Structura Cheltuielilor Socio Culturale In Romania In Perioada 2009 2012

Cuprins

Capitolul 1. Noțiuni generale privind Bugetul de Stat

1.1. Proces bugetar

1.2. Principii bugetare

1.3. Conținutul și caracteristicile cheltuielilor în România

1.4. Indicatorii statistici ai cheltuielilor publice

Capitolul 2. Cheltuieli social-culturale. Componența majoră a Bugetului de Stat

2.1. Prezentarea generală a cheltuielilor social-culturale

2.2. Structura cheltuielilor social-culturale

2.2.1. Cheltuieli publice pentru învățământ

2.2.2. Cheltuieli publice pentru cultură, recreere, religie și sport

2.2.3. Cheltuieli publice pentru sănătate

2.2.4. Cheltuieli publice pentru asigurări și asistență socială

Capitolul 3. Studiu de caz privind structura cheltuielilor social-culturale în România în perioada 2009-2012.

INTRODUCERE

În această lucrare de licență intitulată “Analiza cheltuielilor social-culturale în România în perioada 2009-2012”, am analizat cheltuielile social-culturale din perioada analizată, ținând cont de valorile exacte înregistrate pentru fiecare domeniu și an în parte.

Am ales această temă, deoarece am putut să fac o analiză a învățământului, fiind cea mai importantă categorie de cheltuieli social-culturale deoarece formează copiii încă de pe băncile școlii, o analiză a asigurărilor sociale, care oferă protecție persoanelor, o analiză a culturii, recreerii, religiei si sportului, unde sportul oferă o dezvoltare armonioasă tuturor copiilor, iar cultura și religia le oferă tuturor un echilibru spiritual.

Având în vedere tema și scopul urmărit, lucrarea este structurată în trei capitole, fiecare dintre acestea răspunzând unui obiectiv precis.

Această lucrare de licență este împărțită în două capitole și un capitol dedicat unui studiu de caz, desfășurate astfel:

În primul capitol, intitulat “Noțiuni generale privind Bugetul de Stat”, am scos în evidență definiția bugetului, fiind considerat ca fiind un document, lege, lucrare de previziune, lucrare financiară și instrument de politică economică. Tot în primul capitol am detaliat etapele procesului bugetar, am definit principiile bugetare și am vorbit despre clasificația administrativă, funcțională, economică, financiară și ONU.

În al doilea capitol, denumit “Cheltuieli social-culturale, Componența majoră a Bugetului de Stat”, am încercat să pun în evidență toate cheltuielile social-culturale și anume: învățământ, cultură, recreere, religie și sport, sănătate, asigurări și protecție socială.

Despre învățământ am vrut să pun accent pe faptul că în pe lângă învățământul public, există și învățământul particular și pe faptul că în țara noastră, studenții beneficiază de burse oferite în funcție de venituri, dar și de situația școlară.

În ultimul capitol, intitulat “Studiu de caz privind structura cheltuielilor social-culturale în România în perioada 2009-2012”, am analizat toate cheltuielile social-culturale atât în tabele, cât și în grafice pentru o mai bună prezentare a lor. Am arătat faptul că, de la un an la altul nicio cheltuială nu este egală cu cea de dinainte, adică am făcut o scurtă detaliere pentru fiecare domeniu în parte, în sensul că am arătat ce se întâmplă de la un an la altul, și pe lângă toate acestea am vorbit despre obiectivele statului pentru fiecare domeniu în parte și despre finanțările statului cu privire la resursele alocate.

Noțiuni generale privind Bugetul de Stat

Bugetul statului a apărut și s-a dezvoltat din nevoia corelării cheltuielilor publice cu resursele disponibile mobilizate la nivel național, în fiecare an. Primul buget a fost reprezentat de bugetul militar, apărut în anul 6 e.n. pentru plata pensiilor veteranilor români, cât și pentru acoperirea cheltuielilor militare.

Bugetul ca instituție financiară in cadrul finanțelor publice s-a dezvoltat la începutul secolului al XIX-lea in Anglia, iar în țara noastră primele forme de buget au fost redate de “Condica de venituri și cheltuieli” din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și de “Samile visteriei” din timpul lui Nicolaie Mavrocordat.

“Bugetul de stat sau bugetul public este un document, un plan sau o balanță în care se prevăd sumele de bani strânse la dispoziția statului, surse de proveniență a acestora precum și direcțiile lor de utilizare’’ , fiind una dintre componentele fundamentale ale finanțelor publice.

Din punct de vedere etimologic, termenul de buget provine din limba latină, cu sensul de sac de bani, definiția de buget fiind întâlnită în România pentru prima datǎ în anul 1929.

Bugetul se află în cadrul categoriilor fundamentale ale finanțelor publice moderne, cunoscând o abordare juridică, cât și economică.

Din punct de vedere juridic, bugetul constituie un act, în organizarea sa aflându-se toate veniturile și cheltuielile publice ale statului, dar viitoare, pe o perioadǎ de un an, anul fiind calendaristic. Bugetul de stat are o caracteristică obligatorie, deoarece este un act ce necesită autorizarea puterii legislative.

Din punct de vedere economic, bugetul pune în evidență relațiile macroeconomice, dar în special joncțiunea cu nivelul și evoluția produsului intern brut.

Prin buget sunt detaliate resursele financiare publice ce constituie un plan financiar, în organizarea căruia sunt cuprinse veniturile și cheltuielile aflându-se în legǎturǎ cu perioadele determinate (lunǎ, trimestru, an) în vederea realizǎrii unor sarcini și obiective stabilite de entitǎțile publice care face obiectul respectivului buget.

Bugetul este considerat ca fiind:

– document, cu ințeles de act în care sunt reflectate , veniturile și cheltuielile publice în fiecare an, sau doar cheltuielile publice în funcie de ansamblul de elemente de finanțare a instituțiilor publice;

– lege, ceea ce înseamnǎ actul juridic adoptat de Parlament prin care puterea executivǎ este autorizatǎ de puterea legislativǎ sǎ realizeze veniturile și cheltuielile, potrivit prevederilor legale;

– lucrare de previziune, deoarece cu ajutorul acestuia sunt estimate veniturile și cheltuielile bugetare viitoare;

– lucrare financiară, bugetul conținând un ansamblu de fluxuri financiare publice, pe de o parte, și înfǎptuirea acestora pe de altă parte;

– instrument de politică economică, deoarece politica de repartizare pe destinații a cheltuielilor bugetare și fiscalitatea, alcătuiesc mijloace de participare în economie și în domeniul social.

Modul de organizare politicǎ, economicǎ, socialǎ se deruleazǎ în fiecare țarǎ potrivit unui mecanism propriu și constituie un ansamblu de procedee de putere economicǎ, de obiective ce determinǎ conducerea și de structuri organizatorice (instituționale, suprastructurale, juridice) prin care se desfǎșoară conducerea.

Acest sistem de conducere cuprinde următoarele:

– principiile fundamentale de conducere

– organizarea economiei și conexiunile între componentele acesteia

– sistemul pieței

– criteriile de eficiență

– pârghiile economice

– sistemul informațional.

Funcția de conducere și reglare a mijloacelor economice este principalul rol al acestui mecanism, fiind supuse de raporturile de interese, iar îndeplinirea acestei funcții se întoarce pieței concurențiale prin participarea agenților economici la formularea cererii și a ofertei, la înfǎptuirea lor, dar și a echilibrului economic pentru a aranja raportul de interese. Din acest punct de vedere, statul are un rol important, adică poate fi agent economic ( drepturi, atribuții și obligații), dar și putere publică ce efectuează cadrul legislativ.

Sistemul bugetar este cadrul organizatoric prin care se primesc veniturile bugetare, se distribuie și se cheltuie.

Sistemul bugetar reprezintă toate relațiile economice sub formă bănească, relații ce apar datorită organizării și distribuirii de fonduri centralizate la dispoziția statului și de la dispoziția statului, dar și a unităților administrativ teritoriale. Principalele caracteristici ale acestor relații economice sunt: cuprinsul economic, expresia valorică, rezultatul repartiției valorii nou create, organizarea și distribuirea de fonduri centralizate, includerea puterii de stat și îndeplinirea unor nevoi publice.

Proiectul de buget conferă Parlamentului și Guvernului posibilitatea de a avea o viziune de ansamblu asupra legăturilor dintre valorile bunurilor materiale și nemateriale create în economia financiarǎ publicǎ și valoarea eforturilor făcute pentru realizarea lor.

1.1. Procesul bugetar

Procesul bugetar reprezintă un complex de documente și acțiuni care se desfășoară în fiecare an privind elaborarea, realizarea, închiderea și aprobarea execuției bugetului.

Parlamentul, Guvernul, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Muncii, Solidarității sociale și Familiei, autoritățile administrației publice locale, de asemenea și ordonatorii de credite sunt responsabile, privind desfășurarea procesului bugetar.

Problemele multiple referitoare la procesul bugetar au necesitat recunoașterea și specializarea unor instrumente specifice, fiind regăsite în fiecare etapă, activitate sau acțiune din cadrul procesului bugetar anual, ele fiind: clasificația bugetară, creditele bugetare și ordonatorii de credite bugetare.

Clasificația bugetară reprezintă ordinea obligatorie de grupare și înscriere cu denumiri uniforme și simboluri unice a veniturilor și cheltuielilor bugetare.

Prin clasificația bugetară este garantată îndeplinirea disciplinei bugetare în dobândirea veniturilor publice, cheltuirea acestora conform destinațiilor aprobate, contabilitatea și verificarea tuturor operațiunilor financiare și patrimoniale. Ea se aprobă de Guvern, la recomandarea Ministerului Economiei și Finanțelor. Această clasificație se imparte în:

clasificația veniturilor, efectuându-se pe părți, capitole și subcapitole diferite pentru fiecare dintre componentele sistemului public bugetar;

clasificația cheltuielilor, referindu-se la două criterii: clasificația funcțională și clasificația economică.

Clasificația bugetară se publică în Monitorul Oficial și are caracter obligatoriu pentru toate instituțiile publice și ordonatorii de credite.

Creditele bugetare sunt sume aprobate prin bugetul public, pe baza cărora, ordonatorii de credite bugetare, le pot plăti, în cursul exercițiului bugetar pentru întrebuințările prevăzute în partea de cheltuieli a clasificației bugetare din bugetul aprobat. Creditele bugetare nu sunt purtătoare de dobândă, nu sunt rambursabile, sunt gratuite și definitive și au o durată de existență limitată la maxim anul bugetar.

Ordonatorii principali de credite pentru instituțiile finanțate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul fondurilor speciale sunt conducătorii autorităților publice, miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul fondurilor speciale pe unitățile ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele respective și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, conform prevederilor legale. La nivel local, ordonatorii principali de credite sunt: primarul sau președintele consiliului județean în funcție de buget.

Ordonatorii secundari de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii și a celor din bugetele fondurilor speciale cu respectarea dispozițiilor atorii principali de credite pentru instituțiile finanțate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul fondurilor speciale sunt conducătorii autorităților publice, miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul fondurilor speciale pe unitățile ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele respective și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, conform prevederilor legale. La nivel local, ordonatorii principali de credite sunt: primarul sau președintele consiliului județean în funcție de buget.

Ordonatorii secundari de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii și a celor din bugetele fondurilor speciale cu respectarea dispozițiilor legale și repartizează creditele bugetare aprobate pe unitățile ierarhic inferioare ai căror conducatori sunt ordonatorii terțiari de credite.

În această situație, de ordonatori secundari se găsesc: inspectoratele județene de învățământ, direcțiile sanitare, direcțiile de muncă și protecție socială, precum și inspectoratele de armă din Ministerul Apărării Naționale.

Ordonatorii terțiari de credite, utilizează creditele bugetare, care le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităților pe care le conduc potrivit prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale.

Etapele succesive ale procesului bugetar sunt următoarele:

Elaborarea proiectului de buget;

Aprobarea bugetului;

Execuția bugetului;

Încheierea execuției bugetului;

Controlul execuției bugetului;

Aprobarea execuției bugetului.

Procesul bugetar prezintă caracteristicile unui proces:

– decizional ( activitate de gândire logică)

– democratic

– preponderent politic

– cu continuitate ciclică

– de larg impact public, cu implicații la nivel macroeconomic și microeconomic.

a)Elaborarea proiectului de buget se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice prin stabilirea obiectivelor politicii bugetare și fiscale care vor fi transmise Guvernului spre avizare. Odata stabilite, Ministerul Finanțelor Publice transmite ordonatorilor de credite, limitele de cheltuieli în care trebuie să se încadreze în momentul elaborării propriului proiect de buget.

Ordonatorii de credite își întocmesc proiectul de buget, după care poartă discuții cu Ministerul Finanțelor Publice în vederea unor ajustări, după care, Ministerul Finanțelor Publice strânge proiectele de buget, elaborând pe baza acestora proiectul bugetului de stat, pe care îl transmite Guvernului spre avizare, urmând ca acesta din urmă să-l transmită Parlamentului spre aprobare.

b) Aprobarea bugetului de stat se face de către Parlament în sedința camerelor reunite, dar nu înainte de a fi analizate de către comisia de buget și finanțe, care poate propune anumite amendamente la acesta.

Dupa aprobare, este promulgată de către Președintele țării și publicată în Monitorul Oficial.

c) Execuția bugetului presupune încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor aprobate. Execuția cheltuielilor presupune parcurgerea urmtorilor pași, respectiv:

– angajare

– lichidare

– ordonanțare

– plata

Angajarea vizează angajamentul asumat de către o instituție publică de a plăti o suma de bani în schimbul livrării unui bun, ori a prestării unui serviciu.

Lichidarea presupune verificarea sumei datorate și a condițiilor de exigibilitate, respectiv a datei la care se va achita obligația asumată.

Ordonanațarea. În această fază se certifică, ca livrarea bunurilor, ori prestarea serviciilor a avut loc pe baza documentelor justificative.

Plata reprezintă achitarea obligațiilor asumate, actul final prin care instituția publică achită obligațiile sale față de terți. Efectuarea plăților, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

Încasarea veniturilor bugetare presupune parcurgerea următorilor pași, respectiv:

– așezare

– lichidare

– emiterea titlului de percepere

– încasare

Așezarea veniturilor presupune stabilirea obiectului impozabil și evaluarea acestuia, iar lichidarea vizează stabilirea cuantumului obligației fiscale.

d) Încheierea execuției bugetului are loc la data de 31 decembrie, iar orice cheltuială neefectuată și orice venit neîncasat, se vor încasa, ori plăti in anul bugetar următor.

e) După finalizarea exercițiului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice întocmește contul anual de execuție a bugetului, pe care îl supune spre aprobare, Parlamentului până în luna iulie a anului următor celui în care a avut loc execuția bugetară.

Execuția bugetară va face obiectul verificării Curții de Conturi.

Controlul Curții de Conturi are ca scop:

eficiența, eficacitatea și economicitatea execuției bugetare;

descoperirea utilizării nelegale a banilor publici, estimarea eventualelor pagube și recâștigarea lor prin instanțe din sfera puterii judecătorești;

legalitatea și realitatea datelor cuprinse în dările de seamă contabile și în conturile de execuție de casă a bugetului la oricare ordonator de credite, precum și în raportul și contul general de execuție întocmite de Ministerul Finanțelor Publice.

1.2.Principiile bugetare

Principiile bugetare au apărut la începutul capitalismului, în Anglia în secolul al XIII-lea, atunci când a fost acceptată Magna Charta în anul 1215, unde regele, fără permisia Parlamentului, era oprit să încaseze veniturile de la populație.

Procesul de redactare și de realizare a bugetului public se bazează pe principiile bugetare, acestea fiind prezentate în schema de mai jos:

Figura 1: Principiile bugetare

1. Principiul anualității potrivit căruia veniturile și cheltuielile bugetare se aprobă pe durata unui an calendaristic, procesul bugetar reluându-se în fiecare an.

În unele țări, anul bugetar coincide cu anul calendaristic, adică 1 ianuarie-31 decembrie, ca de exemplu: în Australia, Franța, Germania, Brazilia, Belgia și România, iar în unele țări, anul bugetar nu coincide cu anul calendarisctic, cum se întâmplă în:

Canada, Marea Britanie, Japonia, anul bugetar începe la 1 aprilie și se încheie la 31 martie;

Australia, intervalul este cuprins între 1 iulie- 30 iunie, iar în S.U.A., anul bugetar începe la 1 octombrie și se termină la 30 septembrie.

2. Principiul publicității potrivit căruia, prevederile bugetare trebuiesc aduse la cunoștința contribuabililor, fie prin publicarea în Monitorul Oficial al legii bugetare, fie prin afișarea la sediul Primăriei, ori pe pagina web a acesteia dacă vorbim de bugetul local.

3. Principiul unității bugetare prevede ca veniturile și cheltuielile bugetare sunt înscrise într-un singur document pentru o mai bună administrare a lor.

Excepțiile de la principiul unității bugetare sunt următoarele:

Bugetele anexă sunt elaborate de diverse servicii publice ale statului, care prestează servicii publice, fără a avea la dispoziție personalitate juridică;

Bugetele autonome efectuează veniturile, înscrie cheltuielile, obțin profit, nefiind prezente în bugetul general;

Bugetele extraordinare apar atunci când cheltuielile masive, cu caracter temporar, ar deregla grav bugetul unui an;

Conturi speciale de trezorerie, atunci când statul primește sau achită unele sume care nu sunt venituri și nici cheltuieli propriu-zise și care nu aparțin bugetului statului;

Taxele parfiscale formează contribuțiile obligatorii către diferite instituții de drept publice și private, dar care nu figurează în buget.

4. Principiul unității monetare conform căruia veniturile și cheltuielile sunt înscrie în buget în monedă națională.

5. Principiul specializării bugetare prevede ca înscrierea veniturilor și cheltuielilor să se facă în funcție de proveniența acestora, iar cheltuielile în funcție de natura lor și destinația acestora, cu respectarea clasificației bugetare.

6. Principiul universalității prevede înscrierea veniturilor și cheltuielilor în buget în sume brute, veniturile fiind depersonalizate, respectiv neexistânt o corespondență între un anumit venit și o anumită cheltuială cu excepția donațiilor si sponsorizărilor care au o destinație precisă.

7. Principiul echilibrului bugetar prevede existența unei corelații între venituri și cheltuieli.

Literatura de specialitate distinge trei tehnici de asigurare a echilibrului bugetar:

a) Constituirea unor fonduri de rezervă datorită creșterii veniturilor din încasările fiscale, dar fără a spori cota de impunere, deoarece baza de impozitare este mai mare.

b) Finanțarea deficitului bugetar prin economisire monetară fără acoperire sau printr-un împrumut.

8. Principiul neafectării veniturilor presupune deperonalizarea veniturilor, în sensul că ele sunt destinate acoperirii unei nevoi publice fără a se cunoaște destinația precisă ce li se rezervă.

1.3. Conținutul și caracteristicile cheltuielilor în România

Bugetul general consolidat cuprinde resursele financiare publice și cheltuielile sprijinite din acestea, fiind reprezentate într-un sistem unitar de bugete.

Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente: financiară și economică, alocativă, redistributivă și de reglare.

Cheltuielile publice reprezintă forma concretă de manifestare în faza redistributivă a funcției de repartiție a Finanțelor Publice.

Cheltuielile publice reprezintă ”acele relații economico-sociale, exprimate în formă bănească, ce apar și se manifestă între stat, pe de o parte și persoanele fizice și juridice, pe de altă parte, cu prilejul repartizării resurselor financiare aflate la dispoziția statului, în vederea realizării funcțiilor și atribuțiilor sale”.

Cheltuielile publice disting necesitatea de resurse financiare și se materializează în achitarea de către stat a unor plăți pentru procurarea de bunuri sau prestări de servicii, fiind utile pentru realizarea obiectivelor sale: acțiuni socio-culturale, servicii publice generale, ordine publică internă, armată, securitate socială, acțiuni economice.

Cheltuielile publice prezintă forme variate și multiple, unele exprimându-se în mod direct, prin subvenționarea statului a instituțiilor publice, acest lucru făcându-se pentru ca cele din urmă să poată funcționa.

Resursele mobilizate la sistemul unitar de bugete sunt repartizate în funcție de obiectivele politicii economico-sociale pe destinații și ordonatori de credite.

Figura 2: Componentele sistemului unitar de bugete

Cheltuielile publice se concretizează în plăți efectuate fie pentru buna funcționare a instituțiilor publice, sau ca o modalitate de intervenție a statului în viața economică. Astfel, ele pot reprezenta fie un consum definitiv de PIB, în cazul cheltuielilor curente, respectiv cele cu achiziționarea de bunuri și servicii, sau în cazul remunerării salariaților din sectorul bugetar, ori un avans de PIB, în cazul cheltuielilor cu investițiile care generează beneficii inferioare.

Între componentele sectorului unitar de bugete există numeroase transferuri de fonduri, fapt ce impune delimitarea între cheltuielile publice consolidate și cheltuielile publice neconsolidate. Primele se obțin prin eliminarea transferurilor dintre bugete.

Înțelegerea conținutului cheltuielilor publice presupune gruparea acestora utilizând mai multe clasificații, respectiv:

Clasificația administrativă;

Clasificația funcțională;

Clasificația economică;

Clasificația financiară;

Clasificația O.N.U.

Clasificația administrativă grupează cheltuielile publice în funcție de instituție prin care se cheltuie efectiv fondurile publice, fapt ce permite o gestionare mai bună a banului public (este o grupare de ordonator de credite). Ordonatorii de credite au datoria de a întrebuința alocațiile bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli ce au legătură cu activitatea instituțiilor publice privind respectarea dispozițiilor legale.

b) Clasificația functională grupează cheltuielile publice pe domenii, ramuri, ori sectoare de activitate, iar impărțirea resurselor financiare publice pe domenii de activitate

reflectă obiectivele financiare ale statului. Ordonatorii principali de credite sunt beneficiarii acestor fonduri.

Clasificația funcțională grupează cheltuielile pe părți, ceea ce permite identificarea sectioarelor de activitate, astfel:

PARTEA I: SERVICII PUBLICE GENERALE

– Autorități publice și acțiuni exterioare

– Cercetare fundamentală și cercetare dezvoltare

– Alte servicii publice generale

– Tranzacții privind datoria publică și împrumuturile

– Transferuri

– Plăți efectuate în anii anteriori

PARTEA II: APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ, SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ

– Apărare Națională

– Ordine publică și siguranță națională

PARTEA III: CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE

– Învățământ

– Sănătate

– Cultură, recreere, religie

– Asigurări și asistență socială

PARTEA IV: SERVICII ȘI DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINȚE

PARTEA V: ACȚIUNI ECONOMICE

PARTEA VII: REZERVE, EXCEDENT/ DEFICIT.

c) Clasificația economică grupează cheltuielile în funcție de două criterii:

– criteriul temporal

– criteriul distributiv

Luând în considerare primul criteriu, distingem:

– cheltuieli curente fiind cele efectuate pentru buna funcționare a instituțiilor publice, constituind consumuri definitive, trebuind reînnoite anual ( cheltuieli cu bunuri și servicii, cheltuieli de personal, dobânzi, transferuri );

– cheltuieli de capital, respectiv cele cu investițiile, reflectă creșterea și înnoirea patrimoniului public ( cheltuieli cu activele financiare și nefinanciare ).

Luând în considerare pe cel de-al doilea criteriu, distingem:

– cheltuieli cu bunuri și servicii, necesită manifestarea unei contraprestații;

– cheltuieli de transfer nu necesită contraprestație, constituind trecerea unei sune de bani de la buget la dispoziția unor persoane fizice și juridice.

Clasificația financiară grupează cheltuielile publice în funcție de momentul realizării lor în cheltuieli virtuale, cele care sunt condiționate de producerea unui anumit eveniment, și cheltuielile definitive, cheltuieli de trezorerie, cele care sunt relevate în fondurile trezoreriei statului.

Clasificația O.N.U. care grupează cheltuielile, ținând cont atât de clasificația economică, cât și de cea funcțională.

Conceptul de cheltuieli publice determină și delimitează în cadrul său, următoarele grupe de cheltuieli:

Cheltuieli publice finanțate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administrațiilor publice centrale, acestea fiind: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;

Cheltuieli efectuate la nivelul unităților administrativ-teritoriale de către autoritățile locale;

Cheltuieli efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor internaționale.

Există mai multe tipuri de cheltuieli și anume:

Cheltuieli publice consolidate, care sunt egale cu totalul cheltuielilor publice, la care adunăm intrările anuale de credite externe pentru fiecare buget în parte, din care scădem rambursările anuale de credite externe (excluzând dobânda) și transferurile între administrațiile publice centrale și cele intermediare și locale.

Cheltuieli publice neconsolidate constituie totalul cheltuielilor publice reflectate în sistemul național de bugete.

Cheltuielile bugetare sunt incluse în sfera de cuprindere a cheltuielilor publice, iar cheltuielile publice conțin toate cheltuielile ce au drept origine de acoperire fie bugetul central sau local, fie veniturile proprii, cheltuielile fiind efectuate de autoritățile și instituțiile statului.

Cheltuielile bugetare sunt acoperite doar din sursele bugetare, și anume: bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, distribuirea lor făcându-se în acord cu decizia de aprobare a Parlamentului sau a Consiliilor Locale.

1.4. Indicatorii statistici ai cheltuielilor publice

Pot fi grupați în 3 indicatori:

Indicatori de volum

Indicatori de structură

Indicatori de dinamică

Indicatori de volum:

a) Volumul cheltuielilor publice

Unde: CPT= cheltuieli publice totale

= cheltuieli publice totale din bugetul “i”.

Acest indicator poate fi calculat atât în expresie nominală, respectiv în prețurile curente ale perioadei analizate sau în expresie reală în prețurile unei perioade de bază.

Indicatorul în expresie reală se obține prin raportarea indicatorului în expresie nominală, la indicele prețului de consum sau la deflatorul PIB, care se calculează ca raport între PIB nominal și PIB real.

– volumul cheltuielilor publice în expresie nominală

– volumul cheltuielilor publice în expresie reală

b) Ponderea cheltuielilor publice în PIB

Cheltuieli publice pe locuitor:

Indicatori de structură

Structura cheltuielilor publice

Indicatori de dinamică

Modificarea absolută a cheltuielilor publice

Δ CPT= CPT1 – CPT0 (perioada de bază)

Modificarea relativă a cheltuielilor publice

Indicele de dinamică

ICPT x 100

d) Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

e) Modificarea structurii cheltuielilor publice

2.Cheltuieli social-culturale, Componența majoră a Bugetului de Stat

Satisfacerea nevoilor sociale, pe lângă cele individuale, presupune organizarea de către autoritățile publice centrale și locale a unor acțiuni cu ajutorul unor instituții publice.

Cheltuielile social-culturale urmăresc realizarea de servicii în mod gratuit, sub formă de transferuri bănești (pensii, ajutoare) sau cu plata redusă, iar de prestațiile social-culturale beneficiază în unele cazuri întreaga populație sau anumite grupuri sociale.

Aceste cheltuieli social-culturale îndeplinesc un rol important în plan economic și social, în acest fel, pe seama resurselor alocate de stat se asigură educația și instrucția copiilor și tinerilor, îmbunătățirea pregătirii profesionale, înclinarea către progres, prin înclinarea unui mediu cultural adecvat, în același timp, asigurându-se și un sistem eficient de protecție și asistență socială pentru toți membrii societății. Iar în plan economic, rolul cheltuielilor se observă influența cererii de bunuri de consum, astfel stimulând sporirea producției.

În timpul Războiului Rece se produce o creștere puternică a cheltuielilor publice, de pe urma creșterii rolului statului pe plan economic și social, statul fiind descris prin nivelul extrem de ridicat al ponderii cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale în P.I.B. și în totalul cheltuielilor publice, iar la această ipostază au ajuns țările precum: Franța, Germania, Japonia și Suedia, de pe urma prestațiilor medicale care au fost furnizate gratuit sau la prețuri foarte mici și de pe urma asiguraților, care beneficiau de pensii și indemnizații de șomaj foarte mari.

Securitatea sociala cuprinde: asigurările sociale, asistență socială, ajutorul de șomaj, alte categorii de ajutoare si indemnizații, iar protecția socială reprezintă totalitatea acțiunilor si măsurilor sociale si economice, fiind organizate de stat pentru a asigura membrilor societații apărarea față de acțiuni și fenomene al căror efect se recuperează nefavorabil asupra situației lor.

Crearea de noi locuri de muncă, compensații bănești acordate persoanelor cu venituri fixe in urma creșterii prețurilor și tarifelor la bunuri si servicii de interes vital pentru populație, subvenționarea unor produse și servicii destinate populației, ajutor de șomaj, asistență sociala, asigurări sociale sunt măsuri de protecție socială, cuprinzând ansamblul de acțiuni și măsuri efectuate de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale asupra condițiilor de viață ale populatiei.

Cheltuielile social-culturale contribuie la întreținerea, refacerea și dezvoltarea capacității de muncă a indivizilor, la formarea si creșterea calificării acestora, la reînnoirea forței de muncă.

O țară dezvoltată din punct de vedere economic, va dispune de resurse financiare mari, îndreptandu-le către finanțarea acțiunilor social-culturale, iar la rândul lor, aceste acțiuni social-culturale : acțiunile pentru învățământ, sănătate, cultură, asistență socială, vor conduce la instruirea și calificarea cetațenilor și la păstrarea stării de sănătate a populației sau la refacerea acesteia, întemeind condiții pentru o productivitate a muncii sporită în sectoarele economice.

Serviciile sociale, denumite si acțiuni social-culturale duc la întemeierea de venit național, contribuind la dezvoltarea economico-socială, și in acest fel, învățământul “produce” forța de muncă instruită și calificată, bunăstarea fizică, psihică și socială, absența bolii si invalidității duce în mod direct la existenta unei forțe de muncă capabile de o activitate eficace și, indirect, diminuează nevoia de rezerve menite asistenței medicale pentru bolnavi și cei incapabili de muncă.

Cheltuielile social-culturale sunt considerate ca fiind “investitii în resurse umane” , iar în conținutul lor se află toate cheltuielile care duc la creșterea aptitudinilor fizice și intelectuale ale indivizilor, adică investițiile în resurse umane înglobează cheltuielile realizate pentru creșterea și dezvoltarea complexă a individului. Componentele acestor investiții sunt: investiția intelectuală, investiția pentru sănatate si investiția culturală.

Cheltuielile social-culturale sunt influențate de o serie de factori, printre care se numără:

– Factori demografici, ca urmare a creșterii populației și a schimbării structurii de vârstă, ce au servit diversificarea și mărirea serviciilor sociale, ce aveau nevoie de un volum tot mai mare de resurse financiare;

– Gradul de dezvoltare economică ce a îngăduit unor țări sa asigure cetățenilor lor un pachet de servicii sociale ridicat, unde doar câteva persoane rămâneau în afara sistemului;

– Costuri ridicate ale serviciilor sociale și ușurința lor în obținere, ce au contribuit la creșterea volumului cheltuielilor publice.

Sursele de finanțare a cheltuielilor social-culturale, în România, sunt:

– cotizațiile, suportate de persoanele juridice, cât și de persoanele fizice, fiind aprovizionate diverse fonduri, ca de exemplu fondul pentru ajutorul de șomaj și fondul pentru asigurări sociale;

– fondurile bugetare, cuprinzând: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugete locale și unele fonduri speciale, constituind în cele mai multe dintre cazuri principala sursă de finanțare a acestor cheltuieli;

– venituri proprii ale instituțiilor social-culturale obținute în urma desfășurării unor servicii către populație;

– veniturile populației, fiind suportate de diverse costuri ale bunurilor și serviciilor de natură social-culturală;

– fondurile organizațiilor nelucrative, cuprinzând organizații non guvernamentale și instituții de cult;

– resurse financiare externe, rezultate de la organizații internaționale, ca de exemplu Banca Mondială, U.N.I.C.E.F., U.N.E.S.C.O., Organizația Mondială a Sănătății, Uniunea Europeană, sau din partea altor state.

Îmbunătățirea capacitații creative a cetățenilor care, la sfârșit, se reflectă pozitiv asupra dezvoltării economice, se datorează resurselor necesare sprijinirii și diversificării cheltuielilor în domeniile social și cultural prin care se determină un nivel de sănătate și educație ridicat, observându-se în acest fel, o relație de feed-back între cheltuielile social-culturale și dezvoltarea economică.

Cheltuielile social-culturale reprezintă o investiție profitabilă pe termen lung prin care societatea își asigură viitorul. Structura acestei investiții, cuprinde trei componente esențiale: investiția intelectuală, investiția culturală și investiția în sănătate. La început, aceste cheltuieli au fost numite investiții în resurse umane, ca mai tarziu, sa apară un nou termen, și anume dezvoltare umană..

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) , pentru estimarea dezvoltării umane, a propus un indicator, denumit indicele dezvoltării umane (I.D.U.) , folosind următoarea formulă:

Unde: Isv – indicele individual al speranței de viată la naștere;

Ie – indicele nivelulul de educație;

IPIB – indicele PIB / locuitor.

PNUD folosește pentru calculul indicelui dezvoltării umane, trei indicatori, și anume:

– longevitatea măsurată prin speranța medie de viață la naștere;

– nivelul de educație calculat ca medie aritmetică ponderată între gradul de alfabetizare a populației ( Ia ), cu o pondere de 2 / 3 și gradul de cuprindere in învățământ la toate nivelurile ( Is ) de 1 / 3, utilizandu-se următoarea formulă de calcul:

– standardul de viață măsurat prin indicatorul PIB / locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare în dolari SUA, folosind următoarea formulă:

Pentru fiecare indicator prezentat mai sus, se calculează un indice individual ca raport între diferența dintre valoarea efectivă și cea minimă și diferența dintre valoarea maximă și cea minimă, astfel:

Unde: Xj – nivelul absolut, efectiv al indicatorului “j”;

Xmin – nivelul minim al indicatorului “j”;

Xmax – nivelul maxim al indicatorului “j”.

Cheltuieli publice pentru învățământ

Prin volumul și structura lor, cheltuielile publice pentru învățământ reflectă politica în domeniul învățământului a statului. Educația cetățenilor oferă o dezvoltare sustenabilă a întregii societați constituind o țintă prioritară pentru toate statele lumii si prin educație se asigura evolutia, deoarece aceasta este singura capabilă să ofere personal specializat pentru toate domeniile de activitate și să dezvolte “caractere pentru viitor”

Conform clasificației U.N.E.S.C.O., sunt stabilite următoarele categorii de învățământ:

– preșcolar

– primar

– secundar ( general, tehnic, profesional, pedagogic si postliceal )

– superior

Toate aceste categorii de învățământ, pot exista si funcționa și in sistem privat.

Statul asigura tuturor cetățenilor învățământul primar obligatoriu, iar celelalte scări putând fi parcurse de orice tânăr, din propria inițiativă, dacă este de acord să își continue pregătirea.

Se sesizează o creștere a volumului cheltuielilor pentru învățământ la nivel mondial, astfel există foarte mulți factori care au contribuit la creșterea cheltuielilor pentru învățământ, și anume:

– Factorii demografici, și anume creșterea numărului populației au influența deosebită asupra sistemului educațional, care trebuie să garanteze încadrarea cât mai multor copii și adolescenți în structură. În acest sens, multe țări au dezvoltat un sistem de educație și formare numit “cel al formării continue”, fiind urmărite categoriile în vârstă ale populației și căruia trebuie să i se garanteze o finanțare adecvată.

– Factorii sociali și politici urmăresc politica și legislația școlară, resursele de finanțare, regulile de înzestrare pentru învățământ. Învățământul românesc este într-o continuă schimbare, căutându-se o mai bună racordare la cerințele sociale de educație și de realizare a standardelor educaționale.

– Factorii economici influentează în mod direct proporțional cheltuielile pentru învățământ, unde, pe de o parte, învățământul pune la dispoziția spațiului economic, forța de muncă calificată, participând la formarea de resurse financiare crescute în societate, iar economia, pe de altă parte, prelucrează sistemul de învățământ în funcție de nevoile sale.

“Pentru a institui o educație adevarată, trebuie sa înțelegem semnificația vieții în întregul ei, iar pentru aceasta trebuie să fim capabili sa gândim direct și în spiritul adevărului. Un gânditor prea logic este în realitate nechibzuit, căci el se conformează unui model, repetă fraze, iar gândirea lui urmează un fagas. Este cu neputință să înțelegem viața în mod abstract sau teoretic. A înțelege viața înseamnă a ne înțelege pe noi înșine și acesta este atât începutul cât și scopul final al educației.”

Finanțarea cheltuielilor pentru învățământ se realizează din surse ca:

– bugetul de stat;

– fonduri speciale;

– surse ale populației;

– surse ale organizațiilor fără scop lucrativ;

– donații și ajutoare externe.

Principalele surse de finanțare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:

– fondurile alocate de la buget;

– cotizații pentru asigurările de sănătate;

– resurse ale populației;

– ajutoare externe.

Învățământul universitar este cea mai variată finanțare a învățământului public, stabilită, de caracterul opțional pe care îl are pregătirea de acest nivel și este întemeiat pe două principii, și anume: egalitatea de șansă, însemnând că toți cei care doresc să obțină ceva de la acest tip de învățământ superior, să aibă posibilitatea de a obține un succes și toți studentii să aibă șansă absolvirii indiferent de religie, sex, statut social.

Pe langă învățământul public, distingem și învățământul particular, care poate fi independent, sau parțial subvenționat de la buget. Acest învățământ particular este supus controlului statului și se adaptează reglementarilor oficiale prinvind cadrele didactice, organizarea învățământului și examenele.

În țara noastră, studenții beneficiază de burse, care se oferă în funcție de venituri, de rezultatele în procesul de învățământ, precum și de principiile sociale, sau beneficiază de ajutoare financiare, care se oferă pentru cazare, cantine, asistență medicală. Bursele și ajutoarele financiare urmăresc sprijinirea celor cu venituri moderate, a celor care nu au posibilitatea de a-și suporta taxele de studii, iar aceste beneficii se practică în majoritatea țărilor.

Că sursă de finanțare a învățământului, taxele de studiu, sunt dedicate acoperirii costurilor determinate de procesul educațional, iar principalele categorii de cheltuieli sunt cheltuielile curente care trebuie să garanteze o bună funcționare a instituțiilor de învățământ, și care includ: cheltuieli cu servicii, cheltuieli de capital, care acoperă totalitatea investițiilor efectuate în domeniul educației, cheltuieli de personal, burse și ajutoare.

Eficientă cheltuielilor pentru învățământ este examinată, folosindu-se atât indicatori de sinteză ( gradul de cuprindere în învățământ, durata medie a procesului educativ ), cât și indicatori de natură financiară ( costul formării profesionale ).

Întotdeauna, educația, va alcătui elementul de creștere al fiecărei societăți, garantând evoluția și dezvoltarea societății. Educația trebuie înțeleasă ca fiind o postură ce reflectă preocuparea pentru viitorul generațiilor, nefiind limitată numai la sistemul de învățământ.

Cheltuieli publice pentru cultură, recreere, religie

Cheltuielile publice pentru cultură, recreere, religie cuprind toate cheltuielile aferente activităților și instituțiilor publice din aceste domenii. Resursele financiare destinate culturii iau parte la dezvoltarea calității factorului uman, crearea și îmbogățirea nivelului cultural, mai exact, aceste acțiuni își aduc aportul la formarea personalității umane.

Aceste resurse financiare intră în categoria de investiții în resurse umane, deoarece influențează activitatea economică și socială, contribuind la sporirea și dezvoltarea economică a societății.

Cu ajutorul instituțiilor specializate în acest domeniu,cum ar fi: biblioteci, teatre, muzee, edituri care garantează crearea și promovarea unor servicii proprii ( spectacolele, campionatele și concursurile sportive ) sau cu ajutorul concretizării într-o serie de bunuri, cu valoare spirituală, cărți, filme și tablouri, se desfășoară aceste activități.

Aceste servicii se crează și se desfășoară în mod gratuit, sau contra cost, atunci când se încasează taxe, tarife, care nu acoperă costul acestor servicii, iar în acest caz, statul intervine în finanțarea lor prin oferirea unor subvenții. De la bugetul de stat se finanțează aceste cheltuieli, prin acordarea de resurse acestor instituții, iar statul este obligat să sprijine aceste activități.

Pe baza acestor cheltuieli publice se analizează eficientă economică și modul de utilizare a fondurilor alocate, iar calcularea, analizarea și urmărirea unor indicatori specifici, cum ar fi: numărul de biblioteci, case de cultură, muzee și teatre, exprimă anumite aprecieri și

concluzii cu privire la legătură dintre dinamică acestora și dinamică resurselor financiare alocate.

În art. 33 din Constituția României se menționează că statul trebuie să garanteze sprijinirea culturii naționale, promovarea valorilor culturale ale României în lume, iar posibilitatea persoanei de a acționa după propria voință de a avea acces la valorile culturii naționale și universale, nefiind limitată, pe fondul accesului garantat pentru fiecare persoană la cultură .

O sursă importantă de finanțare pentru cultură și pentru activitățile recreative, o reprezintă donațiile și sponsorizările, pe seama persoanelor fizice și juridice, care susțin activitățile recreative și din cultură.

În România, se acordă reduceri ale bazei de impozitare cu până la:

– 10 % pentru mecenat și sponsorizările efectuate în domeniile: cultură, învățământ, sănătate, asistență socială

– 8 % pentru activități din domeniile: educație, știință și cercetare, sport ( excluzând fotbalul ) – 5 % pentru domeniile social și comunitar .

Cheltuielile publice pentru cultură și recreere participă la îndeplinirea unui mediu social și cultural bine definit, în care individul este îndreptățit să își expună punctul de vedere, capacitatea lui creativă și să se formeze ca cetățean.

Cheltuieli publice pentru sănătate

Garantarea sănătății indivizilor reprezintă un obiectiv esențial și prioritar pentru politică fiecărui stat, în ultimii ani, acestui domeniu fiindu-i destinate importante surse financiare.

Ocrotirea sănătății este sistemul de instituții, reglementări și politici ale statului care au drept scop asigurarea stării de sănătate a populației în general și a individului în particular.

Organizatia Mondială a Sănătații definește sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, mentală și socială, nu doar o absență a bolii și infirmității.

Cheltuielile publice pentru sănătate înfățișează politică statului în domeniul sănătății, având cea mai mare importantă în siguranță, garantarea calității vieții cetățenilor prin combaterea factorilor cu influență negativă asupra sănătății indivizilor.

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate pentru împiedicarea accidentelor, prevenirea și tratarea îmbolnăvirilor, subvenționarea educației pentru sănătate, iar odată cu trecerea timpului, s-au stabilit două tipuri de cheltuieli pentru sănătate și anume:

– cheltuieli publice pentru sănătate, fiind subvenționate din sistemul fondurilor publice destinate acestui domeniu;

– cheltuieli private de sănătate, fiind susținute din fondurile private specifice acestui domeniu.

Ocrotirea sănătății este în sarcina Ministerului Sănătății și a organelor subordonate acestuia. Legea de baza care stabilește principalele condiții pentru funcționarea sistemului ocrotirii sănătății este “Legea ocrotirii sănătății nr.411/1995”.

Activitatea de ocrotire a sănătății se realizează în următoarele categorii de efecte:

– efecte medicale

– efecte socială

– efecte economice

Efectele medicale se referă la rezultatele precise ale acțiunilor privind îngrijirea sănătății, precum analize, consultații, diagnostic, tratament, și reprezintă vindecări sau ameliorări, mai exact însănătoșirea și păstrarea sănătății persoanelor ce au beneficiat de asistență socială.

Efectele sociale se resimt asupra stării de sănătate a întregii populații și reprezintă acțiunea de ocrotire a sănătății la nivelul întregii societăți. Ele reflectă indicatori precum: speranța medie de viață la naștere, natalitatea, mortalitatea infantilă și cea generală.

Efectele economice reprezintă diminuarea perioadelor de incapacitate de muncă din cauza îmbolnăvirilor sau accidentelor, iar păstrarea stării de sănătate duce la creșterea duratei medii de viață și a vieții active, la sporirea capacității de muncă, deci, în consecință, la creșterea venitului național.

În domeniul sănătății, numeroase instituții de stat și private își desfășoară activitatea, garantând efectuarea unor servicii specifice pentru cetățeni, sectorul privat fiind destul de limitat la nivel național, desfășurând anumite activități ce necesită costuri ridicate.

Finanțarea cheltuielilor pentru sănătate este asigurată din:

fonduri alocate de la buget cu ajutorul cărora statul subvenționează instituțiile sanitare publice;

cotizații de asigurari de sănătate, fiind subvenționate de către angajați, cât și de către angajatori, în funcție de nivelul salariului și muncă depusă, prin care sunt subvenționate unele cheltuieli ce au legătură cu achiziționarea de medicamente, plata contravalorii unor servicii de laborator.

În România, finanțarea cheltuielilor pentru sănătate, se efectuează din următoarele surse:

– fondul asigurărilor sociale de sănătate, fiind principala sursă de finanatare a sănătății, având o pondere de 80 % din totalul cheltuielilor publice pentru sănătate;

– bugetul de stat, ce sprijină finanțarea unor cheltuieli curente ale unor instituții publice de sănătate;

– donații și sponsorizări, fiind predestinate organizațiilor care promovează programe de sănătate publică;

– cheltuielile populației pentru sănătate, determinate de nevoia persoanelor de medicamente și de servicii medicale, aceștia nefiind asigurați;

– resursele externe, primite de țară noastră pentru subvenționarea unor programe de informare și de promovare a sănătății, desfășurate cu ajutorul U.N.I.C.E.F. și cu ajutorul Programului de Combatere a HIV-SIDA în rândul adolescenților .

Persoanelor care nu sunt asigurate, sunt nevoite să suporte toate cheltuielile medicale, respectiv cheltuielile pe medicamente, dar în acest caz, resursele populației, contribuie la susținerea acestor cheltuieli pentru sănătate.

Crucea Roșie Internațională și Organizația Mondială a Sănătății acordă sprijin exterior în domeniul sănătății, și este stabilit susținerii unor programe proprii în acest domeniu, cum ar fi: vaccinarea împotriva hepatitei, vaccinarea împotriva hepatitei, pentru țările precum sunt Africa și Asia, aflate în curs de dezvoltare.

Resursele financiare destinate ocrotirii sănătății sunt stabilite executării unor investiții, precum achiziționarea de aparatură și echipament medical, dar și pentru susținerea permanentă și funcționarea la parametrii corespunzători a unităților medicale.

România prevede în medie între 3 % și 5 % din PIB pentru sănătate, iar în țară noastră, precum și în Cehia, se găsesc “cei mai mari consumatori de medicamente” din Europa Centrală și de Est.

Din punct de vedere economic, cheltuielile pentru sănătate sunt clasificate în:

– cheltuieli de personal

– cheltuieli materiale și servicii

– subvenții

– transferuri

– cheltuieli de capital

– rambursări de credite

– plăți de dobânzi și comisioane la credite.

Cheltuieli publice pentru asigurări și asistență socială

Asigurarea socială este cel mai important mijloc de îndeplinire a protecției populației active, de obicei a salariaților, în situația în care pierd venituri din cauza de îmbolnăviri, șomaj, invaliditate, dar și a populației inactive pricinuită de decesul asiguratului, având moștenitori subordonați, fără posibilități de a se întreține pe cont propriu. Asigurarea socială reprezintă ansamblul de măsuri constând în indemnizații, prestații și servicii, care se asigură de către stat, în cazul producerii efectelor unor riscuri sociale stabilite prin lege, însemnând formă de protejare a persoanelor încadrate, constând în acordarea de ajutoare materiale și asistență medicală în caz de boală, în trimiterea la odihnă sau tratament.

De asemenea în conceptul de asigurări sociale se cuprind și normele juridice privind recuperarea socială și profesională a persoanelor care, fiind încadrate în muncă nu mai pot lucra în meseria sau profesia lor ,că urmare a unor accidente, boli profesionale sau a altor boli care produc invaliditate.

Asigurările sociale cuprind și reglementările pe care unitățile sunt obligate să le ia pentru calificare și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, precum și pe cele ce se referă la plata ajutorului de șomaj , calificare, recalificarea și angajarea în muncă a șomerilor.

Asigurărilor sociale sunt constituite din asigurările sociale de stat de care beneficează persoanele încadrate în unitățile de stat, în baza unui contract de muncă ( regii autonome, societăți comerciale, instituții bugetare ), cât și membrii lor de familie.

Celalalte sectoare de activitate propii de asigurări sociale, realizează reglementări ținând seama de principiile legislației referitoare la raporturile juridice bazate pe încheierea contractului de muncă în unitățile de stat.

Drepturile de asigurări sociale ale cetățenilor sunt garantate de Constituție, de Codul Muncii și de alte acte normative. Astfel Constituția României prevede în ARTICOLUL 34: “Dreptul la ocrotirea sănătății este garanta. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii” și în ARTICOLUL 49: “Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor. Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege”.

Situația de risc social poate apărea ca urmare a:

– pierderii capacității de muncă ( din cauză de boală, accident, maternitate, bătrânețe );

– lipsei cererii pe piața muncii ( șomaj ).

Obiectul asigurărilor sociale îl constituie relațiile economice și juridice ale subiecților în constituirea și întrebuințarea mijloacelor financiare, destinate ocrotirii populației ocupate față de riscurile sociale, precum și în organizarea asistenței medicale și de reabilitare.

“Asistență socială este un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități personalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților, cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care din cauza unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii, un mod normal, decent de viață”.

Rolul asistenței sociale este acela de a ajută persoanele care nu își pot permite să își asigure nevoile sociale, din cauza unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială.

Cheltuielile publice cu asistență socială cuprind ajutoarele destinate bătrânilor, invalizilor, persoanelor cu handicap, familiilor cu mulți copii , iar măsurile de asistență socială se iau pe o perioada precizată încă de la început, până în momentul în care persoanele ce au nevoie de ajutor, își pot asigura resursele financiare, economice și starea psihologică necesară pentru a putea avea o viață normală.

Aceste măsuri îi ajută pe cei aflați în dificultate să dobândească acele capacități necesare asigurării unui trăi decent, iar asistență socială nu trebuie să fie delimitată doar la starea de sărăcie, ci îndreptându-se către toți cei care trec prin perioade dificile, sprijinindu-i să se “reîntoarcă” în societate.

Manifestarea asistenței sociale se face astfel:

– la nivel individual, această se limitează doar la siguranță celor mai importante drepturi ale fiecărei persoane ( dreptul la familie, dreptul la educație și cultură );

– la nivelul comunității sau al grupului, trebuie să garanteze un cadru echilibrat de evoluare, sporire comunitară, sprijinindu-se pe valorile proprii cu ajutorul ascensiunii unei vieți normale și liniștite;

– la nivelul societății globale, aceasta trebuie să asigure condițiile materiale, financiare și umane pentru promovarea valorilor fundamentale și consolidarea sistemului de asistență socială la nivelul întregului stat .

Finanțarea cheltuielilor pentru securitate socială include resurse precum:

asigurările sociale și ajutorul de șomaj: contribuții ale salariaților, liber-profesioniștilor și a patronilor sau subvenții din fondurile bugetare;

asistența socială: fonduri bugetare, fonduri speciale, donații, contribuții voluntare, resurse de la organizații non-guvernamentale.

Resursele financiare pentru cheltuielile publice pentru cultură, artă, sport si acțiuni pentru tineret provin, în principal din:

finanțarea bugetară ce se manifestă prin alocarea integrală de la buget a fondurilor necesare întreținerii și funcționării instituțiilor și vărsarea la buget a eventualelor venituri realizate, sistem ce se practică, de regulă, la biblioteci;

finanțare din venituri extrabugetare și alocații din buget; finanțare integrală din venituri extrabugetare(autofinanțare); finanțare din fonduri extrabugetare;

donații;

sponsorizări.

O altă sursă de finanțare a cheltuielilor pentru acțiunile cu caracter social-culturale o reprezintă ajutorul financiar extern, sintetizat prin credite rambursabile și ajutoare nerambursabile acordate de organizații precum UNESCO, UNICEF, Banca Mondială, UE. O problemă majoră în finanțarea cheltuielilor publice îl reprezintă deficitul bugetar întrucât bugetul de stat reprezintă principala sursă de finanțare.

3.Studiu de caz privind structura cheltuielilor social-culturale

în Romania în perioada 2009-2012

Obiectivele statului în domeniul cheltuielilor publice

Finanțele publice au un puternic impact asupra mediului economic, asupra procesului creșterii economice, precum și asupra bunăstării populației, după cum se remarcă în cadrul documentelor elaborate de către Comisia Europeană.

Provocarea principala pe termen scurt și mediu este reprezentată de continuarea procesului de reformă a finanțelor publice și de corecția dezechilibrelor macroeconomice și bugetare în condițiile în care economia românească da semne vizibile de stabilizare, ameliorare și reluare graduală a procesului de creștere economică. Creșterea însemnată pe termen scurt a spațiului fiscal pentru investiții prin consolidarea simultană a bazei de venituri bugetare și reducerea cheltuielilor de funcționare salariale s-au datorat măsurilor de creștere a taxei pe valoarea adăugată și reducerilor salariilor implementate în anul 2010. Dezvoltarea durabilă a finanțelor publice pe termen lung și creșterea transparenței se datorează adoptării și aplicării reformelor în domeniul salarizării și al pensiilor, iar la nivel microeconomic, este neapărat nevoie de intensificarea acestor reforme prin continuarea optimizării capacității de prioritizare, realizare și supraveghere a investițiilor publice, mărirea eficacității modului de cheltuire a resurselor publice și îmbunătățirea puterii de absorbție a fondurilor europene. Scăderea deficitului bugetar potrivit angajamentelor asumate în cadrul Acordului cu FMI și UE, constituie obiectivul principal al politicii bugetare.

În scopul prelungirii procesului de stabilizare a finanțelor publice în condițiile păstrării unui nivel ridicat al investițiilor publice și grăbirea procesului de absorbție al fondurilor europene, esențială este avansarea unor politici sustenabile de consolidare a veniturilor bugetare prin îmbunătățirea colectării și diminuarea evaziunii, dar și sporirea calității finanțelor publice prin continuarea procesului de raționalizare a cheltuielilor de funcționare. Atât pe plan național, cât și pe plan european, aceste obiective vor fi ușurate de existența unui mediu macroeconomic mult mai avantajos, ce se exprimă prin repetarea unui proces sustenabil de creștere economică.

Politică de cheltuieli promovată pentru anul 2011 are ca principală raportare garantarea continuității ajustărilor, prin păstrarea unor constrângeri bugetare și prin continuarea reformelor structurale.

Introducerea reformelor ce vizează restructurarea sistemului de salarizare și a sistemului de pensii și asigurări sociale se face pentru îmbunătățirea sustenabilității finanțelor publice pe termen mediu și lung. În acest caz au fost adoptate legile de reformă ale sistemului de pensii și salarizare, inclusiv Legea responsabilității fiscal bugetare, care are rolul de a întări cadrul de realizare al politicii bugetare.

Mărirea treptată și egalizarea graduală a vârstei de pensionare pentru bărbați și femei, trecerea la un sistem de indexare preponderență cu inflația și lărgirea bazei de impozitare la categoriile non-contributive sunt principalele elemente ale cadrului legislativ adoptat privind restructurarea sistemului de pensii.

Legea salarizării unice a definit principiile directoare și cadrul pentru noul sistem unificat de salarizare al personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat. Prin legea salarizării unice, este avută în vedere creșterea transparenței, simplificarea sistemului de salarizare și îmbunătățirea sustenabilității financiare a acestuia, prin stabilirea de majorări salariale corelate astfel încât ponderea în produsul intern brut a cheltuielilor de personal aferente sectorului bugetar să se reducă progresiv de la 9,4 % în 2009, la 7,5% din PIB în anul 2011 și la 7,2% în anul 2012.

Prin urmare, modificările de politică bugetară, în cazul cheltuielilor cu consumul public, distinge încercarea de diminuare a cheltuielilor de personal și cu bunuri și servicii ale administrației, simultan cu îndeplinirea obiectivelor acceptate prin acordul de împrumut cu Fondul Monetar Internațional și Comisia Europeană.

În aceste situații, proiecția cheltuielilor cu consumul public pentru perioada 2009-2012 a avut în vedere diminuări în perioada 2009-2011 și o majorare moderată în 2012.

Obiectivele statului privind cheltuielile pentru învățământ

Cheltuielile aferente sistemului de învățământ sunt reglementate conform Legii educației naționale nr.1/2014. Această lege prevede procentul anual alocat din bugetul de stat și cele locale destinat învățământului: „Pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv. Suplimentar, unitățile și instituțiile de învățământ pot obține și utiliza autonom venituri proprii. Pentru activitatea de cercetare științifică se alocă anual, de la bugetul de stat, minimum 1% din produsul intern brut al anului respectiv”.

Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare-inovare în universități si unități specializate se prevede ca în următorii ani se vor ridica la cel puțin 3% din PIB.

În același timp, în noua Lege a Educației a fost cuprinsă măsura conform căreia evaluarea instituțională a universităților va fi făcută de agenții străine. Pentru această măsură, Ministerul Educației a pregătit o cheltuială de peste 4 milioane de euro. Obiectivul principal este acela de a alinia învățământul universitar românesc la standardele europene.

Perfecțiunea, în domeniul educației constă în evoluarea liberă și echilibrantă a indivizilor, în formarea personalității și în răspunderea, angajarea anumitor principii care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru evoluția spiritului antreprenorial, pentru participarea indivizilor în societate, fiind activi, și pentru angajare pe piață muncii.

Toți cetățenii României au drepturi egale, având posibilitatea de a intră și de a ajunge la toate nivelurile și formele de învățământ preuniversitar și superior, precum și la posibilitatea de a învață pe tot parcursul vieții, fără a fi discriminați unii față de alții, iar aceste drepturi sunt deopotrivă recunoscute minorilor care cer sau obțin o formă de protecție în România, minorilor străini și minorilor apatrizi ce locuiesc pe teritoriul României, acest aspect fiind recunoscut conform Legii Educației Naționale.

Învățământul obligatoriu este de 10 clase și cuprinde învățământul primar și cel gimnazial, iar învățământul liceal devine obligatoriu până cel mai târziu în anul 2020.

În scopul realizării finalităților educației și a formării profesionale prin sistemul național de învățământ, învățământul liceal de stat este generalizat și gratuit .

Obiectivele statului privind cheltuielile pentru sănătate

În comparație cu media indicatorilor stării de sănătate la nivelul UE, în România, în ultimii ani s-a înregistrat o evoluție, dar cu toate acestea se menține la un nivel scăzut față de UE. Reforma structurală în domeniul sănătății a sistemului sanitar , a fost demarată în scopul remedierii calității și eficacității serviciilor de sănătate și a creșterii accesului populației la îngrijirile medicale. Ministerul Sănătății este în faza finală privind Strategia actualizată de raționalizare a spitalelor, realizată cu cercetarea tehnică din partea specialiștilor Băncii Mondiale.

Obiectivele principale ale reformei sunt:

– realizarea, redactarea unui cadru legislativ și instituțional care să accepte dezvoltarea sistemului sanitar românesc în relație cu sistemul european;

– îmbunătățirea calității asistenței medicale și de mărire a accesului la servicii medicale preventive și curative;

– descentralizarea organizațională, decizională și debirocratizarea sistemului sanitar;

– micșorarea costurilor în asistență medicală spitalicească, prin remedierea managementului unităților sanitare spitalicești care funcționează pe baza principiului autonomiei financiare;

– maximizarea asistenței medicale ambulatorii prin garantarea cu tehnică de calcul, programe informatice și servicii de comunicații a cabinetelor de medicină de familie;

– creșterea accesului pacientului la prețuri accesibile a tratamentelor moderne prin includerea unei noi politici de calculare a prețului la medicamente;

– constituirea și consolidarea sistemului național de asistență medicală de urgență și de prim-ajutor calificat.

Pentru asigurarea unui sistem de sănătate la nivel european, în vederea garantării resurselor financiare, s-au adoptat următoarele măsuri:

– maximizarea bazei de impozitare prin mărirea numărului de contribuabili;

– suplimentarea surselor de finanțare ale sistemului public de sănătate;

– legalizarea funcționarii sistemului de asigurări private (complementare) de sănătate în vederea diversificării bazei de resurse, creșterii concurenței în cadrul sistemului;

– implicarea suplimentară a sectorului privat în furnizarea de servicii medicale;

– includerea și definitivarea conceptului de co-plata și a pachetului minimal de servicii de producătorii de medicamente, contribuie proporțional progresiv cu contravaloarea medicamentelor achiziționate sau compensate de stat;

– garantarea folosirii eficace a Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate prin realizarea de protocoale de practică că baza de decontare și determinarea activităților avizate de Casă Națională de Asigurări de Sănătate.

Pentru a îndeplini un echilibru corespunzător între nevoia de a păstra servicii medicale adecvate și cea de a verifică costurile are în vedere reorganizarea sectorului de sănătate:

– includerea sistemului cu plata a serviciilor medicale;

– restrângerea numărului de internări spitalicești contractate cu 10% față de nivelurile din 2010;

– diminuarea adaosului de preț plătit de Guvern pentru medicamentele din programele naționale;

– diminuarea ponderii decontărilor serviciilor medicale furnizate de medici în funcție de numărul de pacienți de la 70% la 50%;

– înlăturarea obligativității de a încheia contracte cu toate spitalele, aprobandu-se astfel contractarea pe baze concurențiale cu spitalele selectate, garantând în același timp transparență și supravegherea;

– reformarea, cu asistență de la Banca Mondială, a pachetului de servicii medicale asigurate de Guvern pentru a înlătura acoperirea unor servicii medicale neesențiale costisitoare;

– implementarea strategiei de raționalizare a spitalelor, în vederea reducerii numărului de paturi de spitale finanțate.

Obiectivele statului privind cheltuielile pentru asigurări sociale

Obiectivele asigurărilor sociale sunt:

– acordarea de prestații în bani, pe termen lung și scurt, acestea reprezentând venit de înlocuire pentru pierderea totală sau parțială a veniturilor profesionale, că urmare a bătrâneții, invalidității, accidentelor, bolii, profesionale sau decesului;

– prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea capacității de muncă prin:

1. Acordarea de indemnizații pentru trecerea temporară în altă muncă, reducerea timpului de muncă sau în caz de carantină;

2. Acordarea de ajutoroare pentru procurarea de proteze, orteze și de alte produse ortopedice;

3. Tratament balnear și reabilitare profesională, potrivit programului individual de recuperare a capacității de muncă;

4. Cedarea unei părți din contribuțiile individuale datorate sistemului public de asigurări sociale de stat în favoarea celui privat;

5. Armonizarea și exportul de prestații în relațiile cu țările comunității europene cât și în alte situații specifice reglementate.

Principalele elemente de noutate implementate în interesul reformării sistemului de asigurări sociale, în România sunt:

– principiile noi – exprimate și definite – care au impus și presupun încă multe modificări în corelație cu reglementările precedente;

– creșterea vârstei de pensionare de la 57 la 60 de ani pentru femei și de la 62 la 65 de ani pentru bărbați, într-o perspectiva de 13 ani;

– creșterea numărului de ani de muncă necesari acordării pensiei integrale pentru limita de vârstă, de la 30 la 35 de ani pentru bărbați și de la 25 la 30 de ani pentru femei;

– adoptarea unui model flexibil de pensionare cu posibilitatea anticipării până la 5 ani a vârstelor standard, în condițiile penalizării pensiilor cu procente diferite în funcție de numărul total al lunilor de anticipare;

– extinderea grupului de asigurați și beneficiari și o mai precisă definire a sferei de acoperire a beneficiilor;

– introducerea de prevederi restrictive pentru încadrarea locurilor de muncă în categoria celor cu condiții deosebite și a celor cu condiții speciale;

– introducerea unei noi metodologii de calcul a pensiei, pe baza de punctaj, care ia în considerare contribuțiile plătite în fiecare an de muncă;

– redefinirea regimului contribuțiilor la fondurile de asigurări sociale de stat, acestea fiind datorate atât de angajator, cât și de angajat;

– schimbarea radicală a structurii administrativ instituționale a sistemului de pensii cu separarea elaborării politicilor în domeniu pensiilor (public politics) realizată, de către Ministerul Muncii, de implementarea propriu-zisă a strategiei în materie prin intermediul Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale;

– armonizarea sistemului de protecție socială cu cele comunitare legate de egalitatea de șanse;

– exportul de prestații;

– stabilirea prestațiilor comunitare din UE.

Obiectivele statului privind cheltuielile pentru asistență socială

Creșterea deficitului bugetului de asigurări sociale se datorează creșterii nivelului pensiilor dar și efectelor stabilizatorilor automați asupra cheltuielilor de protecție socială, solicitând astfel transferuri de la bugetul de stat. Având ân vedere aceste evoluții, dar și de recomandările Comisiei Europene, România s-a angajat să modifice sistemul public de pensii pe baze mai sustenabile și să stimuleze dezvoltarea sistemelor de pensii private.

Evolutia acestui sistem, pe termen mediu și lung, este influențată negativ de perspectivele nefavorabile demografice, o rată insuficientă a natalității și creșterea speranței de viață, dar și de procesul inevitabil de îmbătrânire a populației. Din acest punct de vedere, sistemul public de pensii va avea resurse reduse în raport cu cheltuielile, lucrul acesta preconizăndu-se pentru următorii ani. Pentru a împiedica aceasta situație în care veniturile nu pot acoperi cheltuielile sistemului public de pensii, se are în vedere aplicarea reformei în sistemul de pensii, ce are ca obiectiv creșterea graduală a vârstei de pensionare pentru femei și pentru anumite categorii cu statut special, trecerea graduală la un sistem de indexare în funcție de inflație, integrarea în sistemul unitar de pensii publice a persoanelor care se află în domenii reglementate de legi, respectiv de prevederi speciale de pensionare și lărgirea bazei de impozitare prin includerea unor noi categorii de contribuabili (profesii liberale, manageri, asociații familiale).

Pentru următorii ani, se va pune accent pe eficientizarea programelor de asistență socială printr-o mai bună țintire a acestora, precum și consolidarea celor aproximativ 200 de prestații sociale, astfel:

o mai bună orientare, prin îndepartarea imediată si graduală a programelor ce nu fac obiectul testării mijloacelor financiare;

– raționalizarea și întărirea acordate de diferitele niveluri ale administrației;

– creșterea controlului asupra cererilor de prestații sociale;

– plafonarea prestației maxime pe persoană.

Conform clasificației administrative cheltuielile se împart în: servicii publice generale; cheltuieli social-culturale; servicii și dezvoltare publică, locuințe, mediu, ape; acțiuni economice; alte acțiuni; fonduri de garantare și redistribuire; transferuri; împrumuturi acordate; plăti de dobânzi și alte cheltuieli; rambursări de împrumuturi; fonduri de rezervă; cheltuieli cu destinație specială. Această clasificatie are la baza criteriul instituțiilor prin care se efectuează cheltuielile publice: instituții publice autonome, unități administrativ teritoriale.

Evoluția cheltuielilor social-culturale este prezentă în tabelul nr.1:

UM=milioane lei

Sursa: Institutul Național de Statistică

Tabelul nr.1. Evoluția cheltuielilor publice pentru acțiunile social-culturale în perioada

2009-2012

Cheltuielile social-culturale au crescut în primii doi ani de la 29.537,3 milioane lei la 30.607,5 milioane lei, urmând ca il ultimii doi ani sa scada, ajungând în anul 2012 la 25.483,3 milioane lei.

Ponderea în totalul cheltuielilor scade de la an la an, astfel că în primul an ponderea a fost de 32,8%, în anul 2010 a fost de 29,8%, înregistrând un procent relativ constant ( 24,9% și respectiv 24,3%) în perioada 2011-2012.

Satisfacerea nevoilor cu caracter social presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației și a calității vieții fiecărei persoane.

Nevoile sociale reclamă organizarea de către autoritățile locale a unor acțiuni cu ajutorul unor instituții publice. Aceste nevoi vizează învățământul, cultură, sănătatea, protecția socială.

În acest prim grafic, am vrut să arăt evoluția cheltuielilor social-culturale în perioada 2009-2012, cheltuieli aferente învățământului, sănătații, culturii, recreerii și religiei, asigurărilor și asistenței sociale.

Se remarcă faptul că, aceste cheltuieli au înregistrat fluctuații în perioada analizată, adică în anul 2009, cheltuielile au fost în sumă de 29.537,3 milioane lei, având un trend ascendent în următorul an, ajungând la 30.607,5 milioane lei, urmând ca in următorii doi ani, să înregistreze o scădere de la 26.421,9 milioane lei la 25.483,3 milioane lei.

Creșterea înregistrată în anul 2010, s-a datorat în cea mai mare măsură, asigurărilor și asistenței sociale, care a avut cea mai mare valoare din toată perioada analizată și anume 22.267,4 milioane lei.

Scăderea înregistrata în ultimul an, și anume anul 2012, s-a datorat în cea mai mare măsură cheltuielilor privind cultura, recreerea și religia deoarece în acest an și privind acest domeniu s-a cunoscut cea mai mică valoare din întreaga perioada analizată, și anume 1.774,7 milioane lei.

Evoluția cheltuielilor social-culturale de la Bugetul de Stat și evoluția ponderii în total cheltuieli și a ponderii în PIB, sunt prezentate în tabelul următor:

Sursa: Institutul Național de Statistică

Cheltuielile pentru învățământ sunt cele mai importante cheltuieli, deoarece toată populația trebuie să învețe încă din primii ani ai vieții pentru a căpăta toate cunoștințele specifice vârstei lor, pentru ca mai târziu să devină oameni în societate.

Cheltuielile pentru învățământ au scăzut de la 5.176,3 milioane lei în anul 2009, la 3.994,0 milione lei în 2012.

Scăderea acestor cheltuieli este determinată în principal de scăderea cheltuielilor de personal, în 2009 (15.286,3 milioane lei) față de 2010 (14.764,5 milioane lei), reprezentând în 2009, 17% din cheltuielile totale și 14,38% din totalul cheltuielilor în 2010. Ponderea cheltuielilor pentru învățământ în cadrul cheltuielilor totale a scăzut în perioada analizată de la 5,7% în 2009 la 3,8% în 2012. Privind ponderea în PIB a cheltuielilor pentru învățământ, se observă o ușoară scădere, înregistrându-se 1,05% în anul 2009 și 0,7% în anul 2012.

Cheltuielile pentru sănătate au cunoscut o evoluție ascendentă în primii trei ani, crescând de la 2.063,9 milioane lei în anul 2009, la 2.435,1 milioane lei în anul 2011, având o scădere în anul 2012 la 2.224,6 milioane lei.

Ponderea cheltuielilor pentru sănătate în cadrul cheltuielilor totale s-a menținut relativ constanța în toată perioada analizată, având o valoare minimă de 2,0% în 2010 și o valoare maximă de 2,3% în 2009.

Ponderea cheltuielilor în PIB pentru sănătate, înregistrează valori identice de 0,4% în toată perioada analizată, lucru foarte benefic pentru economia României, pentru că s-a menținut la același nivel.

Cheltuielile privind cultura, religia, activitati recreative cresc de la 1.912,5 milioane lei în anul 2009 la 1.971,8 milioane lei în anul 2011, iar în ultimul an scade și ajunge la 1.774,7 milioane lei. Ponderea în total cheltuieli scade în fiecare an, de la 2,1% în anul 2009, ajungând la 1,7% în anul 2012.

Ponderea în PIB a cheltuielilor privind cultură, religia, activități recreative, cunoaște o evoluție constanța în perioada analizată, în sensul că în primii trei ani, ponderea este de 0,4%, că mai apoi să scadă ușor la 0,3%.

Cheltuielile pentru asigurări și asistență socială au crescut în primii doi ani de la 20.384,6 milioane lei la 22.267,4 milioane lei, urmând că în următorii doi ani să scadă la 17.807,4 milioane lei, respectiv la 17.490,0 milioane lei. Ponderea în total cheltuieli, scade de la 22,7% în anul 2009 la 16,7% în anul 2012.

Privind ponderea în PIB a cheltuielilor pentru asigurări și asistență socială, se observă fluctuații de-a lungul perioadei analizate, în sensul că în primii ani, ponderea crește foarte puțin de la 4,1% la 4,3%, iar în anul 2011, se înregistrează o diminuare semnificativă, ajungând la 3,2%, urmând că în anul 2012, să scadă la 3,0%.

În afară cheltuielilor social-culturale aferente Bugetului de Stat, am identificat cheltuielile social-culturale ale Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat, a căror evoluție este prezentată mai jos:

UM: milioane lei

Sursa: Institutul Național de Statistică

Anuarul statistic al României, Ediția 2012, Tabel 21.3.

În tabelul de mai sus, am arătat evoluția cheltuielilor social-culturale de la Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat, pe total, dar și pe domenii de activitate.

Cheltuielile privind asigurările și asistență socială, au înregistrat cea mai mică valoare în anul 2009, de 40.360,6 milioane lei, lucru favorabil pentru economia României, urmând ca în următorii doi ani să se înregistreze o maximizare semnificativă de la 42.612,1 milioane lei, la 47.873 milioane lei, iar în ultimul an, diminuându-se la valoarea de 43.689,8 milioane lei.

Cheltuielile privind asigurările și asistență socială pentru accidente de muncă și boli profesionale sunt nesemnificative, față de cheltuielile privind asigurările și asistență sociale, deoarece indică valori mult mai mici, de la 30,2 milioane lei în anul 2009 la 28,4 milioane lei în 2010, fiind urmate de o creștere însemnată față de precedentele de 95,6 milioane lei la 94,5 milioane lei.

Această ultimă figură ne arată evoluția cheltuielilor social-culturale pe domenii de activitate astfel:

cheltuielile pentru asigurări și protecție socială sunt cele mai ridicate cheltuieli, valoarea cea mai mare din acest domeniu, înregistrându-se în anul 2010, având suma de 22.267,4 milioane lei.

Cheltuielile pentru învățământ se află pe scara de mijloc din aceste domenii de activitate, și remarcăm faptul că valoarea cea mai mare se înregistrează în primul an analizat, și anume anul 2009, cu suma de 5.176,3 milioane lei, iar în decursul celorlalți ani, evoluția este relativ constrantă, neînregistrându-se valori foarte mari unele față de altele.

Cheltuielile pentru sănătate, cultură, recreere și religie înregistrează cele mai mici valori din toate cele patru domenii de activitate, domeniul din urmă având valoarea cea mai mică în anul 2012 de 1774,7 milioane lei, iar sănătatea 2.063,9 milioane lei, înregistrată în anul 2009.

CONCLUZII

În concluzie, în această lucrare de licență am vorbit despre noțiunea de Buget de Stat, ca fiind un act, în organizarea sa alfându-se toate veniturile și cheltuielile publice viitoare, pe o perioadă de un an calendaristic, despre clasificații, în special despre clasificația funcțională, axându-mă mai mult pe partea III a acestei clasificații și anume pe cheltuielile social-culturale, fiind sursa mea de analiză din acest proiect.

În România, cheltuielilor social-culturale sunt finantate din veniturile populatiei, fiind suportate de diverse costuri ale bunurilor și serviciilor de natură social-culturală, din veniturile proprii ale instituțiilor social-culturale obținute în urma desfășurării unor servicii către populație, din fonduri bugetare, însemnând Bugetul de Stat, Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat, bugetele locale și unele fonduri speciale, constituind în cele mai multe dintre cazuri principala sursă de finanțare a acestor cheltuieli.

Învățământul, sănătatea, cultura, religia, activitățile recreative și asigurările și asistența socială sunt necesități coletive și sunt îndeplinite cu ajutorul unor instituții specializate prin activități organizate de autoritatea publică, cu resurse însemnate din partea statului și pe perioade mari de timp.

Statul asigură tuturor cetățenilor învățământul primar obligatoriu, iar celelalte scări superioare putând fi parcurse de orice tânăr, din propria inițiativă, dacă își dorește să își continue pregătirea, iar dacă și-o doresc, există și beneficii în acest sens, pentru persoanele cu venituri moderate, prin bursele de care beneficiază școlarii, studenții, în functie de venituri, de rezultatele obținute în procesul de învățământ, sau prin ajutoare financiare, care se oferă pentru cazare, asistența medicală.

Educația formează elementul de creștere al fiecărei societăți, asigurând evoluția și dezvoltarea societății, fiind percepută ca o postură ce reflectă preocuparea pentru viitorul generațiilor.

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt și ele foarte importante deoarece sunt destinate pentru împiedicarea accidentelor, prevenirea și tratarea îmbolnăvirilor, subvenționarea educației pentru sănătate, stabilindu-se două tipuri de cheltuieli pentru sănătate și anume: cheltuieli publice pentru sănătate și cheltuieli private pentru sănătate.

Rolul cheltuielilor social-culturale este acela de a satisface necesitățile majore ale populației României care țin de starea educatională, culturală, de sănătate publice și de protecția socială.

BIBLIOGRAFIE

1. Cornel Lazăr, Mirela Matei, Jean Andrei, “Finanțe Publice”, Editura Universității Petrol-Gaze din Ploiești, 2007.

2. George Alin Haralambie, “Finanțe Publice”, Editura Pro Universitaria, București.

3. Gheorghe Olah, “Macroeconomie”, Editura Universității din Oradea, 2004

4. Iulian Văcărel, “Finanțe publice”, Editura Didactică și Pedagogică, Ediția IV, București, 2007.

5. Legea bugetară de stat 2009-2011.

6. Moșteanu Narcisa Roxana, “Finanțe Publice”, Editura Universitară, București, 2011.

7. www.biblioteca-digitala.ase.ro

8. www.insse.ro

9. www.mfinante.ro