetalifere de la Somova și mina Altân-Tepe. Baritina a fost descoperită la Somova și Mineri unde au fost puse în evidență importante zăcăminte în Dealul Cortelu. Alte mineralizații au mai fost identificate în dealurile Malcoci și Agighiol.

Dezvoltarea mare pe care au luat-o carierele din Dobrogea de Nord se datorează nu numai faptului că zona a fost înzestrată cu toate varietățile de roci ce se pot industrializa, dar și prin aceea că majoritatea acestor cariere sunt situate în apropierea căilor de comunicație, lucru ce reprezintă o foarte mare importanță pentru exploatarea rentabilă a lor.

De altfel, abundența acestor resurse ale subsolului a indus o populare timpurie a zonei, cariera Iacobdeal fiind deschisă încă de sub dominația otomană, cum de altfel s-a întâmplat și cu zăcământul cuprifer de la Altân – Tepe despre care otomanii credeau că ar conține zăcăminte de aur. (P.V.Coteț, I.Popovici 1972)

2. 2. Particularități geomorfologice

Județul Tulcea se evidențiază prin anumite caracteristici ce-i scot în evidență ,,personalitatea” și-l deosebesc de celelalte județe ale țării. Astfel, suprafața județului cuprinde în aceeași proporție regiuni joase (de luncă, deltă, lacustre și mlăștinoase) și regiuni înalte (de câmpii în trepte, dealuri, podișuri și munți intens erodați). Pe teritoriul județului vin în contact direct, cele mai vechi unități de relief și geologice (de munți, dealuri și podișuri de vârstă precambriană, hercinică și kimmerică) cu cele mai noi (Lunca și Delta Dunării).

În aceste condiții relieful județului se impune în peisaj printr-un puternic caracter contrastant între partea vestică ce se caracterizează prin altitudini relativ mari în comparație cu zonele înconjurătoare, ajungând la o înălțime maximă de 467 m în Munții Măcinului (în partea de nord-vest) și partea estică a județului reprezentată de Delta Dunării, care din punct de vedere geomorfologic, este considerată o câmpie terminală în plină formare, având un microrelief complex, alcătuit dintr-o mare varietate de forme pozitive (altitudinea maximă fiind de 6,5 m pe grindul Chilia) și negative (adâncimea maximă fiind de -36 m pe brațul Chilia).

Față de 0 m (nivelul mării), energia reliefului are valori oscilante, de la valori mici (1-5 m) în regiunile deltaice, apoi valori mai ridicate în câmpiile marginale (5-20 m) și până la 200 – 300 m atingând chiar 350 m în nord – vestul județului (Munții Măcinului).

Munții Măcinului

(foto internet)

În afară de altitudinea redusă, în care predomină valorile cuprinse între 100 și 300 m și câteva vârfuri ce depășesc 300 sau 400 m, o altă caracteristică a județului o constituie intensa lui fragmentare în numeroasele masive și culmi muntoase, deluroase, unele izolate, cu caracter insular (inselberguri).

Inselberg zona Mihail Kogălniceanu (foto realizate de Radu Daniela)

Grigore Posea (1980) a demonstrat rolul jucat de sedimentație în pleistocen-cuaternar asupra reliefului Dobrogei de Nord. Prin sedimentație s-au detașat din vechea suprafață de nivelare o sumă de ,,inselberguri” clasice ca profil, deși nu prea înalte și cu o frecvență mai mare în Dealurile Tulcei, separate prin depresiuni largi, cu profil în formă de ,,U” deschis și umplute cu material de dezagregare și loess.

Din punct de vedere genetic se caracterizează prin predominarea reliefului structural și de facies petrografic în Dobrogea de Nord. Munții Măcinului se caracterizează printr-o adaptare la structură, prezentând culmi mai înalte sau culmi mai joase precum și culoare de vale orientate paralel cu direcționarea structurilor hercinico-alpine, pe direcția NNV-SSE. În Podișul Babadagului sunt caracteristice platourile structurale, înclinate pe direcția căderii straturilor și crestelor, uneori etajate, cu înclinare mare, opusă căderii straturilor. Zonele depresionare se caracterizează prin predominarea unor faciesuri petrografice mai puțin rezistente la acțiunea denudației (șisturi argiloase), cum ar fi Depresiunea Nalbant din vestul Dealurilor Tulcei, dezvoltată în cea mai mare parte pe șisturi și argile triasice.

Sud-vestul județului reprezentat de Podișul Casimcei se impune printr-un relief dispus în trepte, care scade în altitudine de la nord la sud, precum și către Dunăre și Marea Neagră (direcția vest-est). Aici structura și litologia își pun mai puțin pregnant amprenta asupra reliefului, predominând relieful structural. Astfel, apar martori de eroziune mai pregnanți pe interfluvii, dezvoltându-se și un relief fluvial alcătuit din complexe de văi, care se prezintă deseori sub forma unor canale cu văi lungi și înguste (Valea Casimcei).

Fragmentarea este în general radiară având în vedere ridicarea tectonică din nordul Podișului Casimcei și se constată o densitate din ce în ce mai redusă a rețelei de văi spre latura maritimă (Hamangia și Casimcea) în timp ce văile mai importante, care fragmentează podișul, sunt spre Dunăre: Aiorman, Rostilor, Topolog.

Jumătatea estică a județului se caracterizează printr-o extindere mare a reliefului de acumulare reprezentat în peisaj prin prezența grindurilor fluviale, continentale și fluvio-maritime (dețin 13% din suprafața deltei) cât și a reliefului eolian, reprezentat prin dunele de nisip situate pe grindurile Letea, Caraorman și Sărăturile, la care se pot adăuga microformele de relief rezultate din activitățile antropice (diguri, platforme, etc.). Formele negative de relief din Delta Dunării dețin o suprafață mult mai mare (cca. 80%) și sunt reprezentate de depresiunile lacustre cu mlaștini, gârle, japșe, canale (inclusiv cele antropice) și desigur brațele Dunării.

Privit în ansamblu, relieful Deltei Dunării prezintă o înclinare generală din amonte spre aval cât și o înclinare slabă în sens transversal pe direcția nord-sud.

2. 3. Particularități climatice

Județul Tulcea se încadrează în climatul temperat al țării, prezentând însă, sub aspect climatic, caracteristici aparte față de restul țării, datorate poziției sale geografice, conformației reliefului și a altor factori locali de interferență. Poziția geografică a județului face ca pe teritoriul lui să se resimtă influența climatului continental excesiv, a climatului submediteranean și a climatului Mării Negre resimțit pe o fâșie de-a lungul litoralului.

Radiația solară

Fiind sursa energetică principală de care este legată dezvoltarea tuturor proceselor din natură, radiația solară reprezintă în cea mai mare parte a județului, valorile cele mai ridicate din țară, oscilând între 115-125 kcal/cm2 pe o fâșie îngustă situată în partea centrală și de nord-est, atingând însă și valori de peste 125kcal/cm2 pe latura estică și vestică a județului.

Temperatura aerului

Media anuală a temperaturii aerului reflectă o strânsă legătură cu morfologia reliefului (culoare și depresiuni marginale din vest, nord și est), masivitatea și altitudinea Munților Măcinului și dealurilor din partea de nord-est și de sud a județului. Astfel izoterma de 100C conturează Munții Măcinului, Dealurile Niculițelului, Podișul Babadagului și Podișul Casimcei (regiunile înalte ale podișului), în timp ce izoterma de 110C separă Delta și Complexul Lagunar Razim de restul județului.

Mediile anuale înregistrate oscilează între 11,10C la Sulina, scăzând ușor spre partea continentală a județului unde se înregistrează valori de 10,80C la Tulcea și 10,70C la Babadag.

Luna ianuarie este dominată de valori medii cuprinse între 00C în interiorul Complexului Lagunar Razim aflat sub directa influență a Mării Negre și -10C în Delta Dunării, – 20C, -30C pe vârfurile cele mai înalte din Munții Măcinului și dealurile înconjurătoare. Valorile minime absolute au fost înregistrate la Tulcea -26,80C (24.01.1942), valori apropiate înregistrându-se și la Isaccea -26,1șC (15.02.1911), Babadag -26șC (16.03.1911) fapt ce denotă influența accentuată a crivățului. Luna iulie este caracterizată de valori termice ce depășesc 220C, valori întâlnite în aproape tot județul, dar mai ales pe latura estică, excepție făcând zonele înalte din nord-vest și sud unde izotermele au valori de 220C și respectiv 210C în Munții Măcinului. Maxima absolută a județului s-a înregistrat la stația Mircea Vodă 39,50C la 20.08.1945, valori apropiate atingându-se pe uscatul Dobrogei Înalte: la Tulcea 38,70C (20.09.1945), la Isaccea 38,60C (28.07.1909). Amplitudinile termice anuale reflectă într-o bună măsură continentalismul accentuat din vestul județului, înregistrându-se valori situate între 24°C-250C (250C la Isaccea, 24,40C la Tulcea, 24,40C la Mircea Vodă) și caracterul mai moderat al variațiilor de temperatură resimțit în Delta Dunării și Complexul Razim cu valori de 22-230C (23,50C la Gorgova și Sulina). Amplitudinea absolută a temperaturii aerului reflectă aceleași diferențe est-vest, având valori situate între 610C la Gorgova și 64,70C la Isaccea.(P.V.Coteț, I.Popovici 1972)

Umiditatea aerului

Umiditatea relativă a aerului prezintă aceleași caracteristici legate de configurația generală a reliefului, cu valori diferite pe cele două laturi de vest și est. Astfel, cele mai mari medii anuale ale umezelii relative se înregistrează în Delta Dunării (sursă permanentă de vapori) unde se înregistrează valori de 70% chiar 80% în estul deltei, în timp ce în vestul județului, situat sub influența regimului continental al climei, să se remarce cele mai scăzute valori, sub 64% (în luna iulie). Luna ianuarie se caracterizează prin valorile cele mai mari ale umidității relative, valori ce oscilează între 84% și 88%, pentru ca în luna iulie să se înregistreze valorile cele mai scăzute între 64 și 82%.

Repartiția și regimul nebulozității

Nebulozitatea, numărul de zile acoperite cu nori și numărul de zile senine reflectă aceeași influență a laturilor extreme joase (din vest, ca și pe cea a reliefului înalt și masiv din interior).

Numărul cel mai mare al zilelor acoperite cu nori este de 140/an în partea înaltă din nord-vestul județului și de 120/an în zonele masive din partea central-sudică. Zilele senine ajung la 140/an în Lunca Dunării și la 150-160/an în deltă și pe litoral, iar în interior ele scad treptat spre nord-est unde ajung la 110/an. Județul Tulcea se caracterizează prin cele mai mici valori ale nebulozității medii plurianuale, care apar în Lunca și Delta Dunării.

Durata de strălucire a soarelui, reprezintă un aspect meteorologic ce este legat direct de fenomenul nebulozității, are o valoare medie anuală care trece de 2200 ore, existând ani când acest număr s-a ridicat până la 2500 ore. Valorile cele mai mari s-au înregistrat în Delta Dunării atingând 2502 ore la Sfântu Gheorghe, 2475 ore la Sulina, scăzând ușor spre vest până la 2260 ore la Tulcea. Cel mai mare număr de ore de strălucire a soarelui se înregistreză în luna iulie (între 318-358 ore), iar cel mai mic în ianurie (51-65 ore).

Precipitațiile atmosferice

Se înregistrează valori scăzute ceea ce determină o frecvență relativ mare a perioadelor de secetă, impresionând caracterul de torențialitate resimțit pe întreg județul.

Repartiția precipitațiilor reflectă un regim neuniform, maximele medii anuale înregistrându-se în partea central-nord-estică a județului (determinate în bună măsură de altitudine) unde se ating valori de 500 mm/an, depășind chiar 600mm/an pe cele mai înalte vârfuri ale Munților Măcinului, după care, precipitațiile scad treptat, odată cu altitudinea, pe cele două laturi extreme (de vest și est), atingând valori de 400mm/an și chiar sub 400mm/an în Delta Dunării, ajungând la numai 359mm/an la Sulina.

Cele mai mari cantități de ploaie cad în cea de-a doua jumătate a primăverii și începutul verii când se înregistrează maximul pluviometric, urmat de minimul de la începutul verii și sfârșitul toamnei.

Repartiția lunară indică valori în jur de 30 mm în luna ianuarie, excepție făcând stațiile Gorgova și Chilia Veche (21,2mm și respectiv 43mm), unde valorile scad sau cresc peste medie, pentru ca în luna iulie valorile să oscileze între 30mm și 45 mm, excepție făcând Mircea Vodă, unde se ating 53,5mm.

Caracterul torențial al ploilor influențează nefavorabil mai ales sectorul agricol, cel al căilor de comunicații și al așezărilor omenești prin inundațiile frecvente pe care le provoacă cât și prin eroziunile torențiale accentuate. Județul Tulcea deține, din acest punct de vedere, recordul țării prin cea mai mare cantitate de apă înregistrată în decursul a 24 ore. Astfel, în august 1929, pe grindul Letea s-au înregistrat, în numai 16 ore, 690,6 mm precipitații; urmează Sarichioi cu 243 mm (30.07.1924), Sulina 219 mm (29.07.1924), Tulcea cu 133 mm .

Precipitațiile solide sunt mult mai puțin însemnate cantitativ fapt demonstrat și de caracteristicile stratului de zăpadă a cărui grosime este foarte redusă, sub 7 cm, dar și prin numărul anual al zilelor cu zăpadă, care în deltă este sub 10 zile, iar în interior el crește în raport cu altitudinea reliefului, la peste 20 de zile.

Vânturile

Modificările înregistrate de presiunea atmosferică din regiunile înconjurătoare în comparație cu valorile extreme de 1000-1019 mb sub caracteristicile Dobrogei, detemină ca, deasupra acestei regiuni să aibă loc deplasări ale aerului din direcții și cu intensități diferite, deplasări induse în bună măsură și de relieful accidentat al județului.

Vânturile cele mai frecvente sunt din sectorul nordic și sudic. Iarna, predomină vânturile de nord (crivățul), vara adaugându-se cele de vest și de nord-est, primăvara (luna martie) reprezintă sectorul cel mai agitat iar vara (luna august) cel mai liniștit.

Existența permanentă a schimbului de aer dintre uscat și mare, determină o creștere în frecvență și intensitate a vânturilor spre litoral, fapt evidențiat de scăderea calmului de la 38,8 (Tulcea) la 18,1 (Gorgova) și 11,7 (Sulina), ca și de la iarnă la vară, apărând astfel o circulație locală cunoscută sub numele de briză ce își face simțită prezența până în apropiere de Tulcea (vara).

Teritoriul județului Tulcea se înregistrează, din punct de vedere climatic, regiunilor deluroase și joase ale țării, cu un accentuat caracter excesiv, reprezentând însă diferite nuanțe locale, condiționate de contrastul dintre uscat și mare cât și cel dintre regiunile joase și înalte.

Au fost distinse două regiuni climatice: continentală, cu puternice contraste termice de la vară la iarnă, ploi rare cu caracter de aversă, fenomene intense de viscol și precipitații de 400 mm anual și litoral- maritimă, cu circulație locală de brize în timpul verii sub directa influență a Mării Negre, care împiedică scăderea excesivă a temperaturii aerului, cu un număr mai redus de zile călduroase.

Cunoașterea condițiilor climatice, sub raport științific, are importanță în toate ramurile economice, în special în agricultură (legat de perioada de vegetație, de prezența perioadelor secetoase, eroziunea solurilor), în piscicultură, în transporturile pe apă (în legătură cu perioadele de îngheț și dezgheț), în dezvoltarea stațiunilor balneoclimaterice și a turismului sezonier, influențând practic orice activitate omenească productivă în funcție de nuanțele destul de variate ale climatului local.

2. 4. Rețeaua hidrografică

2.4.1 Rețeaua hidrografică de suprafață

2.4.2 Rețeaua hidrografică subterană

Dualismul întâlnit până acum pe teritoriul județului Tulcea în ceea ce privește condițiile geomorfologice și climatice, se menține și sub aspect hidrografic, existând o netă diferențiere între bogăția zonelor joase și deficiențele celor înalte. Privită în ansamblu, rețeaua hidrografică aparține celor două bazine: bazinul Dunării și bazinul Mării Negre și se impune prin anumite caracteristici ce o deosebesc de rețelele hidrografice similare ale țării.

Regimul hidrologic al rețelei de râuri, pâraie și torente este influențat în mod substanțial de climatul arid al Dobrogei de Nord, de relief și de litologie, alimentarea subterană reprezentând sub 15% din suma totală.

Densitatea rețelei hidrografice este cuprinsă între 0,20 km/km2 în partea continentală a județului, crescând la 1,97km/km2 în Delta Dunării.

Scurgerea specifică medie este foarte redusă (sub 50mm), iar coeficientul scurgerii are valori sub 0,05, ceea ce arată deficitul de apă a regiunilor înalte (sub raportul umidității).

Pe întreg teritoriul județean, în afara sistemului hidrologic permanent, există un intens sistem hidrografic alcătuit din văi seci temporar cu apă, precum și un al treilea endoreic, dar cu o circulație subterană (circulația carstică, puțin cunoscută, din Podișul Babadagului).

De regulă, râurile prezintă un regim propriu, cu scurgere minimă de iarnă (ca urmare a topirii zăpezilor și a ploilor torențiale) și cu secări frecvente, până la dispariția completă.

Turbiditatea apei din râuri este destul de accentuată (1000-2500 g/m3) datorită în primul rând loessului ca rocă foarte friabilă, iar scurgerea solidă, care depinde de cea lichidă, este redusă.

În ceea ce privește valorile temperaturii apei acestea depășesc în lunile de vară 160C. În anotimpul de iarnă, pe aproape toate râurile din județ se constată fenomene de îngheț. Acestea apar în intervalul noiembrie-februarie, dar nu sunt excluse apariții și în luna martie sau începutul lunii noiembrie. Frecvent și mai ales spre sectoarele de vărsare apare podul de gheață. Durata medie anuală a acestuia poate ajunge la 26 zile și în cea a fenomenului de îngheț la 20 – 40 zile.

Chimismul apelor se rezumă la existența unei influențe a apelor Mării Negre în zona de litoral asupra apelor din lacuri.

Bazinului hidrografic al Dunării îi aparțin o serie de râuri și pâraie scurte și de torente cu scurgere intermitentă, cum sunt : izvoarele Topologului, Rostilor, Peceneaga, Cerna, Jijila, Luncavița. Situate în vestul și respectiv nordul județului aceste râuri au un potențial economic redus, lungimi reduse (Topologul fiind mai important, 38 km lungime și 343km2 suprafața bazinului hidrografic), având afluenți nesemnificativi atât prin lungime, debit, dar mai ales prin caracterul intermitent și se varsă fie în bălți, fie direct în Dunăre.

Fluviul Dunărea reprezintă cea mai importantă apă a județului, pe care îl străbate pe o lungime de 276 km, reprezentând aproximativ 10% din lungimea totală a fluviului.

Dunărea, prin brațul său secundar, Dunărea Veche (Brațul Măcin), atinge teritoriul județului la extremitatea sud-vestică, la cca. 5 km amonte de comuna Dăeni. De la Smârdan și până la Ceatalul Chilia curge pe o singură albie, pentru ca aici, Dunărea să se desparte (la cca. 70 km de țărmul mării) în două brațe : Chilia, lung de cca.115 km și care se varsă în mare printr-o deltă secundară și Tulcea, care după cca. 19 km, la Ceatalul Sfântu Gheorghe, se desface în două brațe Sulina și Sfântu Gheorghe.

Relieful județului Tulcea impune Dunării să-și schimbe de mai multe ori direcția în coturi destul de multe și strânse, cel mai important fiind așa-numitul „cot al Pisicii”, din dreptul comunei Grindu, unde Dunărea își schimbă direcția din nord-sud în amonte spre vest-est în aval.

Debitul Dunării cunoaște variații destul de mari, atingând în medie 6480 m³/s la intrarea în deltă și oscilând între 1350m3/s la apele mici și 15500m3/s la apele mari excepționale . Din acest debit brațului Chilia îi revine mai mult de jumătate (60%), celelalte brațe deținând procente aproximativ egale, Sfântu Gheorghe 21,2% iar Sulina18,8%. În trecut brațul Chilia prelua o cantitate mult mai mare de apă, însă, canalizarea Sulinei ca și rectificarea mai recentă a brațului Sfântu Gheorghe, cu scopul de a se facilita navigația, a dus la o creștere a debitului acestora în detrimentul brațului Chilia (62,5% în trecut).

Debitul solid al Dunării s-a redus și el în ultimii ani de la 79,5 mil. tone în anii postbelici, la numai 45-48 mil. tone în 1985-1990, datorită construirii, în întreg bazinul fluviului, a numeroase lacuri de acumulare care rețin o importantă cantitate de aluviuni. Din cantitatea de aluviuni aduse de Dunăre, cca. 7 mil. tone rămân anual în deltă, restul fiind deversat în Marea Neagră, ceea ce explică labilitatea liniei de țărm a Deltei Dunării.

Adâncimea maximă a Dunării pe teritoriul județului Tulcea este cunoscută în mediile științifice ca fiind de 36 m pe brațul Chilia, însă, sursele locale susțin că acestea ar fi de 41 m pe brațul Tulcea în așa numita „groapă a Tulcei”.

Rețeaua hidrografică a Deltei Dunării este întregită, cu excepția brațelor Dunării, de un adevărat „hățiș” de canale secundare, gârle, japșe, periboine, de importante depresiuni lacustre și zone de mlaștină.

Gârlele, canalele secundare, sahalele, periboinele sunt cele mai afectate de procesul de colmatare și au o viață scurtă, dacă nu se intervine pentru dragarea lor, în special în capetele dinspre amonte, unde riscul formării pragurilor de aluviuni este mai mare. Numărul lor este impresionant de mare pentru navigație: Pardina, Ceamurlia-Gotca, Sireasa, Rusca, Litcov- Caraorman- Puiu- Roșu – Împuțita, Canalul Lipovenilor.

Rolul lor este de a face legătura dintre brațele principale ale Dunării și depresiunile lacustre dintre ele, facilitând accesul, atât pentru pătrunderea apelor fluviului în lacuri cât și pentru exploatarea resurselor materiale (pește, stuf, lemn). Pentru aceste interese, în ultimii ani s-au făcut investiții importante în vederea lărgirii, adâncirii, îndiguirii și protejării acestor căi secundare de navigație.

Depresiunile lacustre reprezintă suprafețe întinse și joase acoperite de lacuri, apele mici putând avea puține terenuri emerse, care comunică prin numeroase legături cu brațele principale și secundare ale Dunării. Se pot individualiza câteva depresiuni lacustre, mai numeroase în sectorul fluvial al Deltei: depresiunea Gorgova cuprinsă între brațele Sulina și Sfântu Gheorghe își grupează câteva lacuri de mari dimensiuni precum Gorgova, Uzlina și Isac; depresiunea Fortuna-Matița situată între brațele Sulina și Chilia și având ca lacuri reprezentative : Matița, Merhei, Fortuna, Trei Iezere; depresiunea Pardina situată între grindul Stipoc și brațul Chilia a avut lacuri mici și brațe numeroase, astăzi aproape fără excepție desecate, cele mai reprezentative erau lacurile :Tatanir, Baciu, Antipa.

Sectorul fluvio-maritim al deltei se remarcă prin depresiunile lacustre Puiu, Roșu și Dranov. Prima este situată la sud de brațul Sulina și grupează lacuri imporatnte (Puiu, Roșu, Roșuleț, Lumina), unde se înregistrează și cea mai mare adâncime a lacurilor din deltă (4 metri). Cea de-a doua, situată la sud de Sfântu Gheorghe, se caracterizează prin suprafețe mari de plaur și mlaștini și doar un singur lac, Dranov, care este și cel mai mare din întreaga deltă.

Bazinul hidrografic al Mării Negre grupează o serie de râuri ce sunt tributare fără excepție Complexului Lagunar Razim. În cea mai mare parte debușeele văilor sunt transformate în limane, dintre care cele mai importante sunt grupate pe fațada estică a Complexului Lagunar Razim : Agighiol, Babadag, Ceamurlia. Cele mai importante râuri ale acestui bazin hidrografic sunt:

Taița, care are o lungime de 52 km și suprafața bazinului de 580 km2. Izvoarele sale se găsesc în regiunea de limită dintre Munții Măcinului și Podișul Niculițelului. Râul Telița este cel mai reprezentativ afluent al Taiței, având o lungime de 24 km și o suprafață de 290 km2, Telița izvorăște din podișul Niculițelului și se varsă în balta Zebilului (fost golf al limanului Babadag) și de aici în Taița.

Râul Slava nu depășește 35 km și are o albie majoră cu dezvoltare asimetrică, iar albia minoră este abia schițată în unele sectoare.

Ceva mai la sud se alflă râul Casimcea, care drenează podișul cu același nume în nordul căruia își are izvoarele. Are o lungime de 60 km, suprafața bazinului de 737 km2, traversând podișul mai întâi pe direcția nord-sud (pe teritoriul județului Tulcea), iar apoi vest-est, vărsându-se în lacul Tașaul (județul Constanța). Complexul Lagunar Razim întregește rețeaua hidrografică a județului.

În ceea ce privește stratul acvifer freatic acesta are un caracter discontinuu și debite modeste, apa freatică fiind cantonată în depozitul de material dezagregat, iar zonele înalte, cu un substrat dur și masiv, sunt foarte sărace în resurse de apă subterană.

Aceste condiții hidrografice cât și mozaicul condițiilor climatice, au fost în general favorabile populării, impunând uneori, cum este cazul Deltei Dunării, un anumit mod de viață și chiar o anumită structură profesională a populației ce a fost atrasă, în ciuda existenței unor condiții mai puțin favorabile (inundațiile, perioadele de îngheț-dezgheț, crivățul însoțit de fenomene de viscol cât și o anumită izolare a oamenilor din deltă), de importante resurse materiale ale deltei (pește, lemn, stuf).

2.5. Flora și fauna

Condițiile biogeografice și pedologice ale județului Tulcea se impun prin bogăție și diversitate, fiind determinate, de o serie întreagă de factori, între care, pe primul loc se situează așezarea geografică, dar și de relief, condițiile climaterice (temperatură, precipitațiile atmosferice, vânturile), condițiile hidrologice și trecutul geologic, resimțindu-se în același timp și o puternică influență antropică.

În funcție de interacțiunea acestor factori, teritoriul județului poate fi împărțit în două unități distincte : zona continentală a județului și Delta Dunării.

2.5.1. Vegetația

Pentru zona continentală a județului caracteristică este apariția a trei unități biogeografice : pădurea, silvostepa și stepa.

Vegetația naturală specifică, care este în același timp și cel mai bine conservată, este aceea de pădure mezofilă, întâlnită în special în Podișul Babadagului și în Dealurile Niculițelului și foarte puțin în Munții Măcinului, unde se constată un proces intens de stepizare, vegetația arborescentă de pădure evidențiindu-se doar pe culmile mai înalte. Podișul Babadagului, în schimb, conservă cel mai important masiv forestier al întregii regiuni. În general pădurea este amestecată, fiind formată predominant din stejar, gorun, tei, ulm, frasin, jugastru, arțar, apărând însă și o specie termofilă de carpen-cărpiniță (Carpinus orientalis). Alături de speciile menționate apar și alte specii : stejar pufos, stejar brumăriu, mojdrean. Dealurile Niculițelului sunt bine împădurite și pădurea conține o proporție foarte mare de tei, fiind practic cea mai întinsă pădure de tei din România.

Zona de pădure este înconjurată de silvostepă, care nu prezintă astăzi un regim natural (datorită defrișărilor) decât pe porțiuni mici. Cea mai carateristică zonă a silvostepei din această unitate o reprezintă partea central-vestică a Dealurilor Tulcei, cuprinzând o alternanță de tufișuri spinoase formate din porumbar, vișin turcesc, migdal pitic, scumpie.

Uneori apărând chiar exemplare izolate de stejar pufos și brumăriu. La acestea se pot adăuga pajiștile xero-mezofile cu păiuș (Festuca vallesiaca), sadină (Chrysopogon gryllus), negara (Stipa capillata) (figura 3).

Stepa ocupa în trecut suprafețe mult mai însemnate, activitățile antropice (desțelenirea, pășunatul excesiv), reducându-i mult arealul, astăzi fiind întâlnită doar în zonele periferice, depresiunea litorală Sarichioi-Sarinasuf, depresiunea Greci, valea inferioară a Taiței, fiind reprezentată prin asociații erbacee de graminee xerofile și dicotiledonate, cum sunt Artemisia și Euphorbia.

JUDEȚUL TULCEA. VEGETAȚIA

Figura 3.

1 – păduri de amestec cu specii de stejar și alte tipuri de foioase (șleauri), în complex cu păduri de gorun sau stejar ;

2 – păduri de stejar pufos, cărpiniță și mojdrean ;

3 – păduri de stejar brumăriu cu arțar tătărăsc și păduri de stejar pufos ;

4 – păduri de cer și gârniță ;

5 – vegetație de salcâm ;

6 – tufărișuri de păliur ;

7 – pajiști de sadină dispersate ;

8 – tufărișuri de Jasminium fruticans;

9 – complex de pajiști cu specii halofile ;

10 – complexe de vegetație arenicolă și halofilă ;

11 – complex de vegetație dulcicolă palustră (de tip plaur) ;

12 – zăvoaie de salcie și plop ;

13 – terenuri agricole și pajiști ;

14 – terenuri agricole și pajiști puternic modificate ;

15 – terenuri agricole și pajiști puternic modificate cu păiușuri, fâsca, colilie sau bărboasa în silvostepă

16- terenuri predominant agricole, pajiști modificate, asociații de luncă etc.;

17 -lacuri.

18 – limita de județ

(după ,,Atlasul României”, 1974-1979)

Din punct de vedere floristic Delta Dunării se remarcă printr-o varietate de specii și genuri, determinate mai puțin de condițiile climatice cât mai ales de abundența apei, atât în sol cât și la suprafață.

Cea mai reprezentativă asociație vegetativă a deltei este vegetația palustră care ocupă circa 24.000 ha și cuprinde în primul rând stufăriș (Phragmites communis), cât și asociații de papură (Typha latifolia), pipirig (Sirpus radicans), rogoz (Cartex stricta). Arealele acestei vegetații sunt greu de delimitat, fiind caracteristice depresiunile cu apă temporară, zonele cu apă mai puțin adâncă dinspre țărmurile lacurilor, malurile apelor (mai ales apelor stătătoare, a gârlelor și canalelor secundare).

Vegetația arborescentă din Delta ocupă o poziție secundară datorită condițiilor de dezvoltare limitate. Se pot distinge totuși două tipuri diferite de pădure : pădurile de grind fluvial și pădurile de tip hamac (dezolate pe grindurile fluvio-maritime).

Pădurea de tip hamac dezvoltată în special pe grindurile Letea și Caraorman se caracterizează printr-o mare complexitate spațială (apare sub forma unor fâșii paralele separate de dunele de nisip dintre ele) cât și de specii, întâlnindu-se : stejarul, stejarul brumăriu, gârnița, frasinul, ulmul, teiul, specii sălbatice de păr, măr și un număr mare de plante agățătoare : vița de vie sălbatică (Vitis silvetris), liana (Periploca graeca).

Vegetația acvatică apare în stratul de apă, impresionând prin varietatea și frumusețea cum este cazul nuferilor (Nymphaea alba, Nuphar luteum), plante ocrotite prin lege. Apele sunt populate de asemenea cu numeroase specii de alge verzi (Pediastrum, Colosterium), albastre (Rivularia, Oscilatoeria) sau silicioase (Navicula); în marginea stufărișurilor apar plante palustre ca limba broaștei (Alisma plantago), limba apei (Potamodeton natans), săgeata apei (Sagittaria saittifolia) sau ciulinul de apă (Trapa ratans).

Plaurul, reprezintă o împletire de rădăcini fibroase și rizomi de stuf amestecată cu mâl și resturi humificate de plante care ating uneori grosimi apreciabile (0,50 m-1,80 m), este fie prins de mal, fie sub formă de insule. Atunci când plaurul se scufundă contribuie la colmatarea gârlelor și lacurilor, iar când dimensiunile sunt apreciabile poate constitui un obstacol în navigație.

Alte tipuri de vegetație întâlnite în Delta Dunării își pun amprenta mai puțin asupra peisajului, cum este de pildă, stepa de pe grindul Chilia ce apare aici în amestec cu elemente halofile sau vegetația întreținută pe dunele de nisip, unde apar elemente arenicole specifice cum ar fi : perișorul (Elymus sabulosus), unele specii caracteristice de rogoz (Carex ligerica) și tufișurile de cătină albă.

2.5.2.Fauna

Din punct de vedere faunistic, pentru partea vestică a județului, caracteristice sunt elementele balcano-pontice cum ar fi : broasca țestoasă de uscat (Testudo graeca), o subspecie de viperă cu corn (Vipera ammodytes montandoni), șarpele rău (Coluber jugularis), șarpele dungat (Elaphe quatorlineata sauromates), dihorul de stepă (Muslela eversmanni), gușteriul vărgat (Lacerata viridis), cea mai mare șopârlă de la noi. Fauna de stepă și silvostepă este foarte bogată în rozătoare, dintre care cel mai caracteristic este popândăul (Citellus citellus), apoi șoarecele de câmp, șoarecele de pădure, orbetele mic, șoarecele dungat de stepă și grivanul pitic (Cricetulus migratorius). În apropierea bălților, în zonele stâncoase pot fi văzute răpitoare mari cum ar fi vulturul sur (Gyps fulvus) sau vulturul negru (Aegypus monachus). Dintre mamifere caracteristice acestei regiuni amintim : mistrețul, căpriorul, vulpea, veverița, iepurele cât și cerbul lopătar. ( figura 4)

Ihtiofauna este săracă în această regiune în comparație cu zonele lacustre din deltă și Complexul Lagunar Razim.

Dacă vegetația alcătuiește cadrul natural mirific și sălbatic al Deltei Dunării, fără îndoială că fauna constituie elementul care înnobilează, dă frumusețe și o notă aparte acestui cadru vegetal, Delta Dunării fiind un unicat din acest punct de vedere.

În Delta Dunării s-au inventariat până în prezent 70 specii de scoici și melci, 1530 specii de insecte, 160 specii de pești,(dintre care 75 de apă dulce), 16 specii de reptile, 8 specii de broaște, 310 specii de păsări (care includ cca. 60% din populația mondială de cormoran pitic, cea mai mare parte a populației europene de pelican comun și pelican creț, aproape jumătate din populația mondială de gâscă cu gât roșu, în timpul iernii), 34 specii de mamifere (Gh. Romanescu, 1997).

Din punct de vedere economic peștii constituie principala bogăție faunistică a deltei (10-15 specii de mare importanță economică). Dintre aceștia amintim: crapul (Cyprinus carpio), șalăul (Stizostedion lucioperca), somnul (Siluris glanis), avatul (Aspirus aspirus), știuca, bibanul, roșioara, carasul. Alți pești, de o mare valoare economică, care sunt în schimb migratori, sunt sturionii (pătrund în Deltă pentru reproducere) : morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldenstadti), păstruga, cega. În dreptul gurilor Dunării se mai pot prinde hamsiile, scrumbiile albastre și sardelele. Ca ,,musafiri” trăiesc în apele deltei specii de pești aduși cu mai bine de 30 ani în urmă din China și care au evadat accidental din amenajările piscicole : sângerul, novacul, coșarul.

Mult mai bogată este acvifauna deltei, dar mai puțin stabilă, majoritatea speciilor fiind migratoare de vară, cuibărind în deltă. Dintre acestea cele mai cunoscute sunt: pelicanul comun și pelicanul creț (mari consumatori de pește), cormoranii, stârcul roșu, egreta mică, țigănușul, mai multe specii de rață sălbatică cum sunt rața cu cap brun (Arythya ferina) și rața cu perucă (Neta rufina), piciorongul, gâsca sălbatică, lebăda (Cygnus olor), lișița, găinușa de apă, nagâțul (Vanellus vanellus), cocorul de mare (Grus grus).

Dintre migratoarele de iarnă ce se adăpostesc în deltă în sezonul rece amintim: fundacul polar (Gavia arctica), pescărușii nordici (Larus fuscus), aușeii (genul Regulus) etc.

Bineînțeles, acvifauna deltei cuprinde și specii ce nu părăsesc zona, păsări sedentare : pescărușul râzător, ciocănitori, pițigoi, vrăbii, etc.

Popularea apelor și restrângerea biotopurilor favorabile reproducerii păsărilor au provocat o scădere vizibilă a efectivelor de păsări care cuibăresc în deltă de la cca. 4 milioane în anul 1970 la 700.000 în anul 1980.

Fauna de mamifere este de asemenea bogată, multe dintre specii având chiar o importanță economică substanțială (vânate pentru carne și blană). Speciile cele mai întâlnite sunt : mistrețul (ținta braconierilor locali), vulpea cu burtă neagră (Vulpes melanogaster), pisica sălbatică (Felis silvestris), lupul ce altădată constituia o adevărată plagă a deltei astăzi e semnalat din ce în ce mai rar. Dintre mamiferele acvatice cele mai cunoscute sunt : vidra, nurca, enotul, unele fiind ocrotite de lege destul de târziu, după ce populații au fost decimate de braconieri.

JUDEȚUL TULCEA. FAUNA ȘI REZERVAȚIILE NATURALE

Figura 4

După ,,Atlasul României”, 1974-1979, cu completări :

1 – păduri de quercinee cu faună cinegetică ;

2 – pajiști și păduri xerofile, terenuri agricole cu faună cinegetică (iepuri, potârnichi etc.) ;

3 – zăvoaie și stufărișuri ;

4- faună aclimatizată : a – fazanul, b -cerbul lopătar, c – muflonul ;

5 – faună de pădure : a – mistrețul, b – căpriorul ;

6 – faună aclimatizată în Europa, care a pătruns pe cale naturală în România (bizamul) ;

7 – rezervații naturale : A – forestiere (a – quercinee : 1 – Letea, 2 – Babadag, b – păduri cu fag – Valea Fagilor-Luncavița) ; B – botanice; C – zoologice (a – păsări : 1 – 1 Mai, 2 – Uzlina, 3 – ghiolul Jacob. 4 – Marchelu, 5 – L. Sărăturile, 6 – I. Popina, 7 – Grindul Lupilor, 8 – Colinele Tătărești; D- geologice-geomorfologice (1 – Caraorman; E – paleontologice – puncte fosilifere (1 – Bujoare, 2 – Agighiol-D. Pietrosul; F – complexe (1 – Roșca-Buhaiova-Hrecișca, 2 – Zătoane-Sacalin, 3 – Periteasca-Bisericuța-Gura Portiței) ;

8 – cursuri de apă permanente ;

9. lacuri

10. limita de județ

2.6. Solurile

2.6.1. Solurile zonale

Sub aspect pedologic, județul Tulcea dispune de un înveliș de soluri variat și bine dezvoltat, reflectând direct mozaicul condițiilor fizico-geografic întâlnite și în special condițiilor fito-climatice și de relief.

Diferențierea între partea vestică și estică a județului se menține și sub aspect pedologic, însă, mai ales pentru zona continentală, dar și pentru Delta Dunării, stepizarea antropică a fost foarte avansată, eroziunea solului, a cărei premisă naturală o constituie caracterul torențial al precipitațiilor, fiind de cele mai multe ori rezultanta directă a intervenției și presiunii umane.

În regiunile înalte solurile sunt condiționate de altitudinea reliefului și de roca pe care s-au format, rezultând o răspândire concentrică. În zona de pădure, mai înaltă, predomină solurile din clasa argiluvisolurilor, apărând în primul rând solul brun argilo-iluvial. Trecerea spre stepă se realizează printr-un sol caracteristic, destul de răspândit și anume solul brun-cenușiu.

Molisolurile sunt întâlnite cu precădere în zonele periferice, mai joase, cât și în depresiunile interne, fiind cel mai adesea dezvoltate pe un material parental loessoid. Se întâlnesc cernoziomuri cambice, cernoziomuri și chiar soluri bălane – în zona aridă dinspre Delta Dunării și Complexul Lagunar Razim. Spre sud, spre Podișul Casimcei se constată o răspândire mai amplă a solurilor caracteristice stepei, cernoziomurile, fiind mult mai favorabile culturilor de cereale și floarea-soarelui.

2.6.2. Solurile azonale

Dintre solurile azonale o mare răspândire o au rendzinele, în special pe calcarele din Podișul Babadag, pe versanți apărând regosolurile și litosolurile, dar și erodisolurile pe versanții înclinați cu procese active de denudație.

Delta Dunării se carcterizează prin predominarea solurilor azonale, solurilor tinere evoluate. Cele mai răspândite soluri sunt cele situate în depresiunile dintre diguri, acestea sunt solurile gleice, foarte fertile în primii ani de cultură (bogate în humus, cu o cantitate de 7%-8% materii organice), care devin însă deficitare sub aspectul fertilității naturale în numai câțiva ani. Solurile aluviale apar sub forma unor fâșii de-a lungul grindurilor, iar pe grindurile fluvio-marine predomină psamosoluri (afectate frecvent de deflație – Letea, Caraorman, Sărăturile). Solurile halomorfe se dezvoltă frecvent în lungul litoralului marin și lacustru.

Pe grindul Chilia, datorită dezvoltării mai mari a acestuia cât și condițiilor fito-climatice stepei, își face apariția un tip de sol azonal ce evoluează spre tipul cernoziomic.

Privind în ansamblu, potențialul fondului pedologic al județului este mai puțin propice dezvoltării agriculturii, în comparație cu cel al Dobrogei Central-Sudice unde predomină solurile cernoziomice. (figura 5 )

JUDEȚUL TULCEA. SOLURILE

Figura 5

După ,,Harta solurilor României", 1964 :

1 – soluri bălane ;

2 – soluri castanii de păduri xerofile ;

3 – cernoziomuri ;

4 – soluri de pădure ;

5 – rendzine și pseudorendzine ;

6 – regosoluri și soluri erodate ;

7 – litosoluri ;

8 – soluri de sărătura, salinizări ;

9 – aluviuni, soluri aluviale, soluri de lunci neinundabile ;

10 – mlaștini ;

11 – mlaștini și plaur ;

12 – lăcoviști ;

13 – lacuri.

14.- limita de județ

2.7. Aspecte de regionare. Subunitățile fizico- geografice

Pe teritoriul județului Tulcea se pot individualiza trei mari unități fizico-geografice: Unitatea Dobrogei de Nord cuprinsă în totalitate între granițele județului; Podișul Dobrogei Centrale cunoscut și sub denumirea de Podișul Casimcei, cuprins pe teritoriul județului cu extremitatea sa nordică, cea mai bine individualizată; Delta Dunării și Complexul Lagunar Razim, ocupând jumătatea estică a județului.

Dobrogea de Nord este împărțită în patru subunități fizico-geografice: 1. Munții Măcinului; 2. Dealurile Niculițelului; 3. Dealurile Tulcei; 4. Podișul Babadagului. (figura 6)

1. Munții Măcinului sunt situați în nord-vestul Dobrogei de Nord, spre sud și nord se învecinează cu Lunca Dunării, spre est se află culoarul de văi cu direcție opusă, respectiv valea Taiței și cea a Lucanviței ce îi separă de Dealurile Niculițelului, iar spre sud limita o reprezintă înșeuarea Carapelit, delimitând această subunitate de Podișul Babadagului. Trăsătura dominantă a acestei subunități o reprezintă predominarea reliefului structural și de eroziune diferențială, reprezentat în primul rând prin culmi longitudinale înguste și văi orientate în același sens. Culmile mai importante se diferențiază într-o culme principală, cu cea mai mare altitudine (vârful Greci 467m), care a rezistat și cel mai bine la eroziune, acesteia i se adaugă o serie de culmi mai scurte: culmea Pricopanului, Megina, Priopcea, Carcaliu etc. Între culmi se schițează o serie de depresiuni largi, orientate cu precădere longitudinal, dintre care cea mai tipică este depresiunea Greci.

2. Dealurile Niculițelului sunt situate la est de Munții Măcinului și la nord de sectorul mijlociu al Taiței. Spre est pot fi delimitate de Dealurile Tulcei prin înșeuarea Sarica și marginea apuseană a depresiunilor Cataloi și Nalbant. Altitudinea atinge o valoare maximă de 365 m în vârful Trestenic, iar aspectul general este acela de interfluvii largi, bombate și cu o fragmentare de tip deluros.

3. Dealurile Tulcei constituie subunitatea cea mai estică a Dobrogei de Nord. Din punct de vedere altitudinal, aici se înregistrează cele mai mici valori, iar principala caracteristică o reprezintă existența reliefului de sedimentație cu multe inselberguri, dintre care cele mai caracteristice sunt : Beștepe (243 m), Uzumbair (222 m), Dealul Beiului (201 m) etc. O suprafață însemnată este ocupată de depresiunile cuprinse între inselberguri, cum ar fi depresiunile Cataloi și Nalbant în interior, ca și depresiunea marginală Sarichioi – Sarinasuf în sud-est. (figura 6)

4 .Podișul Babadagului reprezintă subunitatea cea mai sudică a Dobrogei de Nord, având forma unui patrulater alungit, orientată NV-SE, între marginea estică a Luncii Dunării și latura vestică a Complexului Lagunar Razim-Sinoe. Cea mai mare altitudine se înregistrează în Dealul Săcari (401m), iar altitudinea medie a interfluviilor se situează în jur de 300m. Acest podiș este un vast sinclinoriu suspendat, punând în evidență abrupturi cu caracter de cuestă și poduri de suprafețe structurale.

Podișul Dobrogei Centrale este reprezentat în județul Tulcea prin partea sa nordică cunoscută și sub denumirea de Podișul Casimcei prin falia Peceneaga-Camena, care se transpune în relief prin cele două văi cu orientare opusă Aiorman și Slava Rusă, în vest învecinându-se cu Lunca Dunării spre care coboară în trepte, cum de altfel se întâmplă și în estul podișului unde altitudinea scade foarte mult.

Limita sudică este dată de limita convențională ce constituie granița administrativă a județului, podișul extinzându-se până la falia Capidava-Ovidiu aflată pe teritoriul județului Constanța.

Acest podiș a suferit o bombare mai puternică față de restul Podișului Dobrogei Central-Sudice, probabil ca reflex al ridicărilor mai active din Dobrogea de Nord. Așa se explică și altitudinea maximă de 397 m în Dealul Ciucurovei, pe ansamblu podișului având caracterul cel mai clasic din România, al unei peneplene de soclu, sculptată în cea mai mare parte în șisturi verzi și pe roci cristaline mai vechi.

Delta Dunării ocupă jumătatea estică a județului delimitându-se prin intermediul faliei Tulcea-Mahmudia de capătul nord-estic al bătrânului horst dobrogean, limită ce se transpune de altfel foarte evident în relief.

Fiind o câmpie terminală a marelui fluviu cu o formă clasică triunghiulară, Delta Dunării este alcătuită din forme de relief pozitive și negative ce se înscriu în peisaj disproporționat, raportat evident la suprafața deltei.

Grindurile fluviale reprezintă fâșii de uscat ce însoțesc brațele principale și gârlele ce se desprind din acestea. Sunt alcătuite din sedimente fluviale fine, depuse în timpul viiturilor, care scad treptat, de la vest spre est, de la 4-5 m la 0,5 m sau puțin în funcție de nivelul apelor.

JUDEȚUL TULCEA. REGIONARE FIZICO – GEOGRAFICĂ

Figura 6

Regionarea fizico-geografică (M. Grigore, I. Marin) :

I. Dobrogea de Nord :

1 – Munții Măcinului ;

– Podișul Niculițelului ;

– Dealurile Tulcei ;

– Culoarul depresionar Cerna-Nalbant ;

– Câmpia litorală Razim ;

– Podișul Babadagului ;

II. Dobrogea Centrală (Podișul Casimcei) :

– sectorul central ;

– sectorul dunărean ;

– sectorul maritim.

V. Delta Dunării și complexul Razim.

VI..Limita de județ

Grindurile fluvio-maritime se deosebesc de cele fluviale prin dispunerea transversală, litologică mixtă (fluvio-maritimă), prezența dunelor formate datorită mobilității nisipurilor superficiale și acțiunii vânturilor și nu în ultimul rând prin procesul de formare diferit.

Grindul Letea are o formă triunghiulară, cu baza spre sud și o lățime maximă de 10 km, fiind rezultatul asocierii mai multor grinduri separate de mici depresiuni alungite, mai largi spre sud.

Grindul Caraorman deși are o lățime mai mică (6 km) seamănă cu cel descris anterior, fiind dispus în continuarea acestuia.Grindul Sărăturile este cel mai tânăr și ca atare cel mai îngust.

Câmpurile continentale sunt prezente în partea nordică a Deltei Dunării datorită legăturilor pe care le-a avut cu Bugeacul, cu care făceau corp comun, fiind reprezentate de câmpurile Chilia și Stipoc.

Câmpul Chilia este cel mai mare, fiind considerat o adevărată insulă continentală, având o suprafață de 5000 ha și o lățime de cca. 5 km. Înălțimea depășește 6 m, fiind considerat cel mai înalt din deltă și se caracterizează printr-o ușoară înclinare spre sud-est.

Câmpul Stipoc, este cea de-a doua insulă continentală, având o orientare perpendiculară față de câmpul Chilia. Se remarcă în relief sub forma unei fâșii nu prea late (2,5 km) și mult mai joase decât câmpul Chilia, atingând doar 2-2,5 m.

Formele negative de relief dețin o suprafață mult mai mare, cca. 87% și sunt reprezentate de depresiunile lacustre cu mlaștini, gârle, japșe, canale și brațele Dunării.

Depresiunile lacustre reprezintă suprafețe întinse și joase acoperite de lacuri, zone de plaur și mlaștini, cu puține terenuri emerse (doar în perioadele cu ape mici), cu numeroase legături, cu brațele principale și secundare ale Dunării.

Complexul Lagunar Razim este alcătuit din lacurile Razim (41.500 ha), Golovița (9.500 ha), Zmeica (7.300 ha), situate pe teritoriul județului Tulcea la care se pot adauga câteva limane fluvio-marine (Babadag, Agighiol, Lunca), cât și lacul Sinoe (16.560 ha) situat în județul Constanța. Ocupă vechiul golf Halmyris, fiind separat de mare prin cordoane litorale de nisip (perisipuri), ce nu depășesc înălțimea de trei metri și prin diguri ridicate în ultimele decenii care au permis înălțarea nivelului apei din cele mai multe lacuri ale complexului lagunar peste nivelul mării. Spre vest complexul este delimitat de marginea Podișului Dobrogei care la nord și vest de Capul Dolojman se prezintă cu abrupturi de abraziune săpate atât în calcare și conglomerate triasice cât și marne cretacice; aceleași țărmuri abrupte caracterizează și insulele (inselberguri) Popina, Grădiștea și Bisericuța din interiorul lacului Razim. Complexul comunică cu apele dulci ale deltei, legătura ce este asigurată prin canalele Dunavăț și Dranov.

Acest relief variat, cu altitudini medii și mici, cu o fragmentare relativ mică, caracterizat și prin prezența unor importante suprafețe acvatice, a proximității Mării Negre la care s-ar putea adauga și prezența unor importante resurse subsolice, au constituit condiții favorabile, ce au condus la o populare încă din antichitatea acestui ținut, cât și la intrarea în atenția marilor puteri din decursul istoriei.

CAPITOLUL III

ISTORICUL POPULĂRII TERITORIULUI ȘI EVOLUȚIA HABITATULUI UMAN

3.1 Istoricul populării teritoriului și evoluția rețelei de așezări

Situat la intersecția unor importante căi comerciale, atât pe apă cât și pe uscat și dispunând de variate condiții și resurse naturale, județul Tulcea a atras din vechi timpuri populația din arealele geografice înconjurătoare.

Popularea și locuirea acestei regiuni trebuie desigur, legată de cea a provinciei Dobrogea, cunoscută sub numele de Scythia Minor, încă din antichitate.

Primele atestări ale vieții omenești de pe aceste meleaguri aparțin epocii pietrei, începând cu paleoliticul mijlociu și sunt marcate de apariția primelor forme de locuire, în concordanță cu fenomenul de antropogeneză și de populare efectivă a teritoriului cu populație băștinașă.

Neoliticul, reprezintă o perioadă de mari transformări în cultura materială a triburilor, iar trăsăturile specifice vieții omului neolitic sunt oglindite în mai multe culturi materiale cunoscute sub denumirea de tipul Hamangia, Gumelnița și Cernavodă.

Sfârșitul neoliticului și începutul epocii bronzului (mileniul III î. Ch.) marchează apariția în spațiul carpato-balcanic a populației indo-europene de păstori, venite din Asia și Europa Răsăriteană, care și-au pus amprenta asupra evoluției economice, etnice, lingvistice și culturale a populației băștinașe.

În perioada târzie a bronzului se formează aici o grupare etnică, cea carpato-balcanică, identificată cu tracii, formată din asimilarea dintre băștinași și indo-europeni (I. Popovici, I. Marin 1984).

Între secolele XII-V î.Ch., în perioada numită hallstattiană s-au dezvoltat culturile materiale Babadag și Basarabi (la nivelul întregii Dobroge), care atestă un eveniment de mare importanță etnică și lingvistică, acela de scindare a triburilor trace în funcție de religie, obiceiuri și particularitățile de limbă în : tracii meridionali sau balcanici, care locuiesc la sud de Dunăre până la Marea Egee și Asia Mică și tracii de nord sau carpato-danubieni, care s-au extins în vest până în Boemia și în nord până la Vistula, din care s-au delimitat triburile getice numite de latini, dacice.

Epoca greacă și elenistică s-a impregnat în viața Dobrogei prin fenomenul de colonizare și prin cristalizarea civilizației getice.

În momentul stabilirii grecilor în Dobrogea, populația băștinașă – getică ajunsese la un grad relativ de dezvoltare a vieții materiale și spirituale, având legături economice și militare cu triburile nomade și seminomade ale sciților de la nord de Dunăre.

Începând cu stabilirea grecilor în Dobrogea și până la sfârșitul celei de-a doua perioade a fierului, civilizația getică a cunoscut și a evoluat într-o formă propice, aspect reflectat și de descoperirile arheologice de la Sarinasuf, Enisala, Horia, Murighiol, Telița, Garvăn, etc. (A.Rădulescu, I.Bitoleanu, 1979).

Către a doua jumătate a secolului IV î.Ch., neamurile indo-europene ale sciților pătrund din nordul Dunării până la sud de acesta, dobândind supremația asupra întregului teritoriu până la gurile fluviului, întreg teritoriul dunăreano-pontic, începând să fie cunoscut sub numele de Scythia Minor.

Pe planul politic și social geto-dacii din dreapta și stânga Dunării au evoluat spre o viață statală. Ei și-au organizat puternice uniuni tribale, ca acelea conduse de Dromichete, Rhemazos, pregătind astfel terenul cuceririi marelui stat dac din timpul lui Burebista. De altfel, realizarea unei forțe dacice unitare devine stringentă pe măsura creșterii pericolului expansiunii romane din sudul balcanic.

Popularea și locuirea deltei trebuie desigur, legată de cea a provinciei Dobrogea. Scrierile lui Herodot, Strabon și Ptolemeu amintesc de cele 5-7 guri de vărsare și de enigmatica insulă Peuce, loc de refugiu și totodată punct de locuire pentru populațiile de geți, peucini etc. Dacă cercetările istorice efectuate pe teritoriul deltei nu au identificat cu precizie poziția insulei Peuce, este incontestabil că brațul Sfântu Gheorghe a servit încă din antichitate unui intens comerț, dovadă fiind prezența unei salbe de cetăți – porturi cum sunt cele de la Salsovia (Mahmudia) sau Halmyris.

Întemeierea cetăților-orașe grecești de pe țărmul dobrogean al Mării Negre a stimulat negreșit activitatea economică la gurile Dunării. Prosperitatea cetății Histria s-a datorat, în parte, pescuitului din Delta Dunării precum și intenselor schimburi comerciale cu populația autohtonă. În istoriografia acestei perioade se pomenește frecvent de populațiile de troglodiți și peucini, precum și de numele unor cetăți: Aegyssus (Tulcea), Arrubium (Măcin), Noviodunum (Isaccea) sau Dinogeția (Garvăn).

Fărămițarea statului geto-dac după moartea lui Burebista a favorizat politica de cucerire și anexarea ei la imperiu. Astfel „așezarea provinciei dobrogene și natura sa de cetate întărită, care domină fertilele depresiuni vecine, a îndemnat pe romani să pășească și peste fluviu, însemnând hotarele teritoriilor anexate prin castre și valuri” (C. Brătescu, 1938).

Transformarea Dobrogei în provincie romană și cucerirea unei părți a Daciei și formarea celei de-a doua provincii romane a constituit cadrul politic, economic și cultural necesar simbiozei populației geto-dace cu populația romană venită aici.

În domeniul așezărilor, prin aplicarea câtorva măsuri administrative, se întemeiază numeroase cetăți și castre romane de-a lungul limesului (linii de fortificație legate între ele printr-un drum sau aliniament de obstacole continui; fluviu, mare sau drum artificial) dunărean. Între numeroasele sate de „epocă romană (vici) formate pe vetrele unor așezări getice prin colonizare cu coloniști și veterani, romani și neamuri tracice aduse din sud este menționat Vicus Novus (Enisala) și multe altele pentru Dobrogea Centrală și de Sud” (A.Rădulescu, I.Bitoleanu, 1979).

Anul 602 reprezintă încheierea dominației Imperiului Roman asupra Dobrogei ca urmare a năvălirii sclaviei și a altor populații nomade.

Între secolele VII-IX, o dată cu retragerea autorității bizantine din teritoriu, au trecut pe aici îndreptându-se spre centrele vitale ale Bizanțului din zona munților Balcani unde s-au așezat masiv populațiile avare, slave și bulgare. În această perioadă, așezările rurale continuau să existe în perimetrul locuibil stabil în epocile anterioare, înregistrând unele schimburi etnice și creșteri de populație. Pe cursul inferior al Dunării, intens și continuu exploatat de bizantini au apărut în această perioadă orașele: Pereiaslaveț (localizat ipotetic la Isaccea) și Prislav (comuna Nufăru). ( I.Barnea, Ș.Ștefănescu 1971)

Migrațiile desfășurate în această zonă și în această perioadă au avut o relativă continuitate încadrându-se în contextul regional. Astfel din secolul al III-lea, Dobrogea a cunoscut invaziile popoarelor migratoare cum ar fi goții, alanii, iar în sec. al VI-lea, au apărut triburile slave. Dintre aceste popoare, hunii aparțineau poparelor turanice, însă nu au lăsat urme vizibile în Dobrogea. Un alt popor de origine turanică în Dobrogea veche a fost avarii. Aceștia migrând din Asia Mică, învingându-i pe gepizi (în anul 567 d Ch.) s-au așezat în zona Dunării Mijlocii, prezența lor fiind semnalată atât în Bugeac cât și în Dobrogea. Avarii aveau să fie mai târziu învinși de către Carol cel Mare în 796, iar resturile acestui popor au fost asimilate de români, bulgari și maghiari.

Începând cu secolul al IX-lea pe teritoriul Dobrogei apar noi popoare turanice: pecenegii și cumanii. Unii din cei stabiliți definitiv pe pământul Dobrogei s-au creștinat, dând naștere populației actuale găgăuze, iar alții au intrat în masa turcilor musulmani.

Interesant este faptul că în secolul al X-lea, pecenegii foloseau delta ca un punct de sprijin pentru luptele lor cu rușii, în zona brațului Sulina, fiind un punct întărit, de popas, pe drumul comercial spre Constantinopol. De altfel, prima mențiune documentară despre o localitate din deltă se referă la Sulina, numele „Sulina” apărând în anul 950 în lucrarea „De administrado Imperio” a lui Constantin Prohirogenetul, împăratul Bizanțului.

Secolul al X-lea marchează reintrarea Dobrogei în componența Imperiului Bizantin și de asemenea relizarea unui sistem defensiv definitiv alcătuit din trei valuri de pământ pentru a asigura o protecție deosebită față de invazie. Prezența bizantinilor în Dobrogea face ca viața economică să prospere din nou mai ales în centrele Isaccea, Tulcea, Enisala, Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe și Prislav (Nufăru).

Secolele următoare sunt marcate de decăderea puterii bizantine, ca urmare a unor crize interne și a atacurilor din afară, ceea ce favorizează creșterea rolului negustorilor genovezi la gurile Dunării și tendințele lor de pătrundere în interiorul ținutului. În același timp, pe plan intern, prin unirea organizațiilor politice locale se formează statul feudal sub conducerea lui Dobrotici (de unde probabil derivă și numele de Dobrogea).

Secolul al XIV-lea marchează un proces de pătrundere și stabilire a tătarilor.

Legăturile dintre Dobrogea și Țara Românească aveau să fie încununate cu integrarea politică a spațiului dintre Dunăre și Mare în hotarele Țării Românești în timpul lui Mircea cel Bătrân.

Perioada cea mai marcantă din istoria Dobrogei este fără îndoială perioada stăpânirii otomane ce se extinde pe 460 ani, începând din 1417, când turcii sub conducerea sultanului Mahomed I cuceresc „Țara lui Dobrotici”, iar gurile Dunării aveau să fie cucerite abia în 1484, prezența elementului musulman punându-și o puternică amprentă asupra devenirii acestui ținut. (C. Brătescu, 1938)

Perioada aceasta de aproape cinci secole, când Dobrogea a fost teritoriul preferat pentru războaiele ruso-turce, a fost și perioada când s-au produs și colonizări cu elemente musulmane (turcești și tătare) și bulgare, cărora li se adaugă cazaci, lipoveni, germani, etc. și firește, cel mai important pentru noi ce avea să devină Dobrogea mai târziu, colonizarea cu elemente românești din Muntenia, Transilvania și Moldova.

Pentru a-și consolida puterea, autoritățile otomane au populat Dobrogea (ca și alte teritorii), cu populații neautohtone: tătari din nordul Mării Negre și turcii din Anatolia, turcizând astfel, pe cale oficială, numele de așezări. Aceste măsuri au modificat demografia, în special structura etnică, toponimia și răspândirea așezărilor omenești în teritoriu, fără însă a periclita continuitatea lor.

Înțelegând rolul de cetate a provinciei și totodată loc de supraveghere și concentrare al armatelor în expedițiile de peste fluviu, sultanul Mahomed, întărește cetatea Enisala de marginea Lagunei Razim, încă navigabilă la acea vreme, precum și Isaccea care era situată la cel mai de seamă vad dunărean ce ducea către Moldova și Polonia.

Primii coloniști musulmani au fost cei ce făceau parte din garnizoanele turcești, însă, colonizarea mai intensă, cu elementul musulman, începe abia în secolul al XVI-lea. Încă din vreme, populația românească se concentrează spre locuri mai ferite de exploatarea și jaful turcesc, zona împădurită din nordul Dobrogei și către Dunăre, fără ca românii să părăsească celelalte zone.

Colonizarea musulmană nu s-a produs într-un mod foarte pașnic, deoarece atât cazacii cât și domnii Țărilor Române organizau unele expediții în acest ținut, influențându-i pe turci. Ca să se apere împotriva unor asemenea atacuri turcii au fortificat puternic Silistra, ceea ce a avut ca urmare o întărire a colonizării turco-tătare.

Odată cu începutul seriei de războaie ruso-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și din cea mai mare parte a secolului al XIX-lea elementul musulman, cu tot afluxul de tătari veniți din Crimeea și chiar cerchezii din Caucaz, începe a regresa și provincia a se pustii.

De altfel, odată cu devenirea zonei teatru de operațiuni militare între Rusia țaristă și Turcia, se produce o decădere a vieții economice și sociale, a așezărilor urbane, o situație de instabilitate și nesiguranță, rezultând o firească diminuare a numărului de locuitori. Se pare că cea mai afectată zonă a fost Delta Dunării, declarată de către beligeranți drept „zonă de pustietate”, mai avea la aceea oră doar patru localități: Sulina, Chilia, Sfântu Gheorghe și Caraorman (după harta rusă din 1835), în timp ce pe brațul Sfântu Gheorghe se menționau doar simple colibe de pescari la Ivancea Mare și Carasuhatu (Bălteni), în timp ce localitățile de pe linia de contact a deltei cu uscatul nord-dobrogean erau menționate toate.

Cea mai veche statistică scrisă asupra populației Dobrogei este dată în 1850-1851 Ion Ionescu de la Brad, care la cererea autorităților de la Constantinopol, realizează un studiu sistematic asupra a 388 localități din cazalele Tulcea, Isaccea, Măcin, Hârșova și Babadag. Potrivit statisticilor realizate de autor la aceea vreme, aproape jumătate din populația Dobrogei era formată din turci, menționând că „turcii și românii sunt cei mai numeroși, cei mai vechi locuitori ai Dobrogei” (Ion Ionescu de la Brad, 1850).

În ceea ce privește poziția pe care o ocupă în teritoriu „prin afinitățile care-i leagă pe turci, români și tătari, acești locuitori ocupă teritoriul Dobrogei, primii spre Marea Neagră, românii spre Dunăre și ceilalți în interior” (Ion Ionescu de la Brad, 1850).

Referitor la prezența tătarilor în Dobrogea, același autor menționează că și ei s-au stabilit întâi în Basarabia, pentru ca după pierderea Izmailului să trecă Dunărea, colonizând Dobrogea, timp de 44 ani ei au părăsit țara și de tot atâtea ori au revenit.

Populația musulmană a fost întărită așadar prin aportul tătarilor și cerchezilor, care se refugiaseră din Caucaz după 1864, emigrând în regiunile împădurite din cazaua Babadag.

Cert este totuși că, în secolul al XIX-lea, deși românii se situau pe primul loc din punct de vedere numeric, turcii au rămas categoria de musulmani cea mai privilegiată, locuind cu precădere în orașele centre administrative, economice și culturale, dar și pe domenii proprii, în sate.

Tot în cadrul mișcărilor de populație ale acestor vremuri se înscriu și cele ale neamurilor nemusulmane, cum ar fi bulgarii, în bună parte datorate unor evenimente politice (războaiele ruso-turce, prigoarea autorităților otomane). De pilda, războiul ruso-turc din 1828-1829 a provocat pribegia locuitorilor din Rumelia și Bulgaria răsăriteană fie spre Basarabia, fie spre Dobrogea și Muntenia, unde găsiseră un tradițional și secular refugiu. În acest pelerinaj pe direcții opuse (Bulgaria,Dobrogea,Rusia) care a durat câteva decenii, mai mulți bulgari s-au stabilit în locuri tranzitorii, respectiv Dobrogea, unde potrivit mențiunilor lui Ion Ionescu de la Brad (1850), „bulgarii au venit în Dobrogea de vreo 20 ani, părăsind ogoarele lor ingrate pentru altele mult mai fertile, pe care le-au găsit aici”.

Știri asupra prezenței bulgarilor în Dobrogea se găsesc și în însemnările episcopului Filip Stanislavici care, în 1659, număra la Babadag pe lângă 1700 case turcești și circa 400 case, aparținând bulgarilor, grecilor și valahilor. De asemenea, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Paul de Alep, pomenește de Telița, „un sat de creștini bulgari”.

Procesul de colonizare efectuat de bulgari a fost analizat de C. Brătescu (1921), care distinge pentru perioada de până la 1877 două etape: o primă perioadă și cea mai veche, până la 1828, caracterizată prin apariția sporadică a bulgarilor, prin orașele dobrogene precum și în câteva localități neînsemnate și o a doua, „perioada marilor migrări” din timpul războaielor ruso-turce între 1828-1877, care în timp începe a se forma minoritatea bulgară în Dobrogea.

Faptul că bulgarii nu erau prea numeroși reiese și din studiul lui Ion Ionescu de la Brad în care sunt menționate ca fiind 200 familii bulgărești în Tulcea, ceea ce reprezintă 6,75% din populația totală a orașului. La Măcin existau, conform acelorași surse, 92 familii bulgărești adică 6,74% din populația totală a orașului. Cei mai mulți bulgari sunt semnalați în cazaua Babadag și anume 871 familii, ceea ce reprezenta 22,7% din populația totală, situându-se pe locul al doilea după populația tătărască (cu 27,36% din total).

Printre populațiile nemusulmane, care s-au așezat în Dobrogea spre finalul acestei perioade (de ocupație otomană) se cuvin amintiți rușii ucraineni și germanii.

Populația rusă era constituită din cazaci și lipoveni. Emigrând în această provincie în secolul al XVIII-lea, rușii s-au așezat cu precădere în deltă dar și în zona Dunavățului unde au întemeiat tabere întărite, iar ocupația lor principală era pescuitul, prestând în același timp și servicii militare.

Lipovenii, al căror număr n-a fost prea mare la început (abia 770 familii la mijlocul secolului al XIX-lea) au sosit în Dobrogea refugiați ca sectă religioasă și au întemeiat sate și au contribuit la dezvoltarea celor existente (Jurilovca, Sarichioi, Camena, Slava Rusă), în care îi regăsim și în prezent.

Ucrainienii (provenind din ținuturile austrice) s-au stabilit mai mult în Delta Dunării.

Colonizarea germană în Dobrogea nu s-a realizat, pentru început, prin intervenția statului, ci germanii din Rusia au plecat nesiliți și nechemați de nimeni, de aici și caracterul sporadic, izolat, lipsit de orice sistem al acelor colonii. Se pare însă că lipsa terenurilor virane ar fi fost principala cauză a acestei migrații germane din coloniile din Basarabia spre Dobrogea, în condițiile unei creșteri a populației, statul rus a fost pus în imposibilitatea de a asigura necesarul de pământ și astfel populația germanică a fost nevoită să migreze.

Colonizarea germană dirijată prin intervenția statului a cunoscut pentru Dobrogea trei perioade distincte între anii 1840-1891. Astfel, din 1849 până în 1856 germanii (șvabii) au constituit coloniile de la Tulcea, Malcoci, Cataloi și Ciucurova; între 1873-1883 s-au așezat la Cogelac și alte localități din Dobrogea Central-Sudică; între 1890-1891, când au format colonii compacte, tot în partea centrală a provinciei. Principalele ocupații erau creșterea animalelor, meșteșugurile, germanii contribuind totodată la ridicarea comunelor.(A.Rădulescu, I. Bitoleanu 1979)

Deși diversitatea etnicului dobrogean s-a aflat într-o pemanentă schimbare, nu s-a impus un caracter îndoielnic vechimii și perenității românilor pe aceste meleaguri. Prezența într-un număr însemnat a românilor în Dobrogea, atestată de izvoarele medievale și moderne reprezintă consecința naturală a faptului că aici a existat o populație veche românească băștinașă, urmașă a populației romanice.

Astfel, un fenomen demografic ce s-a manifestat pe întreg teritoriul Dobrogei, îl constituie migrația elementului românesc din Muntenia, Moldova și Transilvania, suprapunându-se fondului autohton al ,,românilor vechi”. (C. Brătescu, 1928)

Cauzele acestui fenomen atât în Țara Românească cât și în Moldova au fost identice, respectiv întărirea normelor șerbiei, aspect care a antrenat unele schimbări sociale. S-a pornit astfel un curent de emigrare pe partea centrală a Dunării, spre Dobrogea, datorat dijmei prea mari impuse de spahiul turc. De asemenea, la aceștia se adaugă cei stabiliți forțat de turci sau trecuți peste Dunăre pentru a scăpa de povara apăsătoare a impozitelor în timpul dominației fanariote. În același timp, clima mai blândă a Dobrogei și pășunile sale au atras de timpuriu păstorii pe stânga Dunării, dar și mai departe, pe mocanii din Transilvania, care în virtutea unei tradiții ancestrale își aduceau oile la iernat în aceste ținuturi și mulți dintre ei se stabileau definitiv aici, sau cel puțin pentru o perioadă îndelungată de vreme.

Numărul păstorilor transilvăneni trecuți cu turmele peste Dunăre a sporit în cursul secolului al XIX – lea. O parte din mocani se întorceau primăvara în Carpați, o altă parte rămânea definitiv fixată în Dobrogea. Ei se căsătoreau în genere cu fete de români localnici, câteodată și de bulgari și întemeiau gospodării noi în sate vechi și de la o vreme chiar și în sate noi (D. Șandru, 1946). Primăvara marca, de regulă, plecarea lor, iar cei care rămâneau arendau pășuni pentru vară. O parte din acești mocani intrau la stăpân cu simbrie (fie la tătari, fie la turci sau la români), renunțând la dominația austriacă și rămânând pentru totdeauna în Dobrogea.

Prezența moldovenilor în Dobrogea a fost pusă în evidență și prin descoperirile unor tezaure monetare moldovenești alături de cele provenind din Țara Românească, la Enisala și pe dealul Bădila, lângă Niculițel. Populația moldovenescă s-a așezat întâi în satele de pe malul dobrogean al Dunării și apoi au coborât spre sudul Dobrogei.

Existența moldovenilor în spațiul dobrogean este atestată în anii 1828- 1829 de două hărți, una rusească și una austriacă, prin menționarea localității ,,Beștepe modovenească” alături ,,Beștepe turcescă”. Ulterior ,,Beștepe moldovenească” și-a schimbat numele în Mahmudia, în cinstea sultanului Mahomed al II – lea.

Importanța elementului românesc de origine moldoveană rezultată din faptul că o statistică din 1849, în care se arată componența etnică a unei serii de sate dobrogene, întrebuințează pentru români apelativul de ,,moldoveni”. Tot în acest sens este interesant de semnalat și faptul că ,,cele mai vechi cimitire din Tulcea poartă numele de Vechiul Cimitir Turcesc și Vechiul Cimitir Moldovenesc, situate unul lângă celălalt, în partea cea mai veche a orașului” (C. Brătescu, 1928).

Prezența muntenilor, ca și cea a moldovenilor în Dobrogea, este urmarea firească a așezării acestei regiuni, mărginită spre apus de Muntenia și spre nord de Moldova. Surplusul de populație din satele de pe Borcea, din regiunea gurii Siretului și a Prutului și a marilor lacuri dunărene, ca și cei care voiau să scape de practica fiscală domnească sau de stăpânirea boierilor și a mănăstirilor, găseau un adăpost bun pe malul din față și anume pe cel dobrogean.

În fapt a existat un dublu curent, unul dinspre Țara Românească, Moldova și Transilvania către Dobrogea și unul dinspre Dobrogea spre malul stâng dunărean, explicabil datorită împrejurărilor critice prin care a trecut Dobrogea.

Intensificându-se treptat legăturile între românii situați de o parte și de alta a Dunării, acestea ajung la mijlocul secolului al XIX – lea să determine o orientare aproape directă a Dobrogei din punct de vedere economic, cultural și chiar politic spre Principate și apoi spre România. Relațiile pe toate planurile, cele economice mai cu seamă, au pregătit în ultimele decenii ale stăpânirii otomane reintegrarea definitivă a provinciei la România.

Concluzionând, putem spune că pe teritoriul Dobrogei s-a realizat o adevărată sinteză etnică românească (s-au amestecat românii autohtoni cu cei veniți din Țara Românească, Moldova și Transilvania, pentru ca mai târziu, în secolul al XX-lea acestor grupuri să li se adauge cel al aromânilor ajunși aici prin colonizare oficială), sau cum Ion Ionescu de la Brad concluziona în lucrarea sa că ,,… fiecare sat al Dobrogei reprezintă aspectul unei Dacii în miniatură”, reprezentând dovada ,,…unei minuni în miniatură a tuturor românilor aparținând altor provincii”.

Evoluția procesului de populare după anul 1878

După războiul din 1877, în urma căruia a fost posibilă proclamarea independenței de stat a României, regiunea dintre Dunăre și Mare, Dobrogea, s-a eliberat de sub dominația otomană, revenind la vatra strămoșească la 14 noiembrie 1878. Respectându-se particularitățile existente pentru realizarea omogenizării și pentru o integrare cât mai rapidă, abia în 1882 a fost extins și în noua provincie regimul proprietății funciare existente în restul țării.

Schimbările efectuate de statul român în nomenclatura localităților dobrogene (1912, 1930, 1941, 1945, 1968) au avut în vederea că o parte din toponime și-au pierdut actualitatea. Astfel, după 1878, la sfârșitul perioadei turcești, din cele 3776 de nume înregistrate în Dobrogea veche nu mai puțin de 2338, așadar un procent de 61,89% erau turcești și doar 1360, adică 33,34% erau românești (C. Brătescu, 1919).

În același context după 1878, statul român a impulsionat colonizarea cu elemente românești, în paralel cu legiferarea unor mari împroprietăriri precum și printr-o atenție deosebită acordată activităților economice cu specific local. Acest ultim aspect se reflectă prin creșterea numărului de locuitori în unele așezări cu profil piscicol, cum ar fi: Jurilovca, Sarichioi, Murighiol, Văcăreni.

Dobrogea, ca și întreaga țară, a fost marcată de desfășurarea celor două războaie mondiale, care și-au pus amprenta asupra populației și așezărilor, astfel încât, în prima jumătate a secolului al XX-lea a avut loc o creștere lentă a populației.

După ce în timpul Primului Război Mondial activitatea economică a înregistrat un regres și numeroase daune (rechiziționarea recoltei de către armatele de ocupație), a urmat o perioadă de avânt economic între cele două războaie mondiale prin diversificarea: industriei, dezvoltarea transportului, comerțului, etc.

Anul 1941 marchează începutul unui declin demografic (cauzat de începutul celui de-al Doilea Război Mondial), declin ce va atinge apogeul în 1948 când populația județului a scăzut cu 7487 locuitori, înregistrându-se o populația de 192228 persoane față de 199715 persoane în 1941. Această situație s-a datorat pierderilor de vieți omenești din timpul războiului, efectelor economice ale războiului și perioadelor de secetă .

Perioada postbelică a însemnat o epocă de relansare a vieții economice și sociale, epocă ce s-a resimțit demografic în special în intervalul 1948- 1956, când populația județului a crescut cu 31491 locuitori de la 192228 în 1948 la 223719 locuitori.

Pe fondul măsurilor nataliste guvernamentale a avut loc în 1967 o creștere a sporului natural al populației județului Tulcea (12,7% în 1977 față de media națională de 9,3%), astfel încât, după 1956 și până în 1992, populația județului a înregistrat o creștere numerică lentă, fiind mai pronunțată în intervalul 1966-1977 (17822 locuitori) și ceva mai redusă pentru intervalele 1956-1966 (12.990 locuitori) și 1977-1992 (16466 locuitori), iar în intervalul 1992 – 2002, județul Tulcea a înregistrat o scădere a populației de 14505 locuitori, această scădere datorându-se în special nivelului de trai din ce în ce mai scăzut și îmbătrânirii demografice. Scăderea relativ bruscă a numărului populației în interiorul 1956-1966 (față de intervalul precedent 1948-1956) s-a datorat în cea mai mare parte scăderii natalității ca urmare a liberalizării divorțurilor și a avorturilor, pentru ca apoi județul Tulcea să aibă o evoluție mai pronunțată în perioada 1966-1977, datorită interzicerii întreruperilor de sarcină.

3.2. Importanța transhumanței

„Pătrunderea transilvănenilor în Dobrogea s – a făcut încetul cu încetul, în grupuri mici fapt pentru care a putut să treacă neobservat și deci nereținut de puținele documente ale acelei vreimi”. (D. Șandru 1946)

„În timpul dominației otomane, populația era atât de rară și teren de arat sau pășunat atât de întins și nestăpânit încât foarte rar se iscau neînțelegeri care să ducă la reglementarea lor pe cale scrisă”. (D. Șandru 1946)

Transhumanța păstorilor ardeleni înspre Țara Românească și Moldova și chiar mai departe este atestată documentar încă din sec. al XV – lea.

Transhumanța mocanilor nu a cunoscut nici hotar politic și nici hotar natural. Pentru acești „cutreietori seculari”, Dunărea nu a fost niciodată o piedică severă în trecerea lor spre Dobrogea.(D.Șandru – 1946 pag 22)

În urma căsătoriilor mixte, între mocani și etnici bulgari, greci, găgăuți, se poate spune că a avut loc un proces de „românizare” a străinei sau străinului respectiv.

Alături de toponimia unor localități întemeiate de mocani (Făgărașul Nou, Sâmbăta Nouă, Sibioara), antroponimia românescă vorbește de la sine despre locuitorii Dobrogei (Măgineanu, Bârsan, Mocanu, Popa). (D. Șandru 1946)

CAPITOLUL IV

POTENȚIALUL UMAN. CONSIDERAȚII GENERALE

4.1. Dinamica populației totale și pe domenii de viață socială urban/rural 1966, 1977. 1992, 2002. Diferențieri teritoriale

Perioada postbelică a însemnat o epocă de relansare a vieții economice și sociale, epocă ce s-a resimțit demografic în special în intervalul 1948- 1956, când populația județului a crescut cu 31491 locuitori de la 192.228 în 1948 la 223.719 locuitori.

Pe fondul măsurilor nataliste guvernamentale a avut loc în 1967 o creștere a sporului natural al populației județului Tulcea (12,7% în 1977 față de media națională de 9,3%), astfel încât, după 1956 și până în 1992, populația județului a înregistrat o creștere numerică lentă, fiind mai pronunțată în intervalul 1966-1977 (17.822 locuitori) și ceva mai redusă pentru intervalele 1956-1966 (12.990 locuitori) și 1977-1992 (16466 locuitori), iar în intervalul 1992 – 2002, județul Tulcea a înregistrat o scădere a populației de 14505 locuitori, această scădere datorându-se în special nivelului de trai din ce în ce mai scăzut și îmbătrânirii demografice. Scăderea relativ bruscă a numărului populației în interiorul 1956-1966 (față de intervalul precedent 1948-1956) s-a datorat în cea mai mare parte scăderii natalității ca urmare a liberalizării divorțurilor și a avorturilor, pentru ca apoi județul Tulcea să aibă o evoluție mai pronunțată în perioada 1966-1977, datorită interzicerii întreruperilor de sarcină.

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

Departajarea teritorială și evoluția numărului de locuitori cunoaște anumite caracteristici, cea mai contrastantă dinamică având-o Delta Dunări.

Astfel, numărul de locuitori din Delta Dunării a cunoscut o evoluție destul de oscilantă în ultimii 90-100 ani ca urmare a unor evenimente nefavorabile (inundații), dar mai ales a problemelor de natură social – politică și economică cu care s-a confruntat populația acestui teritoriu. Pe fondul unei creșteri foarte lente, până în deceniul al șaptelea al secolului XX-lea, au existat, desigur perioade de declin, mai ales în timpul unor conflicte armate care au afectat zona (semnificativă fiind perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial), urmate de redresări mai mult sau mai puțin spectaculoase, cum este cazul celei de după 1948, când populația deltei a cunoscut (între anii 1948-1966), o creștere de 3820 locuitori. Cauzele care au stat la baza acestei creșteri spectaculoase au fost diverse. Pe de o parte perioada postbelică a însemnat o epocă de relansare a vieții economice și sociale în Delta Dunării, ca de altfel în întreaga țară, ca urmare a reconstrucției țării puternic afectate de război. Aceasta a însemnat nevoia de mai multe resurse alimentare și materiale, dezvoltarea transporturilor și schimburilor comerciale (mai ales cu ex- U.R.S.S.-ul), crearea de locuri de muncă, ceea ce a revigorat viața localităților din deltă, mai cu seamă a orașului Sulina.

Nevoia de stuf și pește a fost determinantă pentru atragerea și deportarea unor locuitori din afara deltei, care s-au stabilit aici, apărând în această perioadă sate noi (Maliuc, Câșlița), sau dezvoltându-se altele care luaseră ființă cu puțin înainte de 1948 (Vulturu, Tudor Vladimirescu). Populația tânără a sporit mult capacitatea de procreare, în aproape toate localitățile deltei cu mici excepții (Crișan, Caraorman) .

De fapt, recensământul din 1966 înregistrează o cifră record de 21.510 locuitori, cifră care nu se va mai înregistra prea curând.

Scăderea cu 6410 locuitori în perioada 1966-1992, face ca actualmente delta să aibă mult mai puțină populație decât la începutul secolului al XX-lea. Această scădere a fost mai accentuată în perioada 1966-1977, când numărul de locuitori s-a redus cu 4183 locuitori.

Cauzele au fost multiple. Mai întâi, natura a oferit, în repetate rânduri (1970-1975), motive de părăsire a localităților, datorită unor inundații catastrofale ce au provocat atât moartea unor locuitori, dar mai ales însemnate pierderi materiale, greu de suportat de către populație și așa lipsită de bunăstare.

Repartizarea de specialiști în diverse sectoare de activitate a avut rezultate slabe, cei mai mulți părăsind delta după efectuarea stagiului obligatoriu, foarte puțini stabilindu-se în localitățile din deltă (mai ales Sulina), în urma căsătoriei cu persoane localnice.

O altă cauză a diminuării numărului de locuitori a constituit-o consecința unor planuri de dezvoltare, care au diminuat, pe lângă producția de pește și stuf, și încrederea oamenilor în ei însiși, în necesitatea și eficiența socială a muncii lor, în posibilitatea lor de a supraviețui în deltă.

Flagelul ,,noii revoluții agrare” nu a ocolit nici Delta Dunării, cum nici sistematizarea localităților rurale nu a scutit satele deltei de necazuri. Locuitorii deltei s-au văzut privați de libertatea de a crește și sacrifica proprile animale, datorită unor legi absurde, frustrați de dreptul de a se deplasa liber, neîngrădit, pe acest vast teritoriu care a fost al lor dintotdeauna.

Afluxul sezonier de forță de muncă din alte zone ale țării (prin oferirea unor tentante avantaje materiale din alte zone ale țării) i-a descurajat și mai mult pe localnici, care nu erau stimulați material în nici un fel, de aici rezultând eșecul lamentabil al programelor agricole, formulele de circumstanță (inclusiv coloniile de deținuți), neputând rezolva problema forței de munca.

Totodată, o cauză a diminuării numărului de locuitori o constituie și alcoolismul, un adevărat flagel în deltă, această zonă fiind, probabil, pe primul loc în țară după numărul de alcoolici la o mie de locuitori. Consumul de băuturi alcoolice este foarte frecvent întâlnit, atăt la bărbați cât și la femei, dar și la tineri și chiar la copii. El este responsabil, printre altele, pentru morbiditatea ridicată din unele localități, pentru numărul de bolnavi care suferă de afecțiuni ale stomacului și ficatului și ale aparatului circulator.

La recensamântul din anul 2002, populația Deltei Dunării a înregistrat o scădere a populației.

Comunele din interiorul județului, din Depresiunea Nalbant și podișurile Babadag și Casimcea au înregistrat și ele scăderi de populație, după 1966, dar într-un ritm mult mic decât cele din Delta Dunării, localitățile mai apropiate de Tulcea: Cataloi, Mihail Kogălniceanu, Somova, Topolog, Frecăței, cele situate pe căi de comunicații importante: Izvoarele, Topolog, cele în care s-au intensificat activitățile economice neagricole: Cerna, Turcoaia, Greci, localitățile care dispun de o economie predominant agricolă, sau care sunt situate departe de căile de comunicație imporatante, cum ar fi localitățile: Ceamurlia de Sus, Panduru, Grindu, Beidaud, Corugea, Nicolae Bălcescu.

Statistic vorbind, în urma recensămintelor din 1992 și 2002, populația localităților situate pe limesul dunărean și lagunar a scăzut cu doar 1,4%. Aici se disting o serie de localități cu o economie puternică, adevărate centre polarizatoare, care înregisrează creșteri de populație: Luncavița, Smârdan, Somova, Nufăru, Mahmudia, Jijila, sau unele sate situate în imediata apropiere a orașului Tulcea, cum sunt satele Mineri și Malcoci, cu o accentuată creștere a numărului de locuitori .

Cea mai semnificativă dinamică a populației a avut-o fără îndoială, reședința județului, municipiul Tulcea, care în anul 1960 era cel mai populat oraș din Dobrogea, anul când a devenit capitala provinciei .

Din anul 1878, anul anexării Dobrogei la teritoriile românești, este reședința județului Tulcea, cu intermitențe în perioada 1956-1968. Din 1968 are statut de municipiu, moment ce marchează începutul creșterii intense a populației în procesul dezvoltării industriei și a celorlalte ramuri ale economiei. Este semnificativ faptul, că în timp ce populația județului a crescut în intervalul 1968-1979 cu 16254 de locuitori, populația municipiului Tulcea, în același interval, a crescut de la 35346 de locuitori la 68188 de locuitori, realizând un spor total de 32842 de locuitori. Această creștere se datorează sporului natural, dar mai ales se datorează atragerii forței de muncă, îndeosebi din localitățile rurale spre reședința județului, proces accelerat vizibil după noua împărțire teritorial-administrativă din anul 1968, cel mai intens atrasă fiind populația din Delta Dunării.

În aceste condiții se ajunge ca la 18 martie 2002, municipiul Tulcea să numere 92762 de locuitori. Numărul locuitorilor a scăzut cu 5142 de locuitori față de recensământul din 7 ianuarie 1992. Dacă la recensămintele din 1966, 1977,1992, populația a crescut, la cel din 2002 ea a scăzut datorită nivelului de trai din ce în ce mai scăzut.

4.2 Mișcarea naturală și mișcarea migratorie a populației 1992, 2002 – total județ, mediu urban/rural

Natalitatea

Dacă se raportează numărul anual de născuți vii la efectivul mediu al populației (1000 locuitori) se obține frecvența nașterilor dintr-un anumit teritoriu, exprimată prin rata brută a natalității.

Natalitatea este indicatorul demografic, care desemnează elementul activ al bilanțului natural, puternic influențat de: structura populației, indicele de fertilitate, condițiile materiale, nivelul de pregătire, tradiția și mentalitățile.

Pornind de la aceste premise se poate afirma că analiza evoluției și repartiției spațiale a valorilor natalității reprezintă un element esențial în identificarea cadrului demografic al județului Tulcea. Astfel nivelul veniturilor, condițiile de locuit, ce situează acest județ în grupa celor cu cel mai scăzut grad de dezvoltare economică și socială, devin factori restrictivi în decizia cuplurilor tinere de a da naștere unui copil și cu atât mai mult celui de-al doilea sau al treilea. Ținând cont de acest indice redus al fertilității, dar și de gradul de îmbătrânire a populației se poate extrage o concluzie cu implicații grave: natalitatea medie a județului Tulcea are valori coborâte de 9,7‰ în 1996, iar în anul 2002 natalitatea era de 9,9‰, care corelate cu o mortalitate importantă, indică o scădere accentuată a populației, tendință care pare, deocamdată, a fi continuă și iminentă. Natalitatea în mediul urban (8,9‰) este mai coborâta decât cea din mediul rural (10,8‰).

Sursa: Centrul Național de Statistică al județului Tulcea

O privire retrospectivă a acestui fenomen ne indică etapa de evoluție și de involuție. Astfel natalitatea foarte ridicată de la începutul secolului (50‰ în anul 1913) a fost foarte afectată de efectele războaielor mondiale, de perioada 1965-1970, datorită absenței parțiale a compartimentului de douăzeci de ani, dar și de liberalizarea avorturilor decretată în 1957. Aceeași tendință se manifestă și în etapa actuală, dar cauzele sunt diferite și mai complexe. Ea este favorizată și de valori scăzute a nupțialității, explicabilă în condițiile în care grupa de vârstă tânără e slab reprezentată, iar ponderea celor aflați la vârsta întocmirii unei familii a reușit să stopeze parțial declinul rapid al natalitații după anul 1991, ultimul an cu un spor natural pozitiv. Cu toate acestea, perspectivele nu sunt deloc optimiste, iar scăderea numărului de locuitori a județului continuă.

Valorile natalității au scăzut în majoritatea localităților cu 2‰ – 3‰. Variația spațială a acestor valori este determinată în special de gradul de dezvoltare economică, perspectivele locurilor de muncă, dar și de studierea etnică a populației. Astfel, cu toate schimbările profunde ale societății, comportamentul demografic al fiecărei naționalități în parte se păstrează pe linia tradițională. Potențialul biologic diferit va conduce la o altă configurație etnică, în perspectivă, prin ritmul de creștere naturală, remarcându-se comunitățile: rușilor, inclusiv lipovenii, ucrainenilor, turcilor și rromilor.

În acest context cele mai ridicate valori ale natalității apar în partea de sud-vest a județului Tulcea (comunele: Beidaud, Casimcea, Topolog, Ostrov, datorită poziției favorabile în aproprierea centrului urban Brăila (benefică pentru posibilitatea practicării navetismului și deci, pentru asigurarea unui loc de muncă).

Un fenomen asemănător se dezvoltă și în cazul comunei I.C. Brătianu în proximitatea orașului Galați (comuna I.C. Brătianu având o natalitate de 17‰). Mediul urban, care a polarizat forța de muncă disponibilă din mediul rural și unde aportul dintre grupele de vârstă este optim, se înregistrează totuși valori reduse ale natalității (Tulcea- 8,3‰; Sulina- 9,5‰; Isaccea- 11‰) cu excepția orașului Babadag unde există un număr mare de rromi. Acest aflux de populație dinspre mediul rural către cel urban a afectat în primul rând comunele care au un grad de izolare mare și potențial economic mai redus și implicit, cu o natalitate mai redusă : Sfâtu Gheorghe, Mihai Bravu, Caetalchioi, Maliuc, Nufăru. În același timp, spre deosebire de situația anului 1992, demografia tradiționalist pozitivă a comunității ruse și-a pierdut din importanță, fiind o explicație doar pentru cazul comunelor Jurilovca, Sarichioi, în schimb comuna Carcaliu are peste 80% ruși-lipoveni, fapt care evidențiază rolul foarte important pe care începe să-l dețină influența mentalității generale, factorul economic și cel al structurii pe grupe de vârstă (îmbătrânirea populației). Valori medii ale natalității mai apar în comunele Pardina (aici se resimte rolul comunității ucrainene), Murighiol, Ciucurova, Niculițel,etc.

Reducerea generală a natalității este un fenomen deosebit de grav pentru demografia județului Tulcea, consecințele sale având implicații profunde pentru evoluția numerică evident decadentă a populației.

Mortalitatea

Mortalitatea se exprimă prin rata brută a mortalității, care reprezintă raportul dintre numărul anual de decese și efectivul mediu al populației (1000 locuitori), fiind mai accentuată în primii ani de la naștere (0-4 ani), scăzând ca intensitate spre anii adulți și crescând, din nou, odată cu vârsta.

Mortalitatea este elementul pasiv în ecuația bilanțului demografic, care depinde de structura pe grupe de vârstă, dar mai ales de standardul de viață, de condițiile de tratare a bolnavilor și de asigurare a sănătății. La fel ca și restul țării, mortaliatea generală a avut o evoluție descendentă în timp, de la 22‰ cât a fost în perioadele: 1921-1925, 1926-1930, 1931-1935 la 12,5‰ în 2002. Ar fi de remarcat faptul că mortalitatea și morbiditatea, cauzate de boli cu extindere în masă : tifosul, malaria, poliomelita, etc. au dispărut. De asemenea s-a redus foarte mult mortalitatea prin boli contagioase și tuberculoză. În condițiile actuale de dezvoltare socio-economice, pe primele locuri se înscriu bolile degenerative (cancer, afecțiuni ale aparatului circulator, respirator, etc.).

În ceea ce privește evoluția acestui indicator, se constată că acolo unde natalitatea a scăzut, cel mai puternic a crescut mortalitatea, ca urmare a îmbătrânirii populației, rezultând un deficit de populație și o diminuare a numărului de locuitori, mortalitatea fiind principalul responsabil pentru această situație. Creșterea valorilor după 1989 (cu aproximativ 4‰ – 5‰ în toate localitățile) are la bază fenomenul de îmbătrânire al populației (în special în cadrul populației deltei), dar și standardul de viață scăzut, rezumat la o alimentație bazată pe pește, favorabilă apariției bolilor digestive, la un consum ridicat de alcool, la condițiile igienico-sanitare precare: apă nefiltrată, lipsa medicamentelor, distanțe mari față de spitale, greutatea transporturilor urgente, lipsa cunoștințelor medicale, care favorizează răspândirea rapidă a epidemiilor, mai ales a holerei, condițiile grele de muncă,umezeală, frig, etc.

Mortalitatea cunoaște o serie de particularități în ceea ce privește repartiția spațială, generate din considerente comune și natalității. Deși din punct de vedere al valorii absolute mortalitatea este proporțională cu natalitatea și cu numărul total de locuitori, sub aspectul mărimii raportului dintre ele și a aportului la creșterea numerică a populației se evidențiază o proporționalitate inversă. Valori îngrijorătoare înregistrează comunele C.A. Rosetti și Sfâtu Gheorghe care au peste 25‰. Se observă o asimetrie între deltă și restul județului. În județul Tulcea mortalitatea este 12,5‰. Ca și în cazul natalității, ea are valori mai coborâte în mediul urban (8,8‰), decât cele din mediul rural (15,9‰).

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

Mortalitatea infantilă

Mortalitatea infantilă este exprimată prin raportul dintre numărul de decese anuale înregistrate la copii, cu vârsta mai mică de un an și efectivul mediu al populației (1000 locuitori). Acest indicator demografic, deosebit de sensibil la starea sanitară și nivelul dezvoltării economico-sociale, ale populației, se caracterizează printr-o puternică variabilitate în timp și spațiu.

Mortalitatea infantilă este una dintre componentele demografice care reflectă nivelul de viață și civilizație a unui popor. În timp valoarea mortalității infantile s-a redus foarte mult de la 98,8‰ în 1947, la nivelul întregii țări, la valori sub 25‰ după anul 1990. În județul Tulcea mortalitatea infantilă a fost de 24,7‰ în anul 1992, iar în anul 2002 de 22,5‰. Mortalitatea infantilă diferă ca valoare de la mediul rural la cel urban. În județul Tulcea mortalitatea infantilă din mediul urban are o valoare mai coborâtă de 22,4‰, decât cea din mediul rural care este de 22,6‰, unde valorile sunt mai scăzute datorită unei bune asistențe sanitare: Tulcea- 16,3‰, Măcin, Sulina, dar devine nulă în foarte multe comune din deltă : Pardina, Maliuc, Crișan, Sfântu Gheorghe. Se poate menționa că pe lângă condițiile igienico-sanitare nesatisfăcătoare din mai toate localitățile județului, un rol hotărâtor în producerea cazurilor de mortalitate infantilă revine familiei, nepregătită pentru creșterea și îngrijirea copiilor, care utilizează practici și metode arhaice în majoritatea cazurilor de îmbolnăvire, dar și alcoolismului feminin (care creează debilitate, malformații congenitale, etc.).

La fel ca și ceilalți indicatori demografici (mortalitatea și natalitatea) și în cazul mortalității infantile, în cadrul județului Tulcea, cea din mediul urban este mai coborâtă decât cea din mediul rural.

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

Sporul natural

Sporul natural al populației reprezintă diferența anuală dintre numărul născuților vii și numărul deceselor dintr-un anumit an, raportată la efectivul mediu al populației (1000 locuitori), putând avea valori pozitive sau negative (deficit demografic). Acesta exprimă rata creșterii demografice, atunci când populația nu este afectată de migrații și se exprimă, de obicei, în procente. Dacă există o rată a migrației, aceasta se adaugă sporului natural, obținându-se rata creșterii demografice. Sporul natural indică sensul evoluției numărului de locuitori dintr-un anumit teritoriu fiind un instrument util pentru descifrarea problemelor de natură demografică, pe de o parte, iar pe de altă parte, un factor de care trebuie să se țină seama în vederea acțiunilor de proiectare a activităților economico-sociale din teritoriul respectiv, într-o perspectivă imediată sau mai îndepărtată.

Cele mai vechi date existente pentru stabilirea mișcării naturale a populației în județul Tulcea arată că acest teritoriu a prezentat de timpuriu o puternică natalitate, concretizată prin valori ridicate ale excedentului natural (în particular cel al satelor). Astfel indicele natural (raportul dintre nașteri și decese) a înregistrat valori ridicate pâna în anul 1977. Cu toate fluctuațiile care s-au înregistrat de-a lungul timpului, consecințe ale unor factori politici, sociali și demografici, sporul natural și-a păstrat o valoare relativ ridicată (12,7‰ în 1977). În acest context scăderea dramatică a sporului natural (-2,8‰ în anul 1992 și -2,6‰ în anul 2002), consecință a reducerii natalității și a creșterii mortalității, este o problemă extrem de gravă care aruncă acest județ în categoria celor din vestul țării. Astfel depopularea deltei pare inevitabilă (asociată cu un fenomen de destrămare accentuat), iar soluțiile preconizate nu primesc nici un aport din partea autorităților în drept (creșterea volumului de investiții în domeniul social, îmbunătățirea infrastructurii serviciilor oferite, stimularea dezvoltării turismului modern și a activităților economice capabile să ofere câștiguri materiale suficiente, decizii administrative care să promoveze concurența și performanța, etc.).

În profil teritorial situația se prezintă foarte diferit de la o comună la alta mergând de la valori pozitive : Beidaud – 5,9‰ , Babadag – 3,5‰ , datorită comunităților turcă și aromână, Stejaru – 3,8‰, datorită comunității aromâne, Nalbant – 2,5‰, până la valori negative: la C. A. Rosetti (izolare economică și socială, atracția relativă a orașului Sulina), Sfâtu Gheorghe (aceeași situație), Carcaliu (deși este o comună cu o populație, având o vitalitate ridicată, cauze posibile ar putea fi, alcoolismul sau atracția orașului Măcin), Hamcearca (izolare geografică). În mediul rural sporul natural a înregistrat o scădere ca urmare a diminuării natalității, menținerea mortalității la nivele ridicate, migrării tinerilor spre orașe. Această inversare valorică a sporului natural pe cele două medii în favoarea celui urban, constituie una din cele mai importante implicații demografice. Astfel, cele mai ridicate valori apar în comunele cu o poziție geografică favorabilă și cu posibilități mai diversificate de dezvoltare economică: Cerna, Nalbant, Peceneaga, Jijila, Mihai Bravu, Mihail Kogălniceanu, Turcoaia. Rata mare a mortalității explică valorile scăzute pentru comunele Hamcearca, Jurilovca, Murihgiol, Slava Cercheză, Valea Nucarilor , Nufăru.

Deci, județul Tulcea are un spor natural negativ cu o valoare de -2,6‰, iar în mediul urban prezintă valori pozitive 0,1‰, spre deosebire de cel rural, care înregistrează valori negative de -5,1‰.

Perspectivele îngrijorătoare oferite de aceste cifre trebuie să prezinte un semnal de alarmă pentru județul Tulcea.

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

Bilanțul migrator al populației

Migrația a avut o contribuție însemnată asupra evoluției numerice a populației județului Tulcea.

În perioada actuală fluxul migratoriu se îndreaptă și spre țări străine cum ar fi: Spania, Italia, Germania, Israel, etc. Acest flux a existat și în trecut, dar nu era atât de accentuat ca în perioada actuală, el crescând datorită nivelului de trai scăzut și a ofertei de muncă atrăgătoare din partea țărilor primitoare.

Dintotdeauna, migrația a fost înțeleasă ca un fenomen de compensare demografică între localitățile sau zonele cu surplus de populație și cele cu deficit în această privință. După anul 1989 mișcarea migratorie a cunoscut o turbulență identică mișcării naturale. Forța de atracție a orașelor mari s-a reflectat, de regulă în scăderea populației orașelor mici, de la nivelul județului Tulcea sau chiar al județelor învecinate. În mod concret în județul Tulcea aceasta s-a concretizat prin plecarea specialiștilor, într-o anumită proporție, spre a se stabili în locul de origine. Fluxul invers al celor născuți în alte zone și care au domiciliul actual în Județul Tulcea are sensul dinspre județele limitrofe: Constanța, Galați, Brăila și județele Moldovei: Vaslui, Bacău, Iași, Botoșani și Vrancea. Valorile pozitive apar astfel în orașe (datorită forței de atracție), dar și în unele comune cu activitate industrială puternică. Un caz aparte îl constituie comunele din Delta Dunării datorate populației destul de reduse.

Dacă pentru perioadele trecute se poate vorbi mai ales de un curent de imigrație cu proveniență din afara Dobrogei, migrațiile actuale se manifestă în ambele sensuri: sosire și plecare. Între toate deplasările ponderea cea mai mare o au cele din interiorul Dobrogei și sunt generate de următorii factori: economici (atracția exercitată de localitățile cu o putere economică mai mare), demografici (existența unui excedent natural pentru unele așezări, cel puțin în anii șaptezeci), profesionali, educaționali, socio-culturali.

Însumând cele două bilanțuri (natural și migratoriu) se obține bilanțul total, care este diferit de la o zonă la alta.

Evoluția economiei în ultimele decenii a determinat o mișcare migratorie temporară care avea menirea să compenseze deficitul de forță de muncă din unele zone. Ca centru de polarizare, orașul Tulcea atrage și în prezent un număr însemnat de locuitori din localitățile situate de-a lungul șoselei Tulcea: Nufăru, Murighiol. De asemenea, o altă parte a fluxului de populație provine din localități care, fie că au acces la calea ferată, fie la șosele: Mihail Kogălniceanu, Frecăței, Nalbant. Pot fi situate în nord-vestul județului Tulcea, în apropiere de Dunăre, spre marile centre demografice și economice, Brăila și Galați.

Una dintre componentele de bază ale fenomenului migrator definitiv o constituie deplasarea de la sat la oraș, cele două centre polarizatoare, fiind Sulina 3‰ și Tulcea 5‰, dar și Babadag, Măcin și Isaccea. A doua componentă a migrațiilor definitive este deplasarea sat-sat, care se manifestă în special dinspre localitățile cele mai mici spre centrele de comună. Dispariția acestor localități mici și părăsirea lor recentă a favorizat concentrarea populației în anumite sate mai mari (Pardina, cu amenajări agricole, Crișan, Maliuc, Murighiol cu turism).

Valorile cele mai coborâte apar în comunele izolate sau tradiționaliste: Carcaliu, Beidaud, Horia, Ciucurova, dar și în comuna Chilia Veche. Comunele lagunare cu o populație mai numeroasă respectă mai mult situația generală a județului: Murighiol, Jurilovca, Sarichioi. Cu excepția comunei Greci (unde situația economică este mai bună) comunele din restul județului au un bilanț migrator negativ, datorită și atracției orașelor de pe malul opus al Dunării.

Consecințele demografice cele mai importante ale bilanțului migrator sunt: scăderea numărului de locuitori în multe așezări rurale în favoarea creșterii acestuia pentru așezările urbane, ,,îmbătrânirea” și ,,feminizarea” populației din zonele de divergență, precum și întinerirea și masculinizarea populației din zonele de convergență. Din punct de vedere economic prin migrație se realizează o redistribuire a mâinii de lucru, în funcție de necesități.

4.3 Structura populației pe grupe de vârstă și sexe total județ mediu urban/rural 1992, 2002

Structura pe grupe de vârstă și sexe este un indicator extrem de important, de care depinde în modul cel mai direct sporul natural. Ea ne dă o imagine clară în legătură cu evoluția numărului de locuitori și în același timp cu perspectivele dezvoltării social-economice a teritoriului respectiv, acoperirea ramurilor economice cu forță de muncă necesară, a necesarului de investiții pentru dotările sociale.

În același timp, acest indicator ne oferă și o serie de explicații în legătură cu evoluția populației în timp, scăderile de populație fiind generate de conflicte militare, epidemii, evenimente naturale nefavorabile, în timp ce sporurile de populație sunt cauzate de dezvoltarea economică, de îmbunătățirea asistenței sociale sau a politicii pronataliste. Un aport decisiv la modificarea acestei structuri îl are mobilitatea teritorială a populației (mai ales a populației adulte), care poate determina fie o întinerire masivă (în zonele de atracție a forței de muncă), fie o îmbătrânire accentuată (în zonele de plecare).

În general o structură echilibrată a populației (sub raportul vârstelor), este aceea în care grupa de vârstă tânără (0 – 20 ani) are o pondere de circa 30%, cea adultă (20-60 ani) de 45%-50%, iar cea bătrână (peste 60 ani) are o pondere mai redusă de 15%-20%. Județul Tulcea are o structură relativ normală, cu 24% ponderea grupei de vârstă între 0-14 ani, 62% pentru populația între 15 – 59 ani și 14% ponderea populației peste 60 ani. De aici reiese faptul că fenomenul de îmbătrânire demografică este mai puțin accentuat decât la nivelul țării.

Tendința generală, a fost cea de diminuare a numărului de persoane ce se încadrează în prima grupă, în paralel cu o creștere ce se manifestă pentru cea de-a treia grupă. Această evoluție a fost determinată pe de o parte de nivelul natalității care, de regulă, a scăzut după 1977 și a cescut după 1989, iar pe de altă parte, îmbunătățirii condițiilor sanitare și a nivelului de trai, la un moment dat, care au determinat o pondere însemnată a populației peste 60 ani.

Piramida județului Tulcea din anul 2002 are aspectul unei forme geometrice, unde se observă că populația feminină este mai mare, decât cea masculină. Între grupele de vârstă feminine și cele masculine se remarcă mici diferenție cum ar fi, de 101 locuitori între 60-64 de ani, populația feminină, având 6600 locuitori, iar cea masculină 5889 locuitori. Cea mai mare diferență de 2056 locuitori se observă la grupa de vârstă de 75 și peste 75 de ani, populația feminină, având 5876 locuitori, iar cea masculină 3820 locuitori.

Ultimii ani au însemnat o reducere destul de accentuată a natalității care, asociată cu o mortalitate relativ mare, a determinat reducerea numărului de locuitori, evidentă mai ales în cazul comunelor deltei, creșterea ponderii adulților și mai cu seamă a bătrânilor. În Delta Dunării ponderea grupei de vârstă tinere este mai redusă, iar cea a grupei bătrâne mai mare, deci populația deltei prezintă un grad de îmbătrânire. În localități precum: Ceatalchioi, Maliuc, C.A. Rosetti, Sfântu Gheorghe, Jurilovca, Carcaliu, Hamcearca, etc. Cauzele care au generat o astfel de structură pot fi exprimate astfel: scăderea natalității concomitent cu creșterea mortalității, părăsirea deltei de către populația tânără, fie pentru urmarea cursurilor liceale în municipiul Tulcea, fie pentru angajarea în diverse sectoare de activitate. Fenomenul de îmbătrânire demografică este mai accentuat în comunele izolate, mai departe de polii de atracție urbană: Hamcearca, Valea Nucarilor, Murighiol, Ceatalchioi.

Între localitățile care se înscriu în categoria celor cu o populație tânără în proporție mai mare amintim în primul rând orașele: Tulcea (27% sub 14 ani), Babadag (29%), Isaccea (27%), Măcin (25%), Sulina (27%), precum și comunele: Ceamurlia de Jos, Horia, Mihail Kogălniceanu, Smârdan, Nalbant, Ostrov, Pardina (31% un caz rar întâlnit, ținând cont că este o comună deltaică în vecinătatea comunei Ceatalchioi). Procentul mai mare deținut nu se datorează întotdeauna unei creșteri naturale a populației, ci se pune pe seama unui număr mai mic de persoane care se încadrează în grupa adultă și bătrână.

Județul Tulcea este unul dintre cele patru județe în care populația de sex masculin este extrem de apropiată de populația de sex feminin (diferența este de 500 locuitori), alături de județele Alba, Galați, Harghita. Din totalul populației județului Tulcea, de 256492 locuitori, 127996 de locuitori reprezintă populația masculină, iar 128496 de locuitori reprezintă populația feminină. Se impune menționarea câtorva aspecte specifice, și anume, pentru grupele de vârstă, cuprinse între 0 și 54 de ani, se observă o ușoară preponderență a populației de sex masculin, situație care se inversează în cazul grupelor de vârstă cuprinzând persoanele de peste 55 de ani. Cauzele, care determină proporția mare a femeilor în această din urmă grupă, se datorează creșterii mortalității în rândul bărbaților, precum și celor două războaie mondiale, unde populația masculină a avut mult de pierdut ca efectiv numeric. Se poate vorbi astfel de o ușoară feminizare a grupei bătrânilor. Procentul mai mare de bărbați din grupa adulților se datorează parțial și aportului de forță de muncă din afara județului, îndeosebi de sex masculin, populația masculină fiind atrasă de dezvoltarea industriei în sectoare, care prin specificul lor oferă un loc de muncă bărbaților.

În mediul urban al județului Tulcea, numărul populației masculine este mai redus decât cel al populației feminine, iar în mediul rural populația masculină este mai ridicată decât cea feminină.

Predominația populației masculine se observă în cazul comunelor Pardina, Maliuc, Horia, Beidaud, Ceatalchioi, în timp ce populația feminină este dominantă în comune precum C.A. Rosetti, Hamcearca, Sfântu Gheorghe.

Putem concluziona că această structură este puțin diferențiată de media pe țară.

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

4.4 Structura populației ocupate pe ramuri economice total județ mediu urban/rural 1992, 2002

Gradul de dezvoltare economică și socială a societății românești și-a pus amprenta și asupra structurii profesionale a populației. Dacă în primele decenii ale secolului al XX- lea cea mai mare parte a populației active era ocupată în agricultură, în timp s-au produs mari modificări în sensul creșterii ponderii populației ocupate în sectoarele neagricole. Industrializarea a creat multe locuri de muncă în centrele urbane, generând deplasări ale populației ocupate în activități comerciale, turistice și alte servicii, care au sporit mult după 1992, ca urmare a amplificării procesului de privatizare. În perioada 1977-2002 s-au produs schimbări esențiale în ceea ce privește gradul de participare a populației la activitatea economică. Procesul tranziției către economia de piață este semnalat în structura populației după statutul profesional și după activitatea economică.

La nivelul județului Tulcea se remarcă aceleași tendințe consemnate în evoluția structurii economico-sociale a populației României, scăderea numărului și ponderii populației active, prin creșterea segmentului inactiv, în special a pensionarilor.

Populația activă era în anul 2002 de 92471 de locuitori, iar cea inactivă avea 164021 de locuitori. În anul 2002, populația activă scade, iar cea inactivă crește față de anul 1992. Retragerea din activitatea economică prin pensionare, înaintea vârstei legale, a influențat în mare măsură creșterea numărului pensionarilor în anul 2002.

Din populația inactivă o pătrime erau pensionarii, o treime elevii și studenții, iar 67100 persoane erau întreținute de alte persoane, de instituții de stat, ori aveu venituri din alte surse. Numărul persoanelor întreținute, fără sursă proprie de venit, este în creștere și reprezintă 40,7% din populația județului. Mai mult de o treime dintre populația activă neocupată (5481 persoane) sunt în căutarea primului loc de muncă, cei mai mulți fiind absolvenți ai învățământului superior, liceal, dar și gimnazial, care nu au reușit să se angajeze.

Pe medii de reședință și sexe se constată diferențieri semnificative. Astfel, populația urbană este implicată în mai mare măsură în activitatea economică (59,2%), față de populația rurală (40,8%). Rata de activitate economică a femeilor (35%) este depășită de cea a bărbaților (53,3%), datorită numărului mare de femei inactive casnice, majoritatea fiind în mediul urban.

Teritorial se pot remarca prin valori ridicate ale populației inactive comerciale: Grindu, I.C. Brătianu, Somova Crișan, Beidaud, în timp ce la polul opus se află comunele: Hamcearca, Ostrov, Izvoarele precum și orașele: Tulcea (51,2%), Măcin (51,6%), Sulina (52,8%). Proporția elevilor și studenților este importantă în Tulcea (41,6%), Măcin (33%), Sulina (31,7%), dar și unele comune: Jijila, Sarichioi, Niculițel, pentru a coborî la doar 7,5% în Ceatalchioi și 9,5% în C.A. Rosetti, în primul rând datorită izolării și a accesului dificil la unitățile de învățământ. Pe de altă parte, proporția pensionarilor au un procent important în: Hamcearca, Valea Nucarilor, Izvoarele și nu reprezintă un procent important în: Pardina (14,5% – vitalitatea acestei comune poate fi explicată doar prin numărul redus de locuitori), sau orașele Tulcea și Babadag (sub 20%).

Pe de altă parte, participarea populației la activitatea economică a înregistrat o tendință de scădere în județ și în mediul rural la ambele sexe și o creștere în mediul urban, prin participarea mai mare a populațieie de sex feminin din orașe, efecte al migrațiai sat – oraș, a populației în vârstă de muncă și antrenării populației feminine în activități economice și sociale. Dezvoltarea economică a centrelor urbane și implicit atracția lor, dar și lipsa de perspective a unor comune izolate, reprezintă factorii esențiali.

Condițiile naturale ale județului Tulcea (teren agricol cultivabil, delta) au consacrat ca ocupații tradiționale în județul Tulcea: cultura vegetală-cereală, floarea-soarelui, legume, fructe, creșterea animalelor, pescuitul și transportul pe apă, extracția pietrei de construcție, comerțul. Industrializarea intensivă din anii de după reconstituirea județului ca unitate administrativă, mai ales între 1975 și 1980 au adus schimbări radicale în statutul ocupațional ce se convertește din nou în procesul revenirii la economia județului, iar recensământul din 1992,începutul restructurării industriei, al recâștigării dreptului de proprietate asupra pământului, aduc o schimbare profundă a societății românești, revenirea la normalitate.

Numărul persoanelor active, din agricultură, în 2002 era de 17436 de locuitori, și reprezintă 23,3% din populația activă. Ponderea populației active se menține peste media pe țară. Teritorial, agricultura deține o pondere însemnată în structura profesională a comunelor (46,2% în total) remarcându-se: Ostrov (75,9%), Dorobanțu (78,5%), Dăeni (71,8%), Nalbant (69,1%); unele comune datorită orientărilor economice de natură prezintă valori neașteptate de scăzute: Smârdan (9,2%), Crișan (9,5%), Carcaliu (14,5%), Sfântu Gheorghe (11,2%), I.C. Brătianu (11,5%). O cauză importantă este oferită de predominanța pisciculturii și a activităților de pescuit mai ales în comunele deltaice: Crișan (31,2%), C.A. Rosetti (27,6%), Sfântu Gheorghe (27,9%), Maliuc (13,7%) sau lagunare: Jurilovca (22,2%). Orașele au, în mod normal, o populație agricolă redusă (6,2%), remarcându-se ca extrema Sulina (doar 0,5%) și Isaccea (18,2%).

Numărul persoanelor active din industrie era în anul 2002 de 18153 și este ramura cea mai bine reprezentată din economie. Industria extractivă este un sector important în comunele: Stejaru (27,9%), Mahmudia (21,7% – exploatarea calcarului), Turcoaia (16,9% – cariere de granit), Somova (12,7% – exploatarea baritinei), Beidaud (12,1%). Industria extractivă a județului Tulcea, după datele de la recensământul din 2002, are 1429 persoane.

Populația activă din industria prelucrătoare (17460 persoane în 2002) se regăsește în câteva activități specifice din județ: industria confecțiilor, construcții nave, maritime și fluviale, producerea și prelucrarea cărnii și peștelui, industria metalurgică. Se remarcă în primul rând orașele: Măcin – 47% , Tulcea – 38,1% , Isaccea – 37,4%, dar și comunele: Smârdan (47%), Greci (3,2%), Jijila (24,2%). Cele mai mici procente apar în comunele deltei (Crișan – 4% , C.A. Rosetti – 5,7% , Sfântu Gheorghe – 5,9% , Maliuc – 9%).

În schimb a crescut numărul și proporția populației active în ramurile: comerț, activitate hotelieră și de administrație publică, care în anul 2002 număra 15709 persoane (Tulcea – 10,1% , Stejaru – 13,4% , Sulina – 9,3% , Baia – 9% pentru a coborî la 0,6% – Ceatalchioi), în transporturi și telecomunicații, județul Tulcea are 4967 persoane (Tulcea – 10,4% , Sulina – 23% – port la Marea Neagră , Grindu – 24,2%- datorită legăturilor fluviale cu orașul Galați , Smârdan – 25,5% și doar 1,6% la Beidaud), în cercetare-proiectare, informatică (Tulcea 1,9% , Somova numai 0,9%), sănătate (Babadag – 10% , Horia – 13,9%), cultură și artă (Frecăței – 2,9% , Niculițel – 2,6%). Creșteri semnificative se constată în administrație publică, inclusiv apărare și ordine publică la Ceatalchioi – 14,3% , Chilia Veche – 10,2%.

Multe familii din localitățile Deltei, și-au transformat un corp de casa în spațiu de cazare pentru turiști punîndu-și întrega gospodarie la dispozitia turiștilor. Toate pensiunile sunt clasificate (în general de două margarete) dispun de grup sanitar cu apa caldă și rece în permanență..Se poate asigura pensiune completa cu meniu tradițional stabilite de comun accord de gazdă și turiști.

În construcții, ramură ce a a resimțit cel mai mult restructurarea economică mai erau, în anul 2002, 4390 persoane active. Se remarcă comunele Carcaliu (43% – acest caz poate fi sintetizat ca o ramură de etnie rusă foarte îmbătrânită ocupată în special în construcții), Slava Cercheză (20,7% – comunitate majoritar rusească), Maliuc (20,1%), Ciucurova (11,9%), Sarichioi (11,8%), doar 0,8% la Stejaru, Ostrov și Dorobanțu.

Populația activă relevă deplasări interramuri, noi interese la populația de sex feminin de vârstă tânără și adultă (sub 50 ani), din ramurile agricole spre ramurile neagricole. Populația activă în vârstă de peste 50 ani este distribuită aproximativ egal între ramurile agricole și cele neagricole și este predominant masculină (66,7%).

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

CAPITOLUL V

STRUCTURA ETNICĂ A POPULAȚIEI

„Termenul „etnic” derivă din cuvântul grec „ethnos”, acesta semnificând „popor”, „națiune”, „comunitate umană”.

Grupele etnice sunt definite ca subpopulații ai cărăr membrii au caracteristiuci comune, cum ar fi „originea națională”, limba, religia sau rasa. La acestea se adaugă obiceiurile și tradițiile, deci o moștenire culturală comună, precum și existența sau menținerea uei coeziuni de grup.” (G. Erdeli, L. Dumitrache – București 2004)

5.1. Istoricul principalelor etnii (rolul migrațiilor)

Locuitorii județului Tulcea nu s-au deosebit și nu se deosebesc unii de alții decât prin credința (religia) și prin datinile lor tradiționale. Expresia credinței lor fiind lăcașurile sfinte care se găsesc în orașele si celelalte localități ale județului, cum ar fi : catedralele, biserici, sinagogi, moschei, precum și cimitirele după religii.

În 1783, o parte din tătarii din Crimeea s-au așezat pentru scurt timp în Tulcea. Cu ei sosesc și lipovenii. După tratatul de pace de la Adrianopol (1829), Delta e cedată Rusiei și o parte din populația ei, care nu voia să rămână la ruși, se mută la Tulcea. Același lucru s-a întâmplat și cu o mare parte a bulgarilor care trăiau în Basarabia. După 1844, vin din Basarabia coloniștii germani. Dezvoltarea economică a regiunii și mai ales comerțul au atras în Tulcea, în prima jumătate a sec al XIX și grupuri de greci, evrei și armeni. S-au creat astfel mahalelele: română, grecească, bulgărească, israelită.

Autoritățile turcești au construit noi edificii publice. În cei 460 ani de dominație otomană, orașul Tulcea și-a însușit un profil de mic centru comercial cu aspect oriental. În tot acest timp, Tulcea era sanjac, adică centru administrativ care cuprindea districtele (cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Măcin, Babadag, Hârșova, Medgidia, precum și insulele Deltei și Insula Șerpilor. De-abia după revenirea Dobrogei la România, adică la sfârșitul anului 1878, a început adevărata dezvoltare a orașului.

Ocupația bulgară (1916 – 1918), a transformat cea mai mare parte a Tulcei în ruine. Începând cu anul 1919, odată cu reîntoarcerea autorităților române și a refugiaților (printre care și mulți evrei), va începe refacerea orașului. O vastă campanie de restabililire a municipiului va avea să aibă loc între anii 1923 – 1925. Criza economică din 1929 – 1933 afectează orașul, care va trece printr-o perioadă de regres, comerțul, în primul rând, fiind serios prejudiciat. (S.Vrabie – Tulcea 2005)

Slavii (cazacii, ucrainenii, rușii-lipoveni) au venit în Dobrogea încă de pe vremea lui D.Cantemir (începutul sec.XVII), împinși de persecuțiile religioase, ca urmare a faptului că erau considerați eretici de către biserica creștină, pentru că au refuzat ”îndreptările” promovate de mitropolitul Nicon. În Dobrogea ei au găsit înțelegere din partea populației locale și încurajare din partea autorităților otomane și s-au stabilit mai ales în deltă, pe malul lacului Razim și de-a lungul Dunării.

Spre sfârșitul sec.XVIII au sosit cazacii de pe Nipru, așezați între lacul Razim și brațul Sf.Gheorghe, rutenii (circa 1000 de familii din ținuturile austriece), malorușii și aholii, populații bine organizate în tabere militare, conduse de căpetenii. În 1879, în Dobrogea erau 8561 lipoveni și 5736 cazaci.

Aromânii reprezintă ramura sud-dunăreană a românilor, rezultatul procesului de romanizare a tracilor din Peninsula Balcanică. Limba vorbită de ei este româna, o formă arhaică ce se vorbea de o parte și de alta a Dunării, înainte ca triburile migratoare să despartă pe aromâni de daco-români, primii căpătând influențe ale limbilor greacă, turcă și albaneză, cei din urmă mai ales slave și maghiare, structurile gramaticale rămânând nealterate, ele fiind latine.(C.Bărbuleanu 1998)

Aromânii au ocupat spații vaste în Peninsula Balcanică (Macedonia, Grecia, Albania, Bulgaria), ei fiind, prin tradiție, păstori, activitatea lor căpătând adeseori forme transhumante.

Venirea diverselor grupări (macedo-români, megleno-români, istro-români) la nord de Dunăre, mai cu seamă în Dobrogea, este legată de schimbul de populație realizat în jurul anului 1940 între România și Bulgaria, când majoritatea bulgarilor au migrat spre actualul lor stat național, locul lor fiind luat de familiile de păstori aromâni. La recensământul din 2002 erau 3580 și 60 de macedoromâni.

Țiganii au apărut în Europa prin sec.XV, iar în România în timpul lui Alexandru cel Bun (1417). În județul Tulcea ei au devenit sedentari, fiind întâlniți mai ales în Babadag, Tulcea, Nifon, Ciucurova, Trestenic, Niculițel. Mulți dintre cei de astăzi provin din Moldova, fiind veniți recent și sunt un fel de flagel social, ca peste tot în țară, în ciuda unor recente politici de integrare socială promovate cu sprijinul forurilor politice și financiare europene.

Nelipsiți din nici o țară din Europa, țiganii reprezintă resturile a două curente de migrare : unul mai vechi, pornit din patria lor subhimalayană pe drumul podișurilor asiatice spre Imperiul Bizantin și de aici spre nord, celălalt mai recent, determinat de invazia tătară pe drumul stepelor ponto – caspice. (C.Brătescu 1928)

Credința lor inițială este forte asemănătoare cu cea a medo – perșilor, care credeau în două principii al binelui și al răului, dar ulterior, țiganii au împurumutat religia celor cu care au conviețuit devenind creștini sau mahomedani. În însemnările amilului din Kilia, la 1505 apare consemnat un „Kara oglan” (băiat negru), fiind vorba fără îndoială de un pescar țigan din regiunea Deltei. (L.Cherața – București 1999)

Avându-se în vedere trăsăturile caracteristice le acestui trib, cum că erau tot timpul în mișcare, era normal ca ei să fie întâlniți în întreaga Dobroge.

În ciuda persecuțiilor, țiganii s-au impus în conștiința oamenilor ca o realitate ciudată și străină, dar de netegăduit. La recensământul din 2002 erau 2363 persoane de origine rromă.

In orașul Tulcea sunt câteva neamuri de rromi și anume : ursari – care sunt cei mai numeroși și locuiesc în cartierele Carierei și Neptun ; corturari (cioromeni) – locuiesc în cartierul Taberei, sunt semitradiționali ; rromi turci (horahai), care sunt răspândiți în tot orașul.

Bulgarii au locuit în Dobrogea în numeroase sate sau orașe, mai ales în ultima parte a stăpânirii otomane, în unele sate ei formând marea majoritate a populației. Venirea lor este legată de încercarea Rusiei de a coloniza Bugeacul (1829) cu bulgari, după ocuparea Basarabiei, prin aducerea a 4000 de familii bulgărești care să înlocuiască tătarii plecați (Al. P. Arbore – 1916). În județul Tulcea ei au ocupat mai ales satele din zona Babadag (Baia, Caugagia, Ceamurlia de Jos). În 1850, conform afirmațiilor lui K.F.Peters, trăiau în Dobrogea 25000 de suflete, grupate în 1194 familii. În 1900 numărul lor atingea peste 38000 persoane, din care 26000 în județul Tulcea. După 1877, apoi după războiul din 1913 și schimbul de populație cu aromânii din Cadrilater, numărul lor s-a diminuat drastic, retrăgându-se între granițele actuale ale Bulgariei. Este dovedit faptul că migrația bulgară spre Dobrogea s-a realizat târziu, lucru confirmat și de istoricul sofiot Miletici Lj. (1902) care afirma: Să credem că în Dobrogea, afară de orașe, este și populație bulgară veche, ar însemna să ne înșelăm pe noi înșine. (A.Rădulescu, I. Bitoleanu pag.247 – București 1979)

Germanii din Dobrogea au venit dinspre Rusia, după 1841, în trei etape. Primul val (1841-1870) a sosit în județul Tulcea, formând colonii la Mircea Vodă, Atmagea, Tulcea, Malcoci, Ciucurova și Cataloi. Venirea lor a fost cauzată, se pare, de legea rusească de colonizare a Ecaterinei a II-a, poate și din cauza secetelor repetate.

Următorul val (1873-1883), ca și cel de-al treilea (1891-1899) a vizat mai ales județul Constanța, plecarea lor din Rusia fiind cauzată tot de îngrădirea unor libertăți. În 1928, numărul lor totaliza 10000 de persoane și erau harnici, ordonați, civilizați, fiind un fel de model pentru celelalte etnii. (A.Rădulescu, I. Bitoleanu – București 1979)

Grecii au ajuns în Dobrogea, în timpurile moderne, datorită practicării comerțului. Ei s-au stabilit mai ales în orașe (Sulina, Tulcea) dar și în unele sate (Izvoarele). În 1850 erau 4284 greci în județul Tulcea, 2214 din ei locuind în Sulina. La recensământul din 2002 erau 1716 persoane.

Italienii

Primele comunități de italieni, din județ , su fost semnalate intre anii 1870 – 1880. Aceștia s-au stabilit în localitățile Turcoaia, Iacobdeal, Cataloi, Greci. În marea lor majoritate erau în căuterea unui loc de muncă. Migrația italiană provenea din regiunea sudică , sau din regiunea venețiană (Friuli).

Italienii din Turcoaia sunt semnalați începând cu anul 1897, când au sosit circa 100 familii (302 persoane), cei mai mulți fiind bărbații alungați de sărăcia de acasă, care sperau într-un câștig mai rapid, pe pământ străin, departe de familie și casă. (La recensământul din 2002 erau 147).

Evreii au ajuns în Dobrogea în epoca romană pe două căi: a) ca negustori, meseriași, armatori în centrele orășenești, maritime și fluviale; b) ca soldați în legiunile romane, cantonate în Dobrogea, precum și ca neguțători, însoțitori necesari ai armatei romane, instalați în centrele de garnizoană (Aegyssus – Tulcea era garnizoană romană).

După 679 i.d Ch. Când stăpânirea Bizanțului asupra Dobrogei s-a prabușit sub presiunea tibrurilor migratoare, mulți evrei refugiați din Constantinopol și Salonic preferau să trăiască sub Kaganul Asparuh și urmașii lui, care includeau teritoriul dobrogean, decât sub regimul fanatismului religios bizantin.

De abia în 1877 se găsește un recensământ care arată că evreii la Tulcea erau în număr de vreo 2400 de suflete.(C.Feldman București 2004)

Populația evreiască avea capitaluri din speculații cămătărești, de aceea unele asociații de evrei luau cu camătă de la autoritățile otomane veniturile vămilor dunărene, într-o perioadă când traficul pe rutele de comerț spre Constantinopol căpătaseră o amploare considerabilă. Astfel, pentru secolul al XVII- lea, episcopul catolic Pentru Bogdan Baksic releta că “în cele mai multe schele de la Dunăre vameșii sunt în cea mai mare parte evrei”. (I Bitoleanu 1982 București)

Armenii din Dobrogea erau veniți prin imigrațiuni individuale din provinciile ocupate de otomani, cât și din Țările Române, mai ales din secolul al XVI – lea. Peste tot ei s-ai dovedit elemente harnice, active și buni gospodari. În prezent sunt înregistrați doar 21 de armeni în tot județul.

În orașul Babadag este semnalată prezența armenilor de la începutul secolului al XVI – lea, iar pe la 1641, Petru Bogdan Baksic întâlnea aici „20 case de armeni cu 120 de suflete, care n-au biserică dar au un preot și se închină în case, ca și ai noștrii”.(I.Bitoleanu pag 545 Bucxurești 1982). Cu excepția unor scurte periode , armenii au avut întotdeauna deplina libertatede a-și exercita cultul, având biserica lor ortodoxă la Babadag, Tulcea și Constanța (biserica armeană din Constanța este părăsită în 1760 când odoarele sale au fost aduse la Babadag). Ei au provenit mai cu seamă din Turcia și Asia Mică și s-au ocupat tot cu comerțul. În 1900 erau circa 2600 de armeni, cei mai mulți în Sulina, Tulcea și Babadag. Asemenea grecilor, armenii au avut mahalaua lor în Tulcea, cu biserică și locuințe tradiționale, care se mai păstrează și astăzi. (I.Bitoleanu – București 1982)

Găgăuzii, a căror origine este incertă, au locuit în județul Tulcea în sate precum Beidaud, Stejaru, Agighiol, Izvoarele. Ei purtau costumație turcească dar erau creștini. Cei din Izvoarele vorbeau o limbă asemănătoare cu greaca. Găgăuții vorbeau turcește, dar foloseau litere românești. După unii autori, ei ar fi rămășițele cumanilor creștinați înainte de venirea turcilor. După alții, ar fi vorba de vechi greci, care au folosit limba turcă. După 1850 numărul lor s-a împuținat, mulți migrând spre sudul Basarabiei.(Al.P.Arbore – 1929)

Cerchezii erau un grup etnic musulman originar din Munții Caucaz, care a ajuns în Dobrogea prin anii 1862-1863, fiind aduși de turci pentru că erau fideli porții, urându-i pe ruși, cu care avuseseră războaie timp de 30 de ani, cât a rezistat statul cerchez condus de Chan Șamil. Cele mai mari concentrări cercheze au fost în satele Slava Cercheză (500 de familii), Horea, Turda, Isaccea, Mihai Bravu, unde au dovedit calități de meșteșugari și cinste și corectitudine în afaceri, însă în timpul războaielor s-au dedat la jafuri și abuzuri care au înspăimântat Europa într-o atare măsură, încât nu li s-a mai permis să revină pe continent după 1900. (Al.P.Arbore – 1929)

5.2. Raportul dintre populația majoritară și populația minoritară. Diferențieri teritoriale și pe medii sociale ale acestui raport

Actuala structură etno-lingvistică a populației județului Tulcea este rezultatul locuirii din cele mai îndepărtate timpuri a elementului autohton, tracic, get-dacic și apoi românesc a căror prezență trebuie pusă pe scena evenimentelor istorice, social-economice și politice, care au afectat teritoriul județean și regiunile limitrofe. În acest context trebuie subliniate continuitatea și predominanța elementului autohton , din cele mai vechi timpuri și până azi, fapt demonstrat de numeroasele documente arheologice descoperite în regiunea dobrogeană. Pe de altă parte, se poate evidenția marea permeabilitate a culturii și limbii autohtonilor și buna conviețuire și înțelegere între populația românească și minoritățile care s-au stabilit în acest teritoriu, fapt arătat și de elementele de toponimie.

În structura etnică a locuitorilor din județul Tulcea, rezultată din libera declarație a persoanelor recenzate la Recensământul general al populației din 2002, se remarcă o asemănare cu structura pe țară: populația de naționalitate română reprezintă 88,4%, urmată de 6,32% ruși – lipoveni față de 1,4% aromâni și macedoromâni și 0,4% ucraineni. Comparativ cu anul 1977 structura etnică s-a modificat în sensul extinderii etniilor: ucraineană, turcă, rromă și a reducerii ponderii românilor, rușilor, grecilor și evreilor.

În mediul urban populația românească deține 90,19%, fiind urmată de ruși și lipoveni (0,86%), turci (2,8%), ucraineni (0,4%). Orașul Tulcea este un bun exemplu în acest sens, având o populație formată din români (91%), urmați de ruși-lipoveni (0,93%), turci (1,4%), ucraineni (0,63%). Orașul Babadag prezintă o structură oarecum diferită în sensul că românii reprezintă 87,2% din total, dar pe al doilea loc se găsesc turcii cu 11,06% din total, urmat de rromi, aromâni, ruși-lipoveni.

În mediul rural la nivelul întregului județ, populația românească deține un procent mai redus, de 84,57%, datorită faptului că în mare parte rușii, lipovenii, aromânii, ucrainenii, grecii trăiesc în mediul rural.

Românii, în număr de 228.777 persoane în 2002 sunt cu 7.401 mai puțini față de anul 1992, când erau 236178 persoane. Aromânii și macedonenii, declarați la recensământ, locuiesc în proporție de 79% la sate. Dealtfel, în ceea ce privește structura etnică pe medii, numai românii și grecii se regăsesc în număr aproape egal în orașe și sate. Evreii și armenii locuiesc numai în orașe, maghiarii, germanii, rromii, tătarii, bulgarii predomină în orașe, în timp ce rușii (inclusiv lipovenii) sunt preponderent rurali.

O hartă a distribuției populației județului, după naționalitatea declarată, ar evidenția concentrarea altor naționalități decât cea română în mediul urban, cu excepțiile menționate, precum și comunități individualizate ale altor etnii în câteva zone, distribuție ce reflectă trecerea istoriei prin acest ținut de graniță. Românii se regăsesc în toate localitățile și sunt majoritari în cele 5 orașe și 39 comune, iar 4 comune sunt locuite în majoritate de ruși (inclusiv lipoveni) sau ucraineni. Diferențe mari față de medie se înregistrează în cazul predominării românilor până la 100% în localități precum: Sarinasuf, Dorobanțu, Cârjelari, Frecăței, Grindu, Căprioara, Iulia, Rachelu,Văcăreni, Florești. Aproape în totalitate, acestea fac parte din aria de veche locuire românească, unde condițiile naturale au fost favorabile continuității procesului de populare. Pe comune se remarcă: Dăeni (100%), Dorobanțu (100%), Ostrov (100%), Peceneaga (100%), Luncavița (99,9%), Turcoaia (99,9%), Topolog (99,8%), Niculițel (99,8%), Jijila (99,9%), Horia (99,8%). În marea majoritate a comunelor de pe latura vestică a județului, la contactul cu regiunea Muntenia, populația este în totalitate românească. Excepție face comuna Carcaliu unde populația românească este minoritară.

Acest fapt este datorat în primul rând deplasărilor în devălmășie, ale populațiilor din stânga Dunării, în vremuri de demult, ca urmare a unor evenimente dramatice asemeni molimelor, secetelor, inundațiilor. Una din cele mai importante așezări românești dobrogene cu populație venită din stânga Dunării a fost Dăienii. Numele Dăienilor, caracteristic românesc, înseamnă urmașii lui Daia sau cei veniți din Daia, date cu acest nume fiind consemnate și în Muntenia și Transilvania.

La polul opus se evidențiază comunele: Carcaliu (8,7%), Slava Cercheză (82%), Crișan (35%), Jurilovca (45%), Stejaru (51,6%). Aromânii reprezintă o comunitate imporatantă în comunele: Baia (25%), Stejaru (40%), Beidaud (13%). Comunitatea aromână numără 3580 de persoane în Baia, Stejaru, Mihail Kogălniceanu fiind localitățile cu cei mai mulți aromâni.

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

5.3. Structura etnică a populației minoritare – județ pe medii urban/rural

Trei minorități dețin fiecare ponderi de cel puțin 1% din populația județului: rușii – lipovenii, ucrainenii și turcii, la ultimele două recensăminte, cu mențiunea că s-au declarat de naționalitate „turcă” și rromii mahomedani, ceea ce explică și creșterea cu 32,5% a numărului etnicilor turci în acest interval.

Cei mai numeroși sunt rușii – lipovenii 13.615 de persoane în 2002, cu 6819 de persoane mai puțin față de recensământul din anul 1992, când erau 20434 ruși – lipoveni. Se remarcă o scădere a populației de etnie rusă – lipovenă față de recensământul precedent. Majoritatea rușilor din România locuiesc în județul Tulcea – 45% (față de 61,2% la recensământul precedent). Ca și ucrainenii, rușii au migrat spre Dobrogea, atrași de posibilitatea exprimării religioase, vis- a- vis de persecuțiile la care au fost supuși în Imperiul Țarist în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea. Ei și-au păstrat limba și obiceiurile, dar mai ales bărbile bogate, element distinctiv și motiv principal de discriminare.

Rușii formează majoritatea populației în două comune: Carcaliu (87%), Slava Cercheză (82,5%) și reprezintă o componentă importantă a comunelor Jurilovca (45%), Sarichioi (46,4%), C.A. Rosetti (31,3%), Crișan (25,6%), Mahmudia (10,3%), dar și a orașului Sulina (16%). Ei constituie 4,2% din populația orașelor județului Tulcea și 10,7% din populația comunelor.

Populația de naționalitate ucraineană, este în scădere, în anul 2002, fiind de 1251 persoane, față de 3846 câți erau la recensământul din 1992. Comunitatea ucraineană din județul Tulcea este a cincea ca mărime după județele Maramureș, Suceava, Timiș și Constanța și își păstrează ca și rușii, tradițiile și limba, deși există foarte multe împrumuturi lexicale românești. Ei predomină în comunle Crișan (10%), Murighiol (6,6%), Sfântu Gheorghe (2,2%), Pardina (2,9%), C.A . Rosetti (0,6%), Mahmudia (0,8%). Este relativ curioasă situația comunei Chilia Veche care, deși aflată la granița cu Ucraina, deține doar 0,7% ucraineni.

Numărul persoanelor care s-au declarat rromi (țigani) aproape s-a dublat față de 1977: 1363 persoane în 1992 față de 690 la recensământul precedent și 2363 la recensământul din 2002, fenomen înregistrat pe ansamblul țării. Această creștere este determinată atât de fertilitatea ridicată specifică acestei etnii (2,7 născuți vii la o femeie în 1992, respectiv 3,1 în 1977) cât și de gradul mai mic de reținere în a-și declara apartenența la această etnie ce s-a constatat la ultimul recensământ. Comunități importante se află în orașul Măcin (4,1%), precum și în comunele I.C. Brătianu (1,15%), Hamcearca (0,5%), Nalbant (0,4%). Ponderea mediului urban este mult mai importantă decât a celui rural (rromii dețin 1% din populația totală a orașelor).

Se remarcă numărul mare al persoanelor de naționalitate greacă: 1761 persoane, dublu față de anul 1992 când numărau 764 de persoane și aproape de șapte ori mai mare față de 1977, explicabil numai prin sinceritatea declarației la ultimul recensământ. Se pot menționa comunele: Izvoarele (30%), Smârdan (doar 0,2%) precum și orașul Sulina (1,05%), Babadag (0,2%).

Celelalte minorități numără împreună 0,3% din populația județului și însumează 882 persoane, cu 95 persoane mai puțin față de recensământul trecut. Mai bine reprezentați sunt maghiarii (Pardina – 0,5%, Baia – 0,2%), tătarii (Isaccea – 0,2%, Murighiol – 0,2%), germanii (Nufăru – 0,5% – mai cunoscut este satul Malcoci), bulgarii (Tulcea, Babadag, Baia, Carcaliu, Murighiol, Mahmudia, Nalbant – fiecare cu 0,1%), sârbii (orașul Sulina – 0,1%). Numărul tătarilor și evreilor a scăzut dramatic (al evreilor prin emigrare externă), de la 46 în 1992 la 25 în 2002, iar la ora actuală mai sunt doar 16 in orașul Tulcea. Populația de orgine evreiască rămasă în județ, este foarte îmbătrânită așa se explică numărul scăzut de persoane. Germanii sunt ceva mai numeroși iar, bulgarii se mențin la nivelul anului 1977 (2/3 dintre aromâni locuiesc în satele locuite de bulgari până în anul 1941, care au fost colonizați în urma schimbului de populație: Stejaru, Ceamurlia, Beidaud, Camena, Războieni, Cerna, N. Bălcescu, Lăstuni). În comuna Greci trăiește o comunitate importantă de italieni (1,6%).

O poziție aparte o deține comunitatea turcă – 1,3% localizată în special în orașul Babadag (12,8% – explicație evidentă a sporului natural mai ponderat), orașele Măcin (3,1%), Isaccea (4,6%), Tulcea (1,4%) precum și comunele Ciucurova (3,5%), Casimcea (2%), Murighiol (0,5%).

5.4. Structura populației pe principalele confesiuni și limbă vorbită

De regulă, nu există o concordanță perfectă între structura etno – lingvistică și cea confesională, în cadrul unei etnii putând exista mai multe religii, culte sau fracțiuni sectante, la fel cum mai multe grupări etnice pot avea aceeași religie.

Astfel, se constată că populația de naționalitate română este adepta religiei ortodoxe, cea de naționalitate ucraineană și ruso-lipovenească aparține religiilor creștine de rit vechi și ortodoxe, în diversele ei forme de exprimare, celelalte religii creștine sau necreștine, fiind mult mai slab reprezentate.

Recensământul din 1992 este primul recensământ postbelic, care a înregistrat religia sau confesiunea religioasă.

În 1992 majoritatea populației și-a declarat apartenența la o religie sau confesiune religioasă, 99,04% din populația județului, numai 83 persoane s-au declarat atei, 47 fără religie, 35 persoane nu și-au declarat apartenența religioasă. Numărul populației ortodoxe a județului Tulcea în anul 1992 era de 247007 de locuitori, iar în anul 2002 populația ortodoxă număra 237871 locuitori, reprezentând 96,3%, 43 de locuitori s-au declarat atei, 20 de locuitori fără religie, iar 99 de locuitori nu și-au declarat religia.

Se constată o scădere ușoară a populației de religie ortodoxă în anul 2002, față de recensământul anterior. Specificul etnic al județului se reflectă astfel în structura confesională. În privința situației la nivelul unităților administrative se respectă aproape peste tot aceeași regulă, în sensul că ortodocșii de rit vechi sunt circa de trei ori mai numeroși decât ortodocșii, cu toate că predomină populația română. Creștinii de rit vechi sunt în număr de 14093 locuitori, persoanele de religie musulmană sunt de 3581 locuitori și se localizează în municipiul Tulcea, orașele Babadag și Isaccea, C.A. Rosetti. Romano-catolicii sunt de 746 persoane și locuiesc în municipiul Tulcea, dar și în satul Greci, unde a mai rămas o mică comunitate italiană.

Un număr de 1356 de persoane aparține altor culte religioase: adventiști de ziua a șaptea 564 de persoane, din care 325 sunt în comuna Jurilovca; penticostali 271 de persoane, din care 63 sunt în comuna Nalbant; baptiști 521 de persoane, din care 190 sunt în municipiul Tulcea.

Cei ce aparțin vechilor religii mozaică, armeană, precum și greco- catolică locuiesc aproape exclusiv în orașul Tulcea.

Aparteneța religioasă a etniilor din județul Tulcea oferă informații noi asupra structurii etnico-religioase, după cum urmează: românii sunt majoritari creștini-ortodocși (98,8%), dar un procent de 0,3% sunt ortodocși de rit vechi, 0,2% romano-catolici, 0,2% adventiști. Rușii – lipovenii sunt de rit vechi în proporție de 75,6%, creștini- ortodocși 22,3%, ortodocși de rit vechi 1,6%. Un procent de 76,6% din ucraineni sunt creștini-ortodocși, 20,2% ortodocși de stil vechi, 22% creștini de rit vechi. Turcii și tătarii sunt musulmani (97,3%, respectiv 95,4%), grecii 98,6% ortodocși. Bulgarii din județul Tulcea sunt preponderent ortodocși spre deosebire de restul țării unde predomină romano-catolicii.

Structura etnică a confesiunilor religioase completează această imagine. Populația de religie ortodoxă este în proporție de 96% de naționalitate română, 3% sunt etnici greci, 1,8% ruși (inclusiv lipoveni), 1,2% ucraineni, 0,05% rromi, 0,1% bulgari. Cei ce aparțin bisericii, ortodoxe de stil vechi sunt în proporții egale români și ucraineni (aproximativ 41%), iar 17,7% ruși (inclusiv lipoveni). Creștinii de rit vechi sunt majoritar ruși – 95,4%, români 3,9%, ucraineni 0,6%. Persoanele de religie musulmană sunt în procent de 92,1% turci, 4,6% tătari, 2,1% rromi (țigani), 1% români. Romano-catolici sunt români (61,8%), 14,5% alte etnii – în principal italieni, 10% maghiari, 9,6% germani, greco-catolici sunt 75,8% români, reformații sunt 80,5% maghiari.

Trebuie să apreciem înaltul grad de toleranță care se manifestă și din punct de vedere confesional în spațiul tulcean, fiecare individ având o libertate absolută de opțiune între o religie sau alta, nesemnalându-se nici un caz de natură să prejudicieze buna conviețuire în comunitățile umane din județ.

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

Rușii lipoveni s-au grupat după criteriul sectelor din care făceau parte și anume : neopopiștii (Bezpopovcina) care nu admit preoția canonică și din cele șapte taine ale bisericii ortodoxe au păstrat numai botezul și spovedania, săvârșite de mireni, bărbați sau femei. Euharistia au îndeplinit-o după o idee proprie. Secta a doua a popiștilor (Popovcina), deși considerau Biserica rusă eretică, primesc preoți hirotonisiți de aceasta. Din anul 1990 cele cinci parohii distincte s-au unit în „Asociația creștinilor ortodocși de rit vechi lipovenesc” (numărând circa 6500 de credincioși), având și un episcop cu reședința în Tulcea.

Biserica neopopistă

hramul Sf.Treimi și

Sf.. Paraschiva (1857)

(cartierul lipovenesc)

(foto realizată

de Radu Daniela)

Biserica popistă

(cartier lipovenesc)

(foto realizată de Radu Daniela)

Aceste două biserici sunt la aproape 200 m distanță una de cealalta.

În Dobrogea lipovenii au întemeiat și două așezăminte monahale: Uspenia pentru călugări și Vovidenia pentru monahi. Mănăstirea Uspenia cu hramul Adormirii Măicii Domnului din localitatea Slava Cercheză este un monument de arhitectură religioasă, mănăstirea aprține cultului ortodox de rit vechi și a fost înființată în sec. XVII, iar biserica din lemn a fost construită în 1840.

Mănăstirea Vovidenia, cu hramul Intrarea în Biserică Măicii Domnului (Slava Cercheză) este singura mănăstire de maici din lume care aparține cultului ortodox de rit vechi. A fost întemeiată în sec al XVII de câțva călugări ruși care au adus din localitatea Kazan, Icoana Măicii Domnului.

Turcii și tătarii, care odată stăpâneau acest teritoriu, au lăcașe de rugăciuni pe mai tot cuprinsul teritoriului județului. Ziua sfântă a musulmanilor este Vineri, aceasta fiind ziua când Mahomed a fugit din Mecca la Medina, numit de credincioși Higeret. Lăcașul unde imamul citește Coranul este geamia. Femeile sunt admise într-o încăpere alăturată.la unul din colțurile geamiei este construit minaretul de unde Muezinul prin megafon cheamă la rugăciune musulmanii din localitate. Astfel de geamii se întâlnesc în Isaccea, Tulcea, Babadag, Ciucurova, precum și alte localități.(S.Vrabie 2005)

Giamia „Ali Gazi Pașa”

Babadag (sec. XVIII)

(foto realizată de Radu Daniela)

Veniți pe acest teritoriu, atât grecii, evreii, armenii sau germanii și – au construit biserici și temple de rugăciuni. Astfel germanii au ridicat o frumoasă biserică în satul Malcoci, încă din anul 1847. Armenii au ridicat o impunătoare biserică în Babadag, arsă în 1823 și reconstruită în 1828, o alta în Tulcea, în apropierea vechiului cartier armenesc (strada Concordiei), biserica funcționa din 1834; grecii, de asemenea au biserici ridicate în comuna Izvoarele, dar și în Tulcea în vechiul cartier grecesc (strazile Buna vestire, Trandafirilor). Tempul evreiesc, situat pe strada Babadag, Tulcea, adună sub bolțile sale un număr din ce în ce mai restrâns de enoriași.

Templul evreiesc

Tulcea

(foto realizată de Radu Daniela)

Biserica catolică din Malcoci

(ridicată de locuitorii germani)

(foto realizată de Radu Daniela)

Biserica grecească

Izvoarele

(foto realizată de Radu Daniela)

Această structură reflectă în mare măsură structura etnică și confesională, dar este mult mai influențată de prejudecăți, de procentul de actualizare lingvistică, de afinități istorice.

Numărul persoanelor care au declarat limba română ca limbă maternă la recensământul din 2002 este de 258639 de locuitori, reprezentând 95,4% din populația stabilă totală. Raportul etnic-limba maternă al județului Tulcea este subunitar la toate minoritățile, dar la nivelul localităților se învecinează. Dintre minorități cel mai mare procent al persoanelor care vorbesc limba etniei se regăsește la ruși, inclusiv lipoveni (85,4%), turci (84,8%), tătari (84,5%), greci (70,5%), ucraineni (68,1%). Rromii (țiganii) vorbesc limba română în proporție de (53,9%), țigănească (42,8%), turcă (3,2%).

O concordanță relativă între etnie și limba maternă există în comunele: Carcaliu, Izvoarele, Frecăței, Sarichioi, Jurilovca, Murighiol, Crișan, Sfântu Gheorghe, Maliuc, Pardina și a orașului Isaccea. În comuna Slava Cercheză o parte din minoritatea redusă s-a declarat vorbitoare de limbă română, în timp ce în comuna Mahmudia ucrainenii vorbesc aceeași limbă română.

Aromânii și macedo-românii din comunele: Stejaru, Baia, Beidaud sunt considerați vorbitori de limbă română, ca și ucrainenii și turcii din comunele Ciucurova și Casimcea sau o parte din ucrainenii din comuna C.A. Rosetti.

În orașul Babadag doar turcii se declară cu limba maternă proprie, în timp ce grecii din Sulina și turcii din Măcin sunt considerați vorbitori de limbă română.

Pentru studiul limbii materne în județul Tulcea s-au organizat, pe școli, ore cu predarea limbii materne. În acest fel în Tulcea la școlile nr. 3 și 9 sunt ore de predare a limbii turce și a religiei musulmane la copiii acestei minorități de la clasele I – IV. Pentru studiul limbii s-a deplasat de la Istambul la Tulcea, un profesor care i-a inițiat și pe cei adulți în tainele limbii turce moderne. În acest fel au fost donate bibliotecii Casei Corpului Didactic din Tulcea, manuale de limbă turcă, și chiar Coranul. Tot în cadrul școlii nr. 3 s-au organizat ore cu predarea limbii rromani. Și Comunitatea Rușilor Lipoveni a susținut studierea limbii ruse materne în școlii. Astfel pe lângă limbile de circulație internațională, copiii de etnie rusă, studiază și limba maternă, pe tot cuprinsul județului, acolo unde populația rusă este majoritară. În comuna Izvoarele la școala din localitate, elevii de etnie greacă sunt învățați neoelena.

În general, limba română este limba maternă pentru întreaga populație a comunelor: Dăeni, Dorobanțu, Luncavița, Peceneaga și I.C. Brătianu, este vorbită doar de 8,5% de rușii din Carcaliu, 15,5% de cei din Slava Cercheză, și de 47% din locuitorii comunei Crișan. Limba rusă predomină la: Carcaliu (91,3%), Slava Cercheză (84,4%), Jurilovca (48,9%) și Sarichioi (46,3%), pentru ca limba ucraineană să fie dominantă în comunele: Crișan (40,2%), Sfântu Gheorghe (19,7%), Murighiol (18,3%), Ceatalchioi (16,2%). Limba turcă este vorbită îndeosebi la Babadag (9,4%), Ciucurova (3,6%), Măcin (0,4%), în timp ce limba tătară mai apare la Isaccea (0,2%) și Murighiol (0,2%). Celelalte limbi sunt foarte puțin răspândite cu excepția limbii grecești (Izvoarele 9,6%), a limbii maghiare (1,1% la Pardina), a limbii germane (0,8% la Nufăru), țigănească (0,5% la Tulcea, 0,4% la Nalbant) și italiană (0,9% la Greci).

Sursa : Centrul National de Statistica al Judetului Tulcea

CAPITOLUL 6

ELEMENTE DE MULTICULTURALITATE

6.1. Forme de organizare socială la nivelul etniilor, asociații, forumuri

După anul 1989 mai toate comunitățile au încercat și unele în mare măsură au reușit, să se organizeze în forumuri, asociații sau chiar partide.

Astfel vorbim despre C.R.L.R. (Comunitatea Rușilor Lipoveni din România) care urmărește unirea tuturor membrilor săi în apărarea dreptului la păstrare, la dezvoltare și la exprimarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase, recunoscute și garantate de Constituția României ; revigorarea și mediatizarea tradițiilor rușilor lipoveni ; promovarea culturii etnice ; apărarea dreptului la păstrarea, dezvoltarea precum și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase ; redeșteptarea conștiinței etnicilor a apartenenței la marea cutură rusă.

In prezent, în Parlamentul României comunitatea rusă este reprezentată de deputatul de Tulcea Miron Ignat.

Unuinea Democrată Turcă (1990) care are reprezentant în Parlamentul României în persoana domului Ibraim Iusein. Statutul Uniunii Democrate a Turcilor din Tulcea urmărește exercitarea tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ; protecția identității etnice cu deosebire a limbii, culturii, a tradițiilor și valorilor materiale proprii și a religie ; cultivarea și dezvoltarea relațiilor tradiționale de prietenie româno – turco ; ocrotirea așezămintelor și a locașelor de cultură proprii sau care o reprezintă ; întreținerea vestigiilor și a monumentelor istorice care îi oglindesc trecutul.

Uniunea Elena – filiala Tulcea (1990), Federația Comunitățălor Evreiești (1990), Forumul Democratic German (1991), Comunitatea Italiană (1991), Comunitatea Aromână, Uniunea Ucrainenilor (1991), Partida Rromilor(1994), Uniunea Armenilor(1992) acestea sunt câteva dintre organizațiile și organismele reprezentative ale etniilor în județul Tulcea, înființate imediat după Revoluția din Decembrie 1989

6.2. Gradul de asimilare în funcții administrative și social – politice a etniilor (nivel local si central)

În timp s-a creat o civilizație proprie acestui ținut, civilizație care se caracterizează atât prin elemente comune tuturor etniilor, cât și prin note particulare, individuale ale fiecărei etnii.

Elementele diferențiatoare nu au impiedicat însă, în Dobrogea, conviețuirea pașnică a tuturor etniilor. Fiecare a contribuit la conturarea civilizației tradiționale dobrogene. Etniile ți-au respectat obiceiurile, religia, modul de viață. Toleranța a constituit întotdeuna nota esențială a comportamentului în comunitatea tradițională dobrogeană.

Societatea modernă a preluat această tradiție, fapt pentru care nu întâmplător se vorbește de „modelul interetnic dobrogean”.

„Istoria și dinamica vieții sociale, manifestările la nivel mental în acest areal, permit să se considere și să se definească zona drept zonă de acceptare, ceea ce implică anumite caracteristici cum ar fi: conlocuire comprehensivă, receptare etnoculturală, model intercultural deschis”.(S. Pârâu – 2003)

6.3. Populații : habitat, datini, obiceiuri, meșteșuguri

6.3.1 Modul de organizare a gospodăriilor la nivelul etniilor caracteristice

Caracteristicilor generale ale arhitecturii dobrogene li se subordonează trăsăturile particulare ale arhitecturii fiecărei etnii.

În general casele sunt mici, cu acoperișul jos. Sunt executate din materiale locale : piatră, chirpici, cărămidă și faianță, iar acoperișul este din tablă, olană, țiglă și stuf.

În cadrul planurilor caselor românești dobrogene se întâlnește în egală măsură casa cu prispă și casa fără prispă. Lipsa prispei nu este în legătură cu un anumit plan, ci se înregistrează la toate planurile de casă.

Majoritatea caselor cu prispă au planul compus din tindă centrală și două încăperi laterale, cu o singură intrare. Un plan tipic este al casei cu tindă și două camere, cu prispă retrasă în dreptul intrării, sau cu odaie supradimensionată față de tindă. La planul cu tindă și două camere este de remarcat modul practic în care a fost rezolvată problema încălzirii celor trei camere prin dimensionarea largă a tindei și poziția căminelor. (G. Stoica – 1974)

Casele bulgărești , din satele din partea centrală a județului păstrează caractere tipice arhitecturii balcanice : ștreșini largi, învelitori din olană cu pante line, prispe late. Aceste caracteristici le întâlnim atât la casa cu un nivel cât și la cea cu două nivele. Cerdacul deschis se impune prin lungimea ce amintește de prispa casei joase; foișorul (pridvorul) este un spațiu deschis ; acoperișul din olană, în patru ape dă o anumită volumetrie echilibrată întregii construcții.(S.Pârâu – 2001)

Casa lipovenească prezintă aceeași structură ca și cea romănească, însă cu diferențierile tipice. Fațada secundară orientată spre stradă este liberă în sensul că împrejmuirea (gardul) pornește de la latura de îmbinare a celor două fațade (longitudinală și laterală). Acestea conțin mult lemn și sunt vopsite în albastru cobalt sau verde ghioc. Lemnul de pe ferestre este lucrat cu decorațiii de mână și au nelipsita cruce și anul construcției.

O prispă sau o băncuță îngustă și lungă cât ține peretele din stradă marchează, alături de gard, perimetrul gospodăriei. Deseori, peretele lateral din stradă prezintă și prispă cu stâlpi, îndeosebi la casele vechi.

Un element specific casei lipovenești este aceea construcție în care este organizată baia, așa numita „baie lipovenească”, în imediata apropiere a casei.

Casa ucraineană nu se impune prin diferențieri tipiceîn raport cu casa românească, ceea ce dealtfel este greu de marcat și relevat, dacă avem în vedere venirea pe aceste locuri a ucrainenilor, încă din secolul al XVII – lea și conviețuirea lor cu românii atâta timp.

Ceea ce marchează însă diferența caselor ucrainene de cele românești sunt elementele decorative dispuse la locul de îmbinare a pantelor și fronton. Deseori, motivul de la partea superioară a frontonului permite comparația cu casa lipovenească (deci tot elemente slave). (S. Pârâu – 2001)

Casa turcească s-a dezvoltat pe orizontală datorită mentalității etniei respective asupra structurii de neam, și anume copiii locuiau și după căsătorie cu părinții.

„Casele erau construite în formă dreptunghiulară, fiind alcătuite din mai multe camere cu pereți din chirpici (în stepă) sau nuiele împletite și lipite cu lut (în regiunile deloroase și păduroase), mai rar din piatră, cu acoperișul în două sau patru ape fără tavan și podea. Casele din stepa dobrogeană aveau acoperișul din lut lipit, iar cele din regiunile păduroase din preajma lacurilor și Dunării din șindrilă sau stuf”. (Mehmet Ali Ekrem – 1994, pag 65)

Casa italienească în ciuda afirmațiilor etnicilor, nu reproduce modele din zona de origine ci ilustrează posibilitățile economice superioare ale propietarilor. O parte din casele italienești au planul și aspectul caselor românești. Altele se disting ca plan și aspect, fiind asemănătoare cu cele construite de locuitorii înstăriți din oraș. Se poate afirma că structura casei italienești păstra similitudinea cu casa romînescă prin prezența prispei și a balconului, dar avea o formă pătrată cuprinzând o sală centrală și patru încăperi.(S.Pârâu -1996, apud G. Stoica)

Casele de aromâni (macedo-români) nu se încadrează într-un specific anume și sunt construite în general, precum construcțiile din ultimii ani, cu materiale din cărămidă, BCA, iar la acoperișuri șarpantă din lemn și învelitoare din țiglă, tablă.

Referitor la anumite elemente de interior, se menționează soba oarbă, pe care o întrâlnim la români, bulgari, slavi, greci și care este în Dobrogea de influență mediteraneană și balcanică. „Apariția sobei oarbe în Dobrogea și existența ei pe o arie care cuprinde aproape întreg spațiul balcanic trebuie pusă în legătură în primul rând cu evoluția firească a sisitemelor de încălzire și prepararea hranei.”(G.Stoica- pag 77)

Un element nou și tipic etniei ucraineană, este așa numita „lijancă”. Este un gen de pat de pământ construit lângă sobă și care se încălzește în timpul iernii datorită unei instalații originale și construcției sale cu totul ingeniose (este ca o terecotă dar nu pe verticală ci pe orizontală).

Această caracteristică a populației slave (ruși lipoveni și ucraineni) se întâlnește acum și în casele românești atât din satele cât și în cartierele din orașe unde conviețuiesc cele două etnii.

Un alt element întâlnit la mai toate etniile din zona de nord a Dobrogei, este „camera bună”. Aceasta capătă anumite denumiri, dar în esență reprezintă unul și același lucru,(„camera centrală”, „camera frumoasă”, „casa bună”). Aici erau păstrate țesăturile decorate, lada de zestre, hainele de duminică: aici se aduna familia duminica sau în zilele de sărbătoare; aici se primeau musafirii.

Repartiția gospodăriilor pe străzi, în orașul Tulcea, s-a făcut tot în funcție de etnii . Astfel între Dunăre și lacul Zaghen cartierul lipovenilor pescari, în cartierul Comorofca amestecați în proporții egale cu români, ruși, turci – tătari, rromi musulmani. În apropierea acestui cartier pe strada Trandafirilor, fosta Buna vestire, cartierul grecesc, iar pe strada Babadag, unde nu se mai pătrează decât Sinagoga, era cartierul evreiesc.

6.3.2. Datini și obiceiuri

Dobrogea fiind un adevărat mozaic de naționalități, fiecare dintre aceste populații au fost deopotrivă, emițători și receptori ai mesajului constituit din cultura locurilor de baștină și cea a locurilor unde s-au oprit pentru o perioadă, fie s-au statornicit. Obiceiurile aici se împart în două mari categorii :

a)obiceiurile calendaristice de peste an ;

b) obiceiurile nelegate de date fixe.

a) In prima categorie se includ obiceiurile de Anul Nou. In folclorul nostru, ciclul celor 12 zile care formează sărbătoarea Anului Nou este cel mai important ciclu sărbătoresc popular, tradițional, cel mai bogat și colorat prilej de manifestări folclorice.

Sărbătoarea se definește ca un fenomen social, dar totodată și cultural, în desfășurarea căruia cotidianul și sărbătorescul devin astfel două ipostaze ale existenței umane, aflate într-o relație de echivalență, în însăși disjuncția lor.

Fiecare colectivitate tradițională afirmă ceea ce consideră valoarea sigură și renunță la formulele, practicile și ceremoniile devenite incorecte. Această afirmare este rezultatul unei atitudini față de societate, istorie, lume și univers și paralel, al unei concepții antropologice bine articulate. (S.Pârâu – 1998).

Obiceiurile de Crăciun și Anul Nou marcau trecerea de la anul vechi la anul nou. Gestul și urarea cu funcție magică, dansul ritual, comportamentul ludic, împărțirea alimentelor ritualice (colăcei, covrigi, mâncare de prune uscate cu orez, nuci), sunt practici și secvențe pe care le regăsim în desfășurarea acestor obiceiuri la toate populațiile.

Jocurile cu măști le întâlnim și la români („moșoiul”, „capra”, „ursul”) dar și la ucrainieni („melenca”).

Obiceiul numit „melenca ”practicat în obiceiurile ucrainienilor se desfășoară astfel: ceata de urători este formată din mai mulți flăcăi mascați. Unul din ei era travestit în fată, alți trei în cazaci, unul în țigan iar restul erau simpli colindători. Melanca simula că face ordine în casa gazdei, dar de fapt făcea dezordine. Desfășurarea ceremonialului era pregătită cu o săptămână înaintea Anului Nou. Costumele erau confecționate din hârtie colorată, chir și săbiile erau împodobite cu hârtie colorată. Urătorii primeau bani, colaci, slănină, băutură. (Informațiile le am de la ucrainieni din localitățile Chilia – Veche, Sfântu Gheorghe, Murighiol, Mahmudia).

Ziua de ajunul Crăciunului implică practicarea unor urări și împărțitul darurilor, ceea ce vestește începutul sărbătorescului acestor zile. Amintim în acest sens „Moș Ajunul” practicat la români și obiceiul „cu vecera” întâlnit la ucrainieni. Copiilor care cântă „Moș Ajun”li se dau covrigi, colacei, nuci, mere și bani. Cei care vin cu „vecera” primesc bani și diverse daruri în schimbul colacului și darurilor pe care și ei le-au adus gazdei.

Obiceiul cu „vecera”se întâlnește numai la ucrainieni și se practică în seara de ajunului de Crăciun. În această seară copii merg la părinți, finii la nași, nepoții la unchi, frații mai mici la cei mai mari. Cei care vin cu „vecera”aduc un colac pe care se pune o pânză și dulciuri (recent se pune o batistă) iar darurile constă în obiecte de îmbrăcăminte. Dintre mâncărurile specifice pentru această seară sunt „cuchea” (grâu fiert cu miere, mac și nucă) și „asvar” (compot din fructe uscate). Uneori colacul adus de cei care veneau cu „vecera”se dădea înapoi, și de asemenea gazda îi dăruia pe cei veniți cu bani și diverse alte obiecte. Menționăm câteva din versurile spuse le „vecera”: „Bună seara/Sfântă seară/M-a trimis mama și tata/Cu vecera”. Menționăm că obiceiul pregătirii grâului fiert sub formă de „cuchea”se întâlnește parțial și la români, dar preluat de la ucrainieni.

Din obiceiurile de Crăciun ale elenilor din comuna Izvoarele, jud. Tulcea am ales cele mai semnificative texte păstrate de bătrânii comunei și transmise tinerilor de astăzi.

Colindele au, în general, motive și forme variate. Interesante sunt cele cu motive cosmogonice, cele referitoare la casă, iar numărul lor se ridică la 12. Flăcăii satului se împart în două cete sub conducerea unui „dragoman”. De obicei acesta este căsătorit. Încă de la începutul lunii decembrie se fac repetiții la casa acestuia. Comuna fiind împărțită în două, ținând cont că șoseaua Tulcea – Măcin străbate comuna de la Est la Vest, o ceată colindă la nord de șosea, iar cealaltă la sud de șosea. În timpul deplasării pe străzi de la o casă la alta, până la miezul nopții se cântă „Corl an ghimasi”(Fata dacă dormi). După miezul nopții, în tot timpul deplasării pe străzi, se cântă „Perasan ta misanichta” (A trecut miezul nopții). Spre ziuă se cântă „Na, fenghi, da n ghimasi, csipnisi” (Se luminează dacă dormi, trezește-te). La intrarea în casa consăteanului, se cântă „Hristos ineti, hara sun cosmu” (Hristos se naște, bucurie la lume). Apoi pentru fiecare casă în parte sunt anumite colinde, de exemplu acolo unde este o fată de măritat , sau un flăcău, sau copii, sau o casa unde sunt doi tineri logodiți , se cântă anumite colinde specifice pentru fiecare în parte. (Ion Niculache, președintele Comunității Elene din Izvoarele – Revista „Elpis”noiembrie 2005).

Uratul cu sorcova și obiceiul „semănatului” (aruncarea boabelor de grâu, orez) sunt practicate atât la români și aromâni (în dialect „surva”)cât și la ucrainieni și greci. Menționăm că la aromâni urarea de sorcovă „La mulți ani/ Brânză, oi, mei, cai/ Să trăiască” este însoțită de aruncarea în foc a unei bucăți de lemn adusă de copii sau a câtorva vreascuri în același scop, al belșugului pentru casă, al fertilității. (date strânse de la o familie de macedoneni din localitatea Stejaru).

Obiceiul „semănatului”la lipoveni este un obicei nou, introdus de copii, prin preluarea de la români sau de la ucrainieni, ceea ce demonstrază, încă o dată în plus de interferența culturală.

La greci în prima zi a Anulul Nou, care coicide și cu Sf. Vasile, se serbează „Tăierea Vasilopitei”. Conform unui obicei panelen, când vechiul an pleacă iar cel nou vine, fiecare familie trebuie să întâmpine cu bucurie și veselie această trecere dintre ani. Vasilopita este din aluat de cozonac, dar copt într-o formă rotundă.

Tăierea Vasilopitei este un obicei străvechi. Se spune că atunci când Sf. Vasile era episcop de Cezarea, pentru a salva orașul de la jefuire de către prefectul din Capadocia, a cerut locuitorilor să-i dea tot aurul, monedele și bijuteriile, pe care le aveau spre a le da prefectului. Dar se pare că prefectului i s-a făcut rușine de episcop și a plecat neluând nimic. Episcopul, neștiind însă ale cui erau bijuteriile și monedele de aur, a poruncit să se facă plăcinte, introducând în fiecare din ele câte o bijuterie sau monedă. După ce le-a sfințit, le-a împărțit locuitorilor, câte una fiecăruia. În felul acesta fiecăruie i-a revenit ce a găsit în plăcinta sa. (Revista „Elpis noiembrie”2005).

De menționat un fapt este acela că nu numai în sate sau comune se practică aceste obiceiuri, ci și în orașe dar nu cu aceeași amploare, și numai în cartierele locuite de etniile respective.

Obiceiurile de primăvară și vară marcau diferitele etape în desfășuarrea vieții sătești legate de practicarea diferitelor ocupații și aveau ca scop fertilitatea ogoarelor.

La toate populațiile, după cele 12 zile în care se sărbătorea trecerea de la anul nou, urmau câșlegile, răstimp menit nunților. Sfârșitul câșlegilor, lăsatul secului marchează încheirea perioadei căsătoriilor, iar pe de altă parte venirea primăverii, începutul perioadei de asceză a postului mare.

Începutul acestei perioade era marcat de petrecerile de Lăsata Secului, petreceri cu mîncare, băutură, cântece și jocuri.

Hâdrellez este una din marile sărbători tradiționale de primăvară ale turcilor dobrogeni, dar și a celor din Anatolia și din Balcani. Denumirea sărbătorii este un cuvânt compus din numele Hâzâr și Ilias, doi frați, fiecare reprezentând elemente de primă necesitate pentru ca natura să prindă viață: căldura și apa.

Sărbătoarea are loc după calendarul gregorian în ziua de 6 mai, iar după calendarul iulian în ziua de 23 aprilie. În străvechiul calendar al turcilor, sărbătoarea semnifica începutul unui nou anotimp, cel al verii astronomice. După acest calendar, anul astronomic se împarte în două: de la 23 aprilie (6 mai) până la 26 octombrie (8 noiembrie), timp de 186 de zile, sunt zile de vară, zile aflate sub zodia lui Hâzâr, iar următoarele 179 de zile, dintre 26 octombrie (8 noiembrie) până la 23 aprilie (6 mai), sunt zile ale iernii astronomice.

Așadar, ziua de Hâdrellez exprimă sfârșitul iernii și începutul verii când, după credința populară, cei doi frați se întâlnesc pe pământ și, împreună cu ei, se bucură toată lumea și se roagă pentru sănătate și fericire.

Hâzâr, proroc legendar musulman, care nu figurează printre prorocii din Biblie sau Coran, este închipuit ca o ființă misterioasă, înveșmântată în verde și care a cunoscut taina nemuririi. Este trimisul lui Allah pe pământ, pentru a ajuta pe cei aflați în strâmtoare.

Pentru că Hâzâr vine în locuri verzi și curate și întrucât în perioade străvechi, în ceremoniile legate de primăvară și vară (ca și în operele de artă) un rol important avea cultul pentru apă și copac, serbările au loc în zone verzi: păduri, crânguri, pajiști aflate lângă lacuri și izvoare.

La sărbătoarea câmpenească participă, în haine noi, cu mic cu mare, întreaga comunitate. Se sacrifică miei și se pregătesc mâncăruri tradiționale, se cântă, se dansează, cei bolnavi se rostogolesc pe iarbă pentru a se însănătoși, au loc întreceri de cai și căruțe și tradiționalele trânte, numite ”güneș“. În Dobrogea, această sărbătoare poartă și numele de ”tepeș“.

În practicile de Hâdrellez trandafirul ocupă un loc special. În zorii zilei de Hâdrellez, cei care vor să li se îndeplinească anumite dorințe, agață de ramurile trandafirului sau pun sub tufa de trandafir obiecte care să sugereze dorințele lor. Cei care doresc un copil pun un leagăn în miniatură, cei care doresc să fie bogați pun bani, cei care vor să se însănătoșească agață o fâșie de material rupt de la îmbrăcămintea pe care o poartă etc. Rolul trandafirului izvorăște din credința că aici, lângă tufă, se întâlnesc cei doi frați, care le vor îndeplini dorințele.

Printre preparatele tradiționale, un loc aparte și cu semnificații adânci, îl ocupă turta (kalakay sau cörek) făcută din făină de grâu și unt, semn că anul care vine să fie bogat în pâine și ulei.

Și turcii din Isaccea, asemenea celor din alte localități tulcene, păstrează vechile tradiții de Hâdrellez, chiar dacă astăzi acestea au fost mult simplificate, unele ritualuri pierzându-se în timp.

Cu o zi înainte, se aprindeau focuri pe maidan și toți cei prezenți săreau peste foc pentru a se purifica și pentru a căpăta curaj (obicei întâlnit și la români).

Noaptea se atârnau pe sârma de rufe și pe ramuri de pomi anumite obiecte de îmbrăcăminte: basma, ilic, cămașă, bluză, care erau lăsate pentru a le biciui ”hâdrellezul“, în speranța că stăpânul sau stăpâna obiectelor va scăpa de rele.

În aceeași zi premergătoare, două fete umblau cu un brăcăcel (vas de aramă cu toartă, de mărime mică, folosit pentru cărat apa) plin cu apă neîncepută de la cișmea sau izvor, pe la fetele nemăritate, pentru a le cere obiecte de podoabă (inele, cercei, lănțișoare) pe care fiecare fată le arunca în apa respectivă, după ce își spunea o dorință, de obicei legată de logodnic și iubit.

Apoi, acel brăcăcel, acoperit cu un batic de mătase fină, de culoare roșie, lucrată cu acul, era dat în primire -pe ascuns- unei familii serioase, pentru a-l așeza sub un trandafir ramificat sau un liliac.

Această familie răspundea de obiecte, pentru că flăcăii încercau să găsească brăcăcelul și să-l aducă ei a doua zi, demonstrând fetelor de ce sunt în stare. Numai că se loveau de prezența de spirit și responsabilitatea capului de familie, care în noaptea aceea era la datorie.

A doua zi -6 mai- începeau momentele distractive. Fiecare familie din Isaccea, de la mic la mare, îmbrăcați în haine de sărbătoare, se adunau în Ada (insulă), pe vremuri un paradis de sălcii pletoase și apă, păsări și flori multicolore. Flăcăii se ocupau de instalarea leagănelor, pregăteau bărcile, le împodobeau, își pregăteau mandolinele și apoi se așezau la masa de sărbătoare.

Pe fețele de masă, lucrate cu fir de mătase, erau așezate mâncăruri specifice: plăcintă cu brânză și carne (pide și catmerli), dulciuri, sarmale cu frunză nouă de viță (dacă apărea), friptură de miel, drob, floricele, porumb fiert etc. Se bea limonadă, bragă și cafea.

Răsuna Adaua de cântecele flăcăilor și fetelor care se sculau de la masă, așteptând un moment important al zilei, scoaterea podoabelor (maturfarlar).

Aceleași două fete aduceau brăcăcelul în mijlocul mulțimii, apoi alegeau un copil, care amesteca –fără să vadă- podoabele și, după ce o persoană de pe margine recita un catren numit mané, scotea un obiect, pe care stăpâna îl lua. Toți cei din jur strigau ”S-a potrivit, s-a potrivit!“ iar fata pleca fericită. Adeseori nu se nimerea și fata era supărată. În final, toți se retrăgeau, cu barca la plimbare, logodnici, prieteni, fete și flăcăi, în leagăne, departe de cei mari.

Iată câteva din catrenele ce se recitau cu acest prilej:

Poate peste-o săptămână/ Sau poate chiar o lună/ Iubitul meu drag/ Mă va aștepta în prag.

Fată, nu-ți împleti părul,/ Mie nu mi te va da./ Mai bine vin noaptea cu calul/ Să te iau din casa ta.

Apa curge-nvolburată/ Chiar și-n fântână apa crește,/ De când sunt logodită,/ N-am de la el nici o veste.

Am făină într-un chiup/ Nu-mi pierd nici speranța./ Dacă acesta va fi al meu,/ I-aș mulțumi lui Dumnezeu.

Astăzi, această sărbătoare are loc mai simplu, pe dealul Carierei, în cântec și voie bună, privind de sus Dunărea. (date de la prof. Memnune Omer – Isaccea)

Sărbătoarea „Ultimo di Carnavalo” comunitatea italiană din comuna Greci.

Sărbătoarea începea în seara de duminica dinaintea zilei de miercuri și se termina marți la miezul nopții. Fac o paranteză în acest sens, pentru a preciza faptul că pentru creștinii catolici Lăsata Secului este în zi de marți. După cum spuneam, duminică seara, un grup de tineri mascați porneau pe la diferite case țineau comunității noastre, unde interpretau un rol, iar gazda trebuia să recunoască persoana ce se ascundea sub fiecare mască. Gazda avea datoria de a oferi măștilor diverse daruri. Colinda se încheia marți după amiaza, după care o gazdă destoinică, numită din timp de preot, urma să primească întreaga comunitate la masa festivă. Fiecare participant avea o contribuție la această masă, în funcție de posibilități.

Apoi se cânta, se dansa, se interpretau diferite scenete de umor, dar petrecerea lua sfârșit la miezul nopții. Uneori se întâmpla o prelungire a distracției datorită unor măști care, sub influența veseliei, uitau să părăsească spiritele ce-i îndemnau la distracție și în post. Numai că aceștia își primeau pedeapsa la biserică, în timpul slujbei religioase din ziua următoare, respectiv miercuri, când preotul arunca cenușă pe capul acestora. De aici zicala și-a pus cenușă pe cap… (date adunate de la Doreta Samoilă)

După o perioadă lungă de iarnă, cu multe sărbători, când totul este pustiu și alb, ucrainenii îți doresc din ce în ce mai mult reînvierea naturii și alungarea iernii, prin metode specifice lor, adică obiceiuri care țin de pământ, de mediul înconjurător și care duc la aducerea primăverii.

Legendele ucrainene spun că iarna simbolizează moartea naturii iar primăvara un anotimp al veseliei și a vieții plină de culoare, chemarea primăverii fiind cândva o adevărată sărbătoare la sate. Pentru această sărbătoare, se pregătesc toți sătenii, cu mic cu mare, tineri și bătrâni, care își lasă necazurile și problemele acasă ori în urmă, pe stradă, adică în trecut și își umplu sufletele de primăvara care e pe drum.

Primăvara este chemată în general de către tinerii satului, care își dau întâlnire în livadă. Aici, fetele vin îmbrăcate frumos, curat, în haine de sărbătoare, adică în costumele tradiționale, cu foarte multe motive florale pe ele, cu coronițe de flori pe cap. În livadă se petrece un moment inedit, deoarece primăvara este chemată în prim plan de cântecele fetelor.

În timp ce fetele cântă, băieții aduc în ștergar un păsat din miei, pe care îl îngroapă în pământ, ca acesta să rodească îmbelșugat și gustos, după care înfing în pământ un par, în vârful căruia agață o cană din lut cu păsat de miei.

Ceilalți consăteni, care stau la marginea livezii și asistă la ritual, sunt fericiți, rumeni în obraji și îmbătați de cântecele fetelor, bucuroși totodată că pământul și-a luat forțe noi de la păsatul de miei. După obicei, toți cei care au luat parte la chemarea primăverii, gustă din terciul de miei. Apoi, toți dansează, fiind convinși că primăvara a venit, că pământul va fi mai roditor și anul va fi unul mai bogat.

Lăsatul Secului pentru Postul Paștelui în comunitatea greacă din Izvoarele este un moment important al anului. Această zi se serbează cu toți membrii familiei, se servește pasăre gătită, plăcintă cu brânză și ouă, ouă fierte, și vinul casei (care nu trebuie să lipsească din beciul nicunei familii).

Se obișnuiește ca în această zi oamenii să se împace, dacă au fost certați, pentru ca în Postul Mare să se intre cu inima curată.

Un alt moment care trebuie menționat este acela în care, spre seară, copiii, care pregătesc din timp tot ce le trebuie, fac focuri pe dealurile din jurul satului. Până seara târziu, ei întrețin aceste focuri care luminează ca o adevărată salbă de lumini în jurul satului, care e înconjurat de dealuri.

Un alt obicei specific comunității grecești din comuna Izvoarele est Lăzărelul.

Acest obicei este destinat tinerilor, mai precis fetelor de pâna la vârsta de 14 ani..

În ziua de Florii, tineretul satului se îmbracă în costumele tradiționale, păstrate cu mare grijă de părinți, după o datină străveche și pornesc prin sat, cu coșulețe în mâini, pentru a vesti prin cântece învierea Domnului.

Se cântă cântece tradiționale grecești, cu mesaj religios sau laic, ca un fel de colinde, similare celor de Crăciun.

Pentru mesajul transmis, tinerii sunt răsplătiți cu bani, ouă roșii (dacă s-au vopsit) și dulciuri. Mai demult, se oferea și făină celor care colindau, făina fiind un simbol al belșugului pe care oamenii satelor îl așteptau de la primăvara ce sta să sosească. (Niculache Ion – Revista „Elpis”aprilie 2005).

Tot o sărbătoare de primăvară, sau mai precis de trecere de la iarnă la primăvară este sărbătoarea de „Purim” la populația evreiască. Cu toate că nu mai sunt atât de numeroși (în tot județul au rămas doar 16), această sărbătoare nu este uitată.

Înțelesul cuvântului „Purim” este „sorți”, care se referă la loteria folosită de Haman pentru a alege o dată pentru a-i extermina pe evrei. Purim este de multe ori considerat cea mai veselă sărbătoare a iudaismului. În timpul Purimului se obișnuiește ca oamenii să se mascheze, să organizeze carnavaluri, să pună în scenă piese de teatru și toată lumea să sărbătorească și să mănânce delicatese. O delicatese obișnuită pentru „Purim” este Humentaschen (literal – „buzunarele lui Haman”). Aceste prăjiturele triunghiulare umplute cu gem sau semințe de mac, miere și nuci, trebuie să reprezinte pălăria cu trei coțuri a lui Haman. (Faimblat Solomon – Președintele Comunității Evreiești Tulcea)

b) Obiceiurile sunt manifestări ale ritualurilor de trecere (naștere, nuntă, înmormântare), astfel se va aborda acest fapt de cultură (pentru toate populațiile), specificând deosebirile.

Obiceiuri legate de naștere și botez

La populația lipovenească în „scăldătoarea” copilului, nu se pun obiecte cu funcție magică și baia e făcută de părinți și nu de nași.

La populația tătărescă, a treia zi de la naștere, tatăl copilului cheamă prietenii și vecinii, precum și doi hogi, pentru a cinsti venirea pe lume a copilului și a-i fixa prenumele. Apoi prenumele este strigat la urechea copiluluide trei ori și se facea o slujbă. Botezul se oficia mai târziu între 2 – 7 ani, la băieți, fetelor se citește, de către hoge, la vărstă mică. Pentru băieți este un adevărat ritual. Băiatul este plimbat cu trăsura, sau alt mijloc de transport, împreună cu părinții și părietenii, însoțiți de muzicanți. La înapoiere, are loc tăierea împrejur a băiatului, operație pe care de obicei o executa bărbierul. (C.Bărbuleanu – 1998).

Aceleași practici sunt și în cadrul comunității de rromi xoraxaje din Tulcea.

Rolul invocat universal de către toți membrii comunității de rromi, în ceea ce privește circumcizia, este cel al urmării unui regim de viață mai sănătos, exemplu curățeniei fiind general valabil pentru toți membrii comunității.

Astăzi, fastul sărbătorii este cu mult redus la nivelul întregii localități, sărbătoarea luând proporții doar la nivelul cartierului și rudelor apropiate. Ne se sacrifică animale, ci se cumpără pulpe de pui și alte alimente necesare unei mese îmbelșugate, ce poate dura chiar și trei zile.

Obiceiuri legate de nuntă

Ca un ceremonial de trecere, întrega desfășurare a obiceiurilor în legătură cu căsătoria cuprindea cele trei etape principale pe care le întâlnim la toate populațiile: logodna, nunta și obiceiurile după nuntă. Aceste etape sunt precedate de secvența pețitului.

Dacă la români, ucrainieni și lipoveni, tânărul „pețea” fata aleasă, urmând apoi „înțelegerea”, la aromâni, copii erau logodiți de părinți prin înțelegerea acestora. Logodna avea loc mai târziu, în genere, la 17 ani, la o dată fixată tot de părinți și putea dura 1 – 2 ani. În prezent doar în sate se mai practică acest obicei.

La populația de etnie rromă, fetele sunt cumpărate de către viitorul socru pe anumite sume de bani (acestea pot varia între 300 și 500 de dolari). Chiar și familiile sărace trebuie să cumpere viitoare mireasă, chiar dacă nu cu bani, cu animale (cai, vaci sau alte animele din ogradă).

La lipoveni, nunta cuprinde mai multe etape : una de acceptare, prin anumite cadouri date unul celuilalt; logodna propriu – zisă numită „svatastvo”; apoi „mărgelele” și în final nunta. În duminica „pețitului”, are loc o petrecere între tineri, prieteni ai mirelui și ai miresei. La această petrecere are loc un joc „cumpărarea miresei” ce trimite către tradițiile de nuntă din ceremonialul romănesc. Ziua de sâmbătă (dinaintea duminicii nunții) se organizează „mărgelele”. Aici mireasa și prietenele sale organizează acasă la ea așa – zisa șezătoare, unde se confecționează batiste cu broderii și buchetele de nuntă, ajungând până la 50 – 60 de batiste. Este momentul despărțirii de vechea stare civilă.

Duminica are loc petrecerea cea mare și aceasta constituie secvența importantă în desfășurarea ceremonialului. Cununia religioasă a respectat și respectă și acum toate regulile.

La toate populațiile secvența se desfășoară după același ceremonial : pregătirea mirilor, luarea miresei de acasă, slujba religioasă, petrecerea de la masa mare. (R. Jora – 1999)

În ceea ce privește obiceiurile de nuntă la populația turco – tătare, menționăm ca un fapt caracteristic – cumpăratul miresei. Oficierea căsătoriei are loc în mod obișnuit conform legilor române, în baza actului de căsătorie, având apoi loc cununia religioasă. În prima zi a nunții, nașii și rudele apropiate ale băiatului, se duc la fată acasă cu daruri. După ce se face un schimb de daruri intre cei veniți și gazde, are loc oficierea căsătoriei religioase, mireasa așezându-se în genunchi în fața hogelui (de subliniat că mirele nu participă la oficierea căsătoriei), care o întrebă de trei ori dacă vrea să ia în căsătorie pe mire. După primirea acordului miresei, are loc oficierea căsătoriei religioase în stil mahomedan, hogea citind anumite versete din Coran. Nunta ținea câteva zile.

Între jocurile de la nuntă care aveau loc în ceremonialul nunții (hora mare, jucatul colacului nașei și al nașului, hora miresei) menționăm la aromâni prezența în fruntea horei a steagului de nuntă „hlambura” și a șarpelui de nuntă („marțu”). „Șarpele de nuntă”era împletit de fată și dat logodnicului, astfel că alătădată fiecare casă avea acest obiect de ceremonial (acum șarpele se trece de la o nuntă la alta). Evident că acest obiect de recuzită era legat altădată de imaginea șarpelui, simbol al fertilității.

La aromâni, nunta este precedată de două logodne: logodna mică (semnulu njicu) și logodna mare (ibozneãta sau băshearea = sărutarea), care este logodna propriu-zisă.

Ceremoniile de nuntă păstrează și-n vremurile noastre elemente specifice aromânilor. Unul din aceste elemente este steagul, numit hlambură, considerat simbolul trăiniciei datinilor unui neam vitregit de soartă.

Nici o nuntă de aromâni nu se face fără steag. Totdeauna, sâmbătă după amiaza, la casa mirelui are loc pregătirea steagului de nuntă, afară doar dacă mireasa este din altă localitate, caz în care steagul se împodobește și în altă zi.

Întregul ceremonial este condus de naș, care aduce suportul de steag la casa mirelui. La ceremonial iau parte fârtații și suratele (cavalerii și domnișoarele de onoare), rudele și invitații. Mirele nu ia parte la această ceremonie.

Suportul steagului este realizat dintr-un lemn drept, de regulă din corn, lung de 2-2,5 m, ascuțit la un capăt. Aproape de vârf, la 30-40 cm se pune transversal o altă bucată de lemn, ascuțită la ambele capete, de 30-40 cm, care formează cu suportul o cruce.

Odată ajuns alaiul la casa mirelui, începe ceremonialul împodobirii. Mai întâi, suportul este împodobit cu flori după care, nașul, ajutat de nașă și de fârtați, coase cu fir roșu de mătase pânza steagului, la câțiva centimetri sub lemnul transversal al crucii.

Materialul steagului, cumpărat de soacra mare, poate fi o bucată de pânză roșie, albă sau tricoloră, cu garnitură de dantelă sau franjuri. Pânza albă semnifică puritatea și inocența miresei, cea roșie virginitatea.

În timpul stăpânirii otomane, culoarea albă era obligatorie, ca un semn că nunta era o manifestare pașnică. În timpul lui Alexandru I. Cuza, unii din aromâni au înlocuit această pânză albă cu una tricoloră sau au păstrat-o, aplicând la mijloc panglici tricolore.

De obicei, dimensiunea steagului este de 70×70 cm sau 80×80 cm. În cele trei vârfuri ascuțite ale crucii, nașul înfinge trei mere roșii, simbolizând virginitatea miresii.

După ce steagul a fost împodobit, fârtații îl țin de cele patru colțuri și cântă următoarele versuri:

Urnea tini nune/ Aruncâ tu hlamburâ/ (Poftește, tu, nașule,/ Aruncă bani pe steag)

După naș, această invitație este adresată socrului și soacrei mari, surorilor și fraților mirelui, rudelor, prietenilor și invitaților. Banii sunt un fel de urare, ca tinerii căsătoriți să aibă o viață îmbelșugată, lipsită de probleme materiale. Banii adunați se împart între fârtați.

Nașul este cel care începe hora steagului, conducând pe ceilalți, cu hlambura în mâna dreaptă. Toți cei care sunt de față vor juca steagul, mai întâi nașa, socrii mari, rudele mirelui și restul invitaților, în ordinea vârstei și gradului de rudenie.

După terminarea acestei ceremonii, se servește cina, care este urmată de cântece și dansuri.

Steagul are un rol capital în desfășurarea nunții și duminica, când se ia mireasa, nașul trebuie să vegheze ca nu cumva să fie furată hlambura, fără de care nunta nu mai poate avea loc. În caz contrar, el trebuie să plătească pe cei care au furat-o.

După nuntă, luni seara, hlambura se desface de către naș. Prima dată sunt scoase cele trei mere, care se taie felii și se oferă tinerilor necăsătoriți, spre a le purta noroc. Se scot apoi florile de pe steag și pânza, care este dată soacrei, spre a fi păstrată. Materialul poate fi folosit și la alte nunți sau mireasa își acoperă capul cu el, pentru a fi ocrotită de boli și necazuri.

Suportul de lemn este crestat cu cuțitul de către naș, în două locuri iar mireasa, după ce a sărutat mâna nașului, trebuie să-l rupă cu genunchiul în locurile crestate. Cu cât reușește mai repede, cu atât va fi mai iute și mai harnică la treburile casei. Bucățile de lemn rupte se aruncă cu spatele, pe un acoperiș, pentru a lăsa în urmă greutățile vieții.

Suportul-cruce rămas este înmânat de naș soacrei mari care, la rândul ei, îi sărută mâna, după care îl înmânează mirelui. Mirele sărută mâna mamei și cu crucea atinge ușor soția, pentru ca ea să-i știe de frică și să-i fie supusă. Mireasa va folosi lemnul pentru a toarce lână, cu care va țese zestrea viitorilor copii.

Ritul de trecere în noua stare civilă a tinerilor este marcat în final de obiceiul numit „legatul miresei” pe care îl întâlnim la toate populațiile. Obiceiul constă în acoperirea capului miresei cu o basma care foarte devreme – în timp – a înlocuit piesa destinată acestui obicei în costumul tradițional („fesul” – la români; „căciula” – la aromâni; „chicica”- la lipoveni).

Obiceiuri legate de înmormântare

În desfășurarea obiceiurilor de înmormântare întâlnim cele trei etape principale proprii oricărui ceremonial de trecere: despărțirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă, restabilirea echilibrului social distrus prin plecarea celui mort.

La populația lipovenească, mortul este învelit într-un giulgi alb, lung de 9 sau 12 metrii. Giulgiul se leagă cu o panglică roșie (dacă mortul e femeie) și bleu (dacă e bărbat); panglica se înfășoară de două ori peste picioare și o dată peste mâini și piept, mâinile fiind puse pe piept. Astfel pregătit mortul se așează pe laviță.

În ceremonialul de înmormântare la aromâni, bocetul are semnificații deosebite. Tot timpul celor trei zile, cât durează despărțirea de cei vii, rudele plâng mortul, cu melodie de bocet caracteristică, amintind momente din viața acestuia.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare la tătari – ca și la turci – se întâlnesc aceleași practici. Mortul este învelit într-un giulgi și fără sicriu se bagă într-un cotlon subteran făcut în partea de est a unei gropi. Mortul este așezat într-o parte, ca să privească spre miazăzi, spre Meca, unde se află mormântul profetului, Mahomed.

Bocetul este întâlnit și la populația elenă, unde sunt chemate adevărate bocitoare plătite. În altă ordine de idei practicile sunt asemămătoare cu ale populației române.

6.3.3 Portul național

Portul popular specific etniilor din Dobrogea, constituie o particularitate aparte. Se poate spune că astăzi portul tradițional este folosit numai de anumite etnii.

Costumul tradițional lipovenesc este unul pitoresc, păstrat datorită preoților care nu admiteau intrarea în biserică la slujba religioasă fără costumul strămoșesc, mai ales cel femeiesc.

Costumul femeilor lipovence este format din : legătură pentru cap, cămașă, fustă, bluză, încălțăminte. Fusta („jupca”) este confecționată din material industrial inflorat sau iuni (maron, verde, galben), din stofă. Croiala se impune prin amploarea dată de crețul din talie, peste sâni platca rochiei este dreaptă susținută de o bentiță, iar sub bentiță – crețuri.

Bluza („cohta”, „cofta”), singura ormanentație a bluzei se reduce la dantela prinsă de partea inferioară a mânecii și la poale sau pliuri pe piept.

În costumul femeiesc lipovenesc se evidențiază brâul („pois”). Acesta este îngust, împletit sau țesut în culori diferite roșu., verde, maron. Brâul era confecționat de anumite femei care erau specializate.

Pe cap poartă baticuri („șalichi”) din lânică înflorate în diferite culori sau simple. În picioare poartă pantofi dar și botine înalte, strânse pe glezne cu șiret („botinchi”).

La sărbătoare, femeile poartă podoabe și batiste, iar la biserică, „lestociko” sau „lestuciko” (mătăniile) lucrate din piele și din mărgele sau numai din piele și cu mici ridicături de piele servind pentru numărul mătăniilor.

Bărbații poartă cămașă de stambă peste pantalonii („ștanî, „briuchi”) de postav sau catifea vârâți în cisme largi, pescărești. Cămașa („rubașca”) era croită drept, din mătase lucitoare sau alt material în culori vii, încinsă cu un șnur de lână, sau nasturi pe partea stângă, fără guler, doar cu o bentiță.

Peste cămașă poartă haină, încrețită des pe margini. Haina de zile mari este din postav bun sau catifea. Pe cap, pălărie sau căciulă.

Pintilie Paulina – (foto realizată de Radu

Daniela Anca)

Principalele pise de costum tradițional pentru femeile turce erau fistan kaftan, ciaksiri (toate un fel de rochii), cămăși brodate pentru sărbători. Feregeaua de culoare neagră și șalvarii constituiau alte două piese specifice portului popular din Dobrogea. Costumul este completat cu anumite legături de cap: maramă fină, mătăsoasă, împodobită cu motive florale brodate iar la margine cu motive executate cu acul („oia”), sau fes și maramă purtate una pesta alta.

Bărbații purtau turban, iar mai târziu fes. Hirca și kurk erau veșminte lungi și groase pentru sezonul de iarnă, atât pentru bărbați cât și pentru femei.

„Costumele erau confecționate din țesături de mătase și postavuri. O particularitate a acestor țesături consta în desenul lor. Figurile de animal cu cap stilizat și aripile țesute în fire de aur motivele cel mai des întâlnite: patru tigri cu un singur cap desenat într-un arc, doi lei rezemați unul de altul, două păsări făță în față”. (Mehmet Ali Ekren pag 66 – 1994).

Astăzi tot mai rar se mai întâlnesc femei îmbrăcate în costumul tradițional. Bărbații, în special cei în vârstă, mai păstrază într-un ungher „fesu- ul” din tinerețe.

În structura costumului femeiesc popular aromânesc se disting următoarele elemente : legăturile de cap, cămașa, rochia, catrința, vesta scurtă, ciorapii, pantofii.

Pe cap poartă căciulă (un fel de fes) din pâslă roșie, tivit cu fire de argint și legată sub bărbie cu o bantă de mărgele. Căciula este împodobită cu diferite podoabe de argint, ceea ce conferă ansamblului un aspect de rafinată somptuizitate.

Căciula avea funcție practică, dar totodată și funcție ritualică (fiind îmbrăcată în ziua nunții, marca trecerea fetei în rândul femeilor căsăstorite). Peste căciulă se poartă o basma cu motive florale, în tonuri vii.

Cămașa albă dreaptă peste care se pune în față kiptarul.

Rochia („cândușe”, „fustană”) este foarte largă, croită în clini cu pieptul foarte răscroit. În general piesa este confecționată din lână neagră sau roși închis.

Catrința („poale”) se poartă peste rochie, numai în față. Este țesută și aleasă în război ornamentată cu motive geometrice și vegetale stilizate dispuse în registre verticale.

Vesta scurtă („libăda”) este confecționată din lână, de culoare neagră sau grena și ornamentată cu găetane din lână și din fir metalic (argintiu și sau auriu),

Ciorapii („pârpoți”) împletiți din lână, cu diferite motive și registre orizontale divers colorate, sunt caracteristici portului macedonean.

Costumul bârbătesc tradițional are ca piese componenete: căciula, cămașa, vesta cu mâneci, ilic, cioareci, ciorapi.

Căciula este confecționată din miel. Ca formă este în general rotundă. O formă mai veche de căciulă era aceea care avea forma unui potcap călugăresc, nu prea înaltă.

Cămașa este albă, din lână, deschisă în față și lungă până la genunchi; vesta cu mâneci („dulama”, „duluma”) deschisă în față tivită cu găetane negre, roșii și din fir metalic; urmează ilicul (giumidane) care este închis într-o parte și deasemenea tivit cu găetane; cioareci albi din lână dar se poartă însă și pantaloni largi (șalvari, „dulvari”) de proveniență balcanică; urmează ciorapii care sunt tot din lână și purtați deasupra cioarecilor până sus, aproape de genunchi. Încălțămintea se compune din opinci din piele de porc, însă în timp ei au fost înlocuiți de pantofii din piele. Sarica neagră din lână mițoasă („tâmbara”) era folosită ca haină pentru vremea friguroasă.(E.Secoșan, P.Petrescu 1984)

(Fam. Caimacan – Sarighiol de Deal)

(foto realizată de Radu Daniela)

Costumul femeiesc tradițional grecesc era format inițial din rochii și șorțuri de lână țesute în război, acesta a evoluat de-a lungul timpului. Astăzi sunt confecționate costume din catifea sau mătase, de culori albastre, roșii sau grena. Pe cap fetele poartă „zale”, așezate peste o legătoare albă cu franjuri, numită „gear” iar la mijloc poartă un cordon metalic numit „zunar” de care se prinde o batistă albă din pânză de casă brodată manual. Costumul tradițional este dat de către soacră cadou înainte de nuntă, iar viitoarea mireasă se imbracă cu acesta cu înaintea nunții.

Ciobanu Beatris (Comuna Izvoarele) Buiuca Arnold (Ansamblu „Elpis”)

(foto realizată de Radu Daniela) (foto realizată de Radu Daniela)

Costumul popular tradițional grecesc, bărbătesc, se compune din : cămașă cu mânecă clopot, eleco (ilic), fustanele, brâu, ciorapi (pantalonii tip ițari), pomponi la genunchi, feș (pomponi negru la bărbat și alb la femei), taruhia (pomponii de la pantofi). Costumul femeilor din comuna Izvoarele, are foarte multe influențe bulgarești, și aromâne.

Meșteșuguri

Locuitorii Dobrogei și–au menținut ocupațile străvechi, în primul rând cele agro – pastorale.

Mai întâi, oamenii locurilor au pus în valoare avantajele climei, resursele naturale și dărnicia pământului în cadrul unei economii complexe care vădea în numeroase privințe nu numai devotamentul, dar și continuitatea tradițiilor de muncă ale unei populații la care experiența și priceperea s-au împletit prin vremuri imemoriale. Erau căutate produsele apicole și cele viticole nord dobrogene, ambele practicate de români. Creșterea vitelor cornute mari și a oilor a constituit, de asemenea, o străveche ocupație de aici a românilor dobrogeni.

În prezent o mare parte din populația orașelor au revenit la vechile „obârșii”, ca urmare a noilor restructurări ale economiei.

Grecii, proveniți din arhipelagul și insulele ionice, erau navigatori, meșteri de corăbii, cârciumari, cafegii, armatori și deținători ai unei bune părți din negoțul dobrogean. Etnicii greci, cei din comuna Izvoarele, se ocupă în prezent cu agricultura.

Evreii, dețineau pârghiile economiei nord – dobrogene. Aceștia erau arendași ai băuturilor spirtuoase, arendași ai pământurilor, propietari de prăvălii, cei mai buni bijutieri; astăzi din cei 16 locuitori de etnie evreiască, cei mai mulți sunt pensionari, bijutieri, profesori.

Italienii veniți ca lucrători în cariere și cioplitori în piatră; ei au cioplit piatra și au ridicat picioarele podului de la Cernavodă, gările de la Medgidia la Cataloi, castelul Peleș și au executat lucrări în Iași unde mulți dintre ei s-au stabilit acolo. În Greci, italienii au înființat prima firmă de exploatare și prelucrare a granitului (Sacchetii și Boro).

Fotografia îi reprezină pe cei doi investitori precum și muncitorii italieni dar și români, lucrători ai firmei respective. Fotografia este dată de Fauro Ombreta, al cărui bunic a fost muncitor.

De la pescuit și agricultură (grădinărit și viticultură) rușii lipoveni, au trecut la alte ocupații. Rușii lipoveni din Sarichioi sunt bine cunoscuți și astăzi, căutați în piețe pentru răsadurile de plante. Reprezentau mîna de lucru cea mai ieftină și mai numeroasă în construcții până acum câțiva ani. Însă ca urmare reducerii temporare a construcțiilor în România, aceștiau au migrat către țări vest europene. O bună parte a populației tinere din Sarichioi, Slava Cercheză s-au stabilit în Italia sau Spania.

Turcii, binecunoscuți cărciumari și propietari de cafenele, în prezent se ocupă de comerț, dar au și alte îndeletniciri.

Așadar, ocupațiile și meșteșugurile practicate de-a lungul secolelor atât de români cât și de celelate etnii au fost multiple, diverse și o bună parte din ele se mai practică și acum.

Aspecte ale modului de conviețuire între etnii și populația majoritară

Modelul dobrogean de armonioasă conviețuire a atâtor etnii și confesiuni, a demonstrat, încă o dată în plus, că acolo unde se produc tensiuni interetnice și interconfesionale, acestea sunt datorate unor forțe străine care le alimentează și le întrețin.

O etnie se autodefinește, dar nu în izolare, ci în interacțiune cu celelalte. Astfel în procesul conlocuirii sunt implicate mai multe manifestări comportamentale ale grupului.

Elementele comune, similitudinile, în cultura tradițională a populațiilor din Dobrogea se datorează, pe de o parte conviețuirii în același habitat, precum și în credințe și obiceiuri.

Elementele diferențiatoare în cultura tradițională a fiecărei etnii țin de religie, de locul de baștină al etniei respective. Aceste aspecte nu au împeidicat însă conviețuirea etniilor respective. Ele și – au respectat reciproc obiceiurile, religia, modul de viață. Toleranța a constituit întotdeauna nota esențială a comportamentului omunității tradiționale dobrogene.

Societatea modernă a preluat această tradiție a toleranței, fapt pentru care, nu întâmplător, se vorbește despre modelul ”interetnic dobrogean”.

În acest context intră obiceiurile de Anul Nou la ucrainieni și români (jocurile de măști, colindatul, travestitul); obiceiurile pentru fertilitatea și invocarea ploii (la români și greci); sărbătoarea de Lăsata Secului, cu ritualuri care amintesc de cultul focului și intrarea în perioada de asceză (la români, lipoveni, italieni, greci, turci).

Căile și metodele de păstrare a identității culturale și a anihilării conflictelor vor fi găsirea unor proiecte comune a etniilor respective. Aceste proiecte vor trebui să țină seama de dezvoltarea societății, de progres, de necesitatea ca reprezentanții uneia sau alteia dintre etnii să primească tot ce civilizația modernă îi oferă, fără a i se anihila cultura tradițională. Și aceste căi s-au materializat prin organizarea de clase cu predare în limbile minorităților, prin organizarea de simpozioane, de spectacole în comun a diferitelor etnii, revitalizarea unor activități artizanele, expoziții de artă populară, lansări de carte în limbile minorităților. Un lucru demn de menționat este acela de organizare a festivalurilor de muzică și dansuri populare pentru copiii, ceea ce denotă că tradiția se va păstra și se va perpetua peste timp.

Un vechi și binecunoscut mod de „toleranță” interetnică o constituie căsătoriile mixte. În condițiile actuale până și biserica a admis aceste relații. Este ca o „lege” nescrisă, ca primul copil, dacă este băiat va fi botezat în religia tatălui, iar dacă va fi fată în religia mamei.

CONCLUZII

Județul Tulcea, unitate naturală unicat în ansamblul geografic românesc, a fost o regiune de veche locuire românească, datorită resurselor pe care natura le–a pus la dispoziția omului.

Individualitatea județului Tulcea derivă, așadar, atât din condițiile cadrului natural, cât și din particularitățile procesului de populare.

Permanența elementului românesc în județul Tulcea este un fapt real. Această permanență românească, neimplicând neapărat și o majoritate numerică în decursul timpului, se explică prin rolul antropogeografic pe care l–a avut județul. Elementele tradiționale s-au îmbinat astfel cu numeroase fluxuri de populații de pe teritoriul românesc și din afara lui.

Fără îndoială că există o relație între diversitatea etnică și ritmul de transformare a a societății și lucrarea de față, a încercat să demonstreze acest lucru.

Problema minorităților etnice nu s-a pus înainte de apariția statelor, neconstituite pe principiul naționalităților, adică pe principiul etnic.

În timpul regimului comunist, politica în ceea ce privește minoritățile a fost cinic de simplă: asimilarea cu forța.

În momentul actual, în contextul apropiat de integrare europeană a României, diversitatea și multiculturalitatea sunt factori esențiali.

Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, nu doar fiecare grup etnic și cultural va reprezenta o minoritate; națiunile însele vor fi minorități în raport cu ansamblul comunitar.

Apare astfel necesară cunoașterea acestui model de expresie multietnică în care se constituie Dobrogea în general și județul Tulcea în particular.

POPULAȚIA DUPĂ ETNII LA RECENSĂMÂNTUL DIN 2002

Tabelul 1

POPULAȚIA STABILĂ DUPĂ RELIGII LA RECENSĂMÂNTUL DIN 2002

Tabelul 2

POPULAȚIA STABILĂ DUPĂ LIMBA MATERNĂ LA RECENSĂMÂNTUL DIN 2002

Tabelul 3

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Al. P. Arbore – Din istoria Dobrogei. Așezările bulgarilor Arh.Dobrogei an 1

(1916)

Al. P. Arbore (1929) – Informații etnograficeși mișcări de populațiune în Basarabia

Sudică și Dobrogea în veacurile XVIII și XIX

Banu A.C. – Populația Deltei Dunării și nevoile de brațe de muncă în viitor, vol. Amenajarea complexă a Deltei Dunării, Comisia de hidrologie a Academiei R.P.R.

Banu A.C., Rudescu L . – Delta Dunării evoluție, viață și bogățiile ei

(1959)

Barnea I., Stefănescu Șt. – Bizantini, români și bulgari la Dunărea de Jos, Editura

Academiei, București

Bitoleanu I. (1982) – Unele date despre comunitățile negustorești din Dobrogea în

Timpul stăpânirii otomane 1982 București

Brătescu C. (1912) – Delta Dunării

Schiță monografică, Bul. S.S.R.,t.XXXIII

Brătescu C. (1921) – Două probleme dobrogene: colonizarea și toponimie,

Anal. Dobrogei , vol II, Constanța.

Brătescu C. (1928) – Dobrogea, pământul, clima, fitogeografia, locuitorii, Anal. Dobrogei , vol I

Brătescu C. (1938) – Pământul Dobrogei, în vol. „Dobrogea 50 ani de viață românească”, Cultura Națională, București, 1928

Brătescu C. (1928) – Tulcea – schiță urbanistică, Anal. Dobrogei , vol II

Bărbuleanu C. (1998) – Monografia orașului Babdag Editura Charme – Scott – București

Coteț P., Popovici I. – Județul Tulcea, Ed. Academiei, București

(1972)

Centrul Național de Statistică al județului Tulcea

Cherața L. 1999 – Istoria țiganilor (origine specific, limbă) Editura „Z” București 1999

Georgescu I. (1926) – Coloniile germane din Dobrogea, extras Anal. Dobrogei

Giurescu C. C. (1940) – Dobrogea, vechi pământ românesc, Buletinul Muzeului Militar Național, nr. 56, București.

Feldman C. (2004) – „De unde am venit……” Editura Hasefer București 2004

Ion Ionecu de la Brad – Excursiune agricolă în Dobrogea, în anul 1850 Analele

Dobrogei an 3 1922

Jora R. (1999) – Nunta la lipoveni – Revista Inspectoratului pentru cultură al

Județului Tulcea, Editura Porto – Franco Galați 1993

Manuilă S. (1938) – Populația Dobrogei, Ed. Academiei Române, București

Marin I. (1984) – Podișul Dobrogei și Delta Dunării București

Mehmet Ali Ekrem (1994) – Din istoria turcilor dobrogeni, Ed. Kriterion, București.

Mutihac V. (1964) – Zona Tulcea și poziția acesteia în cadrul structural al Dobrogei, An. Comit. Geol., vol. XXXIV, partea I

Năstase Gh. (1933) – „Peuce” contribuții la cunoașterea geografică, fizică și omenească a Deltei Dunării în antichitate, Bul. Soc. Rom. Geogr., vol LI.

Pârâu S. (2001) – Lumină și culoare în amenajarea estetică a spațiului țărănesc

tradițional de locuit la români

Popovici I. (1966) – Delta Dunării, studiu de geografie economică, referat / doctorat.

Popovici I. – Județul Tulcea, caracterizare geografică, Ed. Terra nr. 3

Rădulescu A. (1966) – Scurtă privire asupra istoriei vechi a Dobrogei, în vol. Dobrogea Maritimă, Bibliot. Geogrefului, nr.4, București

Rădulescu A. Bitoleanu I. – Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea – Editura Științifică și Enciclopedică București 1979

Secoșan E. Petrescu P. – Portul popular de sărbătoare din România – Editura Meridiane

1984

Stoica G.(1974) – Arhitectura interiorului locuinței țărănești – editată de Muzeul din Râmnicu Vâlcea 1974

Șandru D. (1946) – Mocanii din Dobrogea, București.

Vâlsan G. (1927) – Românii locuiau Delta Dunării în veacul al XV lea, Graiul Românesc , anul I, nr. 7.

Vrabie S. (2005) – Sfinxul Deltei – Municipiul Tulcea – ghid turistic Editura Harvia

Revista „Speranța” („Elpis”) – periodic al Uniunii Elene din România colecția 2002 – 2005

Revista „Daima” – Conviețuirea etnică în Dobrogea – editorial al Comunității aromâne

Tulcea nr. 2 – 3, 2005