Structura de Personalitate și Stresul Ocupațional

Psihologie

Structura de Personalitate și Stresul Ocupațional

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== l ===

CUPRINS

Introducere

PARTEA I – CADRUL TEORETIC

Capitolul 1 – Personalitatea umană

Delimitarea conceptului de personalitate ……………………………p. 8

Perspective de abordare a personalității ……………………………p. 11

Perspectiva atomistă …………………………………………..p. 11

Perspectiva structurală…………………………………………p. 12

Perspectiva sistemică ………………………………………….p. 13

Perspectiva psihosocială ……………………………………..p. 15

1.1.2 Teorii și modele ale personalității ……………………………………p. 18

Capitolul 2 – Stresul ocupațional

2.1. Delimitarea conceptului de stres ocupațional ………………………………p. 29

2.1.1. Factorii stresori …………………………………………………………….p. 31

2.1.2. Efectele acțiunii de stress ……………………………………………….p. 34

2.1.3. Managementului stresului ocupațional ………………..……p. 36

2.1.4 Modele ale stresului ocupațional ……………………………p. 37

2.1.4.1. Modelul stresului muncii …………………………..p. 38

2.1.4.2. Modelul adecvării persoană – mediu …………..…..p. 38

2.1.4.3. Modelul conceptual al lui Beehr și Newman ….…..p. 39

2.1.4.4. Modelul interdisciplinar a stresului ocupațional ……p. 40

PARTEA a II-a – PARTEA PRACTICĂ

Capitolul 3 – Metodologia cercetării

Obiectivul cercetării …………………………………………………………………p. 41

Ipotezele cercetării …………………………………………………………………..p. 41

Designul cercetării …………………………………………………………………..p. 42

Prezentarea lotului investigat ………………………………………….p. 42

Instrumente utilizate ………………………………………………………p. 44

Inventarul eupizării profesionale (JBI) ………………..p. 44

Inventarul de personalitate Neo (NEO PI R) ………..p. 45

3.4. Variabilele cercetării ………………………………………………………………..p. 55

Capitolul 4 – Analiza și interpretarea datelor

4.1 Prezentarea și analiza datelor …………………………………….…p. 56

4.2. Alte rezultate ale cercetării …………………………………………..p. 71

Capitolul 5 – Concluzii și implicații

Rezultate ale cercetarii ………………………………………………p. 72

Premise viitoare …………………………………………………………p. 74

Bibliografie …………………………………………………………………….…….p. 75

Anexe …………………………………………………………………………….…..p. 77

Argument

…. “Într-o anumită măsură, stresul este important pentru sănătate, atâta timp cât nu depășește capacitatea noastră de a-i face față. Pericolul apare atunci când nu stabilim corect tipul de personalitate căruia îi aparținem și încercăm să devenim ceea ce nu suntem. În astfel de cazuri, personalitatea noastră se inhibă și suntem nevoiți să ne confruntăm cu un nivel prea ridicat sau prea scăzut de stres (de obicei prea ridicat)” (Andrew Goliszek).

De ce o abordare a stresului ocupațional? Considerăm că este una dintre problemele care preocupă mulți specialiști, însă a devenit mult prea teoretizată. De asemenea, este aproape o "modă" în a vorbi despre stres și chiar de a folosi abuziv și excesiv expresiile "sunt stresat", "nu ma mai stresa" sau “Lucrez mai eficient în conditii de stres” sau “Provocările mă fac să dau tot ce am mai bun din mine”.

Astfel, putem înțelege că pe bună dreptate stresul a fost denumit “boala secolulului XXI”. Mai mult ca sigur că sursele stresului diferă de la persoană la persoană, iar efectele acestuia asupra noastră variază și ele în funcție de persoană.

Stresul nu are însă același impact asupra fiecăruia dintre noi, maniera în care acesta ne afectează depinzând într-o bună măsură de capacitatea fiecăruia de adaptare la condițiile de mediu stresante. Pe unii stresul îi motivează și îi impulsionează în a merge mai departe, pentru alții “stresul este stresant”. Unii percep stresul într-un mod pozitiv, iar alții se lasă doborat de el. Deși în mare ne încadrăm în anumite tipare comportamentale, trăsăturile negative și pozitive care ne caracterizează dau măsura individualității fiecăruia. Fiecare persoana este caracterizată de un comportament stereotipal și de interese proprii. Atitudinea pe care o avem în fața problemelor și a situațiilor noi cu care ne confruntăm în viață, felul în care reușim să depășim stresul, abilitatea de a transforma stresul negativ în eustres, toate acestea determina viteza și capacitatea de a ne debarasa de stres.

În ceea ce privește stresul ocupațional, numeroși autori au subliniat consecințele negative ale stresului atât pentru indivizi, cât și pentru organizațiile în care aceștia activează. Semnalele de alarmă din partea specialiștilor cu privire la consecințele negative ale stresului în viața cotidiană și la locul de muncă au determinat organizațiile de succes să se preocupe din ce în ce mai mult de problema controlului stresului în rândul angajaților lor. Eforturile vizează atât prevenirea stresului, cât și asistența specializată în vederea recuperării angajaților care întâmpină probleme datorită solicitărilor stresante. De asemenea, se caută dezvoltarea competențelor angajaților, necesare pentru a face față mai eficient solicitărilor specifice posturilor pe care le ocupă.
Cunoașterea diferențelor interindividuale în ceea ce privește stilurile de adaptare ale angajaților la stresul cotidian și la cel din mediul profesional este importantă pentru evaluarea adaptabilității la solicitările specifice vieții organizaționale.

În orice colectiv sau grup profesional există persoane pentru care adaptabilitatea la condițiile de stres maxim înseamnă transformarea conjucturilor nefavorabile în circumstanțe avantajoase. Aceste persoane se încadrează în categoria celor care obțin rezultate profesionale remarcabile mai ales când se fac anumite presiuni asupra lor. Au o satisfacție maximă dacă trebuie să termine un anumit proiect într-un timp record, dacă sunt presați de deadline-uri, dacă trebuie să alerge să-și măreasca cifra de afaceri, dacă lucreaza în domenii cu un factor de stres ridicat sau dacă se implică întru totul în proiectele pe care le au de finalizat, dedicându-și timpul și energia pentru atingerea acestui scop.

Se crede că persoanele care au un grad ridicat de toleranță a stresului au în permanență controlul asupra situației, că au un scop bine fixat și că adoră să-și asume responsabilități. Acestea pot influența pozitiv evenimentele ce au loc în jurul lor, în timp ce persoanele mai puțin tolerante în fața stresului sunt convinse că nu pot întreprinde nimic ca să schimbe cursul evenimentelor. Pe de altă parte, adaptabilitatea în fața stresului este condiționată de așa-ziși “factori externi”, care nu țin neapărat de tipul de personalitate pe care îl avem. Vârsta, experiența, educația, factorul financiar, capacitatea organismului de a rezista stresului, nivelul educațional, concepțiile religioase, toate acestea ne determină să percepem stresul în mod diferit. Dacă viitorul ne este asigurat din punct de vedere financiar, stresul cauzat de lipsa unui loc de munca stabil este minim. Dacă jobul respectiv constituie însă principala noastră sursă de existență, mai mult ca sigur că am percepe aceeași situație ca fiind mult mai stresantă.

Așadar, putem sintetiza … “personalități diferite, stres diferit”…

Partea I

CADRUL TEORETIC

Capitolul 1

Personalitatea umană

1.1. Delimitarea conceptului de personalitate

Problema ca atare a personalității ocupă astăzi un loc central în cercetările teoretice și aplicative. Cu toate acestea, nici un alt concept fundamental al psihologiei nu este atât de polisemic și nedeterminat ca cel de personalitate. Se considera că “o definiție clasică a personalității, prin gen proxim și diferență specifică, probabil că nici nu este posibilă. Cel puțin la ora actuală nu putem avea pretenția de așa ceva”. De aceea, lipsa unui acord asupra naturii veritabile a personalității umane și asupra celei mai valide teorii care să-i clasifice resorturile este justificată și este reflectată și de faptul că nu există un consens unanim chiar asupra termenului de personalitate. Unii autori menționează că există sute de definiții în acest domeniu.

R. Linton (1968) sublinia faptul că există o confuzie considerabilă în ceea ce privește concepțiile și definițiile utilizate în studiile despre personalitate. El arată că “sensul exact care trebuie dat termenului de personalitate nu este încă stabilit” (Linton, R., 1968, p. 116). La această stare de lucruri a contribuit – arată autorul menționat – faptul că „individul și mediul său constituie o configurație dinamică, ale cărei părți sunt atât de strâns legate și atât de constant interactive, încât este foarte greu să spunem unde se pot trasa linii de demarcație”. De aceea – continuă Linton – „principala problemă pe care o ridică definirea personalității este una de delimitare”.( Linton, R., 1968, p. 117)

J. Stoetzel (1963) identifică patru sensuri ale termenului personalitate, și anume:

a) aspectul exterior al omului, amintind de sensul originar al cuvântului, acela de mască;

b) rolul jucat de actor sau de om în viața cotidiană, funcția îndeplinită de el în societate;

c) actorul sau persoana care joacă rolul, omul cu toate caracteristicile sale, inclusiv cele morale, care îndeplinește o funcție socială;

d) ceea ce determină și conferă valoarea omului, calitățile sale, capacitățile de acțiune ale acestuia.

Analizând aceste patru sensuri ale termenului de personalitate, S. Chelcea (1994) observă că personalitatea umană poate fi definită atât „din exterior”, ca efect produs de un individ asupra celorlalți (ansamblul trăsăturilor și conduitelor umane care provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea altora), cât și „din interior”, ca ansamblu structurat de elemente biologice, psihologice și sociomorale achiziționate in procesul socializării individului. Cu alte cuvinte, conceptul de personalitate desemnează individualitatea umană ca ansamblu unitar, structurat ierarhic, al trăsăturilor și manifestărilor psihocomportamentale, persoana umană considerată în contextul social în care trăiește și își desfășoară activitatea, evaluată după criterii valorice.

Termenii „persoană” și „personalitate” includeau încă în accepțiunile lor inițiale, originare, sensurile de individualitate și valoare socială a omului. Particularitățile și trăsăturile psihice individuale ale persoanei conferă acesteia – prin modul lor de structurare, de diferențiere și integrare într-o formulă unică – o anumită valoare. „Orice personalitate – sublinia G. W. Allport – reprezintă mai mult decât un ansamblu de elemente comune constatate la toți oamenii. În mod real, ea nu este decât o individualitate concretă, definită de o sumă de trăsături și proprietăți dominante, integrate într-o structură unică.” (Allport, G. W., 1991, p. 8 și 586)

Desemnând o realitate complexă, conceptul de personalitate are mai multe accepțiuni. M. Zlate ( 1999) identifică trei accepțiuni ale termenului de „personalitate”:

a) accepțiunea antropologică – cea care se referă la natura și esența ființei umane. Potrivit acesteia, esența umană o constituie ansamblul relațiilor sociale, reglementată de anumite norme și valori, pe care individul le „transferă in interioritatea sa, le sedimentează și le solidifică in sine, transformându-le într-un bun propriu”( Zlate, M, 2000, p.235). Calitatea mediului social în care trăiește individul determină calitatea personalității sale.

b) accepțiunea psihologică potrivit căreia personalitatea este „un ansamblu de condiții interne” cu rol de mediere și filtrare a solicitărilor externe la care e supus omul în decursul existenței sale. Aceste condiții interne se structurează – prin diferențiere și integrare – în mod particular la nivelul fiecărei persoane, cristalizându-se sub forma unor însușiri sau trăsături psihice relativ stabile care permit anticiparea a ceea ce va face individul într-o situație dată.

c) accepțiunea axiologică care are în vedere omul ca valoare recunoscută, ca ființă care valorizează și creează valori, capabilă de autorealizare.

Făcând referire la personalitatea cuiva, a unui individ, trebuie luat în considerare ansamblul caracteristicilor sale, începând cu cele morfologice, constituționale, continuând cu cele psihice și psihosociale, și terminând cu cele sociale. „Orice personalitate trebuie considerată ca un sistem viu, ca produs complex al dotării biologice, modelării culturale, stilului cognitiv și căutărilor ei spirituale. Studiem persoana umană în modul cel mai complet când o considerăm ca individ. Ea e mai mult decât un ghem de deprinderi, mai mult decât un punct de intersecție a unor dimensiuni abstracte. Ea este mai mult decât un reprezentant al speciei sale, mai mult decât un cetățean al unui stat, mai mult decât un incident în mișcările omenirii. Ea transcende toate acestea.”( Allport, G. W., 1991, p. 586). Toate elementele structurale ale personalității formează un ansamblu unitar, un sistem cu un anumit coeficient de integrare și coerență internă. La nivelul omului, biologicul, psihologicul și socio-culturalul sunt indisociabili, astfel încât „abordarea personalității trebuie să fie, cu necesitate, integrativă și integrală”. (Popescu-Neveanu, P., 1969, p.18)

Sintetizând, „prin personalitate se înțelege modul specific de organizare a trăsăturilor și însușirilor psihofizice și psihosociale ale persoanei; este o structură dinamică de natură bio-psiho-socială care, la un anumit individ, asigură adaptarea originală la mediul natural și social. Personalitatea are caracterul unei structuri vectorizate axiologic și teleologic, trinomul valori-atitudini-idealuri fiind principalul nucleu funcțional care mediază elaborarea conduitelor sociale.”. (Cristea,D., 2000, p.115)

1.1.1. Perspective de abordare a personalității

O examinare globală a problematicii personalității relevă existența mai multor teorii și modele teoretice aferente curentelor și școlilor psihologice tradiționale sau moderne. „Fie că se numesc pozitiviste, psihanalitice, personaliste, existențialiste, umaniste, dinamiste, factoriale, socioculturale, fie că interpretează omul ca ființă re-activă sau pro-activă, fie că se concetrază asupra descoperirii și inventarierii elementelor componente (uneori și ultime) ale personalității sau asupra structurilor și sistemelor acesteia, în sfârșit, fie că au deschidere mai mare spre social, spre ceilalți oameni, spre contactele interpersonale și grupale, toate, aproape fără excepție, încearcă să surprindă esența personalității, originalitatea și unicitatea sa.” (Zlate, M., 1999, p. 48.)

Analizând evoluția ideilor, concepțiilor și teoriilor despre personalitate, M. Zlate (1999) identifică patru perspective sau modalități de abordare a acesteia, care par a se fi conturat mai pregnant până în momentul de față: perspectiva atomistă, perspectiva structurală, perspectiva sistemică și perspectiva psihosocială.

1.1.1.1 Perspectiva atomistă

Perspectiva atomistă se bazează, pe de-o parte, pe descompunerea personalității în elementele sale componente în vederea studierii legităților lor de funcționare iar pe de altă parte, pe descoperirea elementului primar, ultim, sau constituantului fundamental al acesteia. Concepția behavioristă asupra personalității umane, deși tindea spre surprinderea omului integral, în cele din urmă recurgea la studierea unora dintre funcțiile particulare ale acestuia (gesturi, vorbire, obiceiuri), ajungându-se în felul acesta la pulverizarea unității și integralității personalității într-o multitudine de elemente sau părți constituante (Zlate, M., 1999, p. 13) . În acest sens se pot cita studiile și cercetările privind teoria constructelor personale (Kelly ), teoria personalității în viziunea lui G.W. Allport, teoria lui J. Dollard și N. Miller (Dicționarul Enciclopedic de Psihologie, 1997, p.110). La fel, unele „tipologii”, mai ales cele constituționale, prin încercarea de a identifica doar un singur element morfologic, considerat ca fiind esențial, sărăceau și goleau personalitatea atât de bogăția și varietatea componentelor sale cât și de diversitatea relațiilor dintre acestea.

„Analiza funcțională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când ni le reprezentăm (sau când le considerăm) ca verigi intermediare ale unui întreg indivizibil.” (Golu, M., Dicu, A., 1972, p. 235) „Din păcate, tocmai acest lucru lipsește interpretării atomiste – afirmă M.Zlate – ea rămânând tributară diviziunii excesive a elementelor și separatismului acestora”.

1.1.1.2 Perspectiva structurală

Perspectiva structurală pornește nu de la parte, ci de la întreg, nu de la elementele componente, ci de la modul lor de organizare, aranjare, ierarhizare în cadrul sistemului sau structurii globale. Psihologia gestaltistă, de exemplu, concepea personalitatea ca fiind o structură globală, unitară, ce dispune de subsisteme integrate, astfel încât ceea ce se petrece într-o parte a structurii influențează ceea ce se va petrece într-o altă parte a ei. Elementele structurale ale personalității, care îi conferă o relativă constanță în manifestările ei, sunt numite uneori trăsături, alteori factori de personalitate.

Din perspectiva acestei modalități interpretative, personalitatea devine „un ansamblu de trăsături” sau o „configurație de trăsături” care, „organizate într-un mod specific de la persoană la persoană, (…) determină o anumită reacție atitudinală sau comportamentală într-o situație dată, mediind astfel relația mediu-subiect-comportament” (Cristea, D., 2000, p.63).

În concepția lui G.W.Allport, trăsăturile sunt tendințe generale care permit înțelegerea și anticiparea comportamentului unui individ, fără ca acestea să fie singurii factori care intervin în elaborarea reacțiilor comportamentale ca atare. El face diferența între trăsături de personalitate comune mai multor oameni și trăsături individuale, denumite dispoziții personale. Trăsăturile comune „sunt acele aspecte ale personalității, în raport cu care majoritatea oamenilor dintr-o cultură dată pot fi comparați avantajos” (Allport, G. W., p. 341). Ele desemnează anumite „dispoziții generalizate” în raport cu care oamenii dintr-un spațiu socio-cultural tind să dezvolte moduri de adaptare comparabile. Dispozițiile personale sunt trăsături de personalitate individuale în baza cărora putem interpreta constanta comportamentului unei persoane în raport cu varietatea situațiilor în care se găsește, cu multitudinea de solicitări externe cărora trebuie să le facă față pentru a se adapta. În cazul fiecărei persoane se pot identifica trei tipuri de dispoziții personale, cu roluri și funcții diferite în analiza și descrierea personalității:

a) trăsăturile cardinale, fundamentale pentru structurarea personalității, sunt cele care influențează aproape toate comportamentele, acțiunile și atitudinile persoanei. Având o mare putere de individualizare, acestea au un rol definitoriu pentru personalitatea omului.

b) trăsăturile centrale au o pondere importantă în structurarea comportamentului unei persoane și sunt definitorii pentru profilul psihologic al acesteia.

c) trăsăturile secundare (de fond), în număr foarte mare, sunt „mai puțin evidente, mai puțin generalizate, mai puțin constante și mai puțin active decât dispozițiile centrale”. (Allport, G. W., p. 366)

Kurt Lewin, unul dintre promotorii acestei perspective, desprindea existența a trei stadii în evoluția structurilor personalității: stadiul structurilor primare, globale, puțin diferențiate și slab saturate în conexiuni interne; stadiul structurilor semidezvoltate, caracterizate prin construirea și diferențierea unor sisteme de legături noi, prin diversificarea funcțională în interiorul structurilor inițiale, prin creșterea coeficientului de interdependență corelativă; stadiul structurilor dezvoltate, maturizate, în care apar clar delimitate și individualizate diferite tipuri de structuri și maximal amplificate conexiunile de tip reglator dintre ele. (Zlate, M., 1997, p. 15)

1.1.1.3 Perspectiva sistemică

Perspectiva sistemică, introdusă în psihologie ca urmare a apariției și dezvoltării ciberneticii, pornește de la interpretarea personalității ca sistem, ca un ansamblu de elemente aflate într-o interacțiune ordonată și, deci, nonîntâmplătoare. Astfel, modelele anterioare de abordare a personalității – atomist și structuralist – sunt integrate și depășite prin faptul că, în acest caz, punctul de plecare sau principalul cadru de referință îl constituie sistemul, cu toate relațiile, interacțiunile și intercondiționările sale, deci cu particularitățile și legitățile sale ireductibile. Practic, nu putem vorbi de elemente în sine, deoarece ceea ce într-un context este element, în alt context devine sistem. și, mai departe: deoarece elementele se unesc între ele formând subsisteme, adică ansambluri ce dispun de legături interne trainice. Elementul devine important pentru sistem numai în relația, în legătura sa cu alte elemente sau numai în măsura în care, la rândul lui, este interpretat ca sistem, deci ca ansamblul altor interacțiuni și interdependențe.

Relația, interacțiunea, devin concepte centrale, fundamentale, în analiza sistemică a personalității: „dacă relația și interacțiunea reprezintă modul de ființare a oricărui sistem, ele se impun cu atât mai mult ca legi fundamentale ale organizării în cadrul sistemelor biologice și socio-umane. Personalitatea umană nu poate fi concepută și analizată cât de cât științific decât prin prisma relaționării și interacțiunii sale permanente cu lumea.” (Golu, M., 1993, p. 22)

Din perspectiva sistemică, personalitatea apare ca fiind „o dimensiune supraordonată, cu funcție integrativ-adaptativă a omului, care presupune existența celorlalte dimensiuni – biologică și fiziologică – dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conținutului acestora” (M. Golu, A. Dicu, 1972, p. 236); este un sistem dinamic hipercomplex ce presupune organizare ierarhică plurinivelară și independență relativă față de elementele componente.

Ca orice sistem, personalitatea dispune de intrări-stări-ieșiri, fenomene studiate deja de diferitele școli psihologice. Problema care se pune este însă nu aceea a studierii mai mult sau mai puțin izolate a acestor procese, ci tocmai interacțiunea lor: „…apare evident că un studiu complet trebuie să țină seama de toate cele trei mărimi caracteristice.” (Bălăceanu, C., 1972, p. 5)

Prin accentul pus pe relația dintre cele trei categorii de mărimi (de intrare, de stare, de ieșire), perspectiva sistemică subliniază și mai mult caracterul sintetic, unitar și integrator al personalității. Ea are, pentru interpretarea personalității, o mare semnificație metodologică, ea orientând și ghidând direcția și sensul demersurilor investigative. Dat fiind însă faptul că se realizează la niveluri de generalitate mult prea înalte, pierde adeseori din vedere elementele și contextele concrete, situaționale, ale existenței personalității, golind-o astfel de conținut.

1.1.1.4 Perspectiva psihosocială

Perspectiva psihosocială este orientată spre surprinderea personalității concrete, așa cum se manifestă ea în situațiile și conjuncturile sociale particulare, în sistemul interrelațiilor și al psihologiei colective, în funcție de atributele psihosociale ale omului, adică de statutele și rolurile sale, de nivelurile sale de aspirație și așteptare, de structura atitudinilor și opiniilor sale. „Numai luată într-un context relațional specific, personalitatea își va dezvălui și pune în evidență disponibilitățile, trăsăturile și capacitățile sale, prin care tinde efectiv să se integreze și să se afirme în lume. De aceea, a studia propriu zis personalitatea în plan psihologic și psihosocial înseamnă a-i determina cât mai complet și exact universul relațional.” (Golu, M., 1993, p. 23)

„Omul, ca ființă socială prin excelență, nu poate exista decât în cadrul relațiilor sociale, iar ansamblul acestor relații sociale așa cum a fost preluat, interiorizat și sedimentat de fiecare individ în parte, constituie însăși esența personalității.” (Zlate, M., p. 18). Calitatea personalității depinde de calitatea relațiilor sociale. P. Golu consideră că între structura interindividuală a diferitelor microsisteme sociale în care se include persoana și structura intraindividuală a persoanei există o strânsă legătură: „amploarea relațiilor persoanei cu mediul social își pune pecetea asupra structurii intraindividuale a persoanei, iar combinațiile interne ale însușirilor de personalitate – formate și stabilizate în timp – reglează volumul și măsura activismului contactelor sociale ale persoanei, exercită o influență asupra formării propriului mediu de dezvoltare a persoanei.” (Golu, P., 2000, p. 105). Omul nu trăiește într-un vacuum social, el se implică direct în multitudinea și varietatea relațiilor sociale concrete pe care le găsește sau pe care le creează. Aceste relații pot fi clasificate pe baza a două criterii:

a) după poziția spațio-temporală a indivizilor, relațiile în care se angajează și se integrează personalitatea pot fi directe – cei doi termeni intrând în contact nemijlocit și indirecte – termenii fiind separați în spațiu și timp, legătura lor fiind mediată de un număr mai mare sau mai mic de factori interpuși;

b) după sensul și funcțiile de rol pe care le implică, relațiile prin care se definește personalitatea sunt de două tipuri: relații impuse și constante – termenii relaționându-se de pe pozițiile unor roluri fixe, nesubstituibile reciproc (părinți-copii, șef-subaltern), deosebirile și individualizările producându-se numai în modul în care fiecare își joacă rolul impus; și relații liber-opționale, în care indivizii se află pe aceeași poziție, rolurile lor fiind reciproc interșanjabile.

R. Linton susținea existența unor „personalități de statut” – personalități ce se formează ca urmare a deținerii unor statute, a asumării unor roluri de către indivizi, statute și roluri care, prin sistemul de îndatoriri conținute și cărora individul trebuie să le facă față își pun amprenta atât asupra structurii interne a personalității, cât și asupra manifestărilor sale exterioare. (Linton, R., 1968, p.156)

Se desprinde din cele de mai sus că perspectiva psihosocială a condus la constituirea mai multor direcții de cercetare a personalității umane, dintre care cele mai importante ar fi așa-numitele teorii: a) ale rolului social; b) ale grupului de referință (și apartenență) și c) teoriile referitoare la relațiile interpersonale.

Abordările din perspectiva rolului social (elaborate de T. Sarbin, E.Goffman, R.Linton ș.a.) au la bază ideea că omul este o ființă esențialmente socială care, trăind în colectivitate, ocupă anumite poziții (status-uri) sociale în raport cu care își asumă anumite funcții sau roluri sociale.

Raportarea conceptului de rol social la cel de personalitate presupune, după G.Allport, luarea în considerare a următoarelor aspecte:

a) așteptările rolului – prescrise de cultura unei comunități – reprezentând „ceea ce majoritatea indivizilor dintr-o societate așteaptă de la orice membru care ocupă o anumită poziție în orice sistem social obișnuit.”;

b) conceperea rolului – ceea ce așteaptă persoana care îndeplinește un rol de la ea însăși, modul său propriu de definire a acestuia;

c) acceptarea rolului – adeziunea și asumarea resonsabilă a acestuia;

d) interpretarea rolului – „ceea ce individul face concret în rolul său”, modul cum își îndeplinește sarcinile asumate. (Allport, G. W., 1981, p. 190-191)

Trăsăturile de personalitate sunt puse în evidență de modul cum persoana își exercită rolurile sociale asumate. A avea o imagine fidelă a personalității înseamnă a analiza rolurile sociale îndeplinite de un individ la un moment dat, modul cum acesta le concepe, le acceptă și le îndeplinește în concordanță cu expectațiile societății.

Raportarea la grupul de referință pornește de la ideea că individul este integrat efectiv și actual într-un anumit grup (de apartenență), dar el se raportează la un grup de referință din care ar dori să facă parte, orientându-și activitatea în raport cu normele și valorile acestuia, pe care le consideră drept standarde de apreciere și, totodată, sursă și bază a propriilor sale atitudini și conduite.

Grupul de referință reprezintă cadrul social de realizare a comparației între indivizi și totodată etalonul de autoevaluare pentru fiecare dintre ei. În cazul echivalenței dintre grupul de apartenență și grupul de referință, interiorizarea normelor și valorilor grupului de către individ, precum și integrarea acestuia în grup se realizează fără probleme deosebite; când între cele două grupuri există diferențe privind normele și valorile, pot apărea tensiuni și chiar conflicte interpersonale. În ambele cazuri însă, existența grupului de referință și aspirația individului de a se identifica cu normele și valorile acestuia, cu modelele comportamentale promovate de acesta, acționează ca un puternic factor motivațional care determină dinamica relațiilor individului cu grupul, devenirea și restructurarea personalității sale.

M. Zlate și C. Zlate descriau grupul ca fiind, printre altele, „mijloc de socializare, formare și dezvoltare a personalității umane, mediu educativ și educogen (…), ca factor determinant al comportamentului și acțiunii umane, cu influențe pozitive și negative asupra acestora, ca facilitator al inserției sociale a individului sau accelerator al maturizării sociale a acestuia; grupul își pune pecetea asupra personalității umane și a performanțelor acesteia (…),o propulsează (…) sau o devalorizează(…). (Zlate, M., Zlate, C., 1982, p. 8 – 9)

Abordarea personalității din perspectiva relațiilor interpersonale pornește de la ideea că, în plan psihosocial, interacțiunea umană se manifestă sub forma unor relații ce se stabilesc între două sau mai multe persoane, relații în care acțiunea uneia/unora afectează acțiunea alteia/altora. Mai mult, personalitatea umană se constituie ca expresie a relațiilor sale interpersonale.

Iată deci că viziunea psihosocială, fără a fi lipsită de unele limite – concretizate îndeosebi în tendința de a dizolva uneori persoana în roluri, de a o pierde în multitudinea situațiilor sociale – contribuie totuși la înțelegerea mult mai nuanțată a constituirii treptate a personalității, a selectării, sedimentării și cristalizării în sine a influențelor mediului extern, îndeosebi a celui social. Totodată, ea permite interpretarea mult mai concretă și mai nuanțată a personalității, apropiind-o de modul în care există și activează în diferite tipuri de medii sociale și împrejurări particulare.

Se consideră că „nici una dintre cele patru perspective de abordare a personalității, luată în sine, nu este capabilă să explice și să interpreteze adecvat realitatea pe care o avem în vedere.” (Zlate, M., p.20). Totuși, posibilitățile interpretativ-explicative ale acestor patru perspective nu sunt egale, ultimele două, corelate între ele, fiind mult mai apte pentru a conduce la interpretarea multilaterală și adecvată a personalității.

1.1.2. Teorii și modele ale personalității

Diferitele teorii asupra personalității oferă implicit premisele analizei structurilor psihosociale ale persoanei, precum și ale mecanismelor de formare și evoluție a relațiilor interpersonale și sociale care circumscriu persoana în cadrul diferitelor tipuri de structuri sociale. Diversitatea teoriilor asupra personalității reprezintă o bază adecvată pentru abordarea multitudinilor de aspecte și perspective ale proceselor și fenomenelor psihosociale implicate la acest nivel al realității sociale. Fiecare teorie oferă o perspectivă distinctă de abordare și înțelegere a personalității ca sistem real și virtual de relații, precum și a raporturilor sale cu structurile psihosociale și socioculturale.

Fiecărei teorii i se poate atașa un model care are capacitatea de a sintetiza și operaționaliza cadrul conceptual și legic al acesteia. D. Cristea, în “Tratat de psihologie socială” (2000), grupează câteva dintre principalele teorii și modele asupra personalității dintr-o perspectivă psihosocială. Această grupare conține:

1. teorii psihanalitice asupra personalității (Freud, Jung și Adler);

2. personalitatea ca sistem energetic și pulsional (Maslow și Szondi);

3. personalitatea ca ansamblu de trăsături (Allport și Cattell);

4. personalitatea ca sistem psihosocial (Cristea).

1. În concepția freudiană, personalitatea este văzută ca un sistem dinamic, pus în mișcare de doi vectori energetici fundamentali (eros-ul și thanantos-ul) , a cărui evoluție este dată de raportul dintre determinațiile genetice (pulsiunile sexuale) și cele socio- și ontogenetice (normele morale și culturale). Personalitatea psihică este polarizată între conștient și inconștient, niveluri funcționale fundamentale ale aparatului psihic, din a căror relaționare dinamică rezultă întreaga fenomenologie psihică, normală sau patologică. Personalitatea cuprinde trei subsisteme, sinele, eul și supraeul, ale căror conținuturi și particularități structurale și funcționale determină diferențierile atitudinale și comportamentale ale persoanelor. Fiecare subsistem reflectă într-o formă specifică raporturile dintre infrastructura biologică și suprastructura socială.

În concepția lui Jung, libidoul nu se reduce numai la factorii pulsionali de natură sexuală, acesta incluzând și toate tendințele și aspirațiile creatoare ale subiectului. Realizarea de sine prin creație devine principalul factor în explicarea comportamentului individual și de grup, precum și a modalităților prin care se realizează în plan psihologic acest fapt. Jung consideră că, pe lângă inconștientul individual, există și inconștientul colectiv, rezervorul experienței ancestrale a speciei, aflată sub forma unor arhetipuri, imagini cu organizare prototipică și moduri specifice de gândire asupra unor aspecte universale ale experienței umane și rasiale.

A. Adler elaborează o concepție asupra personalității cu multiple implicații sociale și psihosociale. Ideea centrală constă în afirmarea inferiorității naturale a omului, atât la nivelul speciei, cât și la nivel individual, apariția fenomenului de compensare fiind o modalitate firească de depășire a sentimentului de inferioritate. La nivel individual, sentimentul de inferioritate naturală a copilului, alături de eventualele privațiuni și senzații de disconfort care duc la apariția complexului de inferioritate, stau la baza comportamentelor compensative prin care situația conflictuală este depășită prin performanță și autodepășire.

2. Teoria lui A.H. Maslow consideră personalitatea ca sistem de actualizare a individului, ceea ce presupune existența unei stări tensionale orientate spre autoperfecționare și împlinirea propriului potențial. Structura energetică a personalității implică existența unei serii de factori motivaționali structurați ierarhic pe opt niveluri dispuse piramidal. Factorii aparținând unui nivel nu devin activi decât în măsura în care trebuințele aparținând nivelurilor anterioare au fost satisfăcute, cel puțin parțial.

Modelul pulsional al personalității elaborat de L. Szondi este fundamentat pe ideea existenței a trei sectoare ale vieții inconștiente (inconștientul individual, familial și colectiv), avându-și sursa patru vectori pulsionali fundamentali, din a căror dozare și manifestare diferențiată rezultă comportamentele normale sau patologice ale oricărui subiect. Fiind determinate genetic, pulsiunile pot fi satisfăcute într-o formă fiziologic normală, nevrotic patologică, sublimată sau înalt umanizată.

3. Personalitatea este privită și sub aspectul elementelor primare care pot fi identificate în structura acesteia. Trăsăturile și însușirile psihice, organizate într-un mod specific de la persoană la persoană, sunt cele care determină o anumită reacție atitudinală sau comportamentală, mediindu-se astfel relația mediu-subiect-comportament. Pornind de la teoria dispozițiilor și trăsăturilor a lui Allport, descrisă anterior, se pot elabora tipologii care să faciliteze descrierea, înțelegerea și optimizarea relațiilor umane.

Prin metoda analizei factoriale, Cattell a elaborat un model al personalității care cuprinde un set de 16 factori de bază, fiecare dintre aceștia conținând două trăsături de personalitate, cu diferite grade de intensitate. Deși se apreciază că teoriile factoriale ignoră în mare măsură rolul factorilor externi în determinarea comportamentului, modelele și instrumentele aferente acestora au o valoare operațională, cu utilizare curentă în orientarea școlară ș profesională, psihoterapie socială etc.

4. Un model sintetic al personalității trebuie să răspundă următoarelor criterii operaționale principale – consideră D. Cristea: a) să integreze selectiv elemente și dimensiuni relevante din cadrul diferitelor teorii referitoare la domeniul de referință; b) să prezinte organizarea personalității în plan orizontal și vertical, respectiv privind coordonarea și subordonarea diferitelor subsisteme ale acesteia; c) să evidențieze mecanismul general de trecere de la particularitățile psiho-individuale ale subiectului la conduitele și relațiile sale psiho-sociale, precum și condițiile în care acest proces are loc; d) să releve existența proceselor de autoreglare care au loc atât la nivelul structurilor personalității, cât și la acela al structurilor relaționale prin care subiectul se inserează în mediul social; e) să permită înțelegerea dinamicii generale a personalității și a diferitelor sale subsisteme structurale și funcționale; f) în conformitate cu principiile cercetării operaționale, să prezinte un caracter deschis (Cristea, D., 2000, p.115). Modelul propus (vezi figura 1) de D.Cristea încearcă să răspundă acestor deziderate teoretice.

Existența unor niveluri distincte de structurare a eului evidențiază diferențierea funcțională a unor zone ale personalității, „ceea ce face ca trăirile intime, configurate preponderent în termeni afectivi, să se metamorfozeze progresiv sub influența factorilor socioculturali, astfel încât respectivele trăiri să poată fi exteriorizate și comunicate în termeni acceptabili normelor care reglează raporturile interpersonale și sociale.” La fiecare nivel de structurare a personalității componentele cognitive, afective, motivaționale, proiective sau pulsionale își au o reprezentare specifică, ponderea lor fiind însă foarte diferită de la persoană la persoană, dar și în cazul aceleiași persoane, în diferite faze de evoluție a personalității. Orientarea generală a activității psihice, spre exterior sau spre interior, respectiv extraversiunea și introversiunea, „corespunde unei anumite structurări a factorilor care condiționează codificarea trăirilor strict subiective în fapt social, sau – invers – convertirea faptelor sociale pure în acte de trăire psihică intimă.” Relația generală eu-lume poate îmbrăca forma egosistolică – de restrângere a eului în zonele trăirilor intime, sau egodiastolică – de expansiune către lumea externă.

Figura 1. Modelul sintetic al personalității – D. Cristea

Figura 1. Modelul de mai sus înfățișează personalitatea în toată complexitatea determinărilor ei (filogenetice și ontogenetice), a etapelor de structurare și evoluție, a permanentelor relații intrastructurale și interstructurale.

Din modul de organizare a subsistemelor în cadrul personalității rezultă diferitele tipuri de personalitate: tip predominant cerebral, afectiv, voluntar, pulsional, etc. sau combinații ale acestora.

Un alt aspect important de care trebuie să se țină cont într-o abordare complexă este reprezentat de caracteristicile generale ale eului ca nucleu central al personalității conștientă de sine: faza de dezvoltare în care se află, prevalența uneia dintre formele tipice de manifestare și extensia acestora (eul intim, eul social și eul public), gradul de compatibilitate dintre diferitele ipostaze ale eului, valorile structurante ale acestora – motivația dominantă, gradul conștiinței de sine, profilul imaginii de sine, forța eului, nivelul de aspirație, gradul de deschidere spre lumea externă, relația generală eu-lume (egosistolică – de retragere și fixare pe „obiectul posedat”, sau diastolică – expansivă, de luare în stăpânire a noi obiecte), mecanisme de apărare și autoreglare, etc.

O descriere cât mai completă a personalitații trebuie să țină cont și de: a) nivelul de socializare: gradul de interiorizare a normelor și modelelor socioculturale, forme de participare la viața grupurilor, extensiunea și calitatea sistemului relațional prin care există ca subiect social, disfuncționalități de integrare, ș.a.; b) seturile de statute și roluri sociale, simultane sau succesive prin care se persoana se integrează sistemului sociocultural: numărul și tipurile de statute asumate, diversitatea și compatibilitatea acestora, eventuale conflicte de rol, calitatea rolurilor jucate în planul istoriei individuale (gradul de „personalizare” a acestora), performanța socială, calitatea de personalitate publică și impactul asupra mediului social imediat, etc.

Sistemul de atitudini, comportamente și acțiuni tipice – prin natura acestora, stabilitatea, focalizarea compatibilitatea internă și externă, eventualele conflicte între diferite componente ale sistemelor etc. – este cel care obiectivează în plan social trăsăturile de personalitate. Un astfel de model realizează o sinteză între perspectiva psihologică (intrapersonală) și cea psihosocială (relațională, interpersonală), între abordarea structurală și cea dinamic-procesuală.

În studiul personalității ne interesează, pe de-o parte, însușirile stabile, care au o anumită constanță și generalitate, care nu se schimbă de la o situație la alta și care asigură configurația (structura) psihologică unică, individualitatea specifică fiecărei persoane, iar, pe de altă parte, avem în vedere geneza și dezvoltarea acestor structuri, ansamblul factorilor determinanți care modelează și explică devenirea personalității.

Totodată, personalitatea trebuie privită și din perspectiva influențelor sociale, educaționale și culturale exercitate asupra individului, influențe care modelează comportamentul său, asigură orientarea lui către anumite valori, îl face capabil să ocupe poziții sociale, să îndeplinească anumite roluri sociale, etc. În contextul personalității, ponderea cea mai mare, rolul decisiv, revine achizițiilor de ordin social-istoric.

M.Golu și A.Dicu consideră că „în cadrul omului real, putem delimita relativ două blocuri funcționale de bază: „individul” și „personalitatea”. Cele două noțiuni se raportează la entități diferite calitativ, corelate printr-un proces de integrare dinamică.”( Golu,M., Dicu, A., 1972, p.237). Personalitatea se constituie numai prin asimilarea experienței de cunoaștere și practice, elaborată social-istoric, și prin desprinderea semnificațiilor existenței și activității umane în general; ea definește pe om în relațiile sale cu alți oameni și cu societatea.

Mecanismul fundamental care asigură formarea structurii personalității este integrarea ierarhică. În procesul general al integrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legături: a) legături primare înnăscute – determinate de relațiile din interiorul organismului menite să asigure integritatea morfofuncțională a acestuia în confruntarea cu influențele mediului; b) legături secundare – elaborate pe baza primelor, după principiul condiționării, asigură o relaționare mobilă, de tip anticipativ, cu mulțimea de stimuli; c) legăturile terțiare – definitorii pentru structura personalității – se elaborează pe baza sensului, a desemnării categoriale a situațiilor, prin raportarea lor concomitentă la stările proprii de motivație și la un ansamblu de norme, convenții și etaloane valorice elaborate și sancționate social.

M. Golu și A. Dicu disting, în cadrul sistemului personalității, două grupe de componente: calitățile – care se referă la modul specific de închegare și manifestare a personalității, și substructurile – care ne indică determinarea substanțială, de conținut, a personalității. Printre calități se numără consistența, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea și gradul de integrare.

Consistența se referă la stabilitatea liniilor generale de conduită ale subiectului în decursul timpului, la trăsăturile ce rămân neschimbate, în ciuda variațiilor circumstanțiale; ea definește atât configurația fizică, bioconstituțională, cât și pe cea psihică, temperamental-caracterială. Consistența este cea care desemnează stilul activității: stilul cognitiv, stilul afectiv, stilul activității motorii, etc. Limita consistenței este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimă posibilitatea reorganizării unor structuri generale sau particulare sub influența schimbării conținutului relațiilor subiectului cu lumea și este o funcție a vârstei. Psihologia umanistă consideră că, din punct de vedere adaptativ, dezvoltarea „potențialului pentru schimbare” – la orice vârstă – este la fel de important ca și formarea unei consistențe ridicate a personalității.

Gradul de dezvoltare a structurii derivă din natura evolutivă a personalității. Acest indicator permite să se afirme că formarea și dezvoltarea personalității se realizează prin diferențierea și specializarea unor substructuri, prin corelarea evenimentelor din planul extern și intern al individului. K.Lewin delimita trei grade de dezvoltare a structurii (vezi figura 2):

1) structura globală, puțin diferențiată și slab saturată în conexiuni interne; ea se reduce la configurația trebuințelor, a mijloacelor de satisfacere a lor și a câtorva caracteristici funcționale bazale;

2) structura semidezvoltată, caracterizată prin diferențierea și constituirea unor sisteme de legături stabile noi, prin diversificare funcțională în interiorul structurilor inițiale și prin creșterea coeficientului de interdependență corelativă;

3) structura dezvoltată sau maturizată, în cadrul căreia apar individualizate substructurile motivaționale, emoțional-afective și cognitive și maximal amplificate conexiunile de tip reglator dintr ele.

Integrarea e considerată o calitate fundamentală a structurii, ea este o condiție a realizării echilibrului dinamic optim al personalității. Semnul distinctiv al integrării este activismul, existența montajului acțional, de autorealizare și integrare în ambianță prin asimilare și transformare. „O caracteristică definitorie a personalității este nivelul de activism, capacitatea de acțiune, de intervenție eficientă…”, afirma P. Popescu-Neveanu. (Popescu-Neveanu, P., 2000, p. 30)

Figura 2. Gradele de dezvoltare a structurii personalității : A.structura globală; B.structura semidezvoltată; C.structura dezvoltată sau maturizată

Substructurile (sau subsistemele) componente de bază ale personalității sunt: subsistemul biopsihoenergetic (temperamentul), subsistemul instrumental (aptitudinile) și subsistemul relațional-valoric și de autoreglare (caracterul).

Temperamentul ține de baza materială a personalității, fiind o expresie a constituției funcționale a sistemului nervos și hormonal. El reprezintă componenta sau latura dinamico-energetică a personalității. Subsistemul instrumental al personalității (aptitudinile) se referă la ceea ce știe, ceea ce poate să facă și ceea ce realizează efectiv persoana, „instrumentele” de care aceasta dispune pentru a realiza activităși de o anumită calitate, eficiență și utilitate, cu o anumită valoare; aptitudinile reprezintă acele formațiuni psihofizice – mijloace de acțiune ale personalității – prin care participăm la activitate (Popescu-Neveanu, P., 2000, p. 52). Subsistemul relațional-valoric și de autoreglare (caracterul) reprezintă cea mai înaltă și sintetică formație a personalității. Rezultând din integrarea în anumite modalități de comportare și conduită a întregii experiențe de viață, caracterul este definit ca fiind ca acel sistem de atitudini stabile și specific individuale și de dispoziții antrenante în viața concretă, având o semnificație morală și definind pe om ca membru al societății.

Abordând structura personalității în manieră sistemică, M. Zlate (2000) identifică alte două componente (subsisteme) ale acesteia: inteligența, pe care o consideră drept latura rezolutiv-productivă a personalității, și creativitatea, considerată drept latura transformativ-constructivă a personalității. Argumentele aduse de M. Zlate se referă la faptul că atât inteligența cât și creativitatea – integrate cel mai adesea în subsistemul instrumental al personalității – sunt „mai mult decât simple elemente sau adjuvante ale acesteia”.( Zlate, M., 2000, p. 63)

În ciuda faptului că personalitatea se definește prin existența unei organizări stabile, prin consistență și nivel ridicat de integrare, ea nu-și pierde atributul dinamicului. Fiind o organizare vie, subordonată unor cerințe obiective ale finalizării omului ca subiect ea ne oferă permanent, pe lângă un tablou al stărilor și un tablou al transformărilor, al proceselor care se desfășoară în forme și ritmuri diferite. Acestea sunt condiționate, pe de-o parte, de interrelațiile și variațiile componentelor interne, iar, pe de altă parte, de variabilitatea relațiilor omului cu ambianța și, în primul rând, cu grupul și societatea.

Se poate vorbi de două planuri ale dinamicii personalității: unul individual și altul grupal.

Prin poziția sa de structură integrativă supraordonată, personalitatea reflectă toate modificările energetico-funcționale semnificative care au loc în cadrul organismului. Energia încorporată în organismul nostru e supusă unui proces continuu de transformare, care influențează direct sau indirect starea structurilor psihice (Hayward, S., 1999, p.139-140). În plan psihologic, aceste mutații energetice interne sunt concretizate în forma impulsurilor, tendințelor și motivelor (trebuințelor). Activarea acestora orientează pe individ către efectuarea unui anumit act comportamental, a unei anume activități, de natură să reducă tensiunea și să restabilească echilibrul.

Datorită organizării pe niveluri a structurii personalității și a relativei autonomii a substructurilor aferente fiecărui nivel, caracterul dinamic în plan intern se amplifică. Tendința spre realizare liberă a motivelor primare integrate la nivel inconștient vine adesea în contradicție cu structurile de control ale conștiinței, producându-se, ca urmare, o serie de fenomene dinamice specifice: amânarea, refularea, reprimarea, sublimarea, etc.

După cum rezultă din cele prezentate anterior, personalitatea e rezultatul unui proces evolutiv care începe din primele zile de viață ale copilului, fundamentându-se pe anumite structuri biosomatice transmise pe cale genetică, și care, mai apoi, este permanent modelat social și cultural. Formarea și evoluția personalității sunt strâns legate de trei categorii de procese psihosociale și socioculturale cu caracter complementar: socializarea, integrarea și învățarea socială.

Capitolul 2

Stresul ocupațional

2.1 Delimitarea conceptului de stres

Provenind din limba engleză, cuvântul stres circumscrie o serie de substantive înrudite ca înțeles, dar care se disting totuși prin nuanțe ușor diferite, precum: presiune, apăsare, efort, solicitare, tensiune, încordare nervoasă. În limba română, termenul de stres a fost preluat inițial cu ortografia din limba engleză (stress) pentru ca mai apoi ortografia să fie adaptată la cuvântul stres atunci când au apărut derivatele adjectivale (stresant), substantivale (stresor) și verbale (a stresa) (Tihan, E., Ghiza, L., www.super-referate.ro).

În Anglia secolului al XVII-lea, stres însemna „stare de depresie în raport cu oprimarea sau duritatea, cu privațiunile, oboseala și, într-un sens mai general, adversitatea vieții”. Mai târziu, în secolul XIX apare noțiunea conform căreia condițiile de viață agresive (stres) pot antrena suferințe fizice sau mentale.

Cel care lansează, în limbajul medical și ulterior în psihiatrie, conceptul de stres este fiziologul canadian Hans Selye, fondatorul Institutului Internațional de Studiere a Stresului. În concepția lui Selye (1976), stresul este o reacție de adaptare a organismului la stimulii din mediul înconjurător, „o stare care se traduce printr-un sindrom specific, corespunzător tuturor modificărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic”. (www.apio.ro)

Conform concepției lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viața cotidiană. Stresul caracterizează o reacție psihologică complexă extrem de intensă și relativ durabilă a individului confruntat cu noi și dificile situații existențiale.

Dicționarul de psihologie al lui N. Silamy prezintă stresul ca “un răspuns global, nespecific al organismului la orice cerere care i se face, ființa vie trebuind în mod constant să reacționeze la solicitările mediului său, să se adapteze condițiilor în care se găsește”. (N. Silamy, p. 1143 – 1144)

P.P. Neveanu (1978) în Dicționar de psihologie prezintă termenul de stress ca având două accepțiuni:

1. situație stimul ce supune organismul într-o stare de tensiune,

2. însăși starea de tensiune deosebită a organismului prin care acesta își mobilizează toate resursele sale de apărare pentru a face față unei agresiuni fizice sau psihice (emoție puternică).

Mihai Golu definește stresul ca “o stare de tensiune, încordare și discomfort determinată de agnți afectogeni cu semnificație negativă, de frustrare sau reprimare a unor stări de motivație de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme” (Dicționar de psihologie socială, 1981).

Din toate încercările de definire specificate mai sus se poate trage concluzia că stresul reflectă discrepanța dintre solictările impuse individului de către stimuli externi sau interni și capacitatea acestuia de a răspunde adecvat.

Printr-o extensie nejustificată, în societatea contemporană oamenii se plâng frecvent de stres incluzând în această categorie elemente relativ banale rezultate din conviețuirea urbană a oamenilor, precum stresul zgomotului ambiental, stresul urban, al călătoriei cu metroul etc. Am putea spune că conceptul de stres s-a demonetizat, căpătând forme atipice.

Stresul reprezintă un aspect normal și necesar al vieții. Stresul poate genera un disconfort temporar și de asemenea poate induce consecințe pe termen lung. În acest context putem vorbi de stres de suprasolicitare care poate altera starea de sănătate a unui individ. Un volum de stres moderat poate antrena și stimula vitalitatea organismului uman. Stresul se poate concretiza în diminuarea normalității funcțiilor sau chiar în apariția bolilor, dar poate ajuta persoana aflată într-o stare de pericol și contribui în accentuarea achizițiilor.

Așadar, stresul poate avea atât efecte pozitive, cât și efecte negative. Stresul pozitiv (eustres) este cel care acționează ca factor energizant, ajutând persoana să abordeze situațiile ca pe niște provocări, într-n mod mult mai eficient. În cazul stresului negativ (distres) organismul supramobilizat refuză să revină la starea normală, individul fiind nervos, gata de reacție, are tensiunea arterială crescută și musculatura încordată. Cu alte cuvinte, această formă de strese se dovedește a fi o povară asupra psihicului și asupra organismului.

Tentativele contemporane de definire a stresului în general, indiferent de natura sa fizică, biologică sau psihică, au condus la o diversificare de sensuri ale cuvântului stres, înțeles ca:

element al lumii externe inductor al unei reacții de constrângere intensă a ființei umane;

proces fiziologic indus de agresiunile exterioare;

dezechilibru între exigențele exterioare și posibilitățile organismului de a face față.

Iamandescu concluzionează asupra conceptului de stres că el reprezintă o stare de tensiune a întregului organism apărută în cadrul unui dezechilibru marcat între solicitări mediului extern și posibilitățile organismului. În calitate de componente fundamentale ale stresului apar:

stresorii ( sursele de stres)

reacțiile la stres și / sau consecințele lui

particularități individuale care mediază comportamentul în stres.

2.1.1. Factorii stresori

Factorii stresori psihici sunt în marea lor majoritate stimuli verbali, incluzând și limbajul interior, și sunt vehiculați pe căi nervoase la și de la cortexul cerebral. Semnificația lor pentru individ îi diferențiază net de ceilalți factori stresori (fizici, chimici) ca și faptul că pentru aceștia din urmă nocivitatea stresului (fizic, chimic, biologic) este determinată de starea țesutului afectat.

O caracteristică a factorilor stresori este caracterul lor potențial de a produce stresul psihic, validat numai de semnificația de amenințare, prejudiciu, nocivitatea în general, pe care le-o oferă subiectul agresionat.

Referitor la semnificația factorului stresor, Lazarus o considera ca pe un element capabil să contribuie la diferențierea unui stres pishic de un alt tip de stres.

Unele persoane prezintă o vulnerabilitate, constituțională sau dobândită, în plan psihic la acțiunea stresorilor minori sau banali, fiind mai redispuse la apariția stresului psihic.

Clasificarea dihotomizată a situațiilor de stres aplicată de Coffer și Appley:

Situațiile de solicitare, stimulare neadecvată,

Situațiile conflictuale propriu-zise.

Weitz enumeră condițiile în care o situație poate genera stres psihic:

supraîncărcare prin sarcini multiple și în condiții de criză de timp,

percepere de către individ a unei amenințări reale sau imaginare,

izolare sau sentimental restrângerii libertății ca și a contactului social,

apariția unui obstacol (barieră fizică sau psihologică) în calea activității sale, resimțită ca un sentiment de frustrare,

presiunea grupului social generatoare a temerii de eșec sau dezaprobare,

perturbări de către agenți fizici, chimici sau biologici care scad rezistența adaptativă a organismului.

Factorii stresori în interacțiune cu psihicul individului asupra căruia acționează, pot conduce sau nu la instalarea stresului psihic în funcție de gradul în care ei reușesc, în virtutea semnificației ce le este conferită să perturbe homeostazia psihică. Această stare de echilibru, resimțită în plan psihic, poate fi menținută nu doar ca urmare a unei stări de sănătate ci prin satisfacerea unor nevoi esențiale pe care Linton le rezumă la trei categorii: cele de răspuns afectiv, de securitate pe termen lung, precum și de “noutate a experienței”.

Pentru stresul psihic, mai mult ca în alte categorii de stress, factorii stresori sunt rareori unici, de regulă multiplii, acționând într-o veritabilă configurație situațională și realizând, prin interacțiunea cu subiectul în cauză o situație stresantă, sau mai bine zis, cu potențial stresant.

Principalii markeri clinici ai stresului psihic:

mimica – crispată, anxioasă, depresivă

modificări musculare:

tensiune musculară: hipertonie, hipotonie

dureri musculare

mișcări involuntare: tremor la extremități și ticuri emoționale

comportament

stres psihic acut

conduite active – euforie, excitație, furie, agitație motorize

conduite pasive – brocaj, vertij, amețeli

conduită paradoxală

stres psihic cronic

agresivitate, pasivitate

randament professional scăzut

accidente

relații deteriorate cu anturajul

abuz de cafea, alcool, tutun

constanțe cardio-respiratorii

frecvența respirației – hiperventilație, apnee

puls – tahicardie, bradicardie, colaps

tensiune arterială – creșteri, colaps

alte tulburări neurovegetative:

tulburări vasomotorii, transpirație

modificări ale vocii, tulburări de deglutiție

polikiurie, disurie, frigiditate, impotență

polifagie, inapetență

tulburări psihice:

tulburări de atenție și memorie, ideație, confuzie

iritabilitate, fatigabilitate, astenie

afecte: plans, râs paradoxal

anxietate, depresie, obsesii, insomnie, coșmaruri

nehotărâre, decizii contradictorii sau pripite

creativitate scăzută, blocaj ideațional

Modificări psiho-comportamentale caracteristice oricărui stres psihic:

tulburări afective: frică, mânie, furie, depresie psihică, paralizie emoțională;

tulburări ale proceselor cognitive: blocaj ideațional, dezordine ideativă, stări confuzionale, scăderea atenției;

tulburări comprotamentale de la simpla dezorganizare a activității și până la răspunsuri de tip agresiv, exprimate sau nu, ori de blocaj, “împietrire”.

2.1.2. Efectele acțiunii de stres

Unul și același eveniment stresor psihic nu produce de fiecare dată un stres psihic la acelați individ, atât din cauza „dispoziție de moment”, cât și semnificației diferite ce i se conferă în momentele respective.

Un rol deosebit în apariția și amploarea stresului psihic îl au particularitățile genetice cognitive, afective motivațional și voloționale ale subiectului respectiv, modelate de experiența sa de viață familială și profesională, incluzând evenimente psihotraumatizante anterioare.

Aceste particularități ale personalității, modelate de biografia individului, inclusiv o serie de afecțiuni somatice pentru sistemul nervos ți mai ales psihice, sunt implicate în răspunsul individului la un stresor psihic potențial, contribuind la conferirea unei semnificații nocive, imaginare sau reale, capabile să conducă la „intrarea în starea de stres psihic”.

Gama tulburărilor psiho-comportamentale din stresul psihic este mult mai largă și nuanțată, iar acest fapt este strâns legat de natura agentului stressor ca și de particularitățile individului stresat – în primul rând de cele ale personalității- dar și de condițiile concrete “conjuncturale” în care se instalează stresul psihic.

Un loc aparte îl ocupă anxietatea sau depresia care pot fi generatoare de stres psihic dar și efecte ale acestuia, sau cum afirmă Lader, ele pot să acompanieze un stres psihic, deși același autor recunoaște că aceste stări pot constitui, ele însele un stres psihic.

Efectele potențiale ale stresului pot fi grupate în cinci amri categorii:

efecte subiective: anxietate, agresiune, apatie, plictiseală, oboseală, indispoziție, scăderea încrederii în sine, nervozitate, sentimental de singurătate;

efecte comportamentale: predispoziție spre accidente, alcoolism, abuz de cafea, tendința de a mânca/fuma excesiv, comportament impulsiv;

efecte cognitive: scăderea abilității de a adopta decizii raționale, concentrare slabă, scăderea atenției, hipersensibilitate la critică, bloaje mentale;

efecte fiziologice: creșterea glicemiei, a pulsulu, a tensiunii arteriale, uscăciune gurii, transpirații reci, dilatarea pupilelor;

efecte organizaționale: absenteism, productivitatea scăzută, izolare, insatisfacție în muncă, reducerea responsabilității, reducerea loialității față de organizație, demisia.

Clasificarea efectelor induse de stres după I. Bradu Iamandescu:

1. Conflicte familiale

– conflicte conjugale (exercitarea autorității, nepotriviri temperamentale etc)

– conflicte paraconjugale (socri, părinți)

– pierderi, prejudicii: boli ale membrilor familiei, decese, divorț.

2. Conflicte sociale

– probleme materiale

– măsuri coercitive

– tensiunile vieții moderne

– accidente

– șomaj, droguri, secte religioase

3. Conflicte profesionale

– activitate profesională excesivă

– raporturi inadecvate profesionale

– factori perturbanți

4. Conflicte în sfera vieții intime

– complexe de inferioritate

– nesatisfacerea unor trebuințe biologice

– monotonie a vieții personale

5. Conflicte introgene

– fobii față de unele boli

– goana după medicamente

– avatariile spitalizării

6. Conflicte inevitabile – calamități naturale

7. Schimbările modului de viață

– definitive (căsătorie, divorț)

– temporare sau de importanță mai redusă

2.1.3. Managementului stresului ocupațional

Interesul față de starea individului la locul de muncă și relația cu performanțelor sale profesionale au generat o serie de cercetări în domeniul psihologiei organizaționale.

Stresul ocupațional este una dintre multiplele probleme cu care se confruntă societatea modernă. El este generat de viața profesională, de mediul muncii, cu consecințe nemijlocite asupra activității profesionale dar si asupra sănătății celor care prestează munca respectivă.

Ultimii 50 de ani au schimbat în profunzime natura societății, în general și a locurilor de muncă, în special. Aceasta în urma modificărilor explozive a tehnologiilor, penetrării agresive a proceselor de informatizare dar și a modernizării sistemelor manageriale. Asistăm după anii 1980 la startul unor procese manageriale care includ operarea la nivelul marilor privatizări și fuzionări ale coloșilor industriali, la procesele de reengineering și dezvoltare a unei economii de piață foarte active.

Managementul internațional a devenit una din preocupările la modă ale specialiștilor în culturi organizaționale. Competiția economică dură în care este angrenată viața socială prezentă este considerată ca una din semnele sau reacțiile generatoare a ceea ce a intrat în limbajul cotidian prin sintagma de “stres” sau “stres profesional” ori “stres ocupațional”.

În România, în ultimii șaptesprezece ani au avut loc mutații economice semnificative. S-au făcut pași însemnați în trecerea de la un sistem economic depășit spre unul capitalist. De la accentul tradițional pus pe o producție manufacturieră și de bunuri de consum, s-a trecut treptat la o economie orientată în mare parte pe servicii. Acest lucru nu este prea ușor observabil, dar el este o realitate (Thomas, Pitariu, 1991). Ceea ce este specific în societatea românească de azi este o crestere substanțială a nivelului de stres și o creștere ca pondere a reacțiilor la ceea ce au fost numiți în literatura de specialitate ca fiind “stresori”.

Consecințele stresului muncii asupra personalului muncitor au fost studiate cu atenție reușindu-se obținerea unor informații precise. Simptomele stresului ocupațional sunt usor evidențiabile și observabile el manifestându-se prin comportamente cum ar fi întâmpinarea din partea angajaților a unor dificultăți în adaptarea la schimbările care se impun postului de muncă ocupat, scăderea dramatică a productivităii muncii, cu alte cuvinte, se manifestă o dublă acțiune: la nivelul persoanei care receptează situația stresantă și la nivelul organizației asupra căreia se răsfrânge existena unui mediu stresant.

Stresul ocupațional poate fi definit ca fiind:

Răspunsuri fizice și emoționale, vătămătoare, ce apar atunci când solicitările locului de muncă nu coprespund capacităților, resurselor, trebuințelor persoanei, putând conduce la deteriorarea sau chiar vătămarea stării de sănătate

O reacție emoțională cognitivă, comportamentală și fiziologică la aspectele agresive și nocive ale specificului muncii, mediului de muncă și a climatului organizațional; este o stare caracterizată de nivele ridicate de distress și adesea prin sentimental de neputință în soluționarea sarcinilor.

2.1.4 Modele ale stresului ocupațional

Printre "pionierii stresului" sunt adesea citați Walter Cannon și Hans Selye. Canon a fost fiziolog si a studiat reacțiile umane și animale în situații periculoase. El a specificat că atât animalele cât și oamenii adoptă răspunsuri adaptative la situațiile stresante față de care decid să lupte sau să le evite (Canon numeste acest comportament reacția luptă sau zbori). Tot el folosește primul termenul de "stres".

Denumit "părintele stresului", fizicianul și endocrinologul Hans Selye, denumește stresul ca fiind "un răspuns nespecific a corpului uman la orice solicitare a sa" (Selye, H., 1956). El a fost primul care a făcut distincția între stresul benefic (eustres) și stresul nociv (distres). Primul motivează individul antrenându-l într-o muncă dificilă, al doilea, dacă persistă în timp produce reacții negative asupra sănătății.

Selye a observat că secvența de răspuns la aproape orice distres sau traumă este aproape identică. El o numește General Adaptation Syndrome (GAS), fiind compus din trei etape:

• Reacția de alarmă – corpul își mobilizează resursele să lupte cu stresul (cresc bătăile inimii și hormonii stresului – adrenalina, noradrenalina, epinefrina si cortizonul.

• Rezistența, corpul luptă cu sursa originală de stres, rezistența la alți stresori fiind însă diminuată.

• Epuizarea cade rezistența generală și apar consecințele adverse: burnout-ul, îmbolnăvirea și chiar moartea.

2.1.4.1. Modelul stresului muncii

Modelul stresului muncii (French, Kahn, 1962) – consideră că mediul obiectiv al muncii influențează percepția persoanei asupra ambianței, care la rândul ei determină răspunsul din punct de vedere fiziologic, comportamental și afectiv. Efectele acestor răspunsuri pot fi catalogate drept indicatori ai sănătății mentale și fizice sau ai bolii.

În acest proces un rol important îl au caracteristicile persoanei și relațiile interpersonale care influențează fiecare pas al procesului, moderând sau exagerând.

2.1.4.2. Modelul adecvării persoană – mediu

Modelul ajustării/adecvării persoană – mediu (Edwards, Cooper, 1990) – pornește de la premisa că atitudinile, comportamentul și celelalte efecte la nivel individual rezultă din interacțiunea dintre caracteristicile persoanei și cele ale mediului.

Cantitatea de stres resimțită de un angajat este influențată de percepțiile persoanei asupra solicitărilor din partea mediului, și de către percepțiile acesteia asupra propriei capacități de a face față acestor solicitări. Utilizând acest model, French și colaboratorii săi au găsit că o potrivire redusă între persoană și mediu este în mod frecvent asociată cu reacții crescute la stres. Angajații ale căror deprinderi și abilități se potrivesc bine cu mediul muncii raportează un nivel scăzut de stres și mai puține reacții (Edwards, 1996; French și colab., 1982).

2.1.4.3. Modelul conceptual al lui Beehr și Newman

Modelul conceptual al lui Beehr și Newman (1978) propune spre analiză șapte dimensiuni:

a) mediul (toate solicitările și caracteristicile sarcinilor de muncă sau ale vieții);

b) persoana (caracteristicile psihologice, fiziologice, demografice; tip de personalitate; trăsături fizice; anxietate etc;

c) procesul;

d) consecințele asupra individului (efecte psihologice: anxietate, oboseală psihică, depresii, ostilitate, bournout; efecte fizice/fiziologice: boli cardiovasculare, hipertensiune etc.; efecte comportamentale: absenteism, abuz de droguri/substanțe, scăderea eficienței muncii etc.;

e) consecințele asupra organizației (scăderea eficienței, profitului, productivității, fluctuația personalului etc.);

f) răspunsuri adaptative (cuprinde strategii de gestionare – coping – atât la nivel individual – căutarea suportului social, exerciții fizice, schimbarea locului de muncă etc. –, cât și la nivel organizațional – reorganizarea activității, a programului de lucru etc.);

g) timpul (de care depind toate celelalte dimensiuni ale stresului ocupațional).

2.1.4.4. Modelul interdisciplinar de abordare a stresului ocupațional

Modelul interdisciplinar de abordare a stresului ocupațional (Schabracq, Cooper, 1998) este construit în jurul conceptului de integritate („integrity“), care se referă la organizarea manifestărilor individuale optime, în termenii unui repertoriu personal de opțiuni pentru acțiune într-o situație social-culturală sau de muncă dată și care are un pronunțat caracter procesual, multinivelar cu puternice conotații cultural morale. Situațiile de muncă sunt abordate fie ca stresori, fie ca patternuri colective de coping sau factori de sănătate, deoarece includ soluții pentru probleme recurente sau previn efectiv instalarea stresului.

Sistematizând totalitatea datelor cuprinse în modelele prezentate mai sus, putem considera că modelarea stresului ocupațional vizează patru mari categorii de variabile: stresori, reacții la stres, evaluare și mecanisme de coping, iar procesul stresului ocupațional este unul dinamic-recursiv deoarece evaluarea și copingul sunt mecanisme active care au funcția de a adapta permanent stresori din mediu la realitatea proprie sau invers de a determina reconfigurări și restructurări la nivelurile cognitiv-neurobiologic și comportamental, care să minimizeze efectele negative ale stresului ocupațional.

PARTEA a II – a

PARTEA PRACTICĂ

Capitolul 3

Metodologia cercetării

3.1 Obiectivul cercetării

Obiectivul lucrării este reprezentat de identificarea, analiza și evidențierea manifestării stresului ocupațional în funcție de structura de personalitate a indivizilor.

3.2. Ipotezele cercetării

Ipoteza 1.

Există o relație pozitivă între structura de personalitate caracterizată prin „nevrotism” și „stresul ocupațional” (indivizii carcaterizați prin neliniște, apatie sunt mai predispuși la stres în mediul organizațional).

Ipoteza 2.

Există o corelație semnificativă între variabila „extraversie” și „stresul ocupațional” (indivizii caracterizați prin optimism, extraversie, exuberanță au o capacitate mai mare de a face față stresului ocupațional).

Ipoteza 3.

Există o corelație semnificativă între variabila „conștiinciozitate” și „stresul ocupațional” (indivizii caracterizați prin competență, disciplină, simțul datoriei și dorința de realizare au o capacitate mai mare de a face față stresului ocupațional).

Ipoteza 4.

Există o diferență semnificativă în perceperea stresului ocupațional în funcție de variabilele „studii” și ” calificare profesională”.

3.3. Designul cercetării

3.3.1. Prezentarea lotului investigat

Eșantionul a cuprins 150 de subiecți anagajați în 3 companii din domeniul construcțiilor industriale și civile. Organizațiile au fost alese aleatoriu în funcție de disponibilitatea și acceptul managementului de a participa la acest studiu.

Eșantionarea angajaților s-a realizat în funcție de studii si de profesia în cadrul organizației. În funcție de nivelul studiilor, subiecții se încadrează în următoarele categorii: 29% – fără calificare, 41% – studii medii și 30% – studii universitare și postuniversitare. În funcție de domeniul profesional, 62% dintre subiecți sunt îmcadrați în domeniul tehnic și 38% își desfășoara activitatea în domeniul administrativ.

Distribuția eșantionului de angajați este prezentată prin intermediul graficelor următoare:

Graficul 1 – Distribuția subiecților în funcție de variabila studii absolvite

Graficul 2 – Distribuția subiecților în funcție de variabila domeniu profesional

3.3.2. Instrumente utilizate

Pentru a răspunde obiectivelor formulate, în cadrul cercetării am utilizat următoarele tehnici și instrumente:

– Inventarul epuizării profesionale (J.B.I)

– Inventarul de personalitate NEO

3.3.2.1. Inventarul epuizării profesionale (J.B.I)

Sursa: „Job Bournot Inventory”, Maslach, Jackson, & Leiter (1996).

Epuizarea profesională sau „sindromul de burnout” reprezintă o combinație de stare avansată de oboseală emoțională, depersonalizare și reducere a sentimentului de realizare personală. Epuizarea se caracterizează printr-o apatie totală și incapacitate de mobilizare a resurselor interioare, pentru a răspunde exigențelor exterioare. „Burnout” este un fenomen destul de grav, datorită dorinței de lucru la „extrem”, în special a celor cu funcții de răspundere, care în cele din urmă ajung la epuizare.

Conform studiilor lui Byrne (1991) și Maslach, Jackson, & Leiter (1996), sindromul “burnout” are patru dimensiuni distincte: epuizarea emoțională, detașarea, simptomele fizice și instatisfacțiile personale.

Epuizarea profesională este măsurată și evaluată cu ajutorul Inventarului de epuizare emoțională ”Job Burnout Inventory” (J .B.I.). Maslach a dezvoltat și validat J.B.I., un instrument care evaluaează cele patru dimensiuni. Acest instrument a fost folosit la scală largaă în domeniul organizațional pentru evaluarea epuizării profesionale.

Chestionarul este alcătuit din 36 de afirmații față de care subiectul este rugat să plaseze pe o scală Likert în 5 trepte concordanța cu situația pe care o resimte în funcție de frecvența situațiilor respective (1-niciodată, 2-ocazional, 3-des, 4-de obicei, 5-mai tot timpul).

Așa cum am specificat, chestionarul este alcătuit din patru scale :

Epuizare emoțională- măsoară gradul în care indivizii se simt copleșiți de munca lor, când impactul emoțional al acesteia devine foarte greu de suportat. Scorurile ridicare indică resimțirea negativă a stresului, apăsare, senzație de vid interior, lipsă de entuziasm și energie.

Detașarea se referă la dificultăți în a raporturile cu ceilalți, în special cu beneficiarii serviciilor- clienții, dificultăți date de scăderea empatiei, lipsa sau diminuarea preocupării față de calitatea serviciilor oferite, dezinteres și neimplicare.

Simptomele fizice (oboseala fizică) se referă la efectele somatice ale epuizării, resimțirea pe plan fizic a acestuia : dureri osteo-musculare, tulburări digestive, dureri de cap, respirație îngreunată, tulburări de somn și mai ales senzația de epuizare energetică, de lipsă a puterilor necesaere pentru a executa eficient activitățile zilnice..

Satisfacția profesională se referă la gradul de solicitare, supraîncărcare cât și la perceperea propriei munci ca fiind provocatoare, interesantă și utilă.

3.3.2.2 Inventarul de personalitate NEO

Sursa: “Neo PI R: Professional Manual” Paul T. Costa, Jr., PhD, Robert R. McCrae, PhD (1992)

În viața obișnuită, judecăm trăsăturile de personalitate, profilul „caracterial“, bazându-ne pe seturi de date obținute din observație, utilizate ca „dovezi“ sau argumente. În psihodiagnoză, spun Costa & McCrae, facem același lucru, dar mult mai sistematic, și anume: 1. observăm modele de comportament și de trăire (adesea prin autodescrieri obținute de la subiect) și 2. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularități, aceste tipuri sau modele de comportament.

De-a lungul anilor, autorii americani au conceput și experimentat mai multe variante de chestionare pentru măsurarea celor cinci factori ai personalității.

Există astfel în uz două versiuni ale chestionarului NEO PI R: forma S pentru autoevaluare și forma R pentru heteroevaluare. Forma S constă din 240 de itemi la care se răspunde pe o scală în cinci puncte, adecvată pentru toate vârstele, bărbați și femei. Forma R are aceiași 240 de itemi scriși la persoana a treia pentru evaluarea altuia, utilizabilă pentru a obține, de exemplu, validări ale autoevaluărilor sau pentru a suplimenta astfel de date.

Aceste forme continuă, de fapt, chestionarul NEO PI (NEO Personality Inventory) construit și prezentat anterior, în 1985, în care doar factorii nevrotism, extraversie și deschidere erau dezvoltați la nivelul fațetelor, iar agreabilitatea și conștiinciozitatea doar global. În forma revizuită apar și aceștia doi caracterizați prin câte șase fațete (v. punctul 2), iar zece dintre itemii originali pentru N, E și O au fost înlocuiți.

NEO FFI (NEO Five-Factor Inventory) este o versiune de 60 de itemi ai NEO PI R. unde scalele sunt măsurate doar global.

Toate aceste variante ale NEO PI R pot fi utilizate pentru subiecți începând de la 17 ani, dar nu se administrează celor care suferă de tulburări care pot afecta capacitatea de a completa chestionarele (psihoze, demențe etc).

NEO PI R și variantele respective apar sub forma unui chestionar cu itemi. Răspunsurile subiectului, evaluate pe o scală în cinci puncte, sunt înscrise fie pe o foaie de răspuns pe care se aplică grilele respective, fie se înregistrează pe un computer. Forma profilelor de răspuns, obișnuită în cazul multor chestionare mari, este dublată și de o formă abreviată, destinată subiectului, standard, pe care se vizează aspectele personalității prin care se caracterizează în general, conform scorurilor globale la cele cinci dimensiuni.

NEO PI R nu furnizează toate informațiile necesare unei evaluări cuprinzătoare a personalității; în funcție de scopul testării și situația persoanei, asemeni oricărui alt instrument, se vor corobora datele privind interviuri anamnestice, examinări privind starea mentală, examinări privind nivelul de performanță al diferitelor capacități cognitive.

NEO PI R se bazează pe un model teoretic în care trăsăturile sunt dispuse în ierarhii, de la trăsături foarte largi – și generale, definite ca „domenii“ – și trăsături relativ specifice, care apar în test sub forma fațetelor. În analiza itemilor, de exemplu, s-a pornit de la analizarea domeniului și apoi s-a procedat la analizarea itemilor din fiecare domeniu pentru a identifica fațetele.

Proba nu conține scale de „validare“ a modurilor de răspuns la itemi. Autorii consideră că metoda rațională prin care s-au construit și validat scalele asigură ca răspunsurile subiecților să reprezinte o evidență a prezenței sau lipsei trăsăturii implicate. Testul trebuie prezentat adecvat subiectului și acest lucru în sine duce la un răspuns onest; nu se va administra acolo unde există serioase indicii că atitudinea sau incapacitatea subiectului ar duce spre răspunsuri improprii.

Aplicarea chestionarului a fost verificată empiric prin cercetări privind validitatea în aplicări clinice, pentru consilierea clinică și psihiatrică la mai multe nivele. Astfel, pentru înțelegerea subiectului, diagnoză, stabilirea unor raporturi adecvate și empatizante, obținerea de date de feedback, anticiparea cursului terapiei și stabilirea terapiei sau tratamentului. De asemenea, NEO PI R poate fi utilizat în medicina comportamentistă și a sănătății mentale, în consilierea vocațională și în selecția profesională organizațională sau industrială, pentru cercetări în psihologia educațională, pentru cercetări asupra personalității.

Prezentarea superfactorilor o realizăm din perspectiva cercetărilor celor mai elaborate, respectiv cele realizate de echipele conduse de Costa și McCrae. În prezent s-au validat câte șase fațete pentru fiecare dintre superfactori. Desigur, având în vedere specificitatea înaltă a acestor tipuri de instrumente pentru cultura limbii respective, există posibilitatea, care se întrezărește din datele de cercetare ale echipelor olandeze și italiene, ca structura intrafactorială a celor cinci superfactori să difere în variatele spații lingvistice, conform a ceea ce populația vorbitoare în mod specific consideră util în evaluarea comportamentului sau a personalități.

NEVROTISM (N). Este considerat domeniul cel mai cercetat al personalității. Definit ca stabilitate emoțională, adaptare față de nevrotism, neadaptare (Costa, McCrae, 1992). Tendința generală de a trăi afecte precum teama, tristețea, jena mânia, vinovăția, dezgustul reprezintă miezul acestui factor. În măsura în care acest tip de afectivitate influențează adaptarea, în conținutul acestei dimensiuni intră și tendința de a avea idei iraționale, scăderea capacității de control al impulsurilor, a capacității de a face față stresului. Dimensiunea ca atare reprezintă aspecte ale normalității psihice.

Extrema nevrotismului – scorurile înalte – este însă interpretabilă în sensul unui risc de a dezvolta tulburări psihiatrice, dar fără ca semnificația psihopatologică să fie obligatorie: pot exista situații de scoruri înalte fără ca vreo tulburare psihiatrică să poată fi diagnosticată ca atare. De asemenea, trebuie menționat că nu toate tipurile de tulburări psihiatrice antrenează o simptomatică în care să fie implicate nivele înalte de nevrotism.

Extrema opusă – scorurile joase – reprezintă stabilitatea emoțională; în fața stresului, astfel de persoane rămân calme, relaxate, cu un temperament în general egal.

Fațetele nevrotismului:

N1: Anxietatea. Reprezintă tendința de a trăi temeri, îngrijorări, neliniști, nervozitate, precum și de a prezenta o anxietate liberă, nefixată pe anumite conținuturi. Nivelele înalte, deși scala nu măsoară fobii sau temeri specifice, pot antrena și astfel de simptome. Nivelele scăzute reprezintă calmul, relaxarea.

N2: Ostilitatea. Nivelul înalt semnifică tendința spre stări frecvente de mânie, stări de frustrare, înverșunarea. Exprimarea propriu-zisă a acestor stări afective depinde în bună măsură de nivelul agreabilității. Există o corelație între dezagreabilitate și ostilitatea înaltă. Polul opus reprezintă tendința de a nu se înfuria ușor, de a prezenta o stare prevalentă de confort psihic.

N3: Depresia. Este cel mai bun predictor pentru starea de bine, de „fericire generală“. Polul depresiv indică tendința spre a trăi predominant afecte de tip depresiv: stări de vinovăție, tristețe, descurajare, lipsă de speranță, singurătate. Polul opus înseamnă inexistența acestei tendințe, dar nu și predominarea stărilor de veselie și lipsă de griji, acestea fiind aspecte care țin de extraversie.

N4: Conștiința de sine (exagerată). A fost descris drept un factor de anxietate socială și timiditate, în sensul accentuării stărilor afective de rușine, sensibilitate la ridicol, de a se simți încurcat în prezența altora, de a trăi sentimente de inferioritate. Polul opus nu atrage și stări de încredere sau abilități sociale, dar indică faptul că astfel de persoane se tulbură mai puțin în situații sociale penibile.

N5: Impulsivitate. Incapacitatea de autocontrol al impulsurilor și dorințelor. Dorințele (de a fuma, poseda, mânca etc.) sunt percepute ca fiind prea puternice, individul se simte incapabil să le reziste, deși ulterior poate regreta un anumit comportament. Polul opus prezintă capacitatea de a rezista la tentații și frustrări. Impulsivitatea nu înseamnă, în această fațetă, nici spontaneitate, nici timp rapid de decizie, nici asumarea riscului.

N6: Vulnerabilitate. Aspectele psihice ale acestei trăsături se referă la vulnerabilitatea față de stres. Astfel, polul ridicat semnifică incapacitatea de a face față stresului, cu tendința de a deveni panicați, lipsiți de speranță în situațiile de urgență. Polul scorurilor joase antrenează autoaprecierea de competență și stăpânire în fața stresului.

EXTRAVERSIA (E). Domeniul dimensiunii extraversie, așa cum apare din cercetările empirice, cuprinde o multitudine de trăsături, mai ales pe acelea care sunt ușor sesizabile în comportamentul curent. Astfel, extravertul apare sociabil, se simte în largul său printre oameni și grupuri mari, este afirmativ, activ, vorbăreț; îi place ceea ce este excitant, stimulativ, are o dispoziție generală veselă, energică și optimistă. În cultura americană, de exemplu, prototipul extravertului este vânzătorul, comerciantul, întreprinzătorul.

Introversia apare mai ales prin raportare la comportamentul extravert – ca lipsă a extraversiei; individul este rezervat, dar nu neprietenos, este independent, liniștit, fără a fi greoi. Fără a suferi în mod necesar de anxietate socială, preferă să fie singuri și, deși nu au exuberanța extraverților, nu sunt nefericiți sau pesimiști.

Fațetele extraversiei:

E1: Căldură / entuziasm. Fațetă relevantă pentru extraversia percepută, indică un comportament dominat de afectivitate și prietenos; persoane care se apropie ușor de ceilalți, se atașează ușor. La polul opus nu apare cu necesitate lipsa de compasiune pentru alții sau ostilitatea, ci un mod mai distant, formal, rezervat de conduită. Apare ca fiind fațeta cea mai apropiată de superfactorul agreabilitate în relațiile interpersonale, dar se distinge printr-un aspect de cordialitate și participare caldă, afectivă care nu este inclusă în agreabilitatea propriu-zisă.

E2: Spiritul gregar. Definit ca preferință pentru compania altora. Polul opus indică tendința contrară, de a evita chiar compania altora.

E3: Afirmarea. Fațeta indică un comportament dominant, plin de forță, cu ascendență socială; persoane care vorbesc cu ușurință, fără să ezite și devin de obicei liderii grupurilor de apartenență. La polul opus sunt cei care preferă să rămână în fundal și să lase altora grija afirmării sau vorbirii.

E4: Activismul. În comportament se relevă printr-un tempo ridicat, plin de energie, nevoia de a face mereu ceva. Polul opus indică preferință pentru loisir, un tempo mai relaxat, fără ca acestea să fie interpretabile ca lene, comoditate.

E5: Căutarea excitării. Indică o preferință pentru stimulare, o viață excitantă; astfel de persoane preferă culorile vii, mediile zgomotoase, pericolul. La polul opus, preferă o anumită monotonie pe care ceilalți ar putea-o considera plictisitoare. La extrem, factorul poate fi un indiciu pentru comportamentul de tip psihopat, așa cum este descris de MMPI.

E6: Calitatea pozitivă a stărilor emoționale. Reprezintă tendința de a trăi stări emoționale pozitive precum bucuria, veselia, fericirea, iubirea, excitarea; persoanele râd cu ușurință, sunt optimiste și satisfăcute de viață. Cercetările lui Costa & McCrae ((Influence of Extraversion and Neuroticism on Subjective Well—Being: Happy and Unhappy People, 1980, p. 668-678) indică sentimentul de satisfacție în fața vieții și de fericire, corelat atât cu factorul nevrotism (corelație negativă), cât și cu extraversia. Fațeta E6 apare empiric drept cea mai relevantă în predicția stării de fericire. La polul opus, fără a fi cu necesitate nefericiți, indivizii sunt mai puțin exuberanți și lipsiți de vervă.

DESCHIDEREA (O)

Mai puțin cunoscută decât celelalte două, există un relativ dezacord în privința conținutului de trăsături ale acestui superfactor.

Polul lipsei de deschidere duce la un comportament conservator, cu preferință pentru familiar, cu o viață afectivă „cu surdină“. Lipsa de deschidere nu înseamnă intoleranță sau agresivitate autoritară – aspecte care fac obiectul fațetelor scalei de agreabilitate. În același sens, deschiderea nu înseamnă lipsă de principii. Autorii americani nu consideră cu necesitate deschiderea ca un superfactor valoros – valoarea deschiderii sau lipsei de deschidere depinde de contextul situațional.

Fațetele deschiderii

O1: Deschidere spre fantezie. Cu o imaginație vie, visează nu pentru a scăpa din situație, ci pentru că astfel își creează o viață interioară bogată și plină. Cei aflați la polul opus sunt mai prozaici, preferă ca mintea să le lucreze în limitele a ceea ce fac aici și acum.

O2: Deschidere în plan estetic. Persoane care apreciază profund arta și frumosul (poezia, muzica, pictura îi captează), fără ca aceasta să implice și talent artistic dezvoltat sau bun gust; mai degrabă, acest tip de deschidere îi conduce spre lărgirea cunoștințelor din domeniile respective. La polul opus sunt cei fără interes pentru artă și frumos.

O3: Deschidere spre modurile proprii de a simți. Aspectele acestui factor vizează o apreciere față de trăirile și sentimentele interioare; emoțiile fiind considerate ca o parte importantă a vieții, ele sunt și foarte diferențiate și în același timp mai profunde decât la alți oameni. La polul opus, afectele sunt mai puțin diferențiate, mai degrabă directe, lipsite de nuanțe, persoanele de acest tip nici nu le acordă vreo atenție deosebită.

O4: Deschidere în planul acțiunilor. Există la acest factor, dominantă, dorința de a încerca fel de fel de activități, noi locuri sau chiar de a mânca mâncăruri noi, neobișnuite. De-a lungul timpului, încearcă tot felul de hobby-uri. La polul opus, se manifestă nevoia de a se ancora în ceea ce este deja încercat sau „adevărat“, de a nu se schimba nimic.

O5: Deschiderea în plan ideatic. Numit de unii „curiozitate intelectuală“ (Fiske, 1949), factorul implică o deschidere a interesului, a „minții“ pentru noi idei, aspecte neconvenționale, preferința pentru discuții și argumentări filosofice. Deși nu implică în mod necesar inteligența ca abilitate înalt dezvoltată, poate contribui în timp la dezvoltarea potențialului intelectual. Polul opus indică o curiozitate săracă, interese limitate, centrare pe o problematică restrânsă.

O6: Deschidere în planul valorilor. Astfel de persoane au ca trăsătură specifică faptul că sunt gata mereu să reexamineze valorile, fie ele sociale, politice, religioase etc. Nu iau nimic ca garantat. La polul opus sunt persoanele care tind să accepte autoritatea și tradițiile prețuite în cultura respectivă, fiind în genere conservatori și dogmatici.

AGREABILITATEA (A). Factorul agreabilitate apare, asemeni extraversiei, ca dimensiune pregnant interpersonală. Aspectele centrale ale factorului sunt: altruismul, un comportament cooperant, simpatetic și de ajutorare a altora, cu tendința de a-i considera pe ceilalți la fel de simpatetici și gata să le ofere sprijinul. Uneori, nivelele înalte semnifică și tipul de persoană dependentă.

Opusul descrie un comportament dominant și antagonist, egocentric, sceptic față de intențiile altora, competitiv. Adesea, empiric, reprezintă o persoană narcisistă, antisocială, uneori cu posibile tulburări de tip paranoid.

Fațetele agreabilității:

A1: Încredere. Factorul indică în plan empiric o dispoziție spre un comportament încrezător, care îi consideră pe ceilalți onești și bine intenționați. La polul opus apar cinicii și scepticii, care îi consideră pe ceilalți fie periculoși, fie lipsiți de onestitate.

A2: Sincer în exprimarea opiniilor, în conduită. Un astfel de factor, intrat în componența agreabilității, se referă la un mod deschis, sincer, franc și ingenios de manifestare. La polul opus sunt cei cărora le place să-i manipuleze prin ceilalți prin flatări, înșelăciune, minciună, și care consideră aceste tactici drept deprinderi sociale necesare, iar pe cei opuși lor îi consideră naivi.

Autorii observă, relativ la interpretarea factorului, necesitatea de a nu extinde semnificația sa dincolo de comportamentul interpersonal; astfel de persoane tind ca în modul de a-și exprima gândurile, emoțiile reale să fie indirecți, precauți, manipulând felul de exprimare. Deci nu trebuie interpretat ca fiind ei înșiși manipulativi și lipsiți de onestitate.

A3: Altruism. Astfel de persoane au interes activ pentru binele altora, sunt generoși, plini de considerație, gata să ajute. La polul opus sunt cei centrați pe propria persoană, care ezită să se amestece în problemele altora.

A4: Bunăvoința. Factorul se manifestă mai ales la nivelul conflictului interrelațional: persoane care au tendința să cedeze, să-și inhibe agresivitatea, să uite, să ierte; relevantă este blândețea și amabilitatea. La polul opus, agresivitatea, tendința spre competiție și exprimarea directă a mâniei, enervării, furiei.

A5: Modestia. Modești, umili fără să le lipsească în mod necesar încrederea în sine sau aprecierea. Polul opus aparține celor care se consideră superiori altora, iar ceilalți îi consideră aroganți sau încrezuți. Nivelul patologic al lipsei de modestie face parte din sindromul narcisist.

A6: Blândețea. Fațeta indică atitudini de simpatie și preocupare față de semeni: sunt sensibili la nevoile altora, la latura socială a politicului. La polul opus sunt cei mai duri, cu inima „împietrită“, prea puțin simțitori și deloc miloși; se consideră realiști, raționali, conduși de logica rece.

CONȘTIINCIOZITATEA (C). Domeniul acestui factor se referă la autocontrol, sub aspectul capacității de autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care își definesc și urmăresc scopurile, hotărâți și cu voința formată. Autorii americani consideră că realizările de valoare din orice profesie, fie și una artistică, țin de acest superfactor și de fațetele sale. Sunt oameni scrupuloși, de încredere, punctuali. Polul opus nu se caracterizează cu necesitate prin lipsa de simț moral, dar apare o mai scăzută exactitate în aplicarea principiilor morale, o manieră ușuratică de a-și urmări sau îndeplini sarcinile.

Fațetele conștiinciozității:

• C1: Competența. Conține sentimentul de a fi competent, capabil, prudent, eficient; sunt oameni în general pregătiți pentru viață. Polul opus semnifică o încredere redusă în propriile capacități. Dintre cele șase fațete, competența se asociază cel mai bine cu stima de sine și centrul de control interior .

• C2: Ordinea. Indivizi bine organizați, limpezi, clari; își păstrează lucrurile la locul lor. Polul opus indică o autoapreciere scăzută privind organizarea și modul puțin metodic de lucru. Împins la extremă, factorul de ordine poate face parte din sindromul compulsiv.

• C3: Simțul datoriei. Condusă de conștiință, de responsabilitatea asumării conștiente, persoana aderă strict la principiile etice, își urmărește scrupulos îndatoririle morale. La polul opus apare un comportament mai degrabă supus întâmplării și, într-o măsură, nu te poți baza și nu poți avea încredere într-o astfel de persoană.

C4: Dorința de realizare. Factorul structurează atât nivelul de aspirație, cât și perseverența în realizarea lui; reprezintă acei indivizi harnici, care-și conduc viața după o anume direcție. Nivelele foarte ridicate însă pot indica o prea mare investire a vieții exclusiv în această direcție, a muncii, a carierei în sensul sindromului „workaholic“ (ahtiați după muncă). La extrema opusă apar apaticii, chiar leneșii, care nu se conduc după dorința reușitei, le lipsește ambiția și scopul bine precizat, fără a trăi insatisfacții pentru nivelul scăzut al reușitei.

C5: Auto-disciplina. Reprezintă capacitatea de a începe o sarcină și de a o duce la bun sfârșit în ciuda plictiselii sau a altor posibile distrageri ale atenției; sunt oamenii care se motivează pentru a duce la bun sfârșit ceea ce încep. La polul opus, tendința este de a amâna începerea acțiunii, de a se descuraja cu ușurință, de a abandona ceea ce au de făcut, deci o scăzută auto-disciplină. Se face și aici deosebirea, conform datelor empirice, între autocontrolul care duce la disciplină și cel responsabil de impulsivitate; impulsivii nu rezistă să facă ceea ce nu vor din lipsa stabilității emoționale, în timp ce ceilalți nu se pot forța să facă ceea ce ar dori din lipsa unei motivări adecvate.

C6: Deliberare. Fațeta reprezintă tendința de a gândi atent înainte de a acționa, chibzuința și precauția fiind aspectele centrale ale factorului. La extrema cealaltă apar cei pripiți, care acționează fără să judece consecințele. În varianta cea mai bună, sunt mai spontani și, la nevoie, capabili să decidă.

3.4. Variabilele cercetării

Având in vedere tema propusă am stabilit ca:

variabile dependente:

– factori de personalitate: “nevrotism” “extraversie” , “conștiinciozitate”;

– stres ocupațional

variabile independente:

– studii;

– domeniu profesional

Capitolul 4

Analiza și interpretarea datelor

Analiza și interpretarea datelor s-a realizat prin intermediul programului statistic SPSS 10.0. Am prezentat datele sub forma unui tabel statistic și grafic care a permis o mai bună vizualizare a datelor.

S-au folosit aplicațiile:

– Coeficientul de corelație Pearson pentru verificarea corelațiilor între variabilele dependente;

– Independent – Samples T Test (Testul T) verifica efectele principale ale variabilelor independente asupra variabilelor dependente;

– Analiza de varianță factoriala ANOVA pentru a verifica efectul combinat de interacțiune al variabilelor independente.

Analiza datelor este realizată în funcție de ipotezele stabilite pentru susținerea cercetării noastre. Astfel:

Ipoteza 1.

Există o relație pozitivă între structura de personalitate caracterizată prin „nevrotism” și „stresul ocupațional” (indivizii caracterizați prin neliniște, apatie sunt mai predispuși la stres în mediul organizațional).

Pentru a demonstra această ipoteză am folosit rezultatele statistice obținute la factorul „nevrotism” (NEO PI R) și itemii JBI. Astfel, am obținut un coeficent de corelație r = 0,46 și pragul de semnificație p < 0,001, ceea ce reflectă o corelație semnificativă statisc. Așadar, rezultatele acestui test au evidențiat faptul că, într-adevăr conceptul de stres profesional este strans legat de patternurile comportamentale și structura personalității.

Putem considera că persoanele care manifestă o tendința generală de a trăi afecte precum teama, tristețea, mânia, vinovăția, dezgustul precum dezvoltă tendința de a avea idei iraționale, le scade capacitatea de control al impulsurilor, precum și cea de a face față stresului. În consecință, aceste persoane sunt cele care în mediul profesional pot resimți negativ stresul, caracterizându-se prin lipsă de entuziasm și energie în activitate, prin dezinteres și implicare sau printr-o instatisfacție acută față de mediul în care lucrează și munca prestată.

Ipoteza 2.

Există o corelație semnificativă între variabila „extraversie” și „stresul ocupațional” (indivizii caracterizați prin optimism, extraversie, exuberanță au o capacitate mai mare de a face față stresului ocupațional).

În vederea verificării acestei ipoteze am analizat rezultatle obținute șa factorul „extraversie” (Neo PI R) , obținând un coeficient de corelație r = 0,234 și un prag de semnificație p <0,019. Așadar, există o corelație semnificativă din punct de vedere statistic între extraversie și stresul in mediul profesional. Cu cât un individ este caracterizat de extraversie, sociabilitate, optimism, cu atât acesta dezvoltă un comportament rezistent la factorii stresori. Persoanele afirmative, vorbărețe, energice, plini de forță tind să abordeze și să depașească într-o manieră optimistă, entuziastă factorii stresori, implicându-se activ în activitate dând dovadă că munca lor este una provocatoare, utilă și interesantă.

Ipoteza 3.

Există o corelație semnificativă între variabila „conștiinciozitate” și „stresul ocupațional” (indivizii caracterizați prin competență, disciplină, simțul datoriei și dorința de realizare au o capacitate mai mare de a face față stresului ocupațional).

Pentru verificarea acestei ipoteze am analizat rezultatele factorului “conștiinciozitate” în strânsă corelație cu itemii inventarului JBI. Astfel, am obținut un coeficient de corelație r = 0,42, și un prag de semnificație p <0,001, ceea ce înseamnă că există o corelație semnificativă statistic între gradul de conștiinciozitate al individului și comportamentul acestuia în înfruntarea stituațiilor stresante.

Putem spune că indivizii cu o bună capacitate de autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care își definesc și urmăresc scopurile, hotărâți și cu voința formată, care vor face față cu brio situațiilor stresante din mediul de lucru. Astfel, indivizii competenți, prudenți, eficienți sunt personae pregătite pentru viață care pot înfrunta greutățile mediului mult mai ușor spre deosebire de cei care au o încredere mai redusă în forțele proprii. De asemenea, acei indivizi care la locul de muncă se dovedesc a fi organizați, metodici, scrupuloși cu un nivel mare de aspirație și autorealizare vor dovedi o mai bună capacitate de a face față factorilor stresori.

Ipoteza 4.

Există o diferență semnificativă în perceperea stresului ocupațional în funcție de variabilele „studii” și calificare profesională”.

Pentru a verifica această ipoteză am aplicat testul T pentru eșantioane independente. Pe baza analizelor statistice obținute s-a constatat că există diferențe semnificative statistic la pragul p < 0,05 între subiecții cu studii profesionale diferite în ceea ce privește perceperea stresului ocupațional.

Am analizat rezultatele celor patru factori ai instrumentului folosit în funcție de variabila studii profesionale. Astfel:

Tabelul 1. Testul T pentru indicatorul „epuizare emoțională”

Din interpretarea tabelului de comparație de mai sus și a valorii lui „t” (-4,706) reiese că avem diferențe semnificative între cele două eșantioane la un prag de încredere de 95%, unde valoarea tabelară a lui „t” este de 2,756.

Graficul 3. Prezentarea comparativă a mediilor la indicatorul „epuizare emoțională” în funcție de variabila studii profesionale

Cei mai mulți angajați necalificați declară că la sfârșitul programului de lucru se simt “goliți sufletește”, fapt care conduce la starea de cedare psihică și emoțională. Reacțiile angajaților cu studii superioare se manifestă printr-un interes mai activ către muncă, spre deosebire de cei necalificați care dezvoltă reacții de agitație, agresivitate, oboseală, stare depresivă, tensiune psihică, nervozitate.

Tabelul 2. Testul T pentru indicatorul „detașare”

Din interpretarea tabelului de comparație de mai sus și a valorii lui „t” (0,918) reiese că nu avem diferențe semnificative între cele două eșantioane la un prag de încredere de 95%, unde valoarea tabelară a lui „t” este de 2,045.

Așadar, majoritatea subiecților declară dificultăți în a munci, a-și organiza activitatea. Dificultăți semnificative apar în acele perioade de stres acut, momente în care angajatul nu se poate mobiliza, nu-și poate concentra atenția, sau dimpotrivă simte dorința de a nu-și ordona efectiv întreaga activitate fie ea chiar și pentru atingerea scopurilor de autorealizare personală.

Graficul 4. Prezentarea comparativă a mediilor la indicatorul „detașare” în funcție de variabila studii profesionale

Rezultatele inventarului au relevat faptul că unii dintre cei cu studii superioare și cu funcții de răspunderea profesională manifestă interes față de activitatea prestată, entuziasm și motivare față de activitatea prestată, spre deosebire de cei care nu au o pregatire calificată și o responsabilitate importantă cărora uneori nu le pasă de munca prestată, nefiind interesați activ de calitatea muncii lor .

Tabelul 3. Testul T pentru indicatorul „simptome fizice”

Din interpretarea valorii lui „t” (1,628) reiese că nu avem diferențe semnificative între cele două eșantioane la un prag de încredere de 95%, unde valoarea tabelară a lui „t” este de 2,756.

Graficul 5. Prezentarea comparativă a mediilor la indicatorul „simptome fizice” în funcție de variabila studii profesionale

În strânsă corelare cu factorul epuizării emoționale, rezultatele acestea subliniază faptul că angajații care au declarat că se simt stresați de actualul mediu profesional, aceștia resimt și o stare de oboseală fizică însoțită dureri de cap, probleme cu somnul, lipsa energiei, scăderi în greutate. Rezultatele nu au înregistra cazuri acute de epuizare profesională care să pericliteze sănătate angajaților.

Tabelul 4. Testul T pentru indicatorul „satisfacție profesională”

Din interpretarea valorii lui „t” (3,568) reiese că avem diferențe semnificative între eșantioane la un prag de încredere de 95%, unde valoarea tabelară a lui „t” este de 2,756.

Graficul 6. Prezentarea comparativă a mediilor la indicatorul „satisfacție profesională” în funcție de variabila studii profesionale

Rezultatele obținute la ceilalți factori au capătat consistență și au subliniat faptul că majoritatea angajaților care se simt stresați dezvoltă aceste reacții datorită insatisfacției profesionale pe care o resimt în cadrul organizațional în care își desfășoară activitatea. Muncitorii necalificați simt că activitatea prestată nu contează sau că muncesc prea mult, iar cei calificați consideră că nu se regăsesc în munca prestată, că slujbaa respectivă nu le aduce prea multe satisfacții.

Analizând rezultatele celor patru factori în funcție de variabila “calificare profesională” putem sublinia următoarele statistici:

Tabelul 5. Testul T pentru indicatorul „epuizare emoțională”

Din interpretarea valorii lui „t” (7,792) reiese că avem diferențe semnificative între cele două eșantioane la un prag de încredere de 95%, unde valoarea tabelară a lui „t” este de 2,756.

Graficul 7. Prezentarea comparativă a mediilor la indicatorul „epuizare emoțională” în funcție de variabila calificare profesională

Astfel, analiza datelor relevă faptul că un procent majoritar al angajaților din domeniul tehnic – în speță muncitorii- dezvoltă reacții de stres mai acut decât cei din

domeniul administrativ, care resimt stresul în funcție de responsabilitatea profesională atribuită și termenele de respectat.

Tabelul 6. Testul T pentru indicatorul „detașare”

Din interpretarea valorii lui „t” (4,466) reiese că avem diferențe semnificative între cele două eșantioane la un prag de încredere de 95%, unde valoarea tabelară a lui „t” este de 2,756.

Graficul 8. Prezentarea comparativă a mediilor la indicatorul „detașare” în funcție de

variabila calificare profesională

Majoritatea angajaților din domeniul tehnic manifestă interes față de activitatea prestată, entuziasm și motivare față de activitatea prestată, spre deosebire de cei care nu au o pregatire calificată și o responsabilitate importantă care consideră munca desfășurată rutinier, nefiin interesați activ de calitatea muncii lor.

Tabelul 7. Testul T pentru indicatorul „simptome fizice”

Din interpretarea valorii lui „t” (5,856) reiese că avem diferențe semnificative între cele două eșantioane la un prag de încredere de 95%, unde valoarea tabelară a lui „t” este de 2,756.

Rezultatele subliniază faptul că angajații din mediul tehnic dezvoltă pe baza stresului anumite simpotme fizice de oboseală fizică însoțită dureri de cap, probleme cu somnul, lipsa energiei, scăderi în greutate. Cu toate acestea nu s-au înregistra cazuri acute de epuizare profesională care să pericliteze sănătate angajaților.

Graficul 9. Prezentarea comparativă a mediilor la indicatorul „simptome fizice” în funcție de variabila calificare profesională

Tabelul 8. Testul T pentru indicatorul „satisfacție profesională”

Din interpretarea valorii lui „t” (6,881) reiese că avem diferențe semnificative între cele două eșantioane la un prag de încredere de 95%, unde valoarea tabelară a lui „t” este de 2,756.

Graficul 10. Prezentarea comparativă a mediilor la indicatorul „satisfacție profesională” în funcție de variabila calificare profesională

Rezultatele acestui factor indică faptul că subiecții încadrați în mediul administrativ resimt o mai mare împlinire și satisfacție profesională, decât cei din domeniul tehnic. Asociem aceste răspunsuri cu termenele lungi de finalizare a unor lucrări tehnice care nu dau angajatului posibilitatea de a vedea repede de un rezultat palpabil al muncii sale.

Graficul 11 – Prezentare comparativă a indicatorilor stresului ocupațional în funcție de variabilele independente

După verificarea efectului principal al variabilelor studii și calificare profesională, suplimentar am dorit să verificăm și efectul de interacțiune al acestor variabile asupra modului de percepere a stresului ocuapțional. În acest scop am aplicat ANOVA Univariat

Tabel 9– ANOVA – Efectele variabilelor “studii” și “calificare profesională” asupra variabilei “stres ocupațional”

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: stress ocupational

a R Squared = ,101 (Adjusted R Squared = ,078)

ANOVA a confirmat prezența unui efect principal al variabilelor studii și calificare profesională asupra modului de percepere a stresului ocupațional și a indicat absența efectului combinat al variabilelor independente așa cum rezultă și din graficul alăturat:

4.2. Alte rezultate ale cercetării

Pentru a vedea dacă există o legătură între factorii de personalitate și stresul ocupațional am calculat coeficientul de corelațe Pearson. În urma calculării coeficienților de corelație, au reieșit următoarele corelații semnificative statistic între factorii de personalitate NEO și itemii Inventarului de epuizare profesională (vezi anexa ..). Astfel:

factorul de satisfacție profesională corelează pozitiv cu dorința de realizare C4 (r=-0,262 la p=0,008); cu cât dorința de realizare profesională a acestuia este mai mare, persoana tinzând să-și depășească propriile limite, cu atât satisfacția profesională este mai crescută.

factorul N (nevrotism) corelează pozitiv cu epuizare emoțională (r=0,189 la p=0,060) și cu satisfacție profesională (r=0,184 la p=068); cu cât persoana are un echilibru emoțional puternic și stabilitate emoțională, cu atât persoana poate face față diverselor situații ce presupune confruntarea cu realitatea și rezolvarea problemelor.

factorul E (extraversie) corelează pozitiv cu oboseală fizică (r=0,234 la p=0,019); cu cât manifestarea interpersonală este mai expansivă, vioaie și entuziastă, cu randamentul și eficacitatea sunt mai bine definite.

factorul E (extraversie) corelează pozitiv cu epuizarea emoțională (r=0,181 la p=0,071); cu cât există o deschidere mai mare spre sociabilitate și îndrăzneală, cu atât dorința capacitatea de autocontrol este mai largă șp capacitatea de a rezista le stress mai mare.

factorul I (realist/sensibil) corelează pozitiv cu reflexivitatea (r=0,224 la p=0,025) cu cât o persoană este mai realistă și sigură de sine, cu atât are o mai mare capacitate de reflectare.

factorul N (nevrotism) corelează negativ cu detașarea (r= -0,304 la p=0,002) și pozitiv cu satisfacția profesională (r=0,170 la p=.090); cu cât starea psihică este mai tensionată și persoana este mai agitată, frustrată și iritată psihic, cu atât randamentul și eficacitatea sa sunt este mai mici; în schimb cu cât este mai calmă, destinsă și cu tonus scăzut, cu atât tendințele de ascendență personală sunt mai accentuate, ca o compensare a tonului scăzut care conduce la nerealizare personală.

Capitolul 5

Concluzii și implicații

Rezultate ale cercetării

Ipotezele de la care am pornit în realizarea cercetării au fost confirmate. Din punct de vedere statistic ni s-a confirmat faptul că există o relație pozitivă între structura de personalitate caracterizată prin „nevrotism” și „stresul ocupațional” . Astfel, rezultatele cercetării au evidențiat faptul că, într-adevăr conceptul de stres profesional leagă este strâns legat de patternurile comportamentale și structura personalității. Considerăm că persoanele care manifestă o tendința generală de a trăi afecte precum teama, tristețea, mânia, vinovăția, dezgustul dezvoltă tendința de a avea idei iraționale, le scade capacitatea de control al impulsurilor, precum și cea de a face față stresului. În consecință, aceste persoane sunt cele care în mediul profesional pot resimți negativ stresul, caracterizându-se prin lipsă de entuziasm și energie în activitate, prin dezinteres și implicare sau printr-o instatisfacție acută față de mediul în care lucrează și munca prestată.

De asemenea, rezultatele cercetării întrerprinse au subliniat corelația semnificativă între variabila „extraversie” și „stresul ocupațional” . Cu cât un individ este caracterizat de extraversie, sociabilitate, optimism, cu atât acesta dezvoltă un comportament rezistent la factorii stresori. Persoanele afirmative, vorbărețe, energice, plini de forță tind să abordeze și să depașească într-o manieră optimistă, entuziastă factorii stresori, implicându-se activ în activitate dând dovadă că munca lor este una provocatoare, utilă și interesantă.

Presupunerea noastră că există corelație semnificativă între variabila „conștiinciozitate” și „stresul ocupațional” a fost validată de asemenea în urma analizei rezultatelor. Putem spune că indivizii cu o bună capacitate de autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care își definesc și urmăresc scopurile, hotărâți și cu voința formată, care vor face față cu brio situațiilor stresante din mediul de lucru. Astfel, indivizii competenți, prudenți, eficienți sunt personae pregătite pentru viață care pot înfrunta greutățile mediului mult mai ușor spre deosebire de cei care au o încredere mai redusă în forțele proprii. De asemenea, acei indivizi care la locul de muncă se dovedesc a fi organizați, metodici, scrupuloși cu un nivel mare de aspirație și autorealizare vor dovedi o mai bună capacitate de a face față factorilor stresori.

Ipoteza noastră conform căreia există o diferență semnificativă în perceperea stresului ocupațional în funcție de variabilele „studii” și calificare profesională” a fost de asmenea validată, astefl încât a fost evidențiată o diferență semnficiativă statisti înter modul de percepere a stresului între angajații cu studii medii sau superioare, precum și îmtre cei cu calificare profesională diferită.

Concluzionând, putem afirma că structura personalității unui individ își pune amprenta asupra modului de percepere și trăire a factorilor stresori în emdiul organizațional.

Premise viitoare

Pe lângă efectele prezentate în cadrul cercetării noastre, asupra stării de sănătate și motivație a indivizilor, stresul manifestă și un impact economic și social. Stresul poate diminua performanțele și productivitatea la locul de muncă, afectând astfel evoluția organizației și în cele din urmă, economia ca întreg. De asemenea, poate contribui la susținerea tensiunilor societății care se manifestă prin frustrări îndreptate împotriva liderilor și a altor autorități, cât și prin intoleranța si nerabdarea îndreptată față de ceilalți parteneri. Astfel, considerăm că o temă viitoare de cercetare ar putea fi consituită de costurile stresului ocupațional.

Bibliogarafie

1.Adler, A. – Cunoașterea omului, Ed.IRI, București, 1996

2. Adler A. – Sensul vieții, Ed. IRI, București, 1995

3. Alexandrescu, I, – Personalitate și vocație, Ed. Junimea, Iași, 1981

4. Allport, G. – Structura și dezvoltarea personalitații, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1991

5. Bădescu, I.- Istoria sociologiei, Ed. Porto Franco, Galați, 1994

6. Bălăceanu, C., Nicolau, Ed. – Personalitatea umană – o interpretare cibernetică, Ed. Junimea, Iași, 1972

7. Bennis, W.G., Shein, E.H., Berlew, D.E., Steele, F.E. – Interpersonal dynamics – Essays and Readings on Human Interactions, The Dorsey Press, Homewood, Illinois, 1964

8. Bonchiș, E., (coord.) – Dezvoltarea umană – aspecte psihosociale, Ed., Imprimeriei de Vest, Oradea,2000

9. Chelcea, C. – Experimentul în psihosociologie, Ed., Șt. și Enciclopedică, București, 1982

10. Chelcea, S. – Personalitate și societate în tranziție, SC Știința & Tehnică SA, București, 2000

11. Cristea, D. – Tratat de psihologie socială, Ed. ProTransilvania, București, 2000

12. Golu, M., Dicu, A. – Introducere în psihologie, Ed. Științifică, București, 1972

13. Golu, P. – Fundamentele psihologiei sociale, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2000

14. Golu, M. – Dinamica personalitații, Ed. Geneze, București, 1993

15. Hayward, S. – Biopsihologie, Ed. Tehnică, București,1999

16. Kornblum, W. – Sociology in a changing world, Holt, Rinehart and Winston, Inc., 1998

17. Linton, R. – Fundamentul cultural al personalitații, Ed. Științifică, București, 1968

18. Malim, T., Birch A. – Perspective în psihologie, Ed. Tehnică, București, 1999

19. Minulescu, M. – Chestionare de personalitate în evaluarea psihologică, Garell Publishing House, București, 1996

20. Neculau, A. – A trăi printre oameni, Ed. Junimea, Iași, 1989

21. Popescu – Neveanu, P. – Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, !978

22. Popescu, P. – Personalitatea și cunoașterea ei, Ed. Militară, București, 1969

23. Roșca, Al., ( coord. ) – Psihologie generală, Ed. Științifică, București, 1972

24. Stoetzel, J. – La psychologie sociale, Paris, Flammarion, 1963

25. Șchiopu, U., ( coord. ) – Dicționar enciclopedic de psihologie, ED. Babel, București, 1997

26. Zlate, M. – Eul și personalitatea, Ed. Trei, București, 1999

27. Zlate, M. – Fundamentele psihologiei, Ed. ProHumanitate, București, 2000

28. Zlate, M., Zlate, C. – Cunoașterea și activarea grupurilor sociale, Ed. Politică, București, 1982

ANEXE

Anexa 1

Corelațiile dintre factorii JBI și NEO PI R

r – coeficient de corelație

p – prag de semnificație

Anexa 2

Chestionar J.B.I

Cititi fiecare propozitie cu atentie. Pentru fiecare afirmatie incercuiti numarul (de la 1 la 5) care descrie cel mai bine modul in care dvs va simtiti astfel:

1= niciodata, f, rar 2=ocazional, 3=des, 4=de obicei, 5=mai tot timpul.

Anexa 3

INVENTARUL DE PERSONALITATE NEO

Citiți itemii cu atenție. Pentru fiecare item, incercuiti numai răspunsul care vi se potrivește cel mai bine.

SD = în total dezacord sau dacă itemul este fals cu desăvârșire.

D = parțial nu sunteți de acord sau dacă itemul este aproape fals.

N = neutru cu privire la item, dacă nu vă puteți decide sau dacă itemul este nici adevărat, nici fals.

A = parțial sunteți de acord sau itemul este aproape adevărat.

SA = în totalitate de acord sau itemul este cu desăvârșire adevărat.

De exemplu, dacă sunteți în puternic dezacord sau credeți că itemul este cu siguranță fals, veți alege din cele cinci variante de răspuns SD și veți incercui:

SD D N A SA

Alegeți un singur răspuns pentru fiecare item. Răspundeți la toți itemii, fiind sigur(ă) că ați ales răspunsul potrivit. NU ȘTERGEȚI! Dacă doriți să schimbați un răspuns, faceți un „x” pe răspunsul incorect, apoi incercuiti răspunsul corect pe foaia de raspuns nu inainte de a completa datele de identificare.

Foaie de raspuns

Nume si prenume:

Sex:

Varsta:

Data:

SD= dezacord total; D=dezacord partial; N= neutru; A= accord partial;

SA= acord total

Incercuiti unul din urmatoarele raspunsuri:

Am incercat sa raspund la toate intrebarile cu onestitate. SD D N A SA

Ati raspuns la toate intrebarile? Da Nu

Ati marcat raspunsurile in zonele corecte? Da Nu

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Structura de Personalitate și Stresul Ocupațional (ID: 164186)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Structura de Personalitate și Stresul Ocupațional

Copyright Notice

Integrarea Sociala a Persoanelor cu Dizabilitati Terapie Ocupationala

Interventia Consilierului Scolar In Cazul Copiilor cu Tulburari de Comportament

Rezistenta Psihica a Adolescentilor din Mediul Evanghelic

Trasaturile de Personalitate Si Interesele Vocationale la Scolarii Mici

Sinuciderea Ca Forma Extrema a Autovictimizarii

Depresiaanxietatea la Adolescentele Care Nu Au O Relatie de Cuplu

Copyright Notice

Similar Posts